Dialogul Social In Romania

Capitolul I – Introductive cu privire la dialogul social

În prezent, dialogul social este instituționalizat și se practică în toate statele membre ale Uniunii Europene, dar și în toate statele cu economie de piață. Mecanismul de realizare al acestuia este relativ simplu și implică, la fel ca orice act de comunicare, cel puțin două părți, numite din acest punct de vedere parteneri sociali, care să îndeplinească rolul de emițător și receptor. Partenerii sociali sunt consultați și își exprimă opiniile referitoare la diverse decizii ale puterii politice. Frecvent, partenerii sociali nu rămân la stadiul exclusiv de factor al dialogului social, ei participând direct la aplicarea politicii sociale naționale în cadrul unor domenii diferite ca ocuparea forței de muncă, problemele de securitate socială etc.

I.1 Scurt istoric

Forma legală pe care o are astăzi dialogul social își are rădăcinile în urmă cu aproape un secol, apariția acestui mecanism de comunicare socială fiind strâns legată de înființarea unei agenții specializate care are ca principal obiectiv problemele referitoare la muncă, desfășurată la standarde internaționale. Astfel, în 1919 s-a înființat Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva, Elveția, iar prin aceasta a fost consacrat principiul fundamental al dialogului social, potrivit căruia, prin asocierea reprezentanților salariaților, patronatului și reprezentanților guvernelor țãrilor membre se promoveazã binele comun. Dialogul social, creație a O.I.M., promoveazã aplicarea normelor dreptului social european. Deși elaborată doar în 1976, Convenția nr.144/1976 a O.I.M. asigurã și astãzi consultările între reprezentanții Guvernelor, ale celor ce angajeazã și ale muncitorilor privitoare la proiectele textelor ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi a Conferinței Internaționale a Muncii; propunerile ce se vor prezenta autorităților competente în legătură cu convențiile și recomandările supuse dezbaterilor O.I.M.; reexaminarea convențiilor neratificate pentru stabilirea măsurilor ce ar putea fi luate în scopul promovării, aplicării și ratificării acestora; propunerile referitoare la denunțarea convențiilor ratificate. Prin adoptarea unor reglementări internaționale dupã 1919 și realizarea unei justiții sociale s-au pus bazele făuririi dreptului social european.

O.I.M este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, iar România a fost una dintre țările care a aderat la aceasta, dar, cu toate acestea, aplicarea principiilor acesteia a fost sitematic amânată, astfel încât primele măsuri legislative au fost luate în 1925, prin adoptarea Legii repausului duminical și în sărbătorile legale. Acesta a fost doar începutul cadrului legislativ în România, deoarece au urmat o serie de presiuni internaționale care au silit autoritățiile române să adopte noi legi care să favorizeze muncitorii. Astfel, trei ani mai tărziu au fost adoptate alte legi care vizau ocrotirea muncii minorilor și a femeilor, dar și fixarea duratei de lucru de 8 ore pe zi.

Dreptul social european s-a înfãptuit etapizat de la înființarea O.I.M. în anul 1919, adoptarea Proiectului de Statut al Uniunii Politice Europene pe 2 noiembrie 1961, elaborarea Declarației solemne asupra Uniunii Europene în iunie 1983, emiterea Actului Unic European în 14 septembrie 1984. Această primă etapă, dezvoltată înainte de 1985, se referă, generic, la consultări formale/informale în domeniul social. Între 1985-1990 apare dialogul social bipartit (asupra căruia voi insista în următoarele secțiuni ale lucrării). 7 decembrie 2000 este o dată la fel de semnificativă în etapizarea acestui concept, fiind marcată de proclamarea de către Consiliu, Parlamentul European și Comisie a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Aceste reglementări și toate celelalte adoptate până și dupã 2000 conturează obiectul, conținutul, cauza, locul și definiția acestei discipline, constituită din relațiile sociale convertite prin intermediul normelor juridice în raporturi juridice de drept social european, formând un tip de drept deosebit, inconfundabil cu dreptul național și nici cu sistemul juridic internațional, un drept propriu statelor membre ale Comunităților Europene și unor state nemembre. Astfel, începând cu 2002, partenerii sociali își reafirmă autonomia și aprobă un program de lucru pentru promovarea dialogului social în perioada anilor 2003-2005 și 2006-2008.

Fig. 1 Istoricul dialogului social- reprezentare schematică

Pentru o încadrare teoretică și istorică optimă este necesară o trecere în revistă, din punct de vedere cronologic, a tratatelor care au stat la baza integrării europene și care completează delimitările conceptuale ale „dialogului social”. Astfel, integrarea europeană se bazează pe anumite tratate, dintre care patru fondatoare, care constituie cadre pentru etapele-cheie ale dialogului social european:

Tratatul de la Paris 1951

acesta stabilește Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel Community – ECSC) și a fost semnat în 18 aprilie 1951 la Paris. A intrat în vigoare în 23 iulie 1952 și a expirat în 23 iulie 2002. Acest tratat a fost instrumentul prim și fondator a Uniunii Europene și al Constitutiei Uniunii Europene.

Tratatele de la Roma 1957

pe de o parte, tratatul care stabilește Comunitatea Economică Europeană (European Economic Community – EEC)

pe de altă parte, tratatul care stabilește Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (European Atomic Energy Community – Euratom)

acestea au fost semnate în Roma la 25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Aceste tratate sunt adesea numite “Tratatele de la Roma”. Când este folosit însa termenul de “Tratatul de la Roma” este vorba numai despre EEC.

Tratatul de la Maastricht 1992

Tratatul Uniunii Europene care a fost semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a schimbat numele Comunității Economice Europene în “Comunitatea Europeana”. El introduce, de asemenea, și noi forme de cooperare între Guvernele Statelor Membre – de exemplu în apărare și pe aria “justiției și afacerilor interne”. Adaugând această cooperare interguvernamentală la deja existentul sistem “comunitar”, Tratatul Maastricht a creat o structură nouă cu trei piloni care este deopotrivă politică și economică. Aceasta este Uniunea Europeană (UE).

Tratatul de la Maastricht adoptă protocolul asupra politicii sociale, stipulând că partenerii sociali sunt consultați obligatoriu asupra chestiunilor sociale și pot negocia între ei acorduri-cadre. Anexat la tratat, semnat de cele douăsprezece state membre, exceptând Marea Britanie, acest angajament marchează mult- începutul unei Europe sociale. El permite partenerilor sociali să recurgă la instituții, la proceduri și mecanisme ale tratatului, pentru a lua și a aplica între ei, în măsura în care sunt interesați, actele și deciziile necesare implementării acestui text.

Protocolul social aduce două inovații esențiale: recursul la procedura calificată pentru un anumit număr de materii și organizarea dialogului social comunitar, dând partenerilor sociali posibilitatea de a negocia acorduri care vor putea face astfel obiectul directivelor comunitare.

Tratatul de la Amsterdam 1997

extinderea către Est, alături de încă câteva probleme rămase în suspensie în agenda UE, au grăbit negocierile Tratatului de la Amsterdam la numai patru ani după concluziile Tratatului de la Maastricht. Oricum, negocierile au avut loc într-un climat mai puțin optimist. Tratatul de la Amsterdam a deschis calea către o cooperare întărită sau mai apropiată, dar nu a reușit să rezolve problemele instituționale create de extinderea apropiată. Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul integrează textul Acordului asupra Politicii sociale a Tratatului de la Maastricht și defineste obiectivele Uniunii în domeniul politicii sociale. Face referire la Charta comunitară a drepturilor sociale fundamentale a muncitorilor și consacră un titlu ocupării, care are ca obiectiv dezvoltarea la nivel de Uniune a unei strategii pentru ocupare care să țină cont de evoluția pieței muncii. De asemenea, este tratată crearea unor comitete de angajare care să consulte partenerii sociali.

Tratatul precizează materiile sociale care fac obiectul deciziilor majorității calificate, adaugând la aceasta excluziunea socială. Totodată, sunt definite condițiile de intervenție a partenerilor sociali în procesul de decizie al Comisiei.

Tratatul de la Nice 2001

Tratatul s-a ocupat, în principal, de adaptările instituționale cerute odată cu expansiunea Uniunii Europene la 25 de state membre. Aceste chestiuni au rămas nerezolvate odată cu Tratatul de la Amsterdam și au făcut obiectul unora dintre cele mai dificile negocieri din istoria Uniunii. Tratatul a fost semnat în 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nice, fostul Tratat al UE si Tratatul CE au fost contopite într-o singură versiune consolidată.

Agenda politicii sociale a Tratatului de la Nice propune o relație reversibilă și reciprocă între legislație, o metodă deschisă de coordonare, și dialogul social.

I.2 Principiile dialogului social

Dialogul social poate fi întâlnit atât ca proces tripartit, care implică interacțiunea dintre partenerii sociali și autoritățile publice, cât și ca unul bipartit, între angajatorii și organizațiile sindicale europene.

Tripartitismul este prezentat în literatura de specialitate ca fiind principiu de bază al dialogului social. Acesta este rezultatul transferării principiului libertății pluralismului și cooperării în luarea deciziilor. Se aplică și raporturilor care există între autoritățile administrației publice și reprezentanții angajaților și angajatorilor. Cooperarea tripartită are o deschidere foarte largă, bazându-se pe probleme specifice. cum ar fi:

Politica salarială

Condițiile de muncă

Locurile de muncă

Prevenirea unor riscuri profesionale

Protejarea unor categorii defavorizate etc.

Instrumentele de dialog social bazate pe principiul tripartitismului au fost instituționalizate în mod formal sau informațional, fie pe bază legală, fie pe bază de acorduri și covenții, contribuind la concentarea dialogului social, trăsătură esențială a democrației economice și sociale.

Dialogul social tripartit se desfășoară pe trei paliere:

la nivel național

în plan sectorial

în plan teritorial

La dialogul social tripartit participă ca parteneri sociali confederațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național, precum și reprezentanții administrației publice centrale sau locale, după caz. Confederațiile sindicale sunt reprezentative la nivel național dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții :

a) au statut legal de confederație sindicală;

b) au independență organizatorică și patrimonială;

c) organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 5% din efectivul angajaților din economia națională;

d) au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu dintre județele României, inclusiv municipiul București.

Criteriile de reprezentativitate la nivel național prevăzute de lege pentru organizațiile patronale sunt:

a) au statut legal de confederație patronală;

b) au independență organizatorică și patrimonială;

c) au ca membri patroni ale căror unități cuprind cel puțin 7% din angajații din economia națională, cu excepția angajaților din sectorul bugetar;

d) au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu din județele României, inclusiv în municipiul București.

Mecanismele consultative: Consiliul Economic și Social ca o structură permanentă, Comisii de dialog social, Comitetele consultative și mai nou Consiliul Național Tripartit pentru Dialogul Social – au puncte comune în cele ce privesc compunerea, competențele, organizarea și funcționarea, reprezentând mijloacele de dialog dintre organizațiile sindicale, patronale și Guvern.

La nivel sectorial, dialogul social este reglementat prin Legea nr.62/2011, Legea dialogului social, în care sunt precizate constituirea și funcționarea Comisiilor de Dialog Social și sunt definite părțile participante la dialogul social sectorial, mai exact în cadrul Comisiilor de Dialog Social constituite la nivelul ministerelor și autorităților specificate.

La nivel teritorial, prin Legea nr. 62/2011 se stipulează modalitatea de constituire și funcționare a Comisiilor de Dialog Social Județene. În cadrul dialogului social teritorial, partenerii sociali urmăresc colaborarea cu prefectul, dar și cu președintele consiliului județean.

Pentru funcționarea efectivă a dialogului social la nivel național, sectorial și teritorial, a fost asigurat un cadru normativ și institutional care să permită sindicatelor și patronatelor (în calitatea lor de parteneri sociali) să se implice activ în domeniile care îi privesc. În acest sens a fost creat sistemul tripartit, care cuprinde instituții specifice, în cadrul cărora partenerii sociali participă – cu drept consultativ sau decizional- la elaborarea și/sau implementarea politicilor sociale.

În cadrul instituțiilor tripartite, se asigură participarea guvernului, patronatelor și sindicatelor la discuții și negocieri asupra unor probleme și soluții de interes comun:

Consiliul Economic și Social

Comitetul consultativ mixt CES-Uniunea Europeană – CES-România

Comisiile de dialog social la nivelul ministerelor

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

Agențiile Județene de Ocupare a Forței de Muncă

Consiliile Consultative ale Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă

Casa Națională de Pensii și alte drepturi de asigurări sociale

Casa Națională de Asigurări de Sănătate

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților

Comisiile de Dialog Social la nivelul Prefecturilor

Comisia Națională de Promovare a Ocupării Forței de Muncă

Fig. 2 Dialogul social tripartit- reprezentare schematică

În 1992, a fost înființat Comitetul pentru Dialog Social (SDC) ca for principal pentru dialogul social bipartit la nivel european. În prezent, SDC are 64 de membri, dintre care 32 sunt angajați, iar 32 angajatori. În cadrul acestui tip de dialog social avem de-a face cu partenerii sociali, angajatorul sau organizațiile sindicale și/sau reprezentanții salariaților, după caz.

Negocierea contractelor colective de muncă este principala formă a dialogului social pe teritoriul României, iar nivelele de realizare sunt împărțite tot pe tri paliere:

nivel sectorial

nivelul grupurilor de unități

la nivelul unităților

La nivel de sector, partenerii sociali sunt federațiile sindicale reprezentative, care îndeplinesc următoarele criterii:

au statut legal de federație sindicală;

au independență organizatorică și patrimonială;

au un număr de membri de cel puțin 7% din efectivul salariaților din sectorul respectiv.

Federațiile patronale reprezentative la nivel de sector îndeplinesc următoarele criterii: au independență organizatorică și patrimonială; cuprind cel puțin 10% din numărul salariaților din sectorul respectiv.

Principalele obiective urmărite de partenerii sociali la acest nivel sunt încheierea contractelor colective de muncă și elaborarea strategiilor sociale. Contractul colectiv de muncă negociat la nivel de sector de activitate va fi înregistrat ca atare numai în situația în care, atât partea patronală, cât și partea sindicală reprezintă fiecare mai mult de jumătate din totalul angajaților din sectorul respectiv, conform datelor Institutului Național de Statistică.

Grupurile de unități reprezintă cea mai flexibilă formă de organizare în vederea negocierii contractelor colective de muncă, deoarece legea nu impune condiții juridice de înregistrare ale grupului. Acestea se pot constitui din două sau mai multe unități care au același obiect de activitate, conform codului CAEN. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul respectiv. Companiile naționale, regiile autonome sau autoritățile publice pot constitui grupurile de unități dacă au în componență, în subordine ori în coordonare alte persoane juridice care angajează forță de muncă.

Legea nr. 62/2011 prevede obligativitatea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru toate unitățile cu peste 21 de salariați. Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contract colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.

Pentru încheierea contractului la nivel de unitate, Legea prevede aplicarea principiului majorității în reprezentarea angajaților. În acest sens, criteriul de reprezentativitate pentru un sindicat la nivel de unitate este de cel puțin 50% + 1 din numărul angajaților unității. În cazul în care această condiție nu este îndeplinită, la negocieri participă și reprezentanții salariaților, aleși în condițiile legii.

Fig. 2 Dialogul social bipartit- reprezentare schematică

I.3 Noțiune

Dialogul social este un concept politic prin care toate părțile interesate convin să garanteze că interesele specifice ale fiecăruia sunt luate în considerare în procesul de luare a deciziilor. Astăzi, conceptul de dialog social a dobândit o importanță semnificativă în dezbaterile care au loc peste tot în lume. Câteva instituții internaționale au avut un rol determinant în difuzarea acestui concept, una dintre acestea fiind Uniunea Europeană. Dialogul social la nivelul comunității a devenit o trăsătură obișnuită în adoptarea deciziilor politice la mijlocul anilor ’80. Rolul dialogului social a fost întărit în timpul anilor ’90 și cu privire la alte aspecte semnificative din viața indivizilor sau a comunităților.

Literatura de specialitate găzduiește multe încercări de a defini acest concept. Unele voci limitează utilizarea acesti concept la relațiile de cooperare între părți, în timp ce alții includ și relațiile de natură conflictuală. Dialogul social reflectă trecerea de la o cultură de conflict la o cultură de parteneriat și luarea în considerare a intereselor comune ale partenerilor sociali implicați în cadrul unui proces mai lung de „concentrare socială”. Conform definiției propuse de Organizația Internațională a Muncii, dialogul social cuprinde „orice tip de negociere, consultații sau simplul schimb de informații între reprezentanții guvernului, patronatelor și lucrătorilor pe teme de interes comun ce privesc politici economice și sociale. Procesul poate fi tripartit, adică guvernul participă oficial la dialog, sau se poate referi la relațiile bipartite, care implică doar reprezentanții lucrătorilor și managementul (sau sindicate și asociații patronale), la care guvernul participă indirect sau nu. Dialogul social poate fi informal sau poate fi instituționalizat. Cel mai adesea, se prezintă ca o combinație între cele două variante. Poate avea loc la nivel național, regional sau la nivel de întreprindere. Poate fi inter-profesional, sectorial sau o combinație între acestea.”

În concepția adaptată la nivelul Uniunii Europane, dialogul social instituit prin Tratatul de la Roma este procesul de informare și consultare continuă între organizațiile sindicale și patronale, cu scopul de a ajunge la înțelegeri în ceea ce privește controlul anumitor variabile economice și sociale, atât la nivel macroeconomic, cât și microeconomic.

Dialogul social are un domeniu vast de acțiune, fiind regăsit atât la nivel național, cât și la nivel internațional. La nivel național, dialogul social se manifestă sectorial sau local, precum și chiar la nivelul fiecărei unități angajatoare.

Descentralizarea economică și introducerea prin lege a negocierii colective în relațiile de muncă determină consecința directă și imediată a necesității și permanentizării dialogului social între cei implicați în aceste relații, a instituirii unor organisme specializate având această menire.

Dialogul între partenerii sociali, sindicate și patronate, și între ei și factorii guvernamentali constituie în lumea de azi o axiomă a dezvoltării economico-sociale a statului de drept. Dialogul social reprezintă , mai exact, o modalitate concretă de realizare a democrației la nivel economic și social, integrându-se, astfel, în ansamblul democrației politice. În realitatea economică a societății, salariații și patronii au o serie de opțiuni convergente, ceea ce nu înseamnă ca nu apar, frecvent, conflicte de interese ce își au izvorul în pozițiile diametral opuse pe care le au în procesul muncii.

Dialogul social se poate desfășura pe mai multe niveluri: național, la nivel de ramură, sectorial, companie sau de unitate. Poate, de asemenea, să ia forma bipartită, doar între sindicate și patronate, sau tripartită, între reprezentanții sindicatelor, patronatelor și ai guvernului.

Dialogul social național acoperă de obicei subiecte strâns legate de relațiile industriale și condițiile de muncă (ca și în cazul negocierii colective), dar poate aborda probleme mai largi de politici economice și sociale. Partenerii sociali pot fi implicați în Dialogul social în trei moduri. Primul mod presupune participarea partenerilor sociali la procesul elaborării politicilor, de exemplu prin procesul de consultare și avizare a proiectelor de lege inițiate de guvern, prin publicarea unor poziții bilaterale comune sau a declarațiilor de intenție. În al doilea rând, partenerii pot participa la procesul decizional, fie că este vorba de politici guvernamentale, de pregătirea unor acorduri bipartite autonome sau negocierea colectivă. În al treilea rând, partenerii sociali pot juca un rol în administrarea și supravegherea punerii în aplicare a acordurilor convenite sau a legislației, așa cum se întâmplă în Franța și în Germania prin sistemul de gestiune comună a partenerilor asupra fondurilor de asigurări sociale.

În România, partenerii sociali se împart în:

Sindicatele- organizații care se constituie pentru a apăra și promova drepturile și interesele profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor de sindicat.

În România, sunt reprezentative următoarele confederatii sindicale:

Blocul Național Sindical

Confederația Națională Sindicală „Cartel Alfa”

Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România „Frăția”

Confederația Sindicatelor Democratice din România

Patronatele – organizații ale patronilor sau angajatorilor înființate ca persoane juridice fără scop patrimonial, pentru a reprezenta interesele comunității de afaceri.

În România, sunt reprezentative următoarele confederații patronale:

CONPIROM

Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii

Consiliul Național al Patronilor din România

Confederația Națională a Patronatului Român

Confederația patronală UGIR 1903

Uniunea Generală a Industriașilor din România

Patronatul Național Român

Uniunea Națională a Patronatului Român

Guvernul: ca parte a puterii executive în stat, reprezintă autoritatea publică care exercită conducerea generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne și externe a țării.

Guvernul este reprezentat la nivel: central, prin ministere și la nivel local, prin prefecți, ca responsabili în unitătățile administrativ-teritoriale.

Din punctul de vedere al dialogului social, statul (guvernul) își concentrază rolul prin:

promovarea actelor normative care reglementează dialogul social, organizarea și funcționarea partenerilor sociali, organizarea și funcționarea structurilor bipartite și tripartite;

consultarea partenerilor sociali cu privire la problemele membrilor organizațiilor sindicale și patronale și la măsurile promovate în plan teritorial și la nivel de ramură;

explorarea, împreună cu partenerii sociali, a soluțiilor care pot asigura realizarea în fapt a obiectivelor care rezultă din politicile economice și sociale.

În prezent, în România, cadrul legislativ care reglementează domeniul dialogului social este constituit din următoarele acte normative:

Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 467/2006 – Legea privind cadrul general de informare și consultare a angajaților

Legea nr. 217/2005 – Legea comitetelor europene de întreprindere

HG nr. 187/2007 privind informarea și consultarea angajaților în societățile europene

HG nr. 188/2007 privind informarea și consultarea angajaților în societățile cooperative europene

H.G. nr. 1260/2011 privind sectoarele de activitate stabilite conform Legii nr. 62/2011

OUG nr. 28/2009 privind reglementarea unor măsuri de protecție socială (comitetele sectoriale)

Convenția OIM nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și apărare dreptului sindical

Convenția OIM nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective.

Convenția OIM nr. 98/1949 privind aplicarea principilor dreptului de organizare și negociere colectivă

Convenția OIM nr. 135/1971 privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora.

Actul normativ de bază al dialogului social în România este Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, cu modificările și completările ulterioare, prin care se reglementează:

constituirea, organizarea și funcționarea organizațiilor sindicale și patronale și criteriile de dobândire a reprezentativității acestora;

structurile instituționalizate ale dialogului social (Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, Consiliul Economic și Social, comisiile de dialog social);

negocierea contractelor colective de muncă;

modalitățile de soluționare a conflictelor de muncă.

În timp , s-au dezvoltat diverse forme ale dialogului social: negociere, consultare, informare, gestionare în comun. Aceste forme au avut drept scop armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaților de la nivel de unitate la nivel național. În orice țară, forma cea mai semnificativă de dialog social este negocierea colectivă, adică negocierile dintre sindicate și patronate cu privire la salarii și condițiile de muncă, care conduc în general la un contract colectiv cu aplicare obligatorie.

Asemenea statelor puternic dezvoltate din punct de vedere economic, obiectivul urmărit este cel al realizarii „păcii sociale”. Astfel, Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, CODUL MUNCII, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003 prezintă, referitor la dialogul social, următoarele:

Art. 214. – Pentru asigurarea climatului de stabilitate și pace sociala, prin lege sunt reglementate modalitățile de consultări și dialog permanent între partenerii sociali.

Art. 215. – Consiliul Economic și Social este instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel național.

Art. 216. – În cadrul ministerelor și prefecturilor funcționează, în condițiile legii, comisii de dialog social, cu caracter consultativ, între administrația publică, sindicate și patronat.

Capitolul II – Sindicatele

Dreptul sindical poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea sindicatelor, rolul lor în cadrul societății, îndeosebi în raporturile cu patronatele și cu autoritățile publice.

Cuvântul sindicat provine din latina veche, respectiv din termenul sindiz care desemna un avocat care reprezenta o colectivitate. Latinescul sindiz provine la rândul său din grecescul sundikos . Această denumire, sindicate, exprima obiectul principal al activității lor și anume apărarea drepturilor și intereselor salariaților, atât pe plan individual, cât și pe plan colectiv.

II.1 Constituirea sindicatelor

Ideea sindicală este consecința directă a revoluției industriale de la începutul secolului al XIX-lea. Concentrarea industriei , a mijloacelor de producție în mâinile unui număr foarte mic de persoane,veritabili patroni, a avut drept efect ruptura echilibrului dintre ofertă și cererea de forță de muncă. Apărute încă din perioada avântului industrializării, sindicatele s-au manifestat ca un factor de echilibru social, una din instituțiile esențiale ale societății civile și ale democrației, unul dintre partenerii negocierilor colective și ai dialogului social, care a jucat și joacă un rol deosebit în dezvoltarea dreptului muncii. Sindicatele reprezintă concretizarea dreptului fundamental la asociere și o pârghie importantă în procesul asigurării justiției sociale.

Legea 53/2002 Art. 217 încearcă o definiție a acestui concept: (1) Sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor.

(2) Condițiile și procedura de dobândire a personalității juridice de către organizațiile sindicale se reglementează prin lege specială.

(3) Organizațiile sindicale au dreptul de a-și reglementa prin statutele proprii modul de organizare, asociere și gestiune, cu condiția ca statutele să fie adoptate printr-o procedură democratică, în condițiile legii.

Constituirea, organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității unei organizații sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea prevederilor legale. În absența unor prevederi statutare exprese cu privire la reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale, se vor aplica dispozițiile de drept comun privind încetarea persoanelor juridice.

Aceste statute potrivit legii trebuie să cuprindă:

a) scopul constituirii, denumirea și sediul organizației sindicale;

b) modul în care se dobândește și încetează calitatea de membru al organizației sindicale;

c) drepturile și îndatoririle membrilor;

d) modul de stabilire și încasare a cotizației;

e) organele executive de conducere, denumirea acestora, modul de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiile lor;

f) condițiile și normele de deliberare pentru modificarea statutului și de adoptare a hotărârilor;

g) mărimea și compunerea patrimoniului inițial;

h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizației sindicale, transmiterea ori, după caz, lichidarea patrimoniului.

Pentru constituirea unei organizații sindicale este necesar un număr de cel puțin 15 persoane din aceeași ramură sau profesiune.

Constituirea sindicatelor urmărește o serie de etape: elaborarea proiectului de statut și aprobarea acestuia în adunarea generală a membrilor fondatori; depunerea unei cereri de înscriere a organizației sindicale la judecătoria în raza căreia își are sediul; admiterea cererii și înscrierea în registrul special a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii. Organizația sindicală dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii.

II.2 Patrimoniul sindicatelor

Organizația sindicală poate dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile și imobile necesare realizării scopului pentru care este înființată. Totuși, bunurile mobile și imobile aparținând sindicatelor pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărțite între aceștia.

Bunurile mobile și imobile dobândite de către un sindicat, în condițiile prevăzute de lege, necesare întrunirilor sindicatului, bibliotecii sau cursurilor de pregătire și perfecționare a membrilor de sindicat nu pot fi urmărite, cu excepția celor necesare plății datoriilor către stat.

Bunurile ce alcătuiesc patrimoniul unui sindicat au mai multe surse: cotizații ale membrilor, donații, acte de vânzare-cumpărare, cotă-parte din veniturile realizate de societăți, organizații de cultură, sportive constituite cu participarea lor, venituri realizate din activități proprii și alte surse.

De asemenea, potrivit Art. 22 alin.(3) din Legea sindicatelor nr. 54/24 ianuarie 2003, unitățile în care sunt constituite organizații sindicale care au dobândit reprezentativitatea, în condițiile legii, sunt obligate să pună, cu titlu gratuit, la dispoziția organizațiilor sindicale, spațiile corespunzătoare funcționării acestora și să asigure dotările necesare desfășurării activității prevăzute de lege. Acest text a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate prin care se aprecia că el încalcă dispozițiile constituționale ale Art. 44 alin.(2) conform căruia „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.” Respingând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a apreciat ca fiind neîntemeiată susținerea privind încălcarea prevederilor constituționale ale Art. 44 alin.(2), deoarece obligația stabilită prin lege nu instituie o deosebire de tratament juridic între proprietatea privată a statului și cea a agenților economici privați. Textul se referă la unitățile angajatoare, fără să facă vreo deosebire între acestea.

Totodată, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor Art. 44 alin.(1) din Constituție, care garantează dreptul de proprietate și creanțele asupra statului, „conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

II.3 Drepturile și obligațiile sindicatelor

Prevăzut în Constituția României (Art.40. alin.1) dreptul de asociere în sindicate face obiectul Capitolului II al Titlului VII din Codul muncii. Cadrul normativ intern subliniază care sunt drepturile și obligațiile sindicatelor. Astfel, Legea 53/2011, Art. 218, indică faptul că sindicatele participă prin reprezentanții proprii, în condițiile legii, la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la tratative sau acorduri cu autoritățile publice și cu patronatele, precum și în structurile specifice dialogului social.

Art. 219. – Sindicatele se pot asocia în mod liber, în condițiile legii, în federații, confederații sau uniuni teritoriale.

Art. 220. – Exercițiul dreptului sindical al salariaților este recunoscut la nivelul tuturor angajatorilor, cu respectarea drepturilor și libertăților garantate prin Constituție și în conformitate cu dispozițiile prezentului cod și ale legilor speciale.

Art. 221. – (1) Este interzisă orice intervenție a autorităților publice de natură a limita drepturile sindicale sau a le împiedica exercitarea lor legală.

(2) Este interzis, de asemenea, orice act de ingerință al patronilor sau al organizațiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanții sau membrii lor, în constituirea organizațiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor.

Art. 222. – La cererea membrilor lor, sindicatele pot să îi reprezinte pe aceștia în cadrul conflictelor de drepturi.

Art. 223. – (1) Reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor li se asigură protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor.

(2) Pe toată durata exercitării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate.

(3) Alte măsuri de protecție a celor aleși în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevazute în legi speciale și în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Organizația Internațională a Muncii are meritul de a fi structurat un sistem de convenții și recomandări, ratificate și de România, ce constituie la nivel internațional un eficient mecanism de promovare și protecție a libertății sindicale.

În rândul acestora amintim, în primul rând, Convenția O.I.M. nr.87/1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical. Principiul fundamental al acesteia este asigurarea dreptului, liber exercitat, al angajaților și angajatorilor, fără distincție, de a se organiza în vederea promovării și apărării intereselor lor. Convenția O.I.M. nr.98/1949, privind dreptul de organizare și de negociere colectivă, este de asemenea deosebit de importantă în materia dreptului sindical. Principiul normei este protecția salariaților care-și exercită dreptul de organizare, neingerința între organizațiile sindicale și organizațiile patronale, precum și promovarea negocierii colective voluntare. Conform convenției, muncitorii trebuie să beneficieze de o protecție adecvată împotriva oricăror acte de discriminare care tind să prejudicieze libertatea sindicală. Ei trebuie să fie protejați în mod special contra refuzului angajării datorită afilierii lor sindicale sau participării la activități sindicale, contra concedierii sau oricărui prejudiciu suferit pe acest temei. Convenția O.I.M. nr. 135/1971 privind protecția reprezentanților lucrătorilor completează celelalte două convenții prezentate mai sus și vizează protecția reprezentanților salariaților (sindicali sau aleși de lucrători) în întreprinderi și facilitățile ce trebuiesc să li se acorde.

Organizația sindicală poate, în condițiile prevăzute de statut și în acord cu prevederile Legii Dialogului social și al Codului Muncii:

a) să sprijine material membrii săi în exercitarea profesiunii;

b) să constituie case de ajutor proprii;

c) să editeze și să tipărească publicații proprii;

d) să înființeze și să administreze, în condițiile legii, în interesul membrilor săi, unități sociale, de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității sindicale, societăți comerciale, de asigurări, precum și banca proprie;

e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;

f) să organizeze și să sprijine material și financiar activități cultural-artistice;

g) să organizeze și să desfășoare cursuri de pregătire și calificare profesională, în condițiile legii;

h) să desfășoare și alte activități prevăzute prin statut, în condițiile legii.

Organizațiilor sindicale li se recunosc, legal, următoarele drepturi :

să se adreseze autorităților publice competente, potrivit art. 73 din Constituție, prin propuneri de legiferare în domenii de interes sindical.

să fie consultate în procesul activității normative la nivel național. Organizarea în sistem tripartit a structurilor sindicat-patronat-guvern, inclusiv prin constituirea Consiliului Economic și Social, implică posibilitatea de intervenție a organizațiilor sindicale, cu titlu consultativ, în activitatea normativă. În practică, sindicatele intervin în legatură cu proiectele de legi, chiar și la Parlament, atunci când dialogul cu guvernul nu a condus la rezultatele scontate de ele.

să negocieze și să încheie, dacă întrunesc condițiile de reprezentativitate stabilite de Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă la toate nivelurile, de la nivel de unitate la nivel național.

să primească de la angajatori sau de la organizațiile patronale informațiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu , în condițiile legii, precum și cele privind constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, protecției muncii și utilităților sociale, asigurărilor și protecției sociale.

să fie consultate de către angajator la întocmirea regulamentului intern, potrivit art. 275 din Codul Muncii.

să folosească în condițiile prevăzute de lege și statutele proprii, mijloacele specifice acțiunilor sindicale, cum sunt: negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin conciliere, mediere sau arbitraj, petiția, protestul, mitingul, demonstrația sau greva.

II.4 Forme de asociere și reprezentativitatea sindicatelor

Din punctul de vedere al formelor de asociere a organizațiilor sindicale, acestea se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate. Două sau mai multe sindicate constituite în cadrul aceluiași sector de activitate se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale. Două sau mai multe federații sindicale din sectoare de activitate diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederații sindicale.

Federațiile și confederațiile sindicale constituite prin asociere pot avea personalitate juridică prin depunerea la tribunalul în a cărui raza teritorială își au sediul o cerere pentru dobândirea personalității juridice, însoțită de următoarele înscrisuri:

hotărârea de constituire a federației sau confederației sindicale;

hotărârile organizațiilor sindicale de a se asocia într-o federație sau confederație, semnate de reprezentanții legali ai acestora;

copii legalizate ale hotărârilor judecătorești de dobândire a personalității juridice, rămase definitive și irevocabile, de către organizațiile sindicale care se asociază;

statutul federației sau confederației sindicale constituite;

lista membrilor din organul executiv de conducere, cu numele, prenumele, codul numeric personal și funcția acestora.

Potrivit Art. 46 din Legea 62/2011, Tribunalul Municipiului București este obligat să țină un registru special al federațiilor, confederațiilor sindicale și uniunilor sindicale teritoriale ale acestora, în care consemnează: denumirea și sediul organizațiilor sindicale constituite prin asociere, numele și prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data înscrierii, precum și numărul și data hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice.

De asemenea, organizațiile sindicale se pot afilia la alte organizații interne și internaționale, conform statutului acestora.

Pentru a fi reprezentative la nivel național, organizațiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

A. la nivel național:

au statut legal de confederație sindicală;

au independență organizatorică și patrimonială;

organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 5% din efectivul angajaților din economia națională;

au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu dintre județele României, inclusiv municipiul București;

B. la nivel de sector de activitate sau grup de unități:

au statut legal de federație sindicală;

au independență organizatorică și patrimonială;

organizațiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puțin 7% din efectivul angajaților din sectorul de activitate sau grupul de unități respectiv;

C. la nivel de unitate:

au statut legal de sindicat;

au independență organizatorică și patrimonială;

numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin jumătate plus unu din numărul angajaților unității.

Dovada îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate se face astfel:

A. la nivel național:

a.) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de confederație și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor executive de conducere;

b.) extras din ultimul buletin statistic publicat privind numărul total de angajați din economia națională;

c.) declarațiile semnate de reprezentanții legali ai federațiilor sindicale membre în care se specifică numărul total de membri de sindicat din fiecare federație, precum și o situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al confederației sindicale cuprinzând lista federațiilor componente și numărul total de membri ai acestora;

d.) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate;

B. la nivel de sector de activitate sau grup de unități:

a) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de federație și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor de conducere;

b) declarațiile semnate de reprezentanții legali ai sindicatelor componente în care se specifică numărul total de membri de sindicat din fiecare unitate, precum și o situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al federației sindicale;

c) datele Institutului Național de Statistică privind numărul total de angajați din sectorul de activitate respectiv sau, în cazul grupului de unități, declarațiile angajatorilor din grup privind numărul angajaților fiecărei unități;

d) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate;

C. la nivel de unitate:

a) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de către sindicat și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau componentei organului executiv de conducere;

b) declarație semnată de reprezentantul legal al sindicatului privind numărul total de membri;

c) dovadă privind numărul de angajați din unitate, eliberată de angajator;

d) dovada depunerii la inspectoratul teritorial de muncă a unei copii a dosarului de reprezentativitate.

II. 5 Reprezentanții salariaților

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, instituția reprezentanților salariaților era reglementată numai cu referire la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, în ipoteza în care într-o anumită unitate nu era constituit un sindicat reprezentativ. În prezent , Codul Muncii consacră în Titlul al VII-lea, un capitol special, capitolul III , articolele 224-229, reprezentanților salariaților.

Reglementarea din Codul Muncii nu vizează doar problematica negocierii colective, ci, dimpotrivă, are caracter general. În acest fel, legiuitorul a realizat un pas decisiv spre generalizarea dialogului social, conform principiilor și normelor dreptului internațional al muncii. Codul muncii prevede că în unitățile care au mai mult de 20 de salariați și în situația în care nici unul nu este membru de sindicat, interesele salariaților pot fi promovate și apărate de reprezentanții lor, aleși și mandatați special în acest scop (art. 224 (1)).

Acest articol (224 (1)) din Codul Muncii a suferit, în faza de proiect, modificări consecutive, iar formularea finală nu este cea mai fericită, pentru că se înțelege că dacă există un singur membru de sindicat, acesta poate promova interesele tuturor salariaților, situație ce nu oglindește în modul cel mai fericit o reală democrație sindicală.

Desemnarea reprezentanților salariaților nu este obligatorie la nivelul unității, aceștia fiind aleși în cadrul adunării generale a salariaților, cu votul a cel puțin jumătate din numărul total al salariaților din unitate .

Totuși, reprezentanții salariaților nu pot să desfășoare activități ce sunt recunoscute ca aparținând prerogativelor exclusive ale sindicatelor.

Pot fi aleși ca reprezentanți ai salariaților salariații care au împlinit vârsta de 21 de ani și care au lucrat în unitate cel puțin un an fără întrerupere, condiție care nu este necesară în cazul alegerii reprezentanților salariaților în cadrul unităților nou înființate.

Numărul de reprezentanți aleși ai salariaților se stabilește de comun acord cu angajatorul, ținând cont de numărul de salariați ai acestuia, iar durata unui mandat al unui reprezentant al salariaților nu poate fi mai mare de 2 ani (art. 225).

Reprezentanții salariaților au următoarele atribuții principale:

a) să urmărească respectarea drepturilor salariaților, în conformitate cu legislația în vigoare, cu contractul colectiv de muncă aplicabil, contractele individuale de muncă și regulamentul intern;

b) să participe la elaborarea regulamentului intern;

c) să promoveze interesele salariaților referitoare la salariu, condiții de muncă, timp de muncă și timp de odihnă, stabilitate în muncă, precum și orice alte interese profesionale, economice și sociale legate de relațiile de muncă;

d) să sesizeze inspectoratul de muncă cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale și ale contractului colectiv de muncă aplicabil.

Timpul alocat reprezentanților salariaților, în vederea îndeplinirii mandatului pe care l-au primit, este de 20 de ore pe lună și se consideră timp efectiv lucrat, fiind salarizat corespunzător.

Ca și în cazul liderilor sindicali, reprezentanții salariaților nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariați.

Capitolul III – Patronatele

Principalele reglementări legislative aplicabile sunt cuprinse în Codul muncii, Legea nr. 356 din 10/07/2001, a patronatelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 380 din 12/07/2001, Legea nr. 130/1996, privind contractual colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 184 din 19/05/1998, Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile.

Organizarea, funcționarea și rolul patronatelor, în plan social, se face conform Codului Muncii și Legii nr. 356/2001. Conform acesteia, patronatele sunt organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. (Art. 1) Există posibilitatea unei afilieri sau asocieri între mai multe grupări patronale având același scop.

III. 1 Constituirea patronatelor

În Codul Muncii, art.14 alin.1, prin angajator se înțelege persoana fizică sau persoana juridică ce, potrivit legii, poate să angajeze forța de muncă pe bază de contract individual de muncă. La rândul său, art. 230 din Cod dispune : „ patronul, denumit în prezentul Cod angajator, este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează și utilizează capital, indiferent de natura acestuia, în scopul obținerii de profit în condiții de convurență și care angajează munca salariată’’. în pofida aparențelor, termenii de angajator – patron nu sunt sinonimi, nici chiar in Codul Muncii. Angajatorul are în Cod un sens larg, care cuprinde atât persoanele juridice fără scop lucrativ sau instituții sau autorități publice, cât și persoanele fizice care nu administreză sau utilizează un capital, și un sens restrâns, respectiv acela de comerciant, care – acesta din urma și numai acesta- este sinonim cu termanul de patron.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 356/2001, patronul este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată, potrivit legi, care administrează și utilizează capital, indiferent de natura acestuia, în scopul obținerii de profit în condiții de concurență și care angajează munca salariată. Ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, opțiunea legiutorului s-a modificat parțial: conform art.3 alin.3 din Legea nr. 507/2002 persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociațiile familiale autorizate în condițiile acestei legi nu pot angaja persoane cu contract individual de muncă pentru desfășurarea activităților autorizate. Ar fi fost normal ca această opțiune, parțial nouă să fi fost reținută și în art. 230 din Codul Muncii, ceea ce, din pacate, nu s-a realizat. In aceste condiții, din coroborarea art. 3 alin.3 din Legea nr. 507 /2002 și cu art. 230 din Cod rezultă următoarele: patronul, în sensul și pentru constituirea asociațiilor patronale, poate fi un comerciant, persoană juridică și anume: regiile autonome, societățile comerciale și organizațiile cooperatiste, înmatriculate potrivit legii; au calitatea de patron numai acele persoane juridice care administrează un capital și care angajează personal cu contract individual de muncă.

Conform acelorași norme juridice, decurge ca nu au calitatea de patron : asociațiile și fundațiile, unitățile și instituțiile publice, partidele politice, sindicatele, asociațiile de proprietari și persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociațiile familiale.

Concepția legală asupra patronatelor ilustrează următoarele caracteristici:

sunt organizații de tip asociativ;

nu au caracter politic, ceea ce înseamnă că nu pot urmari obiective politice;

sunt persoane juridice de drept privat, autonome, fiind exclusă orice ingerință a factorilor statali în activitatea lor;

nu au scop patrimonial. Altfel spus, dacă spre a fi patron în sensul legii nr. 356/2001 , spre a putea constitui o asociație patronală, este necesar ca persoana juridică să aibă scop patrimonial, patronatele nu trebuie sa urmarească un astfel de scop.

Codul Muncii prevede în art. 235 alin.1 : „constituirea și funcționarea asociațiilor patronale, precum și exercitarea drepturilor și obligațiilor acestora sunt reglementate de lege.”

Patronatul se poate constitui cu un număr de cel puțin 15 persoane juridice, comercianți sau cu un numar de cel puțin 5 membri în ramurile în care aceștia dețin peste 70% din volumul producției. Patronatele își pot constiuti structuri organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără persoanlitate juridică. Structurile organizatorice teritoriale fără personalitate juridică își pot desfășura activitatea în baza statutului patronatului din care fac parte. Patronatele se pot constitui în uniuni, federații, confederații sau alte structuri asociative, două sau mai multe patronate putând constitui uniuni sau federații patronale, iar mai multe uniuni sau federații putând forma confederații patronale. Confederațiile patronale reprezentative la nivel național se pot constitui într-un organism de reprezentare a patronatelor, cu statut și regulament de organizare și funcționare proprii, pentru reprezentarea unitară a mișcării patronale la nivel național și internațional.

Modul de constituire, organizare și funcționare sau dizolvarea unui patronat se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispozițiilor legale. Statutul trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, cel puțin următoarele elemente:

denumirea patronatului, sediul principal, structurile teritoriale proprii, cu sau fără personalitate juridică;

obiectul de activitate și scopul;

patrimoniul inițial, mărimea și compunerea acestuia, cotizațiile, precum și alte surse de finanțare legale;

drepturile și obligațiile membrilor;

organele de conducere;

răspunderi;

dizolvarea și lichidarea patrimoniului.

Cererea de acordare a personalității juridice va fi însoțită de procesul verbal de constituire, statutul autentificat, tabelul cuprinzând adeziunile, dovada existenței sediului și a mijloacelor financiare necesare în vederea desfășurării activității.

Prin dispozițiile Ordonanței nr. 26/2000 se dispune ca la autentificarea actului constitutiv și al statutului asociației se va prezenta dovada eliberată de Ministerul Justiției privind disponibilitatea denumirii noii asociații ( art.6). Oricare dintre asociați, pe baza împuternicirii date, poate formula o cerere de înscriere a asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție urmează să-și aibă sediul. Cererea va fi însoțită de documentele menționate, asociația devenind persoana juridică din momentul înscrierii în Registrul asociațiilor și fundațiilor. În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere și a documentelor prevăzute, judecătorul desemnat de președintele instanței verifică legalitatea acestora și dispune, prin încheiere, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor. În cazul în care se constată încălcarea unor cerințe legale privind înființarea asociației, judecătorul, după expirarea celor 3 zile de la depunerea cererii de înscriere, va cita în camera de consiliu pe reprezentantul asociației, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularitățile constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.

Dacă neregularitățile constatate privesc dispozitiile art. 37 alin 2 din Constituție, pentru termenul fixat va fi citat și parchetul de pe lângă instanța sesizată, căruia i se vor comunica, în copie, cerea de înscriere împreună cu actul constitutiv și statutul asociației. În acest caz, punerea concluziilor de către procuror este obligatorie. În situația în care, la termenul fixat, neregularitățile sunt înlăturate, judecătorul ascultând și concluziile procurorului, dacă este cazul va lua act despre acestea prin încheiere, dispunând înscrierea asociației în registrul asociaților și fundațiilor. Atunci când neregularitățile nu au fost înlăturate sau, deși legal citat, reprezentantul asociației lipsește în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivată. În cazul în care procurorul nu a participat la soluționarea cerereii, parchetului de pe lângă instanța sesizată i se vor comunica și copii de pe actul constitutiv și de pe statutul asociației, împreună cu încheierea de admitere ori respingere a cererii de înscriere, după caz.

Înscrierea la Registrul asociațiilor și fundațiilor se face în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberandu-se, la cerere, reprezentantului asociației sau mandatarului acesteia, durata de funcționare, numărul și data înscrierii ăn Registrul asociatiilor si fundatiilor.

Structurile organizatorile teritoriale fără personalitate juridică își desfășoară activitatea în baza statutului organizațiilor patronale din care fac parte.

III. 2 Patrimoniul patronatelor

Potrivit art. 14 din Legea nr. 356/2001, patronatele pot dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau oneros, orice fel de bunuri mobile sau imobile necesare în vederea realizării scopului pentru care sunt înființate. Confederațiile și federațiile patronale reprezentative pot primi în locație, pe baza unei cereri motivate, imobile sau spații din fondul locativ de stat, pe care le vor folosi ca sedii și pentru care vor plăti chirie calculată potrivit dispozițiilor privitoare la locuințe. Pentru construirea de sedii proprii. confederațiile și federatiile patronale reprezentative pot primi, în concesiune sau cu chirie, terenuri din proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale. Închirierea sau concesionarea se face prin act administrativ emis de autoritatea competentă.
Bunurile mobile și imobile, care aparțin patronatelor, pot fi folosite numai în interesul acestora și potrivit scopului pentru care au fost înființate prin lege.

Patronatul poate, în condițiile legii și ale statutului să:

a) acorde ajutor și credit mutual membrilor săi;

b) editeze și să tipareasă publicații proprii;

c) înființeze și să administreze, în interesul membrilor săi, unități de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității patronale, unități economico-sociale, comerciale, precum și bancă proprie pentru operațiuni financiare în lei și în valută.

III. 3 Drepturile și obligațiile patronatelor

Codul Muncii, în art. 232 și art. 234, și Legea nr 356/2001 reglementează cu titlu general drepturile și obligațiile patronatelor. Generic, poziția lor este definită de art. 232 alin.1 din Cod și de art. 8 din Legea nr. 356/2001: patronatele reprezintă, susțin și apară interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul lor de activitate, atât în plan național, cât și în plan internațional, potrivit propriilor statute și în acord cu prevederile legale.

Fără a avea un drept de inițiativă legislativă, potrivit art. 13 din Legea nr. 356/2001, patronatele pot adresa autorităților publice propuneri de legiferare în domeniile de interes patronal, domenii care, de regulă, vizează și interesele salariaților.

Statutul patronatelor va cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente:

A) denumirea organizației patronale și sediul principal;

B) obiectul de activitate și scopul;

C) patrimoniul inițial, mărimea și compunerea acestuia;

D) sursele de finanțare;

E) drepturile și obligațiile membrilor;

F) organele de conducere;

G) criteriul de constituire;

H) procedura de dizolvare și lichidare a organizației patronale.

În vederea realizării scopului lor, patronatele:

reprezintă, promovează, susțin și apară interesele economice, tehnice și juridice ale membrilor lor;

acționează pentru deplina libertate de acțiune a patronilor;

promovează concurența loială, în condițiile legii, urmărindu-se asigurarea de șanse egale fiecăruia dintre membrii lor;

desemnează, în condițiile legii, reprezentanții la tratative și acorduri cu autoritățile publice și cu sindicatele, precum și în structurile tripartite de conducere și de dialog social;

sunt consultate de Guvern la inițierea, elaborarea și promovarea programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică și participă în structurile de coordonare și gestionare a programelor cu Uniunea Europeană.

Conform art. 235 din Codul Muncii sunt interzise:

orice intervenție a autorităților publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau de a impiedica exercitarea lor legală;

orice act de ingerință a salariaților sau a sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanții lor sau a membrilor sindicatului, după caz, în constituirea asociațiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor.

Legea nr.356/2001 și, respectiv, Codul Muncii nu au abrogat prevederile speciale cuprinse în diverse acte normative, referitoare la atribuțiile patronatelor în domeniul raporturilor juridice de muncă. Ca urmare, coroborând aceste prevederi legale, patronatele apar ca partener de dialog social în următoarele situații:

la elaborarea proiectelor de acte normative cu relevanță asupra mediului de afaceri, ceea ce se referă și la reglementarea raporturilor de muncă. Potrivit H.G. nr. 326/2002, orice inițiator al unui proiect de act normativ cu relevanță asupra mediuluide afaceri, este obligat să consulte asociațiile de afaceri și asociațiile neguvernamentale, inclusiv pe cele patronale. Avizul are caracter consultativ. Numai după consultare, proiectul se poate transmite spre avizare, conform procedurii stabilite prin H.G.nr. 555/2001.

La negocierea contractelor colective de muncă, la toate nivelurile, caz în care, cu excepția negocierii de la nivelul unității, în rest participă la tratative numai asociațiile patronale reprezentative în conditiile Legii nr. 130/1996, republicată.

Evident că în situația în care se desfășoară o negociere la nivelul unității, patronul, în mod nemijlocit sau prin reprezentantul său, urmează a ține cont și de opțiunile generale ale asociației patronale din care face parte.

Pentru a putea fi o organizație patronală, potrivit noii legi a dialogului social, organizațiile patronale trebuie să aibă în componența structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu dintre județe, inclusiv în municipiul București.

În aceeași lege se prevede faptul că organizațiile patronale pot dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau oneros, orice fel de bunuri mobile sau imobile necesare în vederea realizării scopului pentru care sunt înființate.

Între asociațiile patronale și asociațiile sindicale sunt posibile și alte acorduri decât contractele colective de muncă.

la întocmirea și aprobarea, de sine stătător, fără a fi obligatorie consultarea sindicatelor sau a reprezentanților salariaților, a regulamentelor de organizare și funcționare.

La întocmirea, cu consultarea sindicatelor, a regulamentelor interne.

La cererea lor, patronatele îi pot reprezenta pe patroni în cazul conflictelor de drepturi

Cele mai reprezentative organizații de la nivel național își desemnează reprezentanții la conferințele anuale ale Organizației Internaționale a Muncii.

III.4 Reprezentativitatea în cadrul patronatelor

După 1989, organizațiile patronale s-au coagulat mai greu în comparație cu organizațiile sindicale, ele nedispunând de un patrimoniu inițial preluat din perioada anterioară și nici nu au beneficiat în primii ani post-revoluționari de un sprijin susținut din partea statului, România tranzitând, atunci, o perioadă de modificări legislative și economice extrem de dificilă și de importantă pentru un stat democratic.

Pentru a putea fi considerate reprezentative la nivel național, organizațiile patronale trebuie, potrivit art. 72 din Legea nr. 62/2011, să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

A. la nivel național:

A) au statut legal de confederație patronală;

B) au independenta organizatorică și patrimoniala;

C) au ca membri patroni ale căror unități cuprind cel puțin 7% din angajații din economia națională, cu excepția angajaților din sectorul bugetar;

D) au structuri teritoriale în cel puțin jumătate plus unu din județele României, inclusiv în municipiul București;

B. la nivel de sector de activitate:

A) au statut legal de federație patronală;

B) au independenta organizatorică și patrimoniala;

C) au ca membri patroni ale căror unități cuprind cel puțin 10% din efectivul angajaților sectorului de activitate, cu excepția angajaților din sectorul bugetar;

C. la nivel de unitate, reprezentativ de drept este angajatorul.

Dovada îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate a organizațiilor patronale se face astfel:

A. la nivel național:

A) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de confederație și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor executive de conducere;

B) situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al confederației patronale, cuprinzând lista federațiilor patronale afiliate, cu specificarea unităților membre ale acestora, precum și a numărului total de angajați al fiecăreia, certificat de inspectoratele teritoriale de muncă;

C) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate;

B. la nivel de sector de activitate:

A) copie a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de dobândire a personalității juridice de federație de către organizația patronală și a ultimei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de modificare a statutului și/sau a componenței organelor executive de conducere;

B) situație cumulativă semnată de reprezentantul legal al federației patronale, cuprinzând lista unităților membre și numărul total de angajați ai acestora, certificat de inspectoratele teritoriale de muncă, precum și copii ale documentelor de aderare a membrilor la federație;

C) sectorul de activitate și numărul de angajați din cadrul acestuia;

D) dovada depunerii la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a unei copii a dosarului de reprezentativitate.

În prezent, în țara noastră există mai multe organizații patronale. Se apreciază că numărul total de organizații, federații, confederații și uniuni patronale este de 74. În Consiliul Economic și Social sunt reprezentate 8 confederații , iar contractul colectiv de muncă este negociat și semnat de următoarele 5 organizații patronale :

Confederația Patronală din Industria României – CONPIROM;

Confederația Națională a Patronatului Român – C.N.P.R.;

Consiliul Națioanal al Intreprinderilor Mici și Mijlocii din România;

Uniunea Generală a Industriașilor din România- UGIR;

Uniunea Generală a Industriașilor din România – UGIR 1903.

A. Confederația Patronală din Industria României – CONPIROM

Această confederație este o organizație neguvernamentală, nepolitică și non-profit care functionează ca persoană juridică înființată în baza Legii nr. 21/1924. La ea sunt arondate unitățile economice cu activități de producție industrială și comert angro din toate ramurile industriei, din agricultura industrializată și industria alimentară.

Structura organizatorică a CONPIROM cuprinde 18 federații patronale de ramură cu un numar de 70 de organizații patronale de subramuri, din industria extractivă, industria siderurgică, construcții de mașini, industria electronică și electrotehnică, chimie și petrochimie, industria ușoară, alimentară, exploatațiile industrial-agricole și zootehnice. În cadrul ei își desfășoară activitatea peste 2400 de unități economice, de regulă de mărime mijlocie, mare și foarte mare. Dintre acestea, 1100 sunt privatizate, iar 1300 parțial sau ăn curs de privatizare. În unitățile sectoriale cuprinse în CONPIROM lucrează circa 2 milioane de salariați.

Confederația acordă sprijin în elaborarea și aplicarea strategiei proprii sau de grup și asigură respectarea legislației, eticii profesionale, precum și normelor privind concurența loiala în activitatea economică și în relațiile dintre asociați.

Confederația participă la dialogul social tripartit, Guvern, patronat, sindicate, la elaborarea deciziilor și a actelor normative interesând activitatea agenților economici din industrie, precum și la negocierea contractelor colective de muncă la nivel național.

Membru al confederației poate fi orice organizație, federație sau uniune patronală, indiferent de forma de proprietate a agenților economici din activitățile de producție industrială, agricultura industrializată și industria alimentară, din cercetare – proiectare, servicii, comerț, aferente acestora, care și-a exprimat în mod liber voința de a face parte din confederație.

Conducerea CONPIROM este asigurată de către Adunarea Generală, Consiliul de conducere și președintele executiv. La nivel central, activitatea operativă a confederației se desfășoară organizată pe 5 comisii, politico-economica și financiara, politică industrialp, relații sociale, relații externe, afaceri ale intreprinderilor și 7 direcții de specialitate. Conducerea activității federațiilor și organizațiilor membre este asigurată de Consiliul excutiv, compus din directori executivi ai federațiilor membre.

B. Confederația Națională a Patronatului Român – C.N.P.R.;

Această organizație reunește agenții economici din industrie, agricultură, construcții, transporturi rutiere, transporturi navale, comerț, turism, cercetare și proiectare, sectorul sanitar privat, cooperație, servicii și alte domenii de activitate.

Caracteristic confederației în discuție este că ea :

reprezintă organizații patronale și patroni ale căror unități funcționează în toate cele 41 de județe și în municipiul București, reprezentând 100% din numărul total al acestora față de cel puțin jumătate cât prevede legea;

reprezintă organizații patronale și patroni ale căror unități își desfășoară activitatea în 15 din cele 19 ramuri de activitate ale economiei naționle, respectiv 78,95% față de cel puțin 25% din acestea;

reprezintă organizații patronale și patroni ale căror unități cuprind aproximativ un milion de salariați, reprezentând 17,83% din efectivul salariaților economiei naționale, față de minimum 10% din aceștia cum prevede legea.

în afară de salariații menționați, care lucrează în unitățile organizațiilor patronale membre ale C.N.P.R., structura federației Patronale a Agricultorilor Privatizați mai cuprinde peste 3 milioane de gospodării agricole individuale.

Conducerea confederației esrte realizată prin: Conferința Națională, Consiliul de conducere, Comitetul director. Comitetul director se întrunește o dată pe lună și oridecâte ori este nevoie; el stabilește măsuri operative pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului de conducere. Activitatea curentă este condusă de directorul general executiv.

Principalele direcții de acțiune ale confederației sunt:

promoveazp, susțin și apară interesele comune economice, tehnice și juridice ale intreprinderilor;

organizează acțiuni de cooperare ale organizațiilor patronale membre;

acordă sprijin în elaborarea și aplicarea strategiei proprii sau de grup a acestora;

promovează solidaritatea patronală a membrilor asociați, în scopul asigurării progresului intreprinderilor și al dezvoltării economice a țării;

desfășoară procesul de negociere cu partenerii sociali.

C. Consiliul Națioanal al Intreprinderilor Mici și Mijlocii din România

Potrivit statutului său, această confederație este o organizație non-guvernamentală și non- profit, care reprezintă interesele membrilor săi la nivel național.

Principalele obiective ale sale sunt:

protejarea și promovarea intereselor membrilor săi la nivel național;

îmbunătățirea cadrului juridic și legislativ al sectorului de intreprinderi private mici și mijlocii;

dezvoltarea relațiilor comerciale, financiare și manageriale dintre intreprinderile private mici și mijlocii;

facilitarea accesului membrilor săi la servicii de consultanță, pregătire, informare (gratuit sau prin perceperea unor tarife reduse);

promovarea și protecția intereselor intreprinderilor private mici și mijlocii din România pe plan internațional.

În prezent, confederația are membrii și asociați în număr de peste 35000 (societăți comerciale și persoane fizice). Ea a semnat acorduri de colaborare cu 16 organizații non-guvernamentale din țară a căror activitate este orientată spre dezvolterea sectorului de intreprinderi private mici și mijlocii precum și cu 15 organizații similare din străinătate. La nivel național, conducerea confederațiee se realizează prin : Convenția Națională; Colegiul Managerial, Comitetul director.

D. Uniunea Generală a Industriașilor din România- UGIR

Potrivit statutului său, Uniunea Generală a Industriașilor din România este o confederație patronală și profesională, fără scop lucrativ, apolitică și neguvernamentală. Ea are o structură patronală de tip federativ, în sensul că din componența ei fac parte mai multe organizații, asociații și uniuni profesionale și patronale cu personalitate juridică proprie. Scopul Uniunii este reprezentarea sistematică și unitară a intereselor industriei naționale. Îndatoririle sale principale sunt:

de a sprijini, ocroti și încuraja interesele legitime ale industriei;

de a lucra pentru sustinerea tendințelor în dezvoltarea industriei naționale;

de a informa opinia publică , Guvernul și Parlamentul despre dezideratele și solicitările membrilor Uniunii survenite în viața practică și de a lua măsurile cuvenite pentru înlăturarea eventualelor incoveniente care ar rezulta din aplicarea de regulamente sau măsuri administrative care ar fi contra intereselor membrilor Uniunii;

de a propune forurilor competente măsurile legislative, sociale și adminstrative necesare pentru întărirea, menținerea și dezvoltarea sistematică a industriei naționale, sprijinind și măsurile cu același scop venite din alte părți;

de a încuraja în mod eficace industria, intervenind pentru acoperirea în măsura cât mai largă a consumului intern, prin produsele industriei naționale și sprijinind inițiativele de export;

de a colabora la soluționarea problemelor politico-sociale, ținând seama de interesele patronilor, salariaților, consumatorilor și ale statului;

de a da avize în probleme industriale atât Guvernului și celorlalte autorități, cât și membrilor Uniunii, fie din proprie inițiativă, fie solicitat;

de a urmări și de a încuraja învățământul profesional;

de dezvolta și de a răspândi cunoștințele de specialitate, de a sprijini cercetarea și lucrările științifice, stăruind pentru luarea în seamă a invențiilor și inovațiilor tehnice demne de remarcat.

IV. – Reglementări europene în materia dialogului social

IV.1 La nivelul Consiliului European (Carta Social Europeană)

Consiliul Europei este o organizație internațională cu caracter regional care a luat ființă la data de 5 mai 1949. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 46 state membre a căror evoluție cronologică de aderare la Organizație este următoarea: Grecia (august 1949, in urma încheierii războiului civil între forțele comuniste și cele naționaliste), Turcia (august 1949), Islanda și Germania în 1950, Austria 1956, Cipru 1961, Elveția 1963, Malta 1965, Portugalia 1976, Spania 1977, Liechtenstein 1978, San Marino 1988, Finlanda 1989, Ungaria 1990, Polonia 1991, Bulgaria 1992, Cehia, Estonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia 1993, Andora 1994, Albania, Letonia, Macedonia, Moldova, Ucraina 1995, Croația și Rusia 1996, Georgia 1999, Armenia și Azerbaidjan în 2001, Bosnia și Herzegovina 2002, Serbia și Muntenegru 2003, Monaco 2004. Inițial, aceasta a fost creată de un număr de 10 state membre fondatoare, acestea fiind: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia.

Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unități mai stânse între cele 46 state membre pentru protejarea libertăților individuale, libertăților politice și a statului de drept, principiile care constituie fundamentul tuturor democrațiilor autentice și care influențează viața tuturor europenilor.Toate statele membre ale Organizației au obligația de a face ca libertățile, demnitatea omului și bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale acțiunilor guvernamentale.

Printre celelalte obiective ale Consiliului Europei sunt: promovarea democrației pluraliste, problema securității cetățeanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranței, protecția minorităților naționale, coeziunea socială și calitatea vieții, cooperarea și coeziunea judiciară.

Pentru promovarea și realizarea obiectivelor propuse, în cadrul organismelor Consiliului Europei au fost adoptate o serie de convenții, carte, documente, printre care menționăm:

Convenția Europeană a Drepturilor Omului: reprezintă cel mai coerent și dezvoltat sistem din lume privind protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ce a fost adoptat în 1950.

Carta Social Europeană a Drepturilor Omului adoptată în 1965

Convenția Cadru privind protecția minorităților naționale adoptată în 1994

Convenția privind prevenirea torturii, a pedepselor și a tratamentelor inhumane sau degradante adoptată în 1997

Carta Europeană a autonomiilor locale

Convenția Europeană privind partind participarea străinilor la viața publică la nivel local

Carta Europeană a limbilor regionale și minoritare.

Carta Social Europeană

Carta Socială Europeană constituie un instrument politic care conține „obligații morale” al căror obiect este acela de a garanta că într-o anumită țară sunt respectate anumite drepturi sociale. Acestea se referă, în primul rând la piața muncii, formarea profesională, egalitatea șanselor, mediul de lucru. Carta conține, de asemenea, o cerere explicită adresată Comisiei de a înainta propuneri pentru a transpune conținutul Cartei sociale în legislație.

Carta Socială Europeană a fost semnată în Italia, la Torino, la 18 octombrie 1961 și a intrat în vigoare la 26 februarie 1965, fiind o convenție internațională obligatorie pentru toate statele care au ratificat-o.

Ulterior, Carta Socială Europeană a fost completată prin trei protocoale :

Protocolul adițional din 5 mai 1988 prin care se garantează noi drepturi

Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează procedura de control

Protocolul adițional din 9 noiembrie 1995 care stabilește proceduara de reclamații colective

Carta Socială Europeanp stabilește drepturile și libertățile și procedurile de control, garantând respectarea lor de către statele membre. Carta Socială Europeană revizuită, din 1996, a intrat în vigoare în 1999 și înlocuiește treptat tratatul din 1961.

Conform Cartei, toți europenii utilizează aceste drepturi care afectează orice aspect al vieții zilnice, inclusiv locuirea, sănătatea, educația, locurile de muncă, libera circulație a persoanelor și nediscriminarea.

Comitetul European al Drepturilor Sociale CEDES (CEDS) verifică dacă statele membre și-au onorat obligațiile conform Cartei. Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege cei 15 membri independenți și imparțiali pentru o perioadă de 6 ani care se poate reînnoi o singură dată. CEDES apreciază dacă legislația și practica în statele membre sunt conforme cu recomandările Cartei.

Carta Socială Europeană revizuită a fost adoptată la Strasbourg, la 3 mai 1996 și a fost ratificată și de România prin Legea 74 din 3 mai 1999.

Drepturile garantate de Carta Socială Europeană pot fi împărțite în două categorii:

Condițiile de muncă

Coeziune socială

Condiții de muncă:

dreptul la muncă, inclusiv dreptul la orientare și formare profesională;

protecția în mediul de muncă: dreptul la condiții de muncă și la o salarizare echitabile, inclusiv dreptul femeilor și bărbaților la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală;

dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă și dreptul lucrătorilor la informare și consultare, precum și de participare la determinarea și ameliorarea condițiilor și mediului de muncă;

protecția specială a anumitor categorii de lucrători: copii și adolescenți, femei, persoane handicapate, lucrători migranți;

dreptul la protecție în caz de concediere;

dreptul lucrătorilor la demnitate;

dreptul lucrătorilor cu responsabilități famililale la egalitate de șanse și de tratament.

Coeziune socială

dreptul la protecția sănătății, dreptul la securitate socială și dreptul la asistență socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale;

drepturile copiilor și adolescenților, mamelor, familiilor, persoanelor handicapate, lucrătorilor migranți și familiilor acestora, persoanelor vârstnice;

consolidarea egalității dintre femei și bărbați;

dreptul persoanelor handicapate la integrare socială individuală, la autonomie personală și la participare în viața comunității;

consolidarea dreptului copiilor și adolescenților la protecție socială, juridică și economică;

dreptul la protecție împotriva sărăciei și a excluderii sociale;

dreptul la o locuință decentă;

extinderea interzicerii discriminării.

Carta este în vigoare astăzi în 33 de state membre ale Consiliului Europei: 15 state au ratificat Carta Socială Europeană din 1961, iar 18 stateau ratificat Carta Socială Europeană Revizuită. România a semnat și ratificat Carta Socială Europeană Revizuită a Consiliului Europei (semnată la 14 mai 1997, ratificată prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 193 din 4 mai 1999 ). Pentru România, ratificarea Cartei Sociale Europene Revizuite are semnificația unui angajament politic de promovare și asigurare a standardelor sociale, reconfirmându-și angajamentul de a-și adapta mecanismele legale și instituționale la standardele și valorile specifice democrațiilor europene, obligațiile rezultate în urma aderării la acest tratat internațional impunând continuarea reformelor interne în toate domeniile vieții sociale, cu scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecții sociale a cetățenilor atât în mediul de muncă cât și în afara acestuia.

Ca parte la Carta socială, România are obligația de a întocmi, la intervale regulate, un raport asupra aplicării prevederilor acestui instrument internațional. La procedura de control participă: comitetul de experți independenți aleși de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, Comitetul guvernamental, în componenta căruia intra reprezentanți ai statelor părți, Comitetul de Miniștri care adoptă rezoluții asupra ciclului de control și APCE.

Romania a ratificat Carta Socială Europeană prin prin Legea 74 din 3 mai 1999 care, în prezent, este în vigoare, textele ratificate făcând parte din ordinea de drept internațional.

Astfel Romania a ratificat următoarele articole:

1. Articolul 1 – dreptul la muncă – care reglementează deplina ocupare a forței de muncă, dreptul românilor de a-și câștiga existența printr-o muncă liber intreprinsă, serviciile gratuite pentru plasarea forței de muncă și orientarea, formarea și readaptarea profesională. Prin ratificarea acestui articol statul român nu se obligă să garanteze un loc de muncă fiecărei persoane care dorește acest lucru, ci doar promovează o politică economică și socială adecvată care să contribuie la realizarea dreptului la muncă, la interzicerea muncii forțate și eradicarea tuturor formelor de discriminare în privința angajării, luând măsuri pentru eliminarea tuturor formelor de discrtiminare. De asemenea, prin ratificarea acestui articol, statul român trebuie să creeze sau să mențină pe întreg teritoriul țării servicii gratuite pentru plasarea forței de muncă, să asigure funcționarea lor corespunzătoare, precum și să contribuie la orientarea, formarea și readaptarea profesională.

2. Articolul 4 – dreptul la o salarizare echitabilă – statul român trebuie să adopte măsurile necesare în vederea garantării unei salarizări echitabile, adică o salarizare care să țină cont de necesitățile fundamentale cu caracter economic, social și cultural ale lucrătorilor și ale familiilor acestora, de efortul depus de aceștia, pe durata orelor suplimentare și de dreptul la o salarizare egală pentru munca de valoare egală.

3. Articolul 5 – dreptul sindical – privește libertatea lucrătorilor și patronilor, egalitatea de tratament între cetățenii unei părți contractante și cetățenii altor părți precum și restricțiile și limitările drepturilor garantate de Carta.

Articolul 5 arată că toți lucrătorii și toate organizațiile sindicale trebuie, în principiu, să beneficieze de libertatea de alegere a cadrului sindical, profesional și tehnic în care doresc să se asocieze. Principiul înregistrării obligatorii a sindicatelor nu este incompatibil cu articolul 5, cu condiția ca persoanele intertesate să dispună de garanții suficiente, cu caracter administrativ și jurisdicțional, împotriva unor refuzuri abuzive de înregistrare.

4. Articolul 6 – dreptul de negociere colectivă – se referă la consultări asupra unor probleme de interes comun, negocieri în vederea încheierii convențiilor colective, concilierea și arbritajul voluntar în vederea încheierii convențiilor colective, concilierea și arbitrajul voluntar în vederea soluționării eventualelor conflicte de muncă precum și dreptul lucrătorilor și al patronilor de a iniția acțiuni colective în caz de conflicte de interese, inclusiv dreptul la grevă.

5. Articolul 12 – dreptul la securitate socială- acest articol, alcătuit din patru paragrafe, are un caracter general garantând exercitarea efectivă a dreptului la securitate socială, instituind mai întâi principiul stabilirii sau menținerii unui regim de securitate socială, definind mai apoi nivelul minim al acestui regim și prevăzând că acesta trebuie să fie adus treptat la un nivel mai ridicat și, în sfârșit, solicitând măsurile destinate să asigure egalitatea de tratament între cetățenii fiecărei părți contractante ți cetățenii altor părți.

IV. 2 La nivelul Uniunii Europene

În prezent, dialogul social este instituționalizat și se practica în toate statele membre ale Uniunii Europene, ca și, în general, în toate statele cu economie de piața. Partenerii sociali sunt consultați și își exprima opiniile referitoare la diverse decizii ale puterii politice. Frecvent, partenerii sociali nu roman la stadiul exclusiv de factor al dialogului social, ei participând direct la aplicarea politicii sociale naționale în cadrul unor domenii diferite că ocuparea forței de muncă, problemele de securitate socială,etc.

În Europa se pot distinge, în contextul particularităților naționale, câteva orientări majore cu privire la negocierea colectivă, la dialogul social, și anume :

orientarea britanică – unde se remarcă o poziție preeminenta a negocierii colective la nivel de unitate și foră o reglementare legală a contractului colectiv de muncă;

orientarea din statele cu sisteme de drept de origine latină, Franța, Spania, Italia – unde se remarca negocierile colective considerate principale la nivel de ramura, dar care, în special în Italia, nu condiționează continuul negocierii colective la nivel de unitate;

orientarea din Germania – la care se adauga și alte state nordice, are aceeași poziție prioritară a negocierilor colective la nivel de ramura, dar care sunt obligatorii, sub aspectul conținutului, pentru negicierea colectivă la nivel de unitate.

La nivelul Uniunii Europene se practică, după modelele naționale, dialogul social. Există, de asemenea, și un cadru principal în această direcție, care constă în Acordul asupra politicii sociale, anexă la Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare în 1993. Este conturat, în special, dialogul social sectorial, institutionalizat prin Decizia nr. 98/500 privind înființarea Comitetelor de Dialog Social Sectorial. Apare ca notabilă, de exemplu, activitatea Comitetului Permanent pentru ocuparea forței de muncă. În practică, relativ frecvent, conținuul unor directive ale U.E. este format din acordul anterior al Uniunii Confederațiilor Angajatorilor și Industriașilor din Europa, Centrul European al Intreprinderilor cu Participație Publică și Confederației Europene a Sindicatelor. În contextul general integrativ, se manifestă preocupări, necesare de altfel, pentru perfecționarea dialogului social european. De asemenea, se remarcă tendința de a se trece de la reprezentativitatea independentă și permanentă la o reprezentativitate variabilă și temporară a partenerilor sociali, în funcție de natura problemelor care apar pe agenda Uniunii Europene.

Dialogul social european s-a concretizat într-o varietate de rezultate, incluzând adoptarea a peste 300 de texte comune de către partenerii sociali europeni. Combinând valori sociale precum responsabilitatea, solidaritatea și participarea, dialogul social european completează practicile dialogului social național, existente în Statele Membre. Mai mult, el reprezintă modalitatea esențială prin care partenerii sociali pot contribui la definirea standardelor sociale europene și joacă un rol important în conducerea Uniunii. Dialogul social la nivel european a obținut o puternică recunoaștere instituțională în Tratatul C.E. (articolele 138 și 139) și în concluziile unor intruniri cheie ale Consiliului European, notabile fiind cele de la Laeken și Barcelona.

Consiliul Economic și Social (CES)

Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organ consultativ al UE, format din reprezentanți ai diferitelor componente economice și sociale ale societății civile organizate.

CESE a fost înființat în 1957, odată cu semnarea de către fondatorii Uniunii Europene a Tratatelor de la Roma. Obiectivul urmărit a fost acela de a implica diferitele grupuri de interes economic și social în dezvoltarea pieței comune și de a permite Comisiei Europene și Consiliului să aibă o cât mai largă bază de consultare cu privire la politicile UE. Prima sesiune plenară a CESE a avut loc la Bruxelles, în mai 1958. CESE are un loc bine definit în cadrul procesului decizional din Uniunea Europeană, în calitatea sa de organ consultativ care are rol de intermediar între „executivul” (Comisia) și „legislativul” comunitar (Parlamentul European și Consiliul).

Comitetul Economic și Social îndeplinește trei funcții:

– Emite avize: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul Comitetului în privința proiectelor legislative. Comitetul poate emite avize din proprie inițiativă în orice problemă de interes comunitar. Discutarea și pregătirea avizelor se realizează prin intermediul secțiunilor specializate. Avizele sunt adoptate cu majoritatea simplă în cursul ședințelor plenare.

– Controlează piața unică, atrăgând atenția asupra disfuncționalităților sale și încercând să recomande soluții pertinente instanțelor UE, se atrage atenția asupra dezvoltărilor de ultimă oră, dar se semnalează și aspectele negative care pot determina închiderea piețelor sau pot împiedica libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor.

– Menține legăturile cu organismele similare de la nivel internațional, național și regional.

Potrivit art. 301 si art. 302 ale Tratatului privind Functionarea Uniunii Europene (TFUE), componența Comitetului este stabilită prin decizie adoptată cu unanimitate de Consiliu, la propunerea Comisiei. Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru, hotărând, însă, după consultarea Comisiei care poate obține opinia organizațiilor europene reprezentative pentru diferitele sectoare economice si sociale. Membrii Comitetului sunt numiți pentru un mandat de cinci ani, putând fi reînnoit. În prezent, numarul de membri ai CESE este de 344 de membri, neputând să depășească 350 de membri.

Numărul membrilor din fiecare stat membru nu reprezintă neapărat mărimea populației din țara respectivă. Numărul de membri din fiecare țară este următorul:

Franța, Germania, Italia și Regatul Unit 24

Polonia și Spania 21

România 15

Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Țările de Jos și Ungaria 12

Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania și Slovacia 9

Estonia, Letonia și Slovenia 7

Cipru și Luxemburg 6

Malta 5

CESE își desemnează, dintre membrii săi, președintele si biroul pentru un mandat de doi ani și jumătate și este convocat de președinte, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei, însa se poate întruni și din inițiativă proprie. (art. 303 TFUE)

CESE este împărțit în trei grupuri, conform regulamentului de procedură pe care îl adoptă, care reprezintă angajatorii, salariații si celelalte componente cu caracter economic și social ce realizează activități diverse. Fiecare grup are câte un secretariat propriu. Membrii CESE pot să aleagă singuri din care grup doresc să facă parte. (Uneori, unii membri aleg să nu facă parte din niciun grup).

Grupul I.

Membrii grupului ANGAJATORILOR provin din sectoarele industriale publice sau private, din întreprinderi mici, din camerele de comerț, din comerțul cu ridicata sau cu amănuntul, din sectorul bancar sau al asigurărilor, din transporturi sau agricultură.

Grupul I păstrează legături permanente cu BUSINESSEUROPE (Uniunea Confederațiilor din Industrie și ale Angajatorilor din Europa), CEEP (Centrul Patronal European al Întreprinderilor cu Capital Public), EUROCHAMBRES (Asociația Camerelor de Comerț și Industrie Europene) și EUROCOMMERCE (Reprezentanța comerțului cu ridicata, cu amănuntul și internațional), precum și ad-hoc, cu numeroase alte organizații industriale sectoriale de la nivel european.

Politica Grupului I reflectă opinia federațiilor industriale favorabilă susținerii dezvoltării în UE a unor economii bazate pe piața liberă, pe libera circulație a mărfurilor și a persoanelor în cadrul pieței interne, cu convingerea că aceasta este cea mai bună cale spre creștere economică, ocuparea forței de muncă și competitivitate. Grupul consideră că CESE și structura sa tripartită oferă o modalitate unică pentru a se ajunge la consens cu privire la politicile UE și servește drept model pentru societatea europeană în ansamblu.

Grupul II.

Membrii grupului SALARIAȚILOR sunt reprezentanți ai sindicatelor, confederațiilor și federațiilor sindicale naționale. Membrii săi reprezintă peste 80 de organizații sindicale, marea majoritate a acestora fiind afiliate la ETUC (Confederația Europeană a Sindicatelor) sau la federațiile sectoriale ale acesteia. Unii membri provin din Confederația Managerilor Europeni. Deși structurile sociale europene sunt un model pentru multe părți ale lumii, există încă în Europa prea mulți oameni cu situații dificile sau care sunt excluși din societate din cauza sărăciei, a discriminărilor, a lipsei de educație sau a altor factori.

Prioritatea principală a Grupului II a fost dintotdeauna îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă ale lucrătorilor din Europa și bunăstarea tuturor cetățenilor europeni, precum și a lucrătorilor și familiilor acestora de pe alte continente. Grupul II este ferm angajat pe calea extinderii și consolidării Uniunii Europene, ca spațiu de prosperitate, libertate și democrație, de sprijin reciproc, solidaritate și coeziune socială, și dorește să se asigure că lucrătorii pot să joace un rol real în procesul decizional european.

Consiliul Economic și Social este instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, cu atribut primordial în dezvoltarea dialogului social în România, prin calitatea sa de organism consultativ pentru Parlament și Guvernul României și de realizare a dialogului tripartit între toate confederațiile patronale și confederațiile sindicale reprezentative la nivel național, precum și organizații ale societății civile, stabilite conform legii și a prezentului regulament.

Consiliul Economic și Social este consultat obligatoriu de către inițiatorii proiectelor de acte normative din domeniul său de competență. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.

Domeniile de competență ale Consiliului Economic și Social sunt:

a) politicile economice;

b) politicile financiare și fiscale;

c) relațiile de muncă, protecția socială și politicile salariale;

d) politicile în domeniul sănătății;

e) educația, cercetarea și cultura.

Consiiul Economic și Social în România

Consiliul Economic și Social este organism consultativ pentru Parlamentul și Guvernul României și are următoarele atribuții:

a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de competență prevăzute la art.3 inițiate de Guvern sau de Parlament, invitând inițiatorii la dezbaterea proiectelor de acte normative;

b) semnalează Guvernului sau Parlamentului apariția unor fenomene economice și sociale care impun elaborarea unor noi acte normative;

c) elaborează, la solicitarea Guvernului, a Parlamentului sau din proprie inițiativă, analize și studii privind realitățile economice și sociale;

d) urmărește îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Convenția nr.144/1976 a Organizației Internaționale a Muncii privitoare la consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaționale ale muncii, adoptată la 2 iunie 1976 la Geneva, ratificată de România prin Legea nr. 96/1992.

Consiliul Economic și Social are o structură tripartită și este compus dintr-un număr total de 45 membri.

Membrii Consiliului Economic și Social sunt numiți pe perioada mandatului plenului C.E.S. Mandatul membrilor plenului Consiliului Economic și Social poate fi reînnoit.

Societatea civilă va fi reprezentată în plenul Consiliului Economic și Social cel puțin în domeniile stabilite la art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social.

Plenul Consiliului Economic și Social poate formula recomandări către M.M.F.P.S., în vederea desemnării reprezentanților societății civile de către primul-ministru, conform art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, privind îndeplinirea cumulativă de către organizațiile desemnate, cel puțin, a următoarelor condiții:

a) nu este fondată, condusă ori finanțată de partide politice, de alianțe politice, de organizații constituite pe criterii etnice ori de membri ai unor astfel de partide, alianțe și organizații;

b) activitatea sa se desfășoară la nivel național sau cel puțin la nivelul unei regiuni de dezvoltare.

Pentru verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (2), organizația care are membri desemnați de primul-ministru va depune la Sectretariatul Tehnic al Consiliului Economic și Social un dosar care va conține:

a) hotărârea judecătorească sau, după caz, actul normativ de înființare;

b) actul constitutiv și statutul;

c) cazierul fiscal;

d) o scurtă prezentare a activității desfășurate în ultimii trei ani.

Protocoalele privind repartizarea numărului de locuri între organizații și numirile noilor membri de către confederațiile patronale și sindicale, precum și decizia primului-ministru pentru societatea civilă vor fi înaintate Consiliului Economic și Social cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social.

Desemnarea membrilor C.E.S. se face după cum urmează:

a) 15 membri numiți de confederațiile patronale reprezentative la nivel național;

b) 15 membri numiți de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național;

c) 15 membri reprezentând societatea civilă, numiți prin decizie a primului-ministru, la propunerea M.M.F.P.S., din cadrul structurilor cooperatiste, profesiunilor liberale, organizațiilor pentru protecția consumatorilor, comunității științifice și academice, organizațiilor de agricultori, organizațiilor de pensionari, organizațiilor comunităților locale, asociațiilor care reprezintă familia și persoanele cu dizabilități și al altor organizații neguvernamentale.

Sunt reprezentative la nivel național confederațiile naționale sindicale și patronale care au dobândit această calitate potrivit legislației în vigoare.

În vederea repartizării locurilor în cadrul C.E.S., între confederațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național, se va încheia un protocol.

Repartizarea locurilor aferente fiecărei confederații sindicale și patronale în C.E.S. se face de către fiecare parte prin consens, iar în caz de dezacord, prin votul a jumătate plus unu din numărul total al confederațiilor.

Fiecare confederație sindicală și patronală reprezentativă la nivel național, precum și fiecare organizație a societății civile, care deține unul sau mai multe locuri în plenul C.E.S. nominalizează printr-o adresă persoană sau persoanele, după caz, care urmează să o reprezinte în cadrul C.E.S.

lenul asigură conducerea generală a C.E.S. și are următoarele atribuții principale:

a) validează, individual, pe membrii C.E.S., numiți de partenerii sociali și de către primul-ministru;

b) alege și propune revocarea președintelui;

c) alege și revocă pe cei 3 vicepreședinți;

d) dezbate și adoptă R.O.F. al C.E.S.;

e) alege și revocă membrii B.Ex.;

f) stabilește componența comisiilor permanente;

g) aprobă înființarea comisiilor de specialitate temporare ale C.E.S. și numește pe membrii din aceste comisii;

h) numește pe S.G. al C.E.S.;

i) aprobă strategia C.E.S.;

j) aprobă programul de acțiuni al C.E.S., inclusiv programul cadru de deplasări al membrilor structurilor C.E.S.;

k) aprobă proiectul propriu al bugetului de venituri și cheltuieli al C.E.S., precum și raportul privind execuția bugetară;

l) dezbate și avizează proiectele de acte normative în termen de maximum 7 zile lucrătoare de la primirea solicitării;

m) dezbate și adoptă propunerile de hotărâri elaborate de comisiile de specialitate;

n) dezbate și adoptă proiectele de documente (avize, puncte de vedere, recomandări, rapoarte, studii, analize) elaborate, din proprie inițiativă, de C.E.S., potrivit strategiei și a programului său anual de acțiuni;

o) formulează propuneri de inițiere a unor acte normative;

p) dezbate și adoptă hotărâri în ceea ce privește îndeplinirea atribuțiilor C.E.S., cu respectarea prezentului R.O.F.;

q) aprobă organigrama și statul de funcțiuni ale S.T. al C.E.S. la propunerea S.G., cu avizul B.Ex;

r) ratifică deciziile B.Ex. asupra oricăror altor probleme care au necesitat o rezolvare urgentă, care nu au fost atribuite, în mod expres, prin R.O.F., altui organ al C.E.S.;

s) adoptă orice alte hotărâri pentru îndeplinirea obiectivelor C.E.S., cu respectarea prevederilor legale și ale prezentului R.O.F.;

t) stabilește nivelul indemnizațiilor pentru membrii B.Ex. până la 1/2 din indemnizația președintelui C.E.S., aceștia nebeneficiind și de indemnizația cuvenită ca membri ai plenului C.E.S.

u) stabilește nivelul indemnizațiilor pentru membrii comisiilor de specialitate permanente care nu au calitatea de membru al plenului, până la 10% din indemnizația președintelui C.E.S., cu încadrarea în sumele aprobate prin buget cu această destinație;

v) aprobă candidaturile persoanelor propuse de partenerii sociali pentru a fi numite de Ministrul Justiției în funcția de asistenți judiciari;

w) stabilește condițiile în care membrii C.E.S., B.Ex. și cei ai comisiilor de specialitate primesc indemnizațiile, cât și documentele pe baza cărora se întocmesc statele de plată (listă de prezență, proces-verbal de ședință, etc.);

x) prevede prin hotărâre sumele necesare realizării unor analize și studii în domeniul economico-social.

Plenul C.E.S. se întrunește săptămânal în sesiuni ordinare.

Plenul se întrunește și în sesiuni extraordinare, la cererea B.Ex. ori a cel puțin 1/3 din numărul membrilor.

Transmiterea proiectului ordinii de zi și a materialelor aferente către membrii C.E.S se face cu cel puțin 2 zile lucrătoare înainte de data ședinței.

În exercitarea atribuțiilor sale, în conformitate cu prevederile art.102 din Legea 62/2011 Legea dialogului social, plenul C.E.S adoptă hotărâri. Hotărârile se adoptă de regulă, prin consensul părților în condiția reprezentării fiecărei părți de minim opt membri.

În cazul în care nu se realizează consensul, hotărârile se adoptă prin vot, cu majoritatea a 3/4 din numărul membrilor C.E.S. prezenți. Dacă una din părți lipsește în integralitatea să, sau nu se obține majoritatea de 3/4 din numărul membrilor C.E.S. prezenți, se vor transmite punctele de vedere exprimate. În ceea ce privește activitatea de avizare, hotărârile se adoptă prin vot, cu majoritatea de 2/3 din numărul membrilor C.E.S prezenți.

Biroul Executiv conduce activitatea C.E.S. între ședințele plenului, coordonând activitatea comisiilor de specialitate asigurând îndeplinirea hotărârilor plenului. Biroul Executiv are, în principal, următoarele atribuții:

a) asigură conducerea C.E.S. în intervalul dintre ședințele plenului;

b) răspunde de asigurarea condițiilor necesare pentru îndeplinirea hotărârilor plenului și de încadrarea în termenele legale de emitere a avizului C.E.S.;

c) coordonează activitatea comisiilor de specialitate;

d) propune plenului înființarea de noi comisii de specialitate temporare;

e) aprobă atribuirea funcției de președinte al comisiilor de specialitate permanente, cu respectarea regulilor privind repartizarea între părți a președinției diferitelor structuri ale C.E.S.;

f) evaluează semestrial activitatea comisiilor de specialitate și prezintă concluziile analizei în plenul C.E.S.;

g) stabilește, la propunerea comisiilor de specialitate, lista experților ce pot fi folosiți cu titlu temporar, pe domenii de activitate;

h) propune plenului, spre aprobare, nivelul indemnizațiilor pentru munca experților temporari și în limita bugetului aprobat;

i) decide constituirea comitetelor de lucru comune pentru mai multe comisii de specialitate și coordonează activitatea acestora;

j) coordonează activitatea de pregătire a ședințelor plenului, propunând ordinea de zi;

k) evaluează materialele pregătite de comisiile de specialitate – avize, rapoarte analiză, rapoarte informare – și decide supunerea lor spre deliberare plenului C.E.S. sau remiterea spre reexaminare și refacere în cadrul comisiilor emitente;

l) convoacă plenul C.E.S. în ședințele ordinare, respectiv, extraordinare;

m) decide asupra caracterului ședințelor plenului – închise sau deschise – în funcție de caracterul confidențial său public al informațiilor primite de la instituțiile promotoare de proiecte de acte normative;

n) propune plenului retragerea mandatului membrilor C.E.S care au absentat, fără motive temeinice, la 3 ședințe consecutive ale plenului sau ale comisiilor de specialitate;

o) asigură publicarea avizelor și a rapoartelor de interes general adoptate de plen, B.Ex. neavând atribuții de a emite avize la proiectele de acte normative;

p) elaborează proiectul de strategie al C.E.S. și proiectul programului anual de acțiuni al C.E.S. și îl supune plenului spre dezbatere;

q) aprobă constituirea de delegații-misiuni, componența și mandatul acestora și informează plenul despre decizia B.Ex;

r) persoana mandatată să plece în delegație este obligată ca la întoarcere să prezinte plenului/B.Ex-ului un raport scris cu privire la obiectul deplasării;

s) decide asupra structurii site-ului și a celorlalte publicații ale C.E.S.;

t) avizează, la propunerea S.G. al C.E.S., organigrama și statul de funcțiuni ale S.T. și le prezintă plenului spre aprobare;

u) aprobă proiectul R.I.-S.T., prezentat de S.G.;

v) analizează și avizează proiectul bugetului de venituri și cheltuieli al C.E.S., precum și raportul privind execuția bugetară, prezentate de S.G. și le supune aprobării plenului C.E.S.;

w) avizează deplasările în interes de serviciu, în țară și străinătate, pe baza propunerilor formulate de S.G. și îl supune aprobării plenului C.E.S., în conformitate cu legea;

x) avizează proiectul programului cadru de deplasări ale membrilor C.E.S., elaborat de S.T. și îl prezintă spre aprobare plenului;

y) decide asupra oricăror alte probleme care necesită o rezolvare urgentă și care nu au fost atribuite, în mod expres, prin R.O.F., altui organ al C.E.S., sub rezerva ratificării deciziei respective prin hotărâre a plenului;

z) primește adresele confederațiillor sindicale/patronale și ale primului-ministru cu membrii nominalizați în plenul C.E.S., verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute la art.8 și art.9 și prezintă plenului propunerile sale de validare sau invalidare nominală;

aa) verifică și avizează dosarele candidaților propuși de partenerii sociali pentru a fi numiți de Ministrul Justiției în funcția de asistenți judiciari.

bb) primește adresele confederațiilor sindicale/patronale și ale societății civile reprezentate în plenul C.E.S. cu membrii nominalizați în comisiile de specialitate permanente, verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute la art.8 și art.9 și prezintă plenului propunerile sale de validare sau invalidare nominală;

cc) aprobă Regulamentul – Cadru de Organizare și Funcționare al Comisiilor de Specialitate ale Consiliului Economic și Social.

Biroul Executiv este alcătuit din președinte, 3 vicepreședinți și câte un membru din fiecare parte reprezentată în cadrul Consiliului Economic și Social. Funcția de președinte este asigurată prin rotație de fiecare parte, cu respectarea duratei fiecărui mandat. Președintele Consiliului Economic și Social este și președintele Biroului Executiv.

Președintele are, în principal, următoarele atribuții:

a) prezidează ședințele plenului și pe cele ale Biroului Executiv;

b) reprezintă Consiliul Economic și Social în fața Parlamentului, a Guvernului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice și juridice;

c) semnează avizele sau punctele de vedere ale părților, precum și celelalte acte emise de C.E.S.;

d) angajează și, după caz, numește, potrivit legii, personalul din aparatul Consiliului Economic și Social;

e) primește corespondența adresată Consiliului Economic și Social și decide cu privire la repartizarea acesteia spre rezolvare;

f) coordonează activitatea de pregătire a ședințelor plenului, stabilind ordinea de zi;

g) exercită orice alte atribuții care îi revin, potrivit legii sau hotărârilor plenului.

icepreședinții au, în principal, următoarele atribuții:

a) înlocuiesc președintele, în caz de absență, pe baza delegării din partea acestuia;

b) conduc, prin rotație, în lipsa președintelui, ședințele Biroului Executiv și ale plenului;

c) fiecare vicepreședinte coordonează activitatea a trei comisii de specialitate permanente, stabilite în prima ședință a B.Ex de la începutul noului mandat, precum și a altor comisii înființate ulterior și care le vor fi încredințate spre coordonare de către Biroul Executiv

d) în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la lit.c), vicepreședintele coordonator poate participa la lucrările comisiilor, fără drept de vot;

e) fiecare vicepreședinte întreprinde demersurile necesare pentru asigurarea cvorumului necesar de membri desfășurării ședințelor plenului și ale Biroului Executiv pentru partea pe care o reprezintă și înștiințează președintele Consiliului Economic și Social în situația în care constată neîndeplinirea cvorumului necesar desfășurării ședinței;

f) fiecare vicepreședinte ia măsuri și răspunde pentru soluționarea oricăror probleme ce privesc partea pe care o reprezintă;

g) fiecare vicepreședinte coordonează unul dintre următoarele domenii: relația cu instituții și organisme internaționale bipartite și tripartite, relația cu Parlamentul, Guvernul și alte structuri constituite la nivel central sau local, relația cu sindicatele, patronatele și societatea civilă;

h) îndeplinesc orice alte sarcini încredințate de plen, de Biroul Executiv sau de către președintele Consiliului Economic și Social, pentru realizarea obiectivelor Consiliului Economic și Social.

Comisiile de specialitate sunt structurile Consiliului Economic și Social care analizează problemele specifice domeniilor de activitate pentru care sunt constituite și care propun plenului măsuri de soluționare a acestora.

În structura Consiliului Economic și Social sunt organizate comisii de specialitate permanente sau temporare. Comisiile de specialitate analizează problemele specifice domeniilor prevăzute la art.3, prezentând spre aprobare plenului, următoarele lucrări:

a) proiectele de avize elaborate în urma analizei proiectelor de acte normative primite, potrivit legii, din partea instituțiilor inițiatoare;

b) orice alte propuneri pertinente rezultate în urma analizei situațiilor care se încadrează în domeniile prevăzute la art.3.

Consiliul Economic și Social are în structura sa, conform Legii nr. 62/2011 – Legea dialogului social, următoarele comisii de specialitate permanente:

a) Comisia pentru dezvoltare economică, competitivitate și mediu de afaceri;

b) Comisia pentru incluziune socială și protecție socială;

c) Comisia pentru relațiile de muncă și politică salarială;

d) Comisia pentru agricultură, dezvoltare rurală și protecția mediului;

e) Comisia pentru educație, formare profesională, sănătate și cultură;

f) Comisia pentru protecția consumatorului și concurență loială;

g) Comisia pentru cooperație, profesii liberale și activități independente;

h) Comisia pentru drepturi și libertăți cetățenești;

i) Comisia pentru administrație publică și ordine publică.

Numărul membrilor comisiilor de specialitate este de 9 persoane, repartizați conform acordului părților, astfel: trei desemnați de societatea civilă reprezentată în plenul Consiliului Economic și Social, trei desemnați de confederațiile patronale și trei desemnați de confederațiile sindicale.

În componența comisiilor de specialitate ale Consiliului Economic și Social permanente și temporare intră, în mod obligatoriu, următoarele categorii de membri:

a) membri ai comisiei care au și calitatea de membri ai plenului Consiliului Economic și Social;

b) membri ai comisiei care nu au și calitatea de membri ai plenului Consiliului Economic și Social, dar care respectă condițiile prevăzute de lege pentru membrii plenului.

Funcționarea structurilor Consiliului Economic și Social este asigurată prin Secretariat Tehnic, care este condus de Secretariat General.

Secretariatul Tehnic îndeplinește toate sarcinile ce-i revin potrivit hotărârilor plenului și ale Biroului Executiv, sub coordonarea Secretariatului General.

Personalul de execuție al Secretariatului Tehnic este format din:

a) personal de specialitate: experți, consilieri juridici, referenți;

b) personal tehnico-administrativ.

Secretariatul General are, în principal, următoarele atribuții:

a) participă, de regulă, la ședințele plenului și ale B.Ex;

b) organizează și coordonează activitatea Secretariatului Tehnic, asigurând condițiile necesare funcționării organelor de conducere și de lucru ale Consiliului Economic și Social;

c) elaborează proiectul de Regulament Intern.

d) dispune elaborarea proiectului organigramei și al statului de funcții ale Secretariatul Tehnic și le prezintă Biroului Executiv pentru avizare și supunere spre aprobare plenului;

e) elaborează planul anual de formare profesională;

f) conduce activitatea economico-financiară a Consiliului Economic și Social, conform legislației în vigoare, asigurând elaborarea proiectului bugetului de venituri și cheltuieli ale Consiliului Economic și Social, precum și a raportului privind execuția bugetară;

h) prezintă B.Ex, spre aprobare, strategia anuală a Consiliului Economic și Social;

i) asigură publicarea hotărârilor Consiliului Economic și Social în publicația instituției;

j) îndeplinește orice alte sarcini stabilite de plen, respectiv de B.Ex, potrivit legii și a prezentului R.O.F.