Dezvoltare Sociala Si Egalitate de Gen In Contextul Regimului Comunist din Romania

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………… 3

CAP. I COMUNISMUL – O AMINTIRE TRISTĂ…………………………………… 4

CAP. II EGALITATEA ÎNTRE SEXE ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC………… 6

CAP. III 1.POLITICA REPRODUCERII. DRECRETUL 770/1966…………………9

2. REGLEMENTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1945-1989………………………………………………..14

CONCLUZII………………………………………………………………………….. 16

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………. 18

INTRODUCERE

Pentru că, în acest an universitar am avut posibilitatea de a studia, în cadrul programului de masterat pe care îl urmez, disciplina Dezvoltare socială în context regional în cadrul căreia unul din topicele de discuții era Politici sociale și egalitate de gen, am simțit nevoia de a merge mai departe cu cercetarea, nu spre depărtarea apropriată a țărilor occidentale sau poate spre tărâmuri americane, ci spre ceea ce a fost regimul care a încetat cu doar 2 ani înainte de a-mi face simțită prezența pe această lume și care așa cum a marcat viața milioanelor de oameni ce au avut neșansa de a fi prezenți la îndeplinirea cu orice preț a planurilor comuniste doar de marile puteri înțelese, așa a marcat și viața părinților și bunicilor mei. Prin simplul fapt, că mult după ce „răul a trecut”, oamenii nu își puteau reveni din strânsoarea jugului comunist, și că în familie se spuneau mereu povești despre tot ce a însemnat traiul în timpul comunismului, m-a determinat, inconștient cred, să studiez și să citesc cu mare interes tot ce s-a scris despre regimul comunist din România.

Prin urmare, am ales pentru realizarea acestei lucrări o temă care să se încadreze în conținutul titlului generic dezvoltare socială și egalitate de gen. Studiul de caz v-a fi conturat în jurul reglementărilor statului cu privire la reproducere și impactul acestora asupra vieții femeilor în special, dar și al familiilor în general. În conținutul acestuia voi încerca să prezint și să analizez modul în care drepturile oamenilor, în special cele ale femeilor, au fost suprimate în permanenta grijă a marelui conducător de a construi statul socialist, dar și ce a însemnat dezvoltare socială pe falia educației în viziunea comunistă. Prin urmare conceptele care vor ghida această lucrare sunt: dezvoltare socială, gen și control în concordanță cu cuvinte-cheie, precum: comunism, femeie, lege.

Premisa de la care pleacă lucrarea de față este că regiumul comunist a fost „virusul„ care a infestat tot ce a reprezentat dezvoltare socială 45 de ani în România. Pentru a înțelege cât și cum, primul capitol reprezintă a aducere-aminte a ceea ce a reprezentat comunismul în linii mari, pentru ca în al doilea capitol să vorbesc despre egalitatea dintre sexe în acest regim. Ultimul capitol este alcătuit dintr-un studiul de caz axat pe politica reproducerii și efectele Decretului 770/1966 și un studiu privind implicarea regimului în educație, realizată prin legislație, pentru a încheia cu concluziile acestei lucrări.

Ca metode de cercetare am ales analiza descriptivă, cu ajutorul căreia voi exemplifica situația femeii în regimul comunist și a sistemului de învățământ din acea perioadă, analiza critică prin care îmi voi prezenta opinia și studiul de caz care explică toate cele analizate în lucrare.

CAP. I COMUNISMUL – O AMINTIRE TRISTĂ

Pentru a putea analiza efectele regimului care a subjugat România timp de 45 de ani e necesară o aducere aminte a acestui regim în întreg cuprinsul lui. Astfel, regimul comunist și-a făcut simțită prezența în lume imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.

În viața economică românească, comunismul și-a instaurat controlul prin naționalizare. De la locuințe, în special cele aparținând categoriilor medii și înstărite, la întreprinderi, bănci, societăți de asigurări, cabinete medicale, magazine, spitale, toate au fost expropriate fără despăgubire. Acest proces de instaurare a puterii a continuat cu colectivizarea și industrializarea. Colectivizarea a însemnat vulnerabilizarea țăranilor în fața noilor structuri, precum și asigurarea resurselor necesare susținerii procesului de industrializare. Industrializarea forțată a creat adevărați „coloși” industriali, reprezentând mari consumatori de materii prime și energie. La toate acestea, adăugându-se mutațiile din lumea satului rezultă o mișcare de amploare de reducere a populației rurale în favoarea celei urbane, toate acestea afectând tradițiile și valorile satului.

Continuarea și după 1970 a procesului de industrializare forțată în condițiile unui climat economic deteriorat și inițierea unor construcții megalomanice, care au solicitat eforturi financiare uriașe, au contribuit la creșterea fără precedent a datoriei externe, care va fi achitată cu prețul raționalizării drastice a tuturor produselor necesare consumului populației (alimente, medicamente, gaze naturale, energie electrică și termică), și compromiterii nivelului de trai al populației.

În această perioadă vorbim despre o societate controlată, astfel fiecare moment din viața unui locuitor al României era supravegheat de instituțiile statului, de la vârste fragede realizându-se înregimentarea politică. Pentru a fi educați în spiritul devotamentului față de partid și conducătorul acestuia , copiii de grădiniță făceau parte dintr-o organizație specifică, numită „ Șoimii patriei”. Scopurile de manipulare și control vizau și copiii după vârsta de șapte ani, aceștia fiind membri ai Organizației Pionierilor. Toate aceste structuri urmăreau anihilarea personalității și uniformizarea membrilor societății. Adolescenții de 14 ani se pregăteau pentru a deveni „oamenii noi„ pe care regimul dorea să îi creeze, astfel ei erau înscriși în Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.). Odată deveniți adulți, după vârsta de 18 ani, erau fie înscriși în Partidul Comunist Român, fie în funcție de locul de muncă, erau încadrați în organizații sindicale, aflate bineînțeles sub controlul PCR. Controlul nașterilor este un exemplu de măsură care cu adevărat a lezat drepturile femeilor și demnitatea umană în încercarea statului de a supraveghea viața privată. Legi speciale au fost instituite și pentru alimentația populației, aceasta fiind „raționalizată”. Supravegherea s-a realizat de asemenea și prin distrugerea satelor și comasarea populației în marile cartiere de locuințe construite în centre urbane. Munca „voluntară” sau „patriotică” în folosul statului era obligatorie, fiind reglementată la un număr de zile pe an. Toate acestea au însemnat o încălcare flagrantă a drepturilor omului, marcând viața a milioane de oameni, determinând înapoierea economică a țării, distrugând valorile tradiționale, provocând mutații profunde în plan psihologic și social în general. Putem afirma cu siguranța că regimul comunist a fost un experiment eșuat.

Securitatea a instaurat un regim de teroare internă, fiind înființată în 1948 după modelul poliției politice sovietice. Închisorile sau lagărele pentru muncă forțată au fost gazde ale opozanților sau intelectualilor de marcă ( Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Gheorghe Brătianu, Mihai Manoilescu, Mircea Vulcănescu și mulți alții), fiind locul unde un număr mare de persoane și-au pierdut viața. Sistemul penitenciar românesc a acoperit tot teritoriul țării. Măsuri represive precum „reeducarea”, execuții, tortura au fost intens folosite în închisori precum Râmnicu – Sărat, Pitești, Aiud, Miercurea-Ciuc, Sighet sau în lagărul de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziție se realiza controlul strict al populației prin rețelele de informatori , astfel între 1948-1964 au avut loc deportări împotriva unor comunități întregi ( germanii din Transilvania, sârbii din Banat). Nu a încetat reprimarea opozanților și supravegherea populației nici în perioada de destindere caracterizată de eliberarea deținuților politici. Represiunea politică din perioada regimului condus de Ceaușescu s-a caracterizat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foștilor deținuți politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune.

CAP. II EGALITATEA ÎNTRE SEXE ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC

În România, comunismul a reprezentat o importantă schimbare în relațiile de gen. Mai exact, acesta a obligat toți cetățenii să contribuie la construirea socialismului. Astfel, ideologia socialistă a muncii legitima mobilizarea forței de muncă, cetățenii fiind clasificați ca membrii productivi sau neproductivi ai societății. În acest fel, corpurile umane au devenit bazele realizării scopurilor economiei politice a statului. „Paraziți” erau toți cei care aveau un handicap fizic sau mintal și care erau etichetați ca membrii neproductivi ai societății. Aceștia erau abandonați în instituții de stat unde le erau asigurate doar condițiile minime de supraviețuire, fiind condamnați la izolare și uitare deoarece nu munceau în interesul construirii socialismului, ba chiar devorau trupul sănătos al „poporului”.

O preocupare majoră a statului devine mobilizarea politică a femeilor, deoarece acestea reprezentau potențiale resurse de muncă. Pentru a realiza acest lucru, comunismul afirmă principii precum egalitate economică, politică, educație egală și egalitate în viața privată între bărbați și femei, acestea fiind mult diferite de realitatea vieții trăite, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări. Deși prezente în viața publică pe funcții de conducere, femeile erau prezente simbolic doar pentru a apărea în sistemul operativ de cote.

Statul socialist susținea că integrarea femeilor în sfera publică a producției de stat elimina subordonarea femeilor față de bărbat. Emanciparea forțată prin muncă salarizată a contribuit și la modificarea relațiilor de familie. Dubla povară a muncii atât în sfera publică, cât și în gospodărie al luat naștere prin participarea femeilor la economia națională, la viața politică și în societate, ca muncitoare și mame. În scurt timp, dubla povară a fost transformă în triplă, odată ce nașterea copiilor a fost declarată muncă patriotică.

Deși un număr semnificativ de femei au beneficiar de sistemul educațional și discursurile oficiale susțineau egalitatea între femei și bărbați, diviziunea muncii era făcută pe sexe, iar femeile erau angajate pe posturi mai puțin potrivite nivelului lor de școlarizare, în industria ușoară sau în agricultură, sănătate, învățământ, în timp ce bărbații primea posturi de conducere în industria grea. Acea așa-zisă „emancipare” marca o continuă divizare pe sexe, atât în familie, cât și la locul de muncă.

Prin discursul ideologic al egalității sexelor, dar și prin oferirea unor forme diverse de asistență socială: concedii de maternitate garantate, asigurarea păstrării locului de muncă și facilități pentru îngrijirea copiilor, statul socialist dorea încorporarea femeilor în sfera economică pentru utilizarea în scop propriu a forței de muncă feminine, luând asupra sa rolul, tradițional al femeii din familia patriarhală, de a crește copiii, toate acestea cu scopul creării „omului nou”. Astfel, Codul Familiei relevă prerogativele familiei patriarhale tradiționale asumate și uzurpate de către stat: „ În Republica Socialistă România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină pentru creșterea și educarea tinerei generații. […] În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.”

În cuvântarea din 18-19 iunie 1973 la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cu privire la rolul femeii în viața politică, economică și socială a țării, Nicolae Ceaușescu afirma: „Dacă vorbim de crearea condițiilor de deplină egalitate între sexe, aceasta înseamnă că trebuie să-i tratăm pe toți oamenii nu ca bărbați și femei, ci în calitatea lor de membrii de partid, de cetățeni, pe care îi judecăm exclusiv după munca pe care o depun.” Această egalitate între sexe era doar proclamată politic, ea nefiind propriu-zis trăită. Ba chiar, statul a desființat autoritatea patriarhală în cadrul familiei prin asumarea de către acesta a rolului de protector al familiei, respectiv al vieții private, lucru care condus la modificarea relațiilor atât din sfera publică, cât și din sfera domestică. Mai mult decât atât sub pretextul generoasei protecții, statul socialist a reușit să controleze nu doar viața publică, ci și pe cea privată, eliminând orice graniță între cele două. Astfel, interesele femeilor și ale bărbaților erau deopotrivă subordonate intereselor statului.

Socialismul a construit convingerea că tot ce era bun pentru stat era bun și pentru cetățeni, astfel primind legitimitate autoritatea paternalistă a statului . Astfel, familia era înțeleasă ca instituție socială, ca bastion al societății socialiste în care se construia viitorul națiunii. În acest caz, familia trebuia să își respecte obligațiile față de statul-națiune în fața superiorității statului. În caz de nesupunere, tatăl sau mama își pierdeau locul de muncă, ceea ce conducea la insuficiența mijloacelor de întreținere a familiei. Astfel, siguranța locului de muncă mecanismul ce garanta disciplina populației, vulnerabilitatea cetățenilor fiind dată și de amenințarea permanentă cu pierderea locului de muncă. Această vulnerabilitate completată de prezența Securității în cele mai intime părți ale vieții oamenilor, i-a determinat pe aceștia să fie suspicioși cu oricine de lângă ei, rezultatul fiind o neîncredere între semeni absolutizată.

Comunismul sub Ceaușescu a purtat denumirea de „socialism într-o singură familie”. Prin urmare, statul a preluat dreptul cetățenilor de a stabili dimensiunea familiei pe care doreau s-o întemeieze, impunând un număr de 4-5 copii pe familie, înainte ca femeia să primească dreptul de întrerupere legală de sarcină. Astfel, toți cetățenii, indiferent de sex au fost „feminizați” structural, fiind considerați copii dependenți de statul paternalist. Doar din acest punct de vedere ne putem referi la o egalitate între sexe. Destrămarea rolurilor fundamentale de părinți a condus spre transformarea familiei în instrument de control. Dorința lui Ceaușescu de a crea un popor unic, „un neam bun” a făcut din controlul corpului și al sexualității un mijloc prin care statul își permitea prezența permanentă în viața privată a cetățenilor.

La baza egalității dintre sexe elogiată de Ceaușescu a stat procesul de omogenizare, al cărui scop era de a „uniformiza” populația și de a crea „omul nou socialist”. Această omogenizare dorea să producă egalitatea socială prin ștergerea diferențelor sociale. Astfel diferențele de rasă, gen, etnie trebuia subminate pentru a contura imaginea „maselor fără chip”. Prin urmare, fiecare persoană trebuia modelată pentru a deveni un membru productiv al maselor socialiste, iar nerespectarea normei socialiste echivala cu o activitate de trădare, cu scopul de a răsturna statul. Statul nu și-a întins tentaculele doar asupra corpurilor cetățenilor, ci și asupra gândirii acestora. Astfel, conștiința trebuia modelată în spiritul eticii și moralei socialiste, educația socialistă devenind un proces permanent. Rezultatul trebuia să fie un regim „multilateral dezvoltat„ care presupunea existența unor condiții identice pentru traiul zilnic al tuturor cetățenilor. Astfel, în spiritul omogenizării comunităților rurale cu cele urbane, Ceaușescu a construi ansambluri de blocuri în sate, toate fiind prevăzute cu cantină comunală, creată cu scopul precis de a hrăni identic corpurile românilor.

În concluzie, statul paternalist a reușit să se integreze în spațiul intim al cuplului, încurajând rivalitatea dintre femei și bărbați. Acesta a cultivat atitudinea de indiferență față de sex ca pe un model tipic femeii cinstite. Astfel, antagonismul dintre femei și bărbați a fost clădit pe opoziții dintre natură și cultură, dintre pasiune și rațiune, dintre viața privată și viața publică.

În România epocii ceaușiste, populația a fost martora unei emancipări forțate a femeii. Prin urmare, femeile au primit o serie de drepturi fără să le fi cerut: dreptul la vot, dreptul de a lucra, salarii egale între bărbați și femei ( cel puțin în ideologie). Egalitatea cu bărbatul a dus la suprasolicitarea femeii. Cu toate acestea, în spațiul public, în domeniul politic, femeia era subreprezentată și ocupa poziții ierarhic inferioare bărbaților.

CAP. III 1. POLITICA REPRODUCERII. DECRETUL 770/1966

Odată instaurat, regimul comunist s-a caracterizat prin dorința de a controla toate aspectele vieții cetățenilor săi, inclusiv aspectele legate de existența lor biologică. Interzicerea avortului a condus la dispariția vizibilității practicării acestuia în viața publică, dar nici de cum la încetare propriu-zisă a practicării lui.

Una din componentele fundamentale ale transformării socialiste a reprezentat-o „reconstrucția politică a familiei”, obiectiv realizat prin decrete, legi și acte normative. Toate acestea vizau familia, relațiile reciproce între familie și procesul de creare a noului sistem sociopolitic, relații dintre sexe și generații, atitudinea față de reproducerea umană. De cele mai multe ori, drepturile acordate femeilor prin Codul Familiei erau negate de legislația referitoare la avort. Astfel, a ajuns să fie foarte bine definită relația dintre stat, familie și interese individuale tocmai prin refuzul acordării femeii dreptului de a-și hotărî propria viață reproductivă. Legislația reproducerii a poziționat statul direct pe teritoriul privat al corpului cetățenilor lui și a creat cadrul în care aveau să fie trăite dramele umane.

După ce în perioada anilor 1948-1957 avortul reprezenta un act penal, în perioada imediat următoare, acesta a fost liberalizat, unul din factorii care au influențat această decizie fiind „solidaritatea ideologică internațională”, mișcare care a avut loc în toate statele sovietice printre care și România. În spatele preocupării afișate de statul socialist pentru sănătatea și emanciparea femeilor se afla scopul ascuns al construirii socialismului.

În cei 23 de ani de dominație al lui Ceaușescu, strategiile demografice pot fi împărțite în trei etape de activitate legislativă, mai exact: 1966-1973, 1974-1984, 1984-1989. Dar, în toată această perioadă, cea care a afectat în mod dramatic viața intimă a cetățenilor României a fost legea din 1966. De asemenea, statul și-a exercitat autoritatea paternalistă asupra familiei și prin legislația de reglementare a divorțului. Prin urmare, divorțul putea fi o opțiune numai atunci când relația dintre soț și soție era deteriorată iremediabil, prin urmare acea căsătorie nu mai putea funcționa în nici un caz. Reconcilierea era impusă prin lege în cazul când motivele de divorț erau: infidelitatea, bătaia, comportament degradant sau boli incurabile.

La 1 octombrie 1966 Consiliul de Stat a emis Decretul 770 care interzicea întreruperea cursului sarcinii, astfel pentru prima dată sporirea numerică a populației era reprezentată ca un obiectiv politic legitim. Acesta a reprezentat, un mijloc prin care femeile au fost determinate să scape de sarcini nedorite, recurgând pe ascuns la avort, punându-și considerabil în pericol viața și sănătatea, și nu așa cum își dorea Ceaușescu, un start în creșterea continuă a statului socialist.

Articolul 2 al Decretului prevedea excepțiile prin care o femeie putea renunța legal la sarcină, astfel: dacă sarcina punea viața femeii în pericol care nu putea fi înlăturat printr-un al mijloc, dacă unul din părinți suferea de o boală gravă care se transmitea ereditar sau care determina malformații congenitale, dacă femeia însărcinată prezenta invalidități fizice grave, psihice sau senzoriale, dacă femeia avea vârsta de peste 45 de ani, dacă femeia născuse patru copii și îi avea în îngrijire și dacă sarcina era urmarea unui viol sau a unui incest.

Pentru a primi aprobarea unui avort legal, femeia trebuia să facă dovada că se încadra în cel puțin una din aceste situații, fiind un proces greoi. Doar urgențele medicale, mai exact acele avorturi ilegale, mai putea scăpa prezenței procurorului. Dar imediat ce acestea erau anunțate se începea ancheta. Dacă medicul legist, prezent la ancheta nu observa nici o încercare de provocare a avortului, acesta era încadrat ca „ spontan” indiferent de cauza lui reală. Iar în cazul în care erau depistate manevre de întrerupere deliberată a sarcinii urma o anchetă penală. O mică parte din femeile care a apelat la avort ilegal au rămas sănătoase, multe dintre acestea ajungând să facă infecții sau diverse complicații, ba chiar să moară. Prin urmare, pedepsele erau aplicate atât persoanelor care efectuau avortul ilegal, cât și complicii lor, dar și femeilor care apelaseră la astfel de servicii sau care își provocaseră singure avortul. Astfel, detenția și pierderea anumitor libertăți civile deveniseră sancțiuni obișnuite împotriva activităților infracționale și erau aplicate tuturor celor care încălcau legislația referitoare la avort. În cazul femeilor, acestea erau private de libertate la domiciliu, cu scopul ascuns de a-și crește copiii, ba chiar de a rămâne din nou însărcinate. Medicii nu erau excluși din practicare meseriei, ci erau mutați la alte specialități.

Cu toate că subjugarea vieții private s-a desfășurat pe întreaga durată a strategiei pronataliste, adică 1966-1989, victoria partidului-stat asupra vieții private a durat doar doi ani după Decretul 770, perioadă în care populația a reușit să găsească mijloace alternative de evitare și întrerupere a sarcinilor și de ocolire a legii. Astfel, în ciuda Decretului 770/1996, din 1968 fertilitatea a început să scadă.

Anul 1974 reprezintă începutul unei noi etape de intervenție a statului în practicile reproductive. Astfel, a fost pornită o campanie agresivă de propagandă prin care statul socialist dorea să stopeze coborârea ratei natalității și să submineze strategiile folosite de populație pentru a-și „planifica” familiile.

Toate acestea au făcut ca femeile să fie obsedate de teama permanentă privind repercursiunile legale și medicale în cazul unor complicații, din cauza faptului că o întrerupere de sarcină asistată de un medic era scumpă. Astfel, acestea încercau fie să ridice greutăți, fie să își administreze diverse substanțe sau amestecuri de medicamente, care de cele mai multe ori conduceau la infecții, fie să își introducă în vagin tot felul de obiecte casnice. Dorința statului nu s-a îndeplinit, astfel că în 1983 rata natalități și rata fertilității au ajuns la nivelul celor din 1966.

Anii 1984-1989 au reprezentat a treia și ultima etapă a aplicării politicii demografice, dar și cea mai agresivă și represivă. Tot această perioadă a concis cu deteriorarea permanentă a condițiilor de viață ale populației, ca urmare a dorinței marelui conducător de a achita datoria externă a țării. Prin urmare, populația a simțit lipsa alimentelor elementare și necesare traiului, dar și a energiei electrice și termice. Raționalizarea, dar și toate celelalte măsuri luate de comunism au accentuat războiul între stat și societate. Măsurile represive aplicate de miliție și aparatul de propagandă au condus la o creștere nesemnificativă a natalității și la scăderea numărului de avorturi. Însă, după 1986, în ciuda atentei supravegheri declinul natalității a reînceput.

În timpul lui Ceaușescu, „valorile familiale” au fost dictate politic și reglementate prin lege. Politica demografică a fost construită în jurul decretului care interzicea avortul. Introdus în 1966 și modificat în următoarele două decenii, acesta a reprezentat trăsătura naționalismului comunist. Legislația a reprezentat mijlocul de legitimare a voinței politice a regimului, dar și ocazii prin care populația să se sustragă directivelor partidului-stat. Prin urmare, strategiile pronataliste ne relevă relațiile dintre stat și societate, dar și mijloacele prin care populația s-a conformat și s-a opus, în același timp, statului.

Pentru că urmele deciziilor comunismului au marcat viețile milioanelor de oameni care au trăit în România în acea perioadă, mai cu seamă politica pronatalistă despre care am făcut vorbire în această lucrare, consider că această poate fi înțeleasă și, eu zic, retrăită prin povestirile celor care au rezistat și au supraviețuit frustrărilor legiferate ale lui Ceaușescu.

În Politica Duplicității a lui Gail Kligman găsim o mulțime de mărturisi, toate marcante, dintre care am ales să analizez doar câteva.

Astfel, regăsesc mărturia unui medic pedriatru care își amintește că, din dorința de afirmare, unii cetățeni, în cazul acesta medici, au ajuns să se alăture politicii impuse de Ceaușescu, ba chiar să mai adauge ceva acestei legi tot în defavoarea femeilor și bineînțeles a familiilor. Această doamnă medic povestește cum un coleg de breaslă a prezentat într-o conferință ideea că o femeie care a fost operată de varice și care a ținut deja două sarcini este în stare să țină încă două sau chiar trei. Inițiativă care cu ușurință o putem aprecia ca și crudă. Tot această doamnă povestește ce a pățit chiar ea când a trebuit sa nască, nefiind luată în seamă deoarece nu avea suficienți bani pentru o naștere normală și cum copilul i-a fost tras cu forcepsul pentru că au apărut complicații chiar înainte să îl nască.

Am regăsit în această carte, de asemenea, povestea unei doamne cercetător, care cu siguranță se aseamănă cu a altor multe femei din acea vreme. Această doamnă povestește cum l-a puțin timp după ce se căsătorise a adus pe lume un copil. Înainte ca născutul să împlinească vârsta de a merge la grădiniță, aceasta află că este din nou însărcinată. Nu a fost tocmai o veste bună deoarece în acea perioadă, ea și soțul său aveau alte planuri, nici de cum venirea pe lume a încă unui copil. Așa că luând hotărârea împreună cu soțul, apoi ajutată de câteva prietene, aceasta ajunge pe masa din bucătărie a unei doamne dispusă contra unei sume de bani să o ajute. După ce i-a fost introdus printr-o sonda ser fiziologic în uter, dar și după două zile de frisoane rezultatul a fost cel dorit, această doamnă reușind să elimine fetusul. Am regăsit mărturia unei femei, care după ce a fost ajutată de un doctor să scape de o sarcină nedorită, deși îi purta o adevărată stimă, nu a rezistat fricii și terorii Miliției și a recunoscut că respectivul doctor îi făcuse avort, urmând ca acesta să fie arestat. O alta povestește cum după patru avorturi, al cincilea a fost aproape să îi pună libertatea în pericol. Mai exact, după procedura standard aceasta a făcut infecție, iar în timpul intervenției i-a fost perforat uterul. Pentru a scăpa cu viață aceasta a fost nevoită să meargă la spital. În astfel de cazuri, trebuia anunțat procurorul, care alături de un medic legist dădea verdictul. Depistând că femeia are uterul perforat, acesta a forțat-o să spună cine a făcut intervenția. Dar această femeie nu a recunoscut în nici un fel că știa sau că făcuse un avort. Într-un final, aceasta a scăpat de detenție doar cu ajutorul unor prieteni ai părinților săi.

În concluzie, ne putem da seama din acest capitol că acest decret, ca și alte legi impuse de statul comunist, doar din dorința de a-și afirma supremația atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, a produs un rău imens societății, familiei, femeii, lăsând urme adânci în mentalul colectiv. Traumele au rămas în mintea și sufletul fiecărui cetățean, dar au existat și cazuri palpabile, cum au fost copiii născuți cu diverse malformații fizice și congenitale, ca urmare a încercărilor disperate și nereușite ale femeilor, copiii care au fost abandonați în orfelinate și care ulterior au devenit scopul vânzărilor și adopțiilor internaționale. La toate acestea se adaugă sfârșitul tragic al miilor de femei care au luptat împotriva statului, îngroșând numărul cazurilor de mortalitate maternă, dar un efect acestui decret a fost și creșterea numărului mortalității infantile.

2. REGLEMENTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1945-1989

Democrația populară a lui Gheorghe Gheorghiu Dej în domeniul educației și-a făcut apariția prin reforma învățământului din 3 august 1948, impusă prin Decretul nr. 175. Aceasta a redus învățământul general obligatoriu de la 4 la 7 ani, limba rusă devenind obligatorie. Copierea sistemului de învățământ sovietic s-a realizat prin impunerea unor manuale, unor programe și a planurilor de învățământ existente în sistemul educațional din URSS. Toate acestea aveau ca scop final realizarea „educației comuniste”. Pentru atingerea obiectivelor economice și politice, regimul a încercat să lichideze analfabetismul prin oferirea posibilității maselor să poată citii și scrie în limba națională, problema fiind încercarea eronată de a copia modelul educațional sovietic total străin tradițiilor acumulate în România anterior anului 1948.

Prin Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 1953, conducerea întregului învățământ a fost concentrată într-un singur minister, mai exact Ministerul Învățământului. Ministrul conducea și coordona învățământul de cultură generală, învățământul mediu și cel superior. Din 1959-1960 s-a prevăzut predarea cunoștiințelor industriale pentru școlile de la orașe și realizarea unor lucrări practice de 3, respectiv 4 ore pe saptămână, iar cunoștiințe agricole pentru școlile de la sate, completate de asemenea cu lucrări practice.

Legea din 1968 votătă în Marea Adunare Națională stabilea 6 trepte de instruire: preșcolar, cu grădinițe pentru copii de la 3 la 6 ani, învățământ obligatoriu cu o durată de 10 ani, licee de 2 tipuri: de cultură generală și de specialitate. Învățământul superior cu durata de la 3 la 6 ani se desfășura în universități și institute.

Legea educației din 1978 reliefează subordonarea învățământului față de partid. O politizare accentuată, o ierarhizare a disciplinelor, dar și principiul obligatoriu al integrării învățământului cu producția sunt doar căteva exemple care emană din această lege. Cu toate că, a crescut numărul de abandon școlar după clasa a VIII-a sau nu a fost respectat calendarul prevăzut pentru generalizarea deplină a școlii de cultură generală de 10 ani, între anii 1968-1989 s-au înregistrat creșteri ale numărului de elevi încadrați în unitățile de învățământ. Astfel, în anul 1972 unul din cinci locuitori era prins într-o formă de învățământ. Tot legea din 1968 excepta noțiunea de învățământ mediu și vorbea despre învățământ liceal, mai exact licee de cultură generală și de specialitate, reprezentate în anii 1970 de liceele industriale și agricole. Prin urmare, școala pregătea muncitori calificați și tehnicieni, repartizați în producție imediat după finalizarea studiilor.

În numele educației comuniste și pentru a dezvolta cultul conducătorului Nicolae Ceaușescu, Ministerul Învățământului prin Decretul nr. 261 din iulie 1971, a luat inițiativa de a realiza Festivalul Național al Educației Politice și al Culturii Socialiste ,,Cântarea României”. Acesta antrena deopotrivă cadre didactice, elevi și artiști.

Prin urmare, modernizarea învățământului a fost subordonată realizării obiectivelor regimului comunist. Acolo unde acesta considera că educația nu este în pas cu cerințele ideologiei, o lege sau un decret rezolva această problemă.

CONCLUZII

Din toate cele studiate, din această lucrare, dar și din mărturiile celor care au trăit perioada comunismului, putem concluziona că acesta a reprezentat o pată neagră în istoria România. De la modul în care au preluat putere prin care au asuprit România patru decenii și mai bine, până la toate legile, decretele ce le-au dat, alături de toate acțiunile întreprinse în această perioadă, comuniștii nu au gândit decât la propriul țel, acela de a subjuga viața a milioane de români pentru a crea marele stat socialist.

Începând cu naționalizare, industrializarea și colectivizarea soarta oamenilor a fost pusă în slujba statului, aceștia devenind mijloacele sau uneltele necesare realizării marelui țel socialist. Ca toate celelalte decizii ale conducătorilor, Decretul 770/1966 a creat imense drame în familiile și viața cetățenilor. Încă și astăzi, amintirea dureroasă a acelei vremi stârnește multora tropote de lacrimi. Deși nu mă situez, nici împotriva, nici pentru avort, ci cred că această decizie aparține în primul rând femeii, dar și familiei acesteia, consider că acest decret a reprezentat un genocid ascuns. Acesta a curmat vieți mult mai tragic decât probabil putem înțelege. Practicarea avortului ilegal a reprezentat o formă de rezistență a românilor în fața statului, dar a însemnat de asemenea și o poveste a unei națiuni care a fost transformată într-o mașinărie de creare a „omului nou” și a statului socialist „multilateral dezvoltat”.

Cu discursul ideologic al egalității între sexe, regimul comunist a devalorizat familia tradițională, furând de la bărbat statutul patriarhal în familie, pentru a deveni stat-patriarhal, la nivelul căruia se luau toate deciziile familiilor indivizilor societății. Ceaușescu a reușit să zdrobească granițele dintre viața publică și viața privată, indivizii făcând parte din „marea familie”. Politica reproducerii a reprezentat una din încălcările flagrante ale drepturilor omului și în special al femeilor, corpul acestora ne mai aparținând fiecărei persoane, ci reprezentând proprietatea statului. Introdusă în muncă, deoarece ajuta la dezvoltarea economică, femeia a fost obligată să își mențină și datoria fundamentală din cadrul gospodăriei de a-și crește copiii, la care s-a adăugat și sarcina precisă de a da naștere a cât mai multor copii care să îngroașe numărul populației muncitoare. Astfel, aceasta avea „datoria patriotică” de a naște și crește copii. Prin urmare, tovarășele au devenit slugi ale sistemului, nefiind nicidecum o situație favorizantă pentru acestea.

Toate acestea alături de un sistem educațional viciat de interesele regimului comunist. Propaganda comunistă și îndoctrinarea ideologică a fost posibile prin subordonarea sistemului de învățământ. Cultul personalității a luat forme și s-a dezvoltat tot prin intermediul mediului educațional. Sociatatea fără clase a fost posibilă prin uniformizarea învățământului, lucru care a condus de asemenea la suprimarea dorinței firești a oamenilor de a se deosebi.

Închei prin a spune că mă bucur că nu am trăit acele vremi și că apreciez pe cei care nu au fost totuși așa de norocoși, pentru tăria și puterea de a trăi în acel regim, ba chiar a-i face față. Imposibilitatea uitării, dar și cercetarea sper că vor face posibile evitarea existenței vreodată în istoria țării au unui astfel de regim.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000.

Nicolae Ceaușescu, Cuvântare cu privire la rolul femeii în viața politică, economică și socială a țării, Editura Politică, București.

Magda Stan, Cristian Vornicu, Istorie. Manual pentru clasa a XII, Editura Niculescu,București,2007.

Articole

Ciuca Oana Livia, Etapele ideologizării conceptului de emancipare a femeii în Raportul național privind egalitatea de șanse între bărbați și femei, 2002.

Tudosiu Silvia-Nicoleta,Educația în sistemul comunist din România(anii 1965-1989), București, 2010

Art. 1 Codul Familiei, http://legeaz.net/codul-familiei/art-1-cfam .

WEB

http://www.digi24.ro/Emisiuni/Digi24/Digipedia/Arhiva+inregistrari/Digipedia+-+Nascuti+la+comanda+Decreteii

http://legeaz.net/codul-familiei/art-1-cfam

FILME

Florin Iepan, Născuți la comandă. Decrețeii, 2010.