Democratizarea Islamului

CAPITOLUL 1

ISLAM. CONCEPTUALIZARE

1.1 Profetul Mahomed și bazele Islamului

Nașterea Profetului Mahomed este învaluită în legendă. O legendă aproximativ asemămătoare cu cea a nașterii lui Iisus Hristos, dar atât Iisus, cât și Mahomed au reprezentat două personalități ce au schimbat fața lumii, și modul în care oamenii, din diferite părți ale lumii, se văd. "Noaptea nașterii lui a fost însemnată prin cutremure și mari evenimente (?!). Palatul puternicului Sosroes se daramă complet; îngerii cerului erau în sărbătoare. Duhurile rele și demonii au observat lumini pe ceruri, care anunțau marea întâmplare. Noul născut era sărac, complet sărac în această lume a deșertului".

Profetul Mahomed s-a născut în jurul anului 570 în orașul Mecca din Arabia din tribul Quiraiș, un trib arab ce pretindea că sunt urmașii lui lui Ismail, în clanul cel mai sărac hașemit. Tatăl său moare înnainte de nașterea sa, astefel că Mahomed rămâne complet orfan la vârsta de șase ani, când moare și mama sa. Este crescut pe rând de bunicul și unchiul lui, Abu Talib, devenit mai târziu conducătorul clanului, iar la vârsta de 25 de ani, se căsătorește cu o văduvă bogată pe nume Khadija.

La vârsta maturității sale, concepțiile lui Mohamed se schimbă. În timpul călătoriilor sale, Mohamed intră în contact cu creștini, evrei, magieni (preoți zoroastri) și păgâni de toate soiurile. Respinge politeismul idolatru al celor din jurul său și ajunge să creadă într-o singură divinitate, având astfel o credință monoteistă. „Imboldul spiritual al lui Mahomed a fost parțial stimulată de pasiunile socio-economice, de dorința de a consolida poziția comercială a arabilor și de nevoia de a impune un set de reguli comune. Viziunea sa îngloba o confederație tribală unită prin scopuri comune și loilă unei singure credințe care, din necesitate, trebuie să fie și nouă și universală. Islamul a devenit liantul utilizat de Mahomed pentru a uni triburile arabe și, de la început, a privit comerțul ca singură ocupație nobilă.” Pe la vârsta de 40 de ani, de acum religiosul Mohamed, a avut prima sa viziune. Aceste revelații constituie conținutul celor relatate în Coran.

Nefiind sigur de proveniența viziunilor sale, soția sa Kadidja îl încurajează să creadă că acestea veneau de la Dumnezeu. Mai târziu, ea urmează să fie primul covertit la Islam. Cel mai important convertit din rândul primilor adepți a fost însă, socrul său, un important negustor pe nume Abu Bakr, care în cele din urmă va devenii și unul din succesorii săi.

Mesajele care astfel i-au parvenit lui Mahomed și care depășeau mintea lui conștientă, erau la început destul de scurte și alcătuiau scurte versete încheiate de o rimă obișnuită sau de o asonanță. Ele erau memorate de către Mahomed și de către adepții săi și recitate ca parte a închinării comune. Mahomed a continuat să primească mesaje la intervale de timp până la moartea lui. În ultimii săi ani, revelațiile începuseră să fie mai lungi, să aide versete mult mai lungi și să se adreseze treburilor comunității de musulmani din Medina. Toate, sau cel puțin multe din revelații, au fost probabil scrise în timpul vieții lui Mahomed, de către scribii lui.

Cu toate acestea, noua religie nu a fost recunscută în orașul natal al lui Mahomed, Mecca, astfel că profetul și adepții săi ostracizați au fost nevoiți să se refugieze în orașul Yatrib, al cărui nume va fi schimbat în Medina(“Orașul/Profetului”). "Hijira" care înseamnă "fuga", marchează punctul de cotitură din Islam. Toate calendarele islamice marchează această dată de 16 iulie, anul 622 d.H. ca fiind începutul lor. Astfel, anul 630 după Hristos, ajunge să fie anul 8 după Hijira ("în anul al optulea al Hijirei").

Deși Mahomed simpatiza atât cu iudeii cât și cu creștinii, aceștia i-au respins învățăturile, fapt ce va duce la schimbarea centrului de închinare al Islamului de la Ierusalim la Mecca, unde va fi instalată faimoasa piatră neagră Kaaba, declarată templul lui Allah.

Pentru a se întoarce acasă, Mahomed cucerește cetatea și îi trece prin sabie pe toți oponenții săi activi. Noua religie se răspândește rapid în întreaga regiune a Orientului, atât datorită militarismului adepților lui Mahomed, cât și propagării cu mult zel din partea Profetului. Înainte de subita sa moarte din 632, el știa că era aproape de îndeplinirea intențiilor lui ambițioase: unirea tuturor triburilor arabe într-o teocrație guvernată după voia lui Allah.

Când Mahomed a murit, el nu și-a exprimat conducătorilor Islamului dorința de a numi succesori. Lucrul acesta a rezultat în izbucnirea unei lupte pentru putere între diferitele facțiuni care credeau că proprile met ode de a stabile un succesori erau mai bone decât ale rivalilor lor. Principala neînțelegere a apărut între cei ce susțineau că numai din rândurile conducătorilor islamici trebuia să fie ales un calif, și între cei ce credeau că succesori trebuia să fie ereditară, adică Ali, ginerele lui Mahomed căsătorit cu fiica sa Fatima.

Acesta a fost începutul fărâmițării Islamului în toate sectele islamice pe care noi le cunoaștem în prezent.

1.2 Califatul – model de organizare a lumii musulmane

Califatul este statul politico-religios ce cuprinde toate comunitățiile musulmane și teritoriile deținute de aceștia în secolele ce au urmat morții Prfetului Mohamed. Statul este condus de un chalif(arab. „khalīfah”),ceea ce înseamnă succesor. Acesta deținea nu doar autoritatea politică, ci reprezenta și autoritatea spirituală. Astefel conceput, Imperiul Califatului a crescut rapid prin cuceriri în următoarele două secole ajungând să includă mare parte din Asia de sud-vest, Africa de nord și Spania.

“Organizarea religoasă în cadrul instituției Caliphatului unifică ordinea politică și cea religioasă , iar raportarea islamului la acest prototip ideal, în sens weberian, susține o logică în care dimensiunea politică se suprapune, se identifică cu dimensiunea religioasă”.

Moartea Profetului Mohamed a dus la necesitatea alegerii unui succesor al acestuia în caliatate de conducător politic pentru comunitatea musulmană. Titlulatura noului conducător al comunității musulmane a fost aceea de kalifat rasul Allah (Succesor al Apostolului lui Allah), pentru că nu se putea ca la conducerea comunității să urmeze o persoană la fel de carismatică, sau să fie ales un rege secular. Califul urma să îndeplinescă toate îndatoririle religioase cerute de un conducător al ummei. Mai târziu Califului i s-a mai adăugat o a doua titulatură, accea de amir al-mu’minin (“commandant al celor credincioși”), care exprima aspectele politice și seculare ale funcției de conducător. Cu toate acestea, la început, Califul nu era percept ca fiind un comandant cu puteri absolute și discreționare.

În comunitatea musulmană de atunci existau patru categorii de mebri: muhajirun-ii (emigraseră împreună cu Profetul de la Mecca la Medina),ansar-ii (îi acordaseră protecție lui Mohammed, când acesta a pierdut protecția clanului său),oligarhia meccană (care l-a persecutat pe Mohammed în orașul natal, dar care, pentru a se salva, au aderat la credința propăvăduită de Profet, devenind parte integrală a ummei) și diferite triburi arabe care aderaseră la Islam înnainte de 630. Muhajirunii și-au impus propriul lor candidat la conducerea ummei: Abu Bakr, cel care l-a însoțit pe Profet în exil din 622. Abu Bakr a condus umma din 632-661. El a fost socrul Profetului, Aisha, fiica sa fiind cea mai iubită dintre soțiile lui Mohammed. În timpul său a apărut și prima criză pe care a cunoscut-o comunitatea musulmană: apostazia (ridda) triburilor depărtate din Arabia și refuzul acestora de a mai plăti taxa datorată. Prin diplomația, cunoștințele sale și forța armelor Abu Bakr a reușit să unifice peninsula Arabiei și să o supună ummei. Primul calif moare la 23 august 634, dar reușește să-și numească succesorul: Umar (634-644). Cunoscut pentru profunda sa trăire religioasă, lui Umar i se datorează cucerirea unor întinse teritorii din afara Arabiei: Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia și părțile de vest ale Iranului de azi. Tot lui i se datorează și modul de administrare a acestor teritorii. Ucis de un sclav persan, Umar a reușit pe patul de moarte să numească un comitet însărcinat cu alegerea unui nou calif. Format tot din muhajirun-i, comitetul l-a ales pe Uthman, (644-656) membru al clanului Umayyazilor, dar și unul dintre primi adepți ai Profetului. În cei 12 ani ai domniei sale, comunitatea musulmană a înglobat teritorii din Africa de Nord și Iran, dar în ciuda acestei expansiuni comunitatea umma traversa o criză profundă, căreia îi va cădea victimă chiar Califul. Ucis de un coreligionar, moartea lui Uthman șochează întreaga lume arabă și va duce în cele din urmă la apariția principalelor confesiuni islamice: sunnismul, șiismul și kharijismul. Ultimul dintre “califii patriarhali” sau dintre “cei care au urmat calea cea dreaptă” a fost Ali (656-661), fiul lui Abu Talib, și prin urmare văr al Profetului, iar prin căsătoria cu Fatima, cea mai cunoscută dintre copiii Profetului, a fost și ginerele acestuia. Începând cu Caliphatul lui Ali, comunitatea musulmană a început pentru prima dată să se dividă. Tot începând cu această perioadă, instituția Califului a început să-și piardă din prerogativele spirituale. Următorii califi încetează să mai fie aleși, ci își cuceresc statutul, sau pur și simplu și-l arogă. Ali moare ucis în moscheia din Kufa, iar fiul său renunță la pretențiile politice.

Periada lui Abu Bakr și cea a următorilor trei califi: Umar I, Uthman și Ali, a constituit ceea ce mai târziu generații întregi de musulmani vor numi “perioada de aur a Islamului pur”. În această perioadă s-a cristalizat organizarea administrativă și judiciară a comunității musulmane și s-a continuat politica expansionistă a Islamului începută de Profetul Mahomed.

În 945 existau trei caliphate: dinastia Abbasid încă mai era recunoscută de importante clanuri drept conducătorii spirituali ai Islamului Sunnit având capitala la Bagdad, însă în 920 clanului Fatimid a proclamat un nou califat cu capitala la Al-Mahiyyah, în Tunisia considerându-i pe Abbasizi uzurpatori, iar în 928 Abd al-Rahman III, urmaș al lui Uthman ( unul dintre primi patru caliphi) a adoptat aceeași titulatură în Spania. Cu timpul puternice dinastii de caliphi și-au pierdut importanța, iar linia Abbasizilor a dispărut în 1245-1248 în timpul cucerii Bagdadului de mongoli.

Califul “apăruse mai întâi ca executantul Legii stabilite de profet (…). Califul fusese , pe de altă parte, totdeauna legat în chip foarte strâns de comunitatea pe care o conducea. Ea este cea de la care au emanat neîncetat puterile sale: un calif era recunoscut ca atare doar după prestarea jurământului de supunere de către notabili și principalii demnitari (mai întâi), apoi de către ansamblul populației, adică de fapt de către populația capitalei, califul odată desemnat și recunoscut, nu putea fi declarat decăzut din cauza puterii sale.(…)califul nu putea fi deci destituit, afară de cazul că accepta să abdice” la sfârșitul sec. al IX-lea, forma de guvernămât stabilită în lumea islamică a fost cea a unui compromis între suveranitea absolută cu caracter oriental și teocrația laică. Califul care deși era șeful teoretic al comunității religioase, nu putea face nimic fără aprobarea învățaților, care reglementau aspectele vieții în societate. Cu alte cuvinte, califul îi domina pe oamenii de religie, dar în acelș timp se sprijinea pe aceștia, fără ca el sau ceilalți să poată efectiv să-și impună voința.

În decursul secolului al XIII-lea mai multe personalități politice ale vremii și-au arogat printre altele și titulatura de calif, însă fără a avea vreo pretenție reală de domnie asupra tuturor musulmanilor.

Conceptual de califat a capătat o nouă semnificație în secolul al XVIII-lea, în contextul decăderii Imperiului Otoman. Conceptul fusese folosit încă din secolul al XIV-lea de către sultan în diferite împrejurări, însă, de această dată era folosit pentru a-și legitima autoritatea asupra musulmanilor din teritoriile pierdute dar și pentru a întări aceași legitimitate față de proprii supusi. Califatul a fost abolit în 1924 ca urmare a disoluției Imperiului Otoman și crearea Republici Turce.

În secolul al XX-lea invocarea Caliphatului ca simbol al unității globale Islamice a apărut în etica grupărilor extremiste. În 2014 un grup de insurgenți cunoscuți sub denumirea de Statul Islamic a preluat controlul asupra estului Siriei și vestului Iraqului declarându-se califat având-l ca lider pe conducătorul Abu Bakr din Bgdad. Cu toate acestea cu excepția cercului extremist, ideea este unanim respinsă.

1.3 Coran, Sharia și Hadith – interpretare și reinterpretare

Sharia

În Evul Mediu și în perioada clasică, la baza statului Islamic a stat Sharia. Deși tradus prin sintagma “dreptul Islamic”, sharia este departe de a fi o simplă lege care face referire doar la codul penal. Pe lângă legi propriu-zise, ea include și precept ale igienei personale și comunitare, dar și legi ale politețeii sau practice religioase. Complexitatea shariei se datorează faptului că ea este percepută ca Legea și Norma de comportament ideal, descoperită de Dumnezeu oamenilor.

Necesitatea pentru Sharia a apărut din nevoia istorică de a unii o comunitate musulmană în plină dezvoltare administrativă, legislativă și religioasă. Sharia se bazează pe credința că primele comunități de musulmani, fiind concentrate în jurul Profetului Mahomed, trăiau după un set de virtuți și practici, pe care fiecare musulman trebuie să le adopte. Până în secolul al XX-lea, Sharia a evoluat într-un proces convenit pe baza căruia învățații educați în spiritul religiei și istoriei legale puteau negocia cu dibăcie “între circumstanțele istorice și prezente, sau între texte aprobate și noi contexte”

Cum Revelația cuprinsă în Coran, nu dădea răspuns la toate chestiunile juridice nou apărute, conducătorii comunității s-au orintat după modul în care a procedat Mohammed în situații asemănătoare. Astfel, tovarășii Profetului și ucenicii acestora și-au reamintit sentințele lui Mohamed în diverse ocazi. Aceste sentințe au fost strânse în colecții speciale, cunoscute sub denumirea de hadith, tradiție. În sec IX au apărut șase colecții mari de hadith cu caracter canomic: primele două sunt numite Sahih, iar celelalte patru Sunnan.

Sharia cuprinde precepte pe care trebuie să le respecte or ice musulman dace vreo să dobândească Raiul. Ea clasifică toate acțiunile săvârșite de om în cinci categori: wajib (acțiuni ce trebuie înfăptuite în mod obligatoriu de către musulmani: rugăciunea, spălarea ritualică, postul, etc, nerespectarea acestora aducând pedeapsa lui Dumnezeu), haram (aceste acțiuni trebuie categoric evitate, săvârșirea lor fiind pedepsită atât de Dumezeu cât și de justiție), mustahab și makruh (acțiuni recomandate a fi săvârșite sau nu) și mubah (acțiuni neutre, fără conotație religioasă). În funcție de relaționarea omului cu Allah și cu semenii Sharia cuprinde două mari secțiuni: Ibadat (“Ritualuri”) și “Condiții individuale”. După cum se poate constata, sharia nu cuprinde norme constituționale sau politice, ci se limitează doar la obligațiile musulmanilor din viața personal și social-comunitară de zi cu zi. Sharia nu cuprinde de loc soluții cu privire la modul de conducere al statului.

“Sharia, sau Legea islamică, poate fi explicată ca totalitatea definițiilor și conceptelor care definesc și ordonează acțiunile umane, după cum se reflect acestea în Coran, Sunna (hadith), incluzând atât aspecte normative și legislative, cât și practici morale și sociale.” Ca și terminologie, semnificația termenului sharia pleacă de la sintagma “drumul cel drept”, de aceea, împreună cu complexul de codificare a planurilor divine destinat înțelegerii comune (fiqh), “acesta reprezintă un ideal normativ de tip platonic și nu o bază în sine pentru jurisprudența islamică (care pornește de la fiqh)”.

Idealul radicalismului Islamic de a crea o societate bazată pe Sharia este o idee utopică, imposibil de aplicat în present și nu se regăsește nicăieri în istorie. De ce? Pentru că aplicarea Shariei a fost diferită în funcție de circumstanțele culturale și politice din fiecare stat musulman la un moment dat, astefel că Sharia nu s-a aplicat niciodată în întregime, sau în sens

literal. Învățații fie au găsit modalități de a eluda anumite versete, fie au cosiderat că altele prevalează, sau au introdus practici noi sub forma interpretării altora vechi, ca urmare a presiunilor comunității și a necesităților sociale.

Coran

Cuvântul provine de la verbul „qara’a” care înseamnă „a citi, a recita”. Reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Dumnezeu (Kalâm Allâh) transmis de Arhanghelul Gabriel Profetului Mahomed, ultimul din linia profeților biblici, după Avram, Moise și Iisus Christos.. Această revelație a venit progresiv și în etape, pe o perioadă de 23 de ani (13 ani la Mecca și 10 ani la Medina). Ordinea în care au fost revelate capitolele din text nu este cunocută, iar unele dintre versete au fost anulate și înlocuite cu o versiune ulterioară. Cel de-al treilea calif a hotărât colectarea tuturor documentelor sub o singură formă sub denumirea de Coran, formă care s-a impus până în zilele nostre.

“Forma oficială a Coranului admisă de toți musulmanii, cuprinde 114 capitole, “surele”, compuse dintr-un număr variabil de versete numite “ayat”. În Coran, surele sunt clasate începând cu cele mai lungi și teminând cu cele mai scurte.”

Din cele 6.000 de versete ale Coranului, mai puțin de 700 se referă în mod clar la norme legislative, și numai 200 dintre acestea includ provider referitoare la gestionarea problemelor societății – restul este dedicate în întregime domeniului strict religios.

Coranul în sine nu cuprinde principii politice contemporane, el doar reflectă realitățile unei societăți tradiționale, ceea ce înseamnă că este imposibil de transpus în realitatea vremurilor actuale în sens literal. Problema este că odată cu extinderea comunității musulmane și a nevoii de organizare a societății în acel moment, normele, fiqh, au devenit mai importante decât sursa lor, Coranul.

1.4 Democratizarea Islamului – pro și contra

Pentru musulmani islamul „nu este numai un sistem al credinței și practicii religioase, inclus într-un compartiment al existenței individuale separat de cele gestionate de autoritățile civile sau nonreligioase, ci înseamnă o componentă transversală a întregii existențe umane, ale cărei reguli includ precepte de drept civil, penal, iar uneori (…) chiar de drept constituțional.” Prin urmare, islamul în sine reprezintă „identitate și angajament politic, care transcende orice altceva”, „idealul unei forme islamice de guvernare unice care să trancendă atât statul, cât și națiunea…”

Dessouki consideră că islamul politic este „o formă de activism politic în numele islamului exercitată de către guvern și grupurile de opoziție în același mod.” De altfel Guilian Denoeux consideră că islamul este un isntrument pentru actorii care urmăresc obiective politice. Prin urmare, islamul ca ideologie, se raportează permanent la spațiul la spațiul istoric și social în care evoluază și este invocat pentru a oferi răspunsuri soluții politice pentru societatea contemporană. „Revivalismul, fundamentalismul sau radicalismul sunt răspusuri islamiste la dezvoltările politice (…) islamul se manifestă comprehensiv prin crearea de partide și forme politice de opozoție politică, orientarea societății civile arabe, diseminarea cunoșterii politice, propunerea unor proiecte politice de organizare a staului, guvernării sau societății…”

Văzut de ulama, islamul este o religie politică, în timp ce Islamul politic este o politică a religiei care nu este numai o formă de discurs religios, ci este un discurs cu un fundament prescriptiv și normativ identificabil în diferite formele de manifestare, în toate statele musulmane. Influențat de cultura locală, de evoluția politică și societală a statelor, Islamul politic capătă mai multe forme, transpuse într-o diversitate de curente dintre cele mai diverse: asimilarea unor doctrine de stânga care pune accentul pe conflictul Nord-Sud; islamul revivalist carese raportează la idealul istoric al Caliphatului; islamul reformist bazat pe intrepretarea în sens modern a Qou’ranului ; islamul radical, terorist. „ în prezent, actorii Islamului politic sunt dintre cei mai diverși: de la învățați religioși (ulama) la intelectualii contestatari, fie ei moderași, radicali sau reformiști; de la unele interpretări de stânga ale islamului, care promovează secularismul, la fundamentaliștii islamiști, care susțin reîntoarcerea caliphatului universal; de la organizații neguvernamentale orientate spre apărarea drepturilor omului la exponenți ai radicalismului islamist care promovează jihadul nu numai împotriva necredincioșilor, ci și a musulmanilor aserviți Occidentului”.

Nilufer Gole consideră că prin invocarea posibilității de creare a adunărilor și a comunităților, spațiul public își stabilește propria legătură cu democrația. Ea consideră că Islamul (ca mișcare fundamentalistă) se află într-un poces de schimbare a imaginii, iar în ceea ce îl privește se creează o dublă problemă: islamiștii caută să intre spațiile de modernitate, însă continuă să-și afișeze particularitățile. Astfel se modelează o problemă de precepție. Islamiștii încep să împartă aceleași spații publice cu restul musulmanilor, și totuși se înfățișează ca o contră la adresa acestora. În contrast cu musulmanii, a fi islamist presupune o expunere reflexivă; aceasta implică o construcție colectivă ce redefinește diferit materialele simbolice. Simbolurile musulmane sunt reinterpretate, procesate selectiv și prezentate în public. Toate aceastea împreună cu ritualurile religioase prezentate în spațiul public secular sfidează limitele sociale de recunaștere și crează un set instabil de imaginar social modern.

Indirect, sursa principală de legitimare a fundamentaliștilor religioși, o reprezintă ulama,învățați religioși care servesc ca modele și judecători sau lideri spirituali pentru comunitatea musulmană. Cum nu există intermediari între divinitate și individ , divinitatea este interpretată prin intermediul ulama, care sunt gardienii, traducătorii și purtătorii tradiției religioase a Cărții.

John Kelsay găsește două tipuri de islamiști: grupuri precum militanții islamiști,(pe care le vede formate din bine-intenționați musulmani moderați ce încearcă să-i disocieze pe radicalii violenți de vasta majoritate a musulmanilor pacifiști) și grupuri precum al-Qaeda văzute ca agenți iraționali, cărora nu le găsește nici-un motiv care să poată scuza acțiunile lor.

El merge mai departe cu argunetarea spunănd că militanții în cauză se identifică ca musulmani și folsesc raționamentul religios pentru a-și justifica actiunile. Pornind de la această premisă se formează două tabere: una dispusă să ignore declarațiile militanților însuși, și partea care nu poate nega rolul central pe care îl ocupă religia în acțiunile violente ale extremiștilor.

Critica islamică a modernității poate fi interpretată asemenea unui nou stagiu în prcesul de indigenizare a modernități în contextul non-vetic întru-cât individul islamist este rezultatul atât al eliberării de tradiția definitorie cât și a identității musulmane, ambele puse ca o contrapondere la prgramul cultural de modernizare și liberalism.

Vizibilitatea publică a islamului nu este neapărat înradăcinată în obiceiurile musulmane. Islamiștii marchează o rupere de tradiție. Islamul est un mijloc politic pentru exacerbarea diferențelor musulmane.

„Conform tradiției islamice, Allah va trimite un lider (mujaddid) comunității musulmane pentru a-i reînnoi credința printr-un proces numit tajdid (reînnoire) Acest concept de reformă presupune eliminarea tuturor factorilor exogeni care au alterat tradiția și practicile islamice în timp. Acest curent este sursa de proveniență a radicalilor Taymiyya, Ibn Wahhabi și a salafismului lui al-Banna sau Qutb.

Hasan Hanafi conturează profilul istoric al islamiștilor pornind de la particular, din Egipt. Conform articolului său, islamiștii provin din rândul Mișcării Islamiste Reformiste, ce au luptat impotriva colonianiștilor lumii arabe. Însă, odată preluată puterea de conducatorii autohtoni, luptătorii islamiști au fost îndepărtați, mulți dintre ei fiind închiși. Cu toate că mulți dintre aceștia au fost închiși, curentul stabilit de ei a persistat fiind alimentat de conflictul dintre musulmani și evrei. Evenimentele din decembrie 2008- ianuarie 2009, la care nici-o țară arabă nu a intervenit pentru a ajuta Fâșia Gaza, au readus la suprafață curentul reformist. Tot în această periadă luptătorii din cadrul Mișcării Islamiste au fost reabilitați și eliberați, dar complet excluși din viața politică a statului. Aceștia și-au creat propriile partide, celule subterane de stradă, creând astfel Islmul Politic. Acest tip islam este unul plin de ură, islamul renegaților și al musulmanilor ale căror drepturi au fost încălcate. Acelaș autor consideră că tinerii vor fi cei care vor îngroșa rândurile grupurilr islamiste pentru că ele sunt singurele care onferă ideologia salvării și speranță pentru viitor indiferent de forma pe care o ia acestă ideologie.

Islamiștii propun un stat ideal non-democratic modern islamic precum cele implementate în secoul XX în Iran, Arabia Saudită, Sudan și Pakistan. O altă variantă propusă de ei ar fi întoarcerea la Caliphat (întoarcerea la statul pur, sau clasic de pe vremea Prfetului Mahomed). În ciuda faptului că mulți cercetători argumentează că la debut caliphatul era condus pe principii consensuale, și numai mai târziu politica caliphatului a devenit inseparabilă de religie, și prin urmare nedemocratic,totuși, când islamiștii cheamă la întoarcerea la caliphat, ei invocă o întoarcere la o interpretare aistorică a caliphatului cu puterea politică și religioasă aflate sub conducerea caliphului, care conduce pe baza Shari’aei; viziunea lor respinge democrația; este foarte neliberală (mai ales în privința femeilor și a non-musulmanilr) și spre deosebire de musulmani, islamiștii resping statul-națiune.

Hanafi menționează că în primii 400 de islam, acestă perioadă a fost caracterizată de o tradiție pluralistă, raținală, bazată pe texte și posibilitatea de a alege, de a interpreta, însă în ultimii 1000 de ani islamul a preluat calea conservatoare, tradiținalistă și s-a transfrmat într-o cultură în care cuvântul odată interpretat, nu mai poate suferi reinterpretări. Întoarcerea la un islam pur, textual este soluția pe care o punctează Hanafi. Pentru tineri, islamul este un mod de salvare, pentru săraci este o cale de a se salva de foamete și lipsuri, pentru că, dacă Dumnezeu este bun, nu va permite ca această inegalitate să persiste. Femeile se mobilizează de asemenea pentru a ajuta islamiștii, pentru că nu vor găsi o alta structură socială (în politică, în industrie, serviciul naținal) unde vor fi acceptate și încurajate să-și îndeplinească ambițiile decăt în grupul musulman.

După cum am spus, islamiștii se redefinesc, respectă ulema (învătăturile mai-marilor învățați autorizați),în condițiile în care „își rezervă cu bună știință dreptul de judecare a problemelor de practică”. „pentru Osama bin Ladin și cei ce stau alături de el, ulema este aproape la fel de irelevantă precum și conducerea statului islamic istoric. Partea bună, ulema este concentrată în a despica firul în patru; partea proastă, tot ea publică opinii care identifică învățăturile Shariei cu politicile de supunere în fața Europei și a Statelor Unite.” Cu alte cuvinte, învățații jurisprudenței islamice, care în mod tradițional au fost respectați ca membrii ai clasei superioare, nu mai sunt priviți ca o autritate de o semnificativă minoritate de musulmani. Atuul acestor militanți pare să constea în abilitatea lor „ de a-i dicta (opiniei publice) un sentiment general conform căruia aranjamentele politice curente sunt nesatisfăcătoare.”

În cele din urmă întelegem că argumentul conform căruia Sharia poate fi democratizată este cel care a dat naștere unor indivizi precum bin Ladin și a altora. De ce nu am putea considera că acelaș argument este capabil să ducă la provocarea islamului și în cele din urmă la apariția unor voci democratice?

Souroush consideră că democratizarea islamului aduce la suprafață trei probleme esențiale:

1. Democrația a fost identificată cu liberalism extrem, în timp ce Sharia este sinonimă aproape în întregime cu Islamul;

2. Democrația restricținează puterea conducătorilor de a legifera și de impune politici, totuși, unei societăți căreia îi lipsește educația și este nefamiliarizată cu drepturile pe care le are, va fi privată de dreptul de a alege și prin urmare va eșua în a obține democrația;

3. Democrația este un proces de alegere, care poate fi atins printr-o perioadă lungă de moderație, dezbateri, oferirea unor libertăți, alegeri, consens, etc. Din punct de vedere religios, religia se bazează pe nenumărate procese de decizie, discuții și procese intense. În ambele cazuri succesul depinde de liderii națiunii. Învățații musulmani invocă „concepte democratice și construcții etice în tradițiile islamice, inclusiv în ijtihad (meditație), shura (consultație), ijma (consensul ulamei, învățații religioși), bay‘ah (jurământul de credință ce îi ține simultan pe lideri la aunumit standard de responsabilitate).” Cu alte cuvinte, religia necesită examinări constante pe parcursul „ciclurilor dificile de comprimare, expansiune, modificare și echilibru”, ceea ce indică că democrația modernă deja există în islam.

Noțiunea islamică de comunitate – ummaha „ înțelege și respectă diversitatea, dar scoate în evidență unitatea” și chiar „ideea de ummaha este imaginată și constant reînoită.” Unii concluzionează că Sharia este „ interpretarea umană condiționată de istorie a surselor fundamentale ale Islamului, dar alternativ, poate suporta și interpretări moderne”, ceea ce înseamnă că negocierile privind Islamul și drepturile internaționale ale omului sunt de asemenea posibile. Ali, al patru-lea dintre caliphi Perioadei de aur a Islamului spunea că „acesta este Qur’anul, scris în linii drepte între două margini; nu vorbește cu limba; are nevoie de interpreți, iar interpreții sunt oameni.”astefl se recunoaște că interpretarea și dicuțiile sunt importante în Islam.

Qur’anul garantează libertatea religiasă: „cei care au crezut [în islam], precum și aceia dintre care s-au iudaizat, dintre creștini și sabeeni care au crezut în Allah și în Ziua de Apoi și au făcut bine, vor avea răsplata lor de la Dumnezeul lor. Ei n-au a se teme și nici nu se vor mâhni.”

Din punct de vedere social, în islam, cei bogați trebuie sa plătească zakat (taxa de pomană), ce este distribuită săracilor. În ceea ce privește femeile, legea islamică s-a modernizat în prezent. Femeile au drepturi în ceea ce privește căsătoria, divorțul și sprijin pentru copil (de exeplu în Indonezia) și pot participa în politică ( ca în Kuwait). „În Qur’an femeile sunt entități complet independente și ființe umane deplin responsabile. Qur’anul se adresează femeii direct și nu o abordează prin intermediul unei persoane terțe, prin agenți, sau prin istituția bărbatului musulman.” Profetul Mohamed a spus în repetate rânduri că „ femeile sunt jumătățile bărbaților”, iar din Qur’an reise că femeile au un statut special, precum și drepturi. Atât femeile cât și bărbații au fost creați să-și ofere dragoste și companie unul celuilalt. „Qur’anul a făcut dificil pentru oricare conducător musulman sau domnie să ignore nobilul statut al femeii și drepturile ei, politice sau oricare altul.[…] A nega aceste drepturi reprezintă un semn de dislocare socială, politică și morală, precum și o deviație de la învățăturile Islamului.”

Fiecare ființă este creată „inocentă, pură, adevărată și liberă, înclinătă spre dreptate și virtute și înzestrat cu cunoaștere despre adevata sa natură[…]”. Mohammadi consideră că atât Qur’anul cât și învățații musulmani garantează libertatea de a învăța, de expresie și libertatea de a întreprinde orice cercetare științifică în orice domeniu, și prin urmare, poziția Islamului nu este accea de a-și ține aderenții prizonierii ignoranței.

Cu toate că mulți consideră că această perioadă poate fi caracterizată ca fiind una a Renașterii Islamului, în ceea ce privește practica islamică și respectarea și secularizarea drepturilor omului și ale femeii, la Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice ale Omului din 1950, reprezentanții musulmani au fost ignorați, iar tradiția islamică nu a fost luată în considerare, ceea ce înseamnă că acest document a fost creația unui singur colț al lumii, iar toate celelalte au fost ignorate.

Mai târziu, Declarația Drepturilor Omului de la Cairo, din august 1990, la care au participat lideri musulmani și învățați islamici au creat un nou pod între noțiunile seculare de drepturi ale omului și libertăți religioase. Această declarație demnstreaza vasta arie de cooperare în domeniul general al drepturilor omului

Între timp, unele state musulmane precum Indonezia, au adoptat Declarația Universlală a Drepturilor Omului și au inclus-o în constituția lor. De asemenea, națiunile musulmane au contribuit la „legea publică internaținală prin participarea lor activă în cadrul Națiunilor Unite.” De-alungul acestui proces, unii au susținut că „Islamul este compatibil cu democrația și scietatea civilă, dacă musulmanii îsi doresc asta.”

Kabir pledează pentru democrație în statele musulmane, dar, menționează că aceasta nu poate fi impusă cu forța. Democrația nu trebuie înteleasă numai ca un simplu proces de votare și de punere în aplicare a voinței majorității, ci ca și cultura politică a pluralismului, cultură care lipsește aproape cu desăvârșire în comunitățile musulmane. Aceste comunități au nevoie de o mai bună educație în ceea ce privește Vestul, să își înțeleagă drepturile, să poată să conceptualizeze și să perceapă înțelesul democrației și locul religiei în societatea lor pentru că abordarea vestică de impunere a democrației, nu funcționază oriunde, deoarece fiecare stat are propriile valori și concepții. Islamul poate fi compatibil cu democrația, dar acest lucru depinde de disponibilitatea și moralitatea liderilor politici întru-cât „islamul poate înlocui naținalismul ca bază pentru legitimitate și supunere dacă indivizii, grupurile și statul permit asta, însă acest lucru nu înseamnă că statul va fi înlocuit.”

Date fiind repercursiunile politice și economice ale colonialismului și imperialismului vestic asupra statelor majoritar musulmane, cea mai eficientă cale diplomatică ar putea fi aceea de a încuraja dezvoltarea unor modele democratice indigene, islamice sau de alt tip. Dacă poporul unui stat majoritar musulman ar alege sa aibă, în mod democratic și corect un stat islamic, atunci lumea ar trebui să respecte atât rezultatul cât și procesul. Irene Oh menționează că nu trebuie îndepărtată posibilitatea existenței unui stat democratic islamic care să aplice Sharia ca răspuns la extremismul islamic violent pe de-o parte, și susținător al statului secular pe de altă parte.

Hanafi spune că “încă trăim într-o cultură ce crede că adevărul este unul – al unei singure părți. Dacă sunt la putere, dețin adevărul și toată opoziția greșește. Dacă sunt în opziție, eu am dreptate, iar statul greșește.[…] Nimeni nu are nici-o idee că ar putea fi ceva numit perspectivă, sau că adevărul poate exista în perspectivă. […] Aceasta este noțiunea simplă a statului azi […] victima este universalitatea adevărului.” Prin urmare, statul nu a legalizat niciodată islamul politic bazându-se pe controlul asupra alegerilor. Lipsa dialogului între cele două tipuri de idei politice duce, consideră Hanafi, la îngroșarea rândurilor grupărilor islamiste cu tineri nemulțumiți. Tot el menționază că “ încă nu avem ideea unui front național, a unei coaliții naționale, a acceptării pluralismului la nivel teoretic, sau a unității naționale la nivel practic. Dacă am fi avut, rezultatul ar fi fost că în numele islamului, aș apăra săracii, sau în numele marxismului aș apăra muncitorii, iar în numele liberalismului aș apăra cetățenii de rând. Luând în considerare conceptul ca întreg, toți am putea fi diferiți, dar luând în considerare programul practic, toți am putea fi uniți.”

Capitolul 2

PROBLEMA DEMOCRAȚIEI

2.1 Curente de gândire

După cum am văzut în capitolul precedent, religia musulmană poate fi considerată o bază viabilă pentru crearea unui model democratic în lumea islamică. Cu toate acestea, viața politică din această parte a globului este foarte dispersată, complexă și dinamică. Din punct de vedere istoric, aceste state posedă un trecut foarte tumultos. Orientul Mijlociu prezintă mari dificultăți de determinare întrucât este greu să definești regiunea cultural, istoric, economic, politic, sau fizic în absența unor caracteristici unitare pe care aparen, le posedă regiune a lumii. Nikki Keddie spunea despre această parte a lumii că țările din regiune „prezintă mai multă diversitate decât unitate”.

Dacă viața politică, religioasă și juridică este dictată de Qur’an, iar acesta constituie baza pentru democratizare, ce anume le împiedică pe majoritatea statelor musulmane să se dezvolte într-un mod democratic, să asigure siguranța populației și posibilitatea de dezvoltare multilaterală a acesteia? Vom încerca pe parcursul acestui capitol să răspundem acestei întrebări. Vom descoperii principalele curente de gândire care divizează lumea arabă și principalele modele democratice viabile acestei regiuni.

Într-un discurs ținut de Condoleetzza Rice în 2005 la Cairo, acesta spunea despre Statele Unite că: „ America a fost fondată de indivizi care au știut că toate ființele umane – și guvernul pe care ei l-au creat – sunt imperfecte. La urma urmei, Statele Unite ale Americii s-au născut jumătate libere, jumătate în sclavie. Și a fost doar în perioada contemporană mie, când guvernul meu a garantat dreptul de vot pentru toti cetățenii săi. Totuși, principiile consacrate în Constituția noastră le permite cetățenilor numiți să ne conducă încă și mai aproape de idealul democratic. Aici, în Orientul Mijlociu, lungul și așteptatul proces de deocratizare începe acum să se desfășoare. Milioane de oameni cer drepturi și libertăți pentru ei înșiși și democrație pentru țările lor”

Peter Daniels observă în legătură cu acest discurs că în logia pasajului propus de doamna Rice se află implicit și presupunerea că „principiile consacrate în Constituția noastră” sunt relevante în Orientul Mijlociu, iar orice anume ar însemna „ libertăți” și „democrație” în regiune, ar putea fi cumva similar cu aceleași concepte din S.U.A. Astfel, el menținează că statele din Orientul Mijlociu posedă culturi diverse care formează un ansamblu lingvistic, religios, istoric, politic și economic unic. Prin urmare, modele sociale din regiune sunt foarte diferite de cel anglo-eurpean.

Analiști ai islamului politic: Olivier Roy, John Esposito, Donald Emerson sau Graham Fuller, consideră că islamismul este o formă de activism politic dezvoltat pe baza unui referențial religios. „Islamul politic poate fi perceput simultan ca : o doctrină religioasă aplicată în zona politicului și a societății, o ideologie politică derivată din precepte religiose, un discurs politic de legitimare sau o manifestare politică a unui substrat de specificitate locală, fie aceasta istorică, națională sau culturală.”

În contextul autohton, din Orintul Mijlociu, Lahoud recunoaște un curent de gandire islamic tridimensional, evidențiind astfel controversata problemă pe care o constituie politica în rândul ganditorilor islamiști.:

1. Susținătorii (liberalii) – lucrează în prezent la o alternativă avansată de interpretare a Islamului. Sunt foarte apreciați pentru efortul intelectual depus în acest scop în toate colțurile lumii;

2. Intelectualii (curentul contextual)- aceștia înțeleg că tradiția islamică nu trebuie interpretată exclusiv prin prisma textelor religioase fundamentale, ci mai degrabă prin explicațiile și răspunsurile pe care tradiția le poate da problemelor lumii contemporane;

3. Islamiștii (curentul textual)- sunt populari în rândul opiniei publice și foarte activi ideologic. Ideologia lor politică este bazată în particular pe o anumită tradiție islamică: jihad. Ei folosesc selectiv Qur’anul și hadithul ca instrumente pentru a justifica această ideologie și pentru a evidenția credința lor în textele islamice fundamentale. Acest grup se mai folosește și de alte norme religioase, simboluri și alte fenomene religioase ca instrumente politice. Cu toate că Profetul punea mare preț pe motiv ( Ce? De ce ? Cum?), islamiștii neglijează acest aspect și încalcă înțelesurile ideale ale spiritului islamic.

Leonard Binder reunește sub cupola sintagmei „islam liberal” „acele curente ideologice ale islamului politic care au în centru nevoia de interpretare a Qou’ranului, respingerea fundamentalismului și a conservatorismului, supoziția că islamul trebuie adaptat modernității pentru aputea supraviețui ca sistam politic , social sau etic și încrederea în progres, în știință. Rațiune, dar și necesitatea ca preluarea unor concepte și teorii politice occidentale să se înscrie în codul axiologic al islamului <<interpretat>>”

Termenul „liberal” sereferă la „ideile umaniste și susținerea valorilor axate pe binele individual ca bază a reintepretării Islamului politic tradițional; (…) acceptarea supremației rațiunii în și prin islam.”

Hanafi menționeză că sunt multe tipuri de islam politic. Primul ar fi cel deja meționat, iar al doilea, ar fi așa numitul “ islam luminat” (“ islamul democratic, islamul social, islamul liberal, islamul socialist, islamul naționalist”).

Charles Kurzman consideră că există trei abordări soci-o religioase cu privire la interpretarea și aplicarea preceptelor Qou-ranice în plan social și politic.

Prima abordare ține de islamul cutumiar, tradițional, reprezentat de o combinație de practici regionale distincte și de cutume comune comunităților din întreaga lume musulmană;

Cea de-a doua abordare este văzută ca o alternativă la prima. Islamul revivalist (fundamentalism islamic sau wahabism) solicită purificarea credinței de influențele exogene și întoarcerea la tradițiile Qou’ranice și alicarea lor strictă, precum și revenirea la araba clasică , ca limbă a revelației divine;

Ultima abordare este reprezentată de islamul liberal sau modernist. Adepții acestui curent propun reinterpretarea islamului cutumiar pentru a-l adapta nevoilor modernității, pentru a elimina dogmatismul și arhaismul prezente în anumite prevederi normative islamice.

În vreme ce islamul tradițional pune accentul pe prezervarea Ummah (comunitatea islamică solidară) și pe taqlid (imitarea predecesorilor în practicarea normelor religioase), islamul reformist accentuează importanța Qou’ranului ca sursă principală de drept și a necesității de reinstaurare a autorității spirituale asupra lumii, Caliphatul, în timp ce islamul modernist pledează pentru nevoia de delegare a puterii, de separare a divinului de politic, și a religie de practicile sociale.

Aceste curente corespund în general anumitor grupuri sociale și elite: „islamul tradiționalist, cutumiar este susținut de establishment-ul religios, respectiv de învățații și teologii musulmani (ulama); curentul revivalist (…)este sprijinit de fundamentaliștii sau radicalii musulmani; în vreme ce curentul liberal sau modernist este susținut de anumite elite intelectuale laice sau conectate cu puterea politică laică (…) dar și de unele autorități religioase cu o gândire liberală.”

Collins și Owen propun trei teme de dezbatere în ceea ce privește termenii “islam“ și “democrație“:

1. Viziunea civilizaționistă a lui Huntington, precum și a altor culturaliști așteaptă ca islamul să determine preferințele politice ale musulmanilor. Ei argumentează că teologia și cultura islamică sunt complet nedemocratice. Alți învățați spun că toate religiile sunt “multi vocale” și că rolul politic al islamului a variat de-a lungul timpului, ceea ce înseamnă că islamul nu este neapărat antidemcratic. Studiile cosistente ale opiniei publice demostrează că religiozitatea nu afectează suportul democratic, sau că musulmanii sprijină în unanimitate demcrația.

2. Cea de-a doua temă vizează rădăcinile suportului popular pentru islamul politic ( islamismul) – o mișcare politică din secolele XX- XXI care pledează pentru un stat islamic, o constitușie bazată pe sharia sau pe caliphat.

Din punctul de vedere al civilizaționiștilor, rădăcinile islamului politic sunt neschimbate, fondate pe o religie teocratică islamică anti-democratică, anti-vestică și jihadistă.

3. A treia temă de dezbatere este și cea mai studiată și presupune mai degrabă întrebarea dacă musulmanii înțeleg democrația în termenii seculari ale teoriilor liberale vestice.

Democrația liberală impune alegeri libere, corecte, competitive și regulate; control civil; un sistem constituțional care să lipsească de putere actorii fără importanță electorală; sufragiu universal; și libertăți politice și civile egale vaste, incluzând și libertatea religioasă. Încă din perioada iluministă, teoriile democrației liberale au advocat secularismul ca fiind esențial pentru democrație, astfel încât religia nimănui să nu aibă putere politică instituționalizată sau privilegiată la baza legii.

Învățații musulmani, liderii politici sau religioși au introdus în discuție noțiunea de “democrație seculară” și “democrație islamică” pentru a contrasta “secularismul” sau “occidentalismul” cu democrația islamică, o nouă formă de democrație.

Collins și Owen definesc democrația islamică ca fiind un regim bazat pe un set de instituții democratice fundamentale (precum alegerile), dar permite influența neliberală asupra constituției și a legilor a religiozității statale, și un centru bazat pe principii liberale și drepturi individuale. O preferință pentru democrația islamică față de democrația seculară denotă cel puțin un puternic atașament simbolic pentru o constituție orientată islamic, credința că statul ar trebui să conserve moralitatea musulmană și să respingă modelul normativ secular al teoriilor democratice occidentale. Unii musulmani democrați dețin puternice viziuni democratice liberale compatibile cu o democrație seculară pasivă ( statul caută să mențină neutralitatea față de toate religiile), dar mulți par să sprijine democrația islamică ca o alternativă la democrația seculară.

Democrația islamică este văzută ca o alternativă viabilă față de islamul politic care este mult mai popular. Această popularitate este bazată pe probleme sociale precum: sărăcia, șomajul, mai ales în răndul tinerilor educați, standarde precare de viață, lipsa accesului la educația superioară, corupție.precum și alte probleme de natură externă: anti-occidentalism, colonialism, sprijinul S.U.A. pentru Israel, neocolonialismul, globalizare economică și culturală.

1. Viziunea civilizaținistă a creat ipoteza conform căreia islamul și demcrația sunt două noțiuni incompatibile. Mulți culturaliști consideră că religia determină valorile plitice. Ei văd islamul ca un sistem social care nu a acceptat niciodată o autoritate seculară.

2. A doua importantă ipoteză pentru susținerea regimului politic de către religie vine din partea școlii economice-religioase care articuleză o nouă perspectivă asupra religiei. Această perspectivă folosește interesele economice sau organizaționale pentru a explica relația dintre politică și religie. Blaydes și Linzer au extins această perspectivă până la nivel individual și au conchis că femeile sărace sprijină fundamentalismul islamic pentru că oferă siguranță financiară.

3. A de-a treia ipoteză este oferită de către teoriile moderniste și de secularizare pentru că acestea privesc spre nivelul social. Procesul de modernizare (urbanizare, industrializare și liberalizare) duce la declinul religios și avansul noțiunii seculare și ale valorilor liberale atât de esențiale democrației. Ciftci argumentează că variabilele implicate de modernizare preconizează cel mai bine suportul pentru democtație în statele musulmane, totuși analizele lui demonstrează că religiozitatea nu are nici-un efect în multe state (precum Turcia).

Cercetările recente ale lui Tessler, Moaddel și Inglehard din Iraq au oferit subiecților variante de regimuri non-seculare și le-au oferit o distincție clară între diferite tipuri de democrație. Astefel au descoperit un puternic suport pentru democrație, democrația islamică și shari’a. În patru state arabe Tessler și Jamal au găsit rezultate similare. Totuși, ambele studii resping religizitatea ca având rol cauzator în condiținarea democrației în orice fel.

Întru-cât s-a ajuns în punctul în care se disting doi termeni: religie și religiozitate, se cuvine să-I și definim. Religia este un grup de afiliere bazat pe un set de credințe – idei despre divinitate, moralitate și justiție. Religiozitatea reprezintă profunzimea credinței, a practicii, valorile și legământul unui individ care subscrie la ideile unei religii. Religia și religiozitatea sunt conectate, dar afilierea religioasă singură nu înseamnă implicarea în credința activă, practică sau legământ.

Religiozitatea ajută la formarea identității individului prin prelucrarea valorilor, credinței sau practicii.; religioziatatea constiuie eul. De aceea religiozitatea afectează valorile sociale și politice ale individului, precum și preferințele acestuia. Preferințele religioase, limba, valorile sau simbolurile sunt puțin prbabil capabile să constituie o sursă de legitimitate pentru credincioșii activi.

Religia crează valori și coduri morale ideatice despre justiție și guvernământ moral.Islamul, ca și Creștinismul oferă oferă o viziune asupra unei societăți cârmuite just. Aceasta include învățături religioase despre justiție, crimă și pedeapsă, săraci, femei și război. Un nivel mai ridicat al religiozității înseamnă o mai mare expunere la ideile politico-religioase prin frecventarea moscheilor sau a bisericilor, literatură religioasă, întâlniri religioase și/sau asumarea familiară sau comunitară a normelor religioase.

Collins și Owen au întreprins un studiu bazat pe focus-grupuri în Azerbaijan și Kyrgystan, două state majoritar musulmane. Au plecat de la anticiparea că: “Preferința pentru o democrație islamică […] sugerează preferința pentru anumite instituții fundamentale democratice, cum ar fi alegerile libere. Totuși diferă de a prefera o democrație seculară pasivă, care presupune neutralitatea religioasă a statului. O preferință pentru democrația islamică sugerează o preferință pentru cel puțin o democrație care se identifică ca fiind islamică, se justifică prin islam și oferă islamului un loc privilegiat în sfera publică și shari’ei un loc provilegiat în măcar câteva legi.

În acelaș timp, ne asteptăm ca sprijinul pentru islamul politic – o categorie de regim nedemocratic care face în mod explicit religia principala sursă a legii, care poate da liderilor religioși sau de partide un rol predominant sau exclusiv în politică, și care limitează alegerile libere – să fie în principal determinat de religiozitate. Islamul politic conectează în mod explicit justificarea statului cu Islamul prin politica lor teologică. Un număr mai mare de musulmani religioși este prin urmare de așteptat să sprijine islamul politic decât musulmanii religioși etno-culturali.”

În urma cercetărilor, au ajuns la următoarele concluzii:

1. Din perspectivele constructivistă și ideatică, s-a demonstrat că identitatea și valorile religioase determină preferința pentru regim; religia se manifestă prin intermediul religiozității, dar nu prin identitatea etno-confesinală;

2. Religiozitatea nu determină o respingere a “democrației” la nivel abstract. Efectul ei variază de la caz la caz. O mai mare religiozitate presupune o mai puternică preferință pentru variante de regimuri non-seculare, dar nu specifică ce regim non-secular va prefera. Prin urmare, religiozitatea reflectă “multivocalitatea” “teologiei politice”;

3. Sprijinul pentru democrație și în special pentru democrația seculară, în cel puțin câteva state musulmane, este mult mai semificativ dacât recunoaște literatura de specialitate în mod normal;

4. Studiul, ipotezele, precum și rezultatele lui contribuie la dezvolatarea unui noi teorii asupra religiozității și preferinței pentru regim, pentru că renașterea religiei în epoca post-autoritară a condus la apariția partidelor orientate religios.

Collins și Owen concluzionează că decât să-i caracterizeze pe musulamni fie ca indivizi iraționali, religioși și antidemocratici sau seculari, raționali și prodemocratici, viitoarele cercetări ar trebui să recunoască că religiozitatea modelează adesea preferințele police, dar nu întotdeauna precum este așteptat, atât în lumea arabă, cât și oriunde alt undeva.

2.2 Problema democrației. Cauze interne

Putem observa din rezultatele cercetărilor de mai sus că există numeroase curente de gândire în ceea ce privește viața politică din lumea islamică, dar observăm de asemenea că că aceste modele de democtație sunt diferite de ceea ce înțelegem noi. Ținând cont de faptul că democrația este un model de guvernare care nu se consideră perfect, și prin urmare poate suporta modificări, putem să acceptăm ideea că aceste modele propuse de gânditorii musulmani ar putea reprezenta cea mai bună variantă de regim politic în regiune. Mare parte din populație își dorește un stat democratic. Cu toate acestea, musulmanii, nu pot accepta acelaș tip de democrație ca și occidentalii, dar asta nu înseamnă că Orientul Mijlociu este lipsit de modele autohtone. Dacă populția de rând este dispusă să aleagă un model de guvernare democratic, sau cel puțin să accepte instituțiile de bază ale democrației, iar mare parte din elita acestor state propune diverse tipuri de regimuri politice indigene care să unească într-un mod armonios viața poltică și prevederile politice și juridice din textele religioase, de ce tranziția către democrație este atât de dificilă, lentă și de cele mai multe ori, sângeroasă și prin urmare impiedicată?

Lumea arabă este dominată de cele mai multe regimuri nedemocratice. În statisticile Priectului Politic IV, se poate observa cu ușurință cum nici-o altă regiune ne-occidentală din lume, nu a înregistrat atât de puține schimbări de regim, precum Orinetul Mijlciu. În medie, aceste state au experimenta 1,4 schimbări de regim în perioada 1960-2000. Algeria și Siria au fost statele cel mai puțin stabile, cu trei schimbări de regimuri fiecare, în timp ce Egipt, Iraq, Kuweit, Libia, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe unite, nu au înregistrat nici-o schimbare în această perioadă.

Average number of regime changes, 1960–2000

Nu doar că aceste state, ca ansamblu sunt profund nedemocratice, dar în 2000, toate au primit scor negativ care variază de la 10 (cel mai democratic) la -10 (cel mai nedemocratic) în clasamentul politic bazat pe competitivitatea recrutării executivului, constrângeri ale șefului executivului, și competitivitatea în participarea politică. Luate individual, statele au înregistrat un punctaj care variază de la -2 (Iordania și Yemen) la -10 (Qatar și Arabia Saudită). Totuși se poate observa și o modestă liberalizare în datele menționate. Cinci state au înregistrat modificări notabile în ceea ce privește democratizarea, iar scorul obținut de ele, a rămas

constant de-a lungul timpului.

Conform statisticilor din 2002, 15 state nu sunt considerate libere, cinci sunt parțial libere, și doar una singură este liberă. Deși doar câteva state, în special Maroc, Iordania, Bahrein și Yemen au înregistrat progrese notabile în ceea ce privește liberalizarea, celelalte state au eșuat în a prinde valul democratizării ce a cuprins aprope toate celelalte state ale lumii după Răzbiul Rece. (vezi anexa 1)

În teorie, lipsa unei societăți civile puternice, economie de piață, venituri acceptabile și un nivel de educație pe măsură, vecini democratici și o cultură democratică explică eșecul regiunii de a face saltul către democrație. Și totuși, explicațiile nu sunt satisfăcătoare. Alte state care au întâpinat aceleași lipsuri, au reuși să facă tranziția. De exemplu, în perioada 1988-1994 23 de state din 42 din Africa Sub-sahariană au putut implementa anumite măsuri democratice, deși scietatea civilă este desebită de slabă, sărăcia atinge cote alarmante, iar mare parte din polulație este nanalfabetă. Africa Subsahariană și sudul și vestul Asiei se confruntă cu cea mai mai mare rată a analfabetismului cu peste 50% dintre oameni incapabili să scrie și să citească. Femeile ocupă o pondere mult mai mare decât bărbații. Aproape două treimi din femeile adulte ale planetei nu știu să citească. Dar cum spuneam, anumite practice democratice au putut fi adoptate chiar și în aceste condiții de unele state. De exemplu, Gambia, una dintre cele mai sărace state africane, a implementat la alegerile din noiembrie 2011 un sistem de vot care le-a putut permite tuturor alegătorilor să-și exercite dreptul la vot. Au fost introduse urne tip butoaie, prevăzute cu o sonerie de bicicletă pentru a impiedica fraudarea alegerilor. În aceste butoaie se introduc bile, fiecare butoi având o culoare diferită și poza candidatului.

În realitate, comparația inter-regională și inter-temporală demnstrează că democrația este un succes atât de complex, încât nici-o

singură variabilă nu se va dovedi vreodată a fi universal necesară sau suficientă pentru acesta.

2.3 Geneza și factorii autocrației

Consider că cel mai bun răspuns la întrebarea de mai sus nu se află în altă parte decât pe teritoriul acestor state, situat în vârful piramidei politice. Cele mai multe probleme pe care aceste state le-au întâlnit s-au dovedit a fi cauzate de liderii lor politici, precum și din cauza corupției, sărăciei, lipsei educației, a autorității aparatului coercitiv folosit de stat și multe alte alte aspecte care vor fi detaliate mai târziu.

La baza acestor probleme stă modul în care statul și-a câștigat independența și a devenit suveran. Despre nașterea statului său, Tariq Ali spunea în „Ciocnirea fundamentalismelor”, următoarele: „Conceptul în grabă și născut prematur – o cezariană de ultim moment a doctorilor care îngrijeau Imperiul britanic – Pakistanul a apărut pe harta lumii în luna august 1947, nașterea sa fiind însțită de o uriașă baie de sânge. În primul său an de existență, noul stat a fost lipsit de un membru (Kashmirul) și apoi și-a pierdut tatăl (Mohammed Ali Jinnah). După aceea, precum geamănul său mai dur și mai crud din punct de vedere confesional, Israelul, a decis să accepte oferta unei surori pediatre permanente. S-a presupus că singura cale de a supraviețui era accea de a deveni un pacient al Războiului Rece, sub permanenta supraveghere a imperialismului occidental. Și cum Imperiul britanic s-a veștejit. Statele Unite și-au asumat răspunderea față de Pakistan (…) Pakistanul s-a născut în urma unei lupte duse în mare parte de specialiști și negustori musulmani din clasa de mijloc, care se temeau că vor fi lipsiți de părinți după ce britanicii părăsesc India. Hindușii vor domina politica și economia. Fără acces la putere și bani, musulmanii indieni se vor veșteji ca iedera pe gard. Cererea de a se crea statul Pakistan a fost formulată de Liga Musulmană ca punct de negociere, pentru a obține maximum de concesii de la puterea imperială. Pakistanul a apărut în mare măsură ca rezultat al unui complex de factori: cel de-al Doilea Război Mondial, intransigența Partidului Congresului și plecarea în grabă a Marii Britanii. Liga Musulmană a sprijinit efortul de răzbi britanic, în timp ce Gandhu și Nehru lansaseră o campanie de nesupunere civilă, prin care cereau ca britanicii << să plece din India>>. Pakistanul a fost premiul de consolare primit de ligă pentru că a fost alături de stapânirea britanică pe timpul războiului.” De altfel, tot el face și un scurt rezumat al istoriei țării sale: „Istoria de patruzeci și patru de ani a Pakistanului a constat într-un șir de dueluri între generali și pliticieni, cu funcționarii statului ca secunzi pentru ambele părți. Statisticile pun în evidență învingătorul. Birocrații ce nu pot fi numărați și îmblânziții lor politicieni au condus Pakistanul vreme de unsprezece ani; Armata a condus țara vreme de douăzeci și nouă de ani; în timp ce reprezentanții aleși au fost la putere cinsprezece ani. Este o situație jalnică. În ultimă instanță, generalii pakistanezi au rămas loiali mai degrabă instituției care i-a format și susținătorilor internaționali, decât oricărei idei abstracte cum ar fi democrația, Islamul, ori chiar Pakistanul. Actualul stat este versiunea trunchiată a ceea ce a existat între anii 1947 și 1971. Dezmembrarea vechiului stat și plecarea majorității populației sale (în Bangladesh) a fost rezultatul direct al refuzului militarilor de a recunoaște voința electoratului. În aceste împrejurări, imaginea pe care și-o crează armata, ca singura instituție care menține țara unită, este oarecum grotească.”(…) din 1951 și până la încheierea Războiului Rece în anii 1989-1990, puține decizii au fost lăsate doar pe seama elitei din Pakistan. Excepția majră a fost hotărârea luată de primul șef de guvern ales a l țării, Zulfikar Ali Bhutto, pe timpul mandatului său (1971-1977), de a dobândi capacitate nucleară. Cu prilejul ueni vizite la Lahore în august 1976, secretarul de stat al S.U.A., Henry Kissinger i-a oferit lui Bhutto sprijin material și politic în situația că el abandonează rice proiect nuclear. Bhutto, vrbind despre el însuși la persoana a treia, va descrie mai târziu acestă abordare după cum urmează: <<Acesta era morcovul – bățul ținut întins cu nerușinare când, ca răspuns la refuzul primului-ministru de a accepta dictatul asupra politicilor considerate vitale pentru Pakistan, Kissinger a spus: „ putem să vă destabilizăm guvernul și să facem din voi un exemplu graznic”>>, Kissinger s-a ținut de cuvât. La șase luni după amenințare, Bhutto a fost pus în dificultate, apoi guvernul a fost înlăturat printr-o lovitură de stat militară, el acuzat de omor, supus unei mascarade de proces și găsit vinvat de patru dintre cei șapte judecători ai Curții Supreme care mai degrabă au dat glas cerințelor dictaturii militare decât prevederilor legale. Doi ani mai târziu, primul-ministru a fost executat. Aceasta a fost cea de-a doua moarte a demcrației pakistaneze. Prima avusese lc în 1971. A treia a fost în 1999.”

Putem înțelege farte ușor din aceste paragrafe că Pakistanul este un stat artificial, creat din dorința elitelor de a dispune de putere politică, resurse și relații. Cazul Pakistanului nu este singular. În perioada ce a precedat cel de-Al Razboi Mondial, multe state și-au câștigat independența în baza granițelor trasete de puterile coloniale, și mai puțin pe criterii etnice sau culturale.

Egiptul a intrat sub ocupație britanică în 1882, când Tawfik Pasha, solicită ajutorul Angliei pentru a înnăbuși rebeliunea ofițerilor armatei, care doreau schimbarea guvernului și stoparea influenței britanice și franceze asupra finanțelor statului, precum și a monopolului bancar instituit. Egiptul își redobândește independența odată cu valul din perioada 1922 de nationalism care a forțat Coroana Britanică să facă acest pas. Cu toate acestea, Anglia va continua să domine viața politică și economică a țării, inclusiv reformele guvernamentale, astfel că Egiptul va rămâne sub dominație britanică până în 1954. Interesul principal al englezilor în Egipt era Canalul Suez, acesta reprezentând cea mai scurtă rută către Perla Coroanei: India. Ocupația ilegală a fost sancționată la nivel internațional în 1904 și în final folosită ca monedă de schimb de către Franța care recunoștea Angliei drepturi în Egipt atât timp cât și Anglia recunoștea Franței drepturi în Maroc. Revoltele destul de frecvente din acea perioadă se opresc odată cu debutul Primului Război Mondial. Revoltele reizbucnesc cu o și mai mare violență în 1918, când Marea Britanie este obligată să declare Egiptul monarhie independentă sub domnia regelui Fuad I. Anglia își rezervă totuși oficial dreptul de a interveni în treburile interne ale Egiptului în situația în care interesele lor sunt amenințate.

Al Doilea Război Mondial a reprezentat o nouă oportunitate a Marii Britanii de a ocupa Egiptul, folosit ca baza de atac împotriva trupelor din Africa ale generalului Rommel. În timpul războiului, Egiptul a condus celelalte țări arabe în formularea Protocolului de la Alexandria și formarea Ligii arabe, făcând presiuni asupra Marii Britanii pentru a acorda independența reală și totală.

Indonesia este alum a trei țară democratică din lume ca număr de locuitori, cel mai mare arhipelag – stat, și „casa” celei mai mari populații musulmane. “Olandezii au început să colonizeze Indonezia la începutul secolului XVII.; Japonia a ocupat insulele între 1942 și 1945. Indonezia și-a declarat independența după ce Japonia a capitulat, dar au fost nevoi de patru ani de negocieri intermitente, ostilități recurente și mediere ONU înnainte ca Olanda să fie de acord să transfere suveranitatea în 1949. După decenii de dominație represivă, alegeri libere și corecte au avut loc în 1999.(…) Probleme curente includ: reducerea sărăcie, îmbunătățirea educației, prevenirea terorismului, consolidarea democrației după patru decenii de autoritarism, punerea în aplicare a reformelor economice și financiare, oprirea corupției, reformarea sistemului penal, combaterea schimbărilor climatice și controlul bolilor infecțioase, în special cele de importanță globală și regională. În 2005, Indonezia a ajuns la un acord de pace istoric cu separatiștii din Aceh, acest lucru ducând în Decembrie 2006 la alegeri democratice în Aceh. Indonezia continuă să se confrunte cu mici rezistențe armate a separatiștilor din Mișcarea Papuei Libere.”

Afganistanul a fost supus Coroanei Britanice după două războaie în 1839-1842 și 1878-1880. Prețul pentru libertate a fost plătit scump de Afaganistan, astfel a fost nevoie de trei războie pentru atingerea acestui țel. Cel de-al treilea război anglo-afgan s-a încheiat în mai- iunie 1919, iar Marea Britanie a trebuit să recunoască independența Afganistanului la 28 februarie 1919. A urmat o perioadă de reforme sub conducerea emirului Amanallah. Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, Afganistanul și-a păstrat neutralitatea declarată în 1939. În aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (partidul communist). Acest eveniment marchează lupta pentru influență dintre SUA și URSS. Acestă luptă divizează populația și conduce la un război civil care a durat aproximativ 10 ani și în timpul căruia aproximativ 6 milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan și Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greșeală invazia, semnează cu S.U.A. la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de O.N.U., privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operațiune încheiată la 15 februarie 1989.

În ciuda modului defectuos în care unele state și-au câștigat independența, unii cercetători consideră că regimul colonial reprezintă o varianbilă importantă în ceea ce determină preferința spre democrație a multor state de azi. Prin urmare, Lipset asociază reușita implimentării unor instituții democratice cu regimul colonial britanic. Și totuși, în timp ce originile coloniale sunt exogene, orice relație cauzală referitoare la tipul de politică practicat, dacă aceste relații există, nu se ragăsesc în sumele cheltuielilor guvernamentale. Democrațiile dispun de un sector public larg pentru că populația susține cheltuielile guvernamentale asemenea unui mecanism pentru redistribuirea venitului, dar sistemele aotoritare din Orientul Mijlociu dispun de un sistem rentier eficient, astfel că veniturile rentiere ale statelor compensează veniturile din taxe și impozite.

Theda Skocpol consideră că puterea, coerența, și capacitatea aparatului de stat coercitiv reprezintă cheia către instaurarea cu succes a unei dictaturi, revoluții eșuate și non apariția altor mișcări de mase. Acelaș lucru poate fi spus și depre tranziția către democrație. Tranziția democratică poate fi dusă la bun sfârșit doar dacă aparatul coercitiv de stat nu mai dispune de posibilitatea sau capacitatea de a o zdrobi. Unde aparatul coercitiv rămâne intact, opiziția politică va fi împiedică, iar fenomenul de tranziție demcratică nu se va întâmpla.

Regimurile autoritare s-au dovedit a fi deosebit de puternice în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, pentru că, în multe state, aparatul cercitiv a fost deosebit de abil și dorir să zdrobească refrmele inițiate de mase.

Vigurozitatea aparatului coercitiv este direct legată de menținerea sănătății sistemului fiscal. Sistemul de securitate este posibil să renunțe, dacă baza financiară este seris afectat. Dacă armata nu mai poate plăti salariile soladților, iar forțele de securitate nu mai pot garanta aprovizionarea cu armament și muniție, aparatul coercitiv se dezintegrează de la sine. Acelaș lucru s-a întâmplat și în Africa Sub-sahariană, unde trabziția către democrație a fost mai degrabă rezultatul unui stat slab, decât a unei societăți civile puternice. Tranziția a fost posibilă pentru că descompunerea sistemului militar și de securitate a deschis spațiul politic unde cererile pentru reforme democratice au făcut presiune.

În al doilea rând, puterea aparatului coercitiv este dată de menținerea cu succes a rețelelor de sprijin internațional. Sistemul de securitate nu mai dispune de capacitatea necesară să-și mențină putrerea dacă pierde sprijinul internțional crucial. Regimurile autoritare întâlnesc de obicei această problemă dacă au fost beneficiarii unui sprijin internațional masiv. Retragera acestui sprijinului atrage după sine atât o criză existențială, cât și economică a regimului care își pierde capacitatea de a mai continua.

În al treilea rând, capacitatea unui regim coercitiv de a reprima inițiative de reformare este invers proporțională cu nivelul de instituționalizare. Cu cât aparatul coercitiv este mai instituționalizat, cu atât este mai predispus de a se desprinde de putere și de a permite realizarea prcesului de reformare politică. Cu cât este mai puțin instituționalizat, cu atât este mai greu de supus reformelor. Instituționalizarea invocă mai degrabă constelația calității pe care Weber o folosește să facă diferența între birocrație și organizarea condusă pe criterii ereditare. Un aparat coercitiv isntituționalizat este unul guvernat meritocratic, dispune de posibilități de recrutare și avansare în carieră. De asemenea, promvarea se realizează pe critetii de performanță, nu politice.

În cele din urmă, forța aparatul coercitiv este modelată de gradul în care aparatul are de-a face cu o susținere populară masivă. Reprimarea violentă a sute de oameni, chiar dacă acest lucru constă în capacitatea fizică a securității, poate fi costisitare. Poate pune în pericol integritatea instituției aparatului de securitate, poate duce la pierderea sprijinului internațional și la pierderea legitimității (masacrul a sute de oameni din localitatea Hama, al regimului Assad din Siria). Cu toate acestea, acolo unde elita politică nu percepe reforma ca fiind atât de devastatoare, susținerea unor drepturi și libertăți însoțite de mobilizare populară poate avea ca rezultat împingerea elitelor de partea reformelor (mișcarea democratică din Korea de Sud care l-a determinat pe Roh Tae Woo să impună reformele susținute de mase, decât să înăbușe mișcarea populară).

Cu toate că multe state din Orientul Mijlociu și Africa de Nord au dificultăți economice de natură sau alta, în special cele din nordul Africii, cele mai multe state se bucură de o revenire suficientă pentru a susține excedentar puterea aparatului de securitate. De fapt, s-a observat cum cheltuieliledin acest domeniu din regiune sunt printre cele mai mari din lume. În medie, ele alocă 6,7 din PIB cheltuielilor pentru apărare, mi mari decât media mondială de 3,8 procente, sau media NATO de 2,2 procente și de 2,8 prcente a statelor non-NATO. Nouă dintre statele arabe s-au clasat în top 20 fie pentru cea mai mare parte alocată armate din PIB sau la numărul de soldați la 1000 de locuitori. Șapte dintre statele din regiue (Arabia Saudita, Iran, Israel, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Algeria) au însumat 40 de procente din totalul de comerț cu armament în 2000. De asemenea, numărul personalului angajat în domeniul securității este cel mai mare în comparație cu rata globală. De exeplu: dacă în Franța procentul este de 6,31 de oameni la suta de oameni sub arme, iar în Brazilia este de 3,92, în Iraq numărul este de 20,94, în Siria este de 26, în Barhrei este de 33.8, iar în Arabia Saudită este de 9,86, în timp ce în Egipt este de 10,87.

Cum pot aceste state să susțină un aparat coercitiv atât de complex? Multe dintre statele din Orientul Mijlociu, deși nu toate, dispun de venituri substanțiale din rezervele de hdrcarburi de care spun: petrol, gaze,utilități geostrategice, controlul punctelor critice de tranzit. Aceste resurse conferă statelor acces aproape nelimitat la resurse financiare, astfel încât indiferent de situația econmică a țării, statul încă poate să subvenționeze armata și să supraviețuiască.

Aparatele coercitive ale statelor, precum și regimurile în sine sunt guvernate pe principii ereditare. Multe dintre casele conducătoare din această regiune precum Iraq, Siria și Arabia Saudită, dar și forțe mai puțin importante precum Maroc și Iordania posedă un astfel de aparat. În Iordania și Maroc, regele numește regulat în funcții militare cheie rude care să garanteze pentru loialitatea armatei. În Arabia Saudită și Siria, întregul domeniu militar este o afacere de familie ( în Siria, un comandant al Forțelor Aeriene a fst numit în funcție, deși nici măcar nu era pilot, dar era un bun prieten al lui Hafez al-Assad). Legăturile etnice sunt folsite pentru a garanta loialitatea, astfel că în Iraq unitățile de elită erau majoritar sunnite, iar în Siria sunt alawite. Disciplina în corpul militar este menținută prin balansarea rivalitățior principalelor grupuri etnice. În Siria, regimul balansează cu grijă conducerea armatei pentru a-și menține puterea de la alawiți, la sunniți, la creștini. În Iordania și Arabia Saudită puterea este balansată între triburi și beduini. Bineînțeles că nu toate regimurile ereditare sunt corupte (în Iraq și Siria, armata a reprezentat principala sursă de îmbgățire personală) iar cei propuși în poziții cheie complet incompetenți profesinal, mulți dintre cei numiți sunt specialiști bine antrenați pentru a face față oricăror situații.

În condiții de ereditate, reformele politice reprezintă prospectul ruinării elitelor aparatului cercitiv. Astefel, acești ofițeri nu vor face decât să închidă sistemul autoritar și mai mult, când chiar cauze naturale l-ar forța să se deschidă (boala sau moartea conducătrului și preluarea conducerii de urmași).

Un alt factor al împiedicării realizării tranziției către democrație este lispsa inițiativei societății în ceea ce reformele politice. Această neimplicare este asociată cu nivelul de trai scăzut și cu rata analfabetismului destul de ridictă în regiune și ascierea experimetelor liberale cu dominația colonială. Nu există o perioadă suficient de mare de timp a populației în contact cu democrația pentru a se putea forma baza instituțională a mobilizării de masă (partide de masă, sindicate), ideile islamiste, deși sunt văzute ca o opoziție la democrația liberală occidentală s-au născut de cele mai multe ori din sfera politicului. Ele sunt baza unui ideologii bogate și o alternativă inspirată la democrația liberală. În ultimul rând, existența islamiștilr non-democratici diminuează mult din activismul democratic tradițional, elementele seculare și de cultură ale clasei mijlocii. Îndiferent care sunt explicațiile, rata mică a mobilizării sociale pentru reforme democratice este o realitate. Ea scade costul represiunii aparatului coercitiv și crește probabilitatea ca sistemul de apărare să reacționeze în forță ca răspuns la inițiativele reformatoare.

Un alt factor care duce la menținerea autoritarismului este existența unei amenințări reale. Mulți analiști leagă forța aparatului coercitiv al statelor din regiune de existența Israelului și faptul că este perceput ca o amenințare la adresa vecinilr săi arabi, fapt ce impune menținerea unui nivel ridicat al armatei. Cu toate acestea sunt la fel de mulți analiști care susțin că această legătură cu amențarea reprezentată de Israrel, nu are baze nici temporale, nici geografice. De altfel guvernele se folosesc întotdeauna de conflicte interne și externe pentru a-și legitima conducerea nedemocratică (ipoteza „wag the dog” = „înscenarea”) conflictul arabo-israelian nu este singurul conflict în care statele arabe sunt angrenate: conflictul dintre Maroc și Polisario sau dintre Libia și Ciad.

De altfel, un impact la fel de mare îl are în mentinerea sistemelor autritare și lipsa unor vecini democratic pentru a servi ca exemplu, si nu in ultimul rand, cultura araba.Unii cercetatori considera ca elementul cultura araba este cel profun autoritar, si nu cel religios.

Prin urmare, dupa cum putem sa observam din datele prezentate, cei mai importanti determinanti ai democratiei sunt colonialismul britanic, lipsa modernizarii, statutul democratic al statelor vecine,taxele ca parte a veniturilor la buget,hegemonia etnica si cultura araba.

Cei mai mulți dintre importanții conducători care au urmat la conducere fostelor colonii, au fost rezultatul educației primite în timpul regimului colonial. „ fiecare mișcare națională poartă pecetea fabricantului său imperial. Proasta stăpânire olandeză a provocat naționalismul care a educat genetația lui Sukarno. Mahatma Gandhi a fost produs al imperiului britanic. Ho Șhi-Min a fost format în creuzetul Indchinei Franceze.”

2.4 Influența externă asupra regimurilor

Cel mai elocvent exemplu de luptă între marile puteri pentru dominarea unui stat este cel al Afganistanului. Format sub forma unei confederații de triburi pre-feudale, Afganistan a fost râvnit de țarul Rusiei și vice-regele britanic de la sfârșitul veacului al XIX-lea. Lupta pentru dominarea statului a început la începutul anilor „70, când regele Zahir Șah a fost răsturnat de la putere de vărul său Daud, care a proclamat republica cu ajutorul comuniștilror autohtoni și cu sprijinul financiar al sovieticilor. Cum puterea sovieticilor se baza doar pe controlul armatei și al trupelor aeriene, comuniștii au fost nevoiți să introducă program de reforme. „Educația mai ales, a primit un puternic sprijin de la noul regim. Au început să fie educate fetele de la sate, și s-au înființat câteva instituții de învățământ mixt. În 1978, analfabetismul în rândul bărbaților era de 90%, pe când cel de rândul femeilor se apropia de 98%. Zece ani mai târziu, acesta a fost redus substanțial. O nouă generație de tineri și tinere afgane au devenit doctori, profesri, oameni de știință și tehnicieni.(…) Statele Unite, preluând rolul istric al Marii Britanii, a început curând să submineze regimul prin înarmarea opoziției religioase, folosind armata pakistaneză ca intermediar. Acest lucru a sprit violența în sate, întrucât triburilor li se dădeau bani și arme ca să declanșeze un război civil. Sub o presiune în creștere, cmuniștii afgani au început o luptă violentă, nimicitoare pentru toată lumea. În acel moment, Brejnev a hotărât în final măsura care se afla în spatele bolșevicilor: a trimis o coloană militară masivă la Kabul, pentru a salva regimul.” Continuând, Tariq Ali spune că „ rolul Washingtonului în Războiul afgan nu a fost niciodată sectret, însă puțină lune din Occident era conștientă de faptul că Statele Unite utilizau serviciile de infromații ale Egiptului, Arabiei Saudite și Pakistanului pentru a crea, instrui, finanța și înarma o rețea internaținală de militanți islamiști care să lupte împotriva rușilor în Afganistan.”

Despre influența SUA în Pakistan, Ali spune „economia pakistaneză a rezistat loviturii numai datorită banilor noi cu care au sosit trupele americane. Politica externă a Statelor Unite în Pakistan se bazează pe o combinație ingenioasă a forțelor militare și a fondurilor, însă ce se va întâmpla dacă militarii și banii sunt necesari pe alte fonduri, iar acest echilibru nu mai poate fi păstrat?”

Definind democrația ca interdependență între deschidere și competitivitate în recrutarea executivului și competitivitate și participare politică regulată, iar autoctația precum lipsa competitivității și a participării politice, precum și participare politică neregulată, lipsa competitivității și a deschiderii în recrutarea executivului și lipsa contrângerilor politice ale autorității și puterii șefului executivului, Timo Kivimaki analizează suportul general și militar acordat de SUA statelor arabe, precum și tipul de state care beneficiază de acest prijin. În cercetarea lui Timo, sprijin militar înseamnă ajutor militar sau facilitarea comerțului cu armament pentru regimuri care permite SUA să mențină legea și ordinea în regiunea dominată

de ei. (vezi anexa 2)

Suportul general este definit ca sprijin politic, economic și diplomatic pentru un regim politic, precum și promovare pozitivă. Se poate observa că este o corelație slabă, dar semnificativă între sprijinul general al SUA pentru reginuri și democrație, dar o și mai puternică și semnificativă corelație între suportul general al SUA pentru un regim și caracterul autoritar al regimului, lucru care este crucial pentru securitatea umană. De-a lungul perioadei studiate, SUA a susținut mai multe rigimuri autoritare decât democratice. Mai mult chiar, SUA susține într-o mică măsură participarea populară, dar sprijină mult mai mult măsuri drastice luate de autorități, și prin urmare acordă un sprijin în plus insecurității umane.

Cu toate că suportul SUA pentru reginurile auoritare este sistematic sistematic, spre deosebire de sprijinul acordat democrațiilor, diferența dintre cele două nu este foarte mare. Cu toate acestea, dacă scoatem din context Turcia și considerăm că este mai degrabă integrată arealului european, diferența dintre cele dispare, iar imaginea SUA devine mult mai întunecată.

Timo observă o mare diferență între direcția de promovare a intereselor în Orientul Mijlociu în guvernarea Bush și guvernarea Obama. Prioritățile Războiului Împotriva Terorismului a necesitat suport pro regimuri autoritare precum Arabia Saudită. În timpul madatului George Bush statele susținute de SUA erau în mod evident mai autoritare decât cele pe care SUA le trata cu suspiciune și ostilitate. Diferența dintre scorul statelor democrate susținute și cele cărora li se opunea America s-a diminuat simțitor, în timp ce diferența dintre autoctațiile susținute și cele nepromovate s-a dilatat considerabil în timpul președinției George W. Bush. Dacă este exclusă din analiză Turcia, diferența dintre cele două perioad este substanțială. Prin contrast, primi doi ani din mandatul președintelui Obama incluși în studiu dovedesc o altă abordare. Mandatul lui George W. Bush s-a dovedit dezastruoasă în ceea ce privește susținerea democrației în Orientul Mijlociu. În acea perioadă, SUA a susținut mai multe regimuri cu un scor democratic mult mai mic și cu un scor de autoritarism mult mai mare în comparație cu regimurile cărora li se opuneau. Analiza arată că primii ani ai președintelui Obama demonstrează o susținere a SUA pentru democrație mult mai fluidă.(vezi anexa 3)

Susținerea generață a SUA pentru Orinetul Mijlociu este asociată cu recrutarea în mod reglat a șefului executivului. Statutul recrutării șefului executivului nu implică nici susținerea democrației, nici a autoritarismului, ci stabilitate. Suscesiunea ereditară poate fi la fel de legitimă precum alegerile. În timpul președintelui G.W. Bush această practică s-a dovedit a fi un criteriu vital. În mod evident, SUA urmărește stabilitatea în defavoarea democrației sau a bunăstării cetățenilor statelor Orinetului Mijlociu. „Statele Unite a urmărit o politică externă care caută stabilitate într-o regiune cu rezerve abundente de energie, dar cu relații interstatale volatile” Mai mult chiar, interesele startegiece ale SUA într-o regiune ce se învecina Uniunii Sovietice necesitau relații militare ce se bazau pe o oarecare stabilitate. Sprijinul SUA este corelat cu durata regimurilor, care în schimb sunt asociate cu predictibilitatea dezvoltării și a stabilității situației. De exemplu, accentuarea stabilității relațiilor dintre SUA și Egipt și Tunisia a contunat până la sfârșitul mandatului lui G.W. Bush. Verdictul de la sfârșitul anului 2010 a fost că SUA nu mai poate să mergă împotriva oamenilor care speră la democrației și care își doresc shimbarea președintelui Ben Ali. Acestă revelație a fost dată publicității de Wikileaks în ianuarie 2011 și a fost un dindicator al schimbării priorităților policii externe a SUA în favoarea acordării unor drepturi și libertăți umane, chiar dacă acest lucru înseamnă compromiterea principiului „intereselor de stabilitate” ale SUA.

Fiecare dintre statele susținute de SUA care aveau un scor autocratic de 10 sunt producători majori de petrol, iar SUA a avut o perioadă destul de lungă în care a fost dependentă de petrolul Orientului Mijlociu. Dacă ne uităm la statele pentru care Obama a preferat o politică mai relaxată, în snesul că le-a permis cetățenilor să își aleagă liderii , putem observa că aceste state nu sunt producători cruciali de petrol. Cu toate că viziunile lor politice sunt mai mult islamiste și se opun intereselor Israelului, Primăvara Arabă nu s-a opus niciodată intereselor SUA pentru petrol. Deci, se pare că Obama poate să tolereze progresul securității umane în țările care pot deveni islamiste sau anti-israeliene, dar totuși, se pare că Războiul Împotriva Terorismului nu a suferit compromiteri, iar presiunii populare nu i s-a permis să încurce operațiunile SUA în Yemen. Prin urmare, preferințele populare sunt încă suprimate în acele state aliate SUA în care promovarea acestor preferințe ar fi putut să fie favorabile intereselor geopolitice ale Iranului (precum Iraq sau Bahrein), dar și în state care SUA are interese energetice majore (Bahrein, Arabia Saudită).

Mean democracy, autocracy and US general support scores in the Middle East, for the G.W. Bush and (B. Obama) presidencies

Profilul politic al regimurilor pe care SUA le susține sau li se împotrivește, conferă explicații importante pentru întrebarea de ce balanța influenței Statelor Unite în politica internă a statele din Orientul Mijlociufavorizează guvernele autocrate. Timo consideră că SUA susține aceste regimuri în special, pentru că le vede doar din perspectiva petrolului, a Israelului și a terorismului, iar toate aceste puncte de vedere reprezintă impedimente la dresa angajamentului Statelor Unite de a susține democrația , drepturile omului și libertatea. SUA a preferat recrutarea șefului executivului în Orient în special în acele sate care au reprezentat un focar de comunism (în timpul Războiului Rece), islamism (în timpul Războiului Împotriva Terorismului) sau se împotrivește cuceriri Israelului a teritoriilor palestiniene. Paradoxul dintre interesele economice ale SUA în ceea ce privește petrolul și mult mai cunoscutul scop strategic adoptat de democratizare a fost făcut facut foarte explicit în timpul președinției lui G.W. Bush. Acestă legătură dintre strategie și sprijinul autocraților pentru petrol a explicat abordarea SUA de a limita exprimarea populară în defavoarea Islamismului sau a comunismului. Conflictul global împotriva comunismului sau a terorismului a însemnat oarecum că tendințele spre comunism sau spre terorism ale regimurilor din Orientul Mijlociu trebuiau pedepsite, împiedicate sau anihilate prin metode subversive, chiar dacă regimurile de guvernare erau relativ democrate. Mai mult chiar, unele dintre regimurile pro-sovietice sau religios orientate care aveau o oarecare doză de simpatizare cu organizațiile pe care SUA le catalogase ca fiind teroriste , erau oarecum mai puțin autocrate în general decât alte regimuri din Orient.

Bineînțeles că SUA nu este singura putere occidentală cu interese în regiune. Rusia și mai nou China se arată tot mai intersate de acestă zonă. Cu excepția conflictului din Afganistan, când implicarea militară a celor două state era cunoscută, activitatea Rusiei nu pare să fie la fel de evidentă cum este cea a Statelor Unite. China mizează pe o politică soft ca poartă de intrare în diverse state, astfel că ea nu este evidentă decât la nivel economic.

Turcia este și ea un actor foarte important în regiune, care în ultimii ani s-a trezit înconjurată de vecini care au pe teritoriile lor conflicte deschise ce crează probleme la granița turcă.

În condițiile date, putem aobserva că democrația este un sistem determinat atât cauze interne, cât și de cauze externe. În cazul statelor musulmane, am demostrat că nu religia este cea care împiedică acest proces, ci din contră, islamul, ca și religie oferă toate bazele necesare pentru democrație. Populația, de asemenea poate crea imboldul necesar declanșarea procesului de democratizare, dar am vazut de asemenea că statele cu importanță geostrategică pot foarte greu să își liberalizeze sistemul, din cauza importanței lor pentru diverse puteri.

În capitolul ce urmează vom analiza un model de „succes” al democrației musulmane, și anume, Turcia. De ce această țară a putut face trecerea către un regim liberal, în timp ce majoritatea au devenit tot mai autocrate și cum poate influența modelul Turcesc statele vecine ei sunt doar două întrebări la care vom încerca să raspundem pe parcursul analizei noastr

Capitolul 3.

Studiu de caz:Turcia

3.1 Generalități

Turcia este una dintre puținele țări care se întind pe două continente. Are la bază o istorie veche și bogată, dar în același timp este membră a lumii moderne. Această țară reprezintă un amestec cultural, o sinteză între est și vest, în timp ce din punct de vedere cultural reprezintă podul între Europa și Asia.

Republica Turcia este situată în SV Asiei și SE Europei cu o suprafață de 783,562.38 km². Potrivit recensământului din anul 2011, Turcia are o populație de 73.722.988 de locuitori (cu o vârstă medie de 29,7 ani).

Vecinii Turciei sunt: Bulgaria, Grecia, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Mediterană, Siria, Irak, Iran, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Marea Neagră.

Capitala: Ankara (aproximativ 4,8 milioane de locuitori)

Principalele orașe: Istanbul (aproximativ 13,3 milioane locuitori)

Izmir (aproximativ 3,9 milioane locuitori)

Bursa (aproximativ 2,6 milioane locuitori)

Forma de guvernare: Republică prezidențială, proclamată în 2014 în urma reformei constituționale

Șeful statului: Recep Tayyip ERDOGAN

Șeful guvernului: Ahmet Davutoğlu

Limba oficială: limba turcă (a șaptea limbă vorbită pe plan mondial de peste 200 milioane de personae)

Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare provincie este împărțită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existând 923 de districte.Provincia poartă, de obicei, același nume cu capitala acesteia, considerată subprovincia centrală; excepțiile sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli(capitală: İzmit) și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai populate provincii sunt:İstanbul, cu 11 milioane de locuitori; Ankara, cu 4 milioane; İzmir, cu 3,5 milioane;Bursa, cu 2,1 milioane, Konya, cu 2,2 milioane; Adana, cu 1,8 milioane de locuitori.

După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile învingătoare au urmărit, prin Tratatul de la Sèvres, împărțirea imperiului . Cu sprijinul Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a ocupat orașul Izmir. La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Pașa – un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli – a fost inițiată o mișcare naționalistă. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare segment al societății turcești în ceea ce a devenit cunoscut ca războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).

La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.

3.3 Reformele lui Ataturk

În octombrie 1923 sunt puse bazele Partidului Popular (care mai târziu își va schimba denumirea în Partidul Progresist-Republican) avându-l în frunte Mustafa Kemal. La 29 octombrie 1923, Turcia este proclamată republică, fiind ales ca președinte Musrafa Kemal, premier fiind numit Ismet Inonu, iar capitala este mutată la Ankara.

Principalul obiectiv al lui Kemal era instituirea reformelor și punerea bazelor statului turc nou, prin însușirea elementelor moderniste de sorginte europeană și adaptarea lor la realitățile și necesitățile turcești. Primele reforme au schimbat domeniul religios, producând separarea statului de religie, lucru care a stârnit valuri de nemulțumiri atât în rândul muslmanilor turci, cât și din toată lumea. Dintre aceste reforme amintim:

La 3 martie 1924 este lichidată instituția caliphatului (simbpl care reprezenta unitatea tuturor musulmanilor);

Au fost lichidate ordinele monahale;

A fost desfințat Minosterul pentru probleme religioase;

În aprilie 1924 au fost lichidate instanțele islamice religioase de judecată

Școlile ecleziastice au fost trecute în competența Ministerului Învățământului

La 9 aprilie 1928 prevederea potrivit căreia islamul este religie de stat, este exclusă din Constituție;

Ruptura dintre stat și religie este adâncită de continuare reformelor prin adaptarea noilor realități după model european:

Adoptarea noului Cod Civil în februarie 1926, în care erau stabilite drepturile și obligațiile cetățenolor, asemenea legislației europene (interzicea poligamia, instituia căsătoria civilă și reglementa divorțul; femeile musulmane ai obținut dreptul de a se căsători cu bărbați de altă religie și permitea chiar convertirea la o lată religie; formal, era proclamată egalitatea dintre bărbați și femei, dar aceste prevederi au fost itroduse pe parcurs, femeile putând să participe la alegerile parlametare abia 1934, când au fost alese și 19 femei deputați)

Adoptarea noului Cod Penal în 1927, prin care instanțele de judecată erau organizate după model european;

Obligativitatea vestimentației europene (vestimentația traditională religioasă musulmană nu a fost interzisă prin nici-o prevedere, dar femeile erau încurajate să renunțe la acoperirea feței cu văl);

În decembrie 1925 a fost introdus în uz calendarul european, iar ziua de odihnă a devenit duminica în locul zilei de vineri;

În 1934 a fost adoptată legea privind scierea numelui și a prenumelui după model european, iar M. kemal și-a luat supranumele de „Ataturk” (părintele turcilor)

Trecerea la alfabetul latin din 1928. Acest proces a fost poate cea mai importantă reformă în plan social, acesta contribuind decisiv la alfabetizarea aproape intergrală a populației, la modernizarea limbii turce (prin excluderea cuvintelor de origine straină – arabă, persană, etc) și rescrierea literaturii artistice și științifice.

În ciuda tuturor reformelor modernizatoare introduse, iar noua Constituție proclama dpreturile și libertățile cetățenești, în Turcia s-a instaurat o dictatură crudă care se baza pe sprijinul popular, pe cel al armatei și al Partudului Popular Republican. Pricipiile de bază ale dictaturii kemaliste erau republica, naționalismul (conform căruia Turcia era locuită doar de turci, fiind ignorate toate celelalte minorități), etnicitatea, laicismul, revoluția (devotamentul față de idealurile revoluției kemaliste), și etatismul economic – principiu tradițional în societatea islamică, conform căruia statul este responsabil de bunăstarea cetățenilor săi, și prin urmare este reposabil cu coordonarea proceselor economice (economia națională, în special industria, se putea dezvolta doar în cadrul proprietății de stat, limitând astfel dependența economică față de alte state). Ca urmare a acestui principiu, statul turc a cumpărat de la proprietarii stăini pe parcursul anilor *20 întreprinderile industriale, căile ferate, iar unele concesiuni acordate străinilor au trecut în proprietatea statului.

Printre altele, statul avea obligația de a se îngriji și de bunăstarea și asistența socială a populației. În 1925 sindicatele sunt interzise, rămâmând la latitudinea statului cum sunt stabilite prețurile produselor, condițiile de muncă. De asemenea, nu se permitea concedierea în masă și creșterea exorbitantă a ratei șomajului. În 1936 prin Legea muncii sunt stabilite: durata zilei de muncă de opt ore, limitarea muncii înafara programului de lucru, reglementa condițiile de muncă – era interzisă munca grea pentru femei și adolescenți. În ceea ce orivește domeniul asistenței sociale, a fost intodusă plata concediilor medicale, a concediilor de maternitate, etc. Însă muncitorii nu aveau dreptul să-și promoveze și să-și apere drepturile și interesele.

În 1929 se permite activitatea opoziției politice, dar în 1930 sunt interzise toate pardile din opoziție ca urmare a criticii aduse politicii guvernametale și economice. Un an mai târziu, Ataturk își lansează noul program de guvernare, fiind proclamat președinte pe viață al partidului.

3.4 Evoluția democrației din Turcia prin prisma alegerilor

În general, sfera polticului Turciei a fost dominată de-a lungul timpului de două partide tradiționale: de stânga și de dreapta. Gradula dezintegrare a Imperiului Otoman și eșecul său de a se ridica la nivelul Vestului a dat naștere a două tradiții politice, care au evoulat în două tabere opuse, ca rezultat al transformărilor sfârșitului secolului XIX și începutul secolului XX. În termeni general, unul dintre grupuri aspira să atingă valorile occidentale prin intermediul unei administrații centralizate, un brand politic fundamental secularizat, liberalism social și o politică economică statistică. Acest grup politic a beneficiat de o popularitate considerabilă în ultimii ani ai Imperiului Otoman, prin urmare, acestă ideologie politică a avut o trecere extraordinară în rândul elitelor care au fondat Republica în 1923. Adversarii lor, în mod logic, pledau pentru o structură administrativă descentralizată care ar susține valorile locale, conservatorism social și liberalism economic, cu un accentul deosebit pus pe democrație și libertăți politice. De la crearea Republicii și până la tranziția către un sistem multipartidist în 1946, Partidul Republican Popular (PCH) a condus singur țara în ciuda a numerose încercări de a facilita partidele din opoziție, încercări care s-au dovedit zadarnice și ocazional chiar sângerose. Acestea au fost condițiile în care a fost fondat Partidul Democrat (DP), care a apărut imediat după adoptarea legii partidelor, de nimeni alții decât de foști membrii ai Partidul Republican Popular, inclusiv Celai Bayar, Adnan Menderes, Fuad Koprulu și Refik Koraltan. Acestă migrațiune a politicienilor dintr-un partid spre altă formațiune politică nu a dat bine în ochii publicului și mai ales în ochii armatei. La doar doi ani de la apariția PD, generalii Fevzi Cakmak și Osman Bolukbaci acuzau opoziția de loialitate față de PCH, din care proveneau la origine, și prin urmare considerau că democrația este una „ghidată” de interesele politicienilor.

Începând din 1950 electoratul a optat a da o șansă și opoziției, astfel alegerile au fost câștigate de PD. Până în 1954, popularitatea Partidului Democrat a până la 58% din procente datorită performanței impresionante a guvernamantului. Prin urmare, pe aprcusrsul aceleiași perioade, procentul lui PCH a scăzut până la 35%. Cu toate acestea , în perioada următoare PD devine tot mai autoritar, are tot mai puține performanțe și se găsește în ipostaza de a fi acuzat cu fapte de corupție și mită. Câștigă alegerile din 1957, dar cu o difernță mult mai puțin confortabilă (PD 48%, PCH 41%). PD este dat jos de la putere trei ani mai târziu de armată, din cauza menținerii aceleiași linii de ilegalități. Cum PD a experimentat foarte mari pierderi la alegerile din 1957, fenomenul nu s-a reflectat inversat în Partidul Republican Popular. Alegăotrii care au ales să-și retragă votul în favoarea PD, au ales să nu se mau prezinte de loc la vot.

Lovitura militară de la începutul anilor 60 care a încheiat abrupt conducerea de lungă durată a PD-ului, a reprezentat noi înnălțimi în punerea în aplicare a unei interferări în politica civilă. Primul ministru democrat, Adnan Menderes, care a câștigat trei madate consecutive cu sprijin popular istoric, a fost executat în urma unui proces de fațadă, iar junta conducătoare a dat naștere unei neîncrederi răspândite în procesul politic. În consecință, reacționarii au crescut de la 20 la 40 de procente până la sfârșitul anilor 60 – ceea ce a facut necesară o nouă intervenție a armatei în 1970. Trauma experimenată de Partidul Democrat, a continuat să afecteze masele pe partcursul anilor 70, astfel încât votanții cu orientări de dreapta s-au găsit împărțiți între cinci partide politice dintre care s-a distins Ecevit, o legentă pentru dreapta turcă care a câștigat 33,3 procente în 1973 și 41,4 procente în 1977 întrecând performanța celorlalte caprtide de dreapta. Cum stanga a reușit să cumuleze 20 de procente în 1973 și s-a apropiat de 30 de procente în 1977, Ecevit și-a câștigat statutul de legendă politică adatorită bilității sale de a atrage electoratul de stanga.

Diminuarea votului central-dreapta, îmbinată cu diviziunea din rândul partidelor de stânga și constanta creștere a votului din zona de extrmă-dreapta amenința sistemul politic, care a răspuns prin organizarea loviturii postmoderne din 1997. Prin acestă acțiune, sistemul a presupus că partidele de stânga și centru-dreapta experimenta o revitalizare, dar contrar așteptărilor, au asistat la apariția partidelor periferice de dreapta precum Partidul Mișcării Naționale (PMH) și Partidul Virtuții (PF), succesorul politic al Partidului Bunăstaării care a fost scos înafara legii. La scurt timp după ce Curtea Constituțională a desfințat PF, și-a făcut apariția pe scena politcă a țării PAK. Altfel spus, votanții orientați spre dreapta au rămas loiali partidelor de dpreapta extremiste, ca urmare a eșecului partidelor de centru-dreapta de aimpresina masele.

La începtul anilor 90, stanga a pierdut un număr important de votanți în favoarea mișcării politice kurde, ale cărei partide precum PHADE, PDEHA și PDB, a luat de la centru-stânga câte patru puncte în fiecare campanie electorală datorită accentului pus pe identitatea etnică kurdă. Prin urmare, potențialul stangii a scăzut de la 30 de procente la 25 de procente din voturi. Acestă situație detrmină stânga să apeleze la două grupuri sociale suprimentare: comunitatea alevi și populația imigrantă din Balcani care este stabilită în provincile vestice ale țării. După numeroase încercări de a-și întemeia propriile partide, acestea au eșuat în a atrage majoritatea populașiei alevi, populația europeană a ales să fie parte a unui întreg. Populația imigrantă are tendința de a sprijini politicieni ce le împărtășește trecutul balcanic, fapt demonstrat în timpu alegerilor parlamentare din 2002 de Partidul Tinerilor (PG).

3.5 Ultimele alegeri din Turcia și orientarea spre întărirea democrației

Turcii au aprobat în 12 septembrie 2010 o reformă profundă a Constituției, dorită de către islamo-conservatorii Primului-ministru Recep Tayyip Erdogan. Modificările includ reducerea rolului armatei în cele mai înalte instanțe judiciare din țară. Astfel, treizeci de ani zi cu zi după lovitura de stat militară din 1980, Erdogan câștigă o triplă victorie.

În primul rând, el se prezintă într-o poziție puternică pentru alegerile legislative de anul viitor, la care este candidat pentru un al treilea mandat consecutiv. În al doilea rând, el privează armata de poziția sa privilegiată în multe înalte instituții. În al treilea rând, Erdogan își apropie țara de Uniunea Europeană, care pusese, printre altele, drept condiții pentru aderarea Turciei, o democratizare crescută a vieții publice și a înaltelor instanțe jurisdicționale turcești.

Paradoxal, „europenizarea” Turciei se face în detrimentul laicității sale, iar partidul care întruchipează acest proces este un partid religios. Iată de ce, printre alte motive, rezultatul referendumului a fost primit cu satisfacție, dar și cu o anumită prudență, în capitalele europene. Dar privind procesul de aderare a Turciei, mingea se află acum în terenul celor Douăzeci și Șapte. Erdogan le va putea spune că și-a pus capul în joc pentru a îndeplini cerințele lor față de țara sa. Este rândul lor acum să demonstreze că sunt pregătiți să își asume riscuri – politice – pentru a duce la capăt negocierile de aderare.

Partidul de guvernământ, Partidul Justiției și Dezvoltării, a câștigat scrutinul din 2011 cu 50% din voturi, câștigând alegerile pentru a treia oară consecutiv, începând cu anul 2002.

Principalele probleme post electorale din Turcia sunt negocierile pentru aderare la Uniunea Europeană, reglementarea problemelei kurdă și cipriotă, îmbunătățirea sistemului judiciar, lupta împotriva violenței în familie, precum și elaborarea unei noi Constituții pentru a o înlocui pe cea moștenită de după lovitura militară de stat din 1980.

"Primul meu obiectiv va fi să elaboreze o Constituție care să respecte drepturile și libertățile fundamentale", a spus premierul. Acesta va fi și testul de democrație al Turciei, deoarece discuțiile referitoare la modificarea Constituției se vor ține în parlament, unde va participa și opoziția, parlamentul având rol și de Adunare Constinuantă.

Anterior, prim-ministrul turc și-a exprimat dorința de a stabili un sistem prezidențial după modelul american, sau semi-prezidențial după modelul francez, ceea ce ar da șefului statului puteri mai mari. În această situație, Erdogan ar putea candida ca și președinte în 2014 și reales în 2019. Ar deveni atunci politicianul cu cea mai mare longevitate la conducerea țării, după Ataturk, fondatorul Republicii Turce.

Alegerile prezindențiale din august 2014 au introdus votul direct pentru alegerea președintelui, inaugurând o nouă eră a democrației turcești. Victoria lui Recep Tayyip Erdogan în alegerile prezidențiale a semnalat legitimarea reformelor democratice ale Partidului Democratic al Poporului inițiate pe parcursul celor 12 ani de guvernare. Pe parcursul acestei cestei campanii electorale au candidat trei personalități politive: Rcep Tayyip Erdogan, Ekmeleddin Îhsanoglu și Selahattin Demirtac. Deși toți cei trei canditați au prezentat viziuni politice diferite, fiecare a prezentat o atitudine centristă bazată pe promovarea consensului politic neasteptată.

Aceste alegeri prezidențiale din 2014 au contrastat foarte mult cu alegerile din 2007, în care învingător a ieșit Abdullah Gul. Gul a fost ales prin votul majorității Parlamentului, acesta fiind practica constituțională din acel moment. În acele alegeri, pozițiile față de prezidenția turcă erau foarte polarizate. Principalul partid aflat în opoziție, Partidul Republican Popular și armata turcă s-au opus alegerii lui Gul, din cauza ideologiei sale conservatoare și a afișării în public a soției acestuia purtând o eșarfă musulmană pe cap. prin urmare, ideea alegeri președintelui prin vot universal de către cetățeni a apărut în primăvara lui 2007 ca răspuns la amanințările generalilor militari de a intervenii și a protestelor parlamentarilor seculari față de ținuta conservatoare a primei doamne. Susținătorii vechii politici iacobine turcești au pledat pentru continuarea secularismului militar și a elitismului, dar cu toate acestea au pierdut cinci alegeri consecutive din 2007 până în 2014. Ca urmare a eșecului lor repetat ideile despre elitism și Kemalism militar și-au pierdut credibilitatea în politica turcă, forțându-i pe aceștia să ajusteze noul sistem democratic pluralist, alegerile din 2014 legitimând un sistem politic turc nou, caracterizat prin demnocrație pluralistă stabilă.

În cei 12 ani de guvernare PAK, politica turcă a fost supusă unei evoluții graduale și pașnice. Alegerile naționale, constituționale și locale din aceasță perioadă au eliminat cu timpul moștenirea iacobină a kemalismului (în 2007 acestia încă sprijineau mișcările împotriva dreptului femeilor de a purta eșarfa musulmană, și își camuflau agenda cu slogane despre democrație și libertate). Victoria răsinătoare a PAK a acestor alegeri au împuternicit adevărații musulmani ai Turciei de a întreprinde o mișcare pentru drepturile civile. Sub cupola acestei mișcări, guvernământul turc a validat amendamente constituționale prin care se acordă drepturi individuale și se menționează egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, inclusiv a celor kurzi, a minorităților religioase și a femeilor. Acest val de democratizare a inițiat forme democratice puternice și hotărâtoare de modernitate consecvente cu valorile religioase musulmane, și au jucat un rol crucial în dezvoltarea economică a orașelor Anatoliei. Deși PCH încă iți mai dorește întoarcerea la trecutul iacobin democratic, recunoaște nevoia de a-și ajusta programul pentru a rămâne relevant politicii turcești. Prin urmare nu a ridicat nici-o obiecție serioasă la inițiativa de pace lansată de kurzi și la recunoașterea constituțională a libertății femeii de a purat în public veșminte religioase.

Prin comparație cu polarizata atmosferă politică a alegerilor prezidențiale din 2007, metoda de alegere directă a șefului statului a inițiat o notă de armonie. În timpul campaniei electorale din 2014, toți cei trei candidati au apelat la valorile de centru ale politicii turcești, în speranța de atrage majoritatea votanților. Nici-un candidat nu a vorbit împotriva dreptului femeii de a purta veșminte religioase sau al drepturilor minorității kurde. Dat fiind acest mediu politic, nici-unul dintre principalele partide din opoziție (PCH sau PMH), nu au nominalizat un candidat din elita partidelor lor. În schimb au selectat un intelectual conservator ca și candidatul lor comun. Fiind conștineți de faptul că nu ar avea nici-o șansă reală de victorie cu viziunile lor politice, au ales să facă front comun și să-l susțină pe Ekmeleddin Ihanoglu, fost secretar general al Organizației Conferinței Islamice și profesor de istorie, a cărui platforma electorală a emulat atitudinea centristă a PAK.

În sprijinul mișcării politice kurde, cel de-al treilea candidat, Selahattin Demirtac, a promovat idei politice centriste similare îmbrațișând identitatea turcească și promovând idealuri liberale. Folosind această strategie, Demirtac a atras voturi dinafara bazei etniei kurde și a dublat numărul de voturi pe care partidul său le-a acumulat la alegerile locale. În acest fel, toți cei trei candidați au reprezentat simbolul consensului în detrimentul disensiunilor promovând valori politice similare care sprijină drepturile și libertățile cetățenești.

Victoria lui Erdogan împotriva unei coaliții de mai mult de 10 partide de dimensiuni variate, pune în evidență dorința electoratului de a fi reprezentat de un lider puternic și cu abilitate de leadership. Pe parcursul celor 12 ani cu Erdogan în funcția de premier media libertăților cetățenești și calitatea vieții s-au îmbunătățit, întrecând așteptările celor mai optimiști dintre cetățeni.

Mass-media occidentală și elitele pro-occidentale turcești au criticat pe larg retorica politică și metodele de guvernare, dar au trecut vederea ordinarele performanțele extraordinare ale economiei Turcie și ale societății civile. Mulți dintre criticii lui Erdogan și a politicilor sale, consideră că economia țării nu este sustenabilă pe termen lung și că se află „într-un balon”. PAK este acuzat de acordarea bunătății sociale săracilor, persoanelor cu handicap, bătrânilor și femeilor singure ca o medodă de decepție., dar prin simplul fapt că aceste acțiuni sunt criticate, înseamnă că există. De asemenea, politca lui Erdogan în ceea ce privește Orinetul Mijlociu este aspru criticată. Politica externă a țării în acestă regiune văzută ca fiind prea activă și prea implicată civil în acceptarea a milioane de refugiați sirieni și redirecționarea unor fonduri importante către ceștia.

Ca urmare a îmbunătățirii sistemului dmocratic, alegerile prezidențiale directe au legitimat sistemul politic turc, în ciuda polarității opiniei publice. Rata de participare la legeri de peste 70% a fost extraodinar de mare după standardele europene, dar mai mici decât la alegerile locale. Succesul fără precedent al candidatului kurd, Selahattin Demirtac, care a reușit să obțină aproximativ 10% din voturi a confirmat faptul că partidul kurd are încredere în sistemul democratic turc pentru a-și atinge interesele politice. Acest succes a ajutat la transformarea mișcării politice kurde în viziunea opiniei publice turcești, care mai mult ca sigur va vedea populația kurdă asemenea unui actor politic legitim decât ca reprezentanții unei organizații teroriste separatiste.

Suportul copleșitor de care s-a bucurat Erdogan în primul tur al alegerilor ilustrează încrederea publicului că el poate conduce Republica Turcă spre depășirea ultimelor obstacole puse în fața sistemului ei politic, în timp ce se conturează din ce în ce mai bine o democrație economică musulmană prosperă legată de Uniunea Europeană. Erdogan a pus bazele uniu partid cultural al diversității și incluziunii, fără ca acesta să fie dominat de o singură clică sau ideologie, iar acestă moștenire va fi continuată de Ahmed Davutoglu, ca șef al PAK și actual primministru.

Prin urmare, alegerile electorale din 30 martie și 10 august 2014 au reafirmat modelul turcesc de democrație. Acest model este întărit de ultimele alegri parlamentare (din opt iunie 2015), când alegătorii turci au pus capăt majorității absolute de care dispunea AKP (Partidul Justiție și Dezvoltare) de 13 ani, țara părând să intre în era coalițiilor. Islamo-conservatorii au pierdut nouă puncte și 68 de fotolii în raport cu ultimele alegeri. Cel mai mare câștigător al acestui scrutin rămâne partidul kurd HDP ((Partidul Democratic al Poporului), care a câștigat 13 la sută din voturi. HDP nu a fost ales doar de kurzi, ci și de patru grupuri ale opoziției. Astfel, mesajul transmis de alegători pare să fie acela că ei vor ca politica kurdă să ocupe un loc legitim pe scena națională.

Un alt rezultat primordial al acestor alegeri este acela că cetățenii au rezistat apelului șefului statului, hotărât să modifice Constituția țării pentru instituirea unui regim prezidențial. Pentru aceasta, AKP ar fi avut nevoie de o majoritate de două treimi, dar partidul nu mai dispune de majoritatea absolută. Prin urmare, islamo-conservatorii nu pot nici măcar să guverneze singuri. Alegătorii le-au impus să formeze o coaliție. Ei rămân însă principalul partid politic din Turcia, fără îndoială din cauza dezvoltării economice și a reformelor salutate de o mare parte a populației. În ceea ce privește problema cea mai importantă a Turciei, problema kurdă, alegătorii vor ca aceasta să fie rezolvată în Parlament.

Mulți scriitori de specialitate consideră Turcia un model pentru Orientul Mijociu și comunitățile musulmane implicate în Primăvara Aarabă. Însă, pe parcursul transformării Primăverii Arabe într-o Iarnă Aarabă începând cu lovitura militară din Egipt, discuțiile despre modelul turcesc s-au stins, fiind înlocuite de haosul politic din Siria. Cu toate acestea guvernul de la Ankara niciodată nu a încetat să-și exporte modelul politic în alte țări arabe. Liderii politici turci sunt conștineți că fiecare sistem politic, inclusiv al lor, se confruntă cu o idiosincrezie și numeroase provocări, dar atenția asupra modelului turcesc accentuează forța alegerilor libere și corecte și sunetul sistemului democratic.

În timp ce situația din Orientul Mijlociu s-a înrăutățit, în special printre vecinii Turciei de-a lungul ultimilor ani, evoluția politică a Turciei în special începând cu 2002 a dat naștere unui stat puternic cu un sistem democratic care poate influența noi abordări pentru diminuarea prăpastiei dintre cultura musulmană și necesitățile politice ale modernității globale.

3.6 Politica externă și împlicațiile Turciei în Orintul Mijlociu

În ciuda faptului că Republica Turcă s-a născut cu un puternic impuls de a rupe legăturile cu moștenirea otomană, viziunea asupra lumii a noului stat format nu poate fi înțeleasă fără a arunca o scurtă privire spre trecutul imperial.

Conducătorii otomani s-au aflat pentru o bună perioadă de timp în postura de a apăra un imperiu aflat în declin. După repetate eșecuri în a opri ruperea provinciilor europene, elita conducătoare turcă a înțeles că noul stat trebuie compus din populație musulmană care gravitează în jurul identității turcești, pentru că populația non-musulmană era considerată nestatornică. Noua Republică, traumatizată de secole de umilințe ale vesticilor și decenii de politică violentă adusă de chinurile morții Imperiului vor da naștere a doi stâlpi ce vor forma calea noii politici externe pentru a minimiza riscul.

În primul rând, Republica Turcă va favoriza status qou-ul vecinilor ei și se va opune puterilor iredentiste. Chiar și așa, deși destul de atenți cu încurcăturile politicii externe , factorii de decizie politică nu vor ezita să ia parte le conflicte pentru a-și ajuta „prieteni” turci, dacă acțiunile nu sunt riscante, precum în cazul Hatay sau Cipru.

Al doilea stâlp al strategiei diplomatice turcești este reprezentat de dimensiunea occidentală, care, ca efect, o completează pe prima. Chiar dacă elita conducătoate otomană se lupta cu vesticii pentru supraviețuirea imperiului și au încercat să asigure locul acestuia în cadrul sistemului european, oamenii de stat republicani au fost cei care au formulat o diplomație părtinitoare cu puterile vestice. Astfel, prin angajamente și interese comune, Republica Turcă dorea să prevină posibile pericole ce ar putea veni din acea direcție.

Percepția amenințării din partea URSS, va forța Turcia se se angajeze într-o alință directă cu o putere majoră la finalul celui de-al doilea Război Mondial și implicarea ei în NATO.

Când Ozal a devenit primministru al Turciei în 1983, Războiul Rece era încă activ, astefel că în termenii politicii externe nu se puteau schimba multe până în 1990. Căderea Cortinei de Fier și prăbușirea Uniunii Sovietice a creat schimbări structurale majore în cadrul balanței de putere internă. În aceeași perioadă, invazia Irakului în Kuweit, va marca deschiderea unei noi ere în care noi evenimente politice vor transforma regiunea.

În aceste condiții Ozal nu doar că va stabili relații cu noile republici turcice, dar va și prelua inițiativa în Orientul Mijlociu. Sfârșitul Războiului Rece a erodat poziția strategică a Turciei pe arena internațională ca bastion al puterilor occidentale împotriva amenințării sovietice. În acest context, Turcia a fost probabil cea mai afectată țară, temându-se că valuarea ei în NATO va fi serios depreciată, găsindu-se astfel situată într-o zonă de conflict. Golul creat de decesul Uniunii Sovietice a hranit percepția amenințării precum și a oportunităților de a-și extinde zona de influență în regiunea Transcaucaziană și Asia Centrală. Tumultul din Orientul Mijlociu din acea perioadă a adus importante schimbări la nivelul politicii externe. După ocuparea Kuweitului de către Iraq în august 1990, Statele Unite și aliații lor vor căuta mijloace de întoarcere la status qou-ul anterior, uneori chiar și prin forță. Criza din Golf ce a precedat acest evenimet, a creat pentru Ozal oportunitatea unică de a-și pune în acțiune politica externă. Turcia a închis oleoductele care conectau Iraq de piețele mondiale, sperând la o intervenție militară turcească în Iraq. După război, Ozal a fost foarte frustat că SUA nu a reuțit să-l înlăture pe Saddam de la putere, lăsându-l rănit dar mai ostil ca niciodată.

După încheierea erei Ozal, politica externă a Turciei s-a reorientat spre Uniunea Europeană și aderarea la aceasta, pe de-o parte, și consolidarea legăturilor cu SUA, pe de altă parte. În 2002 alegerile sunt câștigate de AKP, dar în timp ce în politica internă avea loc o chimbare de perspectivă, lumea intra într-o nouă fază după 11 septembrie. Statele Unite au adoptat o politică agresivă pentru a răsturna regimurile ostile, majoritatea aflate în vecinătatea Turciei. Această schimbare radicală în structurile internaționale îi va forța pe toți actorii să-și regândească politicile, mai ales Turcia.

Noua politică externă a Turciei ce privește în special legăturile cu vecinii săi a fost creată de actualul ministru de externe Davutoglu. Conform viziunii sale, politica externă a Turciei ar trebui reorientată spre est. În schimbul abandonării legăturii cu istoria și geografia sa, așteptările Turciei de la occidentali nu s-au materializat. Din contră. Valuarea Turciei ca și aliat s-a diminuat din cauza abordării unei politici monodimensinale, ce i-au constrâns capacitatea de a fi influentă în regiune. Cum Statele Unite nu au legătura istorică și culturală cu Orinetul Mijlociu pe care doar Turcia o are, cea din urmă poate fi considerată avantajul singurei super-puteri militare, dacă interesele lor coincid.

Bineînțeles că viziunea politică a ministrului de externe turc a primit și multe critici. Unii consideră că AKP dorește reintegrarea statului în sistemul politic arab, alții consideră că entuziasmul pro-european se datorează fricii de o intervenție militară. Gânditorii islamiști consideră că acestă politică este ambivalentă, volatilă și inconsistentă. Cu toate acestea AKP dorește să creeze o conecsiune între Turcia și mișcările pro-democratice din regiune. Considerată multă vreme un stat nedemocratic ca urmare a predominării Armatei în politica statului, Turcia poate fi acum considerată un exemplu de urmat pentru mișcările democratice din regiune.

În anii ’90 activitatea politicii externe a lui Ozal putea fi considerată ca o replică a schimbărilor geopolitice din era Războiului Rece., în timp ce după 11 septembrie percepția Turciei despre riscurile ridicate venite din regiune a fost un factor major în luarea deciziilor politice. După 2003 nu doar că Orientul Mijlociu devine o regiune implicată în conflicte tumultoase, dar activitatea Iranului în vecinătatea ei sudică a cret o mare alertă în Ankara. Evident că identitatea kurdă proemintă din regiune și posibilitatea creării unui stat Kurd la nord de Irak au reprezentat cea mai mare bătaie de cap a factorilor de decizie turci.

O altă expliacție pentru implicarea Turciei în Orientul Mijlociu ar fi relațiile ei cu Uniunea Europeană. Prospectul de a deveni vecină cu conflictele Orientului Mijlociu a fost una dintre principalele probleme ridicate cu privire la aderarea Turciei în UE. Deși pare o acține contaproductivă la prima vedere, luarea inițiativei de a stabili pacea și prosperitatea în imdiata sa vecinătate, nu doar că va atenua fricile europenilor de a deveni parte la ororile Orientului Mijlociu, dar va propulsa Turcia la statutul de ancoră a stabilității în regiune. Acest lucru nu pare departe de a se materializa. După criza economică din 2001 europenii au apelat la factorii de decizie turci pentru a deschide drumul umor parteneriate economice rapide în regiune. Prin urmare, decât să își centreze energiile pe rezolvarea problemelor în mod indepnden, Turcia ar putea deveni parte activă la negocierile de pace din Orient.

Se poate stfel observa din acestă lini politică benignă a lui Dvutoglu că Turcia nu trebuie să aleagă între Est și Vest., ci din contră, un angajament multidimensional o poate ajuta să devină un aliat de valoare pentru toate părțile. În ceea ce privește executivul, AKP a preferat o abordare mult mai precaută în timpul primului mandat de guvernare. Acea perioadă poate fi numită „europenizare lentă”. În anii ce au urmat, politica a evoluat la „Euro-Asianism puternic”.

De asemenea, interesul Turciei pentru Orientul Mijlociu se poate înțelege și prin prisma faptului că după intervenția din Iraq preocupările ei de securitate au fost neglijate de aliații vestici. De asemenea, progresul lent al negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană au fost foarte frustrante pentru Turcia. Ambele probleme au putut contribui la interesul crescut pentru regiune din vecinătate. Cu toate că Davutoglu a formulat această nouă abordare diplomatică sub forma unei politici multidimensionale, explicația ar putea fi aceea că Turcia dorește să țină toate toate opțiunile deschise în caz de reorientare.

Și totuși, Turcia este un aprig contestar al acțiunilor Israelului în FâșiaGaza, iar incidentul flotilei Mavi Marmara a atras un număr mare de critici la adresacomportamentului guvernului turc în relațiile internaționale. Unii politicieni chiar au considerat că Turcia a realizat o regresie către trecutul otoman ce o îndepărtează de vest. Alți critici chiar au considerat că ostilitatea Turciei față de Israel o va înstrăina de Uniunea Europeană și de opinia publică europeană, iar acest lucru o va costa alianța cu puterile occidentale.

Implicațiile Primăverii arabe în politica externă a Turciei

După izbucnirea revoltelor populare în Orinetul Mijlociu, Turcia s-a trezit înconjurată de numeroase conflicte și obligată să își asume responsabilitatea înnafara granițelor ei. Aceste acțiuni vor fi în numele creării păcii și prosperității în Orinetul Mijlociu. Acestă viziune liberală a adus Turcia în poziția de apărătoare a cererilor populare contrare regimurilor politice, în timp ce factorii de decizie trebuie să țină cont de factori concreți de putere înnainte de a lua vreo decizie. Acest lucru a solicitat foarte mult credibilitatea statului. Mai mult chiar, politica turcă de susținere a mișcărilor democratice au ridicat semne de întrebare în legătură cu încălcarea integrității teritoriale a Siriei și Iraqului în timp ce minorotatea kurdă din nord a făcut pași importanți către autonomie. Acest lucru ar însemna abandonarea vechilor politici de apărare a integrității teritoriale a vechinilor sudici cu scopul de a împiedica independența de facto a Kurdistanului. Un asemenea rezultat ar avea repercursiuni grave asupra unității structurale a Turicie.

Pe parcursul acțiunilor din Orient, guvernele în cauză au avut trei opțiuni, conform ministrului de externe Davutoglu: fie acceptau schimbarea și încercau să administreze cursul acțiunilor fie puteau să întârzie procesul de democratizare , un obiectiv greu de atins, fie se puteau opune și încercau să înnăbușe rebeliunile. Turcia a sugerat tuturor guvernlor aflate în acestă situație să accepte valul de democratizare și să asigure o tranziție graduală pentru a minimiza numărul de vieți omenești pierdute precum și economia statelor. Formulată astfel, abordarea Turciei se apropie foarte tare de cea a SUA.

Evenimetele din Siria au fost însă cele mai solicitante pentru politica externă a Turciei care s-a aflat prinsă între populația rebelă sunnită și guvernul sirian. Criza politică nu doar că a întrerupt relațiile comerciale dintre cele două state, dar Turcia s-a trezit asaltată de mii de refugiați în căutare de adăpost și protecție. Taberele de refugiați aveau să reprezinte în curând un subiect aprig de controverse întrucât numeroase voci susțineau că în acele tabere se ascund unități ale Armatei Siriei Libere ce lansează de acolo ofensive pe teritoriul sirian. În cele din urmă, s-a demonstrat că Turcia ține partea rebelilor. Criticile interne susțin că politica externă a Turciei s-a bazat pe legături sectare de solidaritate cu rebelii sunniți în timp ce guvernul atrage atenția spre abuzurile împotriva drepturilor omului și obligația morală a Turciei de a lua partea civililor nevinovați brutalizați de armata siriană.

Implicarea Turciei în conflictul sirian are mult mai multe conotații. Activitățiile Turciei din Siria sunt menite să submineze influența Iranului la granițele ei sudice. Căderea regimului Assad însemnă că minoritatea shiită, aliatul natural al Iranului, nu va mai putea niciodată să-și recalibreze puterea, ceea ce va duce la crearea unor legături economice și politice puternice cu noua putere iraniană. Mai mult chiar, dacă Siria nu-și poate menține integritatea teritorială, populația kurdă de dincolo de granițele turcești se va îndrepta cu pași repezi spre autonomie.

Oficialii de la Ankara au realizat că vesticii au foarte puține de pierdut din sancțiunile împotriva Iranului, iar acestă perspectivă a fost exacerbată de intervenția împotriva Iraqului, cînd Turcia a pierdut o importantă piață de export, dar mai mult decât atât, a întâmpinat grave probleme de securitate când insurgenți kurzi s-au folosit de zona de frontieră pentru a ataca forțele de securitate turcești.

Oficiali turci au adus în atenția publicului că Iran nu va înceta să achiziționeze arma nucleară dacă persistă sentimetul de agresiune din partea occidentalilor. Cea mai benefică soluție ar fi dacă Turcia ar demara dialoguri constructive cu Iranul în vederea obținerii unui rezultat pozitiv pentru toate părțile în ceea ce privește achiziționarea armei nucleare.

În acestă atmosferă de competitivitate, modelul turcesc ar fi preferabil atât pentru Siria cât și pntru puterile vestice. După cum am spus, prin înlăturarea guvernului sirian, ar fi înlăturată și influența Iranului în regiune. Noul guvern ar putea avea o oarecare înclinație spre Turcia, dar nu ar putea fi garantat dacă sau când se va realiza o prietenie stabilă cu guvernul sirian.

Putem considera că Turcia poate juca cel mai important rol în regiune, și are potențialul de a ridica regiunea din eșecul politic în care se află întrcât liderilor turci le place să scoată în evidență că doar Turcia poate aduce schimbarea în regiune. Acest lucru se va desfățura lent și va fi un proces complicat și de durată, după părerea mea.

Anexe:

Anexa 1.

Anexa 2.

Anexa 3.

Anexa 4.