Cultura ȘI Politica LA Românii Ardeleni ÎN „vormărz” Profesorul Ioan Rusu (1811 1843)
CULTURA ȘI POLITICA LA ROMÂNII ARDELENI ÎN „VORMĂRZ”: PROFESORUL IOAN RUSU (1811-1843)
CUPRINS
Capitolul I. Argumente
I.1. Argumente geografice
I.2. Argumente istorice
I.3. Cercetare
Capitolul II. Aspecte curriculare
II.1. Originea, anii de studiu (Alba, Cluj, Viena )
II.2. Activitatea din cadrul Scolii Blăjene
II.3. Implicarea în mișcarea politico-națională a românilor ardeleni
Capitolul III. Opera scrisă a lui Ioan Rusu
III.1. Prezentarea lucrărilor, articolelor – în ordine cronologică
III.2. Cea mai importantă lucrare
Cap. IV- Concluzii
IV.1. Implicarea lui Ioan Rusu în:
IV.1.1. Activitatea școlară
IV.1.2. Colaborarea cu Simion Bărnuțiu
IV.1.3. Atitudinea față de Episcopul Lemeni
IV.1.4. Atitudinea față de procesul învățământului
Bibliografie
Capitolul I. Argumente
b#%l!^+a?
I.1. Argumente geografice
În Transilvania în secolul al XVIII-lea și la început de secol al XIX-lea, clerul greco-catolic, și-a asumat un rol foarte important în mișcarea națională. Animați de ideea conștiinței naționale, reprezentanții clerului – mai ales cei ai Bisericii Greco-Catolice care domină mișcarea națională până la 1848 – sunt cei care propun o nouă idee despre națiune bazată pe etnicitate. Faptul că românii fuseseră excluși din viața politică a Transilvaniei, și din cauza religiei lor, reprezenta în același timp o premisă și un obiectiv al mișcării naționale. Desigur, însă, elitele sunt cele care au coordonat mișcarea, au reușit să o susțină, să o organizeze, pentru ca în final să atingă principalul obiectiv pe care și l-au propus: formarea statului națiune.
Elitele transilvănene din secolul al XVIII-lea sunt reprezentate de clerul unit; absolvenții de gimnazii și colegii care nu au lăsat în urmă lucrări scrise dar au dus o activă muncă de popularizare a noilor idei; apoi preoții și învățătorii care au urmat cursuri superioare; ofițerii români din regimentele de graniță; negustorimea românească și mica nobilime din zona Hațeg și Făgăraș. Pentru Slovacia, elitele sunt desigur reprezentanții clerului catolic și protestant, formați la universități din străinătate; un nivel important este cel al funcționarilor orășenești al căror număr în această perioadă creste, la care se adaugă dascălii, mica nobilime, inginerii mai ales cei din zonele miniere.
În spațiul românesc, limba cărților bisericești a fost model de urmat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, dar din acest moment trebuie să se vorbească despre o dezvoltare autonomă a celor două variante fundamentale ale limbii literare: limba literară laică și limba literară religioasă. Limba vechilor texte religioase, „limba vechilor cazanii”, a rămas însă, alături de limba cronicilor și de limba folclorului, un rezervor nesecat de material lingvistic pentru scriitorii noștri din perioada modernă. Cel dintâi nucleu iluminist din cultura româna l-a constituit scoala Ardeleană, mișcarea intelectualității din Transilvania de la sf. sec. XVIII-lea și începutul sec. XIX-lea.
Programul politic al școlii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791 intitutlat Supplex libellus valachorum Transilvaniae, trimis împăratului Leopold II, în care se cerea recunoașterea românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte. scoala Ardeleana este în primul rând, o mișcare de eliberare națională și socială care a găsit în patrimoniul de gândire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau năzuințele poporului român în acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, școala Ardeleană a avut un rol important în stimulare studiului istoriei și limbii române, a dezvoltării științelor naturii și învățământului. Acțiunea politică și culturală este îndrumată de operele istorice și filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. În ansamblu activitatea școlii Ardelene cunoaște două direcții fundamentale:
• Prima are un caracter iluminist, urmărind emanciparea poporului, mai ales țăranilor. În acest scop s-au înființat școli în limba româna, s-au scris abecedare, aritmetici, s-au publicat calendare și cărți populare.
• Cealaltă direcție este erudită și cuprinde tratatele de istorie și filologie.
Cele mai importante lucrări sunt: Istoria și întâmplările românilor de Samuil b#%l!^+a?Micu, Hronica românilor și a mai multor neamuri de Gh. Șincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae siva valachicae. Istoricii școlii Ardelene au jucat un rol important în acumularea dovezilor pentru susținerea egalității în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte nații din imperiul Habsbugic. Studiile de limba urmăresc să dovedească latinitatea limbii române. În această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic. În ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologică și se cerea eliminarea elementelor nelatine din limba) scoala Ardeleana are meritul de a fi pus bazele cercetării siintifice a limbii române. scoala Ardeleana a creat un climat favorabil literaturii și a dat prin Ion Budai-Deleanu pe cel dintâi mare poet român de talie europena. Iluminismul școlii Ardelene reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în iluminismul european.
Școala Ardeleană a fost o importantă mișcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism. Școala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Greco-Catolice. b#%l!^+a?
Una din consecințele pe termen lung ale Unirii cu Biserica Romei care deschidea secolul al XVIII-lea transilvan a constituit-o indiscutabil formarea elitelor. Este vorba de un proces complex ale cărui baze s-au pus în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și ale cărui rezultate le vedem cel mai bine în a doua jumătate a veacului, un efort continuu care a vizat racordarea la Luminile europene, recuperarea și mai apoi formarea unui statut cultural propriu. Politica și practicile veacului în această direcție au urmărit, în fazele de început, formarea în marile școli catolice ale timpului, pe linia tradiției inaugurată de episcopul Inochentie Micu. Prin investirea în intelectual și deschiderea către atmosfera și controversele stimulative ale Luminilor europene, s-a încercat formarea unor generații care să aducă acasă ceva din spiritul nou, mobilizator. Marile figuri ale culturii și istoriei ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior sau Ioan Budai-Deleanu pot fi considerate în această optică produse ale Unirii care s-au format și au evoluat pe direcțiile dezvoltate prin această politică de investire în intelectual.
Pe aceste coordonate, ale unui timp decisiv în scrierea istoriei, cotitura la nivelul cercetării românești a izvoarelor istorice este făcută de Gheorghe Șincai (1754-1816), istoric erudit și purtător al mesajului Luminilor, recunoscut prin lucrarea sa Hronica românilor, o construcție masivă, prezentată în forma analelor, prima de acest gen din b#%l!^+a?istoriografia românească a timpului său. Baza de construcție a acestei lucrări o constituie două colecții de mari dimensiuni Notata ex variis authoribus și Rerum Spectantium rămase inedite până la ora actuală și care sunt cele mai în măsură să reflecte dimensiunile, rigoarea și calitatatea efortului făcut de istoricul român într-un timp și pe un domeniu care purta deja amprenta unor profesioniști ca Mabillon, Tillemont sau Muratori. Cea de-a doua colecție amintită, un manuscris în trei volume in folio este și prima colecție de izvoare sistematizată, privitoare la istoria poporului român. Reperele biografice concentrate în jurul originii și etapelor formative constituie un segment exersat constant în istoriografia românească, probat mai ales de lucrările și studiile cu caracter monografic.
Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania. O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.
Deviza Școlii Ardelene a fost „Virtus Romana Rediviva” (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară. Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud. Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu iar centrele sale de iradiere se găseau pe tot cuprinsul Principatului – Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș. Opera acestora este diversă, cuprinzând tematici istorice, lingvistice, filosofice, enciclopedice, pur științifice ori literare. Este un moment de afirmare majoră a spiritului creator, a marilor idei, dar și a unei strategii didactice, îndreptată către luminarea a cât mai mulți români siliți să trăiască în mizerie materială și întuneric spiritual. Cărțile acestora, b#%l!^+a?unele duse cu desaga din sat în sat, cum făcea Petru Maior, au fost cenzurate, interzise. Gheorghe Șincai nu și-a văzut niciodată tipărită „Hronica românilor”, opera sa istorică, în schimb a fost amenințat cu scoaterea ochilor și smulgerea părului pentru scrierile și activitatea sa. Maior era demn de spânzurătoare, iar opera sa trebuia arsă.
Problema limbii era capitală pentru membrii Școlii Ardelene, de aceea ei realizează o serie de lucrări în care se demonstrează originile latine ale limbii române, iar între acestea cea mai importantă este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Un alt aspect de importanță capitală este grafia. La Viena, în 1779, Samuil Micu editează o „Carte de rogacioni”, în limba română cu grafie latină. Petru Maior spunea despre acest fapt: „De câte ori mi s-a întâmplat mie, îndoindu-mă de vreun cuvânt, cât l-am scris cu slove latine, îndată cu strălucire i se văzu latina față și părea că râde de bucurie că l-am scăpat de sclavie”.
Opera corifeilor Școlii Ardelene este extrem de complexă, de la opere originale la traduceri și adaptări, de la opere cu caracter științific la opere de popularizare ale științelor, de la dicționare unicat în cultura română la lucrări cu carcter filologic ori gramatici ale limbii române. Nu se poate să nu amintim opera literară a lui Ioan Budai Deleanu, care reprezintă intrarea în epoca modernă a literaturii noastre. Numeroase traduceri ori lucrări în limba latină completează bogatul tezaur al acestei mișcări cultural – naționale, dar dau și dimensiunea înaltului nivel de pregătire intelectuală, cât și larga viziune a membrilor Școlii Ardelene.
Școala Ardeleană a fost un factor hotărâtor în dezvoltarea culturii românești și a învățământului național, reprezentând un moment special în cultura românească a cărui origine și dezvoltare este în strânsă legătură cu Transilvania, în special cu orașul Blaj. Această etapă reprezintă un reper fără de care nu am putea imagina situația învățământului și a literaturii românești în secolele următoare, puternic influențate de către cultura franceză. Românii din Transilvania sunt nevoiți să se adapteze circumstanțelor pentru a b#%l!^+a?supraviețui, iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea ei se pregătesc să renască și să b#%l!^+a?recupereze locul pe care îl merită în cadrul culturii române. Reprezentanții Școlii Ardelene au militat pentru drepturile românilor din Transilvania, pentru afirmarea unității naționale a românilor. Alfabetul român, scrierea fonetică sunt introduse în această perioadă, iar vocabularul se dezvoltă și se îmbogățește considerabil. În domeniul social-cultural, activitatea Școlii Ardelene s-a concretizat în două direcții: înființarea de școli în limba română și tipărirea de manuale și cărți de popularizare a științei în limba română.
În lucrările lor filologice, reprezentanții Școlii Ardelene, au susținut originea latină a limbii române. Ei pledau pentru:
• înlocuirea alfabetului chirilic cu alfabetul latin;
• normarea limbii române prin scrierea de gramatici;
• îmbogățirea limbii române prin neologisme de origine latină;
• dezvoltarea exprimării în limba română astfel încât aceasta să țină pasul cu noile cuceriri ale științei vremii.
Soarta învățământului, în provinciile românești, continua să fie o preocupare constantă a personalităților marcante ale timpului. Gheorghe Șincai, în acest context, pleda pentru respectarea demnității românilor, invocând originea lor comună: „adecă romani de sânge, precum firea și virtutea îi mărturisește, și eu, la anii viitori, tot mai pre larg voiu arăta” Samuil Micu se străduia și el să redeștepte conștiința nobleței neamului spre a dinamiza bărbăția și mândria în lupta pentru libertate și unitate națională: „Și dintru această socoteală să-și deschiză ochii minții și măcar și puțintel, ca printr-o crăpătură, să zărească statul său și privind la cei de demult ai neamului său de părinți, să nu facă de ocară mărirea acelora carii erau oameni învățați, oameni războinici, oameni viteji, oameni care sus caută, b#%l!^+a?nu se lasă proști, robi”
Am putea sintetiza obiectivele acestor extraordinari intelectuali români, care și-au închinat viața emancipării naționale cu devoțiune, spunând că ei au militat, și au reușit chiar, pentru fondarea de școli în care să se învețe în limba română, au elaborat dicționare și gramatici pentru cei ce studiau în aceste școli și nu doar, au adaptat alfabetul latin la pronunția limbii române, au modernizat limba pentru a o face capabilă să funcționeze în domeniile științifice, au introdus în limbă neologisme din latină și celelalte limbi romanice. Mai trebuie să adăugăm că insistența lor pentru studierea limbii latine de către tinerele generații a avut un rezultat excepțional în procesul de formare a unei „intelighenții românești”, care s-a dovedit activă și eficientă mai cu seamă în domeniul Dreptului, ceea ce a avut o importanță capitală în lunga luptă de câștigare a drepturilor românilor.
Primul fapt, de o semnificație aparte pentru viitorul populației românești din aceste teritorii, a fost actul Unirii instituționale cu Roma a Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania. Actul a fost realizat de o parte a preoțimii românești, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, iar consecințele sale au fost multiple și importante pentru soarta românilor transilvăneni. Această Unire cu Biserica Romei a scos, în primul rând, pe români de sub interdicția lui „Unio Trium Nationum”, pactul religiilor recepte din Transilvania, care scotea în afara legalității națiunea română, majoritatea populației din acest Principat.
Dincolo de problemele dogmatice, chestiuni minore pentru imensa majoritate a b#%l!^+a?românilor transilvăneni, acest gest, de natură covârșitor administrativ bisericească, permitea deschiderea căii spre emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic. Nu era primul din acest Imperiu, ucrainenii din regiunile de vest ale Ucrainei cuprinse în Imperiu participaseră la o astfel de Unire bisericească. Pentru români, deși aparent calea fusese deschisă pentru o participare directă și activă la viața socială, economică și politică a Imperiului, faptele se lăsau așteptate. Era nevoie de un motor puternic și rezistent pentru ca mașinăria să se pună în mișcare. Era nevoie de intelectuali și de o ideologie care să creeze instituții și conștiințe naționale pentru a putea participa la procesul de reformare a societății inițiat de Iosif al II-lea.
Vremurile erau în schimbare, iar Casa de Habsburg dorea să se adapteze la mersul istoriei pentru a preîntâmpina catastrofa care amenința să urmeze. Catastrofa se numea Revoluție. Soluția aleasă de Habsburgi se numea Reforme. La aceste Reforme românii ardeleni erau cei mai dispuși să participe, ele oferind soluțiile cele mai realiste pentru înlăturarea stării îngrozitoare în care se aflau – fără libertate, fără drepturi economice și politice, fără limbă, fără religie recunoscută. Evenimentele majore social – politice care au urmat – Răscoala codusă de Horea, Cloșca și Crișan și campania militară condusă de Avram Iancu – confirmă adeziunea maselor românești la ideea reformelor care trebuiau să umanizeze, să modernizeze și să liberalizeze Imperiul.
În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat „Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta. Ea este opera colectivă a „cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, „Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: „Flosculus Veritatis“ (1753) și „Doctrina Christiana” (1757).
În Transilvania, încorporată Imperiului habsburgic, mișcarea românilor s-a desfășurat în acord cu legalitatea îngăduită de politica imperială. Trăsăturile identitare reliefate de români – latinitatea, vechimea, continuitatea, precum și numărul și quantumul sarcinilor îndeplinite în serviciul Monarhiei -, erau invocate pentru a convinge că, toate acestea, în virtutea dreptului natural, asimilat de monarhia absolutistă luminată a Imperiului, trebuiau să ducă la modificarea statutului lor juridic și la obținerea unor vechi drepturi. Programele politice, nici acelea din secolul al XVIII-lea și nici acelea care au urmat, nu puteau prevedea decât drepturile firești cuvenite națiunii române în cadrul regimului juridic al Transilvaniei. Îndeplinirea acestor deziderate trebuia să aibă, practic, drept rezultat, transformarea Transilvaniei într-o provincie românească, cu toate consecințele care puteau să decurgă de aici.
Latura politică a revendicărilor viza, cu deosebire, nobilimea maghiară, care nega b#%l!^+a?dreptul românilor de a beneficia de atribute civile și politice. Așa cum se știe, până la 1848, limitele legislației habsburgice nu au fost depășite. După această dată și sub presiunea revoluției maghiare și a intransigenței conducătorilor acesteia față de soarta nedreaptă a românilor, în cadrul existenței numeroaselor proiecte confederative, românii au solicitat asocierea lor cu cei din Principate, într-o confederație condusă de Austria. Unitatea tuturor românilor era, practic, afirmată. Nu se solicita constituirea unui stat național românesc, deși o asemenea revendicare ar fi fost în logica timpului. Ea nu putea să fie însă înfățișată Curții din Viena. Unirea cu Țara era năzuința tuturor românilor; adunarea națională de pe câmpia Blajului a dovedit-o. Ea nu putea însă să fie formulată, deschis, în programul politic.
Mișcarea de emancipare din Transilvania s-a realizat cu participarea activă a celor „conduși”, pe care s-a sprijinit și în numele cărora s-au formulat toate revendicările. Fiind o mișcare democratică, greutatea socială era reprezentată de greutatea întregii națiuni. Mișcarea politică din jurul Supplex-ului, care a stârnit aspre și îndelungate polemici, a reunit, prin voință și conștiință, diversele pături sociale: oamenii liberi, intelectualii, clerul, ofițerii regimentelor de graniță, funcționarii, micii nobili și orășenimea, interesată în obținerea unui nou statut politic, și, toate acestea, într-o societate în care românii erau lipsiți de drepturi, în care țărănimea alcătuia marea majoritate a populației, b#%l!^+a?cu un statut de iobagă. Revendicărilor de ordin național li se adăugau cele cu caracter social. Solidaritatea între conducători și conduși s-a realizat pe acest fond, găsindu-și expresie în cele două cerințe fundamentale: libertate națională și desființarea iobăgiei (sau moarte).
Nu e de mirare, așadar, că în deceniile 1830–1850, când Transilvania produce un nou val de „școală ardeleană”, val care ia ca punct de pornire aceste accepțiuni ale moștenirii înaintașilor, îmbogățindu-le cu meditații inedite, extrase din herderianism și filosofia dreptului. Mișcarea prepașoptistă de la Blaj din 1842–1846 e o sinteză a sugestiilor răzvrătitoare transmise de înaintașii generației anterioare, iar exponenții acestei mișcări întrunesc virtuțile unei generații romantice prin excelență, în sens ideologic și revoluționar. Afirmația se susține și prin aceea că, în rândul lor, întâlnim galeria completă de viitori luptători revoluționari de la 1848–1849: Simion Bărnuțiu, Axente Sever, Alexandru Bătrâneanu, Alexandru Papiu Ilarian și alții.
Fără Biserica Greco-Catolică, Statul Român, identitatea națională și limba română b#%l!^+a?în formele pe care le cunoaștem astăzi nu ar fi existat. Acest lucru îl argumentăm astfel:
– Episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu Clain introduce pentru prima dată termenul de „națiune română” la 1737.
– O națiune, însă, nu poate exista fără limbă și cultură, de aceea episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a deschis la Blaj, la 11 octombrie 1754, primele școli sistematice românești. Aceste școli au format conștiința națională românească.
Despre rolul acestor școli spun:
Ion Heliade Rădulescu: „de aici a răsărit soarele românilor”;
Mircea Eliade: „limba, literatura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj”;
Ion C. Brătianu, prim-ministru: „trebuie să știți că descoperirea noastră națională ne-a venit de dincolo, de peste Carpați, prin acei români care au fost trimiși la Roma, unde au învățat să fie români!”.
– Corifeii „Școlii Ardelene” – Samuil Micu, Gheroghe Șincai, Petru Maior – au fost greco-catolici.
– Gheorghe Șincai, pe durata cât a fost Director al Școlilor, a înființat 300 de școli românești.
– Petru Maior a propus, la 1779, primele reguli ortografice pentru scrierea cu alfabetul latin și a tipărit prima carte în limba română scrisă cu alfabet latin. b#%l!^+a?
– Suplex Libellus Valachorum, petiția din 1792 pentru emanciparea națiunii române din Transilvania, pornește de la preoții greco-catolici.
– George Barițiu, fiu de preot greco-catolic, întemeiază la 1838 presa românească din Transilvania.
– Ioan Rusu tipărește în 1842 prima carte de geografie cu titlul „Icoana Pământului”.
– Biserica Greco-Catolică s-a implicat în convocarea Adunării Naționale din 3-15 mai 1848 de pe Câmpia Libertății de la Blaj. Aici s-a strigat pentru prima dată „vrem să ne unim cu țara”.
– În Catedrala greco-catolică din Blaj a rostit Simion Bărnuțiu, la 14 mai 1848, celebrul discurs care a devenit platforma de gândire a Adunării de la Blaj, pe care o va adopta și Avram Iancu în lupta sa. Bărnuțiu a pledat în discursul său pentru libertate națională și socială, precum și necesitatea unității românilor. Discursul său a fost ascultat și de Dumitru Brătianu și Alexandru Ioan Cuza.
– Imnul actual al României „Deșteaptă-te române” a fost scris în 1848 de greco-catolicul Andrei Mureșanu.
– Pronuciamentul de la Blaj, 1868 – intelectualii români adunați pe Câmpia Libertății cer atât „egalitate națională cât și confesională” pentru români.
– Tineri români blăjeni au trecut Carpații și au participat la războiul de independență din 1877.
Blajul cultural clasic, așa cum îl cunoaștem, s-a spijinit pe erudiția științifică, prin știință înțelegându-se atunci, grație comandamentelor naționale românești, domeniile filologiei și istoriei. Opera Școlii Ardelene nu cunoaște nici o scriere beletristică, în afara Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, rămasă inedită, nebănuită măcar, până adânc în b#%l!^+a?postumitate. Elegia lui Gheorghe Șincai, poezie autobiografică genială, a apărut în limba latină și în mediu unguresc.
Ardelenii vremii sunt importanți în istoria literaturii noastre prin opera de șlefuire a limbii în care vor scrie urmașii lor dotați cu ingeniul artistic. La a doua generație, în preajma anului 1848, cercul – să-i zicem literar, în accepțiunea vremii – din jurul Blajului, s-a lărgit, prin afirmarea unor noi centre culturale românești, cum a fost de pildă Brașovul lui George Barițiu. Nu mai puțin notabilă a fost activitatea unor ardeleni, formați la Blaj, dar nu numai, în toate zonele românești, din Bucovina până în Oltenia. Peste tot, aceștia au fost acceptați și agreați ca oameni de erudiție, în special maeștri în limba latină, dar nu în ultimă instanță ca oameni cu pregătire solidă, „serioasă”, dublată de talent pedagogic.
Vatra acestui model, monoton însă extrem de apreciat, era Blajul, care s-a erijat în apărător fanatic al modelului creat. La acest lucru a concurat și calitatea Blajului de centru exclusiv clerical, dominat de arhiereu, consistoriu și echipa didactică. Toți aceștia apărau valorile unui raționalism catolic consolidat, împotriva unor ingerințe excentrice. Unicul centru românesc care n-a dat nici o șansă efuziunii beletristice, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost Blajul.
Prima atenționare a fost atitudinea drastică a structurilor clericale de la Blaj, la apariția poeziei Celibatul (Necăsătoriții), publicată de Vasile Pop în 1838, autorul fiind medic la Zlatna și deci nedepinzând de pâinea Blajului. Autorul poeziei demontează rațiunea celibatului preoțesc, din considerente ce țineau de formația sa științifică (este primul doctor în medicină din istoria românilor). Ei bine, Blajul l-a speriat atât de rău pe autor, încât a recurs la toate compromisurile publice și cedările cu putință, pentru a evita consecințele. „Mi-este frică de acești fanatici”, mărturisește el într-o epistolă către același confident universal care era George Barițiu.
Printre cei care s-au încrâncenat împotriva lui Vasile Pop a fost și marele erudit Timotei Cipariu, prieten al autorului, dar inamic de moarte al ideilor exprimate. Trebuie să b#%l!^+a?ne închipuim acum starea sufletească a celor care „comiteau” opere poetice chiar în Blaj, în preajma celor de care depindea însăși existența lor. Căci, repet, romantismul nu a scutit pe nimeni, iar la Blaj el a fost cultivat de studenții clerici, de profesori acelorași studenți, sau chiar de preoți.
Suntem pe țărâmul unei vieți spirituale care se desfășura în perimetru mic și după reguli tiranice, unde poezia nu-și afla locul. Ceea ce nu înseamnă că ea nu s-a scris. În generația anului 1848, Blajul număra câteva talente literare autentice, între care pot fi enumerați Ioan Rusu, Nicolae Pauleti, Constantin Alpini și Iosif Many. Ca o dovadă a atitudinii schizoide care domina această comunitate, trebuie amintit faptul că cel mai talentat poet romantic, și spirit romantic, era tocmai Timotei Cipariu, inchizitorul lui Vasilie Pop. Se cunoaște faptul că el l-a îndemnat pe Nicolae Pauleti să culeagă folclor literar din satul său, impuls din care a rezultat cea dintâi culegere sistematică de folclor din cultura noastră. A rămas însă în manuscris, până târziu, în acest secol, când a fost tipărită în trei ediții: a lui Alexandru Lupeanu-Melin în 1927, a lui Ioan Mușlea în 1962 și Ioan Chindriș în 1980.
De teama repercusiunilor ierarhice, romanticii Blajului au recurs fie la publicarea anonimă sau sub pseudonime criptice a poeziilor, fie la resemnare pentru posteritate, sub forma manuscrisului. Exercițiul romantic s-a dovedit a fi un tropism atât de puternic, încât autorii și-au renegat pur și simplu identitatea. Contemporanii lui George Barițiu trăiau b#%l!^+a?criza sufletească a unei așteptări tulburate de ecourile romantismului, ce-și făcea cu putere drum în spiritualitatea europeană.
Faptul relativ că „penetrația romantică în Transilvania e cu mult mai redusă decât în Principate” nu face decât să potențeze acest fenomen, ilustrat de școala preromantică de la Blaj dintre 1830 – 1848, care-i avea ca reprezentanți pe Timotei Cipariu, Iosif Many, Ioan Rusu, Nicolae Pauleti, Constantin Alpini, iar în planul ideologic pe Simion Bărnuțiu. Bariț însuși a trăit în această atmosferă între anii 1831 – 1835, de aici și-a cules toate sugestiile pentru opțiunea romantică și aici i s-a conturat necesitatea unei gazete românești. Astfel încât, din punctul de vedere al personalității lui George Barițiu, Brașovul cu foile sale, apărute ca o fericită explozie spirituală în 1838, nu este decât o prelungire și generalizare a Blajului și, mai adânc, a Școlii Ardelene.
Organicitatea acestei filiații, fie ea rațională explicit sau implicit, s-a impus cu putere contemporanilor și posterității, influențând în mod vizibil opinia exegezei. În afara abilului Cipariu, care și-a ascuns cu dibăcie îndeletnicirea poetică, absolut toți preromanticii Blajului au murit tineri, anonimi și nefericiți, exclusiv de tuberculoză, buna prietenă a romanticilor, alături de luna de pe cer.
Slovaci sau români ardeleni își conturează discursul național pe aceleași coordonate: vechimea lor pe aceste meleaguri; numărul lor și sângele vărsat de-a lungul timpului; drepturile lor stabilite încă din Evul Mediu și încălcate grosolan. Dușmanul este mai ales ungur și apoi german, cu diverse schimbări și nuanțări ale acestor poziții. Pentru slovaci, apartenența la marele grup slav reprezenta un argument în plus și o sursă de mândrie profundă, la fel cum pentru românii ardeleni, Roma și latinitatea vorbesc – fără putință de tăgadă – despre unicitatea lor.
Mișcarea națională slovacă a avut de înfruntat numeroase obstacole, care au îngreunat atingerea scopului final: formarea statului slovac. Maghiarizarea a avut mai mult succes la slovaci decât la românii ardeleni, mai ales după 1848, din mai multe motive care sunt vizibile încă de la începutul secolului. În primul rând, mișcarea națională slovacă a avut mult de suferit din cauza clivajelor religioase. Ea nu a reușit să se manifeste unitar și între catolici și protestanți au existat numeroase discuții contradictorii, neînțelegeri, care au slăbit-o și i-au diminuat din efecte, atât în ceea ce privește conflictul cu maghiarii, cât și în încercarea de a obține un suport de masă pentru programul național. Pe de altă parte, mișcării naționale slovace i-a lipsit un centru – cum a fost Blajul la românii ardeleni sau Sibiul mai târziu.
Bratislava era la începutul secolului al XIX-lea un oraș german și maghiar, Trnava, care pentru câteva secole a fost centrul culturii slovace, și-a pierdut din importanță după ce Iosif al II-lea a mutat Universitatea de aici la Budă, iar celelalte orașe erau în mare măsură germane sau erau împărțite între centre ale catolicilor și ale protestanților. În același timp, românii ardeleni au beneficiat de susținerea puternică a fraților de peste munți. Chiar dacă au existat numeroase voci care erau pentru unitatea ceho-slovacă, slovacii susțineau identitatea lor separată. Surmontarea acestor obstacole s-a dovedit dificilă și a cerut timp. Românii ardeleni își vedeau împlinit idealul național în 1918, iar slovacii aproape un secol mai târziu, în 1993.
În cazul programului lingvistic putem identifica mai multe etape care sunt – cu mici diferențe – aceleași pentru toate popoarele din Imperiu, care la sfârșit de secol al XVIII-lea și început de secol al XIX-lea intră în perioada renașterii naționale. În cadrul primei etape, limba este celebrată și apărată. Un set întreg de argumente este folosit pentru a demonstra că ea trebuie acceptată în rândul limbilor superioare. Se vorbește de originea limbii, care este de cele mai multe ori căutată și identificată cu o limbă majoră, cum este slava sau latină, de puritatea și melodicitatea ei.
În a doua etapă are loc codificarea limbii. Fie se utilizează limba literară medievală ca în cazul cehei, polonezei sau românei, fie se folosește un dialect contemporan vorbit ca în cazul slovacei, croatei, slovenei. A treia etapă este de intelectualizare a limbii naționale prin jurnalism și literatură educativă pentru popor, culegerea de folclor, prin publicare de opere literare originale, care erau menite să îmbogățească limba, dar și să susțină programul național. O altă etapă este cea de introducere a limbii naționale în școli. Lupta pentru scoli naționale a devenit o componentă esențială a mobilizării naționale. Prin educație în limbă proprie se crea în același timp o comunitate de conștiință, iar ungurii, de exemplu, vedeau procesul ca cea mai bună metodă de asimilare. Ultima etapă înseamnă realizarea egalității totale a limbilor și deci introducerea limbii naționale în administrație, justiție și politică.
Problema limbii rămâne până în vremurile noastre una care încă agită spiritele în Europa Centrală și de Est. În vreme ce în Occident sunt doar șase limbi de circulație, iar acolo unde nu sunt în circulație aceste limbi (de pildă țările scandinave) sunt foarte răspândite engleza, franceza, germana, în Răsărit este un adevărat Turn Babel. Niciuna dintre limbile care se vorbesc aici nu este de circulație internațională, niciuna nu este limbă de mare putere culturală și, în continuare pentru popoarele zonei, limba este una dintre coordonatele esențiale atunci când este vorba de definirea identității naționale.
I.2. Argumente istorice
Fără îndoială, istoria culturii s-a dovedit, în ultimele decenii, a fi unul dintre cele b#%l!^+a?mai generoase domenii asupra căruia se poate apleca un istoric; studiul vieții culturale, atât a celei individuale, cât și a celei asociative, poate exprima mentalitatea unei epoci, gândirea colectivă a unei comunități formate sau în devenire, stadiul său de dezvoltare și evoluție și, nu în ultimul rând, idealurile și aspirațiile sale. Iar atunci când vorbim de secolul al XIX-lea, o epocă plină de semnificații atât în cultura europeană, cât și în cea românească, subiectul se dovedește cu atât mai vast.
În Slovacia și în Transilvania, mișcările de emancipare națională încep să se manifeste o dată cu Iluminismul și sunt conduse de o elită funcțională, formată preponderent din preoți de tip iozefin și dascăli. Pe măsură ce înaintăm în secolul al XIX-lea, această elită devine o structură socială rezistentă, se îmbogățește cu membri din rândul profesiilor liberale: avocați, medici; își sporește influența în cadrul propriului grup național. De asemenea, o parte dintre membrii elitei reușesc să ocupe funcții în structurile administrative și astfel să lucreze în folosul mișcării naționale. În funcție de situația politică, elita urmărea în Transilvania egalitatea românilor cu celelalte națiuni, în timp ce în Slovacia, până la Revoluția de la 1848, revendicările erau în principal lingvistice.
Studiul vieții culturale din Transilvania în secolele XVIII-XIX, în special în zonele cu o structură demografică multietnică, ridică unele probleme de identificare a elementului românesc și de interpretare a expectanțelor pe care populația românească le avea prin participarea la viața culturală, în condițiile în care manifestările etnice pot dobândi – pe toate planurile – noi valențe. Percepția românilor asupra culturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea – oferă o imagine de ansamblu asupra modului în care românii transilvăneni percepeau rolul culturii și transformările din mentalitatea colectivă cu privire la importanța cunoașterii.
O cercetare a istoriei culturii ardelene, fie chiar și fără pretenția de a fi exhaustivă, nu poate decât dovedi un singur lucru: cultura devine nu doar un instrument în lupta națională ci, totodată, o premiză a realizării obiectivelor politico-naționale ale românilor. Interesul pentru industria culturală, indiferent de domeniul de manifestare al acesteia, a fost determinat în epocă de mai mulți factori: contextul social-politic, care – am putea spune – a determinat o reorganizare și regândire a luptei naționale; apariția unor noi categorii socio-profesionale – avocați, funcționari, preoți, învățători, comercianți etc., cu alte cuvinte, o întărire a clasei intelectuale, familiarizată cu obiectivele naționale; situația materială precară a majorității populației românești care, în lipsa mijloacelor financiare necesare studiului organizat – frecventarea școlii, achiziționarea manualelor etc., precum și a redirecționării forței de muncă în cadrul gospodăriei, reprezenta un public avid de cunoaștere. b#%l!^+a?
Pornind de la situația politică și neajunsurile determinate de menținerea românilor în starea de „națiune tolerată”, de lipsa drepturilor și izolarea provocată de nivelul intelectual scăzut, pe fondul mișcării ideologice care a cuprins Europa începând cu secolul al XVIII-lea, se observă o transformare la nivelul mentalității colective românești. Intelectualitatea renunță la „tactica petiționarismului prăfuit”, adică la elaborarea unor documente revendicative care, oricât de bine documentau solicitările și nevoile reale ale națiunii, rămâneau uitate pe mesele de lucru ale unor funcționari de stat sau primeau răspunsuri evazive, în cel mai bun caz, dacă nu provocau chiar reacții extreme din partea autorităților.
După modelul european, începând cu secolul al XIX-lea românii, inclusiv în zona ardealului, aderă la ideea asociaționismului, care se manifestă pe mai multe planuri ale societății politice sau civile, determinând apariția unor organisme asociative, care reuneau interesele comune ale unei bresle, ale unei comunități socio-profesionale sau chiar a întregii națiuni. Cazul Astrei este unul de excepție, fiind poate cea mai importantă asociație a românilor, cu acoperire „națională” la nivelul întregii Transilvanii și, mai mult decât atât, cu reprezentare în toate nivelele social-culturale.
Principala direcție de manifestare a fenomenului asociaționist a fost cea culturală. Poate mai mult ca oricând, intelectualitatea românească a înțeles rolul culturii – și prin aceasta înțelegem, de fapt, alfabetizare – dar nu a unei clase sociale limitate la un procent b#%l!^+a?redus din populație, la elită, ci a unui număr cât mai mare de români. Practic, putem vorbi de un fenomen cultural care viza educarea masivă a maselor de oameni simpli.
Se naște evident o întrebare: de ce nu-și poate asuma clasa elitară în continuare rolul director al națiunii? Pentru că educarea națiunii era un obiectiv greu de îndeplinit, dat fiind nivelul intelectual redus la majorității, care îngreuna asimilarea cunoașterii. Deoarece în epocă devine foarte clar faptul că elita nu mai poate face față de una singură încercărilor de deznaționalizare la care era supusă națiunea română. În plus, pe fondul deschiderii către Europa universitară, elita risca să piardă contactul cu tradițiile românești, care reprezintă însăși fundamentul unei națiuni. Ori, lumea românească a oamenilor simpli, neatinși de europenism, era singura păstrătoare a acestor simboluri pur românești.
În plus, elita românească aflată în contact cu acele curente ideologice europene care au condus în final la democratizare – o elită care s-a afirmat fără excepții și în spațiul mureșean – era conștientă că o societate dezvoltată însemna mult mai mult decât o clasă elitară racordată la realitățile social-politice, economice și culturale continentale. Era nevoie de o masă de manevră; elita nu putea reprezenta interesele unei mase de oameni care nici măcar nu era conștientă de propriile nevoi. Adevărata luptă se desfășura la nivelul intelectualității, dar nu pentru intelectuali, deoarece ei erau oarecum detașați de problemele materiale cu care se confruntau oamenii simpli, nu resimțeau atât de mult grija „zilei de mâine”. Educați la marile universități, beneficiind de o situație materială relativ bună, b#%l!^+a?ocupând uneori posturi importante în administrație, ei își asumă rolul de a ridica națiunea română la un anumit nivel de educare, suficient de înalt încât lupta începută să dobândească un caracter național.
Secolul al XIX-lea este perioada în care se formează – se poate spune – suprastructura politică și culturală a statului român modern. Datorită eforturilor depuse, viața spirituală și mecanismele de bază ale luptei împotriva analfabetismului se așează în tiparele moderne, așa cum se întâmpla în întreaga Europă.
Se pun astfel bazele culturii instituționalizate moderne, care marchează trecerea de la etapa „haotică” a unei culturi practicate individual, care satisfăcea gusturile unei clase elitare destul de reduse numeric, la o cultură pe scară națională, bazată pe implicarea oamenilor simpli, de la țară și care se transformă treptat într-o formă de manifestare a societății civile în toată amploarea ei; ceea ce dovedește un nivel ridicat de maturitate a societății românești.
În condițiile specifice de evoluție istorică a Transilvaniei, legate de dominații și asupriri străine, școala românească a fost instituția în jurul căreia s-au concentrat frământările și străduințele de emancipare ale păturilor largi ale societății. Domeniul învățământului a fost acela de care depindea, în bună măsură, afirmarea celorlalte domenii ale culturii naționale, formarea intelectualității și, în perspectivă, ridicarea culturală a întregului popor român. În climatul Iluminismului și al Reformismului luminat, se modifică atitudinea statului față de învățământ, școala devenind un instrument predilect pentru promovarea reformelor modernizatoare.
Până în anul 1711 în Transilvania au funcționat școli românești în orașe și târguri mai importante și școli sătești în principalele localități rurale; acestea își continuă activitatea în secolul al XVIII – lea, când iși lărgesc baza de învățământ și de cuprindere a tinerilor. Astfel, școala românească din Șcheii Brașovului, care beneficiază acum de prestația dascălilor din familia Tempea, a lui Dimitrie Eustatievici sau Ion Barac. La b#%l!^+a?Făgăraș, Hațeg și Hunedoara existau școli mai vechi, sustinute de negustorii și meseriașii români, precum și la Alba Iulia, alt centru de formare a dascălilor și de îndrumare a lor.
Un alt moment important pentru învățământul transilvănean îl reprezintă deschiderea școlilor din Blaj în anul 1754. Plănuite de Inochentie Micu Klein, școala elementară, gimnaziul cu limba de predare latina și seminarul teologic, întemeiate în jurul reședinței și catedralei episcopale de la Blaj, aveau să împlinească însemnate rosturi în cultura română transilvăneană.
Școlile din Blaj, alături de care s-a întemeiat o tipografie și s-a constituit o valoroasă bibliotecă, au avut un rol important în extensiunea învățământului românesc din Transilvania, în asigurarea cu dascăli a școlilor sătești, iar prin trimiterea de bursieri la Viena și Roma au fost pregătite generații de cărturari care au activat la Blaj și în alte centre transivănene, contribuind la progresul învățământului și științelor. În ultimele decenii ale secolului al XVIII – lea și în primele decenii ale secolului al XIX – lea, este vorba de o etapă definitorie a luptei pentru școală în limba națională, care se conjugă cu lupta, mai generală, pentru cultură în limba națională.
În Transilvania, Banat și Crișana, provincii făcând parte din Imperiul Habsburgic, în condițiile stăpânirii habsburgice și ale exploatării naționale la care românii sunt supuși datorită sistemului privilegiat „al celor trei națiuni”, accesul românilor la învățătură în limba lor a fost mult timp blocat. Un element esențial al ideii naționale, care se afirmă în epoca Luminilor, pe care îl aflăm nu numai în Transilvania, ci și la sud și răsărit de Carpați, l-a constituit conștiința necesității cultivării limbii naționale. Necesitatea imperioasă a cultivării limbii naționale, la nivelul comunităților românești aflate de o parte și de alta a Carpaților, se constituia într-un important factor de definire a acestor comunități, cu alte cuvinte, de individualizare și diferențiere a lor în raport cu alte comunități etnico – istorice.
Ideea necesității cultivării limbii naționale, afirmată de iluminiștii din Principate, b#%l!^+a?la sfârșitul secolului al XVIII – lea, dar mai ales în primele decenii ale secolului al XIX – b#%l!^+a?lea, se constituie într-un important element de afirmare a conștiinței comunității naționale, de edificare a ideii naționale. Conceptul predominant care circulă în textele epocii, sinonim în bună măsură cu cel de „luminare”, este acela de „învățătură”. Ideea de „luminare” s-a interferat în Principatele Române în epoca Luminilor cu aceea de instriure, de însușire de cunoștințe în instituțiile de învățământ; luminarea a vizat într-o primă etapă rolul școlii în general, apoi într-o a doua etapă – mai ales în primele decenii ale secolului al XIX – lea – rolul școlii naționale. Ca și în cazul cultivării limbii naționale, problema rolului școlii în limba națională s-a aflat în atenția majorității cărturarilor epocii. Pentru ei, „luminarea” prin școală constituia o condiție a transformării societății, a renașterii neamului.
Iluminismul în Transilvania (…) era un amalgam ciudat de lege naturală, raționalism, optimism de factură apuseană și naționalism izvorât din condițiile locale. Nu e o coincidență că la români primele semne evidente de deșteptare națională apar în această vreme, întrucât ei descoperă în gândirea iluministă o nouă justificare spre egalitate deplină cu vecinii lor maghiari, sași și secui. Cum era firesc, un rol important în cadrul mișcării pentru afirmarea limbii naționale l-au avut oamenii de școală. Astfel apare Școala Ardeleană – mișcare de factură iluministă, un fenomen cultural – ideologic bazat pe o grupare de cărturari cu idei și preocupări comune și pe un program de emancipare națională.
Școala Ardeleană, formată din Samuil Micu Clain, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai – Deleanu și alți intelectuali, s-a conturat în deceniul opt al secolului luminilor, desfășurându-și activitatea și la începutul secolului al XIX – lea. Este grupul de intelectuali care și-a asumat rolul conducător în mișcarea de emancipare națională din cea b#%l!^+a?de-a doua jumătate a secolului al XVIII – lea. Majoritatea lor provine din rândurile Bisericii Unite cu Roma (anul 1700), astfel că unirea cu biserica Romei a avut un efect salutar în planul educației și culturii. Cei menționați ca și mulți alții mai puțin proeminenți au îmbrățișat fără rezerve credința veacului în educație ca o cheie importantă a progresului. În dorința de a îndepărta ignoranța și superstițiile, pe care le priveau ca principale cauze ale răului în lume, ei au produs o uimitoare varietate de opere originale, adaptări și traduceri, de la tratate de istorie și limbă românească, cărți de știință până la lucrări de agricultură și manuale pentru școlile elementare, unite și ortodoxe, recent înființate.
Luminătorii români nu erau mulțumiți să scrie doar pentru mase, ci ducea.u mesajul lor și în sălile de clasă. Samuil Micu Clain, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai – Deleanu au fost profesori la școlile secundare din Blaj. Șincai a fost directorul Școlilor naționale românești greco – catolice din anii 1782 – 1794 și de numele său se leagă ridicarea școlilor sătești la mai bine de trei sute. Fiecare dintre ei s-a interesat de problema educației în speranța că aceasta va ajuta poporul românesc să se emancipeze de sub dominația străină.
În anul 1774, Samuil Micu Clain, în colaborare cu prietenul său Gheorghe Șincai, a publicat faimoasa „Elementa linguae daco – romanae sive valachicae”, prima gramatica publicată a limbii române și prima în care au fost folosite literele latine pentru a scrie b#%l!^+a?românește. Pasiunea lui Clain pentru istorie și limbă nu era simpla pasiune a savantului. El a crezut cu tărie în valoarea educativă a istoriei și a sperat că descriind faptele eroice ale strămoșilor romani, românii vor fi stimulați spre a le întrece: „Este un lucru odios ca românul să nu-și cunoască istoria propriului său popor, pentru că istoria este învățătorul tuturor lucrurilor, atât religioase cât și politice”.
Clain îndemna clerul să nu se rezume la studierea riturilor bisericești și a cântărilor, ci să studieze filosofia și teologia, să înființeze școli, să-i stimuleze pe cei bogați să contribuie cu generozitate cât mai mare la construirea școlilor românești care să facă educația în limba națională – „singurul drum spre cunoaștere” – o realitate. Perioada iluministă a însemnat o cotitură semnificativă în istoria românilor din Transilvania. În ultimele decade ale sfarșitului secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX – lea ei s-au deșteptat la conștiința moștenirii și a demnității lor naționale.
Nicolae Bălcescu, marele revoluționar de la 1848, rezumă în următorii termeni recunoștința pe care el și generația lui o poartă iluminiștilor transilvăneni: „Care dintre noi nu cunoaște glorioasele nume ale lui Șincai, Petru Maior și Samuil Micu … care prin școli, prin cultivarea limbii și a istoriei au contribuit la fundamentarea naționalității române și la răspândirea ideii de unitate?”
În Transilvania, după Leopold al II-lea, cursul reformelor se degradează continuu, în timpul lui Francisc I (1792-1835) locul lui fiind luat în planul politicii interne de reacțiune. Sunt combătute ideile revoluției democratice în cadrul unui regim polițienesc, în care cenzura și intervenția statului tindeau să supravegheze orice manifestare a gândirii. Locul raționalismului care făcuse vogă în deceniile anterioare este acoperit de valurile iraționalismului, de ascendentul catolicismului ultramontan și al ordinelor călugărești.
Regimul, interzicând activitatea politică a naționalităților, obligă capii bisericii românești la stricte preocupări de ordin ecleziastic, răpind astfel o posibilitate de folosire a cadrului instituțional tradițional în scopuri politico-naționale. Orientarea spre iraționalism se remarcă și în acțiunea culturală sprijinită de oficialitate, pe care o direcționează într-un sens religios și conformist. Imperiul strivește în 1794-1795 mișcarea iacobină maghiară condusă de Martinovici, care reușise să cuprindă în acțiunea ei secretă și cercuri intelectuale românești. Progresele Revoluției franceze decid definitiv nobilimea pentru soluția de colaborare cu tronul, astfel că regimul revine la practicile constituționale, la activitatea dietală, convins că opoziția nobiliară în fața primejdiei, reprezentate de mișcările sociale țărănești și de activitatea politică a naționalităților, nu mai era un real pericol politic. Dieta din 1794 o dovedește din plin prin soluțiile pe care le oferă problemelor presante sociale și național-culturale, ce atestă atitudini convergente cu imobilismul preconizat de stat.
În noile limite impuse de regim, politica națională se acomodează împrejurărilor, căutând un nou limbaj de exprimare prin cultură care câștigă de acum tot mai evidente dimensiuni politice. Beneficiind de liniile culturale oficiale, care propulsează o literatură de stat utilitară și conformistă, mișcarea națională românească lărgește neîncetat acest cadru, în care infiltrează preocupări cu conținut politic și național. Activitatea politică continuă totuși din inițiativa unor intelectuali ai generației anterioare prin elaborarea unui nou Supplex, în 1804, în care, alături de o remarcabilă continuitate a ideilor politice formulate anterior, se observă o preocupare pentru social și o orientare spre spațiul general românesc. Într-un ansamblu de inițiative culturale și politice apar și interesante mutații sub b#%l!^+a?raport confesional, în încercarea de reunire a bisericilor pe care clerul ortodox și grecocatolic o face spre sfârșitul veacului.
Triumful naționalului, asupra confesionalului, întinsa activitate culturală și audiența la intelectualitate a gravei probleme țărănești oferă și în Transilvania, în preajma Revoluției lui Tudor, fundalul pe care se vor clădi noile acțiuni politice. În timp ce factorii politici din Principatele dunărene se îndreptau hotărât spre soluția independenței naționale în raport cu Imperiul otoman, în Transilvania continuitatea programului Supplex-ului din 1791-1792 și noile accente naționale ale acțiunii politice, ca efect al penetrației noilor idei în păturile intelectuale mai largi, vestesc zorii unei noi epoci.
Perioada istorică pe care o avem în vedere – primele trei decenii ale secolului al XIX-lea – stă sub semnul Iluminismului. De asemenea, lumea românească, în ansamblul ei, se află sub presiunea opțiunilor care definesc fenomenul general cunoscut prin sintagma de Revoluție atlantică. Revoluțiile, transformările adânci, operate în domeniile demografic, agrar și industrial au afectat, puternic, mentalitățile. Creșterea economiei de schimb are importante consecințe economice și sociale: populația crește, se diferențiază, comunicația devine mai lesnicioasă, oamenii circulă mai mult, știința de carte – răspândită prin extensiunea școlilor și prin tipărituri – nu se mai limitează la nivelul restrâns al elitelor; cultura, deși cu o intensitate deosebită în cele trei provincii românești, cunoaște o deschidere tot mai largă; procesul de occidentalizare – din deziderat, începe să devină b#%l!^+a?realitate.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, într-o societate care se iluminează și se modernizează, educația și instrucția școlară românească au purtat însemnele progresului, cunoscând, firește, și greutățile inerente oricărui început de drum. Școala, făcută fie în sistem particular, fie public, a contribuit, fără doar și poate, la schimbarea mentalităților oamenilor care, la rândul lor, au schimbat ulterior realitățile politice, economice, culturale și sociale ale spațiului în care trăiau.
La Blaj s-a predat pentru prima dată în limba română și tot aici au fost tipărite primele manuale românești. Tipografia, înființată la sfârșitul secolului al XVII-lea la Alba Iulia, unde se afla atunci Mitropolia Transilvaniei, a fost transferată și restaurată la Blaj în 1747. Vechi centru cultural, Blajul are merite deosebite în plan istoric, lingvistic și de renaștere națională. Aici s-au pus bazele unei culturi în limba națională, în contextul unei stăpâniri străine. Ioan Micu Moldovan spunea despre Blaj că este „cel mai vechi cuib al deșteptării noastre naționale”. b#%l!^+a?
Pentru românii din Transilvania epocii moderne, școala a reprezentat o instituție de maximă importanță, având, dincolo de simplu mediu de transmitere a unor cunoștințe, rolul fundamental de perpetuare și consolidare a unei duble identități – de român și de membru al unei biserici. Școlile medii s-au numărat printre instituțiile care au contribuit la gloria Blajului, având un aport hotărâtor la formarea unei părți importante a elitei românești din Transilvania. Faima lor se datora nu doar instruirii științifice de calitate, ci și caracterului de mediu ce permitea păstrarea și dezvoltarea identității naționale, românești, a elevilor. Autoritatea bisericească în cazul acestor școli era reprezentată de Consistoriul Arhidiecezan (în cadrul căruia funcționa o comisiune școlastică și un inspector școlar arhidiecezan). Conștientizând, la rândul său, importanța școlilor medii pentru societate, Ministerul Cultelor și instrucțiunii publice s-a străduit permanent să le controleze, printr-o serie de legi și ordonanțe.
Referitor la instrucția școlară, aceasta are un avans în Transilvania, unde edicte imperiale organizează învățământul primar, care devine obligatoriu începând cu 1777. Totuși, aici învățământul rămâne mult timp confesional, Biserica fiind un diriguitor al școlilor. Românii transilvăneni „aveau școli medii la Blaj (1754), Brașov (1829) și Beiuș (1829), precum și trei institute teologice, la Blaj (1754), Sibiu (1811) și Arad (1822)”. La gimnaziul din Blaj au predat, de exemplu, profesori recrutați „dintre clericii întorși de la studii din Apus sau dintre cei mai buni absolvenți ai seminarului teologic”. La Sibiu b#%l!^+a?ajungeau să se școlească chiar copii veniți din Principate, așa cum se întâmplă între 1793 și 1823 cu mai mulți tineri veniți din Oltenia.
Evocarea dascălului blăjean Ioan Rusu necesită o privire către moștenirea morală a generației anterioare, care dăduse personalități puternic încastrate în problematica ridicării românilor din Transilvania la conștiința existenței naționale, continuă, în jurul anului 1840, să mențină interesul spiritual pe lângă demersurile istorice și filologice. Conceptul de literatură continuă să se confunde cu conținutul acestor două domenii, în vreme ce pentru beletristică nu exista încă un termen consacrat.
În climatul cultural și politic premergător Revoluției de la 1848, se conturează figura ilustră a preotului profesor Ioan Rusu, care timp de 12 ani a contribuit la educația elevilor din Blaj, și care prin formația sa romantico – liberală, specifică oamenilor de cultură din epoca sa, a evidențiat importanța limbii române în dezvoltarea culturii și spiritualității poporului din care făcea parte.
În preajma revoluției pașoptiste, mai mulți oameni de seamă români au sesizat importanța școlii în dezvoltarea societății. Gândirea generației pașoptiste s-a regăsit ulterior în prevederile programelor revoluționare. De exemplu, în Proclamația de la Islaz se prevedea „instrucție egală și întreagă pentru românul de amândouă sexele”, iar guvernul provizoriu de aici a hotărât desființarea taxelor pentru școli și înființarea de școli b#%l!^+a?pentru fete în fiecare județ. În Petiția Națională adoptată la Blaj s-a cerut înființarea de școli naționale românești în toate satele și orașele, precum și a unei universități românești.
I.3. Cercetare
O fază importantă a elaborării tezei a fost identificarea și clasificarea surselor, reprezentate în acest caz de puținele documente care fac referire asupra scurtei vieți a scriitorului, poetului și profesorului Ioan Rusu. Cercetarea istorică a constituirii și evoluției școlii românești din Transilvania este actuală și reprezintă o valoare evidentă a interesului constant pentru cunoașterea acesteia de către noile generații, proces care are o mare importanță pentru completarea tezaurului cultural românesc.
Atât pentru România, țară-membră a Uniunii Europene, precum și pentru celelalte state europene în contextul proceselor integraționiste actuale, educația constituie și o problemă pedagogică, reclamând crearea unor noi modele educative, care să fundamenteze relațiile dintre indivizi și popoare, să se integreze plenar în efortul educațional general. Retrospectiva istorică a problemei abordate, întreprinsă în prezenta teză de doctorat în spirit de obiectivitate științifică reliefează, pe baza unor probe documentare, că Transilvania a fost o permanentă vatră de locuire și organizare social-politică și culturală românească. Valorile fundamentale ale formării și consolidării învățământului românesc din perioada respectivă ocupă un loc distinct.
Acest fenomen constă în faptul incontestabil, că fără a cunoaște întregul tezaur științific, intelectual, moral și pedagogic, depozitat în analele civilizației, fără sistematizarea și prelucrarea acestuia sub toate aspectele, este imposibil progresul în general. Oportunitatea investigării problemei abordate în studiul doctoral este determinată în primul rând de potențialul său cognitiv. Precum în contextul limitelor cronologice ale temei investigate și îndeosebi la etapa actuală fenomenul educației b#%l!^+a?dobândește noi dimensiuni în consens cu noile cerințe ale vieții sociale, urmărind pregătirea tot mai adecvată a individului pentru a participa activ la soluționarea tuturor problemelor trecutului, care cu regret se repetă și în prezent în Transilvania.
Eficiența și semnificațiile unei asemenea acțiuni depind preponderent de viziunea obiectivă asupra trecutului pe care o exprimă și o promovează consecvent Importanța aplicativă a studierii problemei abordate constă în aceea că valorificarea creativă a vastei experiențe acumulate în trecut facilitează soluționarea problemelor actuale în domeniu. Totodată, neglijarea experienței și a tradițiilor istorice în domeniul organizării învățământului provoacă o abordare subiectivă a problemei date.
Evident că doar tematica complexă, cea specială și interdisciplinară, necesită o investigare a istoriei învățământului în ansamblu, sub aspect general-universal, regional-european și național. Pornind de la concepția respectivă, prezenta teză de doctorat nu se ambiționează să aibă un caracter enciclopedic exhaustiv, ci urmărește scopul de a investiga geneza apariției și constituirii învățământului românesc din Transilvania din punctul de vedere al rolului avut în acest sens de Ioan Rusu.
Datorită complexității și diversității obiectului său, această lucrare cunoaște mai multe ipostaze, numeroase laturi de existență și manifestare care sunt etape, elemente componente ale procesului multidimensional pe care îl reprezintă istoria, în general, și învățământul în special. Astfel, considerăm inovatoare oportunitatea precum că tema b#%l!^+a?lucrării în cauză, ce constituie obiectul investigațiilor efectuate, prin importanța și actualitatea sa necesită o abordare științifică interdisciplinară, complexă și profundă. În acest context ținem cont de faptul că multitudinea și varietatea mutațiilor de substanță pe care îl implică acest proces cardinal generează, la rândul lor, conturarea și afirmarea în cadrul educației pertinente a o serie de laturi cu conotații specifice, precum: învățământul; istoria; religia; pedagogia.
Ne-am străduit să urmăm conceptul fundamental precum că procesul istoric al culturii și civilizației, fenomenul luat în cercetare nu poate fi izolat, studiat exclusiv în sine, căci toți factorii unei culturi sau civilizații sunt interdependenți, acționând unii asupra altora. În context metodologic la elaborarea prezentei lucrări s-au aplicat și îmbinat integru un complex de metode teoretice și empirice, care au permis investigarea istoriei școlii românești în Transilvania pe calea trecerii de la global la local. S-au valorificat și utilizat în mod creativ diverse metode de bază:
– istorică – în scopul determinării perioadelor de manifestare a procesului genezei, consituirii și evoluției învățământului din Transilvania în context istoric; ea reprezintă principala metodă științifică de cercetare în cadrul actualului studiu de doctorat, prin care esența fenomenelor istorice este stabilită prin analiza proceselor social-economice și politice din care acestea fac parte; metoda istorică se bazează pe identificarea și analiza contradicțiilor în evoluția proceselor, legilor și legităților dezvoltării istorice;
– cronologică – utilizată în scopul analizei și prezentării consecutivității b#%l!^+a?evenimentelor și faptelor istorice în succesiunea lor, atât în spațiu, cât și în timp; metoda constă în urmărirea succesiunii apariției și evoluției cronologice a fenomenelor, evenimentelor, faptelor etc. Și presupune ca în analiza acestora să fie respectată ordinea cronologică a apariției și evoluției lor;
– analitică – drept metodă științifică care presupune studierea fenomenelor și proceselor istorice prin divizarea lor într-o combinație de fapte istorice cu caracteristici particulare; metoda presupune un set de procedee științifice (inclusiv – analiza și sinteza, abstractizarea, cuantificarea statistică etc.), precum și principiile științifice specifice: unitatea logicului și istoricului, ipoteza de „ceteris paribus”, conform căreia se mențin constante toate variabilele situației concrete etc.;
– comparativă – reprezintă metoda științifică prin care se evaluează comparativ fenomene, fapte, concepții și activități; metoda presupune determinarea prin comparare a generalului și particularului în diverse fenomene istorice și permite cunoașterea diferitor tendințe și etape istorice de dezvoltare a unuia și aceluiași, sau a două fenomene diferite coexistente;
– sistemică – presupune un set de procedee precum: identificarea, clasificarea, sinteza (gruparea) și codificarea; este metoda științifică prin care faptele și fenomenele istorice omogene și interconectate sunt grupate prin plasarea lor în baza atributelor comune într-o anumită ordine;
– sincronistică – atunci când se studiază în paralel: acte scrise și evenimente tematice, pe care le întâlnim în același timp în spații geopolitice și spirituale deosebite la popoare diferite, caracteristice îndeosebi evului mediu;
– etnografică – în studierea fenomenele legate de devenirea unei colectivități naționale ca element autonom, a provenienței etnografice și etnologiei acestui fenomen;
– deducției – care presupune studiul de deducere a particularului din general; în baza proceselor generale și a legităților de dezvoltare istorică sunt deduse evenimente b#%l!^+a?particulare, care nu pot fi stabilite în baza metodelor tradiționale de investigare;
– inducției – drept metodă științifică prin care în baza rezultatelor obținute din cercetarea faptelor istorice particulare se elaborează concepte teoretice generale (de la particular la general); metoda permite stabilirea cauzei fenomenelor istorice și determinarea legităților procesului istoric de ansamblu.
De asemenea, în cadrul investigației efectuate, în mod creativ au fost aplicate diferite metode generale de cercetare, precum cea: descriptivă, content-analiză, instituțională, analiză comparativă și sinteză, retrospectivă și interpretativă etc.
Teza de doctorat se bazează pe următoarele principii de bază:
– a istorismului, care permite evidențierea evoluției culturii și politicii la români de-a lungul perioadei în care se încadrează;
– a obiectivității, care cere o evidență completă a factorilor care influențează dezvoltarea continuă a culturii și politicii la români și a condițiilor istorice ce o generează;
– a unității logicului și istoricului, care necesită o îmbinare a studiului istoriei obiectului supus investigației (cultura și politica la români) cu teoria și cu perspectivele dezvoltării istorice în general.
Teza în ansamblul ei se bazează pe principiul problematic, fiind analizate și elucidate în calitate de probleme de bază, relativ de sine stătătoare, diferite aspecte ale istoriei culturii naționale și universale, printre cele mai prioritare fiind fenomenul b#%l!^+a?învățământului.
În procesul elaborării studiului doctoral au fost utilizate în mod creativ abordările:
• structural-funcțională; structurală și sistemică; care presupun analiza funcționării fiecărui element al structurii sistemului la diverse etape istorice.
Pe cât de firesc este faptul că oamenii sunt sensibili la argumentele științifice, tot atât de adevărat este și faptul că ei sunt mai sensibili la cele de factură emoțională. Trăsătura definitorie a istoriei în raport cu alte discipline științifice constă în aceea că ea solicită atât sentimentele, cât și rațiunea. În acest spirit a fost elaborată și prezenta lucrare, ținând cont de mediul transilvănean actual, îndeosebi în domeniul sistemului educațional.
Numărul și dimensiunile problemelor cu care se confruntau școlile românești din Transilvania în perioada de care ne ocupăm (1800-1850) diferă în funcție de metodele și obiectivele urmărite, de pozițiile teoretico-filozofice, pedagogice, religioase și istorice. Problemele respective reprezintă fenomene care au următoarele caracteristici:
– componentele lor specifice sunt, în general, în esența lor puțin cunoscute;
– efectele lor se fac simțite pe termen lung și sunt persistente;
– este dificil să determinăm cauzele specifice ale acestora fără a le raporta la celelalte grupuri sociale.
Cadrul cronologic al tezei de doctorat include perioada anilor 1800-1850. Acest spațiu de timp este determinat de necesitatea evidențierii premiselor istorice a b#%l!^+a?învățământului românesc în ansamblu și geneza lui, constituirea și evoluția acestui proces în hotarele Transilvaniei. Examinând întregul spectru al problemelor complexe referitoare la istoria pedagogiei românești de pe pozițiile teoriei și metodologiei contemporane, este necesar să menționăm faptul că în diferite perioade istorice o parte din valori, intenționat, au fost trecute în umbră, iar altele erau denaturate, ca formă și esență de conținut.
Informația istorică extrasă din documentele timpului, fie și publicate în cea mai mare parte, și istoriografia existentă, îndeosebi din opera intitulată: Evoluția gândirii istorice românești, a cunoscutului istoric Pompiliu Teodor, demonstrează faptul că fenomenul încetățenirii unui învățământ și unei educații naționale a făcut parte din procesul general de constituire a națiunii române.
Aceste teze prioritare pentru investigarea științifică a fenomenului abordat, în teza de doctorat, au primit o dezvoltare amplă și aprofundată, de asemenea, într-un alt studiu al autorului, care se numește: Interferențe iluministe europene. În această ordine de idei, elucidării fenomenului respectiv în evoluția sa istorică, în context dialectic, de la general la particular, i-a fost consacrată și lucrarea acestui autor: Contribuții la istoria iluminismului românesc. Astfel, ambele studii științifice ale savantului Pompiliu Teodor conțin diverse componente structurale care vizează interacțiunea indisolubilă dintre istoria iluminismului românesc și direcțiile generale ale iluminismului european.
Lucrările profesorului Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-Napoca, Dacia, 1987; Idem, École et nation (Les écoles de Blaj à l’époque de la renaissance nationale). Traduction Rodica Chira et Doina Puscau, Cluj-Napoca, Centre d’Études Transylvaines, 2005; Idem, Dynamisme politique dans la Transylvanie des Lumières: le cas des professeurs de Blaj, în „Apulum”, XXXVI (1999), p. 329-338; Idem, Tradition und Erneuerung im Siebenbürgischen Schulwesen im Zeitalter der Aufklärung: die Schulen aus Blasendorf, în „Annuario dell'Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, VIII (2006), 8, p. 427-437, etc., sunt câteva dintre b#%l!^+a?lucrările axate pe subiectul cercetat.
Prin lucrările sale de istorie, Ioan Rațiu valorifică, la dimensiunile cultural-politice ale timpului său, principiul ciceronian Historie magistru vitae est dorind o reîntoarcere la trecut dar nu ca o reamintire a ceea ce trecutul a reprezentat în istoria neamului ci ca să constituie exemple demne de urmat pentru contemporanii săi. Procesul de personalizare și instrumentalizare a istoriei, punând accent pe impactul realizat de figurile istorice, s-a înscris în discursul lui Rațiu într-un dublu efort de natură istoriografică: de a recupera o biografie și de a pune discursul istoric în sprijinul ideii naționale, prin raportarea continuă la personalități, constituite în modele pentru contemporani.
În acest sens, lucrările care au fost selectate ca si componente ale discursului istoric recompun biografii ale personalităȚilor care într-un fel sau altul si-au pus amprenta asupra trecutului românilor: Ioan Rusu, 1811-1843. Notiță biografică, Blaj, 1907; Idem, Dascălii noștri. Scurte notițe din viața și activitatea lor literară (1754-1848), Blaj, 1908, p. LXXII-LXXIII; precum și ale lui Nicolae Comșa, Dascălii Blajului. Seria lor cronologică cu date bio-bibliografice, Blaj, 1940; Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979. Pentru contribuția sa la dezvoltarea științei geografice românești și în domeniul învățământului putem aminti pe Ștefan Manciulea, Un geografist uitat: Ioan Rusu, I-II, în „Cultura creștină”, XVII (1937), 2-3, 6-7; Idem, Transilvania în cărțile românești de geografie apărute pâna la 1848, în „Lucrările Institutului de Geografie al Universitatii din Cluj”, VII (1942), p. 110-112;
Vasile Popeanga, Un act premergator revolutiei de la 1848: apariția b#%l!^+a?compendiului de geografie „Icoana pamântului” de Ioan Rusu, în „Ziridava”, XIV (1982);
Istoricul Iacob Mârza publică studiul: Ecole et nation. Les ecoles de Blaj a l'epoque de la renaissance nationale (2005), în care se analizează evoluția școlii naționale în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv importanța școlilor românilor ardeleni din Blaj de la Supplex Libelus Valachorum și acțiunile prerevoluționare din Vormärz, până la activismul Revoluției de la 1848 – 1849, Un plan tematic pentru examenul de istorie al profesorului Ioan Rusu (1842), în „Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie Cluj-Napoca”, XXIII (1980), p. 497-507; Idem, Proiecte de reformare a învatamântului la Blaj în anii premergatori revolutiei de la 1848, în „Sargetia”, XIV (1979); Idem, Politique et culture en Transylvanie dans „Vormärz”: le cas du professeur Ioan Rusu, în „Cultura politica și politici culturale în România modernă”. Culegere de studii editată de Alexandru Zub și Adrian Cioflânca cu ocazia celui de-al XX-lea Congres Internațional de Științe Istorice Sydney 2005, Iași, Editura Universității, 2005, n. 6.
Un interes deosebit prezintă publicațiile autorului Iacob Mârza: Biblioteca gimnaziului crăiesc din Zlatna. O contribuție la istoricul bibliotecilor școlare din Transilvania; Catalogul Bibliotecii gimnaziului crăiesc din Sibiu; Manuale de istorie folosite în școlile din Transilvania. 1774 – 1805 etc. În ele este supusă analizei literatura cu caracter istoric, din cadrul bibliotecilor acestor instituții ale învățământului românesc, în context istoric și în special a gimnaziului din Sibiu, fondat încă din anul 1692, procesul b#%l!^+a?implementării legii: Ratio educationis și a legislației școlare a epocii în ansamblu etc.
În același context analize importante se găsesc în seria tematică: Biblioteca și învățământul, editată de Biblioteca Centrală Universitară de la Cluj-Napoca, care a apărut în mai multe volume. De exemplu, în volumul al VII-lea se publică diverse studii privind circulația cărții în instituțiile din secolele XVI – XVII, analiza fondului „Kant‖ al Bibliotecii Documentare din Zalău. Importantul fond de carte al Bibliotecii „Astra” din Sibiu este supus unei analize științifice, în cartea autorului local Lucian Cornea, intitulată: Cartea străină veche în Biblioteca „Astra” secolul al XVIII-lea, acesta descrie în ordinea cronologică a apariției și alfabetic un volum total de 446 de lucrări, care se referă inclusiv la cultura și învățământul românesc din secolul al XVIII-lea.
Rolul său în domeniul literelor românești a fost subliniat de Vasile Netea, Un scriitor transilvănean postmodern. Contributii și precizări la cunoașterea vieții și activității lui Ioan Rusu, în Limba româna, XII (1966). Problemele culturale și politice care l-au framântat rezultă și din corespondența sa, 22 scrisori, către George Barițiu în George b#%l!^+a?Barițiu și contemporanii săi. Corespondența primită de la Nicolae Maniu, Grigore Mihali, Ioan Fekete-Negrutiu, Ioan Antonelli, Iosif Many și Ioan Rusu. Ediție de Ștefan Pascu, Iosif Pervain, Ioan Chindriș, Dumitru Suciu, Mircea Popa și Gelu Neamțu, III, București, Minerva, 1976.
În profunzimea și variata operă științifică a marelui savant Nicolae Iorga se evidențiază și o serie de lucrări atât cu caracter istoric, precum și literar, cultural etc. Spectrul tematic extrem de larg al acestor publicații ține, de exemplu, de evoluția istorică a literaturii române, inclusiv: Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (trei volume); Istoria literaturii românești contemporane: I. Crearea formei, 1867 – 1890, II. Crearea fondului. În același context autorul a mai publicat studiul: Istoria literaturii românești, Introducere sintetică și multe altele. Îndeosebi, vom aminti studiul său: Istoria literaturilor romanice, structurat în trei volume, dintre care primul apare încă în anul 1920.
Spre exemplu, când începe să apară revista: „Sămănătorul‖, sub direcția lui Alexandru Vlahuță și George Coșbuc, Nicolae Iorga colaborează de la 4 mai 1903; la 10 mai se editează și primul număr al publicației: „Neamul Românesc‖ care, cu o periodicitate diferită, este principala tribună prin care își exprima atitudinea sa față de fenomenele sociale, politice, culturale, din țară și străinătate. Autorul menționa: „Fiecare vine dintr-un trecut, care se află viu în el, și cuprinde sămânțele gata să izbucnească, ale unui viitor”
Academicianul Dimitrie Onciul, începând cu studiul său doctoral: Despre începuturile ființei de stat românești (1884), și-a adus, de asemenea, contribuția la investigarea problemelor generale care au tangență cu istoria culturii și a învățământului b#%l!^+a?românesc. Astfel, savantul a publicat valoroase studii de sinteză, inclusiv: Ideea latinității și a unității naționale (1919). În acest context prezintă un mare interes și lucrarea bine documentată, intitulată: Istoria literaturii române: Compendiu etc.
Renumitul istoric român, academicianul Dan Berindei, în cadrul amplelor sale investigații științifice creează cele mai diverse studii istorice în problema abordată, fiind și autorul unei lucrări valoroase, care subliniază tangențele dintre iluminismul românesc și cel european. Acesta este studiul, intitulat: Istoria românilor: Românii între Europa clasică și Europa luminilor (1711 – 1821). Analiza și informația tematică conținute în aceste publicații ale autorului constituie un fundal general al fenomenului, în contextul căruia studierea diferitor componente ale învățământului național reprezintă un subiect esențial de referință.
Academicianul Dan Berindei publică, în calitate de coordonator și studiul consacrat evoluției istorice a Transilvaniei, intitulat: Istoria României. Pagini transilvane (1994), la elaborarea căruia au participat 15 specialiști notorii. Această operă reflectă istoria spațiului geografic vestic al țării noastre, accentuând asupra unității românilor de aici și a relațiile lor în context istoric cu alte etnii.
Mai putem menționa faptul că fenomenul iluminismului, în Principatele Române, este analizat și într-o lucrare a lui Vlad Georgescu, care a fost apreciată în interesul studierii, fie și tangențial, a tematicii generale a procesului educațional.
În baza conceptului fundamental al istoriografiei românești, cu circa două decenii b#%l!^+a?în urmă, Alexandru Plămădeală a editat la Sibiu studiul său: Romanitate, continuitate, unitate, în care este abordată problema în context general, în baza unui nou concept istoric.
Conceptul respectiv a primit o deosebită apreciere în monografiile cunoscutului specialist Adolf Armbruster, acesta a fost primul autor, care editează, în anul 1972, studiul: Romanitatea Românilor. În perioada postrevoluționară din România, de după anul 1989, el a publicat o nouă lucrare, intitulată: Romanitatea Românilor. Istoria unei idei, care este deosebit de apreciată în cercurile științifice și foarte curând ea a mai cunoscut o nouă ediție.
Fenomenul culturii, așa cum se cunoaște, include în sfera sa un complex integru de componente, printre care învățământul este una din cele mai importante și fundamentale priorități. În acest context conceptual aspecte metodologice privind investigațiile în domeniul culturii universale și naționale românești sunt elucidate în cele mai diverse studii istorice. Astfel, în cadrul analizei istoriografiei generale vom evidenția, în special, lucrarea în limba franceză: La Roumanie: culture et civilisation.
Vine să dezvolte mai departe tematica abordată și cu un conținut mai aprofundat monografia lui Grigore Georgiu: Istoria culturii române moderne. În aceeași ordine de idei și mai apropiate de problema investigată, în studiul doctoral, pot fi apreciate studiile tematice intitulate: Contribuții la istoria culturii românești și Istoria culturii și civilizației românești. Ultimul este un studiu amplu sintetizat de autorul său, Ovidiu Drîmba, în 3 volume, care include diverse componente structurale ale problemei investigate. Putem aprecia în mod deosebit și monografia autorului, intitulată: Istoria literaturii universale (2 volume).
Prezintă interes pentru investigarea problemei abordate și lucrarea Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea. 1700 – 1821, care tangențial reflectă diverse componente ale fenomenului învățământului național din această regiune a țării.
Rezultatul unor cercetări recente este și lucrarea de proporții: Istoria României. b#%l!^+a?Compendiu (2004), coordonatorul căreia este împreună cu istoricul Ioan Bolovan, fiind elaborată conform rigorilor științifice, dar structurată și scrisă într-un mod accesibil pentru opinia publică.
Evenimentele secolului al XVIII-lea din acest spațiu teritorial sunt reflectate în studiul de mari proporții, care se intitulează: Istoria Transilvaniei (vol. III, de la 1711 până la 1918) și reprezintă ultima parte a unei investigații de amploare în istoriografia românească contemporană. Coordonatori au fost Ioan Aurel Pop, împreună cu András Magyari și Thomas Nägler (András Magyari alăturându-se doar pentru ultimele două volume). Susținem opinia specialiștilor în domeniu, că s-a reușit într-un mod nepărtinitor să fie expuse sintetic punctele de vedere ale istoriografiei românești, maghiare și germane.
Despre importanța științifică a acestei investigații ne vorbește și faptul, că doar după un an de la apariție studiul de sinteză a fost tradus și editat în limba engleză, fapt care a permis să fie inclus în circuitul științific general-european.
În multe studii generale se abordează, în context istoric, perpetuarea interferențelor culturale româno-maghiare. În acest context vom face referire la unele studii, care conțin o informație tematică diversă privind diferite aspecte ale problemei istorice care ne preocupă, fie și indirecte, cum ar fi: Interferențe, convergențe și divergențe culturale româno-maghiare în epoca luminilor; Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor; Reformele Iozefine în Transilvania și urmările lor în viața socială: importanța Edictului de Concivilitate pentru orașul Sibiu; Pentru împăcarea româno-maghiară. b#%l!^+a?
Apreciem ca pozitivă informația istorică cu caracter general, care poate fi extrasă din lucrările nominalizate. De asemenea, în contextul general al elaborării tezei de doctorat, se poate face referire și la studiul intitulat: Asociaționism și emancipare în Transilvania pînă la primul război mondial, care aduce mai multe viziuni suplimentare la investigarea problemei abordate. Considerăm că doar studiul analitic al tuturor publicațiilor, fie și cu caracter general, ne permit să investigăm mai profund subiectul complex al istoriei școlii naționale.
Analiza istoriografiei problemei învățământului românesc din România denotă abordarea conceptuală a evoluției subiectului abordat, în studiul doctoral, în contextul menționat anterior, de la general la particular, adică în contextul complex general-european și în dimensiunea regională. Astfel, în această ordine de idei, acum circa două decenii academicianul Dan Berindei a început investigații ample în problemele care ne preocupă, publicând monografiile: Românii și Europa: Secolele XVIII – XIX; Pagini transilvane: istoria României; Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă; care se încadrează în tabloul general istoriografic.
Renumitul istoric Neagu Djuvara este autorul studiului original prin concept și aprofunzimea abordării sale, intitulat: Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne. În această lucrare este conțiută o abordare fundamentală a complexelor probleme din contextul respectiv din etapa de început a istoriei moderne. b#%l!^+a?
Trebuie să menționăm faptul că, încă din secolul al XVIII-lea, doar iluminiștii transilvăneni au excelat în acest domeniu important. Cunoscuta personalitate istorică Samuil Micu1 (1745 – 1806), cu mai bine de două secole în urmă, a scris lucrarea: Istoria bisericească a Episcopiei românești din Ardeal, în care se examinau problemele învățământului românesc religios din Transilvania încă de la constituirea sa, dar aceasta a rămas în manuscris. Renumitul iluminist din Transilvania, Petru Maior (cca. 1756 – 1821), scrie studiul complex: Istoria Bisericii românilor atât a acestor dincoace, cât și a celor dincolo de Dunăre, care a devenit prima lucrare de acest gen editată tipografic la Buda (în anul 1813).
Ulterior, doar peste câteva decenii, Andrei Șaguna studiază intens tematica istoriei bisericii și a rolului ei în evoluția învățământului românesc. El a reușit să elaboreze două volume ale studiului său integru intitulat: Istoria Bisericii ortodoxe răsăritene universale, pe care le-a editat, în anul, 1860 la Sibiu.
b#%l!^+a?
Capitolul II. Aspecte curriculare
II.1. Originea, anii de studiu
Ioan Rusu s-a născut în satul Habic, comuna Petelea, din apropierea Reghinului, la 25 martie 1811. Părinții săi, Vasile și Paștina, erau țărani destoinici, cu stare bună și recunoscuți de consăteni ca oameni deosebiți. Aici cunoaște graiul și versul popular; imaginea satului natal cu oameni obișnuiți se va imprima puternic în conștiința sa. A urmat gimnaziul și științele umaniste la Alba Iulia, iar în perioada 1824-1825 a studiat filosofia la Seminarul Sf. Iosif din Cluj, ca stipendist bobian. Fiind un elev eminent, este trimis la Facultatea de Teologie din Viena, unde studiază timp de patru ani (1827-1831). A fost susținut, din punct de vedere material, în perioada studiilor, de unchiul său, Simion Crainic, prepozit capitular și vicarul episcopului Ioan Lemeni. b#%l!^+a?
La întoarcere se stabilește la Blaj și este, începând din 1831, profesor. A predat, succesiv, gramatica, teologia, istoria universală și geografia. Moartea prematură (de ftizie) a întrerupt o evoluție ce se anunța, pe plan cultural și pedagogic, de anvergura aceleia a prietenilor și colegilor săi blăjeni Timotei Cipariu și Simion Bărnuțiu.
Studiile de teologie la Viena ale alumnilor români, viitori învățători și profesori blăjeni, printre care se numără și profesorul Ioan Rusu, au favorizat adâncirea cunoștințelor deja existente despre Herder. Instituțiile vieneze respiră atmosfera unui secol de reforme, a unui veac sensibil, fantezist, visător, care evadează în trecut, istorie și tradiție, manifestând interes pentru frumusețea și pitorescul naturii, pentru culoarea locală, pentru creațiile populare și tradițiile naționale, pentru lărgirea și îmbogățirea limbii literare. Aceste principii estetice generale vor fi filtrate prin gândirea junilor români, care odată întorși acasă vor încerca să contribuie la organizarea și instituționalizarea culturii sub semnul ideilor politice reformatoare liberale și a suflului romantic caracteristic veacului și resimțit de ei înșiși în capitala Imperiului Habsburgic.
Asocierea românilor ardeleni la curentul lansat de Herder s-a făcut și prin intermediul cursurilor desfășurate în instituțiile școlare medii și superioare din Blaj, Cluj, Sibiu etc. Grigore Moldvai, profesor de limba germană la Liceul din Blaj între 1834-1835, avea afinități certe cu cultura germană, putându-se erija într-un posibil propagator al ideilor herderiene. Manuscrisul său Istoria literaturii germane pentru elevi, care din păcate, s-a b#%l!^+a?pierdut ne face să credem că la Blaj au existat cel puțin câteva prilejuri de a-1 preda pe Herder: cursul de limba și literatura germană sau prelegerile de filosofie strălucit argumentate de dascăli ca Simion Bărnuțiu sau Timotei Cipariu. Nu cunoaștem însă cât de mult au contribuit aceste cursuri la difuzarea concepției filosofice a înțeleptului german.
Programul revistei Dacia Literară (1840) pledând pentru cultura și literatura națională, pentru culegerea și valorificarea folclorului, poate fi considerat un răsunet herderian. Printre colaboratorii revistei ieșene, George Bariț trimitea spre publicare creații literare românești ardelene, răspunzând „dorinții ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”.
Evoluând în cadrul Școlii Ardelene, al mișcării literare din Transilvania secolului al XIX-lea, dar și în spiritul Blajului, unde a fost dascăl de liceu, Ioan Rusu s-a remarcat ca o personalitate pe cât de bine instruită, pe atât de scrupuloasă pe linie moral-comportamentală. Ioan Rusu este unul dintre blăjenii atrași de creația literară de inspirație romantică, eruditul profesor de geografie și istorie cultivând o poezie cu accente elegiace, în forme simple, accesibilă celor cărora li se adresa. În același timp însă, lirica lui nu este lipsită de fiorul filosofic, așa după cum articolele și traducerile sale în proză sunt străbătute de accente erudite, trădând cultura precoce și bine întemeiată a autorului.
Între generația iluministă a lui Samuil Micu și aceea a clasicilor ardeleni, Ioan Rusu se înscrie ca un remarcabil reprezentant al vârstei literare ardelene de tranziție, făurită sub zodia unor mari evenimente istorice, de referință fiind aici mai ales Revoluția de la 1848. A făcut parte din gruparea savantă a lui Simion Bărnuțiu, care milita pentru o reformă profundă a vieții culturale din Transilvania. Ioan Rusu este unul dintre blăjenii atrași de creația literară de inspirație romantică, eruditul profesor de geografie și istorie cultivând o poezie cu accente elegiace, în forme simple, accesibilă celor cărora li se adresa. În același timp însă, lirica lui nu este lipsită de fiorul filosofic, așa după cum articolele și traducerile sale în proză sunt străbătute de accente erudite, trădând cultura precoce și bine întemeiată a autorului.
II.2. Activitatea din cadrul Școlii Blăjene
În toamna anului 1754, la Blaj se deschid două școli: una, care mai târziu va forma gimnaziul și în care pe lângă materiile religioase se propun limbile: latină și maghiară, precum și ceva științe și istorie; iar cealaltă: școala obștească, în care se propun elementele cunoștințelor, scrierea și citirea. La început gimnaziul nu are decât două clase; a treia clasă se deschide abia în anul 1757, la 15 august numindu-se sintaxa. S-au făcut și alte reforme la gimnaziu până în 1772, dar documentele sunt puține. Primul director al gimnaziului a fost Gregoriu Maior unul din elevii colegiului din Roma. La 1773 a ajuns Episcop și a înființat fundația de pâine pentru 200 de elevi . La început profesorii erau numai călugări, dar încetul cu încetul, mai ales de la Ioan Bob încoace vor preda preoți și chiar laici.
În anul 1773 cele trei clase gimnaziale s-au îmbogățit cu încă două clase, conform sistemului de atunci și în această stare rămâne liceul Blajului până în anul 1831, când se introduce și aici o nouă reformă. La 1831, gimnaziul Blajului primește și învoirea de a se completa în liceu, iar din 1834 sosesc aici 4 profesori dintre cei mai distinși, care predau numai la liceu, iar românii nu mai sunt nevoiți să meargă la școlile ungurești pentru a-și lua diploma de maturitate și astfel se concentrează în liceul Blajului, care face progrese în toate direcțiile. Astfel de la 1831 se mai adaugă trei catedre cu trei profesori: istoria, algebra și geometria; apoi fizica și chimia. Tot în acest an, Simion Bărnuțiu completează programa școlară cu un curs de drept și unul de filozofie. În 1838 introduce în liceu limba națională ca limbă de predare în locul celei latinești și astfel apare o eră nouă în acest liceu; liceul devine românesc în tot și în toate, și primul liceu cu predare în limba româna din Transilvania.
În prima jumătate a secolului XIX, printre profesorii liceului Sf. Vasile cel Mare” din Blaj, care au predat diferite discipline în limba română, precum Simion Bărnuțiu (filosofie), Nicolae Marcu (fizică), Ioan Cristocian (matematică), se afla și profesorul de istorie universală și geografie Ioan Rusu. Deși tânăr, a fost apreciat de colegi pentru cunoștințele bogate și preocupările sale științifice, iar cu opera sa, Icoana pământului, a devenit inițiatorul studiului geografiei la românii din Transilvania. În 1785, Sava Popovici tradusese geografia continentelor apărută la Petersburg (1757), dar lucrarea lui Ioan Rusu s-a impus atât prin caracterul original, cât și prin documentarea vastă și riguroasă.
O prejudecată, adânc înrădăcinată, a istoriei noastre literare este că generația literară pașoptistă a fost refractară la poezie, citându-se doar un singur reprezentant, Andrei Mureșanu, despre care Titu Maiorescu spune că este autorul unei singure poezii, Deșteaptă-te, române. Adevărul este că blăjenii din generația pașoptistă, Cipariu în primul rând, dar și ceilalți, au tăinuit talentul lor poetic, lăsând poeziile în manuscris sau tipărindu-le în publicațiile brașovene („Foaie pentru minte, inimă și literatură”) sau blăjene („Organul luminării”) cu pseudonime încifrate, greu de decriptat, și numai în postumitate pe baza corespondenței lor publicate în corpusul epistolar G. Bariț și contemporanii săi.
Așa este cazul acestui atât de puțin cunoscut Ioan Rusu (1811-1843), un „Cârlova al Blajului”. Pentru cercetătorii literaturii didactice românești, numele lui era cunoscut ca autorul unui manual, frumos intitulat, Icoana pământului (Blaj, 1839-1841, 3 volume), unul din primele tratate de geografie universală din literatura noastră, superlativ apreciat de Nicolae Iorga. Dar în „Foaie pentru minte…”, publicația brașoveană, s-au tipărit și poezii identificate ca ale lui pe baza corespondenței cu G. Bariț, redactorul revistei: poezii de inspirație folclorică, elegii romantice de un emoționant lirism erotic, sau versuri ce cuprind ecouri de învățătură evanghelică. El este însă și unul dintre primii traducători în poezia românească din Schiller, alături de T. Cipariu și Andrei Mureșanu, ardelenii pașoptiști simțindu-se în mod vădit atrași de acest „poet al libertății”.
Ediția mai cuprinde studii istorice și lingvistice, unele cu note polemice, reproduse din aceeași publicație brașoveană a lui G. Bariț și, bineînțeles, interesantul său epistolar cu redactorul gazetelor care au găzduit producția sa poetică și publicistică. În concluzie: Ioan Rusu – un nume restituit istoriei literaturii române.
Scrisorile lui Ioan Rusu către Barițiu își rezervă un loc aparte în literatura noastră epistolară și prin valoarea lor proprie, de scriitură exemplară. Autorul lor reabilitează în mod strălucit reputația Blajului și a Transilvaniei față de prejudecata despre „ardelenismul” sau „etimologismul” lingvistic din această mare zonă a pământului românesc.
Rusu a fost un istoric de mari speranțe, care intenționa să alcătuiască un tratat de istorie universală, așa cum a alcătuit unul de geografie. „O istorie” generală – îi scrie el lui Barițiu – cu adevărat că mi-ar fi o cuprindere foarte plăcută și prin ea mi-ar curge peana mai răpede, fiindu-mi acea materie mai călcată”. Moartea prematură, la 32 de ani, ca și răstimpul scurt cât a putut beneficia de foile lui Barițiu, 1838–1843, timp în care a scris și voluminoasa Icoană a Pământului, nu i-au îngăduit mai mult decât a făcut. Dar oricum, dacă adăugăm la cele câteva contribuții faima unui remarcabil profesor de istorie, putem afirma că Rusu este un precursor valoros al istoriografiei românești.
Caracterul pregnant latinist al Blajului se încadra, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, într-un mare ansamblu de referințe, ce vizează prerogativele oficiale ale limbii latine în Imperiul Austriac și obligativitatea învățământului în limba latină. Din prima clasă gimnazială, deci de pe la 10 ani, copiii învățau numai în limba latină, făcând de timpuriu cunoștință cu un mare număr de autori ai clasicității greco-latine. Iată, de exemplu, materiile obligatorii despre antichitate, care se predau în școlile transilvănene pe la 1840 în cele cinci clase de gimnaziu: înțelegerea proverbelor și folosirea lor, antichitatea romană, citirea și explicarea autorilor latini, geografie antică, limba latină, scrierea corespondenței în limba latină, prozodie latină, mitologie, istoria Romei etc.
Între 1830 – 1840, profesorii tineri ai Blajului, Bărnuțiu, Bariț, Ioan Rusu, Demetriu Boer, Ioan Cristocean, chiar și Cipariu, au încercat cu succes să atenueze caracterul intensiv latin al programei școlare, predând materiile teoretice de bază în limba română, prin încălcarea legislației fidactice a vremii. Cultura latină rămâne totuși puternică, atât prin tradiția de aproape un secol a școlilor Blajului, în care s-a profesat ogoliul romanității neamului și al latinității limbii române, cât și prin preocupările erudite, tocmai în sensul clasicității latine, ale profesorilor din generația lui Bărnuțiu. Departe de a se debarasa de „balastul limbii și culturii latine”, cum năzuiau alte națiuni din Imperiu, sub influența noilor idei herderiene, mai apoi romantice, românii din Transilvania făceau eforturi, tocmai în această perioadă, pentru adoptarea ortografiei latine, în locul celei chirilice, în fruntea inițiativei aflându-se Blajul.
Aici, datorită configurației aparte a spiritualității vechiului centru românesc, „spiritul veacului” a coexistat în mod armonios cu orientarea tradițională, clasică, raționalistă, luministă. Ceva mai mult, interesul pentru antichitatea romană a intrat în patrimoniul generației romantice, sub forma unei nostalgice oftări pentru pierderea măreției de odinioară. Pe filiera rămasă fidelă conduitei clasice se făceau eforturi – la Blaj ca și în întreaga Transilvanie – pentru tălmăcirea clasicilor latini, în limba română. Gustul pentru antichitatea literară îl sădiseră încă înaintașii din Școala Ardeleană, dar acum, în bătaia valurilor de repliere după principiul național, recepționarea vechilor valori în limba națională capătă valențe programatice. Culmea acestei năzuințe orgolioase o va atinge Heliade Rădulescu în deceniul următor, cu planul „Bibliotecii universale”, dar și până la 1840 se făcuseră câțiva pași de bune simptome în această direcție.
Ioan Rusu este autorul primului manual de geografie, Icoana pământului, remarcându-se a fi unul din dascălii care a ridicat Catedra de Geografie la rang de apostolat. În dorința sa de a cunoaște Transilvania și provinciile românești de peste Carpați, Ioan Rusu călătorește ,,cercetând cele mai multe cetăți, orașe și alte locuri ale acestor provincii românești pe unde se află și monumente vrednice de a atrage luarea-aminte a unui istoric învăpăiat pentru profesia sa”, așa cum menționa Simion Bărnuțiu, în „Gazeta de Transilvania”, în septembrie 1838, după întâlnirea avută la Brașov cu Ioan Rusu.
Aceste călătorii îi oferă oportunitatea de a cunoaște direct realitățile, aspectul geografic, urmele trecutului, starea economică și socială a oamenilor din acele regiuni, cunoștințe ce îi vor servi drept material documentar necesar operei sale de bază. Crezul său științific și național este evidențiat în Precuvântare. Autorul precizează că a scris acest manual: „[…] spre a plini o lipsă a literaturii românești” și a îmbogăți vocabularul românesc cu termeni științifici, care era foarte sărac în acest domeniu. Este precizat și obiectul geografiei: „scopul primariu mi-au fost a lăți între rumâni această știință, carea este strâns legată cu cultura omului, care e în o formă folositoare și desfătătoare pentru toate plasele, fără carea nu să poate înțelege nice o foaie din vro gazetă, nice o față din istorie. Ea se cuprinde cu descrierea pământului și a neamului omenesc”.
Ioan Rusu insistă atât asupra reformării învățământului românesc din Transilvania, cât și a modernizării structurii sale și a creșterii rolului misiunii bisericii într-o societate aflată într-o continuă evoluție. Acest fapt poate fi împlinit doar prin creșterea nivelului cultural și politic al românilor din Transilvania. Este uimitoare viziunea autorului privind schimbările ce vor apărea în Europa: „… lumina cam printre nori pătrunde și spre răsăritul Europei și promite că ura și neștiința nu va mai putea fi părete despărțitoriu între popoare”.
Nu a avut nici măcar bucuria să-și vadă tipărite cele trei volume din Icoana pământului, dar în ultimele rânduri din Precuvântare la această operă se exprimă cu modestie: ,,Literarea mea întreprindere a purces din cele mai curate îndemnuri prin care am sporit cât de cât de puțin în luminarea poporului românesc, osteneala-mi este deplin răsplătită”. În încheierea Precuvântării, autorul subliniază că la baza întocmirii manualului ,,a stat adevărul” pentru care ,,el nu a cruțat oricâtă osteneală”.
Semnificativă pentru înțelegerea rolului culturii de către pașoptiști este opinia lui George Barițiu, exprimată în „Gazeta de Transilvania” din 1838: „Lățirea științelor și a cunoștințelor, împărtășirea ideilor la toate clasele de oameni strigă astăzi toate națiile, toate stăpânirile cele înțelepte și părintești; mijloacele la acestea sunt cărțile, literatura, scrierile periodice lățite și propovăduite la toți”. Aceasta concepție, care era a tuturor pașoptiștilor, continuând și dezvoltând, în condiții noi, tendințe apărute în epoca iluministă, explică faptul că în perioada pașoptistă scribul devine principalul instrument al activității culturale.
În deceniul 1840-1850 nimic nu putea defini mai puternic și mai relevant noțiunea de ,,idee nationala'' decât ceea ce îndeobște numim ,,program pasoptist'', numitorul comun în planul gândirii sociale, politice, filozofice și culturale al unei întregi generații. Ea se constituie din prepașoptiști (iluminiști) și pașoptiști (participanți direcți la revoluția din 1848), cu toții animați mai întâi de momentul de renaștere națională. Născuți la finele secolului al XVIII-lea (Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu, Petrache Poenaru), în primul deceniu al veacului trecut (Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Simion Bărnuțiu, ªtefan și Nicolae Golescu, August Treboniu Laurian) sau după 1810 (Ioan Rusu, George Barițiu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu etc.), acești luptători cu arma scrisului, în ciuda unor deosebiri de opinii, de vederi politice și culturale, datorate pregătirii intelectuale și diferențelor de vârstă, se întâlnesc totuși pe platforma comună a ideilor de naționalitate, libertate și dreptate socială.
Într-o primă etapă a afirmării lor civice, aceea a deceniului prerevoluționar, ei polarizează în jurul lor forțele primordiale ale intelectualității din toate țările romane, în scopul edificării unei culturi naționale menite să contribuie la propășirea economică și socială a tuturor romanilor și să atenueze decalajul spiritual față de națiunile civilizate ale Europei. Străbătută de înalte idealuri civice, politice și culturale, perioada de renaștere națională își contura trăsăturile și țelurile în determinare directă cu cerințele de atunci ale presei, învățământului, teatrului, societăților literare, beletristicii.
Sosise timpul înflăcăratelor elanuri revoluționare, de deșteptare și de angajare a conștiinței naționale întru dobândirea de drepturi sociale, politice și culturale pentru toți romanii, începând cu dreptul sfânt al ,,slobozeniei” dinlăuntru și dinafară, continuând cu dreptul demnității și al egalității și așezând aceste aspirații sub pavăza ideii unității de neam, de limba și de tradiții. Acum, în etapa deschisă de anul 1840, în liniile de hotar ale cunoscutei publicații simbolic intitulate ,,Dacia literara”, eruditul Mihail Kogălniceanu lansa în limbajul presei una dintre direcțiile ce aveau să fertilizeze curând scrisul românesc de orice inspirație: apelul la istoria glorioasă a trecutului de luptă, ca mijloc de solidarizare a conștiințelor contemporanilor și de împlinire a năzuințelor lor.
,,Să ne ținem de limbă, de istoria noastră, cum se ține un om, în primejdie de a se îneca, de prăjină ce i se aruncă spre scăpare – scria el în Introducție la foaia trimestrială ,,Arhiva romaneasca” din 1840. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naționalității noastre. Într-însa vom învăța ce am făcut și ce avem să facem; printr-însa vom prevedea viitorul, printr-însa vom fi romani. Căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate ști dacă un popor propășește sau dacă se înapoiază. Întrebați dar istoria și veți ști ce suntem, de unde venim și unde mergem. De unde venim și unde mergem, trecutul și viitorul, iată toată ființa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaște”
În Transilvania, unde presă în limba romana se dezvoltă ceva mai târziu decât în restul țării, George Barițiu este îngrijorat, lansând în programul ,,Foii literare” – publicație ce va deveni, după un semestru, ,,Foaia pentru minte, inima și literatură” – un apel patetic:
,,Dar cum, domnilor! Noi, ardelenii, atunci când frații noștri de peste Carpați cetesc cinci, șase gazete și foi literare în limba românească, să rămânem de la o astfeliu de întreprindere, care cel mult patru sau cinci sute de patrioți și naționaliști literați și bine simțitori sunt în stare de a o sprijini și ținea în floare? În veacul acesta, când limba noastră prin râvna bărbaților atât de nepregetători au făcut pași, care însuși pa străini pun la mirare, totodată dovedind în faptă cum că limba românească este destoinica de a sa putea deplini, regulă și îmbogăți ca oricare alta; și încă cu atât mai mult încât cere izvoare mai bogate pa maică și surorile sale, de unde să se poată ajutora: ardelenii, mai mult decât un milion și două sute de mii romani, să rămâie tocma acuma raci și nesimțitori pentru limba sa, pa care, precum toate națiile, așa și dânșii să cuvine să o aibă de pavară și paladiul său?”.
Ideile lui Ioan Rusu, inspirate de scrierile enciclopediștilor secolului al XVIII-lea, au avut însemnate urmări și au fost cele mai valoroase pe tărâmul cultural, răspândind în masele populare principiile de libertate, conștiință națională și independență, foloase de care ne bucură și astăzi și care nu sunt altele decât rezultatul continuării mișcărilor de regenerare începută din mijlocul veacului trecut.
Ioan Rusu a luat parte activă la aceste evenimente, timp de aproape o jumătate de secol, însuflețind și călăuzind tinerimea dornică de cultură, în calitate de profesor, filolog și istoric, cu o fermă convingere și o stăruință de fier. A fost un mare cunoscător al clasicității greco-romane și a avut o înaltă pasiune pentru toate sectoarele culturii. Valoarea operei sale, de mare îndrumător, trebuie privită din punctul de vedere al condițiunilor și stării sociale în care se afla poporul român din Transilvania, chemat să-și făurească o nouă viață.
Toți câți i-au fost elevi își aduc aminte cu admirație de acele izbucniri puternice de sentimente naționale, cu care eruditul nostru dascăl încălzea și pe cei mai reci la inimă. Această căldură a fost caracteristica întregii sale activități și însuflețește toate scrierile sale.
A răspândit în masele populare ideile democratice și dacă n-a reușit pe deplin, spiritul vremii a trăit mai presus de orice dezamăgire, roadele au prins și s-au dezvoltat. Puternica generație a acestei epoci de tranziție a făcut cunoscută Europei națiunea română, căreia i-a deșteptat conștiința de popor de sine stătător, cu năzuințele sale de unitate națională. Dacă Ardealul a fost, vreme îndelungată, o problemă care a împiedicat bunele relații între poporul român și cel maghiar, rezolvarea de mai târziu a acestui diferend istoric, întărit de respectul acordat drepturilor minorităților, a putut înlătura șovinismul și realiza trainica legătură de prietenie a celor două popoare vecine.
Inițiatorii din veacul deșteptării au dat semnalul dezrobirii popoarelor, reformatorii secolului nostru au înlăturat prejudecățile prin raționamente marxiste. În Ardeal, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea o întreagă pleiadă de scriitori își asumă greaua răspundere să reînvie națiunea română, mult timp rămasă în întuneric, din cauza persecuțiilor pe care le suferea de la națiunile stăpânitoare.
Important și necesar de subliniat este aportul pe care profesorul de la Liceul din Blaj l-a adus la culegerea, prelucrarea și publicarea creațiilor populare. Producțiile sale artistice au determinat un curent de valorificare a creațiilor populare, care a devenit fundamentul perpetuu al literaturii culte. Colaborarea la foile de la Brașov a readus în atenția redactorului George Bariț interesul pentru poezia populară, vastitatea și valoarea patrimoniului ardelean, reflex al însemnătății tot mai mari ce i se atribuia pe plan european, în spirit herderian.
II.3. Implicarea în mișcarea politico-națională a românilor ardeleni
Secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societății românești într-o nouă fază a evoluției sale istorice, identificată prin apariția semnelor certe ale modernizării și afirmarea conștiinței necesității unității politice naționale. Elita politică constituită în „partida națională”, receptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalitățile potrivite pentru emanciparea națiunii romane din teritoriile aflate sub dominație habsburgică și țarista și a statelor românești din zona extracarpatică. Romanii, la fel ca germanii, italienii s.a. își doreau propriul stat național. Împlinirea acestei aspirații s-a făcut treptat, pe fondul mutațiilor petrecute în societatea românească (dezvoltarea economică, modernizarea instituțională, afirmarea noii elite politice animate de „spiritul vremii”, dezvoltarea culturii) și în raport de contextul european.
Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituțională, a fost imaginat că proiect politic de generații întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al realizărilor efective. Proiectul politic al statului român modern s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realitățile autohtone, pe de altă parte, la raportul de forțe dintre marile puteri ale timpului. Formulat inițial că alternativă la regimul fanariot, a avut o importanță conotație națională.
Modernizarea în spațiu românesc a însemnat opțiunea societății spre valoriile civilizației occidentale. Încă din secolul 18, caracteristică principală a discursului intelectual și politic a diverșilor reprezentanți ai societății a fost spiritul extrem de critic la realitățile locale și încercarea de a introduce valorile europene. În mentalul colectiv s-a încetățenit opoziția între doi poli: cel negativ, care era Orientul, de care oamenii vremii doreau să se îndepărteze și un pol pozitiv: Occidentul. Se spune în diversele documente: „Occidentul civilizat” sau „Occidentul luminat”.
În limbajul politic al vremii exista câteva formule, ce întruchipează idealul societății românești: „Occident”, „Europa”, iar ceva mai târziu Occidentul are și o concretizare: Parisul., chiar dacă modelele au fost mai multe. Toate aceste formule erau codul unui nou model de civilizație, a cărei adaptare la realitatiile românești avea să fie esența modernizării.
Intelectualii transilvăneni s-au preocupat de colectivitate, de natură în general, simțindu-se responsabili pentru promovarea bunăstării generale. Filosofia lui Hegel oferă unele răspunsuri la întrebările cele mai neliniștitoare care-i preocupau la vremea aceia pe cărturari. În Transilvania reprezentanții Școlii Ardelene au cerut stăpânirii Imperiului Austriac egaliatea în drepturi cu celelalte națiuni prinvilegiate, înființarea de școli în limba romana, egalitatea în ceea ce privește accesul lor la învățământ. Toți reprezentanții transilvăneni au fost cărturari, preoți, poeți, lingviști, moraliști sau istorici. Ei au folosit informări din vechile cronici și au continuat tezele fundamentale cu privire la unitatea, omanitatea, și continuitatea poporului român, situându-se pe linia tradiției umanistee.
Pe domeniul lingvistic, aceștia au preluat ideea latinității limbii române, considerând latinitatea ca motiv esențial pentru cultivarea limbii. Printre reprezentanții iluminismului transilvănean, se regăsesc: Ioan Inocențiu Micuclain, Gheorghe Șincai, Petru Maior, I.B. Deleanu. Gheorghe Șincai va scrie opera Hronica românilor și a mai multor neamuri, între anii 1803-1812, dar care apare abia în anul 1853, fiind prima istorie științifică a românilor.
Petru Maior scrie Istoria pentru începuturile românești în Dachia, Diserații pentru începuturile limbii române. Opera sa impresionează prin amploare, teologic, istoric și filosofic. Acesta a făcut gimnaziul la Blaj, fiind apoi călugărit sub numele de Paul. În anul 1774 ese trimis la roma împreună cu G. Șincai pentru a studia la colegiul superior al Vaticanului – De propagandă Fidae. Revine la Blaj ca profesor. Preda logică, metafizică și drept natural, devenind apoi preot din ordinul monarhal; primește o parohie și apoi protopopia Reghinului. Intră în conflic cu episcopul Ioan Bob, ajungând să dețină funcția de cenzor la tipografia Universității din Buda. În domeniul teologiei scrie lucrarea Procanonu care cuprinde cinci volume de predici, lucrare neterminată și tipărită în 1809. În domeniul istoriei scrie Istoria pentru începuturile românilor în Dachia.
Gheorghe Șincai trece prin mai multe școli, face liceul la Tg-Mureș și seminarul teologic la Sfântul Iosif, din Cluj. Cunoaște limbile clasice (latină, greacă), dar și limba maghiară și germană. Își începe cariera ca profesor la școală mănăstirii din Blaj. În această perioadă este călugărit cu numele de Gabriel. Datorită pregătirii excepționale, acesta este trimis la Vatican, la colegiul De propagandă Fidae, din Roma. Se întoarce apoi de la Roma la Viena pentru a- și luă doctoratul în filologie și teologie. Întors la Blaj, își începe o carieră ascendentă: profesor la gimnaziu românesc, director al școlii normale (Lic. Pedagogic Blaj) , director al școlilor românești din Transilvania.
A înființat peste 300 de școli românești. Intrând în conflict cu episcopul Ioan Bob, este arestat și întemnițat fiind exclus din viața socială și deposedat de bunuri. Timp de 6 ani administrează moșiile unui conte maghiar și devine profesorul acestora. Opera scriitorului Gh. Șincai este influențat de idei iluministe: Oamenii sunt egali din naștere și trebuie luminați prin cultură și reforme. Lucrarea sa Hroica romanilor și a mai multor neamuri este prima istorie științifică scrisă a românilor. Lucrarea este o sinteză documentară impresionantă și o scriere polemică serioasă.
I. B. Deleanu scrie epopeea Tiganiada, operă cu un puternic caracter iluminist, și totodată, singura epopee încheiată a literaturii romane. Deleanu studiază la seminarul din Blaj, face facultatea de filozofie și apoi pe cea de teologie la colegiul „Sfânta Barbara” din Viena. Este poliglot și literat, face traduceri din spaniolă și engleză. Reîntors de la Viena este numit profesor la Blaj, dar intră asemenea celorlaltor reprezentanți apuseni ai iluminismului, în confilc cu episcopul Ioan Bob, autoexilandu- se la Lemberg. Scrie lucrări filosofice și filologice, pecum și teologice, dar și scrieri literare.
Puțin înaintea sfârșitului, Rusu apucase să încheie lucrarea sa de geografie universală Icoana pământului (apărută la Blaj, în trei toruri, în 1842-1843). Bine alcătuită, bogată în informații, cu interesante observații etnopsihologice, Icoana pământului s-a impus în epocă prin frumusețea și plasticitatea limbii. Lucrarea conține în precuvântare o pasionată pledoarie pentru unitatea culturală a românilor, pentru cultivarea limbii și păstrarea nealterată a „vieții sufletești” a poporului. Rusu are la vedere, în spiritul militantismului iluminiștilor transilvăneni, „cultura mulțimii”, nu „cultura unor fețe, care voiesc a-și cerca aplicarea în deregătorii cetățenești”. Cu o atenție specială sunt descrise Moldova, Bucovina, Muntenia (cunoscute și în urma unei călătorii de studii în 1836), Rusu având limpede conștiința unității naționale a românilor din toate provinciile.
Din „Precuvântare” la Icoana pământului:
„În frumoasa Transilvanie Rumânii fac partea mai mare a lăcuitorilor; ei sânt aicea poporul cel mai vechiu; ei vorbesc o limbă dulce, frumos sunătoare, întocmită spre mare cultură; ei în această limbă plinesc cele dumnezeești în beserică și acasă; aceasta este cea mai lățită în mai sus numita țară, în carea vorbește Rumânul cu Ungurul și Sasul, Ungurul cu Sasul, ba și Sasii din osăbite ținuturi între sine.
Rumânii apăsați de nedreptățile tâmpurilor trecute, între grele furtuni ș-au păstrat până acum răligiea și limba, ca cele mai scumpe odoare a omenimii. Stările înpregiur au început a se schimba, și Rumânii nu mai pot a rămânea în starea de până acum. Razămul naționalității lor au fost în tâmpul trecut: răligiea, și, trăbue să mărturisim, neștiința, înpreunată cu ura altora cătră ei, și a lor cătră alte popoare. Cea dintâi nu poate să mai fie singură, și cele de pre urmă nu trebue să mai fie razăm naționalității.
Lumea au început a îmbrăca alt veșmânt, orizonul se resbună de toate părțile, lumina cam pintre nori pătrunde și spre răsăritul Europei, și promite, că ura și neștiința nu va mai putea fi părete despărțitoriu între popoare. Duhul tâmpului, de cumva nu va fi înapoi, nu va mai lăsa pre Rumâni în vechea neștiință, și trăbuința cul-//tivării lor au ajuns la inima chivernisirii și la atuturora, carii voesc folosul patriei și binele omenimii.
Se naște însă o greutate întristătoare pentru noi; că Ungurii ar voi a se plini cultura Rumânilor numai prin limba Ungurească: se fac dară planuri peste planuri de Ungurirea acestora, despre carea vorbesc foile publice fără sfială, ca despre nu știu ce lucru fericitoriu pentru patrie, voind a se întinde aceasta până și la cărțile besericești, și un comitat, a căruia mai toți lăcuitorii sânt Rumâni, făcu nu demult otărâre, ca în scoalele de pe sate să se învețe numai Ungurește. Ne rugăm D(o)mnilor! nu ne amărâți cu de acestea. De voiți binele nostru, fericirea noastră, de ce nu ne întrebați și pre noi? Sau de ce nu cercați batăr: au voim și noi? că bine nu se poate face cu sâla, și Domniea voastră v-ați măniea, când am zice, că ne faceți și ne voiți răul. Apoi Domniea voastră aveți scoale catolice, scoale răformate-calvinești, luterănești și unitărești, ba și pre Evrei nu-i turburați în orânduirea scoalelor sale. Lăsați dară, ca și noi un milion și mai bine de oameni, să avem parte în orânduirea scoalelor noastre; că scoalele, mai cu samă cele de jos, spre a fi folositoare, trăbue să fie legate cu beserica, și așa sânt și a Domniilor voastre […]”
Revoluția la care se lucra, și care avea să-și spună cuvântul peste doi ani, s-a sprijinit în Transilvania pe un angrenaj de idei înaintate, izvorâte din observarea stărilor de lucruri din principat și din țările învecinate. Analiza s-a făcut în lumina „spiritului veacului” de către o generație nouă, un al doilea val al Școlii Ardelene. Tradiția marilor înaintași este preluată și privită dintr-un alt unghi: învățarea norodului nu mai are, la un Bărnuțiu, Laurian, Barițiu, Ioan Rusu, Papiu Ilarian sau Aron Pumnul sensul iluminist al fericirii prin cultură, ci înseamnă cultivarea conștiinței naționale și sociale în sânul celor mulți.
Intelectualii români s-au implicat într-un “proces de autocunoaștere, care le-a dat o mai înaltã conștiințã naționalã și o nevoie nestãpânitã de a-și defini locul în Europa”. Ei examineazã sistemul de valori pe care se întemeiau societatea si politica, atacând chiar stâlpii: boierii, considerați parazitari chiar de Mihail Sturdza, înaltul cler, dar nu s-a ajuns pânã la cererea abolirii rangurilor sau înlocuirea Bisericii tradiționale, ci doar la o reformã instituționalã. Criticile acerbe erau îndreptate și împotriva suzeranitãții otomane și administrației fanariote, care au provocat dezordine în treburile publice și au deformat sufletul masei populației.
Intelectualitatea secolului al XVIII-lea se preocupa și de legarea trecutului cu prezentul, fiind atrasã din ce in ce mai mult de ideea de națiune. Conștiința etnicã era în curs de definire, deși nu s-a realizat o doctrinã coerentã asupra națiunii și independenței acesteia. Izvoarele acesteia erau tradiția bizantin-ortodoxã și originea romanã, ultima componentã cãpãtând un rol tot mai pregnant în lupta pentru stimularea renașterii naționale și împlinirea revendicãrilor politice. Chesarie din Râmnic, Naum Râmniceanu sau Dinicu Golescu considerau originile române o modalitate de reintegrare în istoria europeanã si contrastau vremurile glorioase cu prezentul fanariot decadent.
În lipsa unei burghezii masive receptoare, ideile pregătitoare ale revoluției sunt transmise direct poporului, care mai păstra amintirea marilor mișcări sociale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Deceniul 1838 – 1848 a polarizat aceste idei pregătitoare în jurul câtorva probleme vitale pentru românii transilvăneni: emanciparea socială, recunoașterea națională, cultivarea limbii române și conservarea ei prin școli, dezvoltarea instituțiilor naționale, modernizarea economiei. Gazetele românești de la Brașov au avut marele merit de a dezbate și răspândi aceste idei, încadrându-le într-un ansamblu ce viza toate cele trei țări românești. Politica redacțională a lui George Barițiu în acest sens este fără egal în cultura noastră: alăturând mereu și mereu starea politică, tarele sociale, aspirațiile culturale și producțiile literare din întregul spațiu Carpato-Dunărean, cu sau fără comentarii, timp de un deceniu, ideea de unitate a țărilor românești se impunea de la sine. Indiferent că se ia în discuție perioada premergătoare izbucnirii Revoluției, etapa cristalizărilor programatice, izbucnirea Revoluției sau desfășurarea războiului civil, tinerii români sunt actorii principali de care a avut mare nevoie societatea românească din Transilvania, în acel moment al dezvoltării sale.
Prin rolurile îndeplinite, tinerii s-au dovedit a fi, atât purtătorii de cuvânt ai românilor, cât și conducătorii efectivi ai unor comunități angrenate într-un proces amplu de redimensionare și restructurare socială din timpul Revoluției. Meritul lor este, cu atât mai mare cu cât, ei au generat această mișcare națională de protest împotriva sistemului social și politic perimat din Transilvania. Au pregătit, printr-o strategie bine gândită, masele populare pentru ceea ce va urma, adică pentru o Revoluție, care promitea să aducă drepturi naționale, sociale și politice, atât de „râvnite” de poporul român.
Istoriografia românească alocă spații considerabile prezenței tinerilor români ardeleni în Revoluția de la 1848 – 1849 din Transilvania. Importanța și interesul față de tineri se datorează, cu câteva mici excepții, activismului politic și național pe care aceștia l-au manifestat pe parcursul desfășurării evenimentelor și implicit rolurilor și funcțiilor sociale asumate. Din acest punct de vedere, fie că vorbim de istoriografia românească mai veche sau de dată recentă, fie că analizăm memorialistica Revoluției, cu izvoarele sale narative, documentare, literatura istorică romantică, colecțiile de documente, lucrările autorilor care reprezintă spiritul critic sau noile abordări moderne, prezența tinerilor, ca element de coeziune socială, politică și națională, reprezintă o realitate indubitabilă, nelipsită din tot ceea ce presupune construirea discursului istoric datorat evenimentului. Ceea ce se analizează în contextul de față și din prisma direcției de studiu urmate este felul în care textele dedicate evenimentelor de la 1848-1849 nuanțează problema tinerilor transilvăneni, dau culoare și consistență ecuației dintre tineret și Revoluție.
Istoriografia Revoluției de la 1848 – 1849 din Transilvania este atât de bogată, încât oferă aproape orice informație necesară reconstituirii evenimențiale a momentului. Pe lângă faptul că, marea majoritate a documentelor oficiale din timpul Revoluției sunt accesibile, fiind deja publicate sub forma memoriilor sau reunite în colecții, întocmite de avizați cercetători ai evenimentului, despre mișcarea revoluționară ardeleană s-a scris foarte mult și într-o manieră modernă. Lucrarile se referă la dezvăluirea atmosferei sociale, pornind de la mentalități și norme de comportament social, văzute ca joc al reprezentărilor și articulare a voințelor și nevoilor proprii societății ardelene de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Oprindu-ne puțin asupra cuantificării prezenței tinerilor în istoriografia problemei, trebuie precizat faptul că se încearcă, pe cât posibil, analizarea felului cum textele dedicate evenimentului revoluționar, indiferent de curentul istoriografic ale cărui reguli le urmează, nuanțează problema tinerilor transilvăneni, dau culoare și consistență ecuației dintre tineret, tinerețe și Revoluție. Starea de spirit efervescentă din societatea românească din Transilvania era cu atât mai firească, cu cât reprezintă rezultatul unor secole întregi în care inechitățile flagrante, perpetuate atât la nivel politic, național cât mai ales social, i-au lăsat pe români în afara jocului.
Nevoii de câștigare a drepturilor europene moderne pentru români i se suprapune, așadar, un accentuat și de altfel absolut normal efort de recuperare a timpului și valorilor pierdute. Reconfirmarea unui statut, deloc privilegiat, ci doar normal pentru o națiune majoritară, oprimată de-a lungul timpului, în propria țară, reprezintă acum punctul zero al acțiunilor conjugate, dezideratul absolut la care ar fi putut spera vreodată. Cam aceasta este gândirea liderilor politici români ai epocii moderne, implicit ai veacului al XIX-lea.
Și pentru că începutul societăților moderne din Europa înseamnă mai mult decât evoluție, o continuă tranziție conflictuală de la feudalism la modernitate, cine ar fi fost mai în măsură să rezolve această ecuație socială complexă, decât tineretul? Acesta a fost și cazul tinerilor români, mulți dintre ei cu studiile școlii din Blaj, Cluj, Sibiu, Zlatna etc.
Personalitățile care se aflau la conducerea mișcării românești revoluționare erau îndeaproape urmărite de către autorități, tocmai în ideea în care acestea din urmă erau perfect conștiente de influența elitelor românești. Liderii românilor sunt atent supravegheați și orice „mișcare” pe care aceștia o fac intră în atenția autorităților. Rețeaua informațională care funcționa în Transilvania era, din acest punct de vedere, foarte bine pusă la punct. Orice mic detaliu care trezea suspiciuni era atent analizat și transmis mai departe, pentru a se lua măsuri preventive.
Obsesia ungurilor față de tinerii români, pe care continuă să îi considere principalii „instigatori” și tulburători ai liniștii, atinge acum cote nemaiîntâlnite. Peste tot, văd în aceștia o amenințare la adresa nobilimii și a națiunii maghiare. Orice acțiune, activitate și luare de poziție sunt catalogate și interpretate drept intenții malefice, inadmisibile pentru ceea ce înseamnă susținerea cauzei națiunii române. Faptul că tinerii lideri ai românilor își permit să emită anumite considerații, dealtfel perfect justificate, dată fiind situația delicată și înăsprirea fără precedent a măsurilor împotriva românilor, este considerată o mare jignire la adresa națiunii maghiare și un afront nepermis față de clasa politică, care continua să conducă după bunul ei plac, neținând seama de doleanțele sociale și naționale ale românilor.
Aparentele concesii, pe care maghiarii afirmă că ar fi dispuși să le facă sau eventualele sfaturi cu privire la luarea unor măsuri de îmbunătățire a situației românilor, sunt de fapt doar simple măsuri de precauție pe care le iau în situații limită. Urmăreau să preîntâmpine izbucnirea unor conflicte care se prefigurau deja, din ce în ce mai vizibil.
Bibliografie
1. Academia Română, Istoria românilor, București, Editura Enciclopedică, 2002, vol. VI.
2. Agrigoroaiei, I., Buzatu, Gh., Cristian, V., Românii în istoria universal, Editura Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1998.
3. Albu, Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Tipografia Lumina, Blaj, 1944.
4. Albu, Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania între 1800-1867, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1971.
5. Bărbulescu, M., Istoria României, Editura Corint, București, 2002.
6. Berindei, D., Pagini transilvane: istoria României, Editura Academia Română – Centru de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1994.
7. Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
8. Blaga, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Editura Științifică, București, 1966.
9. Bocșan, N., Contribuții la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timișoara, 1986.
10. Castellan, G., La romanité dans le Sud-Est de l'Europe, Editura Inalco, Paris, 1984.
11. Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999.
12. Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
13. Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, ediția a II-a revăzută și adăugită. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
14. Câmpeanu, Remus, Varga, Attila, Dörner, Anton, În pragul reformei. Instituțiile transilvane în epoca prereformistă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
15. Chindriș, Ioan, George Bariț și contemporanii săi, vol.I-X, Editura Minerva și Editura Enciclopedică, București, 1973-2003.
16. Comșa, Nicolae, Manuscrisele românești din Biblioteca Centrală de la Blaj, Tipografia Lumina, Blaj, 1944.
15. Constantinescu, M., Istoria României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.
16. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, București, 1972.
17. Curticeanu, Valentina Maria, Originile conștiinței critice în cultura română, Editura Eminescu, București, 1981.
18. Dorner, A., Reformismul austriac și administrația din Transilvania în sec. al XVIIIlea, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009.
19. Dragomir, Silviu, Studiu privind istoria revoluției române de la 1848, Cluj-Napoca, Dacia, 1949.
20. Duicu, Serafim, Pe urmele lui Gheorghe Șincai, Editura Sport Turism, București, 1983.
21. Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992.
22. Georgiu, G., Istoria culturii române moderne, Editura SNSPA, București, 2000.
23. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote (1601-1821), București, Editura Bic All, 2007.
24. Grancea, Mihaela. Trecutul de astăzi. Tradiție și inovație în cultura română. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009.
25. Goga, M. La Roumanie: culture et civilisation, l'Université de Paris-Sorbonne, Paris, 2007.
26. Gogoneață, N., Istoria filozofiei românești, vol. 1, Editura Academia R. S. R., București, 1972.
27. Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a românilor din Transilvania. 1790–1847, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
28. Hitchins, Keith, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
29. Iorga, N., Istoria învățământului românesc, București: Didactică și Pedagogică, 1971.
30. Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria. ediție îngrijită de Penelea-Filitti Georgeta, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
31. Iorga, Nicolae, Generalități cu privire la studiile istorice. ediția a IV-a, Editura Polirom, București, 1999.
32. Itchins, Keith, Cultură și naționalitate în Transilvania, editura Dacia, Cluj, 1972.
33. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor – 1774/1848, editura Fundației România de Mâine, București, 2001.
34. Isar, Nicolae, Principatele Române în epoca Luminilor – 1770/1830, editura Universității din București, București, 1999.
35. Iscru, G. D., Contribuții privind învățământul la sate în Țara Românească până la jumătatea secolului al XIX-lea, București, Ed.itura Didactică și Pedagogică, 1975.
36. Lehrer, M. G., Pătroiu, I., Ardealul pământ românesc, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991.
37. Lupaș, I., Cărturari și istorici români din Transilvania, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1941.
38. Lupaș-Vlasiu, Marina, Aspecte din istoria Transilvaniei,Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.
39. Maior, Petru, Scrieri, ediție îngrijită de Florea Fugariu, prefață de Maria Protase, Editura Minerva, București, 1976.
40. Manciulea, Stefan, Un geografist uitat: Ioan Rusu, în „Cultura Crestină”, anul XVII, 1937.
41. Marica, George M., Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, III, Cluj-Napoca, 1980.
42. Mârza, Iacob, Școală și Națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987.
43. Mârza, Iacob, Un plan tematic pentru examenul de istorie al profesorului Ioan Russu (1842), în „AIIA” Cluj-Napoca, XXIII, 1980.
44. Mârza, Iacob, Etape și momente din istoria învățământului în Transilvania (sec. XVIII – XIX), Editura Imago, Sibiu, 2002.
45. Mârza, Iacob, Politică și cultură în Transilvania, în Vormärz: cazul profesorului Ioan Russu în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Istorie și spiritualitate. Scolile greco-catolice ale Blajului-250 de ani de credință și cultură, Blaj, Ed. Buna Vestire, 2004.
46. Micu, D., Scurtă istorie a literaturii române: De la începuturi până la primul război mondial, Editura Iriana, București, 1994.
47. Micu, D., Istoria literaturii române: de la creația populară la postmodernism, Editura Saeculum, București, 2000.
48. Mitu, Sorin, Geneza identității naționale la românii ardeleni, Editura Humanitas, București, 1997.
49. Mitu, Sorin, National identity of Romanians in Transilvania,Editura Central European University, București, 2001.
50. Nicoară, Toader, Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începutul timpurilor moderne (1600 – 1830), Cluj-Napoca, Editura Accent & Presa Universitară Clujeană, 2002.
51. Nicolescu, A., Școala ardeleană și limba română, Editura Științifică, București, 1971.
52. Niculescu, Alexandru, Unitatea lingvistică a românilor, în vol. Națiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
53. Pascu, Șt., Istoria medie a României, partea 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.
54. Panaitescu, P. P., Zamfirescu, D., Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971.
55. Pascu, Șt., Teodor, P., Introducere la Ioan Lupaș. Scrieri alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
56. Păcurariu, Dimitrie, coord., Dicționar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
57. Pervain, Iosif, Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
58. Platon, Gheorghe, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, Junimea, Iași, 1980 (Ediția a II-a, Edit. Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 1999).
59. Pop, I. A., Românii și România. O scurtă istorie, Editura Fundația Culturală Română, București, 1998.
60. Potra, G. și Curticăpeanu, V., Istoricul tipăririi și difuzării Cronicii lui Gheorghe Șincai, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, nr. XVI, 1973.
61. Protopopescu, Lucia, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania (1774 –1805), București: Didactică și Pedagogică, 1966.
62. Radovici, Maria Liliana, Rolul Școlii Ardelene în procesul dezvoltării învățământului românesc. Editura Arves, Craiova, 2010.
63. Ruffini, M., Istoria românilor din Transilvania, în românește de Chirițescu F., prefață, note și revizie științifică de Neagoe M., Editura Proteus, București, 1993.
64. Rusu, Ioan, Icoana Pamantului, Editura Tipografiei, Blaj, 1842.
65. Scorpan, Costin, Istoria României – enciclopedie, Editura Nemira, București, 1997.
66. Teodor, Pompiliu, Iluminism și națiune, în vol. Națiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
67. Văduva-Poenaru, I., Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. vol. 3, Editura Geneze, București, 2001.
68. ***, Istoria românilor, vol.VI – Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711 – 1821), Editura Enciclopedică, București, 2002.
=== Bibliоgrafiе ===
Bibliografie
1. Academia Română, Istoria românilor, București, Editura Enciclopedică, 2002, vol. VI.
2. Agrigoroaiei, I., Buzatu, Gh., Cristian, V., Românii în istoria universal, Editura Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1998.
3. Albu, Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Tipografia Lumina, Blaj, 1944.
4. Albu, Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania între 1800-1867, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1971.
5. Bărbulescu, M., Istoria României, Editura Corint, București, 2002.
6. Berindei, D., Pagini transilvane: istoria României, Editura Academia Română – Centru de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1994.
7. Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
8. Blaga, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Editura Științifică, București, 1966.
9. Bocșan, N., Contribuții la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timișoara, 1986.
10. Castellan, G., La romanité dans le Sud-Est de l'Europe, Editura Inalco, Paris, 1984.
11. Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999.
12. Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
13. Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, ediția a II-a revăzută și adăugită. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
14. Câmpeanu, Remus, Varga, Attila, Dörner, Anton, În pragul reformei. Instituțiile transilvane în epoca prereformistă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
15. Chindriș, Ioan, George Bariț și contemporanii săi, vol.I-X, Editura Minerva și Editura Enciclopedică, București, 1973-2003.
16. Comșa, Nicolae, Manuscrisele românești din Biblioteca Centrală de la Blaj, Tipografia Lumina, Blaj, 1944.
15. Constantinescu, M., Istoria României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.
16. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, București, 1972.
17. Curticeanu, Valentina Maria, Originile conștiinței critice în cultura română, Editura Eminescu, București, 1981.
18. Dorner, A., Reformismul austriac și administrația din Transilvania în sec. al XVIIIlea, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009.
19. Dragomir, Silviu, Studiu privind istoria revoluției române de la 1848, Cluj-Napoca, Dacia, 1949.
20. Duicu, Serafim, Pe urmele lui Gheorghe Șincai, Editura Sport Turism, București, 1983.
21. Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992.
22. Georgiu, G., Istoria culturii române moderne, Editura SNSPA, București, 2000.
23. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote (1601-1821), București, Editura Bic All, 2007.
24. Grancea, Mihaela. Trecutul de astăzi. Tradiție și inovație în cultura română. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009.
25. Goga, M. La Roumanie: culture et civilisation, l'Université de Paris-Sorbonne, Paris, 2007.
26. Gogoneață, N., Istoria filozofiei românești, vol. 1, Editura Academia R. S. R., București, 1972.
27. Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a românilor din Transilvania. 1790–1847, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
28. Hitchins, Keith, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
29. Iorga, N., Istoria învățământului românesc, București: Didactică și Pedagogică, 1971.
30. Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria. ediție îngrijită de Penelea-Filitti Georgeta, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
31. Iorga, Nicolae, Generalități cu privire la studiile istorice. ediția a IV-a, Editura Polirom, București, 1999.
32. Itchins, Keith, Cultură și naționalitate în Transilvania, editura Dacia, Cluj, 1972.
33. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor – 1774/1848, editura Fundației România de Mâine, București, 2001.
34. Isar, Nicolae, Principatele Române în epoca Luminilor – 1770/1830, editura Universității din București, București, 1999.
35. Iscru, G. D., Contribuții privind învățământul la sate în Țara Românească până la jumătatea secolului al XIX-lea, București, Ed.itura Didactică și Pedagogică, 1975.
36. Lehrer, M. G., Pătroiu, I., Ardealul pământ românesc, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991.
37. Lupaș, I., Cărturari și istorici români din Transilvania, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1941.
38. Lupaș-Vlasiu, Marina, Aspecte din istoria Transilvaniei,Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.
39. Maior, Petru, Scrieri, ediție îngrijită de Florea Fugariu, prefață de Maria Protase, Editura Minerva, București, 1976.
40. Manciulea, Stefan, Un geografist uitat: Ioan Rusu, în „Cultura Crestină”, anul XVII, 1937.
41. Marica, George M., Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, III, Cluj-Napoca, 1980.
42. Mârza, Iacob, Școală și Națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987.
43. Mârza, Iacob, Un plan tematic pentru examenul de istorie al profesorului Ioan Russu (1842), în „AIIA” Cluj-Napoca, XXIII, 1980.
44. Mârza, Iacob, Etape și momente din istoria învățământului în Transilvania (sec. XVIII – XIX), Editura Imago, Sibiu, 2002.
45. Mârza, Iacob, Politică și cultură în Transilvania, în Vormärz: cazul profesorului Ioan Russu în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Istorie și spiritualitate. Scolile greco-catolice ale Blajului-250 de ani de credință și cultură, Blaj, Ed. Buna Vestire, 2004.
46. Micu, D., Scurtă istorie a literaturii române: De la începuturi până la primul război mondial, Editura Iriana, București, 1994.
47. Micu, D., Istoria literaturii române: de la creația populară la postmodernism, Editura Saeculum, București, 2000.
48. Mitu, Sorin, Geneza identității naționale la românii ardeleni, Editura Humanitas, București, 1997.
49. Mitu, Sorin, National identity of Romanians in Transilvania,Editura Central European University, București, 2001.
50. Nicoară, Toader, Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începutul timpurilor moderne (1600 – 1830), Cluj-Napoca, Editura Accent & Presa Universitară Clujeană, 2002.
51. Nicolescu, A., Școala ardeleană și limba română, Editura Științifică, București, 1971.
52. Niculescu, Alexandru, Unitatea lingvistică a românilor, în vol. Națiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
53. Pascu, Șt., Istoria medie a României, partea 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.
54. Panaitescu, P. P., Zamfirescu, D., Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971.
55. Pascu, Șt., Teodor, P., Introducere la Ioan Lupaș. Scrieri alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
56. Păcurariu, Dimitrie, coord., Dicționar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
57. Pervain, Iosif, Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
58. Platon, Gheorghe, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, Junimea, Iași, 1980 (Ediția a II-a, Edit. Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 1999).
59. Pop, I. A., Românii și România. O scurtă istorie, Editura Fundația Culturală Română, București, 1998.
60. Potra, G. și Curticăpeanu, V., Istoricul tipăririi și difuzării Cronicii lui Gheorghe Șincai, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, nr. XVI, 1973.
61. Protopopescu, Lucia, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania (1774 –1805), București: Didactică și Pedagogică, 1966.
62. Radovici, Maria Liliana, Rolul Școlii Ardelene în procesul dezvoltării învățământului românesc. Editura Arves, Craiova, 2010.
63. Ruffini, M., Istoria românilor din Transilvania, în românește de Chirițescu F., prefață, note și revizie științifică de Neagoe M., Editura Proteus, București, 1993.
64. Rusu, Ioan, Icoana Pamantului, Editura Tipografiei, Blaj, 1842.
65. Scorpan, Costin, Istoria României – enciclopedie, Editura Nemira, București, 1997.
66. Teodor, Pompiliu, Iluminism și națiune, în vol. Națiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
67. Văduva-Poenaru, I., Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. vol. 3, Editura Geneze, București, 2001.
68. ***, Istoria românilor, vol.VI – Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711 – 1821), Editura Enciclopedică, București, 2002.
=== ϹUΡRIΝЅ ===
CUPRINS
Capitolul I. Argumente
I.1. Argumente geografice
I.2. Argumente istorice
I.3. Cercetare
Capitolul II. Aspecte curriculare
II.1. Originea, anii de studiu (Alba, Cluj, Viena )
II.2. Activitatea din cadrul Scolii Blăjene
II.3. Implicarea în mișcarea politico-națională a românilor ardeleni
Capitolul III. Opera scrisă a lui Ioan Rusu
III.1. Prezentarea lucrărilor, articolelor – în ordine cronologică
III.2. Cea mai importantă lucrare
Cap. IV- Concluzii
IV.1. Implicarea lui Ioan Rusu în:
IV.1.1. Activitatea școlară
IV.1.2. Colaborarea cu Simion Bărnuțiu
IV.1.3. Atitudinea față de Episcopul Lemeni
IV.1.4. Atitudinea față de procesul învățământului
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cultura ȘI Politica LA Românii Ardeleni ÎN „vormărz” Profesorul Ioan Rusu (1811 1843) (ID: 106585)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.