De la Spiritul de Justitie la Profesionalism In Mass Media Contemporana Romaneasca

De la spiritul de justiție la profesionalism

în mass-media contemporană românească

De la spiritul de justiție la profesionalism

în mass-media contemporană românească

Introducere

Jurnalismul de investigație este un gen jurnalistic care are ca obiectiv principal anchetarea din punct de vedere jurnalistic a unor carențe ale societății, cum ar fi: erori ale sistemului judiciar, corupție, abuzuri, pe care anumite persoane încearcă să le ascundă de ochiul public.

Cea mai importantă muncă a jurnalistului de investigație este aceea de a scoate adevărul la lumină, după cum spunea și câștigătorul premiului Pulitzer, Walter Lippmann, în colecția sa de eseuri: „Nu poate fi nicio lege mai mare în jurnalism decât să spui adevărul și să-l faci de rușine pe cel care a comis infracțiunea."

Am ales acest domeniu pentru lucrarea mea de licență deoarece acest tip de jurnalism m-a pasionat de când m-am hotărât să urmez această facultate. Și pentru că am crescut cu sportul în casă, tatăl meu fiind în tinerețe jucător de baschet profesionist, iar mai apoi antrenor, am cochetat cu jurnalismul sportiv și am scris articole pentu site-ul TotalBaschet, iar o perioadă am fost ofițer de presă la un club de baschet. De aceea, am îmbinat în această lucrare jurnalismul de investigație cu sportul și mi-am propus să cercetez dacă un articol în care se prezintă fapte de corupție poate duce la demararea unei anchete, iar în final la pedepsirea vinovaților.

Așadar, în partea teoretică a lucrării am definit termenul de jurnalism de investigație, am evidențiat cele mai importante aspecte ale acestuia, am arătat prin ce se deosebește de jurnalismul clasic, care este rolul ziaristului de acest gen și cum se desfășoară și redactează o anchetă. De asemenea, am vorbit și de pericolele la care se expun jurnaliștii care cercetează cazuri de corupție, am arătat ce presupune o investigație sub acoperire și care sunt riscurile acesteia și, nu în ultimul rând, am vorbit și de ceea ce presupune deontologia investigației jurnalistice. Jurnalismul de investigație a fost dezbătut în numeroase opere, fiecare autor exprimându-și opinia în ceea ce privește acest subiect.

În partea practică, am ales să analizez patru cazuri de corupție pornite de la o serie de știri jurnalistice apărute pentru prima dată pe site-urile Gazeta Sporturilor, ProSport, Adevărul și The Washington Post. Am considerat că, urmărind în detaliu cazurile pe care jurnaliștii le-au descoperit și firul pe care s-au dus aceștia pentru a le rezolva voi putea ajunge la anumite concluzii sau rezultate concludente pentru cercetarea mea. Am plecat de la ipoteza că tot mai multe anchete demarate de către jurnaliști, din anul 2000 încoace, au scos la iveală implicarea unor oameni de fotbal în tot felul de fapte de corupție, iar în final aceștia au ajuns după gratii sub acuzații de fraudă, înșelăciune, luare de mită, șantaj etc. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că numai datorită jurnaliștilor cei care au săvârșit fapte de corupție sunt acum în spatele gratiilor, iar dacă nu existau anchetele respective probabil aceștia își continuau afacerile murdare.

Au fost multe anchete cercetate după articole apărute în mass-media. Toate începuturile au fost grele până ce jurnaliștii au reușit să contureze un caz pe informații primite pe surse, dar profesiunea de jurnalist înseamnă descoperirea adevărului și identificarea abaterilor de la adevăr. Acești jurnaliști sunt intimidați să nu continue anchetele în astfel de cazuri și de multe ori sunt chiar amenințați cu moartea.

Este o meserie riscantă, însă potrivit lui Jonathan Calvert: „ După unele reportaje primești 5 telefoane, după altele 20. Când primești 100 de telefoane este jurnalism de investigație”. După cum spunea și Charles Moore, editorul lui Daily Telegraph: „Dacă activitatea unui jurnalist de investigație merită să fie lăudată, atunci aceasta este, cu siguranță, o recunoaștere a faptului ca ea este necesară”.

Partea I. Jurnalismul de investigație

Capitolul 1. Definirea conceptului

Nu e ușor să dai o definiție cuprinzătoare anchetei. Broucker spune că ancheta este acel demers jurnalistic care caută a afla în plus, a înțelege și a nuanța o informație conținută de o știre, un reportaj, o relatare.

Pe de altă parte, Clark A. Mollenhoff este pesimist, afirmând că: „Jurnalismul de investigație este o profesiune precară. În cea mai mare parte înseamnă ore, zile și, uneori, săptămâni de muncă plicticoasă, de scotocire prin documente. Înseamnă interviuri nesfârșite cu oameni care nu vor să vorbească, piste care nu duc nicăieri, frustrarea de a avea prea multe începuturi cu un sfârșit edulcorat sau cu rezultate neconcludente”.

Definirea riguroasă a acestei specii este cu atât mai importantă cu cât, în presa românească a ultimului deceniu, jurnalismul de investigație face obiectul a tot mai numeroase confuzii. În principiu, jurnalismul de investigație satisface patru mari cerințe: este rezultatul inițiativei proprii a ziaristului, care, în baza documentării personale, oferă o perspectivă susținută cu probe asupra unui subiect, subiectul este de mare interes, iar abordarea gazetarului merge de la dezvăluirea cazurilor concrete până la conexiuni care să denunțe un fenomen, vizează carențe din viața comunității- corupție, abuzuri, erori ale sistemului social, administrativ, etc și abordează întotdeauna chestiuni pe care autoritățile, instituțiile sau personale interesate se straduie să le ascundă.

Michael Voirol definește ancheta comparând-o cu reportajul și afirmă că: „Reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este spectacolul unui eveniment, subiectul anchetei este o problemă”. În acest context, o problemă înseamnă o chestiune complicată care trebuie lămurită pentru public. În prima situație ancheta este o dezvăluire, iar în a doua ipostază ea capătă atributele dezbaterii. Indiferent despre care situație este vorba, subiectul trebuie să se înscrie în sfera evenimentului și este obligatoriu să intereseze un număr mare de oameni.

Ancheta este un gen de informare aprofundată, iar ținta ei este să răspundă la întrebarea „de ce?”, motiv pentru care trebuie să fie promptă, completă, onestă, echilibrată și să asigure informarea corectă.

1.1 Caracteristici

Ancheta este cel mai pretențios gen jurnalistic și presupune descoperirea unor informații noi, puțin cunoscute sau chiar necunoscute, uneori ascunse cu rea-credință. Rolul anchetatorul este de a reuni informațiile găsite și a le aduce la cunoștința publicului larg. Opusă reportajului, ancheta presupune perseverență, rigoare, analiză și publicarea adevărului. Ancheta jurnalistică se sprijină pe culegerea de informații de la numeroși interlocutori.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale anchetei este acumularea de fapte, colecționate și structurate pentru a crea un drum cat mai favorabil spre o explicație. Sursele, cu cât sunt mai contradictorii, cu atât prezintă mai multe șanse de a cuprinde adevărul. Timpul, în acest gen jurnalistic, este un factor decisiv. Cu cât tipul de care dispune un ziarist este mai lung, cu atât demersul său va fi mai profund, informațiile mai numeroase și rezultatul mai revelator.

Investigația e regina presei și modul cel mai rapid prin care te poți afirma ca ziarist. Nu oricine poate provoca însă o lovitură de presă. O ancheta nu trebuie să-și propună neapărat să se ajungă la demiteri sau arestări spectaculoase. Cert e că, dacă se vorbește despre presă ca a patra putere în stat, aceasta se datorează și marilor cazuri de corupție descoperite în politică sau mediul financiar.

Aflată la intersecția dintre reportaj și cercetare detectivistă, ancheta de investigație trebuie să ajungă în final la secrete păzite cu strășnicie. Pentru că lupta cu instituțiile, cu oamenii influenți sau cu marile interese economice este vădit inegală, ziaristul se vede obligat să apeleze la metode mai puțin ortodoxe pentru a-și obține informația.

Ca text scris, ancheta permite o gamă largă de procedee jurnalistice. Contează efectul, și mai puțin mijloacele prin care îl obținem: reportaj, interviu sau portret. Era o vorbă care spunea că dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Așadar, dacă subiectul reportajului este un spectacol, subiectul anchetei trebuie să fie o problemă.

Jurnalismul de investigare diferă substanțial de alte tipuri de jurnalism și există o serie de elemenete care îl disting. Ancheta nu înseamnă un rezumat sau o înșiruire de fapte, ci se referă la o cercetare efecuată de reporter care folosește adesea materialul brut. Poate fi vorba de o intervievare exhaustivă sau de o alăturare și comparare a faptelor și cifrelor. În multe cazuri, roadele și originalitatea vin din descoperirea unor scheme și conexiuni pe care nimeni nu le-a mai observat.

1.2 Beneficii

Acest tip de jurnalism aduce și o serie de beneficii pentru public, instituție și jurnaliști. În primul rând, ancheta produce subiecte cu valoare adăugată, informații în exclusivitate, sigure sau care promit mai mult control asupra propriei vieți. Jurnalismul de investigație nu este doar un produs jurnalistic, ci este și un serviciu care are puterea de a schimba ceva, de a face viața mai bună și oamenii mai puternici. Viața acestora se poate schimba ca și consecință a ceea ce scriem și a probelor pe care le aducem.

În al doilea rând, deși ancheta solicită un efort uman, financiar și logistic susținut, investigația nu trebuie considerată un lux pentru instituțiile mass-media. Acele medii care intreprind și girează investigații jurnalistice convenabile și le utlizează pentru a spori o valoare, pot să fie foarte rentabile. Instituțiile de presă investigative câștigă astfel influență și prestigiu în rândul comunitații de profil, acces la informație și valoare jurnalistică și comercială.

În al treilea rând, în ceea ce privește jurnaliștii, anchetele le vor aduce, contrar așteptărilor, mai mulți prieteni decat dușmani. Aceștia vor dobândi și o clasificare profesională peste a celorlalți jurnaliști, abilități căutate pe această piață. De asemenea, vor învăța și cum să își stăpânească frica, să gestioneze mai bine propriile îndoieli și să capete o înțelegere mai profundă a lumii.

1.3 Colectarea faptelor

Ancheta este mai mult o chestiune de metodă, în care trebuie să aduni fapte. Este exact opusul articolul de opinie, supozițiile sunt interzise, demonstrația se sprijină pe realități, iar faptele trebuie notate cu precizie și în întregime, astfel încât să poată fi exploatate din plin în momentul redactării.

Ce fapte se caută? În primul rând evenimentele, ceea ce s-a întâmplat, unde și când anume și ce persoane au fost implicate. La fel de prețioase sunt și cifrele, care ajută la descrierea exactă a subiectului, urmate de declarații. Tot aici vorbim și de extrasele din documente care sunt de neînlocuit deoarece garantează verificitatea faptelor și a informației de referință. De asemenea, un loc unde jurnalistul a fost, o reuniune sau o audiență la care jurnalistul a asistat, aduc un plus de credibilitate anchetei.

De regulă doar se bănuiește că s-a comis o ilegalitate dar nu există dovezi, iar culegerea lor cere mult timp și efort. În mod clar, nu trebuie pierdut timpul dacă subiectul nu este o problemă importantă pentru cititori. Faptul că cineva încearcă să țină informațiile secrete este o caracteristică a jurnalismului în general, însă munca jurnalistului de investigare începe în punctul în care rutina zilnică încetează. Ziaristul nu acceptă secretomania și refuzul autorităților de a furniza informații, acesta le află singur.

Jurnalismul de investigare poate trata aproape orice subiect sau domeniu al vieții publice. Există totuși două categorii generale care sunt cele mai prolifice: activitățile și organizațiile care operează în zone îndepărtate sau izolate de public și persoanele, instituțiile care sunt împinse pe neașteptate în lumina reflectoarelor, deși par să fi „venit de nicăieri”. Sunt oameni și instituții care par să nu aibă niciun trecut. Dar trebuie să aibă, și în acel trecut aproape sigur se află un subiect jurnalistic bun.

1.4 Abordarea informației

În jurnalism totul pleacă de la modul de abordare a informației. Reportajul se centrează pe întrebarea „cine?” și pe actorii evenimentului, în timp ce ancheta revine insistent la provocatoarea întrebare „de ce?”. Fără a neglija însă contextul, o bună anchetă trebuie să demonstreze mecanisme, ajungând la informații adeseori ascunse, greu accesibile. Înainte de a porni la muncă, jurnalistul trebuie să acopere două exigențe esențiale: definirea corectă și riguroasă a câmpului tematic și alegerea unghiului de atac.

În ceea ce privește redactarea, ancheta permite o largă paletă de procedee jurnalistice. Finalmente, contează efectul, și mai puțin mijloacele prin care îl obținem: reportaj, interviu sau portret. În afara cerințelor stilistice obișnuite (claritate, acuratețe, incisivitate), ancheta oferă o mare libertate de acțiune, refuzând modele și soluții de-a gata. Practica arată că un bun jurnalist de investigație se formează în 8-10 ani, iar în lipsa talentului specific, niciodată.

Un alt aspect al anchetei are în vedere publicul țintă deoarece, de foarte multe ori, ancheta nu îi țintește pe cei direct implicați în problemă, deși ei sunt „personajele” textului. De exemplu, o anchetă pe tema copiilor străzii ar fi în zadar țintită către aceștia și familiile lor, în schimb apar alte ținte, alți factori responsabili cum ar fi: școala, biserica, ministerele implicate, ONG-urile, legislativul sau situația adopțiilor.

Jurnalismul de investigare poate fi abordat de oricine îndeajuns de hotărât să ducă o treabă până la capăt și să facă față inevitabilelor frustrări. Nu e nevoie de talente speciale, dar există câteva lucruri care fac munca mai ușoară, cum ar fi cunoașterea legilor privind accesul public la informație. Unele investigații au scos la iveală documente secrete furnizate jurnaliștilor, dar mult mai multe au ieșit la lumină când reporterii au descoperit că există anumite evidențe sau registre pe care au dreptul să le consulte. Toate cazurile din istorie arată cât de important este ca jurnaliștii să descopere ce documente există, să le examineze și să le folosească în investigațiile lor.

Regula și istoria investigațiilor care s-au bucurat de succes, impun ideea ca ancheta să fie publicată doar în momentul în care cercetarea a fost încheiată pentru a nu bloca accesul la alte informații sau pentru a nu pune instituția de presă în situația jenantă de a-și cere scuze. Etica reportajului de investigare este mai incertă până când impactul publicării anchetei nu confirmă utilitatea investigării. Informația fiind de regulă ascunsă, investigația se desfășoară la limita eticii și a legislației. Singura modalitate de apărare a jurnalistului de investigare vizează evitarea conflictului de interese.

La final, odată publicată ancheta, întrebarea fundamentală atât a jurnalistului, cât și a publicului este: „ Și acum ce urmează?”. În mod normal, justiția se va autosesiza și va verifica toate informațiile publicate.

1.5 Clasificarea anchetelor

Anchetele se impart în două mari categorii: informative și interpretative. În ciuda diversității de realizare, cele două tipuri de anchetă au în comun: lungimea – subiectul anchetei presupune mult spațiu necesar prezentării faptelor, durata – ancheta cere mult timp pentru documentare, riscul de a o rata – nu orice investigație nimerește de la început o pistă bună și noutatea – orice anchetă trebuie să fie originală, să aducă în discuție fapte noi.

Ancheta informativă dezvăluie informațiile ascunse, identifică informațiile virtuale (potențiale) și reconstituie informațiile lacunare. Așadar, ziaristul de investigație își propune să ajungă la ceea ce este ascuns sau disimulat. Pentru el contează mai puțin punctul de plecare al anchetei, care de regulă are la bază o infomație oarecare, o bârfă, o indiscreție, decât starea de alertă care este mult mai importantă pentru declanșarea anchetei. În scrierea anchetei se pot folosi ca atare unele indicii, dar e bine să le punem sub semnul condiționalului, care indică deontologic că ziaristul nu pretinde a avea ultimul cuvânt. El semnalează doar o posibilitate demnă de a fi luată în seamă.

Punctul de plecare într-o asemenea anchetă îl constituie tot un fapt obișnuit, insignifiant chiar, dar care să trimită la gravitatea unui fenomen. O altă cale de a ajunge la informațiile virtuale este ancheta de opinie. Prin intermediul ei, putem semnala o problemă existentă, dar încă neformulată ca atare. Acest tip de anchetă pornește de la un eveniment puternic care impune ziaristului o refacere a întregii istorii. Cele mai bune pentru reconstituirea informațiilor lacunare sunt: un scandal politic, un accident aviatic, un atac terorist etc. Ancheta retrospectivă își propune să reconstituie întregul film al întâmplării, circumscriindu-l corect în timp și spațiu.

Ancheta interpretativă, pe de altă parte, se diferențiază de cea informativă deoarece nu vizează decât sensul, semnificația faptelor. Este un bun prilej de a îmbogății informația comună, pe care graba și lipsa spațiului publicistic o fac eliptică. Pe scurt, această anchetă nu se adresează atât prezentării faptelor, cât valorizării, judecării lor.

Capitolul 2. Subiectul anchetei

Subiectul unei anchete provine dintr-o știre, dintr-un comunicat, din ziare sau jurnalele de știri, dintr-o declarație, formulare, discuție sau chiar dintr-o întâmplare. Subiectul poate să vină din inițiativa jurnalistului, de la o victimă a sistemului sau de la o sursă. Jurnalistul de investigație nu crede nimic, nu acceptă coincidențele, pune totul la îndoială, observă, cercetează și face conexiuni.

Pentru ca subiectul să fie unul de calitate trebuie să fie actual, activ, să stârnească interesul, să aibă tipicitate, impact vizibil și, dacă este posibil, să provoace consecințe: demiteri, demisii, îndreptări ale erorilor, anchete judiciare sau chiar procese. De cele mai multe ori, subiectul se află sub ochii jurnaliștilor, ascuns sub o formulare sau comunicat oficial, prezent în ziare sau în jurnalele de știri, în frânturi de discuții întâmplătoare, în spațiile publice, sau pur și simplu, plutind în aer. Așadar, subiectul poate să apară în orice moment pentru un jurnalist care este pregătit și are predispoziția să îl înțeleagă.

Se spune că un subiect bine ales face ca articolul să fie pe jumătate scris, iar în anchetă orice subiect poate deveni interesant prin bogăția informației. Adeseori, drumul urmat poate fi mai interesant decât adevărul la care se ajunge la final. Important este să existe dovezi, credibilitate, iar afirmațiile să fie justificate prin fapte. O bună investigație începe cu un subiect interesant și, neapărat, cu o ipoteză de lucru, cu o suspiciune, cu o mare curiozitate.

Subiectele pentru investigații ajung la reporteri fie ca informații dezvăluite de contacte, fie ca informații descoperite accidental.

Acestea apar foarte des în realitatea cotidiană iar, etapele realizării acesteia sunt în număr de cinci. În primul rând se formulează întrebarea pornind de la o problemă adevărată, mai apoi se face bilanțul informațiilor existente, urmat de formularea ipotezei și verificarea acesteia, iar în ultimul rând se trage concluzia. Evident, ancheta corect condusă poate ajunge la concluzii care nu au fost niciodată anticipate iar, ca orice demers logic, ipoteza trebuie verificată pas cu pas.

2.1 Pericolele jurnalismului de investigație

Dacă vorbim despre jurnalismul de investigație, atunci trebuie să vorbim și despre pericolele la care se expun cei care-l realizează. În Europa Occidentală și în Statele Unite, nu implică un pericol mai mare decât plictiseala- ore nesfârșite de adâncire în documente și dosare, zile irosite cu surse care se dovedesc neproductive. În multe alte țări, totuși, riscurile există.

În Rusia, de exemplu, reporterul Dmitri Kholodov de la Moskovski Komsomoleț care investiga corupția din armată, a primit un telefon într-o zi de toamnă din 1944 de la o sursă anonimă care i-a spus că o valiză cu documente îl așteaptă într-o anumită stație. Kholodov a ridicat valiza, a dus-o în biroul său, iar când a deschis-o valiza a explodat. Un alt exemplu ar fi și cazul jurnalistului de investigație Julia Plotnekova, care lucra pentru ziarul Kvek, și care a dispărut, din Moscova, pe 24 aprilie 1992. Cadavrul ei a fost găsit într-o pădure, două zile mai târziu. Unii au considerat crima ca un avertisment către alți jurnaliști care s-ar încumeta să investigheze crima organizată. La fel a pățit și reporterul peruan Adolfo Isuiza Urquia, care făcea o investigație privind comerțul cu droguri, pentru cotidianul La Republica, în vara anului 1992. În luna august acesta a dezvăluit numele unui important traficant de droguri, protejat de forțele armate. Câteva zile mai târziu, pe 27 august, cadavrul lui a fost descoperit în râul Huallaga: fusese torturat și înjunghiat.

Lista jurnaliștilor de investigație uciși în cursul investigațiilor ar putea umple multe pagini. Nu există niciun dubiu asupra faptului că în țările unde crima organizată este larg răspândită, jurnalismul de acest tip este o potențială profesiune mortală. Oricine are în vedere investigarea acestor zone trebuie să cântărească foarte atent toate riscurile la care se expune. Reporterii morți nu pot scrie!

Capitolul 3. Sursele

Informațiile necesare unei anchete sunt furnizate de surse, iar identificare acestora face parte din planul de desfășurare al investigației. Sursele de informare pot fi umane, materiale sau se poate vorbi despre observația directă și personală a ziaristului. Orice persoană sau obiect care furnizează informații referitoare la un anumit subiect poate constitui o sursă.

Pentru jurnalistul de investigație, o sursă reprezintă principalul instrument al jurnalistului în găsirea informațiilor și dovedirea cu probe a afirmațiilor sale. După confidențialitate, sursele pot fi de trei feluri: sursele anonime, al caror nume nu va apărea niciodată explicit și care nu vor fi citate, sursele semianonime care vor fi citate doar sub o formă generică și sursele explicite, care pot fi citate cu numele, funcția sau orice alte date de identificare. Jurnaliștii trebuie să ofere surselor ocazia, pretextul și motivația necesară pentru a accepta să vorbească despre ceea ce știu.

Se spune că atunci când este trezit în miezul nopții, un pompier trebuie să se echipeze rapid și să fugă să stingă incendiul. Ziaristul se ocupă de altceva. El trebuie să dezvăluie cititorilor cine a aprins chibritul și de ce. Aflarea adevărului nu e însă la îndemâna oricui. În mod obligatoriu ziaristul are nevoie de surse. Aici se poate vorbi de contactele personale ale acestuia, de politicieni, de rapoarte oficiale, grupuri de presiune, organizații internaționale, poliție și alte servicii de urgență și inclusiv de consultarea presei.

3.1 Clasificarea surselor

În accepțiunea jurnalistică de zi cu zi, prin surse se înțeleg persoanele fizice care furnizează informații ziariștilor. Așadar, după cum am văzut și anterior, putem identifica trei categorii de surse, trei moduri prin care ziariștii intră în posesia informațiilor.

Sursele materiale constituie toate informațiile pe care un gazetar le găsește pe un suport palpabil. Acestea pot fi un document, o pagina Web, o înregistrare audio sau video. Avantajul acestor tipuri de surse este că informația pe care o conțin este neperisabilă și poate fi prezentată în fața unei instanțe. Acestea sunt, cel puțin teoretic, cele mai sigure probe, dat fiind faptul că reprezintă în cel mai înalt grad urma lăsată de o activitate umană pe un suport material. Cu toate acestea, sursele de acest tip nu trebuie preluate și folosite în mod necritic, fără o atentă evaluare a conținutului sau a provenienței lor.

Sursele orale furnizează acele informații pe care ziaristul le află în mod nemijlocit din gura unor oameni, prin interviuri, indiferent de calitatea, poziția și atitudinea lor în raport cu subiectul investigat. Ideal ar fi ca ziaristul să imprime pe suport magnetic toate informațiile respective, astfel încât sursele orale să devină surse materiale.

Observația personală este, din păcate, o resursă rar folosită în jurnalismul de investigație. Avantajul folosirii acestui tip de resursă în materialele de investigație este că informațiile astfel obținute denotă faptul că reporterul a fost acolo, la locul faptei, și nu s-a mulțumit doar să scrie ceea ce a văzut, ci a căutat să afle mai multe dedesubturi. Cititorul va aprecia, poate fără să-și dea seama, acest efort.

Mulți jurnaliști stau perioade îndelungate de timp în mijlocul celor despre care vor să scrie pentru a observa cât mai în detaliu subiectul anchetat. Din acest punct de vedere, cel mai faimos jurnalist este germanul Günter Wallraff, care a trăit și a lucrat doi ani de zile pretinzând că e imigrant turc pentru a dezvălui exploatarea acestei categorii în Germania. Același lucru s-a întâmplat și cu doi ziariști americani la mijlocul anilor '70, care au pretins vreme de aproape un an că sunt soț și soție și că vor să își deschidă un bar, pentru a dezvălui corupția în sistemul de autorizare. La aceste operațiuni de tip undercover trebuie evaluate din timp riscurile, etica și aspectele legale.

Observația personală nu impune de fiecare dată operațiuni sub acoperire, uneori chiar și simpla prezență a ziaristului la unele evenimente îl pot transforma într-un martor și într-o sursă pentru el însuși. Observația personală a acestuia poate ajuta ca materialul să fie o poveste ușor de citit, o resursă importantă în jurnalismul de investigație fiind chiar interviul cu „ținta”. Un bun jurnalist trebuie să-i observe toate gesturile, de la mișcările pe care interlocutorul le face, până la momentele de nervozitate trădate prin ridicarea tonului, transpirație, semne de irascibilitate la întrebările dificile etc. Astfel de elemente pot fi extrem de convingătoare dacă sunt inserate bine în articol.

O altă clasificare a surselor le împarte în: surse din interior și informatori, și surse ostile. Așadar, un loc aparte îl ocupă sursele din interior și informatorii, deoarece ar fi greu de imaginat realizarea unei anchete fără sprijinul unei surse din interior. O sursă credibilă ar trebui să fie situată în vârful ierarhiei instituției, asta ca pistele pe care le oferă să aibă valoarea unei informații, iar confirmarea informației să fie tot atât de valoroasă. Cât despre informatori, jurnalistul are obligația de a evalua motivația lor pentru a elimina orice pericol de manipulare. Oricare ar fi însă motivația informatorului, cele mai importante sunt calitatea, adevărul și acuratețea informației pe care o furnizează.

Sursa ostilă este, de regulă, persoana țintă a investigării. În timpul interviului țintă, poziția jurnalistului constă în adoptarea unei atitudini care să favorizeze informarea deoarece, chiar și în acest moment al investigației, jurnalistul colectează informații.

Așadar, investigarea pe care jurnaliștii o elaborează este, de cele mai multe ori, aridă și necesită mult timp, motiv pentru care ancheta trebuie începută cu identificarea și confirmarea surselor posibile.

3.2 Tipuri de surse

În funcție de posibila lor atitudine față de subiectul pe care jurnalistul îl documentează, există trei tipuri de surse orale: expertul, sursele partizane și sursele de interes uman.

Expertul este sursa cea mai credibilă, e o persoană neimplicată în dispută, dar care e avizată în domeniu, și care are suficiente cunoștințe despre aceasta și poate emite o opinie credibilă și o perspectivă solidă.

Sursele partizane sunt părțile implicate în subiect și care, de fapt, îl și creează. Oricare dintre ele poate avea un interes real sau poate avea interese ascunse. Fără ele, conflictul nu există, deci subiectul nu există. Desigur, avem aici de-a face cu două categorii de surse partizane: cele interesate ca subiectul să fie publicat, numite surse amabile, și cele interesate ca acesta să nu apară, numite surse ostile sau „ținte”.

Sursele de interes uman sunt persoanele neimplicate direct în subiect, dar care au suferit într-un fel sau altul din cauza subiectului investigat sau de pe urma unor fenomene similare.

În concluzie, jurnalistul trebuie să le ofere surselor ocazia, pretextul și motivația necesară pentru a accepta să vorbească despre ceea ce știu. Acesta are un singur obiectiv, acela de a aduna cât mai multe informații despre subiectul pe care îl investighează. El poate juca două roluri, acela de expert, care cunoaște dinainte cele mai multe dintre răspunsuri și poate aprecia din plin informațiile câteodată ocolite pe care o sursă le poate furniza, și rolul de inocent, care se adresează unei surse pentru că știe foarte puțin și vrea să fie luminat la minte, ipostază care permite formularea unor întrebări simple și, la fel de bine, întrebări foarte complexe. Ce trebuie ținut minte este că jurnalistul dispune de mai multe informații decât oricare sursă sau decât toate sursele sale împreună.

Capitolul 4. Jurnalistul de investigație

Un bun jurnalist este curios și nesatisfăcut, deoarece acesta vrea să știe, să înțeleagă și să meargă mai departe până la fondul problemei. La finalul anchetei, jurnalistul le va împărtășii cititorilor rezultatul cercetărilor sale încercând să le satisfacă așteptările.

Jurnalistul trebuie să se înarmeze cu răbdare, să nu se descurajeze, să nu se mulțumească cu răspunsuri parțiale, să aibă o pasiune pentru faptul concret deoarece ancheta nu suportă teoriile sau propunerile, ci e nevoie întotdeauna de un răspuns, de o demonstrație sau o concluzie. Un ziarist bun trebuie să își aleagă o metodă de lucru pentru a observa cum avansează lucrurile. Acesta trebuie să dea dovadă de o abilitate psihologică iesită din comun în raport cu fiecare interlocutor în parte pentru că, de cele mai multe ori, intervievații sunt gata să îl manipuleze. Jurnalistul trebuie să îi convingă să mărturisească, să creeze momente de încredere și să fie modest. Un bun jurnalist de investigație trebuie să fie minuțios pentru a nu lăsa nimic în umbră.

Contactele sunt foarte importante în ceea ce-i privește pe jurnaliștii de investigație. Chiar dacă toți reporterii au nevoie de ele, ziariștii de acest tip necesită un gen special de contacte care pot fi utile pentru o serie întreagă de subiecte: avocați, responsabili ai serviciilor de telefonie, ai centrelor de înmatriculare a mașinilor, cei care pot da sfaturi și care pot asigura accesul la documente oficiale.

Jurnalistul de investigație trebuie să aibă flerul necesar pentru a identifica perspectiva unui subiect pe care un întreg mecanism oficial se străduiește să-l țină ascuns opiniei publice, să găsească metodele de a verifica și proba într-un mediu ostil descoperirea sa, precum și să facă publică această perspectivă, în interesul legitim al comunității.

Acesta are nevoie, pe lângă o bogată experiență în domeniu, de câteva calități personale de neînlocuit: curaj, intuiție, perseverență, dinamism, rapiditate în mișcare și spirit de observație acut. Investigația e o problemă de îndrăzneală și de temperament, lucru care nu stă la îndemâna oricui.

Jurnalismul de investigație diferă substanțial de alte tipuri de jurnalism, dar poate fi abordat de oricine care este hotărât să ducă o treabă până la capăt și să facă față inevitabilelor frustrări. Nu e nevoie de talente speciale, dar există totuși câteva lucruri care fac munca mai ușoară.

„Ei mint! Ei mint! Ei mint!” era motto-ul editorului de la The Evening Standard din Londra pe vremea când era un tânăr ziarist. El spunea că dacă ei mint cineva trebuie să descopere adevărul și că aici intervine rolul jurnalistului de investigație. Activitatea acestuia este necesară pentru cei care admit că a relata ce spun autoritățile sau a analiza informațiile lor, nu este suficient.

De cele mai multe ori, investigația pornește de la un zvon, iar întrebările obsedante ale jurnalistului sunt: Cine deține această informație și cine este dispus să o trimită mai departe? Pistele numeroase vor fi treptat reduse la o temă mai specifică, ce va face obiectul textului principal. În tot acest timp, regula de fier „scrie cu cititorul tău în minte” va fi respectată. Altfel spus, trebuie ca jurnalistul să ajungă la punctul comun dintre aspectele: cui folosește și cine citește. De ținut minte este faptul că fiecare element din context va fi verificat prin încrucișarea surselor. Toate pistele și informațiile trebuie să conducă la o singură problemă principală și la o singură persoană care, de cele mai multe ori, este interlocutorul jurnalistului în interviul țintă.

Morala tuturor investigațiilor întreprinse vreodată este ca jurnalistul de investigație să pună mâna pe orice document poate și să nu arunce nimic. Niciodată nu se poate ști când documentele, notele, rapoartele se vor dovedi utile. După luni de zile după ce s-a obținut un raport aparent nesemnificativ, poate apărea ceva care să îi confere, deodată, importanță. Jurnalistul trebuie să transfere toate interviurile și observațiile deoarece sunt mult mai ușor și mai rapid de consultat. În plus, această practică le permite șefilor să participe mai eficient în discuțiile privind subiectul.

Jurnalistul trebuie să păstreze legătura cu sursele, deoarece atâta timp cât o investigație este în curs, nu există „sursă veche”. De cele mai multe ori, oamenii care lucrează în domeniul pe care îl investighează își vor aminti detalii, vor intra în posesia unor informații noi sau vor fi în măsură să găsească semnificația noilor informații obținute de jurnalist. Oricare din aceste motive este suficient pentru a convinge jurnalistul să îi sune în mod regulat. După cum spuneau jurnaliștii Carl Bernstein și Bob Woodward în cartea „All the President`s Men”: „Fie și faptul că o anume sursă nu răspunde la telefon sau nu ne sună după ce îi lăsăm un mesaj indică ceva semnificativ”.

Denise King, în cartea sa „Get the Facts on Anyone” spune că un jurnalist va afla foarte multe informații utile despre o persoană investigând la locul ei de muncă. De pildă, în baza de date a instituției respective, ziaristul trebuie să găsească o serie de informații importante despre persoana anchetată. În schimb, dacă cercetarea are ca subiect o instituție sau o organizație, acesta va trebui să examineze trecutul directorilor.

Pe parcursul muncii de investigație și al culegerii faptelor, jurnalistul trebuie să noteze nu doar ceea ce spun interlocutorii, ci și elementele de reportaj și portret care dau viață articolului și îl umanizează. Acesta trebuie, pe tot parcursul desfășurării anchetei, să fie la curent cu subiectul pe care îl cercetează. De asemenea, ziaristul trebuie să facă regulat bilanțul materialelor care s-au acumulat, să verifice cât mai des cu putință toate faptele culese în timpul convorbirilor și să își ia din timp măsuri de siguranță în cazul eventualelor chemări în instanță.

În concluzie, jurnalistul de investigație este ca orice alt ziarist, dar cu calități accentuate. El o face pe detectivul și nu acceptă orice explicație primită. El se distinge așadar de restul jurnaliștilor printr-o răbdare extraordinară de care dă dovadă și voința de a cerceta mai adânc decât restul.

4.1 Investigarea sub acoperire

Jurnalistul de investigație poate să își realizeze ancheta și sub acoperire, fiind o metodă de investigare excepțională, dar o soluție extremă. Aceasta se realizează fără declararea intenției sau a identității, fiind asemuită cu o acțiune de spionaj. Este considerată cea mai grea metodă de investigare având un potențial periculos, iar deconspirarea acesteia poate duce la urmări imprevizibile și incontrolabile. Jurnalistul care realizează o anchetă sub acoperire se supune la o serie de riscuri. Acesta ar putea să fie considerat un intrus în mediul respectiv și ocolit, ar putea să îi fie descoperite intențiile, dar nu și identitatea sau chiar să îi fie deconspirate identitatea și ocupația.

Dincolo de modul clasic de a verifica o informație, există câteva trucuri la care jurnalistul apelează pentru a face acest lucru. Și cum poate fi mai bine susținută o anchetă jurnalistică decât atunci când ziaristul pătrunde în „câmpul de investigație” și încearcă să verifice pe propria-i piele dacă lucrurile stau așa cum a auzit el? O astfel de încercare are însă succes numai dacă jurnalistul se mișcă neobservat printre sursele sale. Asta înseamnă de fapt documentarea sub acoperire.

O astfel de acțiune presupune, în primul rând o bună stăpânire de sine și anticiparea reacțiilor tuturor celor cu care vine în contact în cursul documentării. De asemenea, ziaristul trebuie să cunoască foarte bine regulile jocului în lumea în care intră sub un alt nume și cu un alt statut decât cel de jurnalist.

La regulile specifice unei investigații jurnalistice clasice se mai adaugă câteva pe care ziaristul trebuie să le respecte când se hotărăște să facă o astfel de treabă. El trebuie să se asigure că nu face nimic ilegal, să evalueze riscurile la care se expune atât în timpul documentării cât și după publicarea articolului, să stabilească cu precizie „ținta” și să afle cât mai multe detalii despre ea, să învețe bine regulile din lumea în care pătrunde, să anticipeze persoanele cu care va avea de-a face și să stabilească de la început ce poate obține de la fiecare, să se asigure că poate aduna probe și mărturii cu care să își susțină afirmațiile pe care le va face în articol și să păstreze o legătură discretă cu cineva apropiat încât să poată primi ajutor în cazul în care situația scapă de sub control.

Documentarea sub acoperire presupune experiență, curaj și o bună stăpânire de sine, iar planul său trebuie să fie întocmit de la bun început și să aibă soluții pentru cele mai neprevăzute împrejurări.

Anchetele realizate sub acoperire reprezință, în același timp, o operațiune de durată și poate fi extrem de jenantă în cazul în care jurnalistul e descoperit. Acest lucru poate duce și la ratarea investigației. Lucrul sub acoperire echivalează cu pătrunderea în spatele frontului inamic fără acte de identitate. Acest tip de investigație este foarte puțin practicat, dar totuși există unele situații în care acesta este singurul mod în care poți scoate adevărul la suprafață.

Există multe riscuri în cazul acestor investigații, atât pentru anchetă, cât și pentru jurnalist. În primul rând, e vorba de o înșelătorie, așa că ar fi bine ca neregulile despre care se scrie să fie îndeajuns de serioase încât să justifice o asemenea lipsă de onestitate. Apoi, dacă se investighează sub acoperire activități infracționale, se prea poate ca jurnalistul să fie târât în ele, ceea ce face ca acțiunile acestuia să fie și mai greu de apărat. În al treilea rând, pericolele fizice într-o asemenea situație pot fi imense și pot persista multă vreme după ce jurnalistul a iesit din umbră pentru a scrie articolul.

Există o serie de investigații sub acoperire care au produs memorabile articole de calitate. O astfel de investigație s-a produs la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, cand reporterul Nellie Bly, pe numele ei real Elizabeth Cochran, de la The New York Times a simulat demența pentru a pătrunde într-un azil din Blackwell`s Island și astfel a putut scrie un expozeu șocant. Ceea ce a aflat a fost publicat mai târziu în cartea „Zece zile într-o casă de nebuni”. Tot aici putem vorbi și de editorul lui Pall Mall Gazette, William Thomas Stead, care a dezvăluit prostituția infantilă din Londra victoriană „cumpărând” o fetiță de 13 ani de la mama ei și, sub stricta lui supervizare, după ce a petrecut destul timp singur cu ea, a dovedit că fetița ar fi putut fi folosită în aproape orice scop imoral. Obiectivul faimosului său serial privind prostituția infantilă a fost de a revela amploarea acesteia și de a milita pentru schimbarea legii.

Capitolul 5. Interviul

Principala armă de atac a jurnalistului de investigație este interviul, acesta fiind nevoit să convingă persoanele implicate să vorbească înainte de publicarea anchetei.

Se va acorda așadar o atenție deosebită intervievării, fiind totodată și principalul instrument de documentare. Niciun interviu nu începe agresiv, ostil sau acuzător. Dimpotrivă, trebuie să se înceapă precaut, cu una-două întrebări de încălzire, cu o întrebare al cărei răspuns îl cunoaștem, pentru a verifica onestitatea interlocutorului. Primele minute ale întrevederii sunt decisive, iar surâsul și amabilitatea fac parte din interviu. Interlocutorul nu trebuie întrerupt prea des, deși uneori sunt situații în care, sacrificând o oră pentru discuții neinteresante pentru tema anchetei, câștigi încrederea celuilalt. Ziaristul trebuie să fie un bun psiholog, să poată mima anumite naivități cerând, de pildă, explicații tehnice pe care deja le cunoaște. De regulă, cea mai incomodă întrebare se pune la final, când ziaristul închide carnetul de note și reportofonul. Caracterul confidențial al răspunsului nu trebuie să deranjeze. Chiar dacă nu se poate folosi direct informația primită, ea va confirma sau nu dacă ancheta merge pe drumul cel bun.

Într-o anchetă totul contează: felul în care vorbești cu cineva, cum te îmbraci, cum insiști, cum prezinți avantajele oferite de o atitudine cooperantă etc. Sinceritatea și lipsa ostilității ajută, dar nu țin loc de informație.

Maniera de a conduce un interviu este foarte importantă pentru un ziarist, acesta nu trebuie să fie preocupat dacă pune cele mai potrivite întrebări sau dacă a adoptat atitudinea cea mai adecvată față de intervievat, ci să se concentreze pe informațiile pe care le primește. El trebuie să pună întrebările în așa fel încât să obțină informația de care are nevoie, să urmărească și să contracareze intențiile de a fi manipulat sau intoxicat cu informații false, să evalueze rapid informațiile neașteptate pe care interlocutorul i le dă și să vadă unde duc ele în interesul subiectului, să observe reacțiile intervievatului la întrebările dificile și să le noteze discret.

5.1 Tipuri de interviu

Există mai multe tipuri de interviu, o prima clasificare împărțind acestă tehnică în două modele diferite: interviul clasic, care reprezintă acea discuție dintre un jurnalist și o persoană anume, de obicei o personalitate, programată din timp, care are toate premisele de a aduce informații și a produce lucruri noi sau de interes public și interviul neconvențional, care se referă la orice discuție dintre un ziarist și un interlocutor- sursă, în care unul pune întrebări, iar celălalt oferă răspunsuri, jurnalistul încercând să obțină informații de interes public despre un subiect anume.

În afară de această clasificare, interviul se împarte în trei tipuri pe care le clasificăm după posibila atitudine a celor intervievați. Există așadar interviul deschis, interviul discret și interviul-cheie.

În timpul unui interviu deschis, ziaristul strânge fapte și informații referitoare la subiectul său de la oameni dispuși să i le ofere. Această formă de interviu nu ridică probleme deosebite de abordare din partea ziaristului. Interlocutorii pot fi, în cazul în care ei declanșează investigația, oameni nemulțumiți de o anumită stare de lucruri pe care vor să o îndrepte prin intermediul presei sau, dacă subiectul se naște din inițiativa ziaristului, intervievații pot fi experții abordați de el pentru a afla răspunsuri în legătură cu sistemul pe care îl investighează. În conducerea acestui tip de interviu, singura grijă a ziaristului este să pună suficient de multe întrebări pentru a fi sigur că înțelege bine sistemul.

În ceea ce privește interviul discret, din acest moment jurnalistul începe să calce pe nisipuri mișcătoare. Odată lămurit cu sistemul și cu regulile sale generale, ziaristul începe să strângă informații din ce în ce mai sensibile care îi vor conferi produsului caracterul de investigație. Subiecții acestui tip de interviu nu mai sunt atât de dispuși să vorbească. Aceștia, chiar dacă nu sunt implicați în subiect, cunosc destul de mult despre acesta.

Interviul-cheie este un interviu specific jurnalismului de investigație și reprezintă momentul în care jurnalistul vorbește cu cel pe care îl investighează. Acest tip de interviu trebuie făcut la sfârșitul investigației, pentru ca jurnalistul să aibă timp să se documenteze în prealabil și să se înarmeze cu o atitudine adecvată. Pentru a găsi cea mai bună atitudine, ziaristul trebuie să-și fixeze foarte bine scopul interviului, acela de obține informații și de a primi răspunsuri la toate întrebările pe care le-a ridicat documentarea sa până atunci. Atitudinea jurnalistului este extrem de importantă întrucât trebuie să facă un om să vorbească și, în același timp, să-i arate că nu crede tot ce i se spune. Unul dintre cele mai bune stiluri de a lua un interviu este acela de a fi prietenos, amabil și de a pune întrebări dificile cu zâmbetul pe buze deoarece, de multe ori, interlocutorii nu realizează gravitatea unei întrebări tocmai pentru că atitudinea jurnalistului le câștigă încrederea.

Capitolul 6. Realizarea anchetei

Realizarea unei anchete poate să dureze mult timp, fiind un proiect complex, ambițios și dificil. Investigația poate să devină prea vastă, prea vagă sau prea difuză, iar jurnalistul poate sfârși prin a se pierde în prea multe detalii. A evalua sistematic munca sa îl poate ajuta în regăsirea firului pierdut. Jurnalistul care lucrează la un subiect trebuie periodic să se întrebe care e maximul pe care îl va putea obține la sfârșitul cercetărilor și care e minimul care ar putea face materialul publicabil. Evaluarea acestui moment al anchetei înseamnă a avea un plan care să cuprindă persoanele care trebuie abordate, documentele necesare anchetei, locurile ce trebuie văzute personal de către ziarist și alte lucruri relevante pentru materialul său.

O bună documentare face ca ancheta să fie scrisă pe jumătate. Un ziarist cu experiență știe foarte bine că multe lucruri depind hotărâtor de organizarea corectă a documentării, de slabilirea prealabilă a unui planning amănunțit.

Ancheta generează mai multe informații decât un articol obișnuit, informații care trebuie gestionate și care cer o organizare continuă, aceasta fiind parte integrantă din procesul de cercetare, scriere și publicare. În caz contrar, produsul anchetei va fi mai greu de compus, de explicat, de apărat.

Investigația jurnalistică nu este o simplă prezentare a unor fapte grave, ci explică mecanisme, sisteme, fenomene, vorbește despre cine le generează și ce se află în spatele acestora. Scrierea unei anchete este diferită de scrierea unei știri. Jurnalistul trebuie să folosească simultan regulile de scriere ale unei ficțiuni, evitând totuși să compună așa ceva. Conștient sau nu, acesta își inserează în text propriile emoții și subiectivități.

Am putea spune că există două planuri în care poate fi sintetizată activitatea jurnalistului de investigație: un plan general care arată realitatea așa cum este ea, cunoscută de jurnalist și transmisă publicului și un plan specific. Mai întâi, jurnalistul de investigare se află de la început într-o atitudine sceptică, apoi de adversitate față de varianta oficială asupra realității. Această adversitate este doar o modalitate de apărare, iar finalitatea investigării este una singură: eliminarea disfuncțiilor, odată dovedite. Pe scurt, într-o formă sau alta, ținta jurnalismului de investigare este corupția.

După cum afirmă David Burnham corupția este mult mai mult decât o temă morală: „Este, în realitate, o fisură a birocrației. Corupție înseamnă că birocrația nu mai poate recruta oamenii potriviți. Îi atrage pe cei nepotriviți și îi respinge pe cei potriviți. Înseamnă că disciplina este trimisă la naiba. Înseamnă, cu siguranță, că legile sunt subminate”.

6.1 Etapele investigării

De ce se inițiază o anchetă? Deoarece se pune o întrebare care necesită un răspuns, iar acesta va aduce o informație cu totul nouă și inedită. Un eveniment, o afirmație sau o bârfă vor naște o serie întreagă de întrebări. Jurnalistul își pune aceste întrebări gândindu-se la cititorii săi, deoarece nu e suficient ca acesta să își satisfacă propria curiozitate. Punând întrebarea nu are siguranța aflării unui răspuns corect, ba chiar s-ar putea înșela amarnic, motiv pentru care acesta trebuie să cerceteze lucrurile mai amănunțit. În această muncă, trebuie să se apropie cât mai mult de subiect, să verifice tot ceea ce găsește, să acumuleze probe și să se îndoiască de bunul mers al lucrurilor.

Ziaristul de investigație trebuie să urmeze câțiva pași coerenți, care să-i asigure atingerea dezideratului propus. Acesta trebuie să dezvăluie acele lucruri de interes general pe care autoritățile, diverse organizații sau instituții se străduiesc să le țină departe de ochii publicului. Acest proces de investigare ia forma unei spirale care pleacă de la ideea inițială – sau de la un simplu zvon ajuns la urechea ziaristului- și ajunge pe pagina de ziar sau pe ecranul televizorului.

Așadar, există această dorință de a ști, mai e nevoie doar de cadrarea problemei. Oricare ar fi subiectul, una sau două convorbiri telefonice cu experții în domeniu reprezintă mijloace de evaluare a problemei și posibilitatea de a obține un rezultat, iar o scurtă discuție în echipă îi permite ziaristului să-și întărească prima impresie și să stabilească împreună cu aceasta dacă problema este interesantă și pentru cititori.

Punctul de pornire este talentul ziaristului de a vedea dincolo de evenimentul „alb”, de informația seacă, cea care străbate în viteză paginile ziarelor sau jurnalele de știri. Ideea se naște numai dacă jurnalistul se întreabă de ce se petrece un fapt oarecare și cum anume s-a ajuns la acest fapt care constituie un eveniment în presă.

Jurnalistul de investigație trebuie să aibă un „defect profesional”, acela de a-și pune din reflex toate întrebările respective în fața oricărei informații sau la auzul oricărui zvon. Acesta trebuie să privească lucrurile cu un scepticism continuu și, atunci când presupunerile sau zvonurile care-i ajung la ureche primesc confirmări, trebuie să ia informația în serios și să treacă la verificări aprofundate.

Un alt punct de plecare într-o investigație îl constituie informațiile primite de la sursele bine plasate în diverse locuri din sistemul administrativ sau social, surse pasagere sau cultivate de-a lungul timpului. Avantajul este că, pe lângă informația primară, ziaristul are șansa de a afla și alte detalii despre subiectul în sine.

O dată cristalizate ideea, zvonul sau informația primară, ziaristul intră în priză. „Ținta” sa este însă vagă, la fel ca și formularea unei probleme. Așadar, alături de informația brută, el așează una după alta propunerile sale, care configurează planul de ipoteze. Acesta, țesut în jurul informației primare, al zvonului sau al simplei idei, configurează punctul de vedere pe care ziaristul de investigație va încerca să îl probeze. Dintre toate variantele pe care le intervievează, el se oprește de obicei asupra uneia, care va deveni și subiectul propriu-zis al căutărilor sale.

După ce a formulat problema, ziaristul de investigație trebuie să verifice dacă realitatea corespunde negrelor sale bănuieli din planul de ipoteze. Primul pas este întocmirea unei liste cu informațiile primare de care dispune și pe care trece apoi să le verifice. Ziaristul trebuie să facă o distincție clară între ceea ce știe sigur și ceea ce presupune.

Veridicitatea informațiilor primare este vitală: în funcție de acestea, ziaristul evaluează datele problemei și decide dacă va declanșa sau nu investigația propriu-zisă. Odată cu informațiile despre problema în sine, ziaristul adună și informații despre viitoarele surse pe care le-ar putea folosi în cazul în care va aprofunda investigația.

Ziaristul știe ce anume dorește de la subiectul său, are un punct de plecare, și-a formulat limpede problema, are habar de „butoanele” pe care trebuie să apese mai departe pentru a intra în miezul chestiunii și are idee care sunt regulile în câmpul în care urmează să sape. Tot în această fază, el poate defini ținta asupra căreia își va concentra atenția, în efortul său de a-i denunța incompetența, abuzul, reaua-credință în raport cu interesele comunității.

În general, ziariștii își pun la curent editorii cu presupunerile lor și cu subiectele pe care le întrezăresc în materie de investigații jurnalistice. Asta pentru că decizia de a publica sau nu un articol îi aparține editorului. Sigur, ziaristul poate decide singur să pornească la drum și să investigheze un subiect, dar el își asumă astfel riscul de a rămâne cu articolul nepublicat. Indiferent însă care e motivul pentru care editorul blochează investigația, el este obligat să-i explice ziaristului decizia sa. Jurnalistul de investigație poate anticipa însă, de cele mai multe ori, poziția editorului față de subiectul său și poate decide, în funcție de aceasta, dacă merge sau nu mai departe.

O dată luată decizia de a declanșa investigația, e necesară schițarea unui plan de acțiune. Deși poate părea birocratic și plictisitor, acest plan are meritul de a-l ajuta pe jurnalist să inventarieze toate locurile prin care trebuie să treacă pentru a obține cât mai multe informații.

Planul de acțiune înseamnă anticiparea documentelor de care reporterul are nevoie, a persoanelor cu care trebuie să vorbească și a lucrurilor pe care trebuie să le afle. Ziaristul Lars Moller propune două instrumente pentru schițarea planului de acțiune: harta ideilor și inventarul surselor posibile. Harta ideilor reprezintă punerea pe hârtie a tuturor ideilor legate de subiect, urmată de o clasificare a acestora în funcție de importanța lor, iar inventarul surselor reprezintă un set de întrebări la care ziaristul trebuie să încerce să dea un răspuns. Fiecare dintre aceste răspunsuri poate însemna identificarea uneia sau mai multor potențiale surse.

Capitolul 7. Redactarea

Ancheta jurnalistică nu este o simplă prezentare a unor fapte grave, ci explică mecanisme, sisteme, fenomene, vorbește despre cine le generează și ce se află în spatele acestora. Scrierea unei anchete este diferită de scrierea unei știri. Jurnalistul trebuie să folosească simultan regulile de scriere ale unei ficțiuni, evitând totuși să compună o ficțiune. Conștient sau nu, acesta își inserează în text propriile emoții și subiectivități.

A scrie înseamnă a alege și a ordona. Cititorul trebuie să știe de la început despre ce este vorba. Pentru asta, însuși ziaristul trebuie să fi înțeles care este adevărata miză a anchetei sale. Urmează apoi textul propriu-zis care este conceput în trepte, dintre care nu lipsesc prezentarea faptelor, un mic istoric al lor deopotrivă cu introducerea actorilor principali, sinteza opiniilor exprimate, stabilirea vinovăției sau a gradului de implicare și concluziile.

Totul trebuie să fie dinamic, clar, fără amănunte de prisos. Chiar dacă ancheta dezvoltă mici paranteze explicative și ia în discuție aspecte colaterale, textul trebuie să se îndrepte ferm și credibil spre o concluzie.

Ancheta suportă elemente de culoare, de limbaj familiar, puțin umor dacă e cazul, dar, mai presus de toate, trebuie să troneze acuratețea și corectitudinea informației. A pune cap la cap opinii polemice nu reprezintă o investigație, ancheta în sine e o vânătoare de contradicții care lămurește cine sunt actorii evenimentului, ce s-a întâmplat de fapt, ce mecanisme au declanșat incidentele, daca există alte cauze ascunse și ce interese sunt în joc.

Un articol de investigație este, în general, mai dificil de redactat decât oricare altul. Pe de-o parte, jurnalistul gestionează o cantitate mare de informații care depind logic una de alta, iar el trebuie să decidă ce va păstra și ce nu, și pe de altă parte, prezintă situații complicate și trebuie să fie preocupat să se facă înțeles de către cititor.

Există câteva reguli generale pe care ziaristul trebuie să le aibă în vedere în ceea ce privește punerea în text a unei investigații jurnalistice. Acesta trebuie să formuleze problema încă din primele fraze pentru a face atent cititorul și a-l ajuta să se poziționeze față de subiect. Un bun început poate fi acela care pleacă de la consecințele provocate de situația pe care o investighează sau ar putea de asemenea să lege investigația de evenimentul cel mai recent care a avut legătură cu ea. Un jurnalist priceput trebuie să explice tot deoarece, chiar dacă acesta s-a familiarizat cu numele, funcțiile și combinațiile tuturor celor implicați în investigație, cititorul află de toate acestea pentru prima dată.

De asemenea, ziaristul trebuie să evite toate informațiile care nu se încadrează în schema logică a articolului și să prezinte faptele așa cum s-au petrecut, accentuând prejudiciile de orice natură. Acesta nu trebuie să facă de unul singur încadrări specifice Justiției deoarece, în calitate de jurnalist, trebuie să constați nu să condamni. Atunci când ziaristul trebuie să citeze anumite surse sau chiar „ținta”, acesta trebuie să se limiteze la câteva cuvinte-cheie, deoarece citatele lungi sunt plictisitoare. Totodată, jurnalistul poate să introducă în text mai multe subtitluri care să articuleze textul și să pună în valoare logica sau să se folosească de fotografii relevante, dar fără să aglomereze pagina.

Jurnalistul are nevoie de o metodă de redactare, iar pentru a nu se împotmoli, trebuie să urmeze mai multe etape. Înainte de a scrie, acesta va pune în ordine tot ceea ce a adunat.

Prima etapă este citirea documentelor adunate, care nu au fost răsfoite în întregime, urmată de recitirea notelor pentru a le impregna în memorie, apoi urmează momentul recenzării, a concluziei. În acestă a treia etapă, jurnalistul se întoarce la punctul de plecare, la întrebarea inițială și elaborează răspunsul, lucru care poate lua ceva timp. Următoarea etapă se referă la surmontarea handicapurilor proprii anchetei, cum ar fi lungimea, abundența informațiilor, complexitate sau tehnicitatea. Ca o ultimă etapă, înainte de a trece la scris, este nevoie de stabilirea unui plan detaliat.

Principalele calități pe care trebuie să le atingă ancheta sunt: coerență, consistență și claritate, primele două referindu-se la aranjarea dovezilor și a informațiilor în concordanță cu unghiul de abordare ales.

Textul se va dezvolta piramidal, urmărind firul povestirii ca o demonstrație a informațiilor. Acesta nu este o pledoarie și nici expresia indignării omenești. Textul numit anchetă este unul de informare, motiv pentru care tonul este neutru, iar informația echilibrată. Nu jurnalistul se exprimă, ci faptele comunică.

Jurnalistul are nevoie de sprijinul șefilor și al echipei. Redactorul șef trebuie să fie pregătit pentru cazul în care proiectul este de durată. Șefii și reporterii vor trebui, de asemenea, să ia din timp o decizie fundamentală, și anume dacă investigația se va constitui dintr-o serie de articole tipărite pe măsură ce sunt scrise sau dintr-o „bombă” publicată numai atunci când documentarea este completă. Totuși, în orice mod ar fi publicată, operațiunea de investigare trebuie monitorizată îndeaproape de o persoană cu funcție de decizie. Un rol cheie al acesteia este să pună continuu întrebări reporterilor cu privire la subiect. Editorii trebuie să analizeze constant dovezile împreună cu reporterii.

În concluzie, după cum spunea și Mark Hunter „ Acceptați adevărul a ceea ce ați descoperit. Este mai greu de făcut, decât de crezut și aceasta face noblețea muncii voastre. Dacă munca v-a dat dreptul să rostiți un recuzitoriu, faceți-o. Păstrați măsura, fi-ți drept, rămâneți în limitele a ceea ce știți că este absolut adevărat. Dar nu negați, sub nicio formă, ceea ce ați dovedit”.

Capitolul 8. Deontologia investigației jurnalistice

Profesioniștii din mass-media au datoria de a impune la locul de muncă respectarea cu strictețe a codului etic al jurnaliștilor. Acesta este practic ghidul fără de care reporterii, redactorii și editorii nu pot să-și mențină produsul muncii lor la cote înalte de credibilitate. A pune în practică regulile expuse în codul eticii înseamnă a-ți respecta statutul de jurnalist profesionist.

Planurile morale după care se ghidează în permanență jurnaliștii sunt trei la număr. Primul implică latura profesională, legată de codul etic autoimpus, ori insuflat de o anumită instituție de presă, intervenind aici elemente precum „nu ai voie să furi informații”, sau „nu ai voie să distorsionezi informațiile”. Un al doilea plan vizează aspectul civic cetățenesc, potrivit căruia jurnalistul trebuie să servească interesul public. În al treilea rând, jurnalistul se confruntă în munca sa cu o latură umană, deloc de neglijat. Cele mai dificile probleme de etică implică luarea unei hotărâri cu privire la alegerea unui plan, atunci când ele se află în conflict.

Principiile jurnalistice ne învată că pentru a vorbi de o presă liberă trebuie să scriem sau să spunem tot ceea ce știm și că integritatea profesională este piatra de temelie a credibilității unui jurnalist.

Potrivit Codului Deontologic Unic, revizuit în octombrie 2009, jurnalistul trebuie să își exercite profesia în scopul servirii interesului public. Acesta este dator să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel. Are dreptul de a fi informat asupra politicii editoriale ale instituției, de a se opune cenzurii și de asemenea are dreptul la clauza de conștiință. Jurnalistul are libertatea de a refuza orice demers împotriva principiilor eticii. El va evita să se afle într-o situație de conflict de interese, pentru asta se recomandă ca acesta să nu fie membru al vreunui partid politic.

Ziaristul nu va accepta cadouri în bani, în natură sau orice alte avantaje care îi sunt oferite pentru influențarea actului jurnalistic și mai mult decât atât, îi sunt interzise înțelegeri care ar putea afecta imparțialitatea sau independența sa.

Jurnalistul nu are voie să distorsioneze intenționat informația, să facă acuzații nefondate, să plagieze, să folosească fără drept fotografii sau înregistrări video deoarece săvârșește abateri profesionale de maximă gravitate. Acesta va face demersuri rezonabile pentru a verifica informațiile înainte de a le publica. De asemenea, are datoria de a corecta orice eroare semnificativă apărută în materialele publicate, și de a oferi dreptul la replică atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptățită și rezonabilă.

În ceea ce privește viața privată, acesta este dator să respecte acest drept, iar amestecul este permis numai atunci când interesul public prevalează în fața protecției imaginii persoanei. Jurnalistul va proteja identitatea minorilor implicați în evenimentele cu conotație negativă, exceptie făcând situațiile în care interesul public cere ca minorii să fie identificați sau în cazurile în care jurnalistul acționează cu acordul părinților sau al tutorilor.

Acesta este dator să nu discrimineze și să nu instige la ură și violență. Jurnalistul trebuie să respecte prezumția de nevinovăție, adică niciun individ nu va fi prezentat drept făptuitor până când o instanță nu s-a pronunțat în acest sens.

Ziaristul are obligația de a păstra confidențialitatea surselor în cazul în care acestea solicită acest lucru, dar și în cazul în care dezvăluirea identității le poate pune în pericol viața, integritatea fizică, psihică sau locul de muncă.

Așadar, jurnalistul va obține informații în mod deschis și transparent, iar folosirea tehnicilor speciale de investigație este justificată atunci când există un interes public și informațiile nu pot fi obținute prin alte mijloace.

Maniera în care jurnalistul abordează subiectul său trebuie să îi inspire receptorului o anumită încredere, să fie convins că ziaristul nu dorește altceva decât informarea promtă și onestă, în interesul exclusiv al publicului. Un demers jurnalistic bun trebuie să vizeze un interes public, trebuie să nu se antureze în procese de intenție ci să se sprijine pe fapte concrete, articolul trebuie să fie publicat imediat ce jurnalistul și-a verificat informația primară și, nu în ultimul rând, trebuie să urmărească subiectul până la capat. Respectarea acestor reguli îi poate conferi jurnalistului dreptul de a se socoti de bună-credință, adică preocupat exclusiv de informarea publicului.

Informația dezvăluită de ziarist poate fi uneori revoltătoare, motiv pentru care este absolut obligatorie prezentarea punctului de vedere al „țintei”, deoarece nu sunt rare cazurile în care o discuție cu „ținta” clarifică acțiunile acesteia și infirmă informația oferită sau, pur și simplu, prezentarea punctului de vedere al acesteia dovedește cititorului preocuparea jurnalistului de a afla adevărul și respectul pentru dreptul fiecăruia de a se apăra.

De asemenea, acesta trebuie să protejeze sursele și să-și ia angajamente față de ele. Ziaristul nu trebuie să atribuie niciodată sursei o altă calitate decât cea pe care o are în dorința de a demonstra publicului că a apelat la experți, de asemenea să nu atribuie acesteia presupunerile și comentariile sale, să nu scoată din context afirmațiile sursei, să nu-i divulge niciodată numele dacă au convenit la anonimat, iar atunci când sursele sale sunt în pericol de a fi descoperite să nu le abandoneze, ci să le ajute.

O dată găsite răspunsurile la întrebările ce vizează onestitatea demersului său, jurnalistul trebuie să aleagă dacă intră în joc sau dacă refuză implicarea într-o investigație de a cărei bună-credință nu este convins.

Codurile deontologice funcționale în țările cu tradiție prevăd o clauză de conștiință, adică libertatea jurnalistului de a spune „nu”. Aceste coduri se referă nu doar la jurnaliști, ci și la editori sau la patronii instituțiilor media, care au datoria să respecte dreptul ziaristului de a refuza să-și trădeze propriile convingeri cu privire la situația pe care o investighează.

8.1 Jurnaliștii în fața justiției

Jurnaliștii de investigație sunt cei mai expuși proceselor de presă, principalele acuzații ce li se pot aduce fiind acelea de insultă și calomnie. În sistemul judiciar românesc, un proces de presă este imposibil de evitat dacă cineva nemultumit de afirmațiile unui ziarist ține morțiș să îl intenteze. Plângerile se fac direct la instanță și, oricât de nefondate ar fi motivele invocate împotriva ziaristului, procesul se judecă. Din acest motiv este recomandat ca ziariștii să se împace cu ideea că nu pot evita procesele și să se concentreze pe câștigarea lor, atât prin modul în care își documentează și redactează materialele, cât și prin strategia de apărare în cazul unui proces intentat.

Legislația românească în ceea ce privește delictele de presă și-a păstrat în linii mari principiile care o guvernează. Un proces de insultă este perfect evitabil, e suficient ca ziaristul să nu folosească epitete și adjective dure, chiar dacă documentarea l-ar îndreptății să o facă, iar în ceea ce privește calomia, lucrurile sunt puțin mai nuanțate, dat fiind că această infracțiune vizează afirmarea unor fapte determinate. Evitarea unei condamnări se face prin prezentarea informațiilor documentate și se lasă la latitudinea cititorilor să le judece.

În sistemul juridic românesc, instanța supremă este litera legii. Judecătorul examinează în ce măsură o faptă poate fi sau nu încadrată în textul unei legi și poate pronunța o condamnare sau o achitare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcționează după principiul de drept anglo-saxon intitulat common law, prin care se atribuie valoare supremă precedentelor judiciare, adică hotărârilor anterioare ale Curții Europene. Așadar, în ceea ce privește problematica presei, Convenția Europeană a Dreptul Omului conține un singur articol, cu două aliniate. În primul aliniat, al articolul 10 din CEDO este stipulat faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații fără amestecul autorităților publice, iar aliniatul (2) prevede că exercitarea unor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială, apărarea ordinii, protecția sănătății etc.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanțele românești și prevalează asupra legislației naționale în cazul în care între cele două există contradicții. Cu alte cuvinte, dacă un ziarist insultă un politician, fapta lui poate fi sancționată fără drept de apel de către legea internă.

CEDO judecă delictele de presă după interesul public pe care îl ridică subiectul abordat și buna-credință cu care acționează ziaristul. Curtea se arată, totodată conștientă de diferența dintre adevărul jurnalistic și adevărul judiciar, de diferența dintre mijloacele de care dispune un ziarist pentru aflarea adevărului și cele de care dispun organele judiciare.

Partea II. Studiu de caz: analiza dosarelor descoperite de jurnaliștii de investigație

Capitolul 9. Planul cercetării

Partea practică a acestei lucrări se va concentra pe cazurile de corupție, scoase la iveală de către jurnaliștii de investigație, în ultimii cincisprezece ani, apărute pentru prima dată în presă pe unul dintre următoarele site-uri: Gazeta Sporturilor, ProSport, Adevărul și The Washington Post.

Aceste portale online au fost alese aleatoriu, din rândul celor care au prezentat cazuri de corupție ce nu au intrat în atenția procurorilor DNA, dar au fost scoase la lumină de către jurnaliștii de investigație. În cercetarea mea am ales câteva cazuri din lumea sportivă sau în care erau implicați oameni din sport deoarece am fost pasionată de mică de acest domeniu. Cazuri de corupție, santaj și luare de mită se găsesc în toate domeniile, politicul guvernând însă la acest capitol.

Scopul cercetării este acela de a afla cum acționează jurnaliștii de investigație din momentul în care au informații pe sursă despre un caz și modalitatea prin care ei ajung să scoată adevărul la suprafață. După cum am vorbit și în capitolele anterioare, puțină lume cunoaște detalii despre jurnalismul de investigație și cu atât mai puțin, despre sutele de dosare descoperite de jurnaliștii de acest gen.

Obiectivele cercetării sunt următoarele:

Identificarea celor mai importante dosare descoperite de jurnaliștii de investigație din ultimii cincisprezece ani

Urmărirea modului prin care acestea au fost soluționate

Analizarea dificultăților de care au avut parte jurnaliștii

Prezentarea sentinței finale

Ipoteza de la care am pornit este că tot mai multe anchete demarate de către jurnaliști, în ultimii ani, au scos la iveală implicarea unor personalități atât din viața politică, cât și din cea culturală sau sportivă, acestea ajungând după gratii sub acuzații de corupție, fraudă, înșelăciune, luare de mită, șantaj etc. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că numai datorită jurnaliștilor cei care au săvârșit fapte de corupție sunt acum în spatele gratiilor, iar dacă nu existau anchetele respective probabil aceștia își continuau afacerile murdare. Totodată, am stabilit și o serie de întrebări de cercetare care să acompanieze ipoteza și anume:

Ce dosare au ajuns în justiție datorită jurnaliștilor de investigație?

Cum au fost ele scoase la iveală de către aceștia?

Ce măsuri s-au luat în urma descoperirilor?

9.1 Metodologia

Am ales să analizez patru cazuri de corupție pornite de la o serie de știri jurnalistice apărute pentru prima dată pe site-urile Gazeta Sporturilor, ProSport, Adevărul și The Washington Post. Am considerat că, urmărind în detaliu cazurile pe care jurnaliștii le-au descoperit și firul pe care s-au dus aceștia pentru a le rezolva voi putea ajunge la anumite concluzii sau rezultate concludente pentru a verifica ipotezele enunțate în urma acestei cercetări.

Metoda de cercetare reprezentativă pentru a descoperi în ce măsură dosarele făcute publice de către jurnaliști au dus la anihilarea unor grupuri infracționale este analiza de conținut, iar instrumentul folosit este grila de analiză. Fiecare caz găsit în presa online va fi analizat din punct de vedere calitativ, pentru a urmări munca depusă de jurnaliști în rezolvarea cazurilor. Toate dosarele pe care mi-am propus să le studiez au fost structurate în cadrul unei grile de analiză, în care am sintetizat toate caracteristicile care definesc o investigație jurnalistică.

Așadar, au fost multe anchete demarate de procurorii DNA după articole apărute în mass-media. Toate începuturile au fost grele, le-a luat mult timp jurnaliștilor până au reușit să contureze un caz pe informații primite pe surse, dar profesiunea de jurnalist înseamnă descoperirea neregulilor și scoaterea adevărului la lumină. Activitatea reporterilor, care pornesc pe un astfel de drum, nu este ușoară, aceștia fiind somați să renunțe la inverstigații și de multe ori sunt chiar amenințați cu moartea.

Dacă tot vorbim despre cazuri de corupție scoase la iveală de către jurnaliștii de investigație, ar trebui să pornim de la cel mai faimos caz de corupție al tuturor timpurilor, și anume cazul Watergate din Washington care s-a terminat cu demiterea celui mai puternic om de pe planetă, președintele Richard Nixon.

9.2 Cazul Watergate

Cel mai de amploare caz de investigație jurnalistică a fost Watergate. Totul a început în iunie 1972 cu o spargere la sediul Partidului Democrat din clădirea Watergate din . Ancheta s-a terminat doi ani mai târziu, odată cu demiterea celui mai puternic om din lume, președintele Richard Nixon. Rolul acestuia și a echipei sale în spargerea de la care a pornit totul n-ar fi fost niciodată cunoscut dacă nu ar fi existat doi reporteri de la The Washington Post, Carl Bernstein și Bob Woodward.

Când cei doi reporter au început să lucreze la acest subiect, acesta era un simplu articol despre o infracțiune. Cinci bărbați fuseseră surprinși dând o spargere la sediul democraților pentru a plasa un dispozitiv de ascultare. Woodward s-a dus la tribunal în ziua următoare și a observat că un avocat celebru era interesat de caz. Jurnalistul a aflat că unii dintre bărbații prinși lucraseră pentru Agenția Centrală de Informații (CIA), că aveau asupra lor sume uriașe de bani în momentul arestării și că în agendele a doi dintre ei s-a descoperit numărul de telefon al unei persoane care lucra la Casa Albă.

De la aceste firave dar promițătoare informații au fost lansate o serie de articole care au dovedit, la final, complicitatea administrației Nixon la un întreg șir de activități ilegale. Bernstein și Woodward au fost glorificați, au scris un best-seller, iar Hollywood-ul a făcut un film inspirat din ancheta lor. Dar acesta a fost rezultatul final. Până să se ajungă aici, jurnaliștii s-au confruntat cu mii de amenințări și chiar abuzuri din partea susținătorilor lui Nixon și a oficialilor care se temeau și aveau suspiciuni față de munca lor. Au existat zile, săptămâni, chiar luni irosite cu urmărirea unor piste false și nenumărate ore de căutare a unei informații vitale. De asemenea, putem include aici și îndoielile de sine, criticile și invidia colegilor și serile târzii, nopțile și weekend-urile pierdute pentru a lucra la caz. Într-adevăr, perseverența celor doi constituie o lecție valoroasă, iar cartea „All The President`s Man” este cea mai reușită descriere a detaliilor ce țin de jurnalismul de investigație. Așadar, ea prezintă povestea a doi reporteri care avansează încet și nu întotdeauna în linie dreaptă spre adevăr, printr-o cercetare asiduă și o sănătoasă obsesie pentru acuratețe.

În timpul anchetei, Woodward și Bernstein au petrecut zile întregi căutând prin arhive, au stat la birouri dând sute de telefoane sau au așteptat zile întregi la ușile avocaților în speranța că vor identifica o pistă bună de urmat. La un moment dat au obținut o listă a celor aproximativ o sută de persoane care au lucrat în Comitetul pentru Realegerea Președintelui, aflat la originea multor ilegalități. De vreme ce era evident că nu-i puteau vizita pe toți, ei au petrecut multe săptămâni sunându-i de acasă după încheierea programului de lucru la ziar. Orice lucru minor putea fi important pentru ancheta lor, după cum au scris și reporterii în cartea ce a urmat: „Fie și faptul că o anume sursă nu răspunde la telefon sau nu ne sună după ce îi lăsăm mesaj, indică ceva semnificativ”.

În timpul investigației Watergate, Woodward a contactat un bărbat care avea o funcție importantă în administrație pentru a-l întreba dacă știe ceva despre neregulile semnalate de ei. Omul știa enorm de multe lucruri și a considerat că trebuie să-l ajute pe jurnalist, dar numai în anumite condiții: să-l îndrepte doar pe reporter în direcția bună și tot ce spunea el să fie coroborat cu o altă sursă, iar întâlnirile dintre ei să aibă loc doar noaptea, în parcări subterane, numai la inițiativa sa. Woodward a fost de acord cu aceste condiții. Identitatea sursei rămâne însă un mister pentru toată lumea, cu excepția lui Woodward.

În concluzie, de-a lungul timpului, o serie de jurnaliști au făcut istorie cu investigațiile lor. Aceștia au scos la lumină o serie de ilegalități care au dus la demascarea celor certați cu legea. Același lucru se întâmpla și în Romania și despre acest lucru vom vorbi în capitolele care urmează.

Capitolul 10. Analiza datelor

În ultimii ani, în Romania jurnaliștii de investigație au scos la iveală un număr mare de cazuri de corupție care nu au intrat în atenția procurorilor DNA. Cu această ocazie tot mai multe nume sonore din viața politică, culturală sau sportivă au ajuns după gratii sub acuzații de corupție, fraudă, înșelăciune, luare de mită, santaj etc. Potrivit șefei DNA, Laura Codruța Kovesi, în 2014, 17% din dosarele înregistrate au avut la bază o sesizare din oficiu pe baza informațiilor din mass-media sau primite de la serviciile de informații. Cazurile despre care vom vorbi în capitolele ce urmează sunt cel al lui Cristi Borcea, Ioan și Victor Becali, George Copos și Gică Popescu în Dosarul Transferurilor, al lui George Copos în dosarul Loteria, al lui Gigi Becali în Cazul Valiza și Cazul celor 7 oficiali FIFA.

Toate aceste cazuri au avut un numitor comun și anume sustragerea de la plata impozitului pe venit, prejudiciind astfel bugetul statului. Acesti patroni de cluburi de fotbal sau impresari sportivi au ajuns să dobândească prin acest mod averi fabuloase. Singurul care și-a achitat datoria față de stat a fost Gigă Popescu, însă doar după ce a intrat în atenția procurorilor DNA, ceea ce era prea târziu.

10.1 Dosarul Transferurilor

Un bun exemplu pentru soluționarea unor cazuri de corupție pe baza unor anchete jurnalistice ar fi Dosarul Transferurilor, cel mai mare caz de corupție și spălare de bani din fotbalul românesc. Ziariștii au descoperit faptul că mai mulți șefi de cluburi de fotbal sau impresari declarau sume de transfer mai mici decât cele reale, încasând ei diferența de bani și plătind un impozit mai mic decât cel cuvenit. Ancheta a demarat în 2006 după un articol apărut în Gazeta Sporturilor. În urma cercetărilor, opt oameni de fotbal au fost condamnați la închisoare cu executare, pentru evaziune fiscală, spălare de bani și înșelăciune, prejudiciul final fiind de 11,5 milioane de dolari. Printre aceștia se numără: Cristi Borcea, Ioan și Victor Becali, George Copos și Gică Popescu.

Totul a început în urmă cu mai bine de 9 ani, pe 6 februarie 2006, când Gazeta Sporturilor a declanșat o investigație jurnalistică fãrã precedent în România. Primul caz de care s-a ocupat a fost cel al transferului lui Florin Bratu, de la Rapid la Galatasaray. Au urmat sute de articole documentate cu acte, mii de ore de discuții cu sursele GSP. Rețeta dezvăluită în Gazetă era simplă: șefii de cluburi sau impresarii declarau sume de transfer mai mici decât cele reale, păstrînd banii pentru ei și, totodată, plătind astfel un impozit mai mic statului.

Direcția Națională Anticorupție s-a autosesizat la probele dezvăluite de Gazetă și a demarat propria cercetare. Investigația DNA, continuată în paralel și de ziar, a contabilizat 800 de transferuri verificate, peste 100 de persoane anchetate și interogate.

Unul dintre cele 12 transferuri anchetate în Dosarul Transferurilor a avut numele de cod „Carte mare sah”. Fostul președinte al lui Dinamo, Cristi Borcea, a reușit să îl vândă pe mijlocașul Paul Codrea către o firmă din Olanda pe o sumă modică, fără acordul celorlalți acționari ai clubului. Judecătorii de la Curtea de Apel București au arătat că fostul conducător al lui Dinamo a reușit să prejudicieze clubul cu peste 2 milioane de dolari.

Borcea a cedat drepturile federative ale lui Paul Codrea firmei Phoenix BV Rotterdam pentru 70.000 de dolari care l-a vândut mai departe la Genoa pentru 2.650.000, bani care se cuveneau dinamoviștilor, susțin judecătorii.

Foștii membri ai Consiliului de Administrație al AFC Dinamo au declarat că nu știau de aceast transfer. De altfel, judecătorii l-au acuzat pe Borcea de fals în acte, întrucât în ședința Consiliului de Administrație nu a fost adusă în discuție vânzarea lui Codrea către firma Phoenix BV, deși în procesul verbal apare mențiunea că se aprobă cumpărarea drepturilor de transfer ale fotbalistului Paul Codrea contra sumei de 70.000 USD.

Un alt caz este transferul lui Iulian Arhire de la Oțelul Galați la Pohang Steelers. Stoica a precizat că tranferul lui Iulian Arhire s-a făcut pentru suma de 150.000 de dolari, plus 550.000 de dolari, bani ce au ajuns la impresarul sud-coreea care s-a ocupat de tranfer. Acesta a arătat că i s-a părut "foarte mare" comisionul impresarului sud-coreean, dar că per total tranferul lui Arhire a scos clubul din Galați din impasul financiar în care se afla la acea vreme. Banii de transfer, cei 150.000 de dolari au intrat în vistieria clubului gălățean la un interval mare de timp, Stoica a motivat însă că totul s-a petrecut din vina casierului clubului, vină care a fost îndreptată la un an de zile de la primirea banilor. Stoica este acuzat și de modul înstrăinării drepturilor federative ale jucătorului Florin Cerna. Acesta a fost vândut contra sumei de 700.000 de dolari, iar de transferul acestuia s-a ocupat Ioan Becali. Stoica a declarat că toate actele de tranfer și tot ce ținea de aceste proceduri erau cunoscute de către Federația Română de Fotbal.

Procurorii au contabilizat munca lor în zeci de volume ce însumau peste 20.000 de file. La final, Ioan și Victor Becali, Cristi Borcea, George Copos, Mihai Stoica, Gigi Nețoiu, Jean Pădureanu și Gică Popescu au fost trimiși în judecată pentru evaziune fiscală și spălare de bani. Toți au fost acuzați că, prin tranzacții ilegale efectuate în cazul a 12 transferuri de fotbaliști în perioada 1999-2005, au produs statului un prejudiciu de 1,5 milioane de dolari și o "gaură" de peste 10 milioane de dolari în bugetul cluburilor din Liga 1.

DNA i-a trimis în judecată la data de 2 octombrie 2008 și după aproape șase ani, zeci de audieri și recursuri, Curtea de Apel București a dat, în 4 martie 2014, o sentință definitivă: George Copos a fost condamnat la 3 ani și 8 luni de închisoare cu executare, Mihai Stoica la 3 ani și 6 luni, Cristi Borcea la 6 ani și 4 luni, Ioan Becali la 6 ani și 4 luni, Victor Becali la 4 ani și 8 luni, Jean Pădureanu la 3 ani și 4 luni, Gică Popescu la 3 ani, 1 lună și 10 zile și Gigi Nețoiu la 3 ani și 4 luni.

După condamnarea fostului internațional Gică Popescu, s-a început o campanie în favoarea grațierii acestuia. Printre politicienii care au susținut această inițiativă s-au numărat premierul Victor Ponta, președintele PNL Crin Antonescu și președintele Camerei Deputaților Valeriu Zgonea, precum și jurnaliștii Cristian Tudor Popescu și Gabriel Bejan.

Potrivit ziariștilor Gazeta Sporturilor la începutul anului 2006, presa începuse să fie tot mai atentă la ce se întâmpla în spatele meciurilor de fotbal. Jurnaliștii sportive scriau despre blaturi, despre transferuri, dar nimeni nu avea curajul să le dea în vileag.

Aceștia susțin că primele informații despre transferul lui Bratu de la Rapid la Galatasaray, din 2003 au apărut pe 5 februarie 2006, când exista suspiciunea că au dispărut o grămadă de bani. Așadar, ziariștii au început să-și sune sursele, pentru a afla cât mai multe informații. Așa au apărut dovezi despre niște comisioane imense.

Treptat, toată povestea a început să capete contur, însă nimeni nu avea curajul să mărturisească: „Îți spun cum a fost, dar nu oficial", așa declarau toți. După mai multe investigații s-a aflat că în cazul transferului lui Bratu se "pierduseră" mai bine de două milioane de dolari. Galatasaray dăduse 2.750.000 de dolari, iar la Copos au ajuns doar 630.000. Restul banilor au fost împățiți între internaționalul Gică Popescu și impresarii Ioan și Victor Becali. Popescu a primit un milion de dolari, iar frații Becali s-au ales cu 1.100.000 de dolari. Gică Popescu, s-a dus ulterior la Fisc și a achitat echivalentul a 400.000 de dolari, impozitul datorat statului pe milionul de dolari încasat. De altfel, el a fost singurul care a plătit acel impozit, însă era prea tîrziu, deja DNA, ANAF și Garda Financiară intraseră pe fir.

După publicarea articolelor în Gazeta Sporturilor, jurnaliștii în cauză au fost chemați la DNA, unde procurorul Doru Țulus le-a cerut să nu mai posteze nimic până la finalizarea anchetei: „Nu mai publicați cazurile, le dați idei să-și șteargă urmele! Ne încurcați ancheta!". Jurnaliștii au refuzat însă acest lucru și au declarat că vor continua ceea ce au început.

Cazul Bratu a declanșat o acțiune de proporții a organelor statului, astfel s-au cercetat 800 de tranferuri încheiate între 1990-2005. Așa s-a descoperit o altă ilegalitate, transferul lui Ionel Ganea de la Gloria Bistrița la un club olandez, pentru suma de 600.000 de dolari, acesta vânzând-ul imediat la Stuttgart pentru 2.400.000 de dolari. Patronul Gloriei, Jean Pădureanu, condamnat și el în Dosarul Transferurilor a declarat că "firma mi-a fost recomandată de Giovanni Becali. Dar eu eram mulțumit cu cei 600.000 de dolari". Diferența de bani a constituit comisionul impresarilor.

Un alt transfer scos la iveală a fost cel al lui Mitea de la Dinamo la Ajax. Clubul nu a primit niciun ban din acest transfer, cu toate că olandezii au achitat 720.000 de euro. Banii s-au dus la frații Becali.

Alte transferuri anchetate:

În 2012, în Dosarul Transferurilor, după 6 ani de dezvăluiri ale Gazetei și anchete DNA, Tribunalul București și judecătoarea Geanina Teodorovici dădeau o sentință terifiantă. Îi scoteau basma curată pe toți cei 8 inculpați cu articolul 10, paragraful a, din Codul Penal. Potrivit acestuia, acțiunea penală nu putea fi declanșată.

Gazeta i-a acuzat pe procurori de malpraxis, iar în urma recursului, în 2014 primul mare dosar din lumea fotbalului se încheia cu sentințe de condamnare cu executare pentru toți cei 8 inculpați. Decizia a zguduit întreaga lume a fotbalului.

Pe lângă investigația procurorilor DNA și a jurnaliștilor de la Gazeta Sporturilor în 2006 a demarat o anchetă, de data aceasta fiscală, și Sebastian Bodu, fostul șef al ANAF. Acesta a povestit mai apoi cât de greu a obținut documentele necesare. „Dosarul a pornit de la informațiile din presa, de la Gazeta Sporturilor. Nu am ascuns niciodată acest lucru. Fac mențiunea că presa scrie multe și nu poți să faci o investigație pentru fiecare informație care apare în presa cotidiană. Dar în cazul ăsta mi s-a părut că informațiile sunt corecte, sunt fundamentate și reluate, adică nu a fost doar un articol izolat. Mi s-a părut o investigație jurnalistică bine fundamentată, care merita să se transforme într-o investigatie fiscală", a declarat acesta.

Întrebat cât a durat ancheta, Sebastian Bodu a răspuns că mai bine de un an: „A mers foarte greu. Inițial am pornit de la contractele din România. Le-am cerut la Liga. Nu mi le-au dat, adică au ignorat solicitarea, dupa care am trimis o echipă de la Garda Financiară să ia contractele cu proces verbal. Le-au luat, au venit cu vreo trei bibliorafturi. Uitându-mă în contractele înregistrate la Liga mi-am dat seama că sumele înregistrate sunt ridicole. Și atunci mi-am zis că e clar că trebuie trecut la pasul doi al investigației, de a găsi contractele din străinatate. Am făcut solicitări către ANAF-urile din țările unde activau jucători ale căror contracte mi se păruseră subevaluate vădit: Italia, Spania, Germania, Turcia, Ucraina", a adăugat europarlamentarul PDL.

Rugat să comenteze evoluția lentă a dosarului și pedepsele stabilite de instanță, acesta a declarat că: „Nu pot să comentez pedepsele, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu am dreptul să fac așa ceva, în calitatea mea de politician. Ce pot să spun este ca nici nu mă bucur, nici nu îmi pare rău. Eu mi-am făcut treaba. Am considerat că ăsta este jobul meu și, indiferent cine e subiectul unei investigații fiscale, eu trebuie să aplic legea, fără discriminare”.

Dosarul Transferurilor a fost cel mai mare caz soluționat care a pornit de la articole apărute în presă. Jurnaliștii Gazetei au fost cei care au semnalat neregulile din transferuri, lucru care a dus la sesizarea ANAF și DNA. Așadar, dacă aceștia nu ar fi pornit această investigație, poate nici în ziua de azi nu se afla nimic.

10.2 Dosarul Loteria

Un alt caz de corupție semnalat de presă și soluționat cu ajutorul jurnaliștilor de investigație este și cazul lui George Copos în dosarul Loteria. Acesta a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare, fiind acuzat de evaziune fiscală de peste 1 milion de euro cu ocazia vânzării unor spații ale firmei Ana Electronic către Loteria Română. Ancheta s-a întins pe o perioadă de 12 ani, timp în care presiunile asupra jurnaliștilor au fost uriașe, aceștia primind inclusiv amenințări cu moartea. Dedesubturile relației dintre fostul patron al Rapidului și fostul director al Loteriei, Nicolae Cristea, au fost dezvăluite de ProSport.

Publicația posta pe prima pagină a ziarului în data de 6 august 2002 subiectul: „Cine este Nicolae Cristea? Director al Loteriei, Cristea a învățat în cei 15 ani de Comerț Exterior, de dinainte de 1989, cum să fie discret și să nu atragă atenția asupra sa. Acest om de 51 de ani, aproape necunoscut publicului, decide asupra a 60 de milioane de dolari pe an! […] ProSport a intrat în posesia unor informații despre afacerile ciudate încheiate între Loteria Națională și mai multe personaje din fotbal. Între acestea se numără George Copos, Gheorghe Fodoreanu sau Marian Albu. Ziarul a investigat timp de câteva săptămâni cazurile dubioase și a stat de vorbă cu mai mulți oameni din interior, inclusiv cu cei acuzați".

În primul articol apărut pe această temă, personajul principal era Nicolae Cristea, fost director general și președinte al Consiliului de Administrație în cadrul Companiei Naționale Loteria Română, care a fost de accord să ofere un interviu reporterilor ProSport. De George Copos s-a auzit prima dată după o zi, în 7 august 2002, când numele acestuia a apărut pentru prima dată în ziar. Articolul respective apărea pe prima pagină a publicației cu titlul: „Cum au ajuns banii Loteriei la George Copos și Dumitru Dragomir”.

Potrivit autorilor, Nicolae Cristea a intrat în Adunarea Generală a clubului de fotbal în baza contractului de sponsorizare încheiat între Rapid și Loteria Națională. Acesta a devenit mai apoi prieten cu George Copos, cu care a încheiat, spre exemplu, un contract ce stabilea „Organizarea diferitelor protocoale ale Loteriei la Crowne Plaza sau la Hotel Sport în Poiana Brașov, ambele proprietatea patronului rapidist. Potrivit unor surse din interiorul Loteriei, sumele pentru aceste protocoale sunt deseori mult umflate”, notau ziariștii Decebal Rădulescu și Costin Ștucan. În plus, acest articol mai menționa și faptul că Loteria Națională a închiriat o clădire de la Ana Electronic pe care a transformat-o în depozit central, în ciuda faptului că instituția avea un astfel de depozit.

Tot despre George Copos, ziarul nota că Loteria a mai luat de la Ana Electonic în jur de 5500 de televizoare Samsung în baza unui contract încheiat în 1996 și a plătit pentru acestea circa 2 milioane de dolari: „Am cumpărat de la Copos produse electronice într-o perioadă în care piața cerea, iar produsele lui erau cele mai bune”, explica Nicolae Cristea pentru ProSport.

A doua zi, după dezvăluirile facute de cei de la ProSport, angajaților Loteriei le-a fost interzis să citească această publicație. „Ieri dimineață angajații care lucrează la sediul central al Loteriei Naționale, situat pe Calea Victoriei, au avut surpriza de a fi rechiziționate exemplarele din ProSport pe care le-au introdus în instituție”, a fost ceea ce au declarat autorii.

După patru zile de demers jurnalitic, în data de 9 august 2002, ziarul publica reacția angajaților Loterie vizavi de cele dezvăluite până atunci. „Angajații Loteriei se revoltă în fața șmecheriilor comise de Cristea”, scria ProSport. De asemenea, ziarul a publicat și o scrisoare a unui angajat al Loteriei în care acesta vorbea despre salariul uriaș pe care îl avea Nicolae Cristea.

După câteva zile, pe 15 august 2002, greutatea cazului era subliniată de amenințările pe care Costin Ștucan și Cătălin Tolontan le-au primit prin telefon: „Ai grijă ce scrii, sunt cu ochii pe tine, zilele îți sunt numărate! Atât am să-ți zic, scurt pe doi!”, le-a fost transmis celor doi.

Ancheta celor de la ProSport s-a intins pe parcursul a mai multor ani în care s-au prezentat dovezi solide că între George Copos și Loteria Națională au avut loc relații ilegale. În 25 august 2014, instanța l-a condamnat pe George Copos la patru ani de închisoare cu executare. Aceeași pedeaspă i s-a dat și fostului director al Loteriei Române, Nicolae Cristea.

În perioada iulie- decembrie 2014, potrivit anchetatorilor, George Copos s-ar fi sustas de la plata obligațiilor fiscal, în calitate de asociat și președinte al Consiliului de Administrație în cadrul Ana Electronic. Conform acestora, Copos a adus statului un prejudiciu de peste un milion de euro, la valoarea cursului de schimb de la acea dată, mai exact 39.461.121.820 de lei.

La acea vreme, ProSport a scris și despre contractul pentru panoul publicitar amplasat în afara stadionului Giulești, încheiat între Loteria Națională și echipa de fotbal, Rapid. Așadar, conform procurorilor, se pare că suma plătită de Loteria era de 175.000 de dolari pe an, de zece ori mai mult decât prețul preței. Bannerul a fost la acea vreme cel mai scump din istoria publicității de după 1989. Jurnaliștii au menționat faptul că sponsorizarea a dus astfel la deschiderea anchetei, dar și la sublinierea relațiilor strânse dintre Nicolae Cristea și George Copos.

Jurnaliștii ProSport au vorbit despre dificultăți de care s-au lovit în perioada investigației, dar și despre amenințările cu moartea pe care aceștia le-au primit atunci. Astfel, în 9 august 2002 la trei zile după demararea anchetei în ProSport sub semnăturile lui Cătălin Tolontan, Decebal Rădulescu, Costin Ștucan și Marius Geantă cotidianul de sport patronat, ca și acum, de trustul Intact începea o campanie de presă. Cu fiecare rând scris, ziarul ProSport se scufunda tot mai tare în anchetarea neregulilor comise de Nicolae Cristea, în timp ce Gazeta Sporturilor publica interviuri ale directorului Loteriei în care acesta dezmințea informațiile apărute în ziarul concurent.

Gazeta nu a preluat așadar niciun rând din acuzațiile aduse de ProSport lui Cristea, dar în schimb dezmințea aceste fapte rămase necunoscute cititorilor săi și publica articole în care vorbea despre meritele lui Cristea în dezvoltarea sportului românesc. În paginile acestui ziar apărea de asemenea și un interviu al lui Nicolae Cristea care se declara scârbit de atacurile jurnaliștilor de la ProSport. „Nu-mi explic de ce un cotidian precum ProSport, în loc să se ocupe de eșecurile lamentabile ale echipelor noastre în cupele europene, m-a transformat pe mine în inamicul public numărul unu al fenomenului sportiv de la noi. Toată campania lor, se vede clar, e una concertată”, a spus acesta.

Cei patru jurnaliști care se ocupau de caz erau, la vremea respectivă, ținta ironiilor colegilor. Acest lucru se întâmpla inclusiv în ședințele de sumar în care, până și simpla menționare a unui subiect legat de Loterie declanșa nemulțumirile reporterilor. „Ce nevoie avem noi de cazul ăsta? Ce legătură are cu sportul?”, întrebau constant ziariștii.

Investigația ProSport s-a bazat pe documentele în copie și original scoase de Insider din sediul Loteriei. Alături de ele, aceștia au găsit și câteva post-it-uri portocalii, pe care Nicolae Cristea scrisese în creion indicații sumare pentru subordonații care trebuia să-l ajute pe fratele său, Romeo. Ovidiu Ioanițoaia a povestit mai târziu efectul pe care vederea acestor memo-uri personale l-a avut asupra ministrului Finanțelor Publice, Mihai Tănăsescu. Așadar, dovezile aflate în posesia jurnaliștilor aveau potențialul unei bombe atomice.

La câteva zile după demararea anchetei, contul de mail a lui Costin Ștucan de pe Yahoo a fost spart. Mai apoi, pe 14 august, telefonul mobil al jurnaliștilor au sunat la cinci minute distanță

unul de altul. O voce rece a rostit cam același mesaj: „Ai grijă ce scrii, sunt cu ochii pe tine, zilele îți sunt numărate. Atât am să-ți zic, scurt pe doi”.

Fiecare dintre ei își ascundeau teama cât mai bine, frica pentru propria viață, grija față de emoțiile pe care amenințările le puteau produce familiei. Ștucan a declarat mai apoi că: „Nu pot să uit niciodatã seara de 15 august, atunci când atât eu, cât și restul colegilor implicați în dezvăluiri am fost sunați și amenințați cu moartea. A fost în mod clar cel mai greu moment din această anchetă, cînd mi-a fost teamă că pot să pățesc ceva. Am mers la o secție de poliție din zona Iancului, iar polițiștii de acolo stăteau cu mâinile în sân, erau mirați și neputincioși în fața amenințărilor pe care noi le primiserăm. Nu știau ce să facă și cum să ne ajute”.

Însă, în loc să se oprească, ancheta a continuat și mai îndârjit, au ieșit la iveală noi detalii ale legăturilor lui Cristea cu George Copos. Pe 8 octombrie, ProSport scria despre presiunile făcute de fostul patron al Rapidului pentru stoparea anchetei. „Știți cine face cele mai mari valuri pentru oprirea investigației voastre? George Copos”, mărturisea un politician, sub protecția anonimatului. Fostul finanțator al rapidiștilor, patronul firmei Ana Electronic, primea bani de la Loterie încă din anii ’90 sub diverse forme: ba un contract umflat pentru televizoarele din ghișeele Loteriei, ba o sponsorizare pentru Rapid, ba o investiție în construirea bazei de la ProRapid. În total, clubul din Giulești încasase, până în 2002, 1.5 milioane de dolari din bani publici, într-o perioadă în care contractele jucătorilor se învârteau în jurul sumei de 60-70.000 de dolari pe sezon.

Banner-ul nu mai există de mulți ani, însă procurorii au inclus detaliile contractului în rechizitoriul pe baza căruia Copos a fost condamnat. Dintre toți oamenii de fotbal ale căror nume au apărut în Dosarul Loteria, George Copos este singurul care plătește cu privarea de libertate. Ultima pedeapsă se va contopi cu cea din Dosarul Transferurilor.

Dosarul Loteria este succesul unei întregi prese, dar scheletul este format din curajul individual al unor jurnaliști de investigație. Cei de la ProSport au reușit să pună în mișcare forțe obscure aflate într-o stare latentă după evenimentele din 1989, iar la scurt timp după anunțarea verdictului, jurnaliștii au declarat că „Dosarul Loteria nu e doar un succes al ziarului nostru, ci al întregii prese!”.

Jurnaliștii au demonstat din nou și prin acest caz ca unele infracțiuni care nu au intrat in atenția DNA au fost scoase la lumină de către ziariștii de investigație.

10.3 Cazul Valiza

Un alt dosar pe care presa l-a scos la iveală, jucând astfel un rol important, a fost Cazul „Valiza” al lui George Becali. După cum povestește chiar procurorul Claudiu Dumitrescu, cel care a instrumentat cazul: „Dosarul are la baza sesizarea din oficiu pe baza informațiilor din presă”. În acest dosar, Becali a primit 3 ani de închisoare cu executare pentru dare de mită după ce a încercat să influiențeze rezultatul meciului dintre U Cluj și CFR Cluj din ultima etapă a sezonului 2007-2008.

Conform Dosarului Valiza, în data de 7 mai 2008, George Becali ar fi oferit suma de 1,7 milioane de euro echipei de fotbal Universitatea Cluj, circa 100.000 de euro pentru fiecare jucãtor ca sã își apere corect șansele și sã nu piardã întânirea cu CFR Cluj. Acela era ultimul meci din Liga I, iar dacã CFR Cluj pierdea partida, titlul de campioanã îi revenea formației Steaua București. Pe lângã acest caz, dosarul mai implicã și o tentativã de premiere a jucãtorilor echipei Gloria Bistrița în anul 2006. Mai mult decât atât, George Bacali își făcuse un obicei în a promite altor echipe avantaje financiare, cum a făcut și în campionatului 2007-2008 astfel ca Steaua să câștige returul acestuia.

Dosarul a ajuns în instanță la sfârșitul anului 2008. Pe 4 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat sentința definitivă, condamnându-l pe George Becali la trei ani de închisoare cu executare, pentru dare de mită și pentru fals, pe Teia Sponte la doi ani cu suspendare și pe Victor Pițurcă la un an de închisoare cu suspendare.

Prima sesizare în presă a acestui caz a fost făcută de jurnalistul sportiv, Daniel Andrei Nazare pe site-ul Adevărul.ro, declarând că „aveam surse jucători care ne spuneau că primeau anumite prime foarte mari la aceste indirecte (5.000 de euro la egal, 10.000 de euro la victorie)”. Deci meciul cu pricina s-a desfăsurat în data de 7 mai, investigația a debutat în seara de 4 mai, după et apa cu numărul 33, când Steaua a trecut pe locul II în clasament, la doar un punct distant de CFR Cluj.

Procurorii DNA au interceptat valiza cu bani într-un restaurant din Cluj unde oficialii Stelei așteptau rezultatul partidei, care se afla în posesia lui Teia Sponte, vicepreședintele Consiliului de Administrație. Cu toate acestea, CFR a câștigat cu 1-0 și a devenit campioană a României. Totuși, DNA a declanșat urmărirea penală a lui Becali, Teia Sponte și Victor Pițurcă, Alina Florentina Ciul, Gheorghe Radu Marino și Volcinschi Raul.

Proba esențială în acest dosar au fost interceptările, pentru că în timpul deplasării la Cluj, Gigi Becali a rămas la București. Procurorul de caz a declarat că l-au ajutat foarte mult declarațiile lui Toni Doboș care a recunoscut că s-a întâlnit cu oficialii de la Steaua și că i s-a făcut o ofertă pe care el a transmis-o mai apoi jucătorilor.

Promisiunea de dare și luate de mită, chiar dacă nu se concretiează, este sancționată de lege. Deși Gigi Becali afirma într-o primă fază că nu a făcut nimic greșit ci vroia doar să premieze jucătorii Universității pentru câștig, în cele din urmă, chiar dacă a fost nevoie de un flagrant, de zeci de interceptări, de urmăriri și chiar de filaje i s-a demonstrate lui Becali că mita nu e totuna cu premierea. Conform procurorului Claudiu Dumitrescu, acesta din urmă este sancționată de Regulamentele UEFA, FIFA și de Codul Penal.

Combinatorii lui Becali în aceste meciuri au fost Victor Pițurcă și Marius Lăcătuș care erau implicați în premieri în meciuri indirecte. Potrivit jurnalistului Daniel Andrei Nazare stenogramele au fost o victorie a presei sportive. Dacă până atunci patronii de cluburi acuzau presa că minte în legătură cu premierele ilegale, stenogramele au dovedit tocmai acest lucru. În paralel cu ancheta DNA, FRF a dispus o anchetă disciplinară. Becali a fost amendat cu suma de 200 de mii de lei, i s-a interzis accesul pe orice stadion și finanțarea vreunei echipe de fotbal timp de doi ani. Acceași sancțiune a primit-o și antrenorul Universității Cluj, Anton Doboș. Procesul a suferit numeroase amânări, iar anul 2013 a început prost pentru Becali. În februarie a primit trei ani cu suspendare în dosarul sechestrării hoților de mașini, iar în luna mai trei ani cu executare în dosarul schimbului de terenuri cu Ministerul Apărării. Și dosarul valiza a ajuns la final, Becali a primit trei de inchisoare cu executare, Victor Pițurcă, selecționerul României, a primit un an de închisoare cu suspendare, pentru mărturie mincinoasă, iar ceilalți inculpați au primit toți pedepse cu suspendare. Cei 1.700.000 de euro au fost confiscați.

Și pentru ce tot efortul acesta din partea lui Becali? Dacă Steaua câștiga campionatul se califica în Liga Campionilor Europeni și ar fi beneficiat de 5,5 milioane de euro, drepturi financiare acordate de UEFA. Aceasta era defapt Miza lui Becali, plus banii obținuți din vânzarea biletelor și atragerea unor sponsori importanți. Procurorii au declarat că ceea ce făcuse Becali este corupție pentru că Steaua făcea o promisiune de bani unui alt club aflat în aceeași competiție cu ei.

Încă un dosar soluționat pe baza informațiilor apărute în presă. Chiar dacă persista întrebarea „mită sau premiere?”, procurorii au declarat că nu este normal să premiezi o echipă care joacă în același campionat cu tine, pentru că atunci când respectiva echipă o va întâlni pe Steaua nu-și va apăra corect șansele. Fotbalul este un sport rege și nu ar trebui să existe lucruri murdare în spatele lui.

10.4 Cazul FIFA

Numeroasele anchete demarate de jurnaliștii de investigație reprezinta un proces care are loc în întreaga lume, nu doar în Romania. Un bun exemplu ar fi știrea care a zguduit întreaga planetă anul acesta, când un jurnalist scoțian pe nume Andrew Jennings a dus la demascarea unor oficiali FIFA.

Acest reporter de investigații, în vârstă de 71 de ani, s-a ocupat în ultimii 15 ani de corupția din FIFA, după ce în anii '90 investigase ilegalitățile de la CIO. Totul a explodat pe 27 mai 2015 în Elveția, când șapte oficiali FIFA au fost săltați dintr-un hotel luxos din Zurich și arestați pentru o fraudă de 150 de milioane de dolari. „Telefonul meu a început să sune la șase dimineața. L-am oprit pentru a putea să mai dorm câteva ore. Ideea e că orice s-ar fi întâmplat atât de grav la 6 dimineața, va mai fi acolo și la ora prânzului”, a declarat jurnalistul în acea zi.

Jennings a pornit această ancheta, publicând în anul 2006 o carte intitulată “FOUL! The Secret World of FIFA: Bribes, Vote Rigging and Ticket Scandals”, urmată de un film realizat de jurnalist și difuzat în programul „Panorama” al postului BBC în același an intitulat “The Beautiful Bung: Corruption and the World Cup”. În 2014 a urmat o altă carte numită “Omerta: Sepp Blatter’s FIFA Organised Crime Family.”

Pentru o jumătate de secol, reporterul de anchetă în vârstă de 71 de ani a săpat în povești complexe și consumatoare de timp despre crima organizată. În anii 1980 a vorbit despre „bad cops” (polițiști rai), despe comerțul cu heroină thailandeză și mafia italiană, iar în anii '90 despre corupția din Comitetul Olimpic Internațional.

În ultimii 15 ani, Jennings s-a concentrat pe Federația Internațională de Fotbal (FIFA), organul de conducere internațional de fotbal. În timp ce alți jurnaliști completau profilele jucătorilor cu golurile marcate de aceștia, jurnalistul de investigație a săpat în afacerile murdare din dedesubturile celui mai popular sport de pe planetă. Săptămâna trecută reporterul Simon Jenkins de la The Guardian a declarat că: „Toate creditele pentru această investigație ar trebui să meargă la obsesia perseverentă a unui singur reporter, Andrew Jennings”. Acum, după decenii de amenințări, sute de cecuri promise, suspiciuni cu privire la telefoanele ascultate, Jennings se simte îndreptățit să continue cercetările în scandalul FIFA.

În timpul unui interviu telefonic acordat celor de la The Washington Post, el l-a numit pe președintele FIFA, Sepp Blatter, „un om mort”. Două ore mai târziu, Blatter a anunțat că a fost demis, la doar câteva zile după ce a fost reales. „Tot ce pot să spun e că e un gunoi de om și un criminal, pe care l-am cunoscut de ani și ani. Aceasta nu e o insultă, ci o certitudine. Acești oameni au furat sportul poporului. Deci da, e frumos să vedem teama pe fețele lor acum”, a ținut să precizeze jurnalistul.

Cel mai bun mod de a ni-l imagina pe Andrew Jennings este să ne gândim la Bob Woodward și Carl Bernstein împreună. Jurnalistul s-a născut în Scoția, dar s-a mutat la Londra, de mic copil. Bunicul lui a avut un rol important în echipa de fotbal din Londra, Clapton Orient (numit acum Leyton Orient), dar Jennings a avut un interes scăzut pentru sport. El a avut însă un talent înăscut pentru jurnalism. După terminarea școlii, Jennings a intrat la Sunday Times din Londra, unde a prins gustul investigație. S-a dus să lucreze pentru BBC, dar atunci când postul nu a dorit să difuzeze documentarul său despre corupția din cadrul Scotland Yard, și-a dat demisia și s-a alăturat unui post rival numit "World in Action". Mai apoi și-a transformat ancheta polițistă în prima sa carte numită “Scotland Yard’s Cocaine Connection”, urmată de un documentar.

Motto-ul lui Jennings este: Fă-ți timp, sapă murdăria și să nu ai încredere în cei de la putere. „Sunt un vânător de documente. Dacă am documente, știu totul despre tine”, a spus el. „Jurnalismul este ușor, să știi. Trebuie doar să găsești unele persoane corupte și să aduni probe! Asta e ceea ce facem noi. Treaba noastră este de a investiga, de a căuta probe”, a mai declarat Jennings.

Mai apoi acesta a trecut la ancheta sportivă, începând cu investigarea CIO. „Când m-am uitat în CIO, am descoperit că președintele Juan Antonio Samaranch a fost un fascist francez, care a considerat că al doilea Război Mondial a fost câștigat de cine nu trebuia”, a declarat jurnalistul. Când Samaranch a demisionat în 2001, Jennings a decis să se concentreze pe acest subiect: „Atunci am fost conștient că era ceva foarte, foarte putred la FIFA”, a spus el.

Jennings consideră că cei mai mulți reporteri sportivi nu ar atinge aceste subiecte de teama de a pierde accesul la oficiali și sportivi de top, sau pentru că le-ar lua pur și simplu prea mult timp și efort.

Din investigațiile anterioare și studierea criminalității organizate, Jennings știa că va avea nevoie de surse pentru a descoperi secretul Federației de Fotbal. „Știți că peste tot, în orice organizație, dacă există un semn că oamenii din vârf sunt corupți, există și câtiva angajați care sunt târâți fără voia lor în aceste afaceri murdare. Ei sunt cei de care aveți nevoie, trebuie doar să îi faceți să vorbească”, a spus jurnalistul.

Așadar, scoțianul s-a decis să facă o ambuscadă la prima conferință de presă a lui Blatter, după ce a fost reales în 2002. Când președintele FIFA și-a terminat discursul, Jennings a luat microfonul și a pus o întrebare scandaloasă: „Hei, Blatter, ai luat vreodată mită?”. Jurnalistul își amintește cum toate privirile din încăpere s-au ațintit asupra lui și cum reporterii au început să se îndepărteze de el. Cu alte cuvinte a lăsat exact impresia pe care și-a dorit-o, accea de: „Iată-mă. Eu sunt băiatul tău. Nu sunt impresionat de ceea ce zici. Știu cine esti”.

După alte cercetări, Jennings a raportat că Blatter și-a oferit un bonus secret de șase cifre. „Blatter nici măcar nu știe ce înseamnă un zbor programat. El nu a mers cu niciunu în ultimii aproximativ 40 de ani. Are întotdeauna un avion privat în Zurich. Vrea să arate mereu că este un om puternic, important. Până și Mercedes-ul care îl duce la avionul privat demonstrează acest lucru”, a mai adăugat Jennings.

Blatter a amenințat că îl va da în judecată pe Jennings pentru defăimare, dar nu a făcut acest lucru. Scoțianul a continuat să sape în viețile președintelui și ale directorilor FIFA. La acel moment, jurnalistul suspecta că telefonul lui fusese ascultat și computerul hack-uit.

În 2006, Jennings a publicat prima sa carte numită “Foul! The Secret World of FIFA: Bribes, Vote Rigging and Ticket Scandals” , în care îl acuza pe Blatter și pe câțiva directori FIFA de luare de mită. Oficialii nu doar că au negat cele afirmate, unii dintre ei au recurs chiar și la acte de violență: „Jack Warner m-a lovit, m-a scuipat”, a declarat Jennings. În același an, el a difuzat mai multe materiale ce conțineau acuzații împotriva FIFA pe "Panorama", un program de documentare al BBC, lucru pe care l-a făcut și în 2010, în cadrul aceluiași show tv.

Cartea „Foul” i-a adus lui Jennings inclusiv admiratori, apărători ai legii. În 2008, scoțianul a primit un telefon anonim care i-a solicitat prezența în Londra. „Trebuia să merg până în Londra la acest bloc de birouri anonime unde urmau să mă aștepte trei bărbați cu accente americane. Aceștia s-au introdus ca fiind agenți speciali FBI și mi-au oferit cărțile lor de vizită pe care scria că fac parte din „echipa crimei organizate”, își amintește jurnalistul.

Ideea era că forțele de poliție europene nu vroiau să facă nimic în legătura cu acuzele aduse oficialilor FIFA, acesta fiind motivul pentru care i s-a cerut să le ofere o mână de ajutor. Jennings a fost dornic să-i ajute, și-a sunat unele surse din America și le-a trimis celor de la FBI și IRS unele documente confidențiale ale Confederației de Nord, America Centrală și ale Asociației de fotbal din Caraibe (CONCACAF). Aceste rapoarte financiare arătau misterioase comisioane de milioane de dolari. „Le-am spus ok, hai să nivelăm puțin terenul de joc și le-am oferit documentele care erau relevante pentru acest caz”, povestește jurnalistul.

Jenning a avut încredere în FBI mai mare decât în colegii săi. Timp de 6 ani, scoțianul și-a folosit sursele pentru a rămâne la curent cu investigația. Răspunsul anchetei sale a venit în timp ce Jennings dormea, în dimineața zilei de 27 mai, când oficialii elvețieni au sosit la hotelul de cinci stele Baur au Lac din Zurich, unde oficialii FIFA au avut întâlnirea premergătoare alegerilor pentru a determina dacă Blatter va rămâne sau nu președinte. În câteva minute, șapte directori ai FIFA, inclusiv vice-președintele Jeffrey Webb, au fost arestați și acuzați de înșelăciune, luare de mită, spălare de bani și fraudă. Pe lângă aceștia, alți șapte oameni, inclusiv fostul FIFA No. 2 Jack Warner, au fost cercetați de un tribunal federal din Brooklyn.

„Nu e minunat?”, a spus Jennings, „Ei nu vor mai fi într-un hotel de lux niciodată, ci vor fi în detenție în Elveția”. Jennings nu face nici cel mai mic efort pentru a-și ascunde fericirea pentru faptul că bărbații pe care i-a investigat în ultimii 15 ani, au fost arestați în cele din urmă. „A fost o saptamana foarte fericită de când am primit acel telefon. Este frumos să știi că Sepp Blatter nu va dormi liniștit la noapte. Și că el va ajunge în cele din urmă la culcare în jurul orei cinci și jumatate, iar la șase când va suna cineva la el la ușă, se va băga sub pat. Merită asta. Nu e un om de treabă”, a declarat Jennings pentru The Washington Post.

La câteva zile după ce jurnalistul a făcut declarația publică, Sepp Blatter a anunțat că va demisiona din calitatea de președinte al FIFA, la doar patru zile după ce a fost reales, motivând că: „Este grija mea profundă pentru FIFA și interesele sale, care m-a condus să iau această decizie”. Acesta a negat că ar fi avut vreo legătură cu cele întâmplate sau că ar fi comis vreo infracțiune. În ceea ce-l privește pe reporterul din spatele celui mai mare scandal de sport al secolului, Jennings a spus că acum se poate pensiona liniștit, știind că investigațiile sale au dus la o schimbare reală. „Acum pot să am grijă de grădina mea și să mă joc cu copiii mei minunați”, a declarat scoțianul.

După ani în care i-a fost interzis să participe la conferințele de presă FIFA, Jennings a spus că așteaptă cu nerăbdare să vadă directorii puși sub acuzare într-un tribunal american. „Sper că-mi pot permite biletul de avion pentru New York pentru a putea ajunge la tribunal să le spun: Bună băieți, a fost un drum lung, nu-i așa?”, a încheiat acesta.

În concluzie, se adeverește încă o dată că jurnaliștii de investigație reușesc să dezlege anumite mistere și să scoată unele lucruri ascunse la suprafață, infracțiuni la care nimeni nu s-a gandit până atunci. De ținut minte e că perseverența duce la rezultate remarcabile. Jurnaliștii trebuie să-și învinga frica, să reziste în fața amenințărilor, dar și a mitei și să scoată adevărul la lumină. Ilegalitățile chiar și cele săvârșite la nivel înalt trebuiesc pedepsite. Nimeni nu este mai presus decât legea așa că legea trebuie respectată de către toată lumea.

Rezultate

În urma cercetării efectuate pe cele patru site-uri de știri: Gazeta Sporturilor, ProSport, Adevărul și The Washington Post, am ajuns la rezultate concludente: demersul jurnaliștilor de a scoate la iveală neregulile comise de patroni de cluburi de fotbal sau impresari, a avut un “final fericit”. Odată apărute articolele în presă, nu mai era cale de întoarcere, cu atât mai mult cu cât s-au autosesizat și procurorii DNA.

Analiza calitativă a scos la iveală faptul că există numeroși jurnaliști de investigație, atât români cât și străini, ce au pornit o anchetă după informații primite pe surse. Au făcut verificări, au căutat să obțină mai multe informații, iar odată ce li s-au confirmat cele aflate au așternut totul pe hârtie. Drumul urmat nu a fost însă ușor. Au trebuit să își convingă șefii că merită să acorde atenție subiectului și colegii, pentru că aveau nevoie de o mână de ajutor. Ce a urmat nu a fost lipsit de peripeții. În toate cazurile jurnaliștii de investigație au fost intimidați și chiar amenințați cu moartea și sfătuiți să renunțe la anchetele lor.

Așadar, toate ilegalitățile comise de oamenii de fotbal cercetate de mine și anume mită, spălare de bani, sustragere de la plata impozitelor, fals în înscrisuri, au pornit de la a patra putere în stat, cum este numită mass-media. Jurnaliștii care au semnat articolele au studiat zeci de dosare, au dat sute de telefoane, s-au întâlnit cu o mulțime de oameni, dar din momentul în care procurorii au intrat pe fir, lucrurile s-au desfășurat oarecum mai ușor. Oamenii legii aveau acces la informații la care jurnaliștii ajungeau mult mai greu sau chiar deloc. Aceștia aveau o bază materială mult mai amplă, aveau de fapt toate pârghiiile necesare desfășurării unei anchete. Și de fapt cercetările s-au făcut pe mai multe planuri, a fost efectuată o anchetă internă demarată de FRF, una de către procurorii DNA și o anchetă financiară făcută de ANAF, care s-a autosesizat și ea.Totul s-a desfășurat însă pe parcursul câtorva ani, Dosarul Loteria, de exemplu, s-a finalizat după 12 ani.

Așadar, munca de jurnalist de investigații nu este tocmai ușoară, dar satisfacțiile sunt enorme. La final, uiți de drumul anevoios și îți canalizezi energia pe rezultatul obținut. Iar când acest rezultat vine în urma unei anchete de asemenea anvergură, “victoria” este cu atât mai prețioasă.

Concluzii

În această lucrare am reușit să evidențiez faptul că jurnaliștii de investigație joacă un rol important în scoaterea la iveală a adevărului, nu degeaba se spune că presa este patra putere în stat. Vorbin despre jurnaliști care pun meseria mai presus de orice, care nu se tem să lupte cu mafia corupției din fotbal, în cazul meu, care suportă intimidările și amenințările, care rezistă tentației de a lua mită, care sunt perseverenți în munca lor și nu renunță până când cazul semnalat de ei nu e rezolvat, până când cei care nu s-au supus legii au plătit pentru infracțiunile săvârșite.

Ipoteza de la care am pornit și anume, faptul că multe dintre marile dosare de corupție anchetate în ultimele decenii au fost inițiate de către jurnaliștii de investigație care, potrivit unei informații primite pe surse au cercetat și au documentat cazul, obligând procurorii DNA să ia atitudine, a fost confirmată în totalitate în lucrarea mea. În urma analizei datelor, am constatat că au reușit să scoată la lumină adevărul acei jurnaliști care nu s-au lăsat pradă intimidărilor, sau chiar amenințărilor cu moartea și au continuat să investigheze cazurile pentru ca cei vinovați să plătească.

Concluzia la care am ajuns în urma analizei este că jurnaliștii de investigație au reușit să pătrundă atât în mafia fotbalului românesc, cât și a celui internațional, pentru a demonstra că nimeni nu e mai presus de lege. Datorită ziariștilor, cei care au sfidat sistemul judiciar au ajuns după gratii. Acesta poate fi un bun exemplu pentru persoanele care și-au făcut din înșelătorie un țel, acestea trebuie așadar să se gândească de două ori înainte de a comite ilegalități. În cazul jurnaliștilor de investigație, ei trebuie să continue cu profesionalism munca pe care și-au ales-o și să nu se dea bătuți atunci când întâmpină greutăți, să lupte până la capăt pentru a-și îndeplini scopul.

Deși se crede că România figurează printre țările unde corupția e în floare, am încercat să arat că acest lucru se practică și în țările dezvoltate, unde oamenii certați cu legea încearcă prin orice mijloace să-și mărească avuția.

Așadar, cercetarea mea și-a atins scopul și obiectivele și a răspuns tuturor întrebărilor formulate inițial. Pe parcursul acestui studiu, am acumulat noi cunoștințe referitoare la un domeniu care mă pasionează și îmi voi continua și pe viitor cercetările în acestă arie, în speranța că, odată cu trecerea timpului, îmi voi însuși cât mai multe informații privind jurnalismul de investigație.

Bibliografie

Agnès, Yves, Introducere în Jurnalism, Traducere Ovidiu Nimigean, Ed. Polirom, Iași, 2011.

Bertrand, Claude- Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Traducere Mihaela Gafițescu, Institutul European, 2000.

Bogatu, Petru et al., Jurnalism de investigație, Transparency International, Chișinău, 2008.

Burgh, Hugo, Jurnalismul de investigație. Context și practică, Traducere Mihaela Mudure, Ed. Limes, Cluj, 2006.

Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Deaver, Frank, Etică în mass-media, Traducere Monica Mitarcă și Anca Irina Ionescu, Ed. Silex, București, 2004.

Gâscă, Viorelia et al., Jurnalismul de investigație în combaterea corupției, Transparency Internațional, Chișinău, 2002.

Grosu, Cristian; Liviu, Avram, Jurnalismul de investigatie. Ghid practic, Polirom, Iași, 2004.

Onciu, Adrian, Probleme de etică în jurnalism, Asociația Jurnaliștilor Profesioniști, Iași, 2001.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale, Ed. Tritonic, București, 2003.

Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Ed. Polirom, Iași, 2006.

Randall, David, Jurnalistul Universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Traducere Alexandru Brăduț Ulmanu, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Runcan, Miruna, A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Szabo, Lucian- Vasile, Libertate și comunicare în lumea presei, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999.

Surse electonice

Obae, Petrișor, Ce prevede Codul Deontologic Unic pentru jurnaliști, în http://www.paginademedia.ro/2009/10/ce-prevede-codul-deontologic-unic-pentru-jurnalisti/ (accesat la data de 4 mai, 2015)

Convenția europeană a drepturilor omului, în http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (accesat la data de 4 mai, 2015)

Pagina de ziar de la care a pornit totul și care așteaptă de 8 ani adevărul,în http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/pagina-de-ziar-de-la-care-a-pornit-totul-si-care-asteapta-de-8-ani-adevarul-420314.html (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Mărgărit, Marius, Cum am trăit Dosarul Transferurilor, în http://www.gsp.ro/gsp-special/investigatie/cum-am-trait-dosarul-transferurilor-prima-tv-difuzeaza-de-la-20-30-un-episod-dedicat-celui-mai-mare-caz-de-coruptie-si-spalare-de-bani-din-fotbalul-romanesc-440121.html (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Badea, Camelia, Ce crede cel care a pornit Dosarul Transferurilor despre grațierea lui Gică Popescu, în http://www.ziare.com/sebastian-bodu/stiri-sebastian-bodu/ce-crede-cel-care-a-pornit-dosarul-transferurilor-despre-gratierea-lui-gica-popescu-1287014 (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Rezultatul anchetei ProSport: 4 ani de închisoare pentru George Copos în Dosarul Loteria, http://www.prosport.ro/sport-life/special/4-ani-inchisoare-executare-george-copos-dosarul-loteria-ancheta-demarat-acum-12-ani-prosport-jurnalistii-au-amenintati-moartea-dezvaluirile-au-confirmate-instanta-13137551 (accesat la data de 1 iunie, 2015)

Ștucan, Costin, Ștucan, despre amenințările cu moartea, energia lui Tolontan și eforturile unor ziare de a spăla imaginea lui Cristea și Copos, în http://www.prosport.ro/sport-life/special/stucan-despre-amenintarile-cu-moartea-energia-lui-tolontan-si-eforturile-unor-ziare-de-a-spala-imaginea-lui-cristea-si-copos-amintiri-din-dosarul-loteria-ancheta-pornita-de-prosport-in-2002-13155715 (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Crăițoiu, Andrei, Trei dintre jurnaliștii implicați în dezvăluirile din „Dosarul Loteria” au vorbit despre cele mai grele momente, în http://www.gsp.ro/gsp-special/diverse/trei-dintre-jurnalistii-implicati-in-dezvaluirile-din-dosarul-loteria-au-vorbit-despre-cele-mai-grele-momente-amenintari-cu-moartea-si-diplomatul-din-pod-432963.html (accesat la data de 1 iunie, 2015).

„Dosarele DNA”, la Prima TV: totul despre cazul „Valiza”, în care a fost condamnat Gigi Becali, în http://adevarul.ro/entertainment/tv/dosarele-dna-tv-totul-despre-cazul-valiza-fost-condamnat-gigi-becali-8_5499afd6448e03c0fdfe9c15/index.html (accesat la data de 6 iunie, 2015)

Miller, Michael, How to curmudgeonly old reporter exposed the FIFA scandal that toppled Sepp Blatter, în http://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2015/06/03/how-a-curmudgeonly-old-reporter-exposed-the-fifa-scandal-that-toppled-sepp-blatter/ (accesat la data de 5 iunie, 2015).

Bibliografie

Agnès, Yves, Introducere în Jurnalism, Traducere Ovidiu Nimigean, Ed. Polirom, Iași, 2011.

Bertrand, Claude- Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Traducere Mihaela Gafițescu, Institutul European, 2000.

Bogatu, Petru et al., Jurnalism de investigație, Transparency International, Chișinău, 2008.

Burgh, Hugo, Jurnalismul de investigație. Context și practică, Traducere Mihaela Mudure, Ed. Limes, Cluj, 2006.

Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul I, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, volumul II, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Deaver, Frank, Etică în mass-media, Traducere Monica Mitarcă și Anca Irina Ionescu, Ed. Silex, București, 2004.

Gâscă, Viorelia et al., Jurnalismul de investigație în combaterea corupției, Transparency Internațional, Chișinău, 2002.

Grosu, Cristian; Liviu, Avram, Jurnalismul de investigatie. Ghid practic, Polirom, Iași, 2004.

Onciu, Adrian, Probleme de etică în jurnalism, Asociația Jurnaliștilor Profesioniști, Iași, 2001.

Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale, Ed. Tritonic, București, 2003.

Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Ed. Polirom, Iași, 2006.

Randall, David, Jurnalistul Universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Traducere Alexandru Brăduț Ulmanu, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Runcan, Miruna, A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Szabo, Lucian- Vasile, Libertate și comunicare în lumea presei, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999.

Surse electonice

Obae, Petrișor, Ce prevede Codul Deontologic Unic pentru jurnaliști, în http://www.paginademedia.ro/2009/10/ce-prevede-codul-deontologic-unic-pentru-jurnalisti/ (accesat la data de 4 mai, 2015)

Convenția europeană a drepturilor omului, în http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (accesat la data de 4 mai, 2015)

Pagina de ziar de la care a pornit totul și care așteaptă de 8 ani adevărul,în http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/pagina-de-ziar-de-la-care-a-pornit-totul-si-care-asteapta-de-8-ani-adevarul-420314.html (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Mărgărit, Marius, Cum am trăit Dosarul Transferurilor, în http://www.gsp.ro/gsp-special/investigatie/cum-am-trait-dosarul-transferurilor-prima-tv-difuzeaza-de-la-20-30-un-episod-dedicat-celui-mai-mare-caz-de-coruptie-si-spalare-de-bani-din-fotbalul-romanesc-440121.html (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Badea, Camelia, Ce crede cel care a pornit Dosarul Transferurilor despre grațierea lui Gică Popescu, în http://www.ziare.com/sebastian-bodu/stiri-sebastian-bodu/ce-crede-cel-care-a-pornit-dosarul-transferurilor-despre-gratierea-lui-gica-popescu-1287014 (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Rezultatul anchetei ProSport: 4 ani de închisoare pentru George Copos în Dosarul Loteria, http://www.prosport.ro/sport-life/special/4-ani-inchisoare-executare-george-copos-dosarul-loteria-ancheta-demarat-acum-12-ani-prosport-jurnalistii-au-amenintati-moartea-dezvaluirile-au-confirmate-instanta-13137551 (accesat la data de 1 iunie, 2015)

Ștucan, Costin, Ștucan, despre amenințările cu moartea, energia lui Tolontan și eforturile unor ziare de a spăla imaginea lui Cristea și Copos, în http://www.prosport.ro/sport-life/special/stucan-despre-amenintarile-cu-moartea-energia-lui-tolontan-si-eforturile-unor-ziare-de-a-spala-imaginea-lui-cristea-si-copos-amintiri-din-dosarul-loteria-ancheta-pornita-de-prosport-in-2002-13155715 (accesat la data de 1 iunie, 2015).

Crăițoiu, Andrei, Trei dintre jurnaliștii implicați în dezvăluirile din „Dosarul Loteria” au vorbit despre cele mai grele momente, în http://www.gsp.ro/gsp-special/diverse/trei-dintre-jurnalistii-implicati-in-dezvaluirile-din-dosarul-loteria-au-vorbit-despre-cele-mai-grele-momente-amenintari-cu-moartea-si-diplomatul-din-pod-432963.html (accesat la data de 1 iunie, 2015).

„Dosarele DNA”, la Prima TV: totul despre cazul „Valiza”, în care a fost condamnat Gigi Becali, în http://adevarul.ro/entertainment/tv/dosarele-dna-tv-totul-despre-cazul-valiza-fost-condamnat-gigi-becali-8_5499afd6448e03c0fdfe9c15/index.html (accesat la data de 6 iunie, 2015)

Miller, Michael, How to curmudgeonly old reporter exposed the FIFA scandal that toppled Sepp Blatter, în http://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2015/06/03/how-a-curmudgeonly-old-reporter-exposed-the-fifa-scandal-that-toppled-sepp-blatter/ (accesat la data de 5 iunie, 2015).