Democratiile Liberale. Parlamentarism. Prezidentialism. Semi Prezidentialism. Studiu de Caz Statele Unite ale Americii, Marea Britanie Si Franta
Democratiile liberale. Parlamentarism. Prezidentialism. Semi-prezidentialism
Studiu de caz: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța
Introducere
Metodele cercetarii
Varietatea democrațiilor liberale în secolul XX și XXI
Democrațiile prezidențiale
Democrațiile parlamentare
Democrațiile mixte
Partidele politice în regimurile parlamentare, prezindețiale și mixte
Rolul partidelor în formarea legislativului
Cabinetele colegiale și necolegiale
Partide politice și sisteme electorale
Guverne instituționale și constituționale
Instituțiile politice în democrațiile liberale
Cadrul instituțional și dezvoltarea politică
Crize guvernamentale. Ce regim produce cel mai posibil crize guvernamentale?
Concluzii
INTRODUCERE
Lucrarea de licență intitulată “Democratiile liberale. Parlamentarism. Prezidentialism. Semi-prezidentialism” constituie un demers de aprofundare a studiului evoluției democrațiilor liberale și deși tema lucrării poate părea vastă, analiza s-a limitat asupra a trei cazuri de democrații liberale: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța, cazuri care reprezintă prototipuri ale regimurilor prezidențiale, parlamentare respectiv semiprezidențiale. În literatura de specialitate, încadrarea regimurilor democratie în anumite categorii a reprezentat o preocupare constantă a acestor modele ale separării puterilor. Subiectul supus analizei în această lucrare prezintă un element de actualitate în contextul în care majoritatea statele din zona Europei Centrale și de Est sunt în plin proces de stabilizare a valorilor democratice și care pun în practică elemente definitorii ale unei democrații precum respectarea separației și a unui echilibru a puterilor în stat; garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor ș.a . Conținutul lucrării desemnează procesul dezvoltării democrațiilor liberale din secolul al XX-lea și secolul al XXI-lea și impactul pe care democrațiile prezidențiale, parlamentare și semiprezidențiale l-au avut asupra ascensiunii democrației. Analiza asupra procesului de dezvoltare politică a generat identificarea unor instrumente care sunt au avut rolul de a concretiza practica democratică, prin care democrația a devenit un mod de viață. În prima parte a lucrării am tratat aspectele teoretice ale conceptelor de demorație și de perioada de început a aplicabilității fenomenului de democrație; a trecerii statelor cu regimuri autoritare la state democratice, prin tranziția celor trei valuri ale democrației și a procesului de extindere a democației la nivel global. Primul capitol desemnează evoluția varietății democrațiilor liberale din secolul XX respectiv al XXI-lea iar interesul abordării acestei teme a fost influențat de contemporaneietatea unor multiple probleme care se referă la relațiile dintre șeful statului și regim poltic și a formei de guvernământ,iar în funcție de cele două relații, regimurile politice din statele pe care le-am supus analizei pot fi catalogate ca prezidențiale, palamentare respectiv semiprezidențiale. Al doilea capitol constituie o analiză a influenței exercitate de partidele politice în cadrul celoro trei regimuri democratice, printr-o analiză a rolului pe care formațiunile partizane le-au avut în formarea legislativelor.
Subcapitolul cabinetelor colegiale și necolegiale din cadrul celor trei state a desemnat o analiză a durabilității acestora în actul guvernării și a stabilității guvernamentale pe care cabinetele colegiale-necolegiale le oferă. Ultimul subcapitol din cadrul celei de-a doua părți a lucrării vizează analiza partidelor politice și a sistemelor electorale;aceste sisteme electorale fiind un important element al unei democrații reprezentative deoarece constituie mecanismul prin care voturile populației sunt transpuse într-un număr de manadate ale reprezentanților guvernamentali,analiza axându-se pe efectele formulelor electorale folosite în cadrul celor trei democrații. Cel de-al treilea capitol a constituit analiza guvernelor inistuționale din cadrul celor trei regimuri supuse analizei,prin cercetarea cadrului instituțional și a dezvoltării politice a acestora. Fenomenul intergării europene, a cadrului insituțional și a insituțiilor politice au dus la validitatea statelor către modele de democrații ale lumii. Din punct de vedere al generării crizelor guvenrmantale, analiza și-a propus o studiere a guvernelor stabile respectiv instabile și la criteriul stabilității și eficacității din cele trei state, care au dus către funcționarea democrației. Cercetarea înteprinsă a dorit să atingă următoarele: o analiză a aplicabilității fenomenului democrației în cele trei prototipuri ale regimurilor prezidențiale, parlamentare, semiprezidențiale: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța. Abordarea compartivă a avut în vedere în primă fază selectarea unor variabile caracteristice democrațiilor analizate și anume: indexul democrației, produsul intern brut, dezvoltarea umană, participarea politică și procesul electoral și pluralismul politic. Prima parte a cercetării a desemnat identificarea frecvenței din cadrul distribuției cu ajutorul elementelor tendinței centrale, anume mod, medie, mediană. Corelarea într-un mod eficient a cercetării dar și a identificării relațiilor dintre variabilele analizate a fost efectuată cu ajutorul varianței, amplitudinii, deviației standard, coeficientul de variație. Simetria distribuției statistice analizate a fost realizată prin indicele de simetrie Skewness și indicele de boltire Kurtosis, elemente ce au dus la o repartizare clară a datelor prin analiza histogramelor. În partea a doua a analizei cercetării s-a urmărit o analiză a explicației știintifice prin idetificarea variabilei dependentă și a variabilelor independente. Indicii folosiți în cadul analizei au fost: covariția, coeficientul liniar Pearson, coeficientul nonparametric Kendall . Graficele de tipul Scatter au desemnat punctul în care analiza a putut genara relația dintre variabila dependentă și variabilele independente. Ultima parte a analizei cercetării înteprinse s-a referit la predicția analizei celor trei regimuri, cu care am putut încadra cele trei cazuri în tipare ale unor democrații pure.
Varietatea democrațiilor liberale în secolul XX și XXI
Conceptul de democrație este definit în secolul V. Î.Cr (gr. demos „popor“ și kratos „putere“) însumând idei referitoare la puterea pe care o deține poporul cât și idei referitoare la guvernarea de către popor, fiind poate definiția cea mai esențială și cea mai larg folosită. Conform faimoasei formule a Președintelui Abraham Lincoln, democrația mai poate astfel însemna nu doar o guvernare de către popor, ci și o guvernare pentru popor, mai precis un tip de guvernare corespunzător preferințelor unui popor. Astfel că o democrație ideală este accea care v-a fi în concordanță cu voința tuturor cetățenilor. Democrația desemnează acel proces de luare a deciziilor colective care are rolul de a avea un grad ridicat de receptivitate privind respectarea drepturilor și a libertăților cetățenești, a alegerilor libere, a pluralismului politic și a separației puterii în stat. Instituții politice specifice democrației vor fi astfel considerate instituții care au capacitatea de a pune în corespondență totalitatea deciziile individuale cu acele decizii colective în așa fel încât să se atinga cel mai înalt grad de receptivitate în cadrul dezvoltării statului democratic. Democrațiile sunt regimuri în care birourile guvernamentale sunt ocupate ca urmare a alegerilor în litigiu. Această definiție are două părți principale și anume "birouri" si "litigiu". Pentru ca un regim sa fie numit democratic atât biroul executiv cât și organul legislativ al statului trebuie să fie actioneze în vedere constituirii statului democratic.
În Europa Centrala si de Est, în zona statelor baltice dar și statele care s-au constituit dupa destramarea marilor imperii, regimurile de tip autoritar au disparut odata cu aparitia sistemelor politice democratice. Statele au dezvoltat proprii constitutii ce prevedeau alegeri directe, fie ele pentru seful statului ori a Parlamentului dar si alcatuirea unui set de privilegii acordare sefului statului ducand la un puternic curent democratic. Definim conceptul de democrație ca fiind un fenomen complex , concept a cărui analiză a reușit să provoace în mod neîncetat sociologii, filosofii care au încercat astfel să propună anumite modele ideale, printr-o analiză a devoltării, ascensiunii sale ori a declinul.
Din primele decenii ale evoluției formelor de civilizație, oamenii au conștientizat o nevoie de organizare statală, fie că ne gândim la modelul polis-urilor specifice perioadei Greciei Antice ori fie că facem referire la ascensiunea imperiilor coloniale ori la apariția monarhiilor absolutiste,acestea le putem încadra ca forme ale organizării societății care au evoluat cu ale sale elemente democratice și care s-au conservat pe parcursul istoriei. Democrația o putem defini generic vizând actul cârmuirii populare sau altfel spus la suveranitatea deținută de popor fie o definim ca formă a unui guvernământ reprezentativ, adică o guvernare participativă a cetățenilor în actul guvernării altfel spus, democrația desemnează guvernământul conform legii. În ultimul secol, lumea a fost influențată de o anumită tendință, cea a ascensiunii democratice. Începând cu 1990, nici un stat din lume nu avea la bază ceea ce astăzi numim democrație, astfel că astăzi trăim într-o epocă de tipul democrată, în sesnsul cel mai larg al cuvântului. Începând cu perioada 1945, majoritatea guvernelor occidentale și-au asumat guverne democratice, având la bază instituții democratice și un liberalism constituțional. Totuși, până la începutul secolului XX, majoritatea statelor din estul Europei erau încadrate a fiind semidemocrații cu argumentul că dreptul de a vota nu putea fi exercitat de toată lumea și de asemenea de faptul că unele legislative din cadrul unor țări aflate în plină tranziție în democrație, aveau puteri limitate în cadrul statului. Aplicabilitatea fenomenului democratizării în lumea contemporană a fost studiată de către Samuel Phillips Huntington în lucrarea “Al 3-lea val al democrației”, interpretând o serie de trei valuri ale democratizării, la care se adaugă două valuri inverse. Definește “valul democratizării” ca fiind o serie de tranziții care pornesc de la regimurile nondemocratice și ajung la cele democratice, care au loc într-o anumita perioadă de timp specifică. Primul val al democrației a început în jurul anului 1820 în dată ce în Statele Unite ale Americii are loc procesul de extindere a votului populației masculine. Acest prin val, ne arată Huntington, va da naștere unui număr de aproximativ 29 de democrații. Anul 1922 a însemnat începutul unui “val invers”, prin instaurarea regimului fascist în Italia și venirea la putere a lui Mussolini.
Consecința majoră a primului val invers a însemnat ca până în anul 1942, numărul democrațiilor din întreaga lume să se reducă drastic la un număr de 12. Apogeul statelor democratice a fost atins odată cu Triumful Aliaților în cel de-al doilea Război Mondial, care a marcat si un al doilea val de democratizare, iar dacă în cel de-al doilea val existau 36 țări cu guverne democratice stabile, apariția unui alt val invers a generat reducerea acestora la un număr de 30 state. Revoluția „garoafelor roșii” din Portugalia, care a reprezentat o lovitură de stat, a avut ca urmare trecerea de la un regim dictatorial la democrație cât și tranziția către democrație a statelor precum Spania, Grecia, care au însemnat extinderea unui al treilea val de democratizare în lumea post-comunistă. Însă în aceiași perioadă, America Latină și Asia de Est treceau de asemenea prin tranziții ce aceau drept scop trecere spre o conducere democratică, iar alt model este cel al Poloniei prin schimbări de regim cât și căderea regimului Ceaușescu în România.
Samuel P. Huntington definește cinci factori care au stat la baza celui de-al treilea val.
Primul factor se referă la o criză de legitimitate în componența regimurilor autoritare, pe fondul răspândirii tot mai mult a unor idei de tip democratice la nivel global. Aceste idealuri si valori democratice au fost acceptate din ce în ce mai mult de către populație care considera că regimurile autoritare dețin o anumită “legitimitate nesănatoasă”,manifestată prin probleme legate de ordinea interna și anume eșecul militar cât și cel economic. Factorul al doilea care a favorizat democratizarea este creșterea economică din anii 60’ care a dus la o serie de efecte pozitive. Nivelul educațional al cetățenilor s-a mărit, s-au petrecut schimbări de ordin social, cultural și economic în statele nondemocratice. Influența exercitată de către religie asupra politicii a fost de asemenea analizată de către Samuel P. Huntington, care consideră această influență ca fiind al treilea factor al constituirii ultimului val. Decizia de a modifica doctrina și activitățile Bisericii Romano – Catolice, a căror scop era retragerea sprijinului acordat regimurilor autoritare a însemnat un factor favorizant. Sprijinul și momentul acordării acestuia are loc cu ocazia celui de-al doilea Consiliu de la Vatican (anii 1963-1965), prin care bisericile catolice devin oponente ale regimurilor autoritare. Astfel că în perioada 1974 -1989 mai bine de trei sferturi din statele care se aflau în plin proces al democratizării erau predominant catolice. Cel de-al patrulea factor favorizant îl desemneză acțiunile unor actori importanți și anume Statele Unite ale Americii și Comunitatea Economică Europeană.
Acțiunile privind politicile acestor actori externi au jucat un rol important în vederea consoliodării democrației în zona Europei de Sud. State precum Turicia, Portugalia și Grecia prin dobândirea calității de membre ale Comunității Economice Europene, aveau garanția unei stabilități democratice. Un alt factor benefic a fost prăbușirea puterii sovietice care a dus la procesul democratizării în Europa de Est. Promovarea democrației de către Statele Unite ale Americii a reprezentat un model preluat de către statele lumii iar perioada anilor 70’ respective 80’ a facut ca Statele Unite să reprezinte un principal promotor al democratizării. În fine, ultimul factor face referire la „efectul bulgărelui de zăpadă” și consecințele acestuia asupra democratizării. Impactul a fost unul vizibil începând cu anii 90’ în țări precum România, Bulgaria, Albania, Iugoslavia prin dezvoltarea unor perspective ce aveau la bază mișcări de liberalizare și care au dus la sfârșitul dictaturilor personale, înclusiv în România. . Efectul a avut loc mai degrabă asupra liderilor care promovau regimurile autoritare,decât a populației în sine, prin schimbări radicale. Un exemplu în acest sens este președintele Mobutu Sese Seko care constientizează direcția pe care o pot avea evenimentele deja petrecute în Europa de Est, luând decizia de a permite un număr de două partide în plus față de cel pe care el îl conducea, pentru competiția electorala urmatoare din 1993. Impunerea unui ai treilea val invers s-a concretizat în anii 90’, atunci când două state democratice din cel de-al treilea val redevin state cu o guvernare de tip autoritară: Nigeria și Sudan. Această declanșare negativă a avut la bază neconștientizarea valorilor democratice de către populație și elitele conducătoare cât și apariția unor elite a căror scopuri prime erau promovarea unor guverne de stânga și a unor reforme radicale atât la nivel social cât si la nivel economic. Obstacolele pe care procesul democratizării le-a întampinat de-a lungul timpului pot fi clasificate în trei categorii și anume: politice, economice respectiv culturale. Aceste obstacole au avut la bază încurajarea unor guverne de stânga, apariția unor regimuri autoritare precum cel marxist-leninist, nazism cât și fascism care au îngreunat procesul democratic. De asemenea, statele din Africa care promovau dictaturi personale și sistemele unipartidiste cât și statele islamic au îngreunat procesul democratic.
Consecința majoră a acestor obstacole o putem rezuma astfel: În anul 1990 mai bine de o sută de state ale lumii nu erau familiare conceptului de regim democratic. Pentru ca o democrație sa fie desemnată ca fiind o democrație receptivă, Robert Dahl susține prezența unei serii de opt condiții care acordă garanții instituționale. Robert Dahl a propus astfel o listă acceptată care cuprinde condiții ce trebuiesc a fi efectuate astfel încât un regim politic de tip modern sa poată fi considerat o democrație deplină. Termenul pe care Robert Dahl îl propune este poliarhia care reprezintă un termen ce descrie acea formă de guvernare care e bazată pe un principiu fundamental și anume că fiecare individ este egal și că a lui reprezentare este îndreptățită din punct de vedere democratic. Robert Dahl susține că trăsătura fundamentală a cadrului democratic reprezintă un grad ridicat de receptivitatea a elitelor și a guvernanților în vederea satisfacerii preferințelor cetățenilor iar condiția pentru care sistemul politic își va putea păstra deschiderea față de preferințele proprilor cetățeni este accea ca cetățenii să beneficieze în mod egal de șanse neîngrădite și mai ales de putea formula preferințele proprii.
Aceste condiții, numite de către el „proceduri minimale” sunt considerate indispensabile pentru existența unei democrații politice moderne. Acestea pot fi rezumate astfel:
Libertatea de a forma organizații și posibilitatea aderării la acestea. În vederea exercitării drepturilor , cetățenii au dreptul de a forma asociații ori organizații independente.
Libertatea exprimării care permite populației accesul la controlul și contestarea activitătilor Guvernului. Contestarea publică este specifică populației Marii Britanii care în secolul XVIII-lea deținea un sistem de contestare publică bine definit, însă odată cu extinderea dreptului de vot din 1867- 1884 , acest sistem includea doar o parte mică din populație.
Dreptul de a vota. Când un anumit regim politic acordă acest drept pentru cetățeni , el tinde să aibă o contestare publică de mare amploare : cu cât acest procent al cetățenilor care pot vota este mai mare, cu atât putem afirma că regimul respectiv este mai cuprinzător.
Dreptul de a candida pentru funcțiile guvernării. Întreaga populație adultă a unui stat își poate exercita dreptul de a candida pentru anumite funcții elective ale statului. Limitele privind vârsta sunt singurele bariere concrete în acest sens, ele fiind mai mari în cazul în care un individ dorește deținerea unei funcții spre deosebire de cea pentru dreptul de vot
Dreptul liderilor politici în lupta pentru susținere din partea populației.
Informații alternative – Dreptul cetățenilor unui stat de a căuta surse alternative de informații sunt protejate de lege.
Alegeri corecte și libere. O condiție primordială a unei democrații este aceea a alegerilor organizate în mod corect și frecvent, din care să reiasă o democrație bazată pe contestare publică, corectitudine și dreptul de participare.
Dreptul de a crea instituții care au drept scop asigurarea dependenței politicii guvernamentale, prin exprimări ale preferințelor cetățenilor.
În acest sens, primele șase garanții dezvoltate de către Robert Dahl sunt elemente specifice dreptului democraic de tip clasic a libertății, mai precis ale libertății cuvantului și al egalității. Aceste libertăți și drepturi, sunt garantate în cadrul oricărui stat care dezvoltă elementele democrației. Celelalte garanții și anume șapte și opt sunt de asemenea asigurate în cadrul unui stat însă există diferențe majore în ceea ce privește modul de organizare a alegerilor, a practicilor care au drept scop formarea unur guverne receptive ș.a. În măsura în care sistemele electorale pot fi împărțite în două mari categorii și anume proporționale și majoritare, sistemele politice de tip democratic pot fi clasificate în general în doua categorii și anume prezidențiale și parlamentare. Astfel că cea de-a doua clasificare poate fi formulată mai greu, datorită faptului că pe de o parte categoria sistemelor prezidențiale este definită în mod eronat iar cele parlamentare diferă de la caz la caz și aplicarea unei denumiri comune poate fi astfel înșelătoare. Democrația și aplicabilitatea ei nu poate fi considerată recentă și rară, prin faptul că în secolul XIX-lea nu vom găși un exemplu pur al unei democrații, ci abia la începuul secolului XX, regăsim state deplin democratice având la bază un control al populației asupra instituțiilor guvernamentale. Consolidarea noilor democrații a dat naștere unor dezbateri privind cazul statelor din America Latina, Europa de Est și Asia, dezbateri ce au avut la bază analiza instituțiilor politice, a guvernelor, a alegerilor și a restructurărilor.
Rezultatele acestor analize au dus la formularea unor ipoteze importante care s-au bazat pe efectele pe care instrituțiile politice le-au produs asupa democrației, astfel că democrația nu este dependentă doar de criteriile social- economice, ci și de ceea ce privește construcția și dezvoltarea instituțiilor politice. Cercetarea existentă are la bază ideea că cadrul instituțional existent în statele democratice ale lumii poate fi mai îngust în a sa desfășurare, astfel că cu o singura excepție și anume Elveția, orice democrație existentă poate fi clasificată ca fiind prezindețială – cazul Statelor Unite ale Americii, parlamentară- așa cum sunt marea majoritate a țărilor din vestul european, ori semiprezidențiale care reprezintă combinația celor două, precum cazul Franței și al Portugaliei, unde președintele este ales direct iar prim-ministrul trebuie astfel să dețină o majoritate legislativă. Modelul fiecărui regim poate fi desemnat prin două caracteristici fundamentale,după cum urmează, un regim de tipul parlamentar pur desemnează acel sistem bazat pe o dependență mutuală astfel că puterea sefului executiv va fi susținută de o majoritate fie va dispărea dacă va primi un vot de neîncredere. În ceea ce privește regimul prezidențial pur, el poate fi desemnat printr-o independență reciprocă , cu referire la facptul că puterea legislativă deține în acest sens un mandat electoral fix, astfel că puterea executivă prin faptul că deține un mandat electoral fix, va fi singura sa sursă de legitimitate. Caracteristicile enunțate mai sus sunt suficiente dar mai ales necesare pentru cele trei regimuri democratice supuse analizei. Caracteristicile reprezintă condiții pentru care democrațiile aspirante va trebui sa le producă, prin acele schimbări de oridin social economic și mai ales prin o bună consolidare a instituțiilor care vor deveni pe deplin democratice.
Tabelul 1.1 cuprinde așadar o listă de țări care în anii 80’erau considerate democratice, prin aplicarea a două criterii și anume dreptul cetățeanului de a participa în mod egal la alegeri și cel de-al doilea criteriu se referea la libertățile civile, precum libertatea cuvântului ș.a
Tabel 1.1 Statele democratice ale lumii, 1980
Democrațiile prezidențiale
Regimul prezidențial este caracterizat de tendința de a realiza o separație strictă a puterilor în stat , fiind un regim care încredințează puterea executivă în întregime unui președinte, ales în mod direct sau indirect de alegatori, ori de către un colegiu electoral care este ales în acest scop, pentru a crea astfel un executiv cât mai independent de puterea legiuitoare. În cadrul regimului prezidențial, există un sef al executivului, a cărui puteri sunt prevăzute de către Constituție, astfel că acesta dispune de un control asupra întregilor structuri și compoziții. În acest sens, prima republică de tip prezidențial a fost adoptată în Statele Unite ale Americii printr-o perioadă incipientă a statalității americane, unde atât puterea executivă cât și cea legislativă era controlată și concentrată de către Congresul Continental (1774 – 1781.)
Propunerea candidaturii lui George Washington (30 aprilie 1789 – 4 martie 1797) a dus la existența unor polemici privind puterile ce urmau a fi oferite șefului statului. Modelul Washington se distinge așadar prin separarea puterii în stat între Congres și președinte, fiind un model definit de autori ca un sistem de frâne și contragreutăți (checks and balances) care crează un echilibru al puterilor și frânează practic o acumulare a puterii în cadrul sferei legislative ori executive, astfel că specificul modelului american este că franează și echilibrează puterea prin divizare, astfel că presupoziția de bază a acestor regimuri prezidențiale este aceea că crează guverne puternice dar și eficiente. De asemenea, unul din cele mai importante argumente care vin în favoarea prezidențialismului este acela că acest regim poate asigura o conducere puternică, iar acest argument omite faptul că uneori președinții nu reprezintă figur puternice ci mai degrabă candidați harismatici. Astfel că pot exista situații în care deși președintele este înzestrat cu puteri esențiale și considerabile în cadrul guvernării, actele Guvernului pot face actul guvernării președintelui îngreunat. Referindu-ne la la un prim punct comun identficat în analiza, a regimurilor parlamentare și prezidețiale, observăm că în cadrul acestor țări democratice, cetățenii votează pentru liderul de partid care este capabil să guverneze, redirecționându-și votul și sprijinul către un partid care promite susținerea unui astfel de lider, astfel că cetățenii își retrag sprijinul partidelor care nu au lideri capabili în actul guvernării.
Specificul modelului prezidențial, unic pentru perioada respectivă, consta în îmbinarea funcțiilor ce trebuiau a fi exercitate de către șeful statului cu cele ale șefului Guvernului. Aspectele cele mai evidente ale regimului prezidențial se referă la două mari dimensiuni. Prima dimensiune desemnează gradul de legitimitate democratică prin faptul că președintele care controlează Guvernul și este ales de către popor ori de un colegiu electoral ales în acest scop, dar și prezența legislativului ales, (fie el unicameral sau bicameral) acestea două dispun de o legitimitate democratică. Astfel că în sistemele prezidențiale, persoana aleasă ca fiind șeful guvernului este acea persoană numită în mod invariabil prin alegerea sa pentru un termen prescris constituțional. În cadrul undei democrații prezidențiale, există mult mai puține inițiative privind cooperarea în coaliție, astfel că funcția președintelui nu poate fi divizibilă, în sensul că președintele poate numi pentru creearea propriului cabinet membri care aparțin altor partide decât al său, fiind aleși nu u statutul de membri ai coaliției .Totodată, persoana aleasă nu poate fi supusă în nici un caz unei situații în care legislativul dorește retragerea sa, fie ea forțată sau nu. Dacă prima diferență include doar cadrul relației dintre seful guvernului, respectiv legislativul, ce-a de-a doua diferență include implicarea populației în vederea exercitării dreptului de vot. Independența mandatului președintelui față de Parlament dar și un anumit grad al legislativului de a nu depinde de președinte, toate aceste elemente desemneaza de asemenea elemente ale celei de –a doua dimensiune a regimului prezidențial. Șefii guvernului sunt astfel selectați, aleși de către popor cu ajutorul a două elemente specifice . Primul se referă la alegerea șefilor guvernului de către popor în mod direct iar al doilea element este cel al alegerii de un colegiu electoral. Se argumentează faptul că sistemele prezidențiale sunt potrivite în mod special republicilor federale pentru că în definitiv, președinția servește ca un simbol al națiunii, simbol unificator care poare reprezenta o națiune și cetățenii săi în totalitatea ei, lucru mai putin accesibil sistemului parlamentar, prin exemplul Statelor Unite ale Americii care combină atât federalismul caracterizat prin Senat și o președinție care susține acest fapt.
Arend Lijphart definește 6 atribute esențiale ale prezidențialismului pe care le consideră ca fiind baza modelului american. Cazul Statelor Unite ale Americii reprezintă doar un exemplu în acest sens, însă el a avut o influență considerabilă în special asupra Americii Latine.
„Președintele nu are puterea de a dizolva legislativul”
Prin această caracteristică este sporită puterea legislativului, reducând astfel puterea președintelui. Aceste două caracteristici duc către o legătură relativ echilibrată între legislativ, respectiv președinte și se creează un sistem mai bine definit în cadrul prezidențialismului. Însă, există și cazuri la polul opus al delimitării acestor puteri în cadrul sistemului prezidențial. Statul francez face parte din categoria acelor cazuri excepționale întrucat aici, președintele are dreptul de a dizolva puterea legislativului.
Prin această caracteristică, Franța își consolidează regimul și il structurează astfel că în final el va deveni un regim cu elemente care tind din ce in ce mai mult spre un regim majoritar.
„Președintele are drept de veto asupra legslativului, și veto-ul prezidențial poate fi depășit doar prin majorități legislative extraordinare”
Întărirea puterii prezidențiale este susținută de această caracteristică a veto-ului prezidențial. Această caracteristică presupune existența unei majorități în cadrul legislativului a cărui scop este acela a îndepărtării președintelui de la actul guvernării. Dacă această majoritate există, dreptul de veto îi va conferi președintelui acel statut care va însemna echivalarea cu ce-a de-a treia Camera a Adunării legislative. Dezvoltarea acestui vot nu poate fi efectuată de către toti președinții. Amintim aici cazul Franței unde președintele, deși în actul guvernării are o putere foarte mare, în această privința el poate întalni probleme, mai precis dreptul de veto este mai putin important în cadrul guvernării. Irelevanța dreptului de veto în statul francez provine din faptul că statul dezvoltă și își asumă elementele specifice sistemului prezidențial, doar în virtutea existenței acelui suport majoritar legislativ al președintelui.
„Președintele poate numi membrii cabinetului fără intervenția legislativului”
A 3-a caracteristică face referire la controlul pe care președintele îl deține asupra întregii componențe a cabinetului său. Membrii cabinetului președintelui sunt în mod oficial numiți de către acesta, consilieri responsabili pe anumite domenii ale oficiilor lor. Structura acestui cabinet este formată din: vicepreședinte și un număr de 15 persoane, responsabilii departamentelor executive.Un caz asemănator al controlului exercitat de către președinte asupra cabinetului său îl regăsim și în Franța, însă într-un grad relativ scăzut în țările Americii Latine, Venezuela ori Costa Rica. Aceste cazuri reprezintă posibilitatea ca miniștri cabinetelor să fie supuși cenzurii și ulterior înlocuiți prin acțiunile și deciziile Congresului tării în cauză.
Președintele nu este numai șeful guvernului, ci și șeful statului
Seminificația acestei caracteristici se rezumă astfel : Un președinte care deține funcția de șef al Guvernului nu va putea exercita, în mod ipotetic și ce-a de-a doua funcție, anume de șef al statului
Președintele nu se poate menține în funcție mai mult de două mandate electorale .
Gradul de fidelitate a celor aleși desemnează unul din elementele esențiale ale acestei caracteristici. Posibilitatea de a fi reales în funcție reprezintă pentru realeși o motivare substanțială. A rămâne fidel alegatorilor și dorințelor acestora reprezintă cheia spre obținerea unui următor mandat. Modelul prim care suține menținerea în funcție a mai mult de două mandate electorale este cel al statului francez. În alte tări aceste prevederi au aplicabilitate mai strictă, amintim aici cazuri precum Venezuela și Costa Rica, unde cei aleși sunt limitați către un singur mandat . Această regulă impune astfel o anumită limită a puterii prezidențiale și are ca efect scăderea puterii.
Președintele nu poate fi în același timp și membru al legislativului .
În opoziție cu sistemul parlamentar este această ultimă caracteristică, care face referire la problema relației președinte – legislativ. Dorințele și proiectele unui președinte sunt considerate a fi mai mari decat cele ale legislativului. În acest sens, două dimensiuni vin în încurajarea acestei relații. Prima se referă un grad mare de dificultate în conceperea unui anumit model în care legislativul poate refuza un președinte în ceea ce privește deciziile și actele sale, chiar daca președintele este ales de către popor. A doua dimensiune vine in detrimentul celei dintâi, prin posibilitatea puterii presedintelui de a dizolva legislativul, chiar daca și legislativul în sine este ales de către popor. Un sistem politic este prezidențial doar dacă îndeplinește trei criterii fundamentale : dacă mandatul șefului statului rezultă dintr-o alegere populară, conducerea guvernelor din cadrul statului este condusă de șeful statului, iar o ulrimă condiție ține de încrederea prin vot parlamentar. Astfel că, dacă aceste trei condiții pe care le-am enunțat sunt îndeplinite, avem de-a face în acest caz cu un sistem politic prezidențial pur. Analizând procesul sistemului prezidențial, se observă faptul că sistemul a funcționat prost, iar înafara modelului Statelor Unite ale Americii, majoritatea sistemelor prezidențiale au fost considerate fragile, nestabile, fapt ce s-a datorat revoluțiilor ori loviturilor de stat.
Experiența statelor latino-americane reprezintă gradul cel mai mare de concentrare a sistemului prezidențial dar tot ele reprezintă statele care au fost considerate instabile și fragile, așa cum am enunțat mai sus. Costa Rica reprezintă țara care implementat cel mai bine prezidențialismul, rămânand cu al său regim prezidențial neîntrerupt din anul 1949, fiind urmată și de modelul Venezuela care a avut un sistem prezidențial din 1958, apoi Columbia 1974 ori Peru. Numărul țărilor cu guverne de tip prezidențiale a oscilat, iar in cazul Americii Latine, dificultățile privind buna guvernare au fost cauzate de un grad ridicat al stagnării economice, de inegalități ori probleme culturale. O analiză a prototipului Statelor Unite ale Americii a dus către formularea unei îintrebări și anume : ce anume nu este benefic în statele latino-americane.
S-a afirmat faptul că sistemele prezidențiale sunt acele sisteme puternice în actul guvernării și nu numai, astfel că pentru țările care au căutat inspirație în acest model Washington au întâmpinat probleme, o problemă fiind aceea că sistemele latino-americane se sprijină pe partide greșite, cu argumentul conform căruia președinții latino-americani au întâmpinat serioase probleme în ceea ce privește o bună implementare a propriului program politic. Totuși președintii latio-americani posedă uneori puteri mai mari decât cele ale președinților americani, iar în unele țări chiar se incearcă o mai bună consolidare a puterii președintelui.
Tabelul 1. Trăsături ale sistemelor prezidențiale
O problemă fundamentală a sistemelor prezidențiale este realegerea președintelui și a duratei mandatului, formulată prin întrebarea : pe ce durată trebuie să stea președinții în funcție? Astfel că Chile optează pentru cea mai lungă durată a mandatului- opt ani, urmat de Argentina care a redus în 1994 durata mandatului de la șase la patru ani, Brazilia cu o durată de șase ani dar care a fost redusă în anul 1988 la cinci ani, ulterior în 1997 la o durată a mandatului de patru ani. Tabelul indică faptul că majoritatea țărilor prezidențiale formulează durata mandatului președintelui în funcție pe o durată de patru și cinci ani, exclluzând posibilitatea realegerilor imediate. Subliniez faptul că țările incluse în tabelul de mai sus, sunt recunoscute ca sisteme prezidențiale pure și omite tări precum Republica Dominicană, țări de dimensiuni mici ori țări ale căror profil constutuțional nu poate fi desemnat a fi sigur și pur prezidențial. Din punct de vedere al experienței candidaților din sistemele prezidențiale, se poate observa că acei candidați pentru postul suprem de șef al statului nu provine din legislativ și mai degrabă au fost guvernatori ai unor state, unde au dispus în mare măsură de acele legături clienteliste și astfel formându-și o reputație. Constatarea acestor elemente poate produce un dezavantaj major , acela al lipsei de experiență a candidaților din sistemele prezidențiale în mateie de probleme economice, probleme de politică externă și lipsa undei legături cu acele legislative care susțin programele politice, în această cicumstanță poate fi încadrat și modelul pe care mi l-am propus analizei, cel al Statelor Unite ale Americii dar și pentru alte modele ale regimurilor prezidențiale, pentru state federale precum Brazilia, ori Argentina.
Parcursul statului american spre calea democrației liberale a fost una exemplară, astfel că fiin eliberată practic de povara regimului monarhic și a artistocrației, statul american nu a avut nevoie de revoloție socială ori de o guvernare centrală model în cadrul statului. Răsturnarea vechiului regim s-a întâmplat într-un mod normal și asa cum susținea și Tocqueville,americanii și-au însușit regimul democratic fără a rcurge la vre-o revoluție democratică. Primii ani ai secolului al XIX-lea a însemnat pentru Statele Unite ale Americii și Marea Britanie un grad ridicat al dezvoltării libertății individului, însă nici un stat din cele două nu putea fi numită o democrație pură. Argumentul în vederea susținerii acestei idei este legat de dreptul populației la vot , astfel că cu o periodă bună înainte de Reform Act – 1832, un procent de 1,8 din populația britanică putea vota. După momentul ratificării legii, acest procent al libertății de vot a crescut la o valoare de 2,7%. Regatul Unit avea să cunoască după anul 1930, un standard de democrație pură, prin introducerea votului universal pentru categoria adultă a populației.
Democrațiile parlamentare
Regimul parlamentar pur în cadrul unei democrații este acel regim care se bazează pe un anumit grad de dependență mutuală. Acțiunile și puterea obținută de către șeful executivului trebuie să fie susținută de legislativ, iar fără o majoritate legislativă, atât prim-ministrul cât și guvernul său nu pot supraviețui pe scena politică. Sistemele de tip parlamentare au la bază principiul conform căruia Parlamentul este în cadrul statului, suveran, astfel că acest tip de sistem nu permite în acest sens o separare a puterii dintre Guvern și Parlament,relația acestora se bazează așadar pe împărțirea puterii dintre legislativ și executiv. Sistemul englez indică faptul că o bună guvernare are la bază trei principii fundamentale care se sprijină una pe cealaltă: în primul rând trebuie să existe sistemul alegerilor cu vot majoritar simplu, a doua condiție este bipartidismul urmată de partidele britanice extrem de disciplinate. Astfel că în cadrul sistemelor parlamentare nu se permite o separare a puterii dintre Guvern și Parlament deoarece cele două puteri se bazează pe principiul de împărțire a puterii între legislativ respectiv executiv. Pentru ca o țară sa poată fi numită regim parlamentar, una din condițiile de bază ce trebuie să le indeplinească este aceea ca guvernele să fie desemnate de Parlament și susținute în același timp.
Parlamentarismul este așa cum am afirmat, un sistem bazat pe împărțirea puterii în stat, iar șeful Guvernului se poate raporta în acest sens, membrilor guvernului său prin trei formule ale împărțirii unei puteri și anume ca un prim deasupra legilor, un prim între inegali ori un prim între egali.Rolul acestor formule este de a reduce concentrarea puterii doar într-o singură persoană, astfel că primul ministru englez este considerat un primus deasupra inegalilor cu referre aici la faptul că acesta are posibilitatea de a-și alege proprii miniștri ori să îi înlocuiască. Un prim deasupra inegalilor desemnează funcția unui șef executiv,a liderului de partid căruia îi este oferită posibilitatea de a numi miniștri propriului său cabinet , astfel că el guvernează asupra propriilor miniștri subordonați.
În fine, ultima formulă, a unui prim între egali desemnează mai degrabă relația de echipă a prim-ministrului și a propriul său cabinet. Parlamentarismul este acel regim politic în care Guvernul răspunde față de Parlament, iar votul de neîncredere a acestuia poate duce la demisia Guvernului . Regimul parlamentar este de asemenea modalitatea prin care poporul își exercită dreptul la guvernare prin reprezentanții aleși în Parlament. Monarhia britanică constituie modelul preferat al autorului Montesquieu, pe care o cunoaște și o studiază în teza formulată “Spiritul legilor”. Studiul va concretiza un număr de trei puteri în cadrul monarhiei britanice și anume : puterea executivă căruia îi revine regelui , o putere legislativă, format din Camera Comunelor și adunări populare și puterea judecătorească alcătuită din judecători și independenți. Scopul acestor puteri era unul clar, cu funcții individuale și bine definite care vegheau la elaborarea corectă a legilor, a procesului aplicării acestora și nu în ultimul rând a judecării corecte în vederea eliminării confilictelor din societate.
Regimul parlamentar este dezvoltat odată cu sfârșitul monarhiilor absolute din Europa Occidentală și are drept elemente specifice: un cabinet ministerial care este responsabil pentru acțiunile sale și pentru acțiunile sefului statului. Astfel că statutul de șef al statului poate clasificat în două categorii: Prima se referă la statutul ereditar ( rege,împărat ori prinț). Cel de-al doilea se bazează pe alegerile făcute de către corpul electoral sau de adunările legiuitoare din care reiese statutul de președinte de republică. O altă trăsătura definitorie a regimului parlamentar stă la baza elementelor specifice modelului Westminister care desemnează caracteristicile fundamentale ale guvernelor britanice și instituțiilor parlamentare.
Modelul Westminister enumeră nouă caracteristici inderdependente ale sistemului britanic, specific perioadei 1945-1970. Prima caracteristică se referă la bicamerismul statului britanic. Parlamentul britanic este compus din două camere și anume Camera Lorzilor alcătuită din reprezentanți ai nobilimii cât și Camera Comunelor a căror reprezentanți sunt aleși de către popor. Camera Comunelor deține astfel majoritatea monopolului puterii legislative, pe când rolul Camerei Lorzilor este acela al amânării adoptării unor acte legislative.
O bună concentrare a puterii executive reprezintă a doua caracteristica a modelului Westminister, cu referire aici la importanța pe care o are Cabinetul de miniștri. Organul cel mai important al statului britanic este acest cabinet care e compus din membrii partidului care dețin o majoritate în Camera Comunelor. Asa cum reiese din prima caracteristiă, sistemul bipartit al statului britanic este reprezentat de cele două partide care concentrează aproximativ aceiasi putere, iar ca rezultat al luptei electorale, partidul învingător reprezintă doar o majoritate minimă.
Sistemul bipartit al statului britanic se rezumă astfel: este dominant de către două partide mari și anume Partidul Laburist și Partidul Convervator. Partidul Laburist este un partid de stânga, fiind un promotor al sindicatelor muncitorești britanice. Principalul scop al partidului, încă de la începuturi era promovarea unei prosperități economice și o implicare activă a statului în vederea asigurării unor servicii sociale de calitate. Aflat în opoziție cu Partidul Conservator, el a însemnat pentru începuturile secolului XX un important actor democrat-socialist al Marii Britanii. Anul 1900 a reprezentat un pas important în vederea alcătuirii partidului prin alianța formată între Congresul Sindicatelor Muncitorilor și Partidul Laburist care a dus la construirea Comitetului Laburist de Reprezentare dar care șase ani mai târziu devine Partidul Laburist. Partidul Conservator a cărui pozitie politică este una de centru-dreapta, ea fost numit partidul clasei nobilimii, asa-numiții “gentry”. Politicianul britanic Benjamin Disraeli a fost cel care a creat ideile conservatorilor care făceau referire la idealuri patriotice, la necesitatea ca întreaga națiune să susțină înflorirea Imperului britanic.
Un alt actor al vieții politice britanice este partidul Liberalilor care concurează de asemenea în aelegeri și obtine locuri în Camera Comunelor. Aceste locuri nu sunt însă suficiente în vederea constituirii unei guvernări proprii, iar majoritatea locurilor fiind ocupate de către partidele mari care formează de altfel si Cabinetele : Partidul Conservator – 1951-1964; 1970-1974; iar Partidul Laburist în perioadele 1945-1951; 1964-1970; respectiv 1974-1979. O altă particularitate a modelului Westminister este aceea a dominației pe care o exercită cabinetul și fuziunea puterilor din cadrul statului. Walter Bagehot, în lucrarea „Contituția Engleză” (1867) afirmă următoarea idee „uniunea strânsă, contopirea aproape completă a legislativului și executivului” ar reprezenta esența funcționării sistemului britanic.
Prin sistemul de guvernare parlamentar, cabinetul va depinde de votul de încredere oferit de către Parlament, idee ce este în contradicție cu sistemul prezidențial în care executivul nu poate fi eliminat de către legislativ. Dezacordul privind politica socio-economică este unul din motivele care divizează societatea britanică și o altă caracteristică a modelului analizat. Astfel că Laburiștii care reprezintă poziția de centru-stânga vor fi aleși de către clasa muncitoare iar Conservatorii care reprezintă polul opus, centru-dreapta, vor fi aleși de către clasa medie. Guverne caracterizate prin unitate și centralizare reprezintă o altă caracetristica a democrațiilor parlamentare. Autoritățile locale depind de ajutorul financiar al guvernului central, iar printr-un astfel de sistem centralizat, ideea delimitării zonelor geografice ale unui stat este inexistentă.
Sistemul prin guvernare de cabinet sau denumit sistemul fondat pe premiership este cel mai bine dezvoltat în cadrul sistemului eneglez,acest sistem de premierat implicând un sistem electoral care produce în final un sistem bipartidic, astfel că Regatul Unit reprezintă un caz forte al parlamentarismului ce a fost fondat pe principiul de premierat. Sistemele care sunt fondate pe principiul de premiership au la bază guvernarea de către cabinetele guvernamentale, fiind ilustrat cel mai bine în cazul sistemului englez. Există în cadrul democrațiilor parlamentare o tendință de a fi caracterizate ca fiind regimuri prim-ministeriale, iar spre deosebire de regimurile celei de-a Patra și a Treia Republici, regimul parlamantare are așadar la bază acordarea puterii premierului în ceea ce privește generalitățile politicilor.
În ceea ce privește conducerea liderilor politici, în cadrul democrațiilor parlamentare,condocerea personalizată ori altfel spus harisma, nu poate fi incompatibilă în parlamentarism,însă liderul politic va trebui să câștige în primă fază încrederea în partidul său, a întregului bazin de politicieni care urmează sa fie seleectați fie ca membri ai cabinetului său, primari, guvernatori ori lideri ai comisiilor parlamentare. Liderul din cadrul democrațiilor parlamentare va fi un lider național dar și un lider de partid , ceea ce face ca el să dispună de mai multe resurse în vederea unei guvernări puternice, astfel că această caracteristică diferă de cea din democrațiile prezindețiale. De asemenea, un alt avantaj al unui sistem de tip parlamentar este acela că el furnizează practic o arie vastă în vederea selectării liderilor potențiali , față de sistemele prezidențiale. Din perspectiva pierderii controlului politic, observăm că în cadrul sistemelor parlamentare în cazul în care liderii riscă să piardă puterea politică, acețtia nu vor fi îndepărtați definitiv din actul guvernării, ci rămân în mod sigur în sistemul de guvernare, fapt ce în cazul sistemelor prezidențiale, atunci când liderul pierde controlul politic, nu pot ulterior sa mai influențeze în mod absolut guvernarea. În cadrul regimurilor parlamentare, ușurința cu care liderii politici ori liderii opoziției transmit mesaje electorale, este susținută de faptul că aceștia pot transmite mesaje clare ale electoratului fără a mai astepta campania electorală propriu-zisă , fiind mai vizibili și totodată mai ușor de identificat de către populație încă dinainte de campania electorală.
Democrațiile mixte
Actualele clasificări ale regimurilor de tip democratic au la bază două mari categorii în cadrul carora putem distinge tipul de organizare politică a unui stat și modul în care acesta detine controlul politic. Tipologia acestor organizări politice se împarte în doua mari categorii și anume organizări politice de tip prezidențial în care Statele Unite ale Americii reprezintă prototipul printr-un prezidentialism autentic iar cele parlamentare în cadrul carora Marea Britanie reprezintă modelul cel mai relevant printr-un parlamentarism pur. Influenta exercitată de sistemele politice atât britanice cât și americane a dus către gruparea în două mari categorii a guvernelor : parlamentare și prezidentiale. Însă, aceste doua categorii de regimuri nu corespondeau numeroaselor regimuri care erau practicate în țările din Europa în perioada de dupa Primul Razboi Mondial. Sistemul politic francez a fost de-a lungul timpului descris în multiple feluri: fie republică parlamentar-prezidențială,executiv bipolar, guvern cvasi-parlamentar ori semiprezidențial.Aceste concepte și denumiri atrag atenția asupra faptului că sugerează cât de diferite pot fi aceste sisteme în practică și în teorie. Arend Lijphart susține că aceste sisteme nu sunt rezumate ale sistemelor prezidențiale ori parlamentare ci că ele sunt mai curând sisteme care alternează în actul guvernării între elemente prezidențiale și parlamentare. Astfel că în esența sa, regimurile semiprezidențiale, cu ale sale sisteme duale dețin un președinte ales de cetățeni direct, nefiind ales de către Parlament și de asemenea un prim-ministru a cărui mandat depinde de obținerea încrederii legislativului. Maurice Duverger este inițiatorul conceptului de semiprezidențalism, un al treilea tip de regim democratic pe care îl plasează în sfera caracteristicilor celei de-a cincea Republici Franceze. În viziunea acestuia, semiprezidențialismul poate fi caracterizat prin trei elemente fundamentale. Primul element se referă la alegerea președintelui prin metoda sufragiului universal , al doilea se refera la gradul de putere al președintelui iar ultimul element se referă la o divizare a puterii executive între prim-ministru și președinte, și la faptul că miniștrii și prim-ministrul dețin anumite puteri executive cât și guvernamentale, aceștia păstrându-și funcțiile doar dacă Parlamentul nu înteprinde acțiuni de opoziție față de aceștia. Astfel că o definiție relevantă pentru semiprezidentialism se rezuma la îmbinarea unor elemente specifice regimului prezidențial prin alegerea președintelui prin vot universal și a unor caracteristici ale regimului parlamentar, adica un grad de răspundere a Guvernului față de Parlament. Prin îmbinarea acestor elemente în cadrul regimului semi-prezidențial rezultă alcatuirea unui executiv de tip dual – existența unui președinte și formarea unui Guvern condus de către un prim-ministru numit. Din dorința de a raționaliza regimul parlamentar în cadrul celei de-a V-a Republici Franceze, ia naștere regimul semi-prezidențial. Succesul lui Charles de Gaulle de a impune ca modalitate de alegere a președintelui prin metoda sufragiului universal direct, a încurajat dezvoltarea regimului semi-prezidențial, validat de Constituția franceză din 4 octombrie 1958. Orientarea către regimul celei de-a V-a Republici franceze ale statelor din Europa de Est are loc odata cu căderea regimurilor comuniste, datorită faptului că putea împiedica hegemonia dar și pentru o buna structură instituțională. Stabilitatea democratică desemna de asemenea garanția pe care acest regim o putea oferi fostelor state comuniste prin divizarea puterii și un bun echilibru al sistemului. Sistemul executiv dual a reprezentat o trăsătură unică a sistemului politic francez, care a stârnit interes pentru țările comuniste aflate în căutarea democrației. În cadrul sistemului executiv de tip dual, Președintele are posibilitatea de a schimba prim-ministrul ori Guvernul, de a sancționa Guvernul în cazul în care acesta are rezultate mai puțin bune. Ceea ce au în comun regimurile prezidențiale respectiv semiprezidențiale este desemnarea președintelui de către popor ci nu alegerea sa în sau de Parlament, dincolo de acest element comun, cele două diferă în mod radical. Puterile ce sunt atribuite atât președintelui cât și prim-ministrului pot varia considerabil de la caz la caz, atât din punct de vedere legal căt și din practica guvernării, însă spre deosebire de un monarh ori a unui președinte din cadrul sistemelor parlamentare, regăsim faptul că președintele din sistemele semiprezidențiale respectiv prezidențiale nu reprezintă o figură simbolică ci mai degrabă acesta deține o putere considerabilă, influențând în mod real procesul guvernamental din cadrul statului și procesul politicilor. În principiu, definiția regimurilor semiprezidențiale poate fi definită astfel : la nivel guvernamental și constituțional are loc o combinare a alegerii președintelui prin vot universal, element specific regimului prezidențial, combinat cu un grad ridicat de răspundere a Guvernului în fața Parlamentului, element preluat din regimul parlamentar din Marea Britanie. Îmbinarea acestor două elemente fundamentale duc la formarea unui executiv dual , prin președintele republicii și un prim –ministru care conduce Guvernul.
Cazul sistemului francez este unul problematic, iar o explicație în acest sens rezidă în acee discrepanțe apărute la nivel constituțional și a influenței politice a președintelui. Se constată că președintele francez nu are în mod teoretic dreptul de a revoca un prim-ministru dar totuți recurge la această metodă în momentele în care el deține majoritatea paramentară, astfel că Franța desemnează un model care se comportă ori ca un sistem prezidențial sau unul parlamentat în funcție de acea conexiunea a președintelui și a Adunării Naționale.
Din punct de vedere constituțional, o problemă politică a modelului executivului dual este aceea a deținerii autorității asupra forțelor armate, cu referire aici la președinte și prim-ministrul țării. În acest sens, problema este relevantă deoarece în marea majoritate a democrațiilor constituționale se percepe președintele ca fiind șeful simbolic al forțelor armate, ceea ce vine în susinerea cocepției trandiționale din sistemele parlamentare, anume că monarhul este comandatul suprem al armatei. În cadrul unui sistem prezidențial pur, este evident faptul că președintele devine șef al forțelor armate în ciuda faptul că formularea propriu zisă a politicilor de tip militar sunt formulate și implementate de un ministru al apărării, pe care președintele îl poate numi liber. La polul opus, în cadrul sistemelor parlamentare, numirea reprezentanților apărării și al armatei îi revine prim-ministrului numit care își formează întregul cabinet. Rigurozitatea tensiunilor și a războaielor moderne a determinat o dorință a numirii unui singur ministru al apărării, decât unul pentru fiecare ramură a armatei, în vederea constituirii unei mai bune coordonări .
Regimul semiprezidențial are la bază o structură duală a autorității iar în cadrul regimului prezidențial, președintele este protejat de intervențiile Parlamentului datorită principiului divizării puterii în stat. Caracteristica fundamentală pe care un regim semiprezidențial trebuie în mode necesar să o aibă este implementarea unei structuri autoritare de tip duală, printr-o împărțire clară a puterii dintre președinte și prim-ministru și al său Guvern. Un exemplu în acest sens este Consituția franceză din 1958 care specifică în mod clar faptul că guvernul hotărăște și conduce întreaga politică națională iar atribuțiile prim-ministrului se referă la conducerea actiunilor înteprinse de guvern. Președintele și ale sale atribuții au mai degrabă un caracter discontinuu, prin faptul că marea majoritate a puterilor sale nu sunt desemnate a fi puteri decizionale, ele tind mai degrabă a fi împiedicate ori a fi supuse deciziei poporului francez. Cazuri similare ale regimului semiprezidențial sunt clasificate din punct de vedere istoric în constituția Germaniei de la Weimar, 1919-1922, cazul Sri Lanka și Portugalia care au adoptat practic cazul francez. Un alt caz pe care mi l-am propus să îl analizez este acela al Rusiei. Federația Rusă preferă astfel un semiprezidențialism de tip monocratic, a cărui președinte este domninant în actul guvernării, și se sprijină pe confruntare. Sistemul politic rusesc pierde prin acest lucru o calitate de bază specifică sistemului francez și anume că alegerea populară a președintelui nu constituie așadar o condiție suficientă pentru semiprezidențialism, astfel că Rusia este încadrată ca o reprezentare slabă a sistemului semiprezidențial. Autorul Arend Lijphart enunță o dezbatere pe fondul împărțirii puterii într-un regim de tip semi-prezidențial și aflarea adevaratului șef al guvernului – președintele sau prim-ministrul. În aceste sens, el enumeră cateva cazuri, președintii statelor precum Islanda, Austria , Irlanda, însa numește cazul Franței ca fiind unul problematic. Nesiguranta privind cazul Frantei provine din absența unui drept al președintelui francez în vederea revocării prim-ministrului, însa acesta solicită această practică politică în momentul în care deține și are sprijinul majorității parlamentare.
Partidele politice în regimurile parlamentare, prezindețiale și mixte
Rolul partidelor în formarea legislativului
Valorile pe care partidele politice le dezvoltă sunt vizibile prin activitatea acestora în cadrul organizării democratice și prin dorința acestora de a dezvolta conceptul de bine comun. Partidele politice sunt acele organe de căpetenie a vieții constituționale care au drept scop reprezentarea masei naționale și a intereselor acesteia. Aparitia partidelor politice a desemnat instituționalizarea democrațiilor moderne, începând cu prima perioadă a secolului XIX-lea. Partidele politice și necesitatea apariției acestora s-a dezvoltat din dorința existenței unei pluralități politice, ce aveau la bază ideologii și orientări diferite. O teorie democratică care să elimine existența partidelor politice este astăzi inimaginabilă, pentru că democrația nu poate să dăinuie decât cu condiția clara ca indivizii să se grupeze în mod liber în grupuri după afinitățile și scopurile politice preferate, astfel că democrația trebuie vazută ca un stat de partide.
Prin urmare putem afirma faptul că partidele politice reprezintă asociații politice care înregistrează și îndeplinesc ulterior opiniile și dorințele politice ale electoratului și interesele sociale ale poporului, fiind organisme care încearcă să își formuleze programele politice cu ajutorul unor ideologii și a unor candidați desemnați în cadrul organizației ca figuri reprezentative. Una din însemnatele sarcini pe care unui partid politic le are este aceea a expunerii unui program politic propriu, cu referire aici că cetățenii sunt nevoiți să distingem diferențele dintre programul electoral care are rolul de a formula intențiile pe care partidul politic le ale în activitatea sa legislativă și platforma ideologică a cărui scop este de a exprima princiipii de bază ale partidului ori obiectivele pe care acesta și le-a propus pe durata mandatului. Critiile care s-au formulat la adresa partidelor politice și a democrației în sine merită o atenție deosebită cel puțin dintr-o perspectivă a țărilor democratice, a celora care experimentează defapt de curând democrația. Aceste critici s-au formulat după ce euforia pluripartidismului a încetat și a început să pătrundă în cadrul țărilor postcomuniste. Acuzele se îndreaptă asupra formațiunilor politice din cauza gradului ridicat al lipsei de formeîn manifestările lor. Criticile se referă de asemenea la pericolul moral –intelectual din cadrul partidelor, fiind acuzate de practici non-democratice. O altă critică se referă la modalitatea ideologică, considerând partidele ca fiind divizori ori paraziți ai societății , cu alte cuvinte o înselătorie a statului și a cetățenilor. În primă fază, partidele politice nu au fost recunoscute în constituțiile statelor democratice precum Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, partidele fiind considerate mai degrabă facțiuni, iar cele mai vechi și importante partide sunt: Partidul Conservator din Marea Britanie (1832), respectiv Partidul Democrat al Statelor Unite ale Americii (1828). Astfel că partidele politice, în special partidele politice europene au fost desemnate ca fiind rezultate a două perioade revoluționare care au dus la schimbarea cursului istoriei omenirii dar mai ales, au dus către o schimbare majoră a istoriei modernității. Din punct de vedere sociologic, fenomenul partozan poate fi definit în primul rând ca un element social, prin constituirea unui grup social, legaâi de un numitor comun, cu anumite afinități și valori identice. În ciuda asumării unor puncte de vedere comune de-a lungul timpului, formațiunile partizane își crează o proprie identitate doctrinală, astfel că doctrina devine un element major pentru un partid deoarece în exercițiul politic pe care îl exercită, aceastea apelează la teoii în mod inevitabil în vederea susținerii și construirii propriilor programe și poziții.
Organizarea formațiunilor partizane este în mod cert un element important pentru a putea desemna natura socială a fenomenelor partizane și pentru a putea face diferențe față de alre organizații sociale. Un partid politic poate fi distins de orice altă formă socială – familie, școală grup de interes, prin faptul că el pretinde în primul rând cucerirea puterii. Analiza diverselor definiții ale partidelor politice duce la o încadrare a unor trei elemente esențiale. Primul element se referă la faptul că partidul politic desemnează o asociație de tipul liber-voluntar, cea de-a doua caracteristică fundamentală este aceea că partidele au la bază un program politic bine stabilit și îl dezvoltă cu ajutorul unor elemente precum doctrina, propria ideologie, credința ori opiniile și ideile politice. Ultima trăsătura identificată se referă la faptul că acțiunile inteprinse de formațiunile politice în vederea cuceririi puterii în mod total sau parțial cu ajutorul alegerilor și de asmenea de a o exercita într-un cadru guvernamental. Analiza partidelor politice nu poate fi lipsită de o cercetare asupra tipurilor de sisteme de partide, astfel că Jean Blondel abordează chestiunea sistemelor de partide prin reclamarea a cinci variabile fundamentale după cum urmează: număr de partide, puterea relativă a formațiunilor politice, fundamentul ideologic, caracteristici ale organizației și natura socială. Prima variabilă a sistemelor de partide este numărul de partide astfel că se ia în calcul mai degrabă procentajul de voturi dobândite de cele două partide care sunt cele mai importate din cadrul unei țări. Un exemplu în acest sens este Marea Britanie care în alegerile din 1945, Partidul Conservatori și Partidul Laburist câștigau împreună 97,6% din totalul sufragiilor exprimate, astfel că nouăsprezece ani mai târziu, voturile pe care cele două partide importante britanice le-au putut acumula a fost de 87,5%, înregistrandu-se astfel o scădere cu 10% a procentelor, fiind numită țară cu un sistem bipartid Variabila a doua face referire la puterea relativă a formațiunilor politice și la faptul că în cadrul țărilor există o varietate de dosebiri în structurile sociale însă în societățile în care sistemul bipartidismului se păstrează, acesta va tinde să producă o egalitate a celor doua partide, ducând la o evoluție a celor două partide mai degrabă balansată și a unui punct de echilibru. Democrațiile care au fost verificate istoric ca fiind stabile pot cunoaște patru sisteme de partide. Primul este bipartidismul perfect în cadrul căruia două partide prin alternanță actul guvernării, principalele partide obținând 90% din totalul sufragiilor exprimate.
A doua categorie este cea a bipartidismului imperfect sau denumit altfel, sistemul cu două partide și jumătate, în această situație principalele două partide obțin 80% din totalul opțiunilor electorilor iar cel de-al treilea partid este mai slab din punct de vedere politic, dar în unele state ajunge să joace un rol fundamental. Multipartidismul cu partid dominant este ce-a de-a treia categorie, în cadrul căruia, așa cum reiese și din denumire, partidul dominant reușeste să obțină un procentaj peste 40%, un procentaj considerabil, față de celalalte partide care acumulat obțin diferența. În fine, multipartidismul integral sau pur se referă la faptul că din cele două partide importante nu pot obține îmbinat decât jumătate din sufragii.Ideologiile tipurilor de sisteme se referă la promovarea unui echilibru din interiorul formațiunii care reprezintă un suport social și ideologic al membrilor.Caracteristicile orrganizației se referă la viabilitatea acestor partidele politice cu caracteristici democratice, apărute în secolul XIX sunt catalogate ca fiind produse de ordin politic, cu radacini în perioada Revoluției din Franța dar si cea din Statele Unite ale Americii. Partidele ce iau naștere în perioada acestor revoluții sau în perioadele de imediat dupa și-au concentrat acțiunile spre un joc democratic, prin respectarea unor reguli care stau la baza democrațiilor lumii. Rolul pe care partidele politice,elitele politice trebuie să îl aibă este acela spre a aspira să guverneze, să reprezinte masa națională întreagă. Totodată, numărul de partide din cadrul unui stat este un factor important care influențează relația privind executiv-legislativ, modul de realizare și formare a cabinetelor, iar în final este un factor de care depinde modul de relizare a separației puterilor . Studiile și teoriile care au analizat structurile legislative au desemnat Parlamentul ca fiind instituția politică care a dominat în democrațiile secolului XIX-lea respectiv XX-lea. Suveranitatea Parlamentului față de alte instituții politice se constituie prin denumirea de unicul organ legislativ, fiind prezent în democrațiile contemporane și constituțiile acestora. În regimurile parlamentare, având ca prototip cazul Angliei, partidele politice apar odată cu dorința asigurării unor drepturi cetățenești, dupa Revoluția din 1688-1689 prin care Anglia devine monarhie constituțională. Partidele britanice cunosc o formă exemplară privind bipartidismul, fiind singurul sistem politic din Europa care nu a cunoscut schimbări radicale pe parcursul secolului XX. Astfel că sistemul britanic a păstrat valorile tradiției și a încercat transpunerea acestora în realitățile politice, rămânând un sistem adaptabil.
Sistemul politic al Angliei este unul de tip bipartidist, iar luptele din timpul revoluției au dat naștere primelor partide politice : Partidul Whing și Partidul Tory. Partidul Whing se impunea prin susținerea monarhiei parlamentare, a unui grad ridicat de toleranță religioasă a tuturor protestanților, ceea ce a însemnat un element în detrimentul Bisericii Anglicane, fiind un partid încurajat de comercianți și de burghezia urbană. Partidul Tory, susținător al Coroanei pe care o vede ca fiind un centru al vieții politice engleze, era susținut de conservatori ale căror acțiuni de sprijin se îndreptau către monarh fiind de asemenea aparători ai status quo-ului. Cele doua partide a căror tendințe nu au plecat de concepții teoretice, ci dintr-o desfășurare practica a lucrurilor asa cum am amintit mai sus cazul Revoluției din 1688-1689, au fost un produs al istoriei statului englez, care aveau să își schimbe mai târziu și denumirea în conservatori și liberali. Rolul pe care l-au avut partidele politice engleze în formarea legislativului s-a rezumat la acțiuni referitoare la reforme electorale susținute în special de Partidul Whig, una din cele mai importante fiind reforma care a dorit ca votul sa fie un drept individual al cetățenilor, ci nu un privilegiu. Restabilirea mecanismului constituțional englez avea la bază trei puteri : Camera Lorzilor, Camera Comunelor și regele, fiind puternic influențat de puterea legislativă a Camerei Comunelor. Funcția legislativă dar și cea de control privind acțiunile Guvernului sunt cele mai importante funcții pe care Camera Comunelor o deține. Cazul partidelor politice care formează legislativul în cadrul democrației prezidențiale trebuie analizat din perspectiva dezvoltării statului american, un prim pas în acest sens fiind Constituția Statelor Unite ale Americii din 1787, un prim element de organizare tip politico-juridic a statului american. Prin tratatul de la Versailles din 1783, britanicii declară independența coloniilor americane, iar prin recomandarea Congresului american s-a dorit formarea unor guverne ce aveau drept scop administrarea politică și teritorială a fostelor colonii. Statele Unite ale Americii demonstrează o serie de particularități fie ele în domeniul politic ori juridic însă mai ales în cel al partidelor politice, a marilor partide naționale.O ironie face ca tocmai în cadrul statului american să apară așa- zisele partide moderne, apariție ce intra în contradicție cu dorința creatorilor Constituției statului american.
Președintele american George Washington susținea în anul 1796 în cadrul discursului său prin care își lua adio de la populația americană, că partidele politice partidele politice reprezintă o amenințare ce putea diviza noua comunitate ce tocmai s-a creat odată cu 1783.În ceea ce privește sistemul de organizare a partidelor politice din spațiul american, se observă faptul că partidele constituie un element important în societatea americană, având un rol politic decisiv prin cele două partide tradiționale și anume: Partidul Republican și Partidul Democrat, amandouă partidele încurajând o politică liberală. Un alt exemplu îl constituie și apariția primul partid politic unitar în cadrul statului american care milita pentru suveranitatea coloniilor: Partidul Federalist. Fiind o democrație de tip prezidentială, miza în cadrul statului American este funcția de președinte. Partidul Republican ia naștere prin alianța unor grupuri ce luptau împotriva scalviei negrilor în anul 1854, îmbinând elemente precum conservatorismul economic și federal. Rolul partidului Rebulican în vederea alcătuirii legislativului este desemnat de alcătuirea unui întreg proces legislativ de către președintele partidului Abraham Lincoln, în vederea integrării populației de culoare dar și a imigranților în societatea americană. În anul 1792 este fondat Partidul Democrat de către Thomas Jefferson, fiind și cel mai vechi partid al Statelor Unite ale Americii dar și partidul care a introdus așa-numitul „spoils system” cu ajutorul căruia a reușit să își rasplatească membrii partidului cu funcții în cadrul statului dupa victoria din fața Partidului Republican din 1828. În privința legislativului și modalitatea de formare a acestuia, Congresul Statelor Unite ale Americii reprezintă puterea legislativă a statului american. Astfel că acest Congres este o entitate legislativă, de tip bicamerală fiind alcătuită din Camera Reprezentanților și Senat (Camera Superioară). Camera Reprezentanților este alcătuită din 438 membri fiind reprezentat poporul Statelor Unite ale Americii prin ai săi delegați: fiecare deputat numit reprezintă o circumscripție în raport cu numărul populației din fiecare stat federal. Camera Superioară deleagă câte doi reprezentanți fără să se țină cont de numărul populației din statul respective, cu un mandate de 6 ani, prin metoda scrutinului majoritar. Puterea legislativă în cazul modelului american rezidă astfel în acțiunile Congresului, existând deseori conflicte între Congresul Statelor Unite ale Americii și președinte, în situațiile în care cele două Camere majoritatea era deținută de un partid de tip traditional, rival.
Evoluția privind sistemul politic al Franței desemnează momentul seriilor de revolte din anul 1789, atunci când statul francez devine unul de tip democratic. Dezvoltarea partidelor politice și a fenomenului partidist în spațiul francez au loc abia în timpul Revoluției de la 1848, atunci când acestea aveau rolul de a apara în principal drepturile clasei muncitorești. În ceea ce privește stabilitatea sistemului politic francez modern, acesta este caracteristic perioadei 1958, atunci când prin Constituția din 1958 s-a dorit mobilizarea cadrului institutional și politic în urma cărora apar partidele precum : Partidul Creștin Democrat – (Movement Républicain Populaire), Partidul Comunist Francez (Parti Communiste Français) și socialștii prin partidul Section Française de l'Internationale Ovrière. Instabilitatea Republicii Franceze se datorează în mare parte razboielor în cadrul procesului de decolonizare, prin Razboiul din Algeria (1954-1962) care a dus la un razboi civil al statului francez, dar și un grad ridicat de fragmentare al Parlamentului, a sistemului guvernamental. Puterea legislativă a republicii semi-prezidențiale este reprezentată de către Parlamentul Francez, de tip bicameral, fiind compus din :Senat și Adunarea Națională. Astfel că principalele formațiuni parlamentare se divizează în două grupări politice distincte și anume grupări de dreapta prin Uniunea pentru o Mișcare Populară (Union pour un Mouvement Populaire) și cea de stânga prin Partidul Socialist (Parti Socialiste).
Cabinetele colegiale și necolegiale
În cadrul regimurilor democratice, președintele numește cabinetul său, uneori fără implicarea altor organe politice. Tipurile de cabinete pot fi calsificate în trei mari categorii și anume : cabinete câștigătoare minime, cabinete supradimensionate și cabinete minoritare. Cabinetele câștigătoare minime sunt mai degrabă interesate de maximizarea puterii astfel că în cadrul acestora partidele pot forma coaliții majoritare în care pot asista și anumite partide ale căror acțiuni sunt necesare în vederea formării unui cabinet majoritar, iar partidele care alcătuiesc cabinetul pot comanda majoritatea privind locurile parlamentare însă în acest caz coaliția nu va cuprinde nici un partid care nu este indispensabil în vederea obținerii unei majorități parlamentare.
Cabinetele supradimensionate care sunt mai mari decât cele minime sunt acele cabinete care desemnează practic cabinetele de coaliție pentru că dețin unul sau mai multe formațiuni politice care nu sunt necesare , aceste coaliții dețin o varietate mai mare de partide decât necesarul în vederea susținerii majorității în Parlament. În fine, cabinetele minoritare sau denumite altfel, subdimensionate reprezintă intervalul cel mai mic în actul guvernării, fiind de asemnea cabinete de coaliție, în cadrul cărora partidele politice care formează totuși cabinetul nu pot deține o majoritate parlamentară. Cazul regimurilor prezidențiale în ceea ce privește numirea cabinetelor de către președinte este aparent lipsită de influența Congresului la fel ca și în cazul demiterii acelor membrii ai guvernului. Libertatea șefilor statelor de a numi propriul cabinet fără a mai ține cont de opinia partidelor de coaliție sau a unor lideri a parttidelor poate asigura în cadrul statului o stabilitate guvernamentală mai mare. În majoritatea regimurilor parlamentare , prim-ministrul deține de asemenea libertatea de a numi propriul Guvern, neexistând o modalitate concretă a validării miniștrilor , iar adesea prim-ministrul este votat mai întâi și ulterior începe procesul formării propriului cabinet. Acest lucru este o altă diferență a regimurilor prezidențiale și palamentare întrucât Parlamentul poate refuza validarea funcției prim-ministrului în cazul în care acesta dezaprobă cabinetul său și actiunile acestuia, prin retragerea încrederii. Franța dispune de un regim cu o guvernare prezidențială din 1958, iar până atunci a avut un regim parlamentar, astfel că sistemul francez continuă să dețină un cabinet ce poate fi totuși demis de către Parlament Executivele din cadrul democrațiilor diferă fie prin susținere parlamentară (cu referire aici la regimurile parlamentare) care stau la baza constituirii cabinetului dar și a felului în care cabinetul își are forma adică el poate fi minimal câștigătoare sau de coaliție, minoritare. Din punct de vedere al echilibrului puterilor în cadrul regimurilor parlamentare cel mai relevant indicator care desemnează echilibrul politic constă în durabilitatea cabinetului, astfel că un cabinet a cărui putere înfluențeazămult timp , poate fi considerat domninant în cadrul legislativ însăun cabinet a cărui activitate este de scurtă durată , va fi onsiderat un cabinet slab din punct de vedere politic.
Majoritatea teoreticienilor care au studiat procesul coalițiilor au constatat că durata cabinetelor este de o importanță majoră, cu argumentul că această durabilitatea este atât un indicator al puterii cabinetului, ci și un element al stabilității guvernamentale a regimului.
Tabel 3. Procente de timp ale cabinetelor câștigătoare minime, cele minoritare și supradimensionate care s-au aflat a putere în cele zece state analizate în perioada 1945-1980
Perioada acoperită în tabelul 3, duce la o ușoară subapreciere a cabinetelor minoritare din cele zece state. Cabinetele câștigătoare minime sunt desemnate prin intermediul modelului Westminister și se regăsește așasar în societățile omogene. Cabinetele supradimensionate sunt reprezentative guvernărilor societăților pluraliste. Un element notabil este desemnat de o perspectivă temporală a elitelor politice pentru că acestea po avea posibilitatea de a nu fi mereu prezente în cadrul cabinetelor formate. Cabinetele supradimensionate au o deosebită importanță deoarece ele se pot forma în vederea combaterii amenințărilor ori a războaielor care pot să eleimine un regim democratic.
Spre exemplu pot fi apreciate două modele ale cabinetelor minoritare: primul propriu-zis care în mod cert trebuie să discute și să negocieze cu alte partide pentru a putea rămâne în funcție ori fie să pledeze în vederea obținerii unei susțineri pentru ale sale propuneri legislative,iar cea-a de-a doua cateogorie a cabinetelor minoritare pot fi numite mai degrabă majoritare deoarece se bucură de susținere din partea partidelor active în legislativ.
Partide politice și sisteme electorale
În cadrul unei abordări teoretice, sistemele electorale reprezintă ansamblul mijloacelor și metodelor prin care sunt desemnați titularii puterii politice. Se pune problema modului în care cetățenii sunt făcuți să voteze, astfel că sistemele electorale condiționează modalitatea în care voturile sunt efectiv transformate în totalitatea locurilor parlamentare. Sistemele electorale determină de asemenea comportamentul alegătorului și analizează dacă acesta votează fie pentru partid fie pentru persoana. Reprezentarea unui sistem politic depinde atât de modalitatea de formare a Guvernului, a sistemului de organizarea a partidelor și elitelor politice dar și de sistemul electoral cu ale sale elemente tehnice. În acest sens, nu există un răspuns concret la întrebarea următoare: ce sistem electoral poate fi numit cel mai potrivit? iar una din cauzele neidentificării acestui răspuns rezidă în faptul că avem de-a face cu concepții diverse privind forma ideală a reprezentării politice a cetățeanului. Democrațiile moderne în vederea numirii propriilor guvernanți, aplică actul simplu și anume votul, care are la bază instituții politice și juridice care dezvoltă reguli în vederea garantării actului de vot secret, universal, direct ori liber exprimat ,pentru fiecare cetățean al statului. Sistemele electorale s-au devoltat odată cu istoria modernă, în secolul al XIX-lea, în primă fază au debutat cu alegeri de tip censitare urmând apoi în secolul XX sa fie bazate pe elemente ale votului universal. În cadrul democrațiilor, cetățenii își aleg conducătorii pe baza a două metode fundamentale: O formulă a majorității care constă în procesul transformării voturilor efectuate de cetățeni într-un număr de mandate,cu pluralitate simpla- plurity și majoritate în două tururi sau denumită altfel ballot systems. și o formula de tip proporțional – vot limitat ori cumulativ.
Sistemul electoral de tip majoritar constă în câștigarea mandatului de către un candidat politic, prin majoritatea absolută sau relativă din circumscripția respectivă. La baza sistemului electoral majoritar stă principiul învingătorul ia totul, fiind un sistem competitiv ce susține că puterea trebuie astfel să aparțină în totalitate candidatului politic (partidului politic) care va obține majoritatea voturilor la nivel de circumscripție. Printre dezavantajele sistemului electoral majoritar se pot enumera următoarele: referitor la criteriul reprezentativității, alegătorii care au ales candidatul care nu este pe primul loc, rămân astfel nereprezentați iar un alt dezavantaj constă în distorsionarea privind rezultatele, astfel că partidele mari sunt suprareprezentate iar partidele mici, subreprezentate. În cadrul sistemelor majoritare opțiunile cetățenilor sunt concentrate ca în final să fie restrânse spre o singură alternativă, spre deosebire de sistemele proporționale în cadrul cărora electoratul sunt siliți spre a-și concentra votul însă paleta de alegere a candidaților este mai amplă. Argumentul poate fi susținut prin fatul că sistemele majoritare recomandă adesea persoanele, adică candidații individuali iar sistemele proporționale propun mai degrabă listele de partide, fiecare din cele două conținând mai multe variante. Dificultatea de a cataloga și împărți sistemele electorale în proporționale ori majoritare rezidă în faptul că cele două nu pot fi considerate simetrice. Sistemul electoral proporțional nu este atât de competetiv precum sistemul electoral majoritar, iar una din caracteristicile fundamentale este faptul ca generează coaliții guvernamentale a căror influență nu este foarte eficientă în actul guvernării, însă este un tip de sistem electoral socotit ca fiind mai reprezentativ în cee ceea privește actul alegerilor cetățenilor. Tipul de sistem electoral proportional prin reprezentarea proporțională de liste este o metodă aplicată în mod frecvent în spațiul european, prin exemple precum: Danemarca, Suedia, Olanda, Spania, Norvegia, țări din Europa Centrală și de Est inclusiv în cazul României. Formulele de traducere a sistemelor proporționale adică totalitatea regulilor prin care se acordă locurile, din cadrul acestora cel mai relevant exemplu este cel al votului singular transferabil, single transferable vote din cadrul circumscripțiilor uninominale. Intenția acestui element este de a acorda cetățenilor posibilitatea de a aranja candidații de pe liste într-o ordine preferențială. Rezultatul constă în faptul că dacă votul depășește coeficientul electoral, adică cota, acesta este acordat preferințelor imediat următoare iar candidații care au voturi mai puține sunt astfel eliminați în mod succesiv.
Sistemele proporționale sunt caracterizate prin circumscripții plurinominale, fiind sisteme de liste care oferă posibilitatea alegătorului să aleagă mai multe persoane. Listele de partid pot fi împărțite în trei categorii și anume liste blocate, liste deschide ori liste libere. Listele de partid blocate sunt desemnate printr-o ordine impusă de către partid a candidaților, specifică statelor din America Latina, listele deschise sunt caracterizate prin faptul că nu există o ordine predeterminată și de asemenea electoratul poate să își exprime fie una fie mai multe preferințe prin două modalități, fie prin scrierea propriuzisă a candidatului preferat fie printr-un semn aplicat în dreptul numelui de pe listele electorale. De asemenea, pe lângă categoriile voturilor de lisă pe care le-am enunțat mai sus, există încă două formule și anume votul limitat și lista liberă. În sistemul de listă liberă electoratul are posibilitatea de a acorda voturi atâtea câși candidați sunt de ales și de asemenea poate să ofere un vot pentru candidați care fac parte din partide diferite, ori poate cumula astfel două voturi pentru un candidat.Votul limitat oferă posibilitatea alegătorilor de a acorda mai mult de un vot însă acestea cumulate nu pot fi mai mari decât numărul de persoane ce trebuiesc alese. În cadrul sistemului electoral de tip proportional identificăm și o altă variantă a reprezentării și anume votul unic transferabil, variantă în care cetățenii își ierarhizează candidații de pe o listă de partid și deși pare o versiune mai ușoară și atractivă, ea generează probleme alegătorilor prin voturile anulate ori oferite la întâmplare. Sistemele electorale reprezintă așa cum am amintit mai sus, formule prin care cetățenii își aleg favoriții astfel că cele două tipuri de sisteme, cel majoritar respectiv poporțional dezvoltă anumite puncte comune, deși sistemul electoral actionează doar indirect asupra sistemului politic cu referire aici la faptul că un sistem de partide este în mod egal și influențat dar la rândul său exercită o influență în sistemul politic. Astfel că sistemele electorale produc anumite rezultate, efecte disproportionate, sistemele electorale reduc numărul de partide care au intrat inițial în competiția politică, în fine, sistemele electorale pot formula un tip de majoritate parlamentară care vine în ajutorul acelor partide care nu au reușit să obțină în final o susținere majoritară absolută. În acest sens, sistemele majoritare și proporționale sunt identificate ca fiind clar opuse, astfel că un sistem electoral poate fi majoritar ăn cazul în care votul este acordat în circumscripții care sunt în general uninominale și a cărui rezultat este învingătorul ia totul.
Invers observăm că orice sistem este proporțional în cazul în care votul poate fi exprimat în colegii plurinominale. Ceea ce face un sistem să fie majoritar este faptul că el nu țintește ca un Parlament să influențeze cadrul distribuției voturilor, aceste sisteme având ca scop prim o producere detașată a câștigătorului. Așa cum am afrirmat,diferența primordială a sistemelor majoritare este necesitatea unei majorități absolute sau relative. Meritele acestui model pot fi totuși ușor manipulate de partidele politice, prin faptul că acestea se pot uni doar pentru a obține beneficii și ulterior să revină la rivalitatatea de după terminarea alegerilor. Sistemele electorale pot fi desmnate prin cinci caracteristici esențiale și anume : magnitudinea circumscripției, formula electorală, pragul electoral, locurile suplimentare și structura votului. Magnitudinea circumscripției nu trebuie să fie confundată cu numărul de alegători din cadrul circumscripțiilor ori cu mărimea geografică, ea referindu-se mai degrabă la alegerea deputaților din circumscripții, având de asemenea o influență majoră în ceea ce privește gradul de porporționaltate a rezultatelor. Pragul electoral reprezintă practic un procent minim de voturi pe care partidul ori candidatul politic trebuie să îl obțină în vederea dobândirii unui mandat. Locurile suplimentare devine un element de corectare a deviațiilor cauzate de către o magnitudine mică prin faptul că sunt ținute ca rezervă locuri într-un pool al statului fiind ulterior alocate acelor partide subreprezentate. În ceea ce privește structura votului, sunt identificate categorii- votul categoric și votul ordinal. Votul categoric nu permite alegătorului să opteze pentru candidați care provin din partide diferite iar votul ordinal va permite alegătorului împărțirea mandatului unor candidați ori partide diferite. În cazul democrației de tip parlamentară și anume Marea Britanie, este practicat sistemul majoritar uninominal cu un singur tur. Deși acest sistem este întâlnit în 53 de state contemporane pentru alegerea Parlamentului, Marea Britanie este prototipul acestui tip de sistem datorită influenței pe care a avut-o asupra fostelor sale colonii prin impunerea acestui sistem, altfel că acesta se numește și scrutin de tip englez. Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur este de asemenea utilizat în alegerile parlamentare de pe teritoriul Canadei, Indiei ori Statelor Unite ale Americii, fiind utilizat de asemenea în Noua Zeelandă până în anul 1993.
Pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii , incluzând Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, sistemul electoral folosit este sistemul majoritar cu un singur tur, find organizat în circumscripții uninominale, adică scrutin pluralitar folosit de asemenea și în cazul sistemelor majoritare de listă. Tipul de sistem majoritar uninominal cu un tur are drept consecință un grad ridicat de putere pentru partidul care domină în stat, astfel că partidul second este deseori subreprezentat,stimulând practic o concentrare politică, cu doi poli de putere astfel că partidele mici renunță la identitatea lor,aderând spre partidul conducător în vederea obținerii unei șanse spre a guverna. În practică acest lucru seminfică faptul că partidul care va câștiga majoritatea voturilor va putea ajunge la o majoritate absolută în ceea ce privește numărul mandatelor.
Un exemplu în acest caz este cel al rezultatelor alegerilor parlamentare din Marea Britanie.
În cadrul statului francez este folosită metoda sistemului majoritar cu două tururi de scrutin, care se deosebește de cea printr-un singur tur prin necesitatea majorității absolute a câștigătorului, iar condițiile în care se desfășoara fiind aceleași. Regula scrutinului majoritar uninominal cu două tururi constă în organizarea unui al doilea tur în cazul în care nu se obține majoritatea absolută de către un candidat-partid în primul tur.
Participarea în cel de-al doilea tur are la bază două situații : prin accesul liber și accesul restrâns, astfel că pentru prima situație pot fi admiși și candidații care au participat și în primul tur, situație întâlnită în Franța în timpul Republicii a treia 1875-1946 , în a doua situație fiind permis accesul numai pentru cei doi candidați, fiind o formă specifică mai degrabă în vederea alegerilor șefilor de stat. Franța este astfel unicul stat din cadrul Uniunii Europene care aplică metoda scrutinului majoritar uninominal cu două tururi în vederea alegerilor parlamentarilor,un alt exemplu de țară practicantă a sistemului este Lituania însă folosește scrutinul majoritar uninominal cu două tururi doar în vederea alegerii unei părți a numărului de paramentari. Deși Franța reprezintă modelul cel mai concret al folosirii scrutinului majoritar plurinominal cu două tururi, acesta este practicat în special pentru alegerea șefului unui stat, fiind reprezentativă în cazul republicilor prezidențiale respectiv semi-prezidențiale ca Finlanda, Austria, Polonia ori România. Versiunea majoritară a scrutinului dublu este adoptată de sistemul francez atât în vederea alegerii președintelui cât și pentru alegerea Parlamentului. În cadrul alegerilor prezidențiale, este necesară în mod clar o majoritate absolută și de aceea în cursa prezidențială se aprobă la balotaj numai primii doi candidați care au avut rezultatele cele mai bune în primul scrutin. Formula pe care ce-a de-a V-a Republică franceză a folosit-o a funcționat în mod benefic încă din 1958 prin restructurarea sistemului politic și trecerea la un regim de tip prezidențial. Sistemul electoral aplicat în cadrul Statelor Unite ale Americii este unul de tip majoritar plurinominal având la bază regula first past the post. Asemănător scutinului uninominal, scrutinul plurinominal cu un singur tur se aplică listelor câștigătoare din circumscripția plurinominală, fiind practicat în cadrul sistemului american în prezent. Formula specifică acestui tip de scrutin este dată de posibilitatea alegătorilor de a vota pentru candidatul preferat, acest proces incluzând și alegerea vicepreședintelui, astfel că președintele este ales de electori. Fiecare stat din cadrul Statelor Unite ale Americii deține câte un număr diferit de electori, datorită diferențelor la nivel legislativ, economic ș.a : spre exemplu California deține un număr de 55 electori, New York cu 29 electori etc, astfel că pentru a obține mandatul,candidatul trebuie să obțină jumătate plus unu din numărul voturilor acordate de electori. Modelul acestui scrutin prezină o slăbiciune la nivel de alegeri prezidențiale iar situația cea mai evidentă din cadrul Statelor Unite ale Americii au fost alegerile din anul 2000 dintre candidații George W.Bush și Albert Arnold Gore atunci când candidatul Albert A.Gore a câștigat 50,999,897 de voturi față de cele ale candidatului G. Bush cu 50,456,002 voturi, astfel că cel din urmă a câștigat votul electorilor din statul Florida, cu un număr de 271 de voturi din colegiu, ceea ce a însemnat un vot mai mult decât majoritatea, astfel că a devenit candidatul câștigător. În cadrul statului american, au fost efectuate câteva încercări de modificare a sistemului de vot, însă marea majoritate a populației americane a a considerat acest sistem ca fiind cel mai reprezentativ pentru ei.
Guverne instituționale și constituționale
3.1 Instituțiile politice în democrațiile liberale
Încă de la început trebuie precizat faptul că instituțiile politice din cadrul democrațiilor liberale capată anumite conotații dacă e să ne referim la Uniunea Europeană, astfel că acestea capată o dimensiune de tip interguvernamentală sub aspectul implementărilor politicilor comune și o dimensiune comunitară, predominând instituțiile supranaționale și anume : Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi ori Banca Centrală Europeană, având această ordine instituțională, “instituții comune” având “competențe diferite” . Eficacitatea acestor instituții ale Uniunii Europene reprezintă dezvoltarea unor principii democratice, cu ajutorul unor instrumente de tip juridice si politice care duc la formarea unei legitimități de tip democratice la nivelul Uniunii Europene. Parlamentul European este o instituție a Uniunii Europene, fiind o parte a puterii legislative a U.E și reprezentant al cetațenilor din statele membre, având sediul la Strasbourg. Competențele Parlamentului European nu pot fi identificate cu cele ale parlamentelor naționale iar odată cu intensificarea procesului de integrare, aceste competențe au crescut, jucând astăzi un rol important în ceea ce privește elaborarea normelor de tip comunitare, adoptarea bugetelor comunitare ș.a. Competențele de tip politic s-au dezvoltat odată cu cele legislative și bugetare, astfel că procesul s-a realizat într-un mod progresiv iar gradul de legitimizare în acest sens a fost momentul în care s-au adoptat alegerile directe ale europarlamentarilor.
Printre competențele politice mai enumerăm și controlul Parlamentului European asupra Comisiei care e exercitat printr-un raport anual, de asemnea posibilitatea Parlamentului European de a vota o moțiune de cenzură îndreptată către Comisie spre demiterea acesteia ș.a Competențele internaționale ale Parlamentului European se referă la relațiile externe inteprinse de către statele membre, astfel că acele acorduri între țările terțe ori organizații internaționale necesită avizul acordat de Parlamentul European. “Adunarea” a fost inițial denumirea însă ulterior s-a autodenumit ca “Adunare Parlamentară Europeană”, iar în ultimă fază ca “Parlamentul European”, prin Actul Unic Eurpean . Pe langă competențele pe care le-am enumerat, Parlamentul European reprezintă figura de Apărator al Poporului, primind practic reclamațiile cetățenilor Uniunii- persoane fizice și juridice, la nivel comunitar, reclamații referitoare la o proastă administrare a unei instituții ori a unui orgam administrativ din stat. Parlamentul European reprezintă așadar unica instituție a Uniunii care este aleasă și care reprezintă un gardian al apărării libertăților fundamentale și a elementelor democratice din Europa, astfel că rolul principal al deputaților este acela de a reprezenta interesele cetățenilor la nivel european. Astfel că din cele trei țări pe care mi le-am propus să le analizez, două dintre ele au avut un impact major în evoluția și extinderea Uniunii Europene, angajându-se să respecte și valorifice valorile democrației Uniunii Europene și anume Marea Britanie și Franța. După îndeplinirea celor trei criterii de aderare (politic, economic și cel al respectării acquis-ului comunitar), Franța devine membră a Uniunii Europene în martie 1957 fiind membrul fondator iar Marea Britanie în ianuarie 1973. Franța este cea mai mare țară din Uniunea Europeană deține 74 de locuri în cadrul Parlamentului European, iar Regatul Unit deține 73 de membri.Însă, procesul de integrare ia naștere odată cu crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului prin Declarația Schuman din data de 9 mai 1950 care avea în vedere punerea în comun a producției de carbune și oțel franco-germane. Scopul politic era reconcilierea franco-germană dar și dorința de a combina scopul politic cu cel economic la nivelul Uniunii, prin stabilirea unor baze comune care aveau scop dezvoltarea economică a națiunilor europene.
În cazul britanic, aceștia s-au arătat interesați în primă fază de primii pași în vederea negocierilor Tratatelor Comunității Europene, însă retragerea a fost una rapidă fatorită faptului că nu doreau uniune vamală și piață comună, pentru ca acest lucru semnifica un grad ridicat de pierdere a controlului în stat, odată cu acordarea Înaltei Autorități puterile de gestionare.În acest context, prima extindere a adus si primele probleme care au constat în principal în o atitudine diferită a Marii Britanii față de celelalte state membre ale Comunității Europene, astfel că chiar daca aderarea a fost susținută atât de laburiști cât și de conservatori, laburiștii care au fost nemultumiți de negocierile de aderare, au promis populației britanice organizarea unui referendum în vederea retragerii din Comunitațile Europene. Cu această promisiune din campania electorală, laburiștii în frunte cu prim-ministrul James Callagham câstigă alegerile electorale din anul 1974 și solicită imediat o renegociere a Tratatului de Aderare invocând astfel retragerea Marii Britanii din cadrul Comunității Economice Europene, obținând ulterior concesii care se refereau la bugetul comunitar și participarea țării la acesta dar și la regimurile de import, iar 65% din popula’ia Marii Britanii a fost de acord cu continuarea prezenței în Comunitatea Economică Europeană În cadrul intituțiilor și organizațiilor din democrațiile liberale, distingem de asemenea și Societatea Națiunilor, prima din organizațiile internațioanale a cărui scop a fost menținerea păcii la nivel mondial precum și dezarmarea. Cea mai importantă contribuție în dezvoltarea Societății Națiunilor a avut-o statul francez, prin propunerea în fața Societății Națiunilor un cadru pentru creearea unei federații și anume “Uniunea Europeană”. Ideea a fost ulterior transpusă printr-un memorandum al guvernului francez care a fost trimis către cancelarii europeni, urmând apoi a fi prezentat , ideea de bază a documentului fiind o coordonare a tuturor statelor membre de către Societatea Națiunilor, fiind un proiect bazat mai degrabă pe ideea de uniune și nu doar de unitate,prin respectarea suveranității naționale a statelor membre. O altă instituție importantă care pledează pentru apărarea elementelor democratice la nivelul Uniunii, este Consiliul European care este parte a structurii instituționale comune europene. Consiliul este una din cele cinci instituții comunitare, fiind înteles ca element legislativ și executiv pe de-o parte, și ca reprezentant al statelor membre, pe de alta parte.
Având în vedere faptul că este o instituție importantă în cadrul sistemului instituțional, toti membrii Consiliului sunt numiți de către guvernele statelor membre ci nu de o altă instituție comunitară. Miniștrii din cadrul statele membre se reunesc în mod periodic în Consiliului UE adoptarea normelor europene și în vederea coordonării politicii, astfel că în funcție de domeniul de politică discutat și analizat, reprezentanții guvernelor statelor membre participă regulat la aceste reuniuni ale Consiliului.
3.2 Cadrul instituțional și dezvoltarea politică
Consolidarea instituțională în cadrul celor trei țări pe care mi le-am propus să le analizez, a ventit odată cu aprofundarea integrării la nivel european. Sistemul instituțional european era în anii 50’ unul intact, și reușise o extidenere geografică a cadrului instituțional, până în anii 70’ atunci când competențele instituționale ale statelor s-au confruntat cu crize ale sistemului monetar, dezechilibre regilonale provocate de piața comună ș.a. Un factor important în această evoluție a fost Constituția, văzută de majoritatea autorilor ca fiind un izvor al dreptului constituțional și care cuprinde principii și reguli democratice. În primă fază, în secolul al XVIII-lea cuvântul “constituție” era utilizat în vderea desemnării unei o legi fundamentale a statului și care avea la bază elemente ale organizării statului burghez , scopul fiind de a apăra drepturile și libertățile proclamate de revoluțiile burgheze precum cea din America, 1787) și ulterior Franța, 1791. De asemenea, cuvântul “constituție” este regăsit în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789, astfel că se concretizează accepțiunea elementelor de Constituție ca document scris. Reforma din cadrul sistemulului instituțional a unor mari puteri a avut ca obiectiv o dezvoltare și consolidare a procesului de decizie, și un grad sporit de eficacitate, prin democratizarea elementelor din stat și transpuse într-un cadru instituțional comun statului, care au dus la dispariția problemelor instituționale. Trăsătura fundamentală în materie de consolidare a sistemului constituțional, statului britanic îi lipsește o constituție în sens formal dar nu și în sens material pentru că în ansamblul de cutume se adaugă textele juridice pe care le-a adoptat Parlamentul britanic. Din punct de vedere cronologic se admite că primele elemente ale istoriei constituționalismului apar odată cu Constituția engleză, fiind astfel prima constituție apărută în lume.
Sistemul britanic are o experiență de câteva sute de ani și se bazează pe un set de documente istorice bine definite iar termenul de „constituție britanică”, este concept odată cu adoptarea în anul 1215 a documentului Magna Charta Libertatum. Pe lângă documentul enunțat au intrat în categoria izvoarelor scrise ale Constituției engleze acte precum : Petiția drepturilor “Petition of Rights”din 1628, “Reform Act”,Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bill of Rights”) din 1689, dar și actul care stabiilea succesiunea la tron “Act of Settlement” în 1701; în 1832 precum și „Acte ale Parlamentului “ (1911, 1949, 1958). De asemenea reguli din cadrul constituțional și anume common law, adică acele reguli care nu necesită înscrise într-un text legislativ dar care sunt aplicate de către instanțele judecătorești britanice. Întrebarea care simplifică situația cadrului instituțional britanic este: este nevoie de o Constituție scrisă în cadrul Marii Britanii? Astfel că în ultimii ani, în statul britanic s-au purtat discuții doctrinare care au la bază ideea necesității sau nu ca Regatul Unit să formuleze sau nu o Constituție scrisă urmând astfel exemplul statele federale moderne. Tradiții și cutumele constituționale ale statului britanic reprezintă un cadru funcțional bine stabilit, de a căror existență și punere în practică este conștientă totalitatea populației engleze astfel că aceste simboluri instituționale cu acel caracter tradițional sunt respectate cu rigurozitate și până la momentul actual nu s-a simtit nevoia unor modificări majore. Cele mai noi acte constituționale au apărut în general în acele situații de luptă pentru independență,în situații de criză ori prin dorința de a elimina a regimurile politice nedemocratice. Totuși unele dintre ele par că au luat naștere din acea reflecție pașnică, democratică și ordonată a unor guverne. În această ultimă categorie, putem încadra îndrăznim o posibilă și viitoare constituție a Regatului Unit ce va răspunde la totalitatea frământărilor societății britanice, o societate conservatoare și complexă însă care prezintă lipsuri juridice și instituționale și care se axează din resusrsele juridice ce au izvorât din elementele primei „constituții” și anume Magna Charta Libertatum. În cazul britanic au fost enumerate mai multe manifestări critice cu privire la procesul legislativ, fiind astfel grupate în patru categorii . Prima critică se referă la limbajul pe care autorii l-au folosit pentru a elabora actele Parlamentului, limbajul fiind considerat și complex. A doua critică se referă tot la adoptarea actelor Parlamentului care prezintă o supra-elaborare” întrucât autorii acestor așa numite bill-uri au tendința de a le adapteze pentru orice controverse și situație.
Structura internă a câtorva excepții ale actelor Parlamentului sunt considerate a fi lipsite de logică datorită formei în care sunt redactate, astfel că sunt greu de înțeles de către populație, acesta fiind a treia critică. Ultima critică face referire la anumite lacune ale actelor și la gestionarea amendamentelor care duc la un grad ridicat de dificultate în ceea ce privește întelegerea legii. Practica dar mai ales gândirea politică a statului francez a influențat și încă o face, elementele dezvoltării democratice și prin actuala Constitutie a statului francez adoptată la 4 octombrie 1958 și care a fost supranumită si “Constitutia celei de-a Cincea Republici”, astfel înlocuind Constituția “Celei de-a Patra Republici” care data din data de 27 octombrie 1946, prin munca lui Charles de Gaulle și a redactării de către Michel Debré. Republica a patra o putem încadra în perioada în care generalul Charles de Gaulle a inteprins acțiuni de eliberare a țării și de introducere a unor criterii democratice. Un referendum organizat la data de 21 octombrie 1945 a avut drept scop identificarea dorințelor cetățenilor în vederea criterului de alegere a Adunării Constituante-puterea legislativă. Astfel că organizarea puterilor statale în Constituția din 1946 a oferit Parlamentului francez o formă bicamerală, ce era compus dintr-o Adunare Națională și un Consiliu al Republicii, ce-a de-a doua cameră. Constituția franceză nu a avut ca prim scop enumerarea propriu zisă a drepturilor fundamentale, dar această parte a Constitutiei franceze de la 1958 a înglobat prin enumerare acele drepturi prime din Declaratia de la 1789 dar și a Constituției de la 1946. Constituția din 1958 a păstrat elemente de tip parlamantar însă a întărit mai degbrabă puterile prezidențiale, printr-o Adunare Națională care este prima Cameră a Parlamentului francez și care se compune în prezent din 577 de membri, aleși pe o periodă de cinci ani prin metoda unei majorități uninominale. Cadrul dezvoltării instituționale și politice din America a fost reprezentată de Constituția Statelor Unite ale Americii care a fost adoptată în anul 1787 și care a reprezentat până în prezent legea fundamentală în cadrul organizării politico-juridică a statului american. Din punct de vedere istoric, primele elemente care au dus la Constituția americană a fost lupta dusă împotriva statului britanic care împiedicat mai degrabă dezvoltarea coloniilor din America, urmând astfel în urma războiului anglo-american Pacea de la Versailles din 1783 în care britanicii au recunoscut independența Statelor Unite ale Americii.
Astfel că în urma câștigării independenței, statele și-au adoptat ulterior propriile Constituții care aveau la bază garanții ale drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Constituția Statelor Unite ale Americii este așa cum am apreciat mai sus, legea supremă, iar adoptarea sa a fost efectuată de către Convenția Constituțională – United States Constitutional Convention, care s-a desfășurat în Philadelphia și care a creat o uniune de state de tip federale și un guvern în vederea conducerii acestor state, definită prin noua Constituție. Imediat după momentul adoptării Constituției, ea a fost supusă ratificării de către cele treisprezece state originare, fondatoare statului american și foste colonii britanice, astfel că primul proces de ratificare a fost îndeplinit de statul Delaware în nul 1787, ultimul stat care a ratificat Constituția fiind Rhode Island în anul 1790 astfel constituindu-se ratificarea completă a Constituției Statelor Unite ale Americii. Constituția Statelor Unite este clasificată ca fiind cea mai veche constituție de tip federal fiind de asemenea una din cele mai vechi constituții ale lumii care și-a păstrat procesul de funcționare în mod neîntrerupt încă de la adoptarea sa proprie. Structura Constituției Statelor Unite ale Americii este desemnată printr-un preambul și un număr de șapte articole fundamentale. Preambului este considerat ca fiind o primă declarație de bază a Constituției și a cărui scop este explicarea întemeierii procesului care a dus la crearea Constituției. Articolele au avut drept scop crearea unui cadru de exchilibru între puterile statale, având următoarea oridine: Articolul I care preciza faptul că puterea legislativă va fi deținută în mod clar de către Parlament o Cameră a Deputaților și de către un Senat. Cel de-al doilea articol desemna puterile executive care urmau a fi deținute de președintele țării în relație cu guvernul statului, articolul al treilea desemna puterea judiciară a cărui control era deținut de un Tribunalul Suprem , articolul al patrulea se referea la puterea Statelor și acele limite ce nu trebuiesc depășite, prin respectarea elementelor democratice în stat, în fine, ultimele articole instituiau procesul schimbării unor elemente ale Constituției, a influenței puterii federale și a procesului de ratificare în sine. Criteriile definitorii urmate de intrarea în vigoare a Constituției americane, a dus la separarea clară a puterilor în stat și a influenței acetora, astfel că puterea executivă îi este încredințată unui președinte care va exercita astfel o dublăa funcție și anume cea de șef al statului și șef al Guvernului,puterea legislativă fiind pusă sub un control al unui Congres, ca organism
bicameral format din Camera Reprezentanților și Senat, în fine puterea judecătorească fiind atribuită unei Curți Supreme de Justiție prin tribunalele proprii ale fiecărui stat. Cadrul instituțional și dezvoltarea politică din cadrul celor trei state analizate au avt un impact major în extinderea geografică a cadrului instituțional, fiind modele preluate de alte țări în cadrul procesului de tranziție democratică. Necesitatea scrierii și ulterior a adoptării acestor Constituții au desmnat stabilitatea democratică, un imbold pentru clasele politice și structurile statelor.Rolul acestor legi fundamentale s-a concretizat prin acte ale modernizării și progresului în stat, dar mai ales a recunoașterii unor drepturi fundamentale ale omului, dar și a unei separări clare a puterilor în stat și a unor organisme menite să ducă la un control democratic în stat.
3.3 Crize guvernamentale. Ce regim produce cel mai posibil crize guvernamentale?
În cadrul analizei propuse de Giovanni Sartori, autorul indică faptul că cea mai bună formă politică este cea care se aplică mai bine, analiză ce a avut drept elemente de cercetare cazurile englezilor, a latino-americanilor și a francezilor. Națiunea franceză a abandonat regimul parlamentar cu mare ușurință însă le este recomandat latino-americanilor, pe cealaltă parte, englezii sunt nemultumiți de sistemul bipartidic însă este un sistem de guvernare pe care italienii îl apreciază. Cazul democrațiilor prezidențiale este definit prin apariția aproximativ a treizeci de țări de tip prezidențiale a căror majoritate o regăsim în America Latină, democrații care dacă nu luăm în calcul cazul Statelor Unite, ele nu am avut un parcurs continuu. Cel mai relevant exemplu este Costa Rica , urmat de Venezuela,ambele având continuitate din 1949, respectiv 1958. În acest sens, marea majoritate a țărilor latino-americane, vorbim de cazurile Argentinei, Uruguay, Chile ori Brazilia au reprezentat exemple de discontinuitate a regimului, cu precizarea că acestea și-au restabilit elementele democratice din stat în anii 1980. În categoria democrațiilor instabile se află și cazul Paraguay, Bolivia, Republica Domincană dar și Ecuador, acestea fiind clasificate ca instabile și vulnerabile din punct de vedere democratic, datorită crizelor guvernamentale permanente și a intervențiilor militare din cadrul țărilor. Din punct de vedere al stabilității și al eficacității, se consideră că criteriul stabilității este un principal indicator pe baza căruia o democrație poate funcționa, atfel că un sistem fie el parlamantar,prezidențial, semi-prezidențial va putea obține o guvernare stabilă atunci când va obtine și eficacitate în actul guvernării și invers, guvernele care sunt instabile pot identifica acele guverne ineficiente. Luând ca exemplu cazul regimului semiprezidențial, observăm că nu va putea exista un guvern stabil care e capabil de a lua decizii fără un prim-ministru a cărui acțuni sunt hotărâtoare, totuși daca cetățenii preferă un guvern eficient în acest sens, se presupune că aceștia conștientizează buna guvernare a guvernului respectiv. Totuși în cazul situațiilor în care cetățenii se tem de guverne care guvernează ineficient, se ajunge la ideea generală care presupune că un guvern ineficient desemnează cea mai bună metodă de apărare împotriva unei eventuale guvernări proaste, cu argumentul că cu cât gradul de eficiență este mai mic cu atât apar elementele negative ale guvernării. Un regim a cărui guvern este istabil poate fi dăunător populației și sistemului prin simplu fapt că nu reprezintă interesele cetățenilor, irosește resurse care nu dau în final nici un rezultat. Cu ajutorul argumentelor enunțate, putem afirma că stabilitatea în ceea ce privește organizarea politică, a unei democrații stabile este diferită de un guvern stabil, cu argumentul că stabilitatea ține mai degrabă de durata sa pe când guvernele pot fi longevive dar ineficiente, deci durata nu poate fi considerată un indicator. Din punct de vedere al sistemelor de partide, mi-am propus să analizez care din cele trei regimuri desemnează modelul cel mai relevant în ceea ce privește buna organizare a partidelor și impactul major asupra populației și a sistemului politic. Partidele politice joacă un rol important în cadrul sistemelor politice a căror rol este construiea unei democrații stabile. Astfel că în cazul sistemelor parlamentare, partidele politice sunt desemnate ca fiind partide disciplinate, care au la bază un sistem de loialitate partizană . Sistemele parlamentare acordă puteri premierului și îl numește în acest fel responsabil de implementarea politicilor în stat, având de asemenea capcitatea de a numi proprii minițstri sau a-i demite, fiind într-o relație directă cu electoratul deoarece partidele din sistemele parlamentare anunță încă din timpul campaniei liderul propus spre a candida în funcția de prim-ministru al țării. Fragmentarea partidelor politice din unele state prezidențiale precum Peru, Brazilia ori Paraguay a dus către un sistem dezorganizat și o discontinuitate a regimului, iar absența partidelor disciplinate, ca în cazul sistemelor parlamentare a dus la instabilitate guvernamentală și partide care nu au fost responsabile în vederea implementării politicilor guvernamentale. O altă diferență majoră în ceea ce privește actul guvernării, este aceea că parlamentarismul impulsionează partidele și liderii acestora spre a fi responsabili în actul guvernării și față de cetățeni, iar în cazul în care aceștia nu implinesc aceste criterii, sunt trași la răspundere prin însumarea condițiilor. Totodată, față de sistemul prezidențial, parlamentarismul permite o schimbare a liderilor de partide, fără a genera o criză de regim ori de continuitate a agendei politice. Regimurile parlamentare se bazează așadar pe ideea conform căreia Parlamentul este suveran, această ipoteză desemnează defapt principiul prin care Guvernul își dezvoltă acțiunile mai degrabă prin adunări. Un alt argument privind producerea de crize guvernamentale din cele trei regimuri analizate se referă la balanța dintre puterile legislative și executive din regimurile prezidențiale și crae duc la o balanță a puterii, și ceea ce regimul semipezidențial produce, adică un gad ridicat de dominație executivă în stat. Dimensiunile celor două regimuri pot fi încadrate în două dimensiuni.
Prima dimensiune se referă la “dimensiunea executiv partide” și are la bază două elemente. a. Cabinetele care sunt formate dintr-un singur partid dominant, specifice regimurilor prezidențiale versus formarea de coaliții. b. Dominația executivă versus echilibrul dintre executiv și legislativ. A treia dimensiune se referă la sistemele care au la bază două partide dominante în cadrul statului, specifice regimului parlamentar prin exdmplul Marii Britanii, versus sisteme formate din o varietate de partide. Sistemele de partid de tipul unidimensionale vesus sistemele de tipul multidimensionale. În fine, ultima caracteristică a dimensiunii este legată de alegerile plurale și alegerile cu reprezentare proporțională. A doua dimensiune se referă la elementele federal-unitare, astfel că prim caracteristică se referp la relația contradictorie dintre un guvern unitar și care este centralizat din punct de vedere instituțional, versus guverne federale și ușor descentralizate, specifice regimurilor prezidențiale, prn exemplul Statelor Unite ale Americii. Legislativele reprezintă a doua caracteristică prin legislative de tipul unicamerale și legislative bicamerale puternice. Ultima caracteristică a dimensiunii federal-unitară se referă la constituții și la categoria acestora, adică constituții ale statelor care se găsesc intr-o formulă scrisă (se regăsește în majoritatea democrațiilor contemporane) și a celor nescrise, specifică în cadrul Marii Britanii. Analiza asupra acestor trei regimuri a condus la concluzia că sistemul unei țări poate funcționa fie ca un model prezidențial ori parlamentar atâta timp cât președintele exercită influența și nu puterea. Astfel că funcționarea acestor regimuri depinde într-o mai mică măsură de intenția designului instituțional, ci mai degrabă ține de configurația pe care partidele politice o au în cadrul statului. Președintele unui stat, în cazul nostru al unei republici reprezintă autoritatea supremă în situația în care acesta deține majoritatea în Adunarea Națională înșă în situația în care un partid, altul decât al său poate prelua puterea și controlul în legislativ, acesta va trebui să abandoneze practic puterea prim-ministrului țării. În cazul semiprezidențialismului, luând ca exemplu Republica a Cincea se poate afirma că nu tot timpul a fost semiprezidențială ori prezidențială, ci au fost momente în cadrul statului când au existat situații speifice parlamentarismului. Maurice Duverger susține că Republic a Cincea nu poate fi caracterizată ca fiind un rezumat sau o îmbinare a regimurilor parlamentare și prezidențiale ci mai degrabă poate fi socotită ca o alternare a acestor două regimuri.
Unele critici la adresa regimului parlamentar s-au referit la faptul că în timp ce un regim prezidențial poate funcționa ca o formă pură a prezidențialismului, un regim de tipul parlamentar poate rămâne într-un oarecare plan secund. Aceste critici au la bază argumentul precum că un parlament care este ineficient dar și fragmentat nu va fi capabil să susțină prim-ministrul. Stabilitatea guvernamentală semnifică în cadrul regimului parlamentar o relație eficientă a parlamentului și a premierului în ceea ce privește actul guvernării. Cazul regimurilor semiprezidențiale a căror elemente au fost îndelung criticate s-a referit mai degrabă la abilitățile președintelui totuși mai mulți specialisti consideră că regimul semiprezidential desemnează o a treia categorie a regimurilor de separare a puterilor din cadrul unui stat ceea ce reprezintă un regim de separare a puterilor, categorie ce s-a adaugat regimurilor prezidentiale dar și parlamentare. Conceptul însuși de semiprezidențialism a fost un subiect al numeroaselor controverse doctrinare care au urmărit validitatea conceptului dar și autenticitatea acestuia în cadrul unui regim politic. Varietatea puterilor președintilor din cadrul regimurile semiprezidențiale au constituit de asmenea un subiect de crtică datorită facptului că acesta ar reprezenta un punct vulnerabil în actul guvernării. Responsabilitățile unui președinte în cadru acestui tip de regim pot fi deseori difuze sau conflictuale și pot crea situații de conflict în relația cu prim-ministrul ales. În vederea combaterii acestor critici, Maurice Duverger afirma că deși la prima vedere acest regim combină două logici divergente adică cele ale regimurilor prezidențale respectiv parlamentare, regimul seiprezidențial nu are în cadrul sistemului său nici o contradicție. Dacă regimul prezidențial obligă practic legislativul și executivul la o relație de compromis reciproc și regimul parmalentar la o eficacitate și stabilitate a parlamentului, regimul semiprezidențial desemnează în viziunea lui Maurice Duverger, o combinație a două principii fundamental care au drept scop o bună repartizare a puterilor din cadrul statului și care duc la o performanță a regimului. Maurice Duverger susține că regimul de tip semiprezidențial își datoreaza rezultatele performante nu din punct de vedere al structurii instituționale ori guvernamentale ci mai degrabă a capacității propriului sistemului electoraldar și a sistemelor de partide care generează majorități parlamentare foarte stabile în cadrul statului.
Tendința centrală
Am suspus analizei trei state, considerate prototipuri ale regimurilor prezidențiale, parlamentare respectiv semi-prezidențiale și anume țările: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța. în vederea realizării acestei cercetări am supus analizei urmatoarele variabile : indexul democrației, produsul intern brut, dezvoltare umană și participare politică. Stadiul prim al cercetării este cel al radiografierii a datelor sau a descrierii acestora , cu ajutorul căruia putem analiza datele din punct de vedere cantitativ. Rolul indicatorilor tendinței centrale: Mod, Mediană și Medie putem aflăm valoarea care are frecvența cea mai mare în cadrul distribuției și de asemenea puetm afla care este mediana, ulterior putem afla metoda de a împărți datele în două părți egale și care este media considerată cea mai relevantă măsură a tendinței centrale în cadrul unei distribuții. Prin aplicarea celor trei elemente ale tendinței centrale se pot observa următoarele date ale analizei : frecvența indexului democrației are o valoare de 8,11 această valoare a cunoscut în ultimii ani o ușoară creștere în cele trei țări; frecvența prodului intern brut este de 2,82 și cunoaștere o creștere doar în Marea Britanie și Statele Unite ala Americii, Franța având o ușoară descreștere în ceea ce privește produsul intern brut. Frecvența dezvoltării umane este de 0,88 fiind valori relativ egale în cadrul celor trei state, în intervalul 2007-2014. Modul participării politice are o valoare de 7,22 Statele Unite având o rată a participării politice a electoratului mai mare decât celelalte două state. Procesul elctoral și pluralismul politic are o frecvență de 9,58 ceea ce arată o diversitate și un argument în vederea suținerii gradului de democratizare a celor trei state. Media reprezintă cea mai întâlnită măsură a tendinței centrale și se poate calculeaza ca sumă a tuturor valorilor numerice ale unei variabile dintr-un set la numărul total de date din setul respectiv. Prin aplicarea formulei mediei am obținut următoarele : indexul democrației are o medie de 8,08 diferența se poate observa în compararea Statelor Unite care are o medie de 16,3 pe când Franța o medie de 7,91. Produsul intern brut al celor trei țări are o medie de 0,89 , și cunoaște o ușoară uniformitate a celor trei.
Dezvoltarea umană are o valoare a mediei de 0,89 în cadrul celor trei țări, media fiind relativ apropiată : Statele Unite ale Americii cu media dezvoltării umane de 0,90, Franța cu o medie de 0,88 iar Marea Britanie cu o medie a dezvoltării umane de 0,78. Participarea politică cunoaște o medie de 6,61 Statele Unite ale Americii având pe durata intervalului 2007-2014 o valoare constantă de 7,22. În fine, procesul electoral și pluralismul politic are o medie de 9,40 cu referire la faptul că Franța și Marea Britanie au avut în intervalul 2007-2014 o valoare constantă de 9,58, astfel că cu aceste argumente putem clasa cele trei tări ca regimuri democratice datorită gradului ridicat de participare politică a cetățenilor și a pluralismului politic. Următorul indicator analizat este mediana care reprezintă valoarea de mijloc a unei distribuții adică măsura care divizează în două șirul ordonat de date. Mediana variabilelor analizate au următoarele valori : indexul democrației cu o valoare de 8,11 , produsul intern brut cu o valoare de 1,65, dezvoltarea umană cu o valoare de 0,89 , participarea politică cu 6,67 și ulrima variabilă, procesul electoral și pluralismul politic cu o valoare de 9,58.
Variabilitate
Cei mai importanți indicatori care au drept scop caracterizarea variabilității unei serii față de tendința centrală sunt următorii: dispersia ori varianța, amplitudinea, deviația standard, amplitudinea interquartilică și coeficientul de variație. Rezultatele indicatorilor variabilității au drept scop corelarea într-un mod mai eficient datele cercetării dar și identificarea relațiilor dintre variabilile analizate. Varianța desemnează o măsură de împrăștiere a datelor dintr-o anumită serie statistică, față de valoarea medie. Din punct de vedere al analizei dispersiei, se observă că varianța este de 0,025 și media indexului democrației de 8,08 ceea ce semnifică că datele supuse analizei sunt compacte. O influență majoră care a dus la aceste rezultate este faptul că cele trei state fac parte din categoria primului val al democrației, cu o continuitate democratică stabilă. Din punct de vedere al ratei produsului intern brut, se observă că varianța este de 3,66 iar media de 0,89, fiind date dispersate. Un exemplu în aceste sens îl regăsim în analiza ratei produsului intern brut din anul 2014 a celor trei state supuse analizei, astfel că datele arată că Statele Unite ale Americii avea o rată a pibului de 2,82 la fel ca Marea Britanie, însă Franța avea o rată a pibului de 0,18, rezultând astfel datele dispersate.
Din punct de vedere al dezvoltării umane se observă o varianță de 0,00 și o medie a dezvoltării umane de 0,89. Indicele dezvoltării umane reprezintă un compozit de măsurare care are la bază trei dimensiuni fundamentale : o dimensiune a devoltării, a unui nivel de trai decent și a unei vieți lungi și sănatoase. Raportul de dezvoltare umană, actalizat în fiecare an de către Programul Națiunilor Unite pentru dezvoltare, concretizează un clasament al tărilor și a indexului dezvoltării umane. Regăsim clasate țările supuse analizei după cum urmează: Statele Unite ale Americii ocupă locul 13 prezentând o descreștere a indexului dezvoltării umane, odată cu naul 2013, Marea Britanie ocupă locul 21 în clasament, iar Franța ocupă locul 8 cu un grad ridicat al dezvoltării umane. Participarea politică în cadrul celor trei state supuse analizei este un element definitoriu, și un criteriu care a contribuit la clasificarea acestora în categoria democrațiilor continue și a regimurilor democratice pure, prin exprimarea publică a opțiunilor cetățenilor și a manifestărilor privind dorința de a intra în jocul politic. Analiza participării politice cunoaște o varianță de 0,50, cu o medie a celor trei state de 6,61, fiind date compacte asemenea variabilelor analizate mai sus și anume indexul democrației, produs intern brut, dezvoltare umană. Ultima variabilă, cea a procesului electoral și a pluralismului politic se referă la stabilitatea guvernamentală și politică a celor trei state și la acțiunea mai multor forțe politice care garantează libertățile și drepturile cetățenești, prin partide disciplinate din punct de vedere politic. Observăm o varianță de 0,73 și o medie a procesului electoral și a pluralismului politic de 9, 40. Deviația reprezintă acea măsură a gradului de împrăștiere a datelor și care se măsoară în paralel cu datele inițiale, raportându-se în cadrul rezultatelor împreună cu media . Rolul deviației standard este acela de a evidenția intervalul valoric situat în jurul mediei, interval în care s-au distribuit valorile variabilelor. Valorile pe care deviația standard le produce au rolul de a desemna probabilitatea ca un esantion să fie omogen sau neomogen, valorile putând fi plasate intr-un interval ± cu o deviație standard în raport cu media. În urma analizei variabilelor, am observat că deviația standard pentru următoarele variabile: indexul democrației ± 0,15 , dezvoltare umană ± 0,01 , participare politică ± 0,71, în fine, procesul electoral și pluralism politiccu o deviație ± 0,27, produs intern brut ± 1,91
Putem observa că pentru variabilele : indexul democrației, dezvoltarea umană, participare politică și proces electoral și pluralism politic, deviația standard din cele trei țări analizate este una omogenă, iar cea mai mică deviație standard o întâlnim pentru variabilele dezvoltării umane și indexul democrației. Deviația standard în ceea ce privește produsul intern brut al celor trei țări, este neomogenă prin valoarea ± 1,91. Cel de-al treilea indicator supus analizei, care caracterizează variabilitatea este amplitudinea interquartilică ce desemnează diferența dintre a treia quartilă și prima quartilă dintr-un set de date și care analizează modalitatea de împrăștiere a 50% din date. Aplicarea formulei amplitudinii interqurtilice a dus la următoarele rezultate : pentru indexul democrației avem o valoare de 0,14 dezvoltare umană = 0,03 , participare politică =1,11 procesul electoral și pluralismul politic = 0,41 și produsul intern brut cu o valoare de 2,04. Coeficientul de variație reprezintă ultima măsură a dispersiei și este o exprimare în cifre relative a abaterii standard cu valori întâlnite în intervalul [0,100]; astfel că dacă valoarea este mai mică de 15% atunci împrăștierea va fi mică iar seria mai omogenă rezultând și o media mult mai reprezentativă. Dacă coeficientul de variație este inclus în intervalul 15%-30% atunci împrăștierea este mijlocie și media va fi mai puțin reprezentativă pentru șitul de date analizat. În fine, dacă valoarea este mai mare decât 30% atunci împrăștierea datelor este mare cu o medie mai puțin reprezentativă în acest sens.
Simetria distribuției statistice- modalitatea în care sunt repatizate date.
În final, ultima proprietate a unui set de date este caracterizată prin simetria distribuție datelor statistice,mai precis modul de distribuire a datelor analizate . Cei doi indicatorii ai formei de distribuție sunt: 1. indicele de simetrie Skewness și 2. indicele de boltire Kurtosis. Primul indice, adică indicele Skewness este folosit în cercetarea distibuției unei serii de date statistice în vederea identificării deviației distribuției în raport cu distribuția simetrică din jurul mediei, iar cel de-al doilea, indicele Kurtosis desemnează gradul de aplatizare ori gradul de ascuțire a distribuției analizate. Analiza histogramei este folosită deoarece poate reprezinta o imagine ușor de citit chiar la nivel intuitiv. În vederea indetificării corelațiilor vom supune analizei un număr de cinci histograme care ne vor ajuta să identificăm forma distribuției.
În histograma indexului democrației se observă o distribuție simetrică a datelor deoarece media = 8,09 și mediana = 8,11. Histograma conține patru intervale după cum urmează : 0,00-7,80 ; 7,80-8,00; 8,00-8,20; 8,20-8,40. În primul interval 0,00-7,80 regăsim puține valori datorită faptului că indexul democrației din Franța a cunoscut o ușoară descreștere; în intervalul 8,00-8,20 pot fi identificate cele mai multe valori, cu referire aici la indexul democrației înregistrat în Statele Unite ale Americii și Franța, astfel că în histograma indexului democrației regăsim o distribuție simetrică a datelor. Indicele de simetrie = – 0,93 încadrandu-se în intervalul (– n; 0 ) iar indicele de boltire = 0,19, având o distribuție mezocurtică.
Histograma produsului intern brut ne arată că distribuția este asimetrică stânga, cu o valoare a mediei de 0,90 și mediana 1,65. Distribuția histogramei are următoarele intervale: -6,00 -4,00; -4,00 -2,00; -2,00- 0,00; 2,00-4,00, astfel că distribuția este concentrată în intervalul -2,00-2,00. Cele trei state cunosc o modificare a ratei produsului intern brut, astfel că Statele Unite ale Americii este din anul 2012 într-o creștere a produsului intern brut, Franța de asemenea cunoaște o creștere din anul 20012 însă Marea Britanie prezintă dificultăți, având rata produsului intern brut în descreștere, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie cunoscând o valoarea maximă a PIB cu o valoare de 2,82 în anul 2014. Indicele Skewness are o valoare de -1,46 și se încadrează în primul interval [-n; 0]. Indicele Kurtosis are o valoare de 1,62, având o distribuție mezocurtică.
În cadrul histogramei dezvoltării umane, indexul dezvoltării umane cunoaște o medie de 0,89 și valoarea medianei de 0,89, astfel că se observă o distribuție simetrică a datelor, fiind o distribuție leptocurtică. .Distribuția histogramei este concentrată astfel : 0,87-0,88; 0,88-0,89; 0,89-0,90; 0,90-0,91; 0,91-0,92. Frecventa datelor cunoaște o evoluție aproximativ uniformă, statele analizate au cunoscut un index al dezvoltării umane relativ aproximativ în intervalul 2007-2014. Indicele de simetrie are o valoare de 0,19 și poate fi încadrat în intervalul (0 ; n ) iar indicele Kurtosis are o valoare de -1,67.
Histograma indexului participării politice cunoaște o medie de 6,62 și mediana de 6,67, fiind o distribuție normală mezocurtică. Intervalele histogramei sunt: 0,00-5,00; 5,00-5,50; 5,50-6,00 ; 6,00-6,50; 6,50-7,00; 7,00-7,50; 7,50-8,00. În intervalul 6,00-7,50 se regăsesc frecvențele maxime, Statele Unite ale Americii având în perioada 2007-2014 un procent constant al participării politice de 7,22. Indicele de simetrie are o valoare de -0,77 fiind încadrat în primul interval (-n ;0) iar indicele Kurtosis are o valoare de 0,33, astfel că distribuția este mezocurtică deoarece valorile mediei și medianei sunt relativ egale.
Histograma indexului procesului electoral și a pluralismului politic din cele trei țări analizate are o medie de 9,41 și mediana de 9,58 distribuția fiind înclinată spre dreapta. Intervelele histogramei sunt : 0,00-08,75; 8,75-9,00; 9,00-9,25; 9,25- 9,50; 9,50-9,75, având o frecvență de 15. Două din cele trei state, Franța și Marea Britanie au cunoscut în intervalul 2007-2014 o valoare constantă a procesului electoral și a pluralismului politic de 9,58, iar Statele Unite ale Americii a cunoscut începuând cu anul 2008 o creștere a valorii procesului eletoral în cadrul țării. Indicele de simetrie are o valoare de -1,37 iar indicele de boltire cunoaște o valoare de 0,89 astfel că distribuția este platicurtică.
Analiza explicației știintifice.
În partea a doua a cercetării mi-am propus identificrea variabilelor independente și a variabilei dependente și o analiză a explicației știintifice. Cele cinci variabile supuse analizei sunt : indexul democrației, produs intern brut, dezvoltare umană, participare politică și procesul electoral și pluralismul politic. Am identificat ca variabilă dependentă indexul democrației iar celelate variabile independente sunt produs intern brut, dezvoltare umană, participare politică și procesul electoral și pluralismul politic , variabile care influențează indexul democrației. În vederea analizei relației dintre variabilele enumerate, vom apela la următorii indici și anume covariația, coeficientul linear Pearson și coeficientul nonparametric Kendall. Covariația ne indică deviațiile variabilei dependente și a celor independente de la medie fiind deci un element de măsură a asocierii dintre două variabile.
Tabel 1. Covariația dintre variabila dependentă (Indexul democrației) și cele patru variabile independente
În cadrul tabelului 1. se poate observa că trei din cele patru variabile independete (dezvoltare umană, participare politică și proces electoral) au o covariație < 1 ceea ce semnifică faptul că deviațiile variabilelor nu se abat de la medie. În vederea identificarii relațiilor dintre variabila dependentă și cele independente și influența acestora asupra analizei.
Pentru a putea identifica aceste relații, vom analiza cu ajutorul graficelor de tip Scatter și vom putea observa astfel cum se prezintă relația dintre variabile având trei opțiuni de încadrare: o relație perfect negativă, o relație perfect pozitivă sau o relație în care nu există nici un fel de corelație între variabile.
Primul grafic al analizei arată relația dintre variabila dependentă (indexul democrației) și varianta independetă (rata produsului intern brut). Observăm că indexul democrației corelat cu indexul produsului intern brut reprezintă o relație puternic pozitivă, astfel că odată co odată ce valoarea variabilei independete a ratei produsului intern brut crește, automat va crește și valoarea variabilei dependente, indexul democrației.
În cadrul graficului de mai sus, se poate observa relația dintre variabila dependentă (indexul democrației) și cea independentă (dezvoltarea umană) se află într-o relație puternic pozitivă . Prin identificarea relației puternic pozitivă între cele două variabile se poate observa că odată cu creșterea idexului dezvoltării umane, va crește și cea a indexului democrației, cu argumentul că în intervalul 2007-2014, două din cele trei state analizate (Statele Unite ale Americii și Franța) au cunoscut o creștere a indexului dezvoltării umane de 0,91 respectiv 0,88.
Graficul indică relația dintre variabila dependentă (indexul democrației) și variabila independetă (participare politică) și desemnează o relație puternic pozitivă a celor două variabile. Se identifică astfel o relație puternic pozitivă între cele două variabile, iar odată cu creșterea participării politice a populației din cele trei regimuri analizate, va crește totodată și variabila dependentă, a indexului democrației. Rezultatul obținut susține ideea conform căruia indicele democrației se concentrează pe dimensiunea participării politice și a alegerilor libere din democrațiile liberale.
În ultimul grafic supus analizei, observăm relația dintre variabila dependentă (indexul democrației) și cea independentă (procesul electoral și pliuralismul politic.) Relația dintre cele două variabile fiind negativă, astfel că procesul electoral ș pluralismul politic nu influențează evoluția variabilei dependente, a indexului democrației, în cadrul celor trei țări. Este necesară o analiză suplimentară pentru a stabili în ce situație poate fi încadrată corelația, cele trei situații posibile fiind: corelație perfect pozitivă, corelație perfect negativă sau nici un fel de corelație. Corelațiile identificate mai sus nu sunt suficiente în vederea stabilirii existenței unei relații de cauzalitate ori o relație care modifică variabilele independente sau cele dependente. Coeficientul Pearson analizează relația dintre variabile și le încadrează în una din următoarele valori : a. 0,5-0 ; când valorile sunt slab negative, 0-0,5 când valorile sunt slab pozitive; 0,7-1, când valorile sunt puternic pozitive.
Tabel 2. Corelațiile dintre variabila dependentă (indexul democrației) și variabilele independente
Al doilea criteriu în vederea stabilirii realțiilor dintre variabile este folosirea coeficientului nonparametric Kendall. Coeficientul Kendall stabilește raporturile dintre perechile concordante și cele discordante, astfel că rezultatele aplicării acestui coeficient din seria statistică analizată sunt următoarele:
Tabel 3. Coeficientul nonparametric Kendall
Predicția
Am suspus analizei trei state, considerate prototipuri ale regimurilor prezidențiale, parlamentare respectiv semi-prezidențiale și anume țările: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța. Din punct de vedere istoric, în ultimul secol, lumea a fost condusă de o anumită tendință predominantă și anume de o ascensiune a democrației. Nici o țară din lume nu avea în 1900 ceea ce astăzi numin democrație, adică aceea guvernare realizată din urma unor alegeri libere. Valul democratic a produs revouții tehnologice, democratice, eleiminarea ideologiilor și sistemelor comuniste ș.a Începând cu perioada 1945, majoritatea guvernelor occidentale și-au asumat criteriile democratice și formele liberalismului constituțional. Până în perioada începutului secolului XX, majoritatea statelor din vestul Europei erau state semidemocrații, astfel că doar la sfârșitul anilor 1940 se poate observa că majoritatea țărilor occidentale devin democrații în adevăratul sens al cuvântului. Cele trei state: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța au fost analizate în intervalul anilor 2007-2014, analiza a avut la bază trei criterii de bază: primul a fost descrierea sau radiografierea datelor, al doilea criteriu s-a concentrat pe o explicație de tip științifică a datelor, în fine, ultimul criteriu fiind o predicție a cercetătii. Încadrarea celor trei state în rândul democrațiilor pure o regăsim în următorul grafic, sursa www.democracyranking.org , în intervalul 2008-2014.
Prima parte a analizei a avut drept scop radiografierea datelor, efectuată cu ajutorul indictorilor tendinței centrale: medie, mod, mediană, pentru a afla frecvența din cadrul distribuției. Frecvența datelor s-a realizat cu ajutorul celor cinci variabile: indexul democrației, PIB, dezvoltare umană, participare politică, proces electoral și pluralism politic. Indexul democrației cunoaște o frecvență cu o valoare de 8,11 cu o creștere în toate cele trei țări începând cu anul 2014; produsul intern brut are o frecvență de 2,82, Franța fiind într-o ușoară descreștere a ratei produsului intern brut; dezvoltarea umană are o frecvență de 0,88 toate cele trei țări înregisntând o creștere în intervalul 2007-2014.
Participarea politică are o frecvență de 7,22 cu referire aici la faptul că Statele Unite ale Americii are o rată a particiării politice mai mare decât celelalte două țări; în fine ultima variabilă, a procesului electoral și pluralismului politic cunoaște o frecvență de 9,58 ceea ce semnifică un grad de democratizare pozitiv care vine în susținerea ideii că cele trei state sunt prototipuri ale celor trei regimuri democratice. În urma analizei variabilelor, putem observa că variabila indexului democrației și cea a dezvoltării umane se dezvoltă în aceiași parametri, acest lucru fiind susținut de Tabel 2. Corelațiile dintre variabila dependentă (indexul democrației) și variabilele independente, unde se poate observa că relația dintre variabila dependentă a indexului democrației și variabila independentă a dezvoltării umane se află într-o relație puternic pozitivă. Radiografierea datelor a dus către următorul rezultate: variabila independentă a dezvoltării umane înfluențează variabila dependentă a indexului democrației.
Concluzii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Democratiile Liberale. Parlamentarism. Prezidentialism. Semi Prezidentialism. Studiu de Caz Statele Unite ale Americii, Marea Britanie Si Franta (ID: 106611)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.