De la Noua Gandire a Lui Gorbaciov la Strategia de Contrabalansare a Puterii S.u.a. a Lui Primakov

DE LA ―NOUA GÂNDIRE‖ A LUI GORBACIOV LA ―STRATEGIA DE CONTRABALANSARE A PUTERII SUA A LUI PRIMAKOV

„Oricât de sus s-ar înălța trunchiul statului acesta nu va supraviețui fără crengi, fără mlădițe noi sau chiar fără alte trunchiuri paralele. Istoria ne-a demonstrat că dacă verticala puterii consideră că țara nu are nevoie de nimeni, cu excepția ei, atunci acest trunchi se preschimbă dintr-odată într-un stâlp de telegraf atacat de ciupercă și deloc contemporan, adică unul mucegăit la propriu și la figurat. Iar atunci când e vorba de politica externă acest arhaism putred sare pur și simplu în ochi mai mult decât orice altceva.”

(Piotr Ilinski)

6.1. „Noua Gândire”

La 11 martie 1985, la conducerea Uniunii Sovietice a venit M. Gorbaciov (după K. Cernenko), care a văzut în apropierea de Occident o șansă istorică pentru țară. Gorbaciov fiind pragmatic și idealist, în același timp, și-a creat o imagine, cea a „eliberatorului patriei din întunericul izolaționismului”, deși nu vedea Rusia luptându-se pentru existența sa națională, cu mijloacele modernizării, în condițiile statului sovietic hipercentralizat.

Demersul reformelor lui Gorbaciov se înscria în linia inițiativelor din trecut („destalinizarea‖, începută în 1961, de către șestidesiatniki: democratizarea statului, crearea de garanții mai sigure pentru drepturile cetățenilor, inclusiv dreptul la transparență în ceea ce privește activitatea politică a partidului și a situației sociale, precum și lupta pentru aducerea URSS mai aproape de Vest) prin care se încercase găsirea unui echilibru între modelul dezvoltării economice de tip sovietic și cel de piață, între liberalismul pluralist și valorile socialiste, demers ce a dus la restructurarea prin democratizare, spre un nou profil al socialismului (stabilirea unui „stat socialist de drept”).

Gorbaciov a lansat o veritabilă politică de „destalinizare”și „debrejnevizare”, având în centrul politicii sale externe conceptul de „Noua Gândire”. Gorbaciov a dorit să modernizeze URSS-ul din punct de vedere politic, economic și social, realizând, conform concepției sale prooccidentale, o amplă deschidere către Occident. În același timp, el a realizat că, oricât de bune ar fi fost reformele pe care le propunea pentru modernizarea țării, acestea nu se puteau realiza prin grefarea lor pe imensul și rigidul aparat politico-administrativ existent. Restructurarea URSS trebuia făcută pe două căi paralele, una internă și cealaltă, externă.

Prima consta în transformarea radicală, pe baze democratice, a imensului aparat politico-administrativ, rigid și ineficient (care se baza pe monopolul Partidului Comunist în toate sferele de activitate economică, politică și militară a țării). Această inițiativă se putea înfăptui numai prin desființarea monopolului partidului în plan politic, economic și social. Gorbaciov și-a dat seama că trebuia creat un nou sistem democratic, un gen de comunism cu față umană, care să poată accepta și valorifica soluțiile de modernizare a țării, prin preluarea valorilor democratice ale Occidentului, crearea unui nou sistem economic bazat pe concurență și criterii de eficiență, concomitent cu crearea unui aparat de partid, care să aibă un management performant și să nu se mai bazeze pe inerția monopolului politic.

A doua cale consta în modernizarea politicii externe, prin introducerea conceptului de „Noua Gândire” (apariția acestui concept se datora perioadei „turbulente” a anilor 1983-1987, în care s-au produs mari transformări în politica externă sovietică).Noua Gândire, care făcea parte din programul perestroika, presupunea:

cultivarea unui dialog direct cu Statele Unite, vizând câștigarea încrederii;

stabilirea unui program de „dezarmare‖, în scopul stopării cursei înarmărilor;

crearea unui nou sistem de securitate comun pe plan mondial;

detensionarea relațiilor internaționale, în special cu SUA, prin dezamorsarea zonelor de conflict în care SUA și URSS aveau interese contrare. Gorbaciov a intuit că această detensionare se putea realiza prin retragerea treptată și concomitentă a forțelor militare a celor două state din zonele disputate. Retragerea forțelor militare din Afganistan, ca de altfel și controlul asupra armelor nucleare, era o condiție pentru ca forțele americane să neutralizeze amenințarea islamismului fundamentalist în Afganistan.

În momentul în care Gorbaciov a ajuns la conducerea Uniunii Sovietice, țara nu mai dispunea nici de resursele și nici de mijloacele necesare pentru realizarea ambițiilor sale internaționale. Inițial, în ceea ce privește politica externă, Gorbaciov a urmat o traiectorie variabilă, evoluând treptat de pe poziții minimaliste („coexistența pașnică cu Occidentul”, menținerea intactă a politicii externe, care dobândise o anumită autoritate, fiind necesară doar activarea acesteia, respecarea principiul monopolului partidului asupra politicii externe), către propuneri extreme (înlocuirea lui Gromâko, care aproape 30 de ani condusese politica externă a URSS, cu Șevardnadze și abolirea art. 6 din Constituție, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, desființând astfel monopolul partidului asupra politicii externe).

„Noua Gândire” în politica externă sovietică (care avea nevoie de dinamism, abordări novatoare și perspective noi) trebuia să devină atractivă pentru Occident. Conștientizarea de către Gorbaciov, în a doua jumătate a anilor 1980, a necesității unor mari schimbări în politica externă a Uniunii Sovietice, a fost determinată de anumiți factori:

sistemul de producție extensivă, planificat la nivel central, a condus țara spre marginea prăpastiei.40% din totalul producției industriale sovietice era destinată industriei de apărare. (Inițiativa Strategică de Apărare (SDI), lansată de către președintele american Reagan în 1983, a destabilizat și mai mult economia și societatea sovietică. Strategiile americane cum ar fi Represaliile masive (1945-1950), Riposta flexibilă (1961-1970), Descurajarea realistă (1971-1980), iar din 1980 – Confruntarea deschisă prin introducerea unui război „nuclear global” și a unuia „limitat” pe continentul european (în cazul în care trupele sovietice ar fi intervenit pe teritoriul RFG), precum și programul militar SDI, au subminat total economia sovietică. Programul SDI a sărăcit URSS, silind-o să continue o cursă a înarmărilor pe care nu o putea susține financiar). Resursele suplimentare alocate sectorului apărării naționale constituiau tot atâtea resurse în minus pentru sfera vieții sociale, deja sacrificată;

politologii G. Arbatov, E. Primakov, A. Kokoșin, S. Karaganov (din IMEMO și ISKRAN) susțineau că, în caz de conflagrație nucleară, nu vor putea exista nici învingători nici învinși. Se impunea o perspectivă mai realistă asupra lumii și asupra contextului internațional din partea URSS-ului, deoarece confruntarea dintre URSS și SUA ajunsese la apogeu;

ajutorul economic și militar acordat Lumii a Treia era extrem de costisitor (începând cu Hrușciov și până la Gorbaciov, acest ajutor a fost parte a politicii de stat a URSS-ului), cele mai multe dintre regimurile susținute fiind corupte și ineficiente. „Demilitarizarea” Lumii a Treia, adică retragerea trupelor militare implicate în aceste conflicte însemna abandonarea, cu bună știință, a sferelor de influență din Africa, Asia și America Latină;

intervențiile militare în Ungaria și Cehoslovacia au creat mari prejudicii politice și importante pagube economice URSS-ului, contribuind la deficitul bugetar, care era deja mare, din cauza cheltuielelor militare excesive;

criza politică din Polonia și lungul război din Afganistan, pentru care au fost alocate mari resurse (până în 1978 sovieticii au investit peste 3 mlrd. de dolari din care 1.265 de mln. ca ajutor economic) au fost elemente care au contribuit și mai mult la creșterea deficitului bugetar al URSS (pentru erorile decidenților politici (Gromâko) și „aventurile” lor în politica externă (Afganistan), URSS-ul plătea un preț uriaș: nivelul scăzut de trai al populației, deficitul bugetar și o economie împovărată). Înainte ca URSS să ia inițiativa politico-militară de a invada Afganistanul (12 decembrie 1979, la 25 decembrie trupele sovietice întrând în Afganistan), exista o balanță geopolitică în sud-vestul Asiei : URSS-ul avea în sfera sa de influență Siria, Irakul și Yemenul de Sud. SUA avea Israelul, Egiptul și Arabia Saudită. Afganistanul rămânea o miza geopolitică. În scopul înlăturării de la putere a lui Hafizullah Amin, a consolidării regimului comunist în Afganistan (instaurat în urma loviturii de stat în aprilie 1978), precum și nepermiterii ca Afganistanul să intre în sfera de influență americană, decidenții sovietici (Ustinov, Andropov) s-au „aventurat” în Afganistan. De exemplu, comandantul Cartierului general N. Ogarkov și mareșalul Uniunii Sovietice, S. Ahromeev, se pronunțau împotriva intervenției militare în Afganistan, deoarece acest război, secundat de cursa înarmărilor, ar fi ruinat economia sovietică, declarând că această operațiune, din punct de vedere militar, era inutilă și lipsită de logică. Trupele sovietice nu puteau să stabilizeze situația creată în Afganistan, iar URSS nu avea trupe suficiente pentru a efectua o operațiune militară de proporții, insistându-se pe neamestecul în afacerile interne. În cazul unei intervenții, URSS ar fi fost nevoit să slăbească gruparea militară din Europa Occidentală și de-a lungul graniței cu China.

Schimbările generate de politica lui Gorbaciov (începând cu 1985) s-au cristalizat în două proiecte de restructurare a societății, administrației și sistemului politic, respectiv perestroika și glasnosti (deși Gorbaciov considera glasnosti/transparența, nu doar ca pe un scop în sine, ci și ca un instrument al politicii sale generale de modernizare a URSS). Perestroika, inițiată de Gorbaciov (în 1985), a însemnat un program de debirocratizare și modernizare a sistemului sociopolitic (sovietic) de tip leninist-stalinist prin accesul la noile tehnologii, prin modernizarea complexului militaro-industrial și desființarea monopolului partidului și al ideologiei comuniste, care se instaurase în URSS după Revoluția din Octombrie 1917.

Glasnosti, în forma inițială, a început cu instaurarea unei relative libertăți a presei și abolirea tabuurilor care apăsau asupra societății, adică transparența în ceea ce privește activitatea organelor de stat și de partid. Deciziile guvernului nu mai puteau rămâne secrete, ci trebuiau să fie făcute publice. Informația asupra acțiunilor statului totalitar a constituit capul de afiș al revendicărilor militanților pentru libertate din URSS. Lansat de către Gorbaciov în 1986, conceptul de glasnosti presupunea ridicarea parțială a cenzurii și libera denunțare a diverselor abuzuri, („purificarea” societății sovietice, crearea unor noi obiceiuri, creșterea responsabilității fiecărui cetățean, restabilirea unui dialog salutar).

Sub presiunea lui Gorbaciov, funcționarii economici de la Moscova (care preluaseră de la Stalin în 1929 economia planificată a Uniunii Sovietice), au renunțat la prerogativele pe care le aveau, din cauza faptului că au fost lipsiți de pârghia principală, și anume, planificarea și stabilirea nivelurilor de prețuri ale producției industriale în ruble, în mod uniform, pe întreg teritoriul URSS, pârghie care ar fi putut menține un echilibru la nivel macroeconomic. Desființarea art. 6 din Constituție (referitor la monopolul PCUS) a fost un factor negativ pentru dezvoltarea economică a URSS-ului. Scăparea de sub controlul administrativ al Partidului Comunist a directorilor din economie a reprezentat un dezastru, prin amplificarea efectelor negative, datorită eliminării rolului preponderent al partidului (de facto, sistemul administrativ comunist), pe care aceștia intenționaseră să-l transforme prin descentralizare, dar ajunseseră să-l desființeze prin măsurile și rezultatele obținute. Abolirea, la 14 martie 1990, a art. 6 din Constituție, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, permitea apariția numeroaselor partide, dintre care un număr mare exista, în stare embrionară, încă din 1988. Partidul trebuia (în mod obligatoriu) să se transforme din organul de conducere al statului într-o organizație politică. Când PCUS a fost înlăturat de la conducerea statului, acesta, neputându-se transforma într-o simplă organizație politică, s-a prăbușit. Alegerile din 1990 pentru reînnoirea parlamentelor republicilor și a sovietelor locale marchează înfrângerea PCUS, care se retrage pe toate liniile. Reformatorii și liberalii pătrund în toate adunările. Grupările favorabile independenței obțin majoritatea sufragiilor în Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Armenia și Moldova. La 21 octombrie 1990 apare pe scena politică rusă o alternativă la PCUS, mișcarea Rusia Democrată.

În anul 1988, Gorbaciov a ajuns la concluzia necesității unei schimbări radicale a întregului sistem administrativ. Vechiul sistem se baza pe primatul puterii politice, realizate de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Problemele, în relațiile între intreprinderi, se rezolvau în institițiile de partid, regionale și statale, sau în comitetele republicilor unionale. La nivel interrepublican, Comitetul Central funcționa pe post de arbitru. Gorbaciov a hotărât să schimbe acest sistem primitiv de luare a deciziilor creat de către Stalin, proclamând că „ afacerea partidului este numai ideologia”. Se considera că mașinăria economică a țării va lucra mai eficient în lipsa monopolului partidului, care nu se va amesteca în procesul producției. În lupta cu liberalizarea administrativă, Gorbaciov s-a pronunțat împotriva birocrației, care dirija giganticele ministere unionale. La nivelul întregii țări se punea problema dacă națiunea putea să întrețină 1,5 mln. de funcționari ai statului care nu produceau nimic. Ministerele secundare erau desființate, iar ministerele principale erau restructurate. Gigantica și ineficientă mașinărie administrativă conducea statul din inerție. Ministerele care coordonau întregul URSS, împreună cu aparatul de partid, reprezentau un fel de centru „al sistemului nervos” al statului.

În sfera comerțului exterior, URSS avea o poziție privilegiată în cadrul grupului de state unite în cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), creat în anul 1949, atunci când Războul Rece a închis Europei de Est drumul către Occident. 18 % din comerțul URSS se desfășura în cadrul CAER-ului. Ponderea politică a URSS-ului era indiscutabilă în toate capitalele țărilor membre: petrolul, gazele și livrarea de armament militar sovietic erau esențiale pentru toate țările din cadrul CAER. Iar țările membre, la rândul lor, asigurau Uniunii Sovietice noi tehnologii în schimbul unei energii ieftine.

Subiectivitatea în schimbul de mărfuri a dus la cererea comună de a evalua „valoarea supremă obiectivă” (în valuta convertibilă) în interiorul CAER; se considera că Uniunea Sovietică menținându-și astfel hegemonia nu va ridica prețul la petrol și gaze până la prețul mondial în cadru CAER. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, atunci s-ar fi ruinat principala verigă a uniunii economice unite, atât de importantă pentru URSS. Kremlinul acuza țările membre CAER că livrează marfă de calitate inferioară și cumpără petrolul cu un prețul sub nivelul celui mondial. În acest context, Gorbaciov vedea tăierea „nodului gordian‖ prin recalcularea prețului la petrolul și gazele ruse. El considera că țările est-europene nu se vor descurca fără acestea și prin transferul calculului în valută va deveni clar că Rusia acordă Europei de Est un ajutor economic major. Factorul petrolului și al gazului ieftin rezolva totul. La sfârșitul anului financiar, partenerii se vor lămuri cine sunt „binefăcătorii tehnologici” sau „datornicii nemulțumiți”. Astfel Gorbaciov a condamnat la dispariție cea mai importantă uniune economică a URSS: în cadrul CAER, calculul economic se făcea în valuta convertibilă (rubla), care nu circula în niciun alt stat al blocului economic est-european. Recalcularea a condus la ruperea relațiilor cu piața economică mondială. Prin această decizie a fost blocat drumul URSS-ului către Europa Centrală, iar Uniunea Sovietică a rămas izolată în propriii parametri economici, făcându-se un pas în direcția schimbării radicale a ceea ce s-a numit URSS. Într-o jumătate de an după ce Estonia și-a declarat suveranitatea, în octombrie 1989, alte șapte republici unionale și-au declarat independența. În 12 iulie 1990, Parlamentul a proclamat suveranitatea Rusiei. Era ultima lovitură dată URSS-ului, înainte de lovitura de stat din august 1991. Tot ce s-a întâmplat pe parcurs (inclusiv renunțarea la steagul roșu al Uniunii Sovietice, la 26 decembrie 1991), a fost rezultatul hotărârilor decisive ale anului 1988. Ulterior, confruntarea personală a lui B. Elțin cu M. Gorbaciov, a însemnat, de fapt, doar o luptă politică internă pentru putere. Amândoi doreau ocuparea unui loc important în „clasificarea politică a rangurilor” din Rusia. Elțin a ridicat steagul restaurării ordinii burgheze, iar Gorbaciov a defilat cu steagul păstrării socialismului, în variantă îmbunătățită. Lipsa unei discipline interne proprii lumii capitaliste făcea imposibilă punerea în practică a acestei idei în URSS, iar „geniul căutării faimosului consens între partide a devenit surogatul propriilor reforme”. Trăind în „lumea cuvintelor”, două „iluzii” au închis orizontul realist al gândirii lui Gorbaciov:

că stiința economică sovietică cunoștea „rețete miraculoase” pentru depășirea crizei economice și a înapoierii țării;

iar lumea occidentală și cea nonoccidentală aveau o concepție morală comună, o intelectualitate unită, precum și interese comune.

Prima „iluzie” l-a dus pe Gorbaciov (în anul 1988) la implementarea reformelor interne, denumite perestroika. A doua l-a ajutat să creadă că Rusia este o parte a Occidentului, excluzând vehement problema specificului național rus, luat în considerare numai în planul conceptului de „Noua Gândire”.

Anul 1988 a fost marcat de greșeli decisive, care au schimbat structura și forma statului rus, comparabile cu schimbările din anul 1917 și din 1941. Astfel, consilierul pe problemele economice al lui Gorbaciov, Abel Aganbegian, a promis accelerarea ritmului de creștere economică a URSS-ului. Gorbaciov nu era însă mulțumit cu această creștere a PIB-ului (de 2,8% pe an), prevăzută de Comitetul de Stat al Planificării, care nu-i dădea nicio șansă URSS-ului să ajungă Occidentul. El a respins proiectul pe cinci ani (1986-1990) pregătit de către Comitetului de Stat al Planificării. Încă din timpul lui Stalin și din perioada „reformelor lui Kosâghin‖, la mijlocul anilor ‘60, birocrații Comitetului de Stat al Planificării nu mai resimțiseră o asemenea presiune. Ei trebuiau să optimizeze folosirea resurselor pentru a asigura creșterea PIB-ului (de 4% pe an), inițiată de către Gorbaciov. În noiembrie 1988, proiectul extinderii producției a fost finalizat. Gostev, ministrul de Finanțe, a anunțat că bugetul URSS-ului va fi redus și va ajunge la un deficit de 60 mlrd. de ruble.

„Noua Cândire” a lui Gorbaciov vedea lumea ca fiind socialmente diversă și totuși unită, atât prin valorile umaniste comune, cât și prin amenințările la adresa securității statelor. În particular însă administrația lui Gorbaciov atrăgea atenția asupra amenințărilor ce planau asupra întregii omeniri: o catastrofă nucleară, devastarea ecologică și sărăcia. „Noua Gândire” vedea soluționarea acestor probleme în stabilirea unui nou nivel de acorduri transnaționale (cross-national) și interculturale (cross-cultural), cu o recunoaștere a întâietății valorilor „comune întregii umanități‖ și cu o „reenergizare‖ a eforturilor comune pentru realizarea unei mai bune securități internaționale. Interesele naționale trebuiau să fie urmărite în strânsă coordonare cu ceilalți membri ai societății globale, dar pentru Uniunea Sovietică aceasta ar fi însemnat necesitatea de a renunța la vechea sa abordare ideologică, precum și o recunoaștere a contribuțiilor pozitive ale Occidentului la dezvoltarea omenirii. În ciuda unei opoziții crescânde din interior (în special din partea realiștilor), liderul Noii Gândiri a acționat în concordanță cu convingerile sale. El a făcut o serie de concesii semnificative în politica externă a URSS față de Occident, sperând într-o reciprocitate.Gorbaciov a făcut reduceri disproporțional de mari ale arsenalelor militare convenționale și nucleare (paritatea era de 80% pentru SUA și 20% pentru URSS). Reducerea rachetelor strategice era de 3,5 ori mai mare decât cea făcută de SUA. El a propus eliminarea tuturor armelor nucleare în toată lumea până în 2000. De asemenea, a retras trupele ruse din Afganistan, Cambogia, Vietnam, Nicaragua și din alte țări ale Lumii a Treia. Mai mult, Gorbaciov a abandonat „doctrina Brejnev” (de suveranitate limitată în Europa de Est) și a făcut posibilă căderea Zidului Berlinului. Gorbaciov s-a angajat în ideea de restructurare majoră a Națiunilor Unite, cerând ca aceasta să fie sprijinită cu resurse provenite din reducerea drastică a cursei înarmărilor, astfel încât organizația să devină competitivă în fața noilor provocări mondiale.

Gorbaciov a recunoscut, cu o oarecare întârziere, nevoia de a renunța la vechile principii imperialiste de menținere a bazelor militare sovietice, oferind o perspectivă care combina elementele de federație și confederație. Un nou tratat de uniune urma să fie renegociat și aprobat printr-un referedum popular. Această abordare făcea parte din angajamentele Noii Gândiri a lui Gorbaciov față de principiul declarat al „libertății de alegere”, conform căruia popoarele erau cele ce urmau să-și aleagă modalitatea de a participa la formarea unei noi societăți globale. Programul ambițios al politicii externe al lui Gorbaciov a inclus măsuri de demilitarizare, în special în domeniul relațiilor sovieto-americane (suspendarea ajutorului militar și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriile Europei de Est și ale Lumii a Treia), precum și consolidarea instituționalizării globale. Ultima măsură a fost crucială în lupta împotriva militarizării, a sărăciei și a degradării: Gorbaciov a acordat un rol primordial Organizației Națiunilor Unite, în realizarea acestor scopuri.

„Noua Gândire” presupunea apariția unei noi comunități multipolare la nivel global, în care diversitatea sistemelor socioeconomice trebuia să ducă la cooperere, prin încredere și susținere reciprocă. Inițial, Gorbaciov și-a planificat să atragă Vestul în inițiativele sale de dezarmare. În 1985 se discuta deja că noua doctrina militară (libertatea alegerii și neamestecul în afacerile interne ale Europei de Est) trebuia să devină mai defensivă. El a declarat un moratoriu unilateral privind testele nucleare, insistând asupra necesității de dizolvare a blocurilor militare, și a făcut cunoscută disponibilitatea URSS de a realiza o largă deschidere în privința reducerii armelor convenționale. Unele concesii semnificative, legate de problema intermedierii forțelor nucleare intermediare la sfârșitul anului 1987, au culminat cu semnarea la Washington (8 decembrie 1987) a unui acord „istoric” (The Intermediate – Range Nuclear Forces Treaty), acesta fiind considerat un prim acord veritabil de dezarmare din era nucleară, care prevedea eliminarea rachetelor cu rază medie și scurtă de acțiune. Se preconiza de asemenea și distrugerea rachetelor strategice SS-20 (acestea făceau parte din status quo-ul militar existent, iar distrugerea lor ar fi încălcat acest status-quo și ar fi adus prejudicii securității țării) nu numai în partea europeană a URSS (din Europa până la Urali), dar și în partea asiatică, unde aceste rachete opuneau rezistență bazelor americane din Japonia și Oceanul Indian. La începutul anului 1988, Gorbaciov a anunțat public decizia de a retrage forțele militare sovietice din Afganistan, precum și renunțarea temporară la anumite zone de influență din Africa de Sud, Asia și America Latină, datorită nerealizării unor acorduri de cooperare economică pe termen lung cu țările sus-menționate, nerealizarea lor având loc din următoarele cauze:

resursele interne, obținute din cooperarea economică cu țările din Africa, Asia și America de Sud s-au diminuat pe fondul luptelor politice interne și al imenselor chieltuieli militare (împovărătoare pentru economia, în mare parte ineficientă, care nu mai putea, în aceste condiții, să furnizeze resursele financiare necesare dezvoltării acestei cooperări);

presiunea politico-economică exercitată de către Occident în aceleași zone de influență. Practic, la sfârșitul Războiului Rece, se creau premise pentru reîmpărțirea zonelor de influență, prin retragerea unei superputeri și crearea unui vacuum de putere. Occidentul, mai ales SUA, nu era cointeresată în preluarea tuturor zonelor de influență ale fostei URSS, ci încerca mai degrabă să evite o confruntare sistemică.

În final, pentru a sprijini consolidarea ordinii pe plan mondial, Gorbaciov, ca lider politic și fondator al unui concept politic modern și deschis, a agreat soluțiile privind modernizarea și creșterea rolului ONU în viața internațională. Drept urmare, el a propus respectarea principiului de drept internațional de renunțare la utilizarea forței și a amenințării cu forța, ca o obligație a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, adica marile puteri. În concordanță cu această atitudine și ca o dovadă a poziției URSS, noul conducător sovietic a plătit Națiunilor Unite 200 de mln. de dolari pentru operațiunile de menținere a păcii (fapt pe care foștii lideri sovietici au refuzat să-l facă, încă din anul 1973), eveniment ce a contribuit la medierea deciziilor politice privind conflictele din Africa de Sud și America Latină.

În ciuda acestor eforturi, liderii occidentali nu au fost atât de cooperanți pe cât a sperat Gorbaciov, cu toate că președintele Americii, Ronald Reagan, precum și premierul britanic, Margaret Thatcher, l-au simpatizat pe Gorbaciov. Întâlnirea la nivel înalt de la Geneva (1985) nu a avut niciun rezultat concret, fiind o simplă declarație comună, prin care părțile renunțau la declararea și declanșarea unui război nuclear. Întâlnirea de la Reykjavik (în care Gorbaciov a propus dezarmarea nucleară totală, partea americană refuzând) a fost, de asemenea un eșec, ca și întâlnirea de la Geneva având în vedere faptul că inițiativele sovieticilor au fost agreate diplomatic, fără a li se da însă un răspuns. Aceste două întâlniri arată în mod elocvent eșecul idealismului lui Gorbaciov. Problema armelor convenționale a fost problema-cheie la Reykjavik, ca și definirea conceptului de „apărare suficientă”, prin care se modifica doctrina militară, urmând ca apărarea să fie concepută doar pe baza unor forțe defensive, care să creeze condiții minime pentru noile schimbări militare. Oficialii din partid au contestat ferm aplicarea principiului de „libertate a alegerii”, aplicată în Europa de Est. Oleg Rahmanin, șeful departamentului Comitetului Central pentru relațiile cu țările socialiste, a apărat public și ferm „doctrina lui Brejnev” și a renunțat la orice critici în privința relațiilor cu blocurile socialiste. Gorbaciov a susținut soluția unor retrageri militare etapizate, acordând și mai multe concesii Vestului. El a încercat să valorifice conjunctura de cădere a sistemului comunist, în mod special disfuncționalitatea acestuia, și să profite de două evenimente: accidentul nuclear de la Cernobâl și aterizarea unui avion privat străin în Piață Roșie, folosindu-le ca argumente pentru eliminarea vechilor idei, susținute încă de adversarii săi, și decapitarea establișmentului militar. Chiar dacă inițial nu a lăsat să se întrevadă o legătură directă între inițiativele sale de politica externă și economia sovietică, Gorbaciov își construia, în paralel, noi relații în rândul realiștilor, spre a-i putea atrage de partea sa. În 1988, situația internă a luat o întorsătură bruscă, din cauza colapsului economic, care a dus la diminuarea drastică a nivelului de viață al populației, la care s-a mai adăugat separatismul politic al unor foste republici sovietice, care nu mai puteau fi susținute politic și militar de către URSS. Acest lucru a deviat profund politica și reformele inițiate de Gorbaciov, acestea dovedindu-se o soluție mai puțin sigură față de cooperarea cu Occidentul. Economia era elementul cel mai important în această conjunctură dificilă chiar dacă aceasta crescuse cu 2,2 % după declinul de la începutul anilor 1980. În 1987-1989 economia fusese într-o continuă descreștere, ajungându-se la colapsul economic din 1989. „Legea planului statal”, care a intrat în vigoare în 1988, a înlocuit vechile legi statale, fără a nominaliza persoanele care dețineau controlul economic. Economia planificată nu reușise să creeze o piață eficientă și era în cădere liberă.

Odată cu revoluțiile din Europa de Est, realitatea a devenit total defavorabilă URSS-ului. Primăvara alegerilor din 1989 a adus la putere în Polonia și Ungaria forțe politice anti-comuniste, iar în noiembrie 1989 a mai căzut un simbol al Razboiului Rece – Zidul Berlinului. În timp ce vechile sisteme erau din ce în ce mai slăbite, atenția politicienilor s-a îndreptat către liberali, care l-au acuzat pe Gorbaciov că nu punea în practică decizia de a urma modelul de dezvoltare economică de tip occidental. În timp ce liderii vechilor sisteme pierdeau controlul, forțele liberale se consolidau în jurul lui Boris Elțin, care avea să fie în curând ales ca președinte al Federației Ruse. Până și cei mai fideli susținători ai lui Gorbaciov, A. Iakovlev și E. Șevardnadze, l-au părăsit, lasându-l dezamăgit. La ădezamăgire se adăuga nemulțumirea profundă a populației sărăcite, inclusiv din cauza ineficienței reformelor promovate de Gorbaciov.

Perestroika lui Gorbaciov, proiectată pe un „teren neutru” și care s-a vrut un hibrid între capitalismul occidental și socialismul dogmatic, a fost pusă în mod serios sub semnul întrebării și percepută de către societate ca un eșec. În 1988, în timp ce Gorbaciov își pierdea puterea politică în țară și „Noua Gândire” își pierdea originalitatea (Eduard Șevardnadze a recunoscut public lipsa ideilor conceptuale și dificultățile de argumentare, ca răspuns la concluziile privind triumful ideologiei liberale din Occident). Dat fiind că „Noua Gândire” nu și-a atins obiectivele propuse, ca proiect de politică externă, ea a fost percepută ca un eșec. Convins de siguranța oferită de socialism, Gorbaciov a susținut, de asemenea, principiul „libertății alegerii‖ privind Europa de Est și Lumea a Treia. El a sperat că aceste zone vor putea rămâne neutre și se vor putea transforma, în viitorul apropiat, în democrații sociale. A sperat, de asemenea, că vechiul sistem internațional de securitate bipolară va fi înlocuit de cel al cooperării și neutralității. Vechile blocuri militare, cum au fost Pactul de la Varșovia și NATO, ar fi trebuit să fie de domeniul trecutului, iar securitatea europeană să fie construită în jurul Organizației de Securitate și Cooperare Europeană (OSCE), care și-a avut originile în Acordul de la Helsinki, semnat în 1975 de către URSS. Gorbaciov așteptase ca ONU să se dezvolte îndeajuns de mult încât să poată rezolva cu succes problema vacuumului de putere și a instabilității din Lumea a Treia, după retragerea trupelor sovietice din aceste zone.

Realitatea a fost cu totul alta. Occidentul și-a exprimat dorința de a negocia un nou Acord privind controlul armamentului, dar nu a avut nici pe departe intenția de accepta propunerea lui Gorbaciov. Nici Margaret Thatcher, nici Ronald Reagan, și nici alți lideri politici occidentali, nu au împărtășit ideea lui Gorbaciov de demilitarizare completă și de renunțare la armele nucleare. Statele Europei de Est au propria lor viziune negativă asupra istoriei în ceea ce privește perioada în care au făcut parte involuntar din sistemul comunist și odată ce au avut oportunitatea s-au grăbit să se alăture din nou sistemului economic și de securitate occidental, în special NATO.

Cu toate deficiențile conceptului de politică externă a Noii Gândiri, se recunoaște că acest concept a declanșat un efort general în politica externă a URSS prin renunțarea la „izolaționismul‖ antioccidental. Cu toate că Elțin-Kozârev l-au criticat pe Gorbaciov pentru lipsa reformelor economice în politica sa, ei au preluat și au considerat Noua Gândire ca cea mai bună bază pentru construirea unor noi relații cu Occidentul.

Gorbaciov si perestroika au jucat un rol important în istoria rusă, unul echivalent cu cel jucat de Kerenski în cadrul Guvernului Provizoriu, în 1917, și anume rolul precursorului marilor transformări revoluționare în societate. Kerenski a avut la dispoziție șapte luni, iar Gorbaciov șapte ani, rezultatul fiind același: în Octombrie 1917 la putere au venit bolșevicii și a început războiul civil, Imperiul Țarist s-a destrămat, s-a produs reîmpărțirea proprietății sub lozinca „exproprierii expropriatorilor‖; în decembrie 1991, la putere au venit liberalii, (de data aceasta fără a se produce un război civil), cu lozinca „Luați suveranitate atât cât doriți”. Uniunea Sovietică s-a destrămat și din nou a început reîmpărțirea proprietății – sub forma de privatizare și liberalizare a prețurilor, dar de data aceasta cel sacrificat a fost poporul. E adevărat că nici Kerenski și cu atât mai puțin Gorbaciov nu doreau să ajungă la asemenea rezultate. Transformările erau necesare, deși la acea vreme nimeni nu știa cu siguranță când și cum trebuiau să demareze acele transformări și care va fi impactul real asupra unei societăți aflate în derivă. A rezultat mai degrabă o pseudodemocrație, o anarhie, unde toți făceau ceea ce doreau.

În schimbările politice de la sfârșitul sec. al XX-lea un rol important l-au jucat nu numai acțiunile și viziunea asupra lumii a ultimului secretar general al PCUS ci și personalitatea de pragmatic și idealist, în aceeași persoană. Drept punct de pornire al schimbărilor din politica externă începute la mijlocul anilor ‘80 a servit tendința pragmatică a lui Gorbaciov și a unei părți importante a conducerii sovietice de a frâna, a tempera cursa înarmărilor având drept scop ca resursele eliberate astfel să fie orientate spre soluționarea problemelor economice și sociale. Politica externă din 1985-1987 (restabilirea cu SUA a dialogului întrerupt în 1979, înghețarea cursei înarmărilor, soluționarea politică a conflictului din Afganistan, normalizarea relațiilor cu China) – toate acestea pot fi încadrate în logica unui „respiro”. Aflat deja la putere, Gorbaciov s-a pătruns de ideea civilizației mondiale și de faptul că URSS este o parte componentă a acesteia. Astfel, restructurarea în domeniul relațiilor externe s-a transformat dintr-un remediu pentru crearea unor condiții favorabile pentru perfecționarea socialismului sovietic într-un instrument de transformare a URSS într-o „țară civilizată”. „Componenta civilizatoare” a gândirii lui Gorbaciov și a adepților săi era un element extrem de important: pe de o parte, argumentând foarte convingător acceptarea valorilor general-umane prin nevoia de supraviețuire a omenirii într-un secol nuclear, ei anihilau în acest mod abordarea de clasă – fundamentul ideologic al comunismului- și o înlocuiau cu un „umanism universal.”

Este demnă de remarcat trecerea lui Gorbaciov de la discuțiile tradiționale pe tema securității europene (adică a echilibrului de forțe între URSS și Occident în Europa) la ideea unei case europene comune (adică, refuzul liniilor de demarcare). Pe de altă parte, noțiuni precum „civilizația”, „țări civilizate” au început a fi foarte repede percepute în URSS în calitate de echivalent al noțiunii de „Occident”, mult mai acceptabil în condițiile unei societăți îndoctrinate zeci de ani de propaganda oficială. Astfel, în loc de convergența „avantajelor relative” ale socialismului și capitalismului în cea de a doua jumătate a anilor ‘80 a avut loc perceperea treptată în URSS a modelelor și valorilor occidentale. Libertatea alegerii pe care o proclamase Gorbaciov și pe care a respectat-o în interiorul țării duce în realitate la eroziunea sistemului existent, economic și politic. În plan internațional, Gorbaciov a fost nevoit destul de repede să treacă de la teoriile noii gândiri politice și ale casei comune europene la acțiuni practice, cu greutate, cum a fost, de exemplu, acordul Moscovei dat pentru reunificarea Germaniei, aceasta păstrându-și și locul în NATO. De fapt, pașii cei mai importanți, atât în interior cât și în exterior, pentru demontajul URSS au fost întreprinși pe parcursul a doar doi ani – din 1988 până în 1990. Gorbaciov este învinuit de către adversari că ar fi „cedat” pur si simplu pozițiile unei superputeri în cadrul Războiului Rece în loc ca acesta să fi fost încheiat cu demnitate, pe picior de egalitate, fără învinși, fără învingători. Unii analiști politici considerau că menținerea egalității cu Occidentul era încă posibilă dar că aceasta oportunitate a „fost compromisă fără întoarcere”.

Analizând la rece toate aceste lucruri putem spune că se putea cere anumite compensații pentru concesiile economice și politice făcute. Criticii lui Gorbaciov preferă să ignore nu numai coraportul real de forțe din lume la sfârșitul anilor ‘90 dar și dinamismul situației din interiorul Uniunii Sovietice. Acordul despre neextinderea NATO spre Est putea fi încheiat doar cu un astfel de URSS care la momentul când au început mișcările în RDG nu mai exista deja. Nici lui Brejnev și nici lui Andropov nu le-a trecut prin cap ideea de a cere de la NATO obligația de a nu accepta în componența sa țări din Tratatul de la Varșovia. În realitate, Gorbaciov acționa reieșind din primatul parteneriatului cu Occidentul și nicidecum a unei confruntări modernizate cu acesta. Această poziție principială nu era chiar atât de naivă pe cât cred unii critici. Gorbaciov a fost supus la câteva „teste” pentru a demonstra că respectă bazele Noii Gândiri în practica politică și le-a trecut cu brio, nu numai în Germania, dar și în Europa Centrală și de Est, și în Irak.

Lui Gorbaciov i s-au adus multe învinuiri drepte și nedrepte dar meritul pentru faptul că la începutul sec. al XXI-lea Germania s-a transformat într-un partener de nădejde al Rusiei îi aparține în cea mai mare parte lui Gorbaciov, el făcând în această direcție mult mai mult decât Elțin și Putin împreună. Faptul că Gorbaciov le-a oferit libertate țărilor din Europa Centrală și de Est este unul dintre cele mai pozitive elemente dintr-un complex extrem de complicat de relații cu aceste țări. În ceea ce ține de Irak, evenimentele din anii ‘90 și 2000 au demonstrat destul de convingător că nu se poate miza pe Saddam Husein în calitate de partener regional al Moscovei. Problema lui Gorbaciov era cu totul în altă parte: obiectiv vorbind, globalismul său era incompatibil cu existența unei Uniuni Sovietice nerestructurate, iar a restructura o țară ca URSS la mijlocul anilor ‘80 era deja prea târziu. Iată de ce cu cât mai multe succese repurta politica externă rusă pentru încetarea Războiului Rece cu atât mai mult URSS, care devenise stat clasic al Războiului Rece, își pierdea pozițiile și se îndrepta spre catastrofă. Acest lucru era perceput cu totul altfel de către Gorbaciov și adepții săi: lor aceste fantezii li se păreau realizabile. „Încă foarte multe depindeau de Uniunea Sovietică” – scria A. Kortunov – URSS încă mai putea să influențeze decisiv anumite procese de pe toate continentele. Iată de unde au apărut pretențiile de nou mesianism sovietic și dorința disperată de a elabora principii ale „noii gândiri” nu numai „pentru sine‖ dar și pentru „întreaga lume‖, iată de unde a luat naștere avântul global al planurilor de politică externă și programele de sub conducerea directă a lui Gorbaciov.” Chiar Gorbaciov a fost inițiatorul acelor reforme care au dus la sfârșitul Războiului Rece.

Inițial, Occidentul trata Restructurarea cu multă prudență și răceală. După cum menționează A. Brown, în primăvara lui 1985 se aștepta sau reluarea fostului curs politic sau activizarea politicii tradiționale a URSS. Nimeni nu s-a așteptat la ceea ce s-a întâmplat ceva mai târziu. America și Europa au fost sceptice în privința perspectivei colaborării cu URSS până în 1988, iar Japonia și mai mult. Spre deosebire de tendințele globaliste ale conducerii gorbacioviste, obiectivele Occidentului în faza finală a Războiului Rece erau cât se poate de pragmatice și conservatoare, obiectivul principal rămânând în continuare reducerea potențialui nuclear al țării.

La o distanță mai mare, alt obiectiv: limitarea influenței sovietice asupra „Lumii a Treia”, liberalizarea regimurilor din Europa Centrală și de Est. În acest ultim caz, maximum ce puteau să-și dorească occidentalii era „finlandizarea”; după ce aceste condiții ar fi fost îndeplinite, Occidentul era gata să „monteze‖ Uniunea Sovietică în sistemul internațional, adică să colaboreze cu aceasta în baza principiilor stipulate încă din 1967 în cunoscutul raport al lui Pierre Armelle. În a doua jumătate a anilor ‘80, Uniunea Sovietică, percepută ca „un jucător din afara sistemului”, le-ar fi convenit de minune atât SUA cât și Europei Occidentale.

De altfel, liderii occidentali nu se îmbătau cu apă rece: de rând cu unele speranțe ei își manifestau grijile tradiționale, legate de perfecționarea arsenalului nuclear rus, de caracterul ofensiv al doctrinei militare ruse, controlul dur al URSS asupra aliaților etc. De fapt, până la sfârșitul Războiului Rece nimeni nu și-a propus drept obiectiv demontarea URSS și cu atât mai mult decomunizarea și democratizarea țării. Într-un raport al comisiei tripartite, prezentat în aprilie 1989 de V. J. d‘Estaing, H. Kissinger și I. Nakasono, se recunoștea că Restructurarea este o transformare radicală a sistemului sovietic, care o apropie pe Uniunea Sovietică de concepțiile occidentale despre economia de piață și instituțiile democratice. Cu toate acestea, nu se știe care va fi deznodământul Restructurării: se considera că aceasta se poate încheia printr-un puci reacționar și revenirea la dictatură.

În zilele puciului din august 1991 s-au făcut auzite pentru prima dată analize serioase despre ce trebuie de făcut pentru protecția împotriva produselor nocive ale dezintegrării URSS. Politica de restructurare a avut o susținere morală puternică: SUA și Europa Occidentală au întreprins o slabă încercare de a-l ajuta pe Gorbaciov doar în 1991, dar nimeni nu știa cu siguranță în ce trebuie să constea acest ajutor. URSS avea nevoie de credite dar mulți din Occident considerau că economia sovietică este de nerestructurat iar creditarea ei – lipsită de sens. Pentru URSS nu se prevedea nici un fel de plan Marshall: venit în 1991 la întâlnirea cu G-7, la Londra, Gorbaciov nu avea nici un fel de program economic. Chiar dacă Gorbaciov ar fi prezentat un plan economic el nu ar fi putut conta decât pe ajutor umanitar. Când după puciul din august 1991 a început să se întrevadă perspectiva destrămării URSS mulți dintre creditorii occidentali erau îngrijorați de problema recunoașterii de către Rusia a datoriei sovietice externe. La sfârșitul Războiului Rece unii dintre analiștii de marcă occidentali propuneau să se renunțe la fixația asupra URSS și să fie studiată dezvoltarea mondială printr-o optică mult mai largă, să se treacă la soluționarea unor probleme globale cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă și tehnologiile pentru rachetele nucleare, reglarea crizelor locale și internaționale etc. Oricum, se menționa că în situația nou-creată alte țări pot deveni parteneri de încredere mult mai importanți decât URSS.

Marea prioritate a Occidentului la sfârșitul Războiului Rece a fost nu integrarea ex-URSS și a produselor dezintegrării sale în comunitatea internațională, ci menținerea propriei integrități și coeziuni (în speță, în cadrul NATO și al CE) în condițiile proloferării unei confuzii strategice și politice.

6.2 Evaluarea strategiei de „Integrare în Occident” a lui Elțin-Kozârev: Realiști vs Occidentaliști (westernizers)

Noul proiect de politică externă a Rusiei, „Integrarea în Occident”, conceput de Elțin-Kozârev, s-a dovedit a avea părți slabe și a fost contestat de coaliția etatist-realistă. În crearea unei economii de piață și a unor instituții democratice viabile etatiștii realiști recunoșteau nevoia de cooperare cu Occidentul, dar insistau asupra faptului că aceste obiective ar trebui să se supună strategiei de consolidare a statutului de mare putere al Rusiei. În primul rând, însuși Occidentul nu satisfăcea așteptările lui Elțin-Kozârev atunci când considera Rusia mai mult un „client” dependent decât un participant deplin la coaliția cu națiunile occidentale.

Cursul prooccidental (integrarea rapidă a Rusiei în comunitatea internațională) s-a discreditat când a devenit clar că Rusia nu are nicio șansă să se integreze rapid în comunitatea internațională liberal-democratică. În al doilea rând, contextul intern din Rusia favoriza revenirea gândirii etatist-realiste de politică externă. Cultura politică susținea statul independent, iar statutul Rusiei, de mare putere, precum și noile amenințări la adresa securității statului, atât interne (Cecenia, crima organizată și nivelul de trai scăzut al populației) cât și externe (conflictele armate de-a lungul periferiei sudice a CSI ), au creat un mediu ce a permis revenirea gândirii politicii externe realiste.

Îndepărtarea liderilor ruși de cursul prooccidental în politica externă, în cea de-a doua jumătate a anului 1993, nu ar trebui înțeleasă ca și cum toate acțiunile lor erau rezultatul unui calcul privind beneficiile acestei strategii, și nici nu însemna (așa cum au remarcat cercetătorii occidentali) că Rusia intenționa să se folosească de Occident pentru a-și reconstrui imperiul. În opinia occidentaliștilor ruși, strategia politicii externe a Rusiei, de „Integrare în Occident”, trebuia să obțină, în final, o „recunoaștere din partea Occidentului‖ (Western recognition) a faptului că Rusia era o parte integrantă a lui. Liderii ruși înțelegeau prin aceasta un sprijin politic și material deplin pentru Rusia, în scopul democratizării și modernizării statului detașat de totalitarismul antioccidental. Așteptările idealiste ale occidentalilor ruși își aveau originea în strategia lui Gorbaciov (care era considerat mult prea conservator pentru a realiza o „recunoaștere mult dorită” (sought-after recognition) a Rusiei ca partea integrantă a Occidentului). Atât timp cât Occidentul se arăta sceptic față de proiectul lui Gorbaciov de a reforma socialismul, occidentaliștii ruși au presupus că Occidentul ar fi de partea lor (și în deplin acord cu politica lor prooccidentală). Odată ajunși la putere (în 1991), ei au făcut tot posibilul pentru a proclama convergența intereselor Rusiei cu cele ale Occidentului. Noul lor concept de interes național (ce sublinia o modernizare economică și o politică rapidă de „integrare în Occident”), era proiectat pentru a atrage sprijinul Occidentului și pentru a demonstra că Rusia era într-adevăr parte integrantă a acestuia. Interesul național al Rusiei și politica sa externă, bazată pe acest concept, s-a dovedit a fi un eșec, dacă ar fi să apreciem după criteriile de securitate, bunăstare, autonomie și identitate națională. Multe priorități naționale importante ale Rusiei postsovietice erau sacrificate pentru obținerea „recunoașterii de către Occident‖ (Western recogniton) care era interesat, în mod special, de prevenirea unei reveniri a Rusiei ca o amenințare pentru el (deși grație eforturilor politicii lui Gorbacov, Rusia nu mai reprezenta o amenințare la adresa securității occidentale. De data aceasta noile amenințări la adresa securității nu veneau din partea Rusiei ci acestea se prefigurau la hotarele Rusiei, în spațiul ex-sovietic, sub forma de conflicte militare în Moldova, Asia Centrală (Tadjikistan) și Caucaz (Georgia și Cecenia). Elita conducătoare rusă a făcut prea puțin pentru a preveni aceste amenințări sau pentru a interveni la timp. Ei au acționat sub presiunea opoziției realiștilor, care erau sceptici atât față de Occident, ca pacificator suprem în regiune, cât și față de proiectul central al politicii externe ruse. Occidentaliștii nu au putut să apere în mod convingător nici acțiunile lor de politică externă întreprinse pentru asigurarea bunăstării economice și sociale. Speranțele lor, că un angajament declarat față de valorile occidentale și față de terapia de șoc (ca strategie a economiei de piață) ar aduce suficiente investiții private și o asistență necesară pentru stabilizarea rapidă a economiei ruse, nu s-au materializat. Împrumuturile de la FMI și Banca Mondială au permis Rusiei să-și stabilizeze economia doar în termeni macroeconomici. Oricum, vechea structură economică a rămas neschimbată și statul a făcut prea puțin pentru a conduce o reformă instituțională sau pentru a asista foștii manageri sovietici în tranziția dificilă către o economie de tip capitalist. Ratele mari ale dobânzilor pentru rambursarea sumelor împrumutate, colapsul serviciilor sociale, nivelul ridicat al sărăciei și stagnarea sectorului economic reprezentau prețul terapiei de șoc, implementată de occidentaliștii ruși ca metodă de a aduce Rusia în familia națiunilor occidentale prospere. Mai mult, Rusia și-a dezvoltat o dependență considerabilă față de agențiile occidentale de împrumuturi, cu implicații negative pentru autonomia și politica sa. Opoziția a acuzat occidentaliștii ruși că politica lor externă se face la Washington care dicta adesea politica externă a Moscovei în zone de conflict, ca Balcani și Irak. În același timp, Rusia își pierdea aliații tradiționali din Asia și Orientul Mijlociu. Acțiunile occidentaliștilor referitoare la politica externă prooccidentală, însemnau prea puțin pentru protejarea securității, autonomiei politice și interesului național al Rusiei. La vremea respectivă, adică după dezintegrarea URSS-ului și decizia NATO de a se extinde spre Est, Rusia trebuia să-i determine pe occidentaliști să-și regândească serios orientarea lor externă prooccidentală.

În mod asemănător cu „Noua Gândire‖ a lui Gorbaciov, „Integrarea în Occident‖ a lui Elțin–Kozârev a eșuat ca acțiune de politică externă. Totuși niște învățăminte au fost trase din acest eșec și sunt diferite față de rezultatele eșuării Noii Gândiri a lui Gorbaciov. Spre deosebire de Gorbaciov, care a apărut inițial ca un artizan al consensului cu Occidentul, Elțin-Kozârev au făcut prea puțin pentru a moderniza țara din interior. O țară ca Rusia, cu o experiență distinctă economică, politică și culturală de secole, nu se putea declara satisfăcută doar cu un statut de „parte integrantă în Occident (situare într-un plan secundar). Felul în care occidentaliștii urmăreau „Integrarea în Occident” era imposibil de realizat, și ar fi fost naiv din partea lor de a cere, în acțiunile de politica externă, o recunoaștere din partea Vestului invocând adeseori specificul național. Occidentaliștii au acordat prea puțin atenție experiențelor din trecut, iar prin oferirea „soluției” de a deveni partea integrantă în Occident, ei au negat existența unui anume specific național rus în evoluția politică a țării. Sistemul economic și politic apărut în Rusia postsovietică era prea puțin asemănător cu cel occidental și departe de cel pe care speraseră occidentaliștii să îl instaureze în Rusia. În domeniul economic, Rusia a construit nu un capitalism după modelul pieții libere ci mai degrabă unul pe care unii analiști l-au numit „capitalism oligarhic”. Oligarhii au devenit o nouă castă privilegiată, un fel de nomenclatură postsovietică, și au influențat multe decizii-cheie ale statului.

În perioada postcomunistă, puterea sovietică hiperatrofiată a fost înlocuită cu statul rus atrofiat. Francois Mitterand afirma în 1985 că Instituțile politice ale Franței reprezentau un pericol înaintea mea și pot reprezenta un pericol și după mine. Mulți specialiști în domeniu considerau că această afirmație era, cu diferențele de rigoare, valabilă și pentru Rusia. Instituția prezidențială (puterea personificată în Rusia), era deasupra tuturor instituțiilor politice, astfel încât Kliamkin și Șevțova au denumit-o metaforic „monarhia electorală” (elected monarchy). Paradoxul consta în faptul că, în perioada lui Elțin, apariția puterii prezidențiale excesive și centralizate, predominantă într-un stat ineficient, a dus la promovarea unui întreg spectru de asimetrii în structurile puterii statului. Problema universală a postcomunismului era criza guvernării și slăbirea rolului statului ca rezultat al colapsului sistemului comunist. Partidul Comunist a fost înlocuit cu instituția prezidențială, iar aceasta a umplut vacuumul care se formase în locul puterii statului și a slabei inițiative civice.

În epoca lui Elțin statul a pierdut atât resursa administrativă, cât și capacitatea sa de guvernare. Incapacitatea de a susține întreprindirile falimentare a dus la deficitul bugetar. Statul a început să împrumute bani sub forma obligațiunilor de stat. Numărul acestor obligațiuni (emise pentru prima dată în mai 1992), a atins cifră astronomică de 70 mlrd. de ruble (17 % din PIB) în mai 1998. În consecință, pe 17 august 1998 s-a produs colapsul financiar. În condițiile scăderii puterii instituționale, capacitățile funcționale ale statului se diminuau. Rusia se transforma, în cel mai bun caz, într-un sistem democratic incipient, în care grupurile sociale au primit acces la putere. Elita care se forma astfel în jurul lui Elțin era preocupată doar de acapararea puterii. Controlul asupra „resurselor strategice”, ce constituie principala sursă a bugetului Rusiei, însemna accesul la putere și garantarea unei poziții mai avantajoase în lupta pentru următoarele alegeri.

După căderea comunismului, Rusia era condusă încă de nomenclatura sovietică, ce învățase să declame sloganuri liberale. Liberalii nu au reușit să facă reforme în sprijinul democrației în Rusia. Sub liberalismul promovat de către liberalii în limuzină, capitalismul oligarhic s-a consolidat astfel ducând la degradarea societății. Se pare că Rusia n-a avut niciodată un liberalism pe deplin matur la nivel de stat, ci doar o formă de camuflare a intereselor clasei sale conducătoare. Era normal ca acest „liberalism rus” să fie respins de către realiștii aflați în opoziție.

Făcând abstracție de faptul că în perioada când se confrunta cu Gorbaciov conducerea FR (Elțin) s-a situat inițial pe poziții opuse, ca adversar al conducerii URSS. „Pentru O Rusie democratică adversarii naturali ai URSS sunt prietenii ei naturali iar în perspectivă, chiar aliați”, scria A. Kozârev, de fapt, în realitate era vorba de continuarea și dezvoltarea „liniei lui Gorbaciov—Șevardnadze”. Noua conducere de la Kremlin a și înaintat destul de repede un principiu: Federația Rusă este un stat moștenitor al URSS. Susținută de Occident, Rusia a moștenit locul URSS în Consiliul de Securitate al ONU, a luat sub controlul și jurisdicția sa toate activele și instituțiile din străinătate, inclusiv ambasadele, dar și-a asumat și datoria externă a fostei Uniuni Sovietice. Cu ajutorul Washingtonului, Rusia a concentrat pe teritoriul său tot arsenalul nuclear al fostei Uniuni. Mult mai complicat a fost definirea intereselor naționale ale noii Rusii. Ieșirea din comunism și sfârșitul „Războiului Rece‖ au contribuit la răspândirea unor concepții despre „sfârșitul istoriei‖: lumea trecea la o comunitate globală omogenă din punct de vedere sociopolitic. Noilor conducători ai Rusiei, care își schimbaseră polaritatea ideologică dar care fuseseră educați în tradițiile marxist-leniniste, aceste schimbări le trezeau nu numai speranțe ci și o stare de euforie. Abordarea ministrului de Externe, Andrei Kozârev, care spera că locul „imperiului răului‖ va fi repede luat de „republica binelui‖, care va fi imediat integrată în familia democrațiilor occidentale, suferea de o anumită idealizare, dar era cât se poate de firească pentru democrații ruso-sovietici. Mult mai problematice erau însă pretențiile elitelor ruse la primul loc în noua familie. Ei considerau ca ceva de la sine înțeles că Rusia, membru în Consiliul de Securitate al ONU, stat cu arsenal nuclear și colos geopolitic, își va păstra și după colapsul URSS statutul de putere de prim rang. Acestea erau de fapt discuțiile în jurul condominiumului ruso-american după sfârșitul Războiului Rece. Respectiva autoapreciere s-a dovedit în cel mai scurt timp extrem de exagerată căci, orișicâte eforturi ar fi depus, Rusiei nu i s-a permis accesul la procesul de luare a deciziilor comune pentru democrațiile Occidentului. Ministrul Kozârev a fost nevoit chiar să se lamenteze că „Nicăeri nu este preconizat un automatism de interacțiune cu Moscova percepută ca un partener credibil.”

Tot un fel de eșec a fost și încercarea de a împrumuta o „matrice‖ de viziune occidentală gata fabricată, mai exact, de sorginte americană. Kremlinul a lansat principiul colaborării cu toate statele democratice, netotalitare, dar ulterior traducerea în viață a acestuia a fost sortită eșecului. Făcând abstracție de evenimentele de pe piața Tiananmen din 1989 Rusiei îi era aproape imposibil să renunțe în continuare la relațiile cu RPC în favoarea relațiilor cu Taiwanul.

Extrem de stângace erau și încercările Moscovei de „a le învăța democrația‖ pe fostele republici sovietice din Asia Mijlocie. Astfel, în 1992 Moscova a făcut un nou pas în întâmpinarea Beijingului și a susținut grupul nomenclaturist în războiul civil din Tadjikistan. Printre puține reușite ale abordării „antitotalitariste” a fost dezvoltarea relațiilor cu Coreea de Sud pe când cele cu Coreea de Nord au fost practic înghețate, fapt care a făcut ca în ochii conducerii de la Seul relațiile cu Rusia să mai scadă din valoare. Indubitabil, concepțiile occidentale despre lume erau mult mai realiste decât cele sovietice dar nici acestea nu puteau să definească exact care erau interesele naționale ale Rusiei și care este locul ei în lume.

După sfârșitul Războiului Rece teza despre identitatea intereselor de bază ale SUA și Rusiei nu a mai fost de prea mare folos: existau foarte multe probleme care țineau mai mult de detalii și nuanțe. În 1993, Kozârev, cel care a înaintat ideea comunității democratice ca fundament al relațiilor ruso-americane, a fost aspru criticat de ex-președintele SUA, Richard Nixon: Rusia este o țară măreață. Politica externă a acesteia trebuie să slujească intereselor ei. În general, interesele rușilor coincid cu cele ale americanilor. Trebuie însă să înțelegem că chiar dacă în prezent suntem prieteni și nu adversari acest lucru nu înseamnă nicidecum că nu vor exista disensiuni… Rusia trebuie să evite o dependență prea strictă de SUA atunci când acest lucru dăunează intereselor rușilor. Altfel, adversarii reformelor din Rusia vor transforma problematica politicii externe într-o bâtă cu care le vor sparge capul reformatorilor.

În principiu, încă în proiectul MAE al Rusiei din aprilie 1992 au fost enumerate zonele de conflict, actuale și cele de perspectivă, dintre Rusia și Occident. Era vorba despre „rolul extrem de important pe care îl joacă SUA și NATO în soluționarea problemelor interne ale CSI,” despre neacceptarea instaurării unui cordon sanitar la frontirele de vest ale țărilor din CSI și despre o tendință, percepută ca neplăcută pentru Rusia, ca țările din Europa Centrală și de Est și cele din zona Mării Baltice să se asocieze cu NATO etc. Nu se știa cum trebuie să procedeze Rusia pentru a-și apăra aceste interese, iată de ce în 1992 orientarea țării spre un parteneriat cu SUA și Europa Occidentală a fost clar definită.

În mod tradițional, A. Kozârev este învinuit de lipsa unei viziuni clare a intereselor naționale, de subordonarea politicii ruse intereselor SUA, de idealizarea modelului occidental și tendința de a se integra în Occident cu orice preț în orice condiții, continuând astfel tradiția unor concesii nejustificate acceptate de Gorbaciov și Șevardnadze. Vulnerabilitatea politicii externe din așa-zisa perioadă romantică (1992) consta în absența unei susțineri din partea elitei politice. Cea mai mare parte din nomenclaturiști l-a susținut din rațiuni tactice pe Elțin, a respins cursul de integrare în Occident și a încercat mereu să-l pună într-o lumină proastă pe A. Kozârev. Aici își avea originea diferența principială dintre reforma orientării politicii externe și reforma economică sau chiar schimbările politice. Adepții lui Elțin au susținut piața contând pe o îmbogățire rapidă, au susținut pluralismul politic, inclusiv câteva institute ale democrației, percepându-le ca pe niște garanții ale propriei libertăți și participarea la procesul decizional. În raport cu restul lumii, aproape nimeni nu mai voia să se întoarcă la confruntări și o țară cu un sistem închis. Pe de altă parte, puțini erau cei care se puteau dezice de concepția despre Rusia ca mare putere, egala SUA și a Europei Unite. Mai mult decât atât, patriotismul de mahala (în vorbe) s-a transformat într-un fel de indulgență pentru bădărănismul noului capitalism rus. În linii mari, Andrei Kozârev avea dreptate: Occidentul este unicul aliat al Rusiei democratice. Kozârev se simțea puternic și prin susținerea pe care o avea din partea lui Elțin, susținere pe care a putut-o câștiga și a menținut-o timp de cinci ani. Fiind ministru el a rămas totuși un profesionist, loial președintelui, iar președintele Elțin îi oferea, cel puțin în primii ani, independență. Vulnerabilitatea lui Kozârev nu consta în relațiile dușmănoase pe care le avea cu Sovietul Suprem, iar ulterior cu Duma de stat: în ambele parlamente majoritatea aparținea forțelor antioccidentale. Problema reală nu era numai una personală, a lui Kozârev, problema consta în lipsa unei echipe de profesioniști, uniți în jurul aceleiași idei, a noii idei de politică externă, ceva analog echipei de economiști ai lui Gaidar și Ciubais. Mai mult de atât, în loc de o activitate concertată întru susținerea orientării noi a politicii externe, elita politică se aduna doar pentru a periclita poziția ministrului în Kremlin sau în cancelariile occidentale. O parte din vină o are fără îndoială și A. Kozârev: acesta se orienta doar la președinte și nu a fost în stare să cultive relații cu partea cea mai activă și mai influentă din societate. O greșeală a fost desigur și faptul că acesta a încercat să-și însușească lozincile adversarilor săi naționaliști. Prezentându-și demisia, Kozârev, spre deosebire de Egor Gaidar, nu a creat un centru politico-științific care ar fi influențat în continuare politica externă a Rusiei.

În anii ‘90, cea mai mare parte a elitelor ruse încerca instinctiv să ocupe o poziție în nucleu, centrul sistemului mondial.430 Doar o minoritate a fost în stare să acționeze în afara sistemului, încheind alianțe cu „statele renegate”—Iugoslavia, Irak ș.a. Problema consta în faptul că după terminarea Războiului Rece nu numai în centru, dar chiar și în centrul sistemului mondial se găsea la modul real tot SUA și alianțele militare și financiare conduse de aceasta (NATO, FMI, Banca Mondială). În această situație Federația Rusă a fost pusă în fața unei dileme: să se unească cu nucleul sistemului americanocentric sau să caute o perspectivă actuală sau de viitor. Stimulentul pentru politica de aderare era unul foarte puternic. Prin refuzul oficial la comunism și destrămarea benevolă a fostei Uniuni Sovietice dintre cele două țări au dispărut practic cauzele oficiale ale confruntării. Adepții principiali ai integrării în Occident se aflau atunci în minoritate, unii dintre aceștia fiind oportuniști care și-ar fi revizuit preferințele politice la prima schimbare o conjuncturii politice. O problemă și mai gravă o reprezenta faptul că „integratorii‖ nu au fost capabili să găsească o formulă care să unească într-un tot întreg democrația și piața cu valorile naționale. În esență, reformatorii erau internaționaliști, ceea ce le dădea dreptul adversarilor să-i compare cu bolșevicii.

În contactele cu SUA și Europa Occidentală, liberalii recurgeau deseori la un procedeu simplu de convingere a partenerilor occidentali: dacă nu vreți să ne susțineți atunci în locul nostru vor veni alții care vouă nu vă vor fi deloc pe plac. O parte a centrului politic era dispusă să-i susțină pe reformatori și erau de acord ca Rusia să intre în Europa dar „doar așa cum este ea acum”, cu toate calitățile și ambițiile sale. Cea mai mare parte a elitei ruse și-a păstrat timp îndelungat despre Rusia aceeși imagine—de mare putere. Elțin, până la sfârșitul zilelor sale, se considera liderul unei superputeri. În Proiectul Concepției despre asigurarea securității și a doctrinei militare ruse a Federației Ruse (1992) se afirma că Rusia are tot temeiul de a rămâne o mare putere. Aprecieri mai aproape de realitate, care o poziționau în rândul puterilor medii – Franța, India, Brazilia—erau o raritate. Chiar și după ce au recunoscut superioritatea absolută a SUA, după colapsul URSS, elitele ruse s-au străduit să ocupe o poziție privilegiată alături de America, poate puțin de tot în urmă, dar nu sub ea, ci alături. O integrare în astfel de condiții societatea occidentală n-a cunoscut deocamdată. Imaginea atrofiată pe care o aveau despre țara lor i-a făcut pe unii dintre reprezentanții aripii conservatoare a elitelor ruse să reacționeze bolnăvicios la unele cazuri de imixtiune politică sau armată a SUA în unele regiuni ale lumii în care fosta URSS concura cu America, dar unde Rusia nu mai e capabilă să-și proiecteze puterea și influența. O parte substanțială din populație și chiar elitele percep tradițional hegemonia oricărei țări străine ca pe un atentat la siguranța națională. New World Order, declarată de G. Bush Sr. la sfârșitul anilor‘ 90 este inevitabil și deseori involuntar pusă în același rând cu „Neue Ordnung” germană de la începutul anului 1940.

Din punct de vedere psihologic, este aproape imposibil să te subordonezi în fața Americii, să devii parte componentă a anturajului ei în calitate de partener mai mic sau aliat, sau să fii pus în același rând cu numai cu puterile europene (Marea Britanie, Franța, Germania) pe care URSS le-a depășit de multe ori la parametrii de bază ai puterii naționale, dar și mai dureros este să fii pus pe aceeași treaptă cu foștii sateliți. E de luat în considerare și faptul că după cel de-al Doilea Război Mondial puterile europene nu atât au recunoscut hegemonia americană cât au invocat-o, în condițiile unei capitulări parțiale sau necondiționate, fiind amenințate de un dublu pericol – atât din partea Uniunii Sovietice cât și din partea partidelor comuniste locale.

La sfârșitul sec. al XX-lea pentru Federația Rusă nu au existat amenințări de asemenea natură încât aceasta să fi fost nevoită să apeleze la ajutorul SUA. Pe de altă parte, Rusia n-a avut nici stimulii care i-au împins înainte pe liderii elitelor din țările Europei Centrale și de Est: a se debarasa de dominația din partea Moscovei și de a se legitima odată și pentru totdeauna ca aparținând Occidentului, Europei, totodată asigurându-se astfel împotriva instabilității economice și a eventualelor pretenții din Est. Amenințările pe care le-au simțit elitele ruse la începutul anilor ‘90 aveau un caracter atât de dispersat încât mai mult au dezorientat gândirea asupra vectorului politicii externe decât să o concentreze.

Inițiativa lui Elțin și Kozârev de a organiza niște relații privilegiate cu Washingtonul în baza unui parteneriat egal a eșuat. În 1992 G.Bush Sr. a respins propunerea lui Elțin despre încheierea unei alianțe formale între Rusia și SUA catalogând-o drept lipsită de conținut. Conform aprecierilor de la Casa Albă, situația din Rusia era una extrem de incertă. Din punctul de vedere al administrației americane, obiectivul fundamental al rușilor în acel moment era să evite o catastrofă, adică revanșa comuniștilor-imperialiști și să facă ordine elementară în țară pentru ca aceasta să poată fi administrată. Împreună cu Europa Occidentală, SUA s-a străduit să se asigure din partea Moscovei că aceasta va respecta întru totul obligațiile pe care și le-a luat fosta URSS în ceea ce privește arsenalul nuclear și evacuarea trupelor sale din Germania.Venirea la putere în urma alegerilor din 1992 a noului președinte american a însemnat un moment de cotitură în relațiile dintre Rusia și SUA. Spre deosebire de cursul politic prudent distanțat al lui G. Bush Sr., cu o oarecare inerție, politica administrației Clinton reieșea din faptul că problema principală a SUA nu mai este puterea Rusiei, ci dimpotrivă slăbiciunea ei. Într-un memorandum către președinte, un apropiat al acestuia, S. Talbott, a sintetizat astfel importanța Rusiei pentru SUA: sursă de materii prime, piață de desfacere pentru mărfurile americane și un partener inferior pe arena internaționață.

În linii mari, tendințele conducerii ruse coincid cu interesele americane. Era vorba de o viziune principial nouă asupra Rusiei, o viziune conform căreia aceasta era trecută în altă categorie de state din punctul de vedere al Washingtonului. Clinton și Talbott nu erau contemplatori, ci oameni de acțiune. Ei erau convinși că anume caracterul regimului politic este cel care definește drastic orientarea politicii externe ruse. Prin urmare, abordarea democraților se fundamenta pe o atragere activă a SUA în procesul de transformare rus în cele mai importante domenii: de la economie și finanțe și până la societatea civilă și arta militară. În paralel, Washingtonul, destul de prudent, dar consecvent, se străduia să aducă rolul internațional al Rusiei în conformitate cu noile ei posibilități limitate.

Administrația SUA se străduia să-și compenseze pașii săi de politică externă cu gesturi simbolice sau concesii neprincipiale Rusiei, printr-o atitudine formală față de aceasta tratând-o ca pe o mare putere. Respectivul cântat în strună s-a bucurat de un oarecare succes, după cum observa cu multă ironie la adresa elitei politice ruse Vladimir Lukin, pe timpuri (1992-1993) primul ambasador al Federației Ruse în SUA: ‖Spuneți-i superputere, iar în rest faceți tot ce vă doriți”.

Astfel, politica lui Clinton avea o logică interioară. Un factor care a rămas principial: în ceea ce privește problemele casus belli ale Războiului Rece – dileme: democrație sau dictatură în politica internă și confruntare sau colaborare în problemele internaționale – Clinton și Elțin, conform spuselor lui Talbott, erau de aceeași parte a baricadei. Decizia de a susține acțiunile în forță ale lui Elțin în cazul conflictului de la Sovietul Suprem din octombrie 1993 și decizia de a începe tratativele pentru primirea de noi candidați în NATO au fost luate simultan. Administrația americană se străduia să aprofundeze concomitent relațiile bilaterale ruso-americane, să primească asigurarea unei colaborări între Rusia și NATO, să deschidă Alianța pentru noi membri din Europa Centrală și de Est. Clinton voia să obțină un rezultat pe care rușii să nu-l interpreteze ca pe o înfrângere strategică. „Un NATO nou” și noile relații cu Rusia erau percepute ca două componente care nu se exclud reciproc ale politicii de contracarare a „forțelor dezintegratoare”, care au ieșit la suprafață după terminarea „Războiului Rece”.

În momentul în care Clinton și Talbott se străduiau să ajute Rusia să depășească deficitul de democrație, oponenții lor, cei mai mulți republicani, deși nu exclusiv, își concentrau toată atenția pentru a neutraliza „gesturile imperiale” din domeniul politicii externe ruse. Spre deosebire de Casa Albă, H. Kissinger susținea că caracterul regimului politic nu este în mod obligatoriu unul determinant pentru politica externă a statului. Această teză, care se bazează pe experiența unei colaborări fructuoase dintre SUA și unele regimuri nedemocratice (de ex., cu RPC, în anii ‘70), a fost acum reorientată. Kissinger avea dubii asupra faptului „că o Rusie democratică ar putea gestiona o politică externă capabilă să fortifice stabilitatea internațională‖.439 D. Simes, directorul Centrului Nixon era de părere că Rusia nouă „încă nu s-a căit pentru istoria sa”. Republicanii consideră că dezvoltarea în continuare a democrației în Rusia ar putea pune capăt toleranței de care dă dovadă Moscova în domeniul politicii externe. E adevărat că dacă la începutul anilor ‘90 Sovietul Suprem, iar ulterior și Duma de stat ar fi dispus de mecanisme de influențare asupra cursului politicii sale externe atunci orientarea Moscovei vizavi de Ucraina și Crimeea, de Balcani și Orientul Mijlociu ar fi fost una mult mai vertiginoasă și mai aventuroasă. Și în Europa au existat disensiuni vizând felul în care trebuie tratată Rusia. În timp ce cancelarul Germaniei H.Kohl îl susținea activ pe B.Elțin, alți lideri urmăreau cu interes situația din Rusia, dar rămâneau în expextativă. J. Delors, președintele de atunci al Comisiei Europene, declara că dacă Rusia își va rezolva problemele atunci va deveni un partener de valoare, în caz contrar o paște pericolul unui autoritarism, al unui colaps, legat și de proliferarea necontrolată a arsenalului militar.

După cum se vede din experiența anilor ‘90 nicio variantă de integrare în societatea occidentală nu era convenabilă pentru Rusia. Au lipsit și condițiile care erau prezente în 1940 în Germania și Japonia. Rusia nu a fost înfrântă și nu a fost ocupată de învingători. Ea și-a păstrat elita, iar aceasta la rândul ei și-a păstrat viziunea tradițională. Potențialul Rusiei nu a fost imediat distribuit pentru a putea face față noii amenințări tradiționale. În Rusia nu se regăseau nici condițiile care au dus în anii ‘50 la integrarea statelor din Europa Occidentală.

Între economia Rusiei și cea a statelor europene există diferențe greu de estimat. Pentru ruși, primul loc pe agenda zilei îl ocupă transformarea economiei și a societății. În fine, conștiința elitelor, păstrată până în prezent, precum că aparțin unei superputeri și absența unor amenințări colective, au făcut imposibilă constituirea Rusiei ca partener inferior al Washingtonului.

6.3 „Strategia de contrabalansare a puterii SUA” și „Integrarea spațiului

ex-sovietic” a lui Primakov

Adept al școlii realiste, Primakov a propus perspectiva „strategiei de contrabalansare a puterii SUA” în scopul transformării graduale a conceptului de lume unipolară către o lume multipolară Această perspectivă necesita integrarea fostelor republici sovietice sub conducerea Rusiei, cu asistența de rigoare din partea altor state puternice (China și India), pentru a contrabalansa hegemonia americană. Spre deosebire de Kozârev, Primakov nu își făcea iluzii în ceea ce privește cursul prooccidental al politicii externe a predecisorului său și nici în privința parteneriatului strategic cu Occidentul ori integrarea Rusiei în instituțiile economice și de securitate occidentale.

Începând cu 1993, au apărut critici acerbe la adresa politicii externe a lui Kozârev, dezamăgiri, îndoieli și suspiciuni, Kozârev fiind învinuit de trădare a intereselor naționale, Rusia pierzând atât aliați cât și capacitatea de a influența politica mondială. Tot în acea perioadă, când președintele american Clinton a anunțat extinderea NATO către Est ( în aprilie 1993), la Kremlin s-a produs o schimbare în orientarea politicii externe, (ministrul de externe Kozârev reprezenta politica la care s-a renunțat). Elțin a dorit să schimbe vectorul politicii externe ruse anunțând că lumea trebuie să fie multipolară și că Rusia nu va îngenunchea niciodată în fața Statelor Unite.

Numirea lui Primakov în funcție de ministru de Externe a semnalat revenirea celei mai influente gândiri în politica externă a Rusiei –realismul–, care a pus accent pe primatul statal și statutul Rusiei de mare putere. Revenirea realismului în discursul politic extern rus se datora , în mare parte, deciziei extinderii NATO către Est. În interiorul țării, Rusia se confrunta cu provocarea războiului de secesiune din Cecenia, iar în exterior cu instabilitatea și conflictele etnice din Republica Moldova, Asia Centrală și Caucaz. Nu este mai puțin important faptul că Occidentul, chiar dacă într-o măsură mai mică, a recunoscut Rusia ca fiind parte integrantă, a tratat-o însă din ce în ce mai mult ca pe o potențială amenințare. Rusia, cu trecutul său imperialist și autoritar și cu prezentul său instabil politic, era adeseori percepută mai degrabă ca o sursă de amenințare decât ca un partener strategic. „Realismul presupunea că respectul și recunoașterea pot veni doar din putere (strength), iar slăbiciunea nu este demnă de respect”. Hotărârea de extindere a NATO, cu excluderea Rusiei din acest proces, a întărit percepția Rusiei că Occcidentul încearcă să profite de slăbiciunea sa temporară.

Primakov și susținătorii săi etatiști-realiști au făcut apel la noțiunea istorică de Derjava—Rusia ca deținătoare a echilibrului de putere pe plan internațional. Derjava era capabilă să se apere bazându-se pe propria sa putere (individual strength) și scopul său principal trebuia să fie menținerea acestui statut de mare putere. Fără a sugera o confruntare cu Occidentul, realiștii urmăreau să apere imaginea Rusiei ca deținătoare a puterii, care își păstrează interesele geopolitice și zonele de influență în lume. În contradictoriu cu occidentaliștii, etatist-realiștii subliniau necesitatea de menținere a unui echilibru multicultural în interiorul Rusiei. De asemenea, aceștia atrăgeau atenția asupra creării unui parteneriat irevocabil cu Europa și SUA în defavoarea jucătorilor-cheie din Eurasia, cum ar fi China, India și lumea islamică.

În timp ce realiștii vedeau lumea în principal în termeni de diferențiere și competiție între marile puteri, ei nu se declarau antioccidentali și nu doreau ca Rusia să intre în conflict cu Occidentul. Gândirea realistă, deși înțelegea că securitatea țării depindea mai mult de puterea individuală a statului (state’s individual strength) decât de eforturile colective, recunoștea valoarea coalițiilor și a alianțelor strategice. Ei se deosebeau de geopoliticeni și în evaluarea politicii externe sovietice. În loc să atribuie toată vina Occidentului (așa cum o făceau comuniștii și eurasianiștii) realiștii plecau de la ideea de responsabilitate egală și mutuală pentru Războiul Rece. Mulți dintre ei, inclusiv Primakov, fuseseră inițial susținătorii Noii Gândiri a lui Gorbaciov în anii 1986-1987.

În viziunea realiștilor lumea contemporană nu reprezintă nimic altceva decât o luptă perpetuă între state suverane, o luptă întreținută și cu elemente din politica europeană a secolului al XIX-lea cum ar fi, de exemplu, acel element care stipula că lumea nu este inerent ostilă, ci este constituită din actori ale căror interese, definite ca putere, trebuie echilibrate pentru realizarea păcii și a stabilității. Realiștii percepeau sistemul relațiilor internaționale în termeni de poli de putere și apărau Națiunile Unite ca instituție-cheie în menținerea unui echilibru între marile puteri în lumea multipolară.

Coaliția etatist-realistă a unit industria militară, armata și serviciile de securitate într-o politică de generare a veniturilor din dezvoltarea de noi tehnologii, modernizarea complexului militaro-industrial și exportul de arme convenționale, acesta fiind un „posibil factor-cheie al luptei Rusiei pentru un loc demn în secolul al XXI-lea.” Coaliția etatist-realistă a câștigat alegerile din 1993 și 1995, în care și naționaliștii și comuniștii l-au constrâns pe Elțin să modifice agenda liberală. Prin desemnarea lui Primakov, președintele Boris Elțin a arătat că este mai interesat să tempereze naționalismul din țară decât să atenueze temerile SUA.

Primakov și echipa sa au propus două elemente-cheie pentru recâștigarea statutului de mare putere a Rusiei într-o lume multipolară:

contrabalansarea ambițiilor unipolare ale SUA printr-o coaliție cu alte state;

integrarea spațiului ex-sovietic, sub controlul strict al Moscovei.

Primakov înțelegea că Rusia era slabă și avea resurse limitate pentru recâștigarea grandorii sale de altădată în politica externă. Cu toate acestea „strategia de contrabalansare a puterii SUA”, în concepția lui Primakov, avea drept scop ca Rusia să ducă „o politică activă‖ (dinamică și multivectorială), pentru a compensa resursele sale limitate, destinate reformelor economice și păstrării integrității teritoriale.

În relațiile cu Occidentul, Primakov a insistat pe ideea că Rusia ducea o politică externă conform intereselor sale naționale, promovând conceptul realist al lumii multipolare. Potrivit acestui concept Rusia avusese tendința de a-și revoca dependența de SUA dar, pentru a-și păstra rolul geopolitic de mare putere la nivel global, trebuia să devină un pol de putere independent. Logica lui realistă era simplă: puterea dictează regulile și, în condițiile lumii unipolare, Rusia nu ar avea o voce independentă în politica internațională. Ea nu trebuia să cedeze retoricii „celui mai puternic‖, ci trebuia să folosească o combinație între politica externă de cooperare cu SUA și o „strategie de contrabalansare a puterii SUA”. Spre deosebire de geopoliticeni, Primakov credea că politica de cooperare limitată și pragmatică (fie cu SUA, fie cu Ocidentul) era pe cât de importantă pe atât de fezabilă. Dar, spre deosebire de liberali, el considera că principiul echilibrului de putere constă în cooperarea forțelor. Pe lângă politica de cooperare cu Occidentul, realiștii credeau că Rusia trebuie să implementeze de asemenea o strategie de contrabalansare a puterii SUA. Datorită presupusei răspunderi a Rusiei în menținerea echilibrului mondial și a balanței puterii, cooperarea ei cu Occidentul și cu SUA nu putea fi atât de intensă și extinsă precum o doreau occidentaliștii. Într-o lume multipolară (pe care dorea Rusia să o construiască), Rusia trebuia să fie capabilă să prevină formarea unei coaliții de opoziție împotriva sa, prin utilizarea strategiei de contrabalansare a tuturor partenerilor săi: vestici, estici și sudici. Orientarea politicii externe a Rusiei într-o lume multipolară ar fi trebuit să fie multivectorială sau multilaterală, având ca scop dezvoltarea relațiilor egale atât cu țările occidentale cât și cu cele nonoccidentale. În concepția lui Primakov, Rusia era totodată și Europa și Asia, și poziția ei geopolitică continua să joace un rol fundamental în formularea politicii sale externe. Interesele sale naționale încludeau China, India și Japonia, Statele Unite, Europa, precum și Orientul Mijlociu și Lumea a Treia. Fără un astfel de obiectiv politic, precum era politica multivectorială, Rusia nu putea continua să fie o mare putere și să joace un rol pozitiv (care-i fusese destinat). În relațiile cu toate aceste state, interesul național este constant și nu poate fi contestat de evenimentele istorice.

Primakov a fost promotorul strategiei lui Al. Gorceakov cancelarul lui Alexandru al II-lea. Tratatul de Pace de la Paris (martie 1856) a legitimat înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Gorceakov a recomandat țarului Alexandru al II-lea, ca în noile condiții, Rusia „ să se concentreze în special în realizarea unei dezvoltări interne întreaga sa politica externă urmând să se subordoneze acestei sarcini fundamentale.” O astfel de politică putea fi doar una temporară și, după reconstruirea bazei interne, Rusia ar fi ajuns din nou în situația de a urmări schimbările necesare pentru obținerea unui statut de mare putere. Prin încheierea de alianțe flexibile, Rusia și-a realizat, cel puțin parțial, scopul: în 1870 s-a simțit destul de puternică pentru a acționa unilateral și pentru a renunța parțial la condițiile Tratatatului de Pace de la Paris. Primakov spera și el că, după reconstruirea economiei, Rusia se va „întoarce‖ la politica mondială. În cercurile politice și în mediul academic rus a fost acceptat un paralelism istoric între noul curs al politicii externe a lui Primakov și strategia lui Gorceakov.

Realiștii asimilau noțiunea de regiune puternic integrată cu controlul neoficial al Moscovei asupra politicilor fostelor republici din spațiul ex-sovietic. Primakov susținea că interesele naționale ale Rusiei vizau în mod direct și aceste teritorii. El era consecvent în a acționa în conformitate cu aceste interese, spre deosebire de neocomuniști sau eurasianiști. Primakov dorea o responsabilitate neoficială pentru „spațiul postimperial‖ și prefera să se refere la relațiile Rusiei cu vecinii apropiați ca la o „integrare multilaterală”.

O astfel de gândire asupra intereselor naționale ale Rusiei se reflecta în mod corespunzător în documentele oficiale.

Conceptul de Securitate Națională a Rusiei (din 1997) descria „noua situație geopolitică și internațională a Rusiei”, urmată de „procesul negativ din economia națională‖, ca fiind amenințările-cheie la adresa securității sale. Acest document identifica Rusia drept o „putere europeană și asiatică influentă‖ și definea invariabil relațiile sale cu „alte mari puteri” ca pe un „parteneriat pe picior de egalitate”.

Nemulțumiți de cursul politicii externe a lui Kozârev (considerându-se că acesta a „trădat‖ Rusia ca deținătoare a echilibrului global de putere), mulți dintre neocomuniști și eurasianiști au îmbrățișat noul curs al politicii externe a lui Primakov și conceptul de lume multipolară. Ziuganov susținea că modelul bipolar al noii ordini mondiale, chiar dacă din punct de vedere al menținerii stabilității este cel mai bun, este actualmente prea puțin credibil și nu corespunde intereselor vitale ale Rusiei. Modelul unipolar nu oferea stabilitate în lume și contravenea intereselor Rusiei. Modelul multipolar corespunde intereselor Rusiei într-o măsură mai mare dar complică sarcina menținerii stabilității pe glob.

Este important de menționat că imediat după numirea lui Primakov în funcția de ministru de Externe, primul obiectiv al său a fost contrabalansarea puterii SUA ( folosindu-se de cele trei state care aveau un rol important în formarea vectorului politicii externe a Rusiei: China, Iranul și India). Primakov plănuia să consolideze poziția Rusiei pe arena internațională prin cooperarea cu Occidentul (acolo unde era posibil) sau prin evitarea confruntării (acolo unde o astfel de cooperare nu era posibilă). Pentru geopoliticeni, noțiunea de mare putere implica restabilirea Uniunii Sovietice, dar conceptul de lume multipolară reprezenta izolarea față de Occident.

Teama față de aspirațiile globale ale Occidentului era obsesia dominantă în gândirea unor geopoliticeni cum ar fi, de exemplu, Ziuganov, liderul comuniștilor ruși. Pentru acesta, Rusia este o civilizație aparte, unică, ce trebuia să fie izolată de Occident în scopul păstrării acestei unicități. Liderul comuniștilor nu s-a împăcat niciodată cu dizolvarea imperiului sovietic și a insistat asupra faptului că Uniunea Sovietică a fost o formă „naturală” geopolitică a Rusiei „istorice”, în timp ce granițele actuale ale Rusiei sunt create „artificial” și impuse de către Occident, prin acțiuni voalate. Pentru a se „întoarce” la politica mondială și construirea unei lumi multipolare, Rusia trebuia să realizeze o „autarhie politico – economică” (samodostatochnosti), iar contrabalansarea „dictaturii” geopolitice a SUA și NATO putea fi atinsă printr-o alianță strategică și de durată între Rusia și China.

Pentru occidentaliști (liberalii ruși prooccidentali), interesul național al Rusiei, repetând vechiul argument a lui Kozârev, consta în construirea unei economii de piață competitive și a unui sistem democratic. Occidentalii au insistat asupra integrării Rusiei în instituțiile politico-economice occidentale. Aceștia percepeau prioritățile politicii externe a lui Primakov – integrarea spațiului ex-sovietic, cooperarea cu Iranul și construirea axei de securitate Rusia-China-India – , ca fiind fundamental greșite. De asemenea, occidentaliștii au pus sub semnul întrebării strategia lui Gorceakov în politica externă contemporană a Rusiei. Din punctul lor de vedere, alianțele flexibile ale lui Gorceakov au privat Rusia de șansa de a se alătura Franței și, în final, au contribuit la ridicarea Germaniei. Ei considerau că în absența unei apropieri cu Occidentul, și încercând să monteze Europa sau China împotriva SUA, politica lui Primakov avea să ajungă într-un impas.

De asemenea, unii occidentaliști au susținut necesitatea constituirii unui „liberalism pragmatic” ca opoziție la „realismul pragmatic‖ a lui Primakov.

Realiștii nu mai considerau că amenințarea la adresa securității Rusiei vine din partea Chinei (Primakov intentiona să promoveze un triunghi strategic–Rusia-China-India). Amenințarea externă era percepută acum ca venind din partea extinderii NATO către Est. Noul concept de doctrină militară sublinia că amenințarea de agresiune directă împotriva Rusiei putea fi „dezamorsată prin purtarea unei politici externe multivectoriale și prin menținerea în stare de funcțiune a forțelor convenționale și nucleare‖. Consiliul de Securitate a propus, de asemenea, extinderea și modernizarea armelor nucleare strategice și tactice.

Primakov, specialist în problemele Orientului Mijlociu, a dus o politică mai activă în această zonă decât predecesorul său Kozârev, sporind în mod considerabil vânzările de armament în această regiune. În afara Orientului Mijlociu, Rusia era interesată de regiunea Asia-Pacific, descriind adesea ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est) ca pe un centru de influență care contribuia la dezvoltarea lumii multipolare.

China are o frontieră de 4.300 km cu Rusia, fapt ce justifică o rată înaltă de dezvoltare economică printr-o intensitate bilaterală a traficului de mărfuri și livrări reciproce. De asemenea, China este principalul cumpărător de armament rus. Din punct de vedere politic, atât Rusia cât și China erau îngrijorate de dominația globală a SUA. Extinderea NATO, construirea sistemului național de apărare antirachetă precum și intervențiile în Kosovo (1999) și Irak (2003) erau 148 percepute ca amenințări. Ambele state se confuntau cu amenințări similare la adresa securității interne (mișcarea secesionistă a cecenilor în Rusia și minoritatea musulmană Uighur în provincia chineză Xinjiang).

Un alt partener strategic în agenda lui Primakov era Iranul. Din punct de vedere politic, Primakov vedea în Iran un aliat regional în controlul asupra influențelor regimului taliban în Afganistan și Turcia, în special în statele Asiei Centrale și în Azerbaidjan. Pe plan global, Iranul era considerat un potențial aliat în rezistența în fața unipolarității controlate de SUA. În domeniul economic, Rusia construia reactoarele nucleare, furnizând echipament industrial și plănuind derularea unei politici comune în dezvoltarea de conducte energetice în regiunea caspică. Ca și în cazul Chinei, strategia lui Primakov (de cooperare între Rusia și Iran) era direcționată spre domeniul economic și politic. În pofida obiecțiilor Washingtonului privind producerea armelor nucleare în Iran, cu nerespectarea regimului juridic de neproliferare a armelor nucleare, Rusia a continuat să coopereze cu Iranul, negând toate acuzațiile.

Însă relațiile ruso-americane, în domeniul politic, și-au atins limitele lor. Rusia nu dorea ca Iranul să constitue o posibilă amenințare militară în regiune. Aceasta a devenit o problemă atunci când Iranul a ajuns la conducerea Conferinței Islamice și a sprijinit rebelii ceceni și musulmanii kosovari. Iranul s-a arătat interesat în a dezvolta ruta alternativă de export pentru gazele și țițeiul din Asia Centrală, în timp ce colabora cu Rusia în încercarea de a bloca construirea conductelor Transcaspice și Baku-Ceyhan. În final, atât Elțin cât și Primakov nu doreau să meargă prea departe în testarea răbdării Statelor Unite. Rezultatul final a fost cel pe care R. Freedman l-a etichetat drept „politica minimax‖: Rusia încerca să minimizeze tensiunea în relațiile ruso-americane, menținând în același timp un maxim de influență în Iran.

Diplomația lui Primakov a urmărit de asemenea să apropie și India de Rusia ca partener strategic important. Primakov a valorificat concepția din perioada sovietică de readucere a Rusiei în poziția de agent-cheie pentru înarmarea Indiei. În 1997, guvernul Indiei a anunțat semnarea unei tranzacții cu armament rus (în valoare de 3 mlrd. dolari SUA). Rusia și India au discutat un potențialul contract (în valoarea de circa 7 mlrd. dolari SUA), care ar fi adus India înaintea Chinei în rândul „clienților” Moscovei în domeniul armelor.

Din punct de vedere politic, Primakov era interesat în construirea unor relații mai apropiate între Rusia, India și China, pentru a contrabalansa puterea SUA, ceea ce reprezenta o deplasare de la politica sa anterioară de contrabalansare a puterii Chinei prin alianța Rusiei cu India. În decembrie 1998, Primakov afirma că alianța celor trei reprezintă „noul pol de putere în politica mondială”. Acest fapt rămânea doar un deziderat, deoarece nici India și nici China nu aveau interese similare. Eforturile lui Primakov de atragere a țărilor nonoccidentale într-un parteneriat cu Rusia în scopul contrabalansării Occidentului într-o lume de interdependență economică globală nu s-au dovedit a fi viabile (niciuna din aceste țări – China, Iranul sau India – nu doreau să intre în coaliția mult râvnită de Moscova).

6.3.1 Conceptul de integrare regională a spațiului ex-sovietic

Conceptul lui Primakov de „Integrare a spațiului ex-sovietic” era elementul-cheie al „Strategiei de contrabalansare a puterii SUA”, fiind totodată și răspunsul Rusiei la extinderea NATO spre Est ( privită ca o amenințare la adresa securității Rusiei).

Pentru a pune în practică „Strategia de contrabalansare a puterii SUA” era necesar, în primul rând, ca Rusia să se reimpună ca hegemon legitim acceptat în spațiul ex-sovietic. Dezvoltarea relațiilor militare cu Belarus și Ucraina a fost răspunsul Moscovei referitor la extinderea NATO către Est. Definirea amenințărilor la adresa securității Rusiei includea activitatea statelor musulmane (Iranul, Pakistanul și cele din din Asia Centrală), conflictele militare din Caucaz, Moldova și Tadjikistan, instabilitatea la granițele sino-ruse și tadjic-afgane. Consecventă în această percepție a amenințărilor, Rusia urmărea să își mențină prezența militară în regiune.

In ceea ce privește spațiul ex-sovietic, Rusia avea trei obiective pe care dorea să le realizeze:

sub presiunea conflictelor din spațiul ex-sovietic, primul obiectiv l-a constituit dorința Rusiei de a-și menține prezența sa militară în regiune;

al doilea obiectiv a fost necesitatea de a proteja etnicii ruși;

cel de-al treilea obiectiv reprezenta interesul Moscovei de a obține avantaje economice în spațiul ex-sovietic. În procesul de negociere cu fostele republici, Rusia urmărea să obțină un control neoficial asupra politicilor economice și de securitate ale acestora, fără a fi excesiv de responsabilă pentru costurile unui astfel de control. Ponderea economică și politică a Rusiei în fostele republici sovietice era destul de mare, fapt care i-a permis să exercite, de fapt, o reală influență în regiune.

In ceea ce privește spațiul ex-sovietic, Rusia avea trei obiective pe care dorea să le realizeze:

sub presiunea conflictelor din spațiul ex-sovietic, primul obiectiv l-a constituit dorința Rusiei de a-și menține prezența sa militară în regiune;

al doilea obiectiv a fost necesitatea de a proteja etnicii ruși;

cel de-al treilea obiectiv reprezenta interesul Moscovei de a obține avantaje economice în spațiul ex-sovietic. În procesul de negociere cu fostele republici, Rusia urmărea să obțină un control neoficial asupra politicilor economice și de securitate ale acestora, fără a fi excesiv de responsabilă pentru costurile unui astfel de control.

Ponderea economică și politică a Rusiei în fostele republici sovietice era destul de mare, fapt care i-a permis să exercite, de fapt, o reală influență în regiune. rimakov definește această politică de integrare ca „având drept scop coalizarea fostelor republici unionale care au făcut parte din URSS, în cadrul aceluiași teritoriu, cu același spațiu economic, cu aceleași interese tactico-militare și de strategie politică pentru a fi conduse în continuare de Rusia” Drept urmare, Rusia devenea un hegemon regional, cu dublu rol – de a asigura ordinea și stabilitatea în regiune, conform propriilor viziuni strategice, precum și de a menține și perpetua influența Rusiei. Din punct de vedere economic, conceptul de „integrare regională a spațiului ex-sovietic‖ a inclus și manipularea republicilor ex-sovietice cu deficit energetic pentru a le forța să investească în Gazprom, precum și în alte macrosocietăți energetice (Lukoil, Iukos și Sidanko), exportul de țiței și gaz rusesc fiind bineînțeles condiționat și politic. Primakov dorea să promoveze interesele economice ale Rusiei în regiune, dar în același timp încerca să promoveze o diplomație activă pe plan economic încercând să schimbe eticheta pusă Kremlinului referitor la sancțiunile pozitive și negative, adică să realizeze o împăcare care să consolideze realizarea intereselor politice și economice ale Rusiei în regiune. El intenționa să valorifice puterea economică relativă a Rusiei pentru a facilita crearea de relații politice bilaterale și multilaterale cu republicile unionale, favorabile Rusiei. Primakov, adept al realismului, era de părere că interesele statului rus sunt superioare și determinante față de cele ale sectorului privat, considerând prioritară instrumentalizarea politică a sectoarelor economice strategice, instrumentalizare care ar fi dus, în concepția sa, la reintegrarea fostelor republici sovietice. Majoritatea acordurilor și tratatelor încheiate între Rusia și statele-membre ale CSI (Tratatul de Securitate Colectivă, mai cunoscut sub numele de Tratatul de la Tașkent (mai 1992), Acordul privind crearea Zonei Comerciale Libere (1994), Constituirea Spațiului Economic Comun dintre cele patru state din CSI—Rusia, Ucraina, Kazahstan și Belarus (sept. 2003), Summitul de la Astana (sept. 2004)) nu sunt altceva decât o materializare a viziunii politice a conducerii de vârf de la acea vreme. Această viziune a lui Primakov a avut sprijinul politic al lui Elțin pentru că stabilea direcțiile de acțiune strategică ale Rusiei cu membrii CSI-ului, promițând să atragă membrii Uniunii Economice într-o Uniune Vamală dominată de Rusia, bazată pe „o economie profund integrată și un parteneriat politic strategic‖. Decretul prezidențial stabilea că adunarea interparlamentară a statelor CSI era un forum preferat de dezvoltare al integrării economice, atenționând totodată că neaderarea fostelor republici la modelul propus de Rusia ar putea avea anumite consecințe din partea Rusiei, pe plan economic, militar și politic. Această strategie de integrare regională nu a putut fi dusă la bun sfârșit din cauza a două motive importante:

în primul rând, Rusia nu a putut să-și rezolve propriile probleme economice (în această problemă este necesar să facem o comparație cu perioada Războiului Rece, când URSS nu a putut oferi asistență economică țărilor din zona sa de influență. În cazul conceptului de integrare regională a spațiului ex-sovietic, Rusia nu a putut oferi asistența necesară republicilor unionale, din cauza propriilor dificultăți economice);

în al doilea rând, ea a întâmpinat rezistența unor republici care doreau să-și diversifice relațiile economice și militare în afara fostului nucleu imperial (republicile au perceput proiectele de integrare economică a CSI ca pe un imperialism voalat, impus de Rusia, și de aceea s-au opus acestor politici economice coordonate).

În concluzie, prin politica sa externă Primakov a înregistrat câteva succese, în special în domeniul securității, finalizând în bune condiții pentru Rusia negocierea cu Moldova, Tadjikistan, Ucraina și NATO, și în plus s-a îmbunătățit climatul și relațiile politice cu țările din Asia și regiunea Asia-Pacific.

În pofida anumitor tensiuni în relațiile dintre Rusia și NATO, diplomația lui Primakov a dezvoltat un mecanism de consultare permanentă cu Alianța și a obținut angajamentul scris al acesteia de a nu desfășura arme nucleare sau forțe noi substanțiale pe teritoriul noilor state membre. Primakov a reușit să restabilească unele atribute ale autonomiei Rusiei în politica sa externă atât în relațiile cu UE, cât și cu SUA. El a realizat schimburi pozitive, în ciuda faptului că în perioada 1992-1997, Rusia s-a aflat în declin, având o lipsă acută de opțiuni echilibrate. Cu toate acestea, Rusia slăbită, prin diplomația sa activă, a „reușit să obțină concesii” din partea Occidentului. Strategia lui Primakov trebuia să aibă și o componentă economică (bunăstarea țării), ca un vector orientativ în politica externă. Proiectul de integrare a spațiului ex-sovietic a fost condus în mod realist, dar fără a avea o bază economică, și nu a răspuns imperativului îmbunătățirii vieții oamenilor în regiune. Societățile energetice (sectorul privat rus) s-au dezvoltat puternic în perioada implementării strategiei de integrare a republicilor unionale, interesate de lărgirea spațiului ex-sovietic și de menținerea stabilității în regiune. Aceiași magnați energetici nu au dorit însă să subvenționeze republicile unionale sau să furnizeze energie la prețuri scăzute, în schimbul loialității politice a acestora față de statul rus, făcându-se totuși excepție pentru Belarus și Armenia. În spațiul ex-sovietic, strategia lui Primakov de reintegrare a republicilor unionale într-o uniune mai strânsă (tighter union) a devenit una oficială. Primakov dorea să angajeze resurse mari ale statului în realizarea acestui proiect de integrare, el fiind un răspuns la extinderea NATO către Est. Din punct de vedere economic, Rusia urma să-și valorifice resursele și să intensifice relațiile cu republicile din fosta Uniune Sovietică, în special cu Belarus, Kazahstan și Ucraina. În termeni de securitate, „integrarea‖ însemna consolidarea prezenței militare ruse în regiune. Rusia a devenit mai activă în menținerea păcii în republicile unionale, în special în Caucaz și în Asia Centrală. Sfârșitul războiului civil din Tadjikistan ( iunie 1997) a fost o parte din acest nou activism în regiune. În plus, Rusia a semnat Marele Tratat care normaliza, în mod oficial, relațiile politice cu Ucraina și cele de formare a unei noi uniuni cu Belarus. Sarcina de construire a unei lumi multipolare și echilibrarea ambițiilor unipolare ale SUA a reprezentat obiectivul-cheie al diplomației lui Primakov. Spre deosebire de Kozârev, Primakov privea instituțiile occidentale în termeni de putere și dorea minimalizarea dimensiunii efectului lor („amenințator‖) asupra Rusiei. El urmărea în special să prevină sau măcar să încetinească anunțata extindere a NATO (în aprilie 1993). Înființarea Consiliului Permanent Întrunit NATO-Rusia era menită a servi acestui obiectiv. Fiind un pragmatic, Primakov era atent să nu fie perceput ca unul care caută confruntări. Perioada lui Primakov a fost caracterizată ca o perioadă în care Rusia și China s-au apropiat considerabil. Imaginea lor asupra politicii mondiale și asupra amenințării la adresa „lumii multipolare” era una comună; comerțul și vânzările de armament dintre cele două state crescuse semnificativ. În decembrie 1996, Rusia și China au declarat într-un comunicat comun că „parteneriatul între Rusia și China, în secolul al XXI-lea, va fi unul de colaborare strategică în sfera securității.” China a primit din partea Federației Ruse tehnologia construirii unei rachete balistice intercontinentale moderne cu combustibil solid chipată cu MIRV Această tehnologie a permis ridicarea nivelului de precizie al armamentului strategic chinez. Rușii plănuiau să construiască 20 de reactoare nucleare în China.

„Strategia de contrabalansare a puterii SUA‖ a lui Primakov și construirea lumii multipolare (în care Rusia tindea să devină un pol al acestei lumi, având pretenția de a împărți zone de influență), au fost concentrate pe obiectivul menținerii statutului Rusiei de „mare putere‖ (această recunoaștere era împortantă în relațiile cu SUA, pentru a menține echilibrul geostrategic, politic și militar într-o lume multipolară). Deja pe la sfârșitul anului 1993 această stare de lucruri a devenit cât se poate de evidentă în relațiile dintre Occident și Rusia. Punându-se de acord asupra acceptării în cadrul NATO și a Comunității Europene a mai multor state din Europa Centrală și de Est care și-au exprimat intențiile în acest sens, Occidentul nu vedea o astfel de perspectivă și pentru Rusia. În ceea ce privește Rusia Occidentul voia ca aceasta să continue implementarea reformelor interne și să colaboreze într-un șir de domenii, cum ar fi politica externă și securitatea energetică.

Mai mult, o bună parte a elitei politice ruse a rămas dezamăgită de „politica integrării în Occident‖ și era dispusă să propună o combinație geopolitică proprie. O tendință firească în cercurile respective era căutarea unui nou echilibru macrosistemic în cadrul modelului de balansare a puterilor. Kozârev își dorea și el un astfel de echilibru dar un echilibru al intereselor în cadrul unui model cooperativ. E. Primakov, cel care l-a înlocuit pe Kozârev la Externe, avea o reprezentare destul de bine definită, deși foarte tradițională, a ceea ce înseamnă interesele naționale ale Rusiei. Primakov percepea Rusia ca pe o superputere și își programa relațiile internaționale prin prisma confruntării și a unor coraporturi în continuă schimbare ale superputerilor. Deși era adeptul reformelor, el nu considera că SUA sau Europa Occidentală ar putea fi percepute ca modele bune de imitat. Respingea cu orice preț „integrarea cu Occidentul”: Primakov își dădea seama de limitele resurselor rusești dar considera situația respectivă drept una provizorie și era dispus să apere interesele naționale ale Rusiei fără a se confrunta cu SUA. Primakov intenționa să neutralizeze sau cel puțin să limiteze pe cât e posibil influența excesivă a SUA în lume prin blocarea intereselor acesteia cu ajutorul marilor țări dezvoltate din regiune – China, India, Iran.

O altă sursă de rezistență la impactul SUA Primakov o vedea în integrarea noilor state independente în cadrul CSI. Mai existau, conform programului lui Primakov, și alte oportunități în sfera politicii externe, cum ar fi de exemplu intermedierea rusă între SUA și așa-zisele țări „renegate”, unele dintre acestea – Irak, Iugoslavia, Coreea de Nord, Libia, Cuba – în trecut făcuseră parte din clientela sovietică.

Primakov a supus unei revizuiri moștenirea lui Kozârev, din prima fază a activității acestuia, dar nu a respins cursul general de deschidere către lumea din exterior și colaborarea cu Occidentul. Ministrul de Externe era extrem de optimist în ceea ce privește relația Rusiei cu statele CSI și posibilitatea de intermediere între acestea și jucătorii din afara sistemului și de raporturile Rusiei cu țările asiatice pentru restabilirea echilibrului global.

De numele lui Primakov se leagă și o altă concepție – cea a multipolarității sau a lumii multipolare. Aceasta contravine ideii de alipire sau integrare în Occident și s-a bucurat imediat de multă popularitate, ea reflectând în fond concepția majorității elitelor politice din țară. Din punctul de vedere al acestei majorități nici măcar nu părea foarte important faptul că „menținerea echilibrului global‖ presupunea anumite „demonstrații de forță”, că echidistanța și „diversitatea alegerii‖ s-au dovedit a fi în realitate o iluzie și că, după o observație extrem de subtilă a prof. A. Bogaturov, „schimbarea” dependenței Rusiei față de Occidentul progresist, sătul și care nu-i amenință integritatea teritorială, cu dependența față de China, rămasă relativ în urmă și înclinată spre o „colonizare pașnică” a pământurilor rusești, ascunde o amenințare directă a țării. Tot ce se dorea era să nu i se permită SUA să se edifice în calitate de „unică superputere”, în fond, concepția unei lumi multipolare nu era nimic altceva decât o componentă a luptei politice împotriva hegemoniei americane.

Primakov a fost demis în primăvara lui 1999 în timpul unei crize acute (care nu avea legătură cu acesta), când NATO, ignorând protestele Moscovei și rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, a început pentru prima oară din istoria sa o operațiune militară de mare amploare în Europa. În toamna aceluiași an, Rusia s-a aflat cu adevărat într-o izolare internațională când acțiunile ei din Cecenia au fost supuse unor critici aspre la summitul OSCE de la Istambul. În această perioadă, tendința fundamentală în politica externă a multor state occidentale putea fi exprimată printr-o anumită „oboseală din cauza Rusiei”.

Administrația Clinton, prin imitarea parțială a unui parteneriat cu drepturi egale cu Rusia, un parteneriat care de fapt lipsea, neavând nicio bază, a reușit să mențină pe linia de plutire Kremlinul în colaborarea acestuia cu Occidentul; aceeași administrație reușea de cele mai multe ori să aplaneze reacția negativă a Rusiei la anumite acțiuni ale Washingtonului, care dăunau intereselor Rusiei sau, de multe ori, doar amorului propriu al Moscovei; administrația lui Clinton reușea uneori să obțină din partea Rusiei concesii serioase (cum a fost, de ex., problema retragerii forțelor armate din Țarile Baltice ș.a.). Conform opiniei unui șir de cercetători din domeniu, lipsa unei reacții ferme a Kremlinului a fost provocată nu atât de manevrele Casei Albe, cât de nivelul înalt de fracționare a elitei conducătoare și incapacitatea niciuneia dintre fracțiuni să articuleze o politică externă cât de cât consecventă. Altfel spus, „agendele zilei‖ ale diferitelor grupări de interese concurente, se neutralizau reciproc. În principiu, fiind de acord cu o astfel de viziune a politicii externe ruse din anii‘ 90 nu putem să trecem cu vederea acel fapt că disponibilitatea administrației Clinton pentru consultări cu conducerea rusă, atitudinea generală prietenoasă a SUA față de Rusia, de rând cu dependența Moscovei de Washington în sfera financiară, au jucat rolul unuia dintre cele mai puternice neutralizatoare a tendințelor antioccidentale în cadrul elitei politice ruse.

Obiectivele cele mai ambițioase „de a transforma Rusia într-o democrație de piață și într-un aliat loial al SUA” nu au fost însă niciodată atinse. Pentru prima oară după căderea comunismului și colapsul URSS în America a început să se vorbească despre faptul că SUA și Rusia reprezintă de fapt două civilizații absolute diferite.Eforturile administrației Clinton în vederea promovării reformelor din Rusia au fost catalogate drept lipsite de eficiență nu numai de criticii Casei Albe care l-au învinuit pe președintele american că acesta „a pierdut Rusia”, ci și de chiar înșiși arhitectorii acestei politici. Din toamna lui 1998 la Washington a începput să se vorbească despre necesitatea unei „răbdări strategice” dar de fapt, în realitate, Washingtonul a început să ia distanță față de Rusia.

Încercarea de a trece prin contradicțiile specifice tradiției ruse, între utopismul internaționalist, care a stat la baza marxismului, și mesianismul naționalist, care s-a transformat în ideologie sub conducerea lui Stalin, a devenit într-o oarecare măsură fundamentul actual al puterii lui Putin.