Criza Alimentara Mondiala

CRIZA ALIMENTARĂ MONDIALĂ

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I

Problemele globale ale omenirii

Criza alimentară și conexiunea cu securitatea alimentară

Globalizarea în abordarea neoliberală

Principalele organizații responsabile de securitatea alimentară

Condiții necesare asigurării securității alimentare

Rolul agriculturii în asigurarea securității alimentare

CAPITOLUL II

2.1 Scurt istoric al crizelor alimentare

2.2 Forme de manifestare a crizei alimentare

2.3 Cauzele crizei alimentare actuale

2.4 Decalajele Nord-Sud

CAPITOLUL III

3.1 Soluții de depășire a crizelor alimentare anterioare

3.2 Programe privind soluționarea crizei alimentare actuale

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Criza alimentară este unul dintre subiectele cele mai aprig dezbatute la nivel mondial, revenind în centrul atenției organizațiilor internaționale. Prețurile alimentelor au crescut dramatic în anul 2007, respectiv 2008 ducând la apariția unei noi crize alimentare și tulburări sociale atât în țările în curs de dezvoltare cât și cele în dezvoltate. Din anul 2008, criza alimentară a afectat și încă afectează sute de milioane de oameni sub forme de înfometare și malnutriție. Odată cu creșterea prețurilor, a crescut și numărul persoanelor înfometate.

Înfometarea este definită ca hranirea într-o cantitate mai mică decât cea necesară,iar malnutriția este reprezentată de hranirea cu alimente care nu asigură necesarul de elemente nutritive din punct de vedere calitativ. Ambele forme reprezintă modalități prin care sunt încălcate drepturile oamenilor, deoarece aceștia nu își pot cumpăra sau produce hrana necesară pentru ei și familiile lor.

Criza alimentară mondială este una dintre cele mai grave inegalități din structura socio-economică. Organizația Mondială pentru Alimentație și Agricultură a estimat ca la nivelul anului 2014 existau aproximativ 790 de milioane înfometate și că una din șapte persoane nu dispune de hrană necesară pentru a-și asigura o dietă sănătoasă.

Dreptul la hrană al omului este o obligație a statului care trebuie să respecte, să protejeze și să îndeplinească acest standard prin legislația și programele pe care le derulează. Astfel statul este principalul actor pentru a asigura securitatea alimentară a cetățenilor săi prin impunerea măsurilor necesare astfel încât diverse instituții sau indivizi să nu împiedice accesul la hrană a altor indivizi și de asemenea statul trebuie să se angajeze în activități care să întărească și să faciliteze accesul la hrană al populației.

Scopul principal al acestei lucrări este de a identifica principalele cauze ale crizei alimentare actuale precum și a soluțiilor și măsurilor care au fost implementate în zonele care au fost afectate.

Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare tratând subiecte diferite. În primul capitol se vor găsi principalele probleme ale omenirii, conexiunea dintre criza alimentară și securitatea alimentară precum și o mică descriere a principalelor organizații responsabile de securitatea alimentară. Capitolul al doilea aduce în prim plan un scurt istoric al crizelor alimentare și principalele cauze ale crizei alimentare. Ultimul capitol conține soluțiile implementate pentru soluționarea crizei alimentare actuale.

CAPITOLUL I

1.1 Problemele globale ale omenirii

Problemele globale sunt probleme ce afectează întreaga populație a pământului și prezintă pericol pentru întreaga societate umană. Problemele globale ale umanității aparțin de domenii diferite, însă toate pun la încercare maturitatea societății prin schimbarea mentalității și găsirea în comun a soluțiilor pentru rezolvare.

Omenirea în istoria sa se ridică de la o treaptă inferioară la alta superioară. La orginea sa, viața omului se gasea la o treaptă extrem de joasă, fiind o viață a unei ființe biologice dominată de instincte. În evoluția firească a omenirii apare o forță cu totul deosebită, aceasta fiind rațiunea care oferă vieții omului un sens, acesta devenind capabil de a urmari un scop. În noile condiții de existență omul își pune problema alegerii mijloacelor atingerii scopului, a obiectivelor prioritare. De cele mai multe ori, în drumul spre realizarea obiectivelor oamenii nu țin cont de protejarea mediului înconjurator, de consecințele acțiunii lor asupra celor din jur, iar acest lucru generează o serie de probleme globale cu care omenirea se confruntă în prezent.

Evoluția tehnică și științifică a adus omenirea la o situație critică în evoluția sa, care împune necesitatea unei schimbări radicale a mentalității, a comportamentului omului, grupului social, a întregii societăți. Creșterea numerică și modificarea calitativă a necesităților omului a condus la intensificarea activității de producție, ceea ce atrage după sine și o epuizare lentă a resurselor naturale.

Termenul de „problemă globală” a fost elaborat pentru prima dată de către secretarul general al Națiunilor Unite, Kurt Waldheim, în cadrul Conferinței Mondiale despre Hrană, conferință ce a avut loc la Roma în anul 1974. El a definit problema globală „o categorie a economiei globale care afectează direct și pe termen lung economia mai multor țări și a cărei rezolvare necesită efortul fiecărui stat și a fiecărei organizații internaționale”. La acea dată au fost luate în considerare doar opt probleme, și anume: populația, sărăcia, hrana, energia, resursele naturale, mediul înconjurător, comerțul mondial și sistemul monetar.

În prezent omenirea se confruntă cu o serie de probleme grave, 30 la număr, care nu pot fi ignorate și care necesită soluții viabile și rapide.

Cele mai importante probleme globale sunt:

-explozia demografică,schimbările climatice și încălzirea globală;

-securitatea alimentară globală, criza alimentară;

-disponibilitățile de energie și apă potabilă; criza petrolului;

-conflictele militare și problema dezarmării; terorismul;

-sărăcia și subdezvoltarea unor țări; criza economică;

-limitele naturii, criza de mediu.

Toate aceste probleme necesită atenția rapidă a organizațiilor mondiale în vederea soluționării lor sau cel puțin în vederea reducerii impactului asupra oamenilor din țările subdezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare. Lăsarea acestor probleme în voia sorții pe termen lung poate să pericliteze supraviețuirea oamenilor în condiții normale de existență.

Problemele globale ale lumii contemporane nu pot fi rezolvate decât printr-o abordare interdisciplinară centrată pe valorile umane. Este necesară schimbarea radicală a mentalității omului, conform căreia totul îi aparține, schimbare care se poate realiza prin redimensionarea conținutului valorilor, normelor și principiilor morale. Din necesitatea supraviețuirii omul, societatea în general trebuie sa valorifice potențialul natural în limitele sale, lăsându-i timp să se regenereze.

Rezolvarea lor cere eforturi colosale și mijloace banești inestimabile, ceea ce înseamnă că aceste probleme nu pot fi soluționate de un stat sau un grup de state. Ele pot fi soluționate numai la nivel global, prin colaborarea interstatală la nivel economic și politic.

1.2 Criza alimentară mondială și conexiunea cu securitatea alimentară

Una dintre problemele globale importante ale omenirii este securitatea alimentară. În prezent se manifestă o criză în domeniul alimentar, de aceea prezentăm în cadrul acestui subcapitol legăturile dintre criza alimentară și securitatea alimentară.

Se poate spune că noi traim astăzi într-o societate globală, plină de evenimente generatoare de crize de tot felul, atât la nivel social, cât și la nivel familial sau individual. Din punct de vedere științific evoluția fenomenelor din zilele noastre, fie ele economice, sociale sau politice nu mai este liniară ci se realizează printr-o succesiune de crize.

Milioane de oameni se confruntă zilnic cu evenimente cărora nu le pot face față cu capacitățile proprii, fiind vorbe de dezastre naturale, secetă, probleme financiare, șomaj, crize personale și nu în ultimul rând foametea.

Dicționarul de la Oxford dă următoarea definiție a crizei:” Un moment de dificultate intensă sau pericol; un moment când o decizie importantă trebuie sa fie luată”.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne oferă un câmp mai larg de definiții ale crizei, printre care:” Manifestarea unor dificultăți de natură economică, politică, socială etc; Perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări care se manifestă în societate.”

În continuare pentru a defini criza alimentară putem afirma faptul ca formele de manifestare ale crizelor cât și crizele în sine sunt interdependente. Criza economică este strâns legată de cea financiară, de cea socială, de cea ecologică, de cea alimentară etc.

Nu poate fi analizată una fără cealaltă, deoarece efectele uneia sunt sau pot fi cauze pentru celelalte și chiar pentru propria sa evoluție. Tocmai din acest motiv Gilles Bonafi consideră că problema crizelor trebuie analizată global și pe niveluri.

John Kenneth Galbraith sublinia in 2005, ca este nevoie doar de „ câțiva vânzători suficient de puternici și de convingători pentru a determina ceea ce oamenii cumpără,mănâncă și beau.”

Criza alimentară se transpune acum prin creșterea prețurilor la nivel mondial, creștere care afectează populațiile cu un venit scăzut, forțând aceaste populații să ajungă chiar sub limita de subzistență.

Lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populației globului este cunoscută drept criză alimentară. De asemenea și imposibilitatea populației de a achiziționa din veniturile lunare necesarul de hrană se circumscrie noțiunii de criză alimentară.

Totuși nu putem vorbi de criză alimentară fară a aduce în discuție conceptul de securitate alimentară.

Asigurarea securității alimentare reprezintă, în societatea contemporană nu numai o problemă vitală pentru o mare parte a populației globului, ci și o cerință majoră pentru desfăsurarea normală a vieții internaționale. Prima condiție a existenței individului, dar și a unei comunități în ansamblul său este hrana, iar în zilele noastre nu putem afirma că această problemă, foametea, a fost eradicată.

Conceptul de securitate alimentară este un concept ce comportă abordări diferite cuprizând sfera economică, socială, nutrițională dar și politică. După conferința mondială din anul 1874 conceptul s-a diversificat. In prezent există peste 200 de definiții ale conceptului, dar cele mai cunoscute sunt cele formulate de FAO respectiv Banca Mondială.

Conform FAO:” Securitatea alimentară înseamnă asigurarea accesului fizic și economic la hrana de bază necesară pentru toată lumea în orice moment.“

Conform Băncii Mondiale:”Securitatea alimentară înseamnă accesul tuturor oamenilor, în orice moment la hrană suficientă pentru o viață activă și sănătoasă.”

Așadar pentru a concluziona putem spune că pentru o analiză cât mai corectă a situației alimentare globale trebuie luate în calcul aspecte economice, sociale, politice ale crizei alimentare dar trebuie efectuată și o analiză atentă a factorilor care influențează securitatea alimentară.

1.3 Globalizarea în abordarea neoliberală.

Unul din motivele pentru care criza alimentară nu este tratată cu atenția care i se acorda altădată este faptul că noțiunea de foamete a fost redefinită. Altă dată foametea era localizată geografic, acum având în vedere fenomenul de globalizare și cel de internaționalizare al pieței cerealelor precum și capacitatea de a le transporta, foametea este concentrată mai puțin în regiuni geografice și mai mult în anumite grupuri cu venituri scăzute.

Multe surse afirmă că politicile de liberalizare a comerțului promovate de Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Comerțului Mondial au jucat un rol vital în politicile naționale guvernamentale ale țărilor din lumea a III-a în crearea și definirea actualei crize alimentare. Programele de ajustare structurală ale Fondului Monetar Internațional și ale Băncii Mondiale au fost implementate pentru a elibera țările din lumea a III-a de sub povara datoriei. In realitate au avut un ecerealelor precum și capacitatea de a le transporta, foametea este concentrată mai puțin în regiuni geografice și mai mult în anumite grupuri cu venituri scăzute.

Multe surse afirmă că politicile de liberalizare a comerțului promovate de Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Comerțului Mondial au jucat un rol vital în politicile naționale guvernamentale ale țărilor din lumea a III-a în crearea și definirea actualei crize alimentare. Programele de ajustare structurală ale Fondului Monetar Internațional și ale Băncii Mondiale au fost implementate pentru a elibera țările din lumea a III-a de sub povara datoriei. In realitate au avut un efect opus în dezvoltarea țărilor aflate în cauză. Aceste programe le-a facut și mai dependente de instituțiile internaționale și au cauzat efecte de scadere a producției de hrană.

În prezent, termenul de criză alimentară face referire numai la creșterea prețurilor produselor alimentare și la scaderea veniturilor ca rezultat al unei „forțe invizibile” a pieței.

Alti factori precum dezastre naturale, conflict, suprapopulatie, lipsa de resurse și sărăcia sunt de asemenea inclusi în analiză.

Acest studiu, “Earth Democracy: Justice, sustainability and peace” publicat de Shiva Vandana la New York susține că principala cauză a crizei alimentare este industrializarea și internaționalizarea agriculturii, conform cărora controlul asupra producției alimentare este predat din mâinile oamenilor în mâinile unor corporații.

Anne Bishop afirmă că lipsa de resurse este un mit. Mitul rarității(conform căruia nu există apă și hrană suficientă ) este folosit ca o scuză pentru a nu distribui resursele naturale în mod egal oamenilor. Ba mai mult, mitul resurselor ascunde faptul că în realitate foarte puține persoane se bucură de majoritatea resurselor mondiale. Poziția media față de interese companiilor multinaționale ajută la deghizarea acestui lucru. În plus media promovează stereotipii despre oamenii săraci precum „leneși, iresponsabili, murdari.” Aceste stereotipii sunt principala cauză pentru care se crede că oamenii săraci nu pot avea grijă de ei și sunt o amenințare pentru economie. Bishop numeste această credință “învinuirea victimei”.

Este foarte important să facem o cercetare a literaturii de specialitate pentru a înțelege cum globalizarea neoliberală a cauzat actuala criză alimentară. Conform literaturii, globalizarea neoliberală este o ideologie dominantă ce ghidează relațiile socio-economice și politice, atât între guverne cât și între oameni.

Globalizarea este un proces foarte complex de integrare a structurilor economice naționale în vederea creșterii producției de bunuri mondiale și servicii în cel mai eficient mod și cu costuri cât mai reduse. Efectele sale asupra vieții oamenilor sunt complexe de asemenea și de cele mai multe ori nu sunt estimate sau luate în considerare. Ținta principală în procesul de globalizare este aceea de maximizare a profitului unor corporații. Globalizarea este parte dintr-o ideologie neoliberală care adânceste capitalismul, fluxul liber de capital, dereglările economiei și ale pieței forței de muncă, cu costul bunăstării oamenilor și a poluării mediului. Sub semnul neoliberalismului, globalizarea reprezintă „triumful economiei asupra politicii, culturii și dominația capitalului asupra tuturor celorlalte domenii”.

Neoliberalismul consideră intervențiile economice ale guvernului ca fiind neproductive și împotriva libertății oamenilor.

O agendă neoliberală crează marginalizarea populației și efecte negative asupra vieților omenești deoarece nu recunoașe schimbările produse, cum ar fi foametea și malnutriția.

Ordinea mondială socio-economică incluzând și structura de producție agricolă a suferit schimbări drastice în ultimele decenii. Ca rezultat al globalizarii neoliberale, cel puțin 80% din populație traiește cu mai puțin de 10$ pe zi.

Conform diverselor studii din domeniu, principalele schimbări produse de globalizare și care au condus la sărăcie, foamete și malnutriție au fost:

-structura schimburilor internaționale;

-proprietatea și controlul asupra producției de hrană;

-structura geografică a așezărilor și diversele circumstanțe cu care oameni se confruntă în prezent (pierderi de teren, migrația forțată, urbanismul exagerat, distrugerea mediului).

Toate aceste schimbări sunt rezultatul direct al politicilor internaționale și al implementării lor la nivel local.

1.4 Principalele organizatii care se ocupă de securitatea alimentară

Pentru monitorizarea situației mondiale în ceea ce priveste securitatea alimentară și ameliorarea impactului crizei alimentare asupra populatiei lumii, exista mai multe organizatii internaționale care conlucrează în acest sens.

Cea mai cunoscută dintre aceste organizații este Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură(FAO), care este o instituție specializată a Organizației Națiunilor Unite (ONU) înființată la 16 octombrie 1945. Organizația are în componență 192 de state.

FAO are un caracter preponderent tehnic, urmarind ridicarea condițiilor de trai ale popoarelor statelor membre, sporirea randamentului producției și repartiției tuturor produselor alimentare și agricole, îmbunătățirea condițiilor de existență a oamenilor din mediul rural, expansiunea economiei mondiale și rezolvarea problemei subnutriției de pe Terra.

Pentru îndeplinirea funcțiilor sale FAO desfăsoară o serie de activități, dintre care: culege, analizează, interpreteză și difuzează membrilor săi date privind hrana, alimentația și agricultura, acordă asistență tehnică în vederea realizării unor programe naționale; facilitează conservarea resurselor naturale și adoptarea unor metode perfecționate de producție agricolă etc. FAO organizează congrese alimentare mondiale, îndeplinește o activitate de documentare și de informare dispunând de o bibliotecă de specialitate agrară, cea mai cuprinzătoare din lume.

Principalele organisme ale FAO sunt: Conferința(compusă din toate statele membre care se reunește din doi în doi ani), Consiliul(alcătuit din 34 de state), Directorul general. Pe lângă acestea FAO are și 7 comitete specializate, organizate pe domenii specifice.

Obiectivul principal al FAO este acela de examinare a noilor parametri la nivel mondial, în care încălzirea globală și cererea pentru biocarburanți impun alegeri complexe și decizii de politici economice, sociale și de mediu, care vor avea impact semnificativ asupra producției mondiale, a accesului la alimente si a veniturilor populației, în special cea rurală.

O altă organizație internațională care are atribuții legate de securitatea alimentară este Organizația Mondială a Sănătății cu sediul central la Geneva. A fost înființată la 7 aprilie 1948 și are în prezent 193 de state membre. Are reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale.

Rolul aceste organizații este de a menține, monitoriza și coordona situația sănătății populațiilor pe glob.

Finanțarea bugetului se face prin cotizații plătite de către țările membre, contribuții voluntare ale țărilor membre sau donații. Cotizațiile sunt calculate conform unor scări mobile: țările bogate plătesc mai mult iar cele sărace mai puțin.

Nu în ultimul rând un rol foarte important în asigurarea securității alimentare îl are Departamentul pentru Agricultură al Statelor Unite ale Americii. Departamentul a fost fondat în anul 1962 de către președintele Abraham Lincoln.

Misiunea Departamentului pentru Agricultură este de a asigura consultanță în ceea ce privește alimentația, agricultura, resursele naturale, dezvoltarea rurală, nutriție și un management eficient.

Viziunea creată de-a lungul timpului presupune extinderea oportunităților economice prin inovare, ajutare Americii rurale să prospere, promovarea agriculturii sustenabile.

Departamentul pentru Agricultură al USA a creat un plan strategic pentru a putea implementa viziunea. Cadrul de lucru al acestui plan depinde de urmatoarele activități cheie: extinderea pieței pentru produse agricole și sprijinirea dezvoltării economice internaționale, crearea de piețe alternative pentru produse agricole și activități, asigurarea finanțării necesare pentru ajutarea creări de noi oportunități de muncă, imbunătățirea utilităților și infrastructurii în America rurală, consolidarea securității alimentare etc.

În cei aproape 150 de ani de activitate, Departamentul a derulat o serie de programe în diverse domenii cum ar fi: consultanță în caz de dezastre naturale, garantări și împrumuturi, programe de asigurări, conservare, prevenirea incendiilor, cercetare economică și agricolă, mâncare și nutriție etc.

Ultima organizație amintită în acest studiu este Uniunea Europeană, care este o uniune economică și politică dezvoltată în Europa fiind compusă din 28 de state. În cadrul Uniunii Europene există comisii specializate care se ocupă de problema securității alimentare. De asemenea Comisariatul European pentru Ajutor Umanitar acordă ajutor din partea UE statelor în curs de dezvoltare. În anul 2012 bugetul Comisariatului era de 700 de milioane euro, iar 48% din această sumă a mers către Africa, Caraibe și statele din Pacific. Adunând contribuțiile Uniunii Europene și ale statelor membre, Uniunea Europeană este cel mai mare donator umanitar din lume.

Ajutoarele Uniunii au fost des criticate de eurosceptici că ar fi ineficiente, că nu și-ar atinge obiectivele și că ar fi legate de atingerea unor obiective economice și politice.

1.5 Condiții necesare asigurării securității alimentare

Realizarea securității alimentare ca și parte componentă a securității economice, trebuie să se facă în primul rând prin asigurarea producției de alimente adecvate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, iar mai apoi să se asigure și să se permită accesul la resursele obținute acelora care au nevoie de ele. Însă de-a lungul timpului s-a dovedit ca acest lucru reprezintă o provocare majoră pentru organizațiile internaționale implicate în activitatea de reglementare a strategiilor și politicilor publice de securitate alimentară.

Decalajele cantitative,dar și cele calitative care se manifestă pe plan internațional în ceea ce privește alimentația scot la iveală faptul că acolo unde hrana este puțină și de neajuns, ea nu are nici structura corespunzătoare. Practicarea unui consum adecvat în ceea ce privește alimentația are loc cu precădere în țările dezvoltate, cu venituri ridicate, în țările în curs de dezvoltare și foarte puțin în țările subdezvoltate.

Comportamentul consumatorilor privind nivelul și structura consumului alimentar este influențat de o serie de factori, dar în același timp este corelat și cu nivelul venitului.

Între factorii care influențează consumul găsim sistemul și nivelul prețurilor produselor aflate pe piață, asteptările privind veniturile viitoare, obiceiurile alimentare, dimensiunea familiei etc.

Astfel putem afirma că există trei condiții necesare de îndeplinit pentru ca securitatea alimentară să fie asigurată. Aceste trei condiții sunt:

-produsele trebuie să fie disponibile;

-accesibilitatea la produsele alimentare (posibilitatea de achiziție a produselor de către populație);

-echilibrul și dinamica resurselor;

Totuși două dintre cele trei condiții sunt determinante pentru securitatea alimentară. Acestea sunt disponibilitatea și accesul la hrană. Trebuie precizat faptul că disponibilul de hrană nu garantează accesul la hrană, dar accesul la hrană este condiționat de disponibil.

Putem afirma că disponibilul de hrană atât pe plan național cât și internațional este o funcție de producție, a deținerii de stocuri și a comerțului cu alimente.

Accesul populației dintr-o anumită zonă la alimentele de pe piața internațională este determinat de prețurile mondiale. Disponibilul de alimente al familiilor este limitat de disponibilul de alimente de pe piețele locale sau cel mult regionale. În acest caz situația accesului la alimente a gospodăriilor și indivizilor este influențată în cea mai mare parte de venituri.

Prin urmare, reiese faptul că securitatea alimentară operează la mai multe niveluri: individual, familial, regional, național și global, iar faptul ca securitatea alimentară este asigurată la un anumit nivel nu implică asigurarea acesteia la celelalte niveluri. De exemplu securitatea alimentară regională sau națională nu conduce în mod necesar la o securitate alimentară la nivelul gospodăriei sau individului, deoarce alimentele pot să nu fie distribuite în conformitate cu necesitățile sau posibilitățile indivizilor, iar în consecință aceștia nu pot avea acces la aceste alimente.

În concluzie putem afirma că securitatea alimentară joacă un rol foarte important în menținerea echilibrului social, iar neasigurarea ei poate genera, atât pe plan intern cât și pe plan extern tensiuni sociale care pot afecta populația din punct de vedere psihic dar și fizic. În același timp neasigurarea securității alimentare sau altfel spus, insecuritatea alimentară poate crea diverse stări de dezechilibru economic și politic.

De asemenea tot din această cauză pe plan extern pot apărea presiuni diplomatice, economice și politice care pot genera o serie de efecte nedorite și în același timp periculoase asupra securității naționale.

Putem vorbi de securitate alimentară doar atunci când un stat are importante disponibilități de produse agricole, atât de natură vegetală cât și animală. În același timp statul trebuie să fie în măsură să asigure nevoile întregii populații în materie de produse agricole de bază și să furnizeze industriei prelucratoare materiile prime necesare. Nu în ultimul rând statul trebuie să fie capabil să creeze condiții pentru realizarea unor stocuri absolut necesare în situațiile de criză sau limită.

1.6 Rolul agriculturii ca ramură economică prioritară în asigurarea securității alimentare

Agricultura este știința, arta sau practica ce se ocupă cu procesul producerii de hrană vegetală și animală, fibre, respectiv diverse materiale utile prin cultivarea sistemică a anumitor plante și creșterea animalelor.

Din definiția de mai sus reiese faptul că agricultura este principala sursă de hrană pentru populație, astfel se impune o atenție deosebită către acest domeniu în vederea îmbunătățirii și dezvoltării lui cu scopul de a crește productivitatea dar și calitatea produselor obținute.

Aceste lucruri pot fi realizate doar pe termen lung prin dezvoltarea unor strategii și politici care să vizeze investiții în agricultură, dar și calificarea forței de muncă, absolut necesară.

Țările sărace întâmpină cele mai mari dificultăți în ceea ce privește lipsa condițiilor de dezvoltare a agriculturii, ceea ce conduce la neasigurarea minimului de hrană necesar supraviețuirii populației în condiții normale. Agricultura în țările în curs de dezvoltare se caracterizează prin urmatoarele:

-productivitate scazută și randamente mici la hectar;

-diversificarea producției insuficientă;

-lipsa capitalului, a mecanizării, a forței de muncă specializată și calificată;

-folosirea incompletă sau irațională a pământului.

Asigurarea hranei în prezent pentru populația mereu în creștere reprezintă o problemă de un interes deosebit, care cunoaște multe inegalități între țările lumii. În acest context agricultura ca sector vital al oricărei economii, se confruntă cu probleme particulare care derivă din specificitatea trăsăturilor sale, foarte diferite de trasăturile celorlalte sectoare. Următoarele trăsături sunt motivațiile de bază pentru aplicarea politicilor agricole:

-instabilitatea prețurilor pe termen scurt, atunci când recoltele sunt abundente prețurile scăzând puternic;

-tendință de declin pe termen lung a prețurilor la produsele agricole, comparativ cu prețurile altor categorii de produse ca rezultat al faptului că oferta de produse agroalimentare crește mai rapid comparativ cu cererea pentru aceste produse;

-perisabilitatea producției;

-intensificarea concurenței odată cu liberalizarea comerțului (activitatea de import-export);

-riscul provocat de condițiile climatice;

-nevoia de îndatorare a agricultorilor.

Totuși agricultura nu trebuie privită doar ca principala furnizoare de produse agricole. Ea contribuie la asigurarea securității alimentare și prin faptul ca este factor de creștere economică și generatoare de venituri, roluri pe care le îndeplinește prin funcțiile sale (furnizoare de materii prime agricole a industriilor prelucratoare atat alimentare cat și ușoare, piață de desfacere pentru mijloacele de producție create în amonte de agricultură, protejarea mediului etc).

Locul agriculturii în economia națională, dar și în economia mondială este dat de un set de indicatori, cei mai importanți fiind: ponderea agriculturii în PIB, ponderea importurilor de produse agricole în total importuri, ponderea exporturilor de produse agricole în total exporturi, ponderea populației active în agricultură din totalul populației active. De asemenea acești indicatori ne pot oferi informații despre gradul de mecanizare al agriculturii dintr-o anumită țară precum și nivelul de dezvoltare al acesteia.

Pentru a concluziona putem spune că agricultura a constituit principala ocupație a oamenilor de la început, fiind și cea mai importantă ramură economică. Datorită importanței sale în cadrul economiei mondiale, agricultura se bucură în prezent de o atenție deosebită în toate țările lumii indiferent de nivelul de dezvoltare economică. Ca ramură de bază a unei economii naționale, agricultura se afirmă ca un domeniu de activitate deosebit de complex și complicat.

CAPITOLUL II

2.1 Scurt istoric al crizelor alimentare

Criza alimentară mondială este una dintre cele mai izbitoare paradoxuri a zilelor noastre. În prezent, din ce în ce mai mulți oameni suferă de foamete și malnutriție, dar în același timp mai multe persoane sunt clasificate drept obeze. În încercarea de a înțelege cauzele crizei alimentare prezente, am decis să realizez o scurtă analiza a crizelor alimentare precedente, începând cu anul 1900.

Foametea din Rusia din anul anul 1921, de asemenea cunoscută și sub numele de foametea din Povolzhye, a fost a criză alimentară severă care a început în primăvara anului 1921 și a durat aproximativ un an. Această criză a omorât 6 milioane de persoane, în principal din regiunile aproapiate de Volga și râul Ural.

Criza a fost rezultatul combinației unor efecte generate de tulburarea economică, care începuse odată cu Primul Război Mondial, Revoluția Rusă din anul 1917 și Războiul Civil provocate de faptul că sistemel de cale ferată nu puteau distribui hrană într-un mod eficient. La acestea se adaugă seceta, care a dus situația spre o catastrofă națională. Principalii participanți în rezolvarea acestei situații au fost americanii( American Relief Administration, American Friends Service Committee, International Save the Children Union), dar și agențiile europene.

Criza alimentară sovietică din anii 1932-1933, care a dus la moartea a milioane de persoane și insecuritate alimentară în U.R.S.S. Spre deosebire de criza din Rusia, aceasta a fost provocată de autoritățile sovietice prin politicile și reformele economice care au condus la destramarea Uniunii Sovietice în anul 1921. Colectivizarea forțată a agriculturii a fost considerată principala cauză a scăderii producției de cereale, care a generat criza alimentară. Consecința acestei crize a fost un val mare de migrații în căutare de hrană.

Criza alimentară a fost oficial negată, iar orice discuție pe seama acestei probleme era considerată propaganda anti-sovietică.

Criza alimentară din China din anii 1942-1943, care a avut loc în provincia Henan. Criza a fost generată în contextul celui de Al Doilea Război Japonez la care se adaugă factorii naturali. În această perioadă aproximativ 3 milioane de oameni au murit din cauza înfometării sau a bolilor și 4 milioane de persoane au părăsit provincia.

Marea criza chinezească între anii 1959-1961 cunoscută și sub denumirea de „Trei ani de foamete în China” a fost cauzată de presiunile sociale, managementul prost al economiei și schimbările radicale din agricultură impuse de Mao Zedong, care interzicea deținerea de ferme private. Conform Anuarului Statistic din China(1874) în timpul crizei producția vegetală a scăzut de la 200 de milioane de tone la 143. De asemenea au existat 15 milioane de decese cauzate de foamete, rata natalității a scăzut cu 1% iar rata mortalității a crescut cu 1,5%.

Criza alimentară din Bangladesh din anul 1974 face referire la o perioadă de înfometare începând cu martie 1974 și terminându-se în decembrie același an. Cauzele acestei crize sunt multiple,incluzând inundații, managementul neadecvat al stocurilor de cereale, legislația restrictivă în ceea ce privește circulația cerealelor între districte, contrabanda cu cereale etc. Criza nu a avut loc în toate districtele, dar a fost concentrată pe anumite zone, în special cele lovite de inundații. Această criză este considerată ca fiind cea mai gravă din secolul XX, fiind caracterizată de inundații masive și mortalitate ridicată, aproximativ 1,5 milioane de persoane.

Criza alimentară din Etiopia din anul 1983-1985 este considerată cea mai gravă criză din Africă a secolului XX. Aceasta s-a manifestat in nordul Etiopiei, ducând la decesul a mai mult de 400.000 mii de persoane. Cauzele crizei au fost seceta și condițiile climatice nefavorabile, dar în mare parte vina a fost atribuită politicilor guvernamentale, conform cărora 46% din producția brută de produse alimentare a fost alocată armatei cu scopul de a crea cea mai mare armată din Africa Subsahariană. Raspunsul guvernului la secetă și foamete a fost reprezentat de decizia mutării unui număr mare de țărani care locuiau în zonele afectate spre partea de sud a țării.

Criza alimentară din Estul și Vestul Africii, provocată de seceta anului 2012.

2.2 Forme de manifestare a crizei alimentare

Când prețurile mari ale hranei și combustibilului își fac simțite efectul, ele influențează severitatea foametei și a sărăciei din jurul lumii, crescând tensiunea socială și cuprinzând zeci de milioane de oameni într-o spirală descendentă a sărăciei. Oamenii cei mai săraci și vulnerabili din țările în curs de dezvoltare sunt cei mai expuși la fluctuația prețurilor, majoritatea dintre ei cheltuind deja mai mult de 60% din venituri pe hrana.

În prezent criza alimentară mondială a devenit din nou un subiect aprig de discuții. Oricum foametea la nivel mondial și malnutriția nu sunt noutăți. Cu mult timp inainte de această criză, numerele privind persoanele subnutrite depăseau cifa de 850 de milioane, ceea ce înseamnă că alimentația lor nu includea suficiente calorii încât să satisfacă necesarul minim pentru o viață activă.

Ceea ce ne impresionează la criza alimentară din anul 2008, este rapiditatea cu care a limitat accesul oamenilor la hrană. Prețurile record la hrană și combustibil au împins încă 100 de milioane de oameni la sărăcie și foamete, ridicând cifrele persoanelor afectate aproape de 1 miliard.

Cauzele care au dus la cresterea costului hranei precum și la diminuarea aprovizionării cu alimente sunt complexe, dar realitatea pentru familiile afectate de deficitul de hrană este simplă și dură. Malnutriția și înfometarea au devenit reale și familiile au avut de luat decizii grele. Din cauza accesului scăzut la hrană, copiii deja vulnerabili au fost într-un pericol din ce în ce mai mare de a fi scoși din scoală pentru a-i trimite în căutarea de muncă sau hrană, supunându-i astfel la pierderea educației,mariaje timpurii, înrăutățirea stării de sănătate, abuzuri sexuale și exploatare, în concluzie la pierderea drepturilor fundamentale.

Conform FAO, prețurile alimentelor au crescut constant din 2002, având o turnură dramatică în 2007. Prețurile alimentelor au crescut cu 83% pânâ în 2005, crescând apoi cu încă 47% într-un interval de un an.(Ianuarie 2007-Ianuarie 2008). Creșterea majoră a prețurilor la cereale, lactate, soia, legume dar și creșterea mai lentă a prețurilor la carne și zahăr, au avut un impact direct asupra prețurilor produselor alimentare atât la nivelul magazinelor mici cât și la nivelul piețelor mai mici din jurul lumii.

Criza alimentară din anul 2008 este diferită de celelalte crize alimentare din mai multe puncte de vedere. În trecut lipsa hranei era legată de condițiile climatice sau de condițiile de mediu. Seceta, furtunile, inundațiile sau recoltele distruse de dăunători erau cele mai comune cauze, rezultând foametea la nivelul anumitor regiuni. Conform specialiștilor din domeniu criza alimentară actuală a fost provocată în principal de creșterea prețurilor la alimente, scăzând astfel puterea de cumpărare și accesul la hrană.

O serie de factori care au dus la creșterea prețurilor la porumb, soia, grâu, orez și alte culturi de-a lungul ultimor ani sunt:

Creșterea prețului petrolului: este nevoie de o cantitate imensă de petrol pentru a produce îngrăsăminte, pentru a pune în funcțiune mașinările industriale și pentru a transporta mâncarea. Pretul petrolului a crescut de 6 ori începând din 2002 până în prezent, afectând direct costul de producție și de transport al alimentelor.

Cererea pentru biocombustibil: cererea mare pentru sursele alternative de energie au condus la faptul ca profitabilitatea să fie mai mare în cazul cultivării terenului pentru combustibil decât în cel al cultivării pentru hrană. Astfel 30% din producția de porumb a Statelor Unite ale Americii din 2008 a fost utilizată pentru a produce etanol.

Seceta și schimbările climatice: condițiile climatice potrivnice au redus producția agricolă în majoritatea țărilor. De exemplu, producția de grâu din Australia din anul 2007-2008 a fost cu 52% mai mică față de anii precedenți.

Declinul productivității agricole: în zonele rurale, unde traiește 70% din populația săracă a lumii productivitatea agricolă scade rapid. Degradarea terenului, resurselor de apă, investițiile scăzute ale guvernului în agricultură sunt principalele cauze.

Schimbările de venit: Creșterea economică rapidă din China, India precum și din alte țări în curs de dezvoltare a condus la creșterea numărului de persoane care își pot permite să mânânce mai mult din ceea ce mănâncă de obicei, chiar și mai multă carne. Creșterea cererii pentru carne a pus presiuni asupra resurselor cum ar fi apa și cerealele necesare pentru a hrăni șeptelul.

Urbanizarea: estimările sunt că pentru prima dată în istorie, mai mult de jumătate din populația lumii trăiește la oraș. Acest lucru a pus și pune presiuni asupra fermierilor care trebuie să producă mai multă hrană pentru locuitorii orașelor.

O altă trăsătură prin care se individualizează această criză alimentară este campul larg de actiune la nivel mondial. Din cauza piețelor și a schimburilor de mărfuri alimentare, 37 de țări din jurul lumii au nevoie disperată de hrană: 21 în Africa, 10 în Asia, 5 în America Latină și 1 în Europa (Moldova). Majoritatea populației afectată locuiește în zona urbană, fiind în general neproducători de produse agricole.

Criza alimentară a avut efecte groaznice asupra națiunilor, familiilor și copiilor. Revolte și alte forme de tensiune sociale privind hrana au erupt în Haiti, Mexic, Bangladesh și chiar în țările dezvoltate. Gospodăriile și-au redus consumul la alimentele de bază și au eliminat din dieta lor mai multe alimente scumpe, ca de exemplu carnea. În unele cazuri au fost reduse numărul de mese consumate într-o zi. Copiii au suferit cel mai mult din cauza accesului scăzut la hrană, efectele fiind imediat resimțite asupra sanătății acestora.

În țări precum China, Brazilia, India, Vietnam, Egipt pentru a se asigura necesarul de hrană pentru populație și pentru a se combate inflația, exporturile de orez au fost interzise. De asemenea tot în aceste țări precum și în altele în curs de dezvoltare au existat cazuri în care oamenii au recurs la credite bancare pentru a-și putea satisface nevoia de hrană.

În Statele Unite ale Americii, efectele creșterii prețurilor au fost resimțite dar cu un impact mai mic. Unele companii au anunțat creșteri ale prețului pentru pâine pentru a compensa creșterea prețului la grâu, iar băncile pentru mâncare au început să primească din ce în ce mai puține donații din partea magazinelor cu surplus de produse.

În încheiere aș vrea să spun ca hrana ieftină a fost întotdeauna luată de-a gata. Guvernele sărăce dar și cele bogate au văzut un interes scăzut în investirea pentru creșterea producțieie agricole, bazându-se pe importurile de alimente care aparent pareau stabile și puteau asigura securitatea alimentară națională. Odată cu creșterea prețurilor aceste percepții s-au prăbușit și este necesar să spun că stabilitatea și eficacitatea sistemului mondial alimentar nu mai sunt luate de-a gata.

Criza alimentară mondială nu are o soluție simplă. Pe termen scurt, ajutoare de hrană sunt necesare pentru milioanele de oameni care trăiesc în sărăcie și suferă de înfometare. Pe termen lung, investiții în agricultură și măsuri de îmbunătățire a a sistemului de securitate alimentară sunt necesare astfel încât fiecare gospodărie și fiecare copil să poate supraviețui, să poată învinge.

2.3 Cauzele crizei alimentare mondiale

Lumea produce îndeajuns astfel încât întreaga populație de aproximativ 7 miliarde de oameni să poată fi hrănită. Cu toate acestea, o persoană din opt la nivel mondial merge la somn în fiecare noapte flămândă și în unele țări unul din trei copii este subponderal. Privind aceste lucruri, inevitabil apare întrebarea ” de ce există criza alimentară?.

Există multe motive pentru această problemă și unele dintre ele sunt interconectate. Conform World Food Programme cele mai importante cauze ale crizei alimentare sunt:

1)Sărăcia

În jurul lumii, în țări bogate sau sărăce, sărăcia a existat dintotdeauna. Astăzi, în majoritatea țărilor inegalitatea dintre cei bogați și cei sărăci la nivel numeric este foarte mare și are tendința să se lărgească.

Oamenii care trăiesc în sărăcie nu își pot permite hrana necesară atât pentru ei cât și pentru membrii familiei. Acest lucru îi face sa fie din ce în ce mai slabi și mai puțin capabili să poată face rost de banii necesari care ar putea să îi scoată din sărăcie și să îi salveze de la înfometare.

Noua linie a sărăciei a fost redefinită, limita fiind de 1,25$ pentru o zi.Cu această măsură conform ultimelor date furnizate de Banca Mondială, în jurul lumii există aproximativ 1,4 miliarde de oamenii care traiesc sub această limită, iar consecințele acestui fapt nu întărzie să apară. Cei sărăci au acces limitat sau chiar deloc la serviciile de sănătate, educație sau alte servicii. Ba mai mult, oamenii sărăci sunt adesea marginalizați de societate, asadar având o reprezentare aproape invizibilă în public sau în dezbaterile politice, acest lucru reducând sansele ca ei să scape de sărăcie.

Din cauza sărăciei, în țările în curs de dezvoltare se întamplă ca fermierii să nu poată procura semințele necesare pentru plantarea culturilor care ar produce hrană pentru familiile lor. De cele mai multe ori ei sunt nevoiți sa cultive fară uneltele și îngrăsămintele potrivite pentru cultura plantată.

Cauzele pentru sărăcie sunt numeroase. Printre cele mai comune găsim lipsa responsabilității individuale, politici guvernamentale inadecvate, exploatarea oamenilor, influența unor grupuri de persoane asupra anumitor regiuni, violența sau o combinație între acești factori și alți factori.

2)Lipsa investițiilor în agricultură

Numărul persoanelor care migrează în căutarea unui trai de viață mai bun este în creștere la nivel mondial, iar majoritatea celor care pleacă sunt din zonele rurale sărace, deoarece acestea pentru a supraviețui sunt dependente de agricultură și producțiile oferite de aceasta. Faptul că multe țări în curs de dezvoltare nu au infrastructura necesară pentru agricultură, infrastructură care include drumuri, depozite, sisteme de irigații și productivitățile scăzute sunt principalele motive ale migrației rurale.

În ciuda contribuției neprețuite la creșterea economică, fermierii din zonele rurale aflate în țările mai putin dezvoltate de cele mai multe ori duc lipsa uneltelor, a banilor și abilităților care să le permită să răspundă la provocările lansate de dezvoltarea agriculturii. Dăunătorii și bolile afectează culturile și animalele, condițiile de vreme nefavorabile încetinesc procesele de muncă și limitează producția, dar totuși cererea pentru hrană este din ce în ce mai mare. Investițiile în știință și tehnologie sunt soluțiile critice pentru a face față cererii de hrană în continuă creștere, pentru a menține competitivitatea piețelor și pentru adaptarea și pentru a combate schimbările climatice. Investițiile în îmbunătățirea managementului terenului, folosirea mai eficientă a apei și crearea de semințe mai reziste pot aduce îmbunătățiri majore.

Directorul general al FAO în cadrul unei conferințe le-a comunicat leaderilor țările prezente că ”nu ar trebui sa uităm că fiecare dolar investit în agricultură aduce un enorm bonus social și economic”. Studiile realizate de FAO arata ca investițiile în sectorul agricol sunt de cinci ori mai productive în reducerea sărăciei și a foametei decât investițiile în oricare alt sector.

3)Schimbările climatice

Dezastrele naturale precum inundațiile, furtunile tropicale și perioade lungi de secetă sunt din ce în ce mai dese provocând consecințe dezastruoase asupra persoanelor sărace și înfometate din țările aflate în curs de dezvoltare.

Agricultura este unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei țărilor atât sărace cât și bogate. Pe lângă faptul că furnizează hrană pentru populație, contribuie mai mult sau mai putin la cresterea economică a statelor.

Agricultura și pescuitul sunt foarte dependente de condițiile climatice. Incercarea de a înțelege efectele pe termen lung ale schimbărilor climatice asupra aprovizionării noastre cu alimente poate fi foarte dificilă. Creșterea temperaturilor și a nivelului dioxidului de carbon poate fi benefic pentru unele culturi, dar doar în anumite locuri. Pentru a întelege cât mai bine cum schimbările climatice influențează agricultura, nivelul de nutrienți, umiditatea solului, disponibilitatea apei și alte condiții trebuie îndeplinite.Schimbarea frecvenței și intensității secetelor și inundațiilor ridică provocări mari pentru fermieri. De asemenea creșterea temperaturii apei obligă multe specii de pești și crustacee să își schimbe habitatul, lucru ce ar putea da peste cap întregul ecosistem.

În prezent schimbările climatice fac mai dificil creșterea animalelor, cultivarea plantelor și pescuitul în aceleași locuri unde aceste activități erau ușoare în trecut, din cauza impactului pe care îl au asupra acestora.

Impactul asupra culturilor

Creșterea plantelor este absolut necesară pentru aprovizionarea cu alimente a unei țări dar și pentru exporturi. Schimbările de temperatura, cantitatea de dioxid de carbon în creștere și frecvența dezastrelor naturale au influențe semnificative asupra randamentelor.

Încălzirea poate face mai multe culturi să crească mai repede, dar în același timp poate reduce productivitatea altora. Culturile tind să crească mai repede în condiții cu temperaturi favorabile, iar acest lucru afectează cerealele deoarece se reduce timpul necesar maturizării plantei. De asemenea creșterea temperaturilor au un impact benefic asupra buruienilor, daunătorilor și ciupercilor care tind să se înmulțească mai rapid, afectând într-o măsură mai mare culturile. Acest lucru ridică o nouă problemă pentru fermieri care sunt obligați să folosească cantități din ce în ce mai mari de pesticide, ierbicide și fungicide cu scopul de a proteja culturile, dar toate acestea cu costul poluării solului.

Impactul asupra animalelor

Valurile de căldură amenință direct viața animalelor. Pe permen lung, expunerea la temperaturi prea ridicate duce la creșterea vulnerabilității animalelor la boli,la reducerea fertilității acestora precum și reducerea producției de lapte.

Seceta afectează creșterea pajiștilor și reduce posibilitatea producerii hranei necesară pentru creșterea animalelor. De asemenea seceta iși pune amprenta asupra calității furajelor, animalele fiind nevoite să mănânce mai mult pentru a avea aceleați beneficii nutriționale.

Impactul asupra pescuitului

Multe specii de pești trebuie să facă față la multiple forme de stres, cum ar fi pescuitul excesiv sau poluarea apelor. La acestea se adaugă schimbările climatice care tind să înrăutățească condițiile de viată a speciilor acvatice.

Habitatul multor specii de pești și crustacee s-a schimbat din cauza temperaturilor mai mari. Spre exemplu există categorii de specii acvatice care au un anumit interval de temperatură în care pot supraviețui, astfel încălzirea globală a forțat aceste specii să migreze spre ape mai reci. Migrarea lor în noi zone pune speciile în cauză în competiție cu speciile indigene pentru hrană ți alte resurse.

4) Razboiul și migrația

În jurul lumii, conflictele întrerup constant producția agricolă. Luptele forțează oamenii să fugă de la casele lor astfel aceștia fiind într-o situație delicată de a se hrăni. Cel mai recent exemplu este conflictul din Siria.

În timpul războiului, de cele mai multe ori hrană devine arma principală. Soldații își înfometează inamicii prin sechestrarea sau distrugerea culturilor, animalelor sau a piețelor locale. Terenul este minat și apa este contaminată, aceste lucruri făcând fermierii să își părăsească pamânturile.

De cele mai multe ori această cauză nu este privită într-un mod atent deoarece costurile conflictelor sunt de obicei masurate în cheltuielile militare efectuate și violeță precum și numărul de răniți sau morți. La aceste numere trebuie adăugate pierderile directe referitoarea la scăderea bunurilor pentru bunuri și servicii, dar și lipsa investițiilor străine cauzată de absența păcii și instabilitatea economică și politică.

5)Piețele instabile

În ultimii ani, prețurile pentru produsele alimentare au fost foarte instabile. Prețurile roller-coaster pentru produsele de baza precum orez, grâu, porumb au făcut ca facturile pentru cumpărături să crească dramatic, efectul simțindu-se cel mai tare asupra celor care se zbat cel mai mult să supraviețuiasca.

Cauzele principalele care generează instabilitatea piețelor și implicit a prețurilor sunt:

-biocombustibilul: în ultima perioada Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii au început să produce biocombustibil într-o proporție foarte mare. Cu toate ca această idee a fost propusă ca o idee pentru a combate schimbările climatice generate de acumulările de dioxid de carbon, ea a fost implementată într-un mod grabit și neglijent. Suprafețe mari de teren cultivate pentru hranirea populației au fost transformate în suprafețe cultivate cu porumb pentru producerea etanolului, dar acest lucru a generat explozia prețurilor la cereale.

-condițiile climatice: vremea rea în țări precum Australia, Canada, Argentina și multe altele a limitat producția, împingând prețurile să crească tot mai mult.

-specularea:afectați de criza imobiliară din Statele Unite ale Americii, speculanții financiari și-au mutat interesele pe piața produselor, cum ar fi piața cerealelor. Ei au investit sume enorme pe aceste piețe, după care le-au retras afectând în acest fel modul de funcționarea normal al pieței.

-criza fertilizanților și a petrolului: prețul chimicalelor și a fertilizanților a crescut foarte rapid ca o consecință a faptului că aceste produse sunt fabricate din derivați ai petrolului.

6) Risipa hranei

Producția globală de hrană trebuie sa crească cu 60% până în 2050 pentru a putea face față ceririi populației în creștere. Totuși, mai mult de o treime din ce se produce în prezent se pierde sau se risipește.

Pierderile de hrană se referă la scăderea cantitativă a producției de alimente, post-recoltare și fazele procesului de procesare al hranei cu precădere în țările în curs de dezvoltare.

Risipa de hrană face referire la aruncarea produselor comestibile la nivelul magazinelor de retail și al consumatorilor. Valorificarea acestei risipe de hrană reprezintă o oportunitate mare de a îmbunătății securitatea alimentară și de a proteja mediul, deoarece producerea acestei cantități de hrană generează aproximativ 3,3 miliarde tone de gaze cu efect de seră în atmosferă.

2.4 Decalajele Nord-Sud

În acest subcapitol în centrul atenției va fi faptul că există două lumi economice care împart globul. Acestea sunt Nordul și Sudul. În timp ce Nordul este reprezentat de țările dezvoltate economic din Europa de Vest, America de Nord, Australia și Asia de Est, Sudul este reprezentat de Africa, America Latina,țările în curs de dezvoltare din Asia și Orientul Mijlociu. Țările din Nord sunt bogate, avansate din punct de vedere tehnologic, stabile politic și cu creșteri lente ale populației. La polul opus sunt țările din Sud, care sunt predominant agricole și dependente economic si politic de țările din Nord.

În continuare voi face o comparație între continente în ceea ce privește creșterea populației acestora, structura populației, resursele funciare, producțiile agricole și nu în ultimul rând disponibilitățile alimentare pe cap de locuitor.

Tabel 2.4.1 Populația lumii pe regiuni geografice (2008-2014) -mii persoane-

Populația lumii în anul 2014 a fost de aproximat 7,2 miliarde persoane, iar 75% din această locuiește în Sud. Aceasta ar fi o primă problemă care produce dificultăți în hrănirea populației din Sud.

O a doua problemă în ceea ce privește populația globului din partea de sud, este reprezentată de creșterea rapidă a populației. Rata natalității și rata mortalității sunt foarte diferite între cele două lumi economice. În Nord rata natalității este scazută, în timp ce în Sud această înregistrează valori mari. Pentru Nord, numerele arată aproximativ 15-20 de nașteri la 1000 de persoane, pe când în Sud aceastea variază între 30-40 la 1000 de persoane.

Grafic 2.4.1 Top10 țări privind rata natalității (2013)

Din tabelul de mai sus se poate observa ca cea mai mare creștere a populației a avut loc în Africa, lucru care este susținut și de graficul anterior unde se poate observa că cele mai mari valori înregistrate pentru rata natalității în lume se găsesc în țările de pe continentul african. Pentru a face o comparație între continentul african și cel american, respectiv cel european doresc să precizez că rata natalității pentru regiunile amintite mai sus variază între 9 și 10 nașteri la 1000 de locuitori. Aceste diferențe majore ale valorilor înregistrate pentru rata natalității pot fi observate și în tabelul referitor la populația lumii pe regiuni geografice, privind dinamica populației.

În continuare voi vorbi despre ponderea populației care locuiește în mediul rural în totalul populației, ponderea populației din mediul urban în totalul populației și ponderea populației ocupată în agricultură în totalul populației active din punct de vedere economic. Datele vor fi prezentate în urmatoarele tabele:

Tabel 2.4.2 Ponderea populației din mediul rural/urban

Sursa:FAOSTAT

Așa cum am spus și în introducere, țările din Sud sunt preponderent agricole, fapt ce se poate observa și în structura populației pe medii de reședință. Se poate observa că în cazul Africii și al Asiei mai mult de 50% din populație locuiește în mediul rural, în timp ce pe celelalte continente proporția populației din mediul rural nu depășește 30%. De asemenea în tabelul de mai sus se poate vedea o mică variație a populației, aceasta migrând de la an la an spre mediul urban. Datele au rămas constante în cazul Oceaniei.

Ca o consecință a numărului mare de persoane din mediul rural este ponderea mare a populației active în agricultură. Acest lucru se poate observa în urmatorul tabel:

Tabel 2.4.3 Populația activă economic și populația ocupată în agricultură

Sursa:FAOSTAT

Cea mai mică valoarea a populației active economic se găsește în Africa unde povara dependeței este cea mai mare. Tot în cazul Africii populația activă în agricultură este cea mai mare, urmată de Asia ceea ce sugerează că aici agricultura este practicată în primul rând pentru a putea supraviețui, producția fiind destinată în mare parte autoconsumului. La polul opus se găsește America și Europa cu o populație în agricultură care nu depășește 10%.

Populația mică din agricultură reflectă un grad dezvoltat de mecanizare al agriculturii, lucru care nu se întâmplă în cazul Africii și al Asiei. Diferențe majore există și în ceea ce privește structura populației active în agricultură.

Daca în Africa, Asia și Oceania bărbații și femeile lucreaza cot la cot în agricultură, nu același lucru se întâmplă în America și Europa unde predominant în agricultură sunt bărbații.

Următoarele elemente analizate și comparate sunt resursele funciare, care sunt prezentate în urmatorul tabel:

Tabel 2.4.4 Resurse funciare

Pentru a fi mai ușor de realizat o comparație între continente la nivelul resurselor funciare vom lua în considerea ponderea terenului agricol în totalul suprafeței continentului și ponderea terenului arabil în terenul agricol. Aceste vor fi prezentate mai jos:

Tabel 2.4.5 Ponderea terenului agricol în suprafața totală și ponderea terenului arabil în terenul agricol

Sursa:FAOSTAT

După cum se poate observa mai sus Africa deține cel mai puțin teren agricol raportat la suprafața continentului.

Acest lucru este determinat de relieful continentului, predominant de podis cu puține câmpii litorale. De asemenea o mare parte a continentului este ocupată de deșertul Sahara, unde practicarea agriculturii este aproape imposibilă.

Privind situația terenurilor arabile raportate la suprafața terenurilor agricole, observăm o valoare semnificativă în cazul Europei. Acest lucru a condus pe lângă alți factori la dezvoltarea agriculturii și la obținerea unor producții mari care să asigure securitatea alimentară a populației europene.

Fiind vorba despre terenuri arabile, trebuie să amintim și despre producțiile de alimente care se realizează la nivelul continentelor.

Țările din Sud sunt caracterizate de nivele scăzute ale productivității muncii comparativ cu țările din Nord. Acest lucru este cauzat în primul rând de faptul că în Sud locuiește 75% din populația globului, astfel raportând producția la un număr mare de persoane ocupate în agricultură se obține o productivitate mică. În al doilea rând, lipsa unui sistem managerial, accesul la informații, lipsa capitalului fix și a motivației muncitorilor precum și alți factori conduc la asemenea rezultate. Productivitatea scăzută conduce la venituri mici, care la rândul lor condamnă populația la sărăcie.

Producțiile anuale de alimente precum și disponibilul pe cap de locuitor vor fi prezentate în tabelul următor:

Tabel 2.4.6 Producțiile de alimente și disponibilul pe cap de locuitor

Datele din tabelul de mai sus întăresc ideea productivitățiilor scăzute. Luând drept exemplu producția de cereale din Africa și America se poate observa ca valorile nu diferă foarte mult.

Însă raportând aceste producții la populația ocupată în agricultură, rezultatele vor fi foarte diferite. Tot pe baza tabelului de mai sus se poate evidenția o diferența majoră în ceea ce privește disponibilul de carne pe cap de locuitor. Daca în Africa disponibilul este de 18,5 kg pe cap de locuitor, în America, Europa și Oceania acesta este de 5-6 ori mai mare. De aici putem trage concluzia că structura consumului și a dietei este diferită în Nord față de Sud. În Nord se consumă mai multă carne, lapte respectiv proteine de origine animală, pe când în Sud dieta populației este bazată pe cereale, legume, fructe și ocazional se consumă carne, originea proteinelor fiind vegetală.

Pentru a întări mai mult ideea decalajului alimentar dintre Nord și Sud voi prezenta urmatorul tabel:

Tabel 2.4.7 Numărul persoanelor subnutrite

-Milioane persoane-

Sursa: FAOSTAT

Se observă că problema subnutriției este prezentă în Asia, Africa, Oceania și America(America Latină), aceste regiuni făcând parte din blocul sudic al globului. Fâcând niște calcule pot spune că din totalul de 900 de milioane de persoane suferind de malnutriție în prezent aproximativ 790 de milioane se găsesc partea sudică, adică 87%.

Situația cea mai gravă din punct de vedere alimentar s-a regăsit în Africa unde la nivelul anului 2008, 22% din populație a fost afectată de subnutriție. În ciuda eforturilor FAO, problema persistă și în prezent, scăderea numărului de persoane afectate de foamete fiind de numai 2% în decursul a șase ani. Urmatorul continent afectat de criza alimentară după Africa este Asia, unde în anul 2008, 16% din populație aveau neajunsuri în ceea ce privește alimentația. În cazul Asiei eforturile FAO au condus la o scădere a populației afectată de subnutriție cu 4%, însă o comparație cu regiunile din Africa ar fi inutilă deoarece ritmul de creștere al populației a fost de două ori mai mare aici decât în Asia.

În cazul Americii și al Oceaniei se observă că în anul declanșării crizei alimentare populația afectată de subnutriție a fost de 5%, respectiv 4%. Măsurile pentru rezolvarea crizei în aceste regiuni nu au fost la fel de intense ca în cazul Africii sau al Asiei, astfel că în prezent 4% din populația acestor regiuni încă se cofruntă cu probleme alimentare.

Cu alte cuvinte, nevoia de baza a oamenilor locuind în Sud este hrana. Chiar dacă înfometarea nu ucide oamenii în mod direct, îi slăbește lăsându-i vulnerabili în fața bolilor care în alte condiții nu ar fi considerate fatale.

Pentru a concluziona as putea spune că de-a lungul istoriei s-a observat că mulți au pus banii și prosperitatea pe primul loc. Totuși în prezent această prioritate s-a schimbat, deoarece s-a observat că productivitatea pământului nu poate fi crescută la nesfârșit, luând naștere termenul de durabilitate, care se referă la limitele creșterii ținând cont de generațiile viitoare și de conceptele ecologice.

Aproape un miliard de persoane locuiesc în sărăcie, fiind în același timp privați de nevoile de bază cum ar fi hrană și îngrijire medicală. Majoritatea acestor oameni se găsesc în regiunile de pe continentul african și în Asia. Societatea are nevoie ca întreaga populație să beneficieze de nevoile umane de bază pentru a se dezvolta și pentru a crește din punct de vedere economic. Astfel subliniez încă odată că problema creșterii populației, politicile guvernamentale, lipsa accesului la capital și tehnologie, lipsa eficienței sistemului de producție industrial, inegalitatea distribuției terenului, a forței de muncă specializată și a resurselor sunt trăsături care deosebesc Sudul de Nord.

Eforturile în Sud ar trebui să fie mai practice și mai optimiste în viitorul apropiat. Eforturile ar trebui sa fie autentice, cu dăruire și convingere că decalejele dintre cele două lumi pot fi oarecum ajustate în timp. Aceste eforturi sunt puse în practică de către Națiunile Unite prin programul ”Millennium Development Goals”. Obiectivele acestui program sunt ca până în anul 2015 să: fie eradicată sărăcia extremă și foametea, fie implementat un sistem de educație primară universală, fie promovată egalitatea de gen, fie redusă mortalitatea infantilă, fie îmbunătățită îngrijirea maternală, fie combătute bolile, fie asigurate și încheiate parteneriate care să permită dezvoltarea țărilor din Sud în condiții de durabilitate.

În prezent trebuie recunoscut faptul că diferența dintre economia Nordului și cea a Sudului este foarte mare. În timp ce economia Nordului este stabilă, durabilă și continuă să se dezvolte, în cazul Sudului de abia se fundamentează bazele. Fără ajutorul statelor din Nord, Sudul se reduce rapid la regiuni extrem de sărace deoarece nu au posibilitățile materiale, tehnologice și informaționale de a produce tot ceea ce este nevoie pentru a supraviețui în condiții normale.

CAPITOLUL III

3.1 Soluții de depășire a crizelor alimentare anterioare

A hrăni populația în creștere a Pământului a fost și este cu siguranță cea mai mare provocare cu care ne confruntăm ca o consecință a schimbărilor climatice. Ceea ce este dezamăgitor este faptul că tocmai agricultura este acel sector al economiei care contribuie cel mai mult la schimbările climatice și în același timp este cel mai afectat sector de aceste schimbări.

Încă din secolul al XVIII-lea, economiști ca Thomas Malthus au observat că această creștere a populației poate reprezenta un dezastru iminent. Acesta a observat că există o suprafață finită de teren arabil, iar odată cu creșterea populației disponibilul de hrană pe cap de locuitor se va diminua din ce în ce mai mult.

Răspunsul la această problemă a fost modernizarea tehnologiei fiind cunoscută sub denumirea de Revoluția Verde, inițiată de Norman Borlaug după cel de Al Doilea Razboi Mondial.

Revoluția Verde se referă la o serie de cercetări și dezvoltări asupra tehnologiei agricole care s-a petrecut între anii 1940-1960, cu scopul de a crește productivitatea agricolă la nivel mondial, țările în curs de dezvoltare reprezentând la acea vreme la fel ca în prezent o prioritate. Inițiativa condusă de Norman Borlaug, supranumit și ”Părintele Revoluției Verzi” a salvat de la înfometare mai mult de un miliard de persoane datorită dezvoltării unor hibrizi de cereale cu productivitate ridicată, expansiunii infrastructurii de irigații, mordernizării tehnicilor de management și de distribuție a fertilizanților sintetici, respectiv a pesticidelor către fermieri.

Revoluția Verde a început în India și a continuat în Mexic având rezultate bune ca urmare a folosirii hibridului IR8 de orez. Dacă producțiile de orez în anul 1960 erau aproximativ 2 tone la hectar, la mijlocul anilor 1990 acestea au crescut la 6 tone pe hectar.

Pe baza rezultatelor bune din India și Mexic s-a încercat de mai multe ori introducerea conceptelor agricole în Africa cu scopul de a rezolva probleme cu alimentația. Aceste programe nu au funcționat din cauza corupției, a insecurității, lipsei infrastructurii și în general din cauza unui interes scăzit din partea guvernelor. La acestea se adaugă alti factori de mediu, cum ar fi disponibilul de apă pentru irigații, diversitatea ridicată a solului, temperaturile ridicate etc.

Efectele Revoluției Verzi asupra producției agricole și a securității alimentare au fost miraculoase. Producția de cereale s-a dublat în țările în curs de dezvoltare între anii 1961-1985. Aceste creșteri ale producției pot fi puse pe seama utilizării irigațiilor și a fertizanților, dar și a folosirii unor noi tipuri de semințe.

Rezultatele revoluției asupra securității alimentare sunt greu de evaluat din cauza complexității sistemului alimenta. Un lucru este sigur, populația lumii a crescut cu aproximativ 4 miliarde de la începutul Revoluției Verzi.

Putem trage concluzia că fără această revoluție ar fi existat multe situații în care populația ar fi fost supusă la înfometare și malnutriție.

Cu toate că producția agricolă a crescut, există voci care susțin că Revoluția Verde a condus la scăderea securității alimentare pentru un număr mai mare sau mai mic de persoane, în principal din cauza creșterii exporturilor dar și a faptului că tehnologia modernă se bazează pe carburanți și gaze. Astfel a scădere a resurselor de petrol ar conduce la o explozie a prețurilor produselor alimentare, acest lucru făcând dificil accesul la hrană de către persoanele sărace.

O altă critică adusă la adresa Revoluției Verzi este calitatea recoltei. S-a pus în discuție valoarea nutritivă a producției. Miguel Altieri a făcut o comparație între agricultura tradițională și agricultura Revoluției Verzi și a observat că agricultura tradițională se baza pe policulturi în timp ce agricultura moderna se bazeaza pe monocultura. Conform lui Emili Frison, Revoluția Verde a condus și la schimbări în modelul de consum. Deși mai puține persoane sunt afectate de foamete, tot mai multe persoane sunt afectate de malnutriție din cauz lipsei de fier sau a unor vitamine necesare pentru funcționare normală a organismului.

Revoluția Verde a produs un impact destul de puternic asupra mediului socioeconomic. Tranziția de la agricultura tradițională, unde inputurile erau generate în fermă la agricultura Revoluției Verzi care necesită achiziționarea inputurilor, a condus la răspândirea și stabilirea instituțiilor de credit pentru agricultură. Fermierii mici adesea s-au îndatorat pentru a putea însămânța culturile, dar acest lucru a condus la pierderea fermelor din cauza faptului ca nu au mai putut achita creditul. Fermierii bogați aveau acces mai bun la credite și la terenuri agricole, iar acest lucru a făcut ca Revoluția Verde să agraveze și mai mult diferențele dintre bogați și săraci. Ba mai mult din cauza faptului ca unele țări au putut implementa mai rapid schimbările promovate de această revoluție decât altele, s-au produs mari decalaje internaționale.

Alte efecte negative ale Revoluției Verzi includ migrația populației din zonele rurale către cele urbane, biodiversitatea scăzută ca rezultat al utilizării monoculturilor, emisiile ridicate de gaze cu efect de seră, dependența tehnologiei de combustibili, pesticide și îngrășăminte chimice și nu în ultimul rând impactul asupra sănătății populației.

În concluzie pot spune că odată cu Revoluția Verde întreaga față a agriculturii a fost schimbată. Introducerea unor hibrizi performanți de cereale, utilizarea pesticidelor și a îngrasămintelor chimice au rezolvat o parte din problemele alimentare ale vremii respective. Însă pe termen lung efectele revoluției au produs un impact negativ asupra societății. Din cauza diferențelor economice existente între țări, schimbările au fost adoptate diferit la nivel mondial în acest fel accelerându-se decalajele deja existente.

În condițiile zilelor de astăzi, cu creșteri continue ale populației se impune o nouă revoluție verde care să țină cont de schimbările climatice, dar și o revoluție a utilizării resurselor care să conducă la creșteri durabile ale producției pentru a asigura securitatea alimentară a populației.

3.2 Programe privind soluționarea crizei alimentare actuale

Deși previziunile organizațiilor internaționale sunt destul de divergente, se estimează că la nivelul anului 2050 populația globului va ajunge la pragul de 9,5 miliarde de locuitori. Faptul care agravează această dinamică demografică este repartizarea uniformă a populației pe glob, dar și faptul că suprafețele care sunt folosite pentru agricultură nu mai pot fi extinse fară a produce mari pagube de mediu.

A hrăni populația secolului XXI reprezintă o adevărată problema și în același timp provocare pentru organizațiile internaționale. Problematica de mediu se va acutiza pe parcursul secolului: problema apei, concurența biocarburanților, extindezarea zonelor protejate, degradarea terenurilor agricole și scăderea productivității la hectar etc. Toate acestea fac dificilă rezolvarea problemei alimentare.

Pentru a putea hrăni populația existentă, dar și pentru a spori producția de alimente cu scopul de a asigura securitatea alimentară la nivelul anului 2050 FAO încearcă să dezvolte și să implementeze proiecte și programe în zonele care sunt cele mai afectate de criza alimentară actuală, dar și de sărăcie.

În continuare voi prezenta câteva programe și soluții prin care se încearcă ameliorarea și stoparea înfometării și malnutriției din zonele care se confruntă cu astfel de probleme.

Primul program dezvoltat de Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) este ”Climate-Smart Agriculture”. Adaptarea la schimbările climatice, reducerea sărăciei rurale și atingerea securității alimentare sunt trei probleme urgente cu care se confruntă comunitatea mondială în prezent.

”Climate-Smart Agriculture” (CSA) este definit de FAO ca un set de trei principii. Acestea sunt:

-creșterea sustenabilă a producției agricole și a veniturilor;

-adaptarea și creșterea elasticității la schimbările climatice;

-reducerea/eliminarea emisiilor de gaze cu efect de seră(în zonele unde este posibil).

Multe persoane care traiesc în mediul rural sunt fermieri mici care se bazează pe precipitații pentru a uda culturile, deci sunt foarte vulnerabili la schimbările climatice. Impactul negativ al schimbărilor climatice asupra producției și veniturilor pot fi evitate sau ameliorate prin adaptare, care include schimbări în practicile agricole, cum ar fi conservarea agriculturii, conservarea solului și a apei, irigațiile și drenarea, agrosilvicultura etc.

Conservarea agriculturii are trei principii în vederea pregătirii culturilor. Cele trei principii de bază sunt: deranjarea minimă a solului, acoperirea permanentă a solului și rotația culturilor. In practică, deranjarea minimă a solului se referă la nivele diferite de arătură, rotație culturilor este procesul de alternare al culturilor plantate pe sol, iar acoperirea constantă a terenului implică acoperirea terenului cu rezidurile de la cultura precedentă.

Conservarea agriculturii oferă un potențial semnificativ care ajută fermierii din Africa Subsahariană să îmbunătățească securitatea alimentară și să se adapteze la schimbările climatice prin creșterea fertilității solului, îmbunătățiterea controlului asupra eroziunii solului, ridicarea capacității de absorbție a solului și reducerea stresului provocate de secetă datorită capacității de retenție a apei. Toate acestea conduc la productivități mai ridicate care sporesc veniturile fermierilor și îmbunătățesc nivelul de trai din zonă.

Agrosilvicultura implică folosirea copacilor și a arbustilor ca o primă sursă de fertilizare a solului. De asemenea aceștia reduc eroziunea și îmbunătățesc managementul apei. Unele specii de copaci și arbuști oferă posibilitatea directă de a crește securitatea alimentară, prin faptul că permit gospodăriilor să recolteze produsele, populașia beneficiind în acest fel de o producție diversificată și de o potențială sursă de venit.

Conservarea solului și a apei se concentrează pe reducerea sau eliminarea eroziunii și degradării acestuia. Un alt obiectiv este acela de a controla calitatea apei de suprafață și a pânzei freatice. Adaptarea și utilizarea practicilor de conservare a solului și a apei sporesc securitatea alimentară, reducând pierderea de carbon cauzată de eroziunea solului și crescând cantitatea de carbon absorbită prin câștigul de biomasă rezultat din creșterea fertilității.

Sistemele de irigații sunt metode importante de adaptare la schimbările climatice și a de îmbunătăți securitatea alimentară în Africa. Sisteme de drenaj combinate cu sisteme de colectare pot reduce eroziunea și pot ajuta la un management bun al apei. Folosirea acestor sisteme conduc la creșterea productivității la hectar și la scăderea fluctuațiilor de producție.

Prin aceste sisteme de management și practici agricole FAO incearcă să adapteze agricultura la provocările pe care le ridică condițiile climatice din prezent. Adoptarea acestor practici de către fermieri va duce la creșterea stabilității alimentare din zonele afectate de foamete și în același timp aceste practici protejează mediul. Însă implimentarea acestor metode de către micii fermieri este aproape imposibilă din cauza costurilor ridicate, dar și a lipsei de informații și educație. De aceea se impune acordarea unei consultanțe continue de către specialiaștii FAO până la realizarea obiectivelor propuse.

Studiile recente au arătat ca în lume din totalul de 570 de milioane de ferme, 500 de milioane sunt gospodării familiale. În acest fel FAO a gândit o serie de programe prin care să acorde sprijin atât financiar cât și informațional acestor gospodării pentru ca ele să își poată produce hrana singure, dar și pentru a putea obține un surplus de venit. Gospodăriile familiale produc aproximativ 80% din hrană la nivel mondial și reprezintă cea mai mare sursă de locuri de muncă.

Este șocant ca majoritatea din cele aproximativ 800 de milioane de persoane înfometate este reprezentată de micii fermieri și familiile acestora. Micii producători din jurul lumii se confruntă cu cele mai mari piedici în practicarea agriculturii. Femeile fermieri se confruntă cu bariere unice cum ar fi lipsa accesului la teren, credite și servicii. Astfel o organizație mondială care lucrează in mai mult de 90 de țări, Oxfam, lucrează cu comunitățile locale pentru a crea sisteme sustenabile de producere a hranei. La toate nivelele, cheia se gasește la oameni, în a-și construi puterea de a-și cere drepturile. Fermierii care își revendică drepturile pot accesa și controla resursele de care au nevoie pentru a cultiva hrana necesară familiei lor și economiei locale.

Producția mai mare de hrană nu înseamnă neaparat că nivelul de trai al fermierilor se va îmbunătăți, doar dacă fermierii vor primi ceea ce merită pentru munca și investițiile lor.

Asistarea fermierilor către accesul la piețe mai stabile este un pas esențial în creșterea prosperității acestora. Factori precum logistica precară și investițiile enorme pentru a îndeplini standardele de calitate fac accesul imposibil pe piețele internaționale. Totusi piețele locale și regionale pot oferi oportunități de vânzare a producției.

În concluzie gospodăriile familiale au nevoie de acces la resurse cum ar fi teren și apă pentru a prospera. De asemenea îmbunătățirea piețelor existente și construirea unor piețe noi ar asigura desfacerea producției obținută de micii fermieri și le-ar asigura un venit decent.

Accesul la creditare și finanțare prin instrumente care să fie adaptate la nevoile acestora ar permite dezvoltarea gospodăriilor și modernizarea tehnologiilor utilizate.

Crearea unor organizații de fermieri în zonele puternic afectate ar trebui să constiuie o prioritate. Producătorii trebuie să se organizeze pentru a se ajuta pe ei înșiși. De asemenea cu ajutorul acestor organizații ar trebui să fie promovată egalitate de gen prin facilitarea participării femeilor la luarea de decizii. Ba mai mult dacă fermierii se unesc, vor avea mai multă putere de negociere atât în ceea ce privește relația cu furnizorii cât și relația cu piețele, clienții și guvernul.

Cum populația lumii este preconizată să atingă valoarea de 9,5 miliarde în anul 2050, iar aproximativ 14% vor fi tineri cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani, FAO mizează pe tineretul rural ca fiind cheia pentru asigurarea securității alimentare.

Tinerii din mediul rural au de a face cu multe greutăți în încercarea de a-și asigura traiul de zi cu zi. Presiunea asupra terenului agricol este foarte ridicată în multe țări ale lumii, ceea ce face dificil să construiești o fermă. Tinerii de cele mai multe ori nu au acces la finanțare, la informații sau alte resurse necesare pentru agricultură.

Pentru a încerca să atragă cât mai mulți tineri în activitățile agricole FAO a lansat programul ”Youth and Agriculture”. La început au identificat provocările și dificultățile cu care se confruntă tinerii din mediul rural, iar apoi au încercat să găsească soluții.

Prima provocare existentă în mediul rural este accesul scăzut al tinerilor la informații, cunoștiințe și educație. În timp ce educația inadecvată și precară limitează productivitatea și dobândirea de aptitudini, accesul insuficient la informații poate frâna dezvoltarea afacerilor agricole.

A doua problema identificată de specialiști este accesul scăzut la terenuri și la serviciile de finanțare al tinerilor. Chiar dacă obținerea terenului agricol este fundamentală pentru începerea unei afaceri agricole, de multe ori este foarte dificil pentru tineri să îl obțină. Legile de moștenire în țările în curs de dezvoltare împiedică sau fac dificil transferul de teren către femeile tinere. Accesul scăzut la credite și finanțare are ca principală cauză faptul că finanțatorii sunt reticenți în acordarea de credite către tineri din cauza lipsei de experiență și a mijloacelor de garantare.

Alte probleme existente în mediul rural din țările în curs de dezvoltare sunt reprezentate de accesul limitat la piețe și limitarea împlicării tinerilor în dialogul politic.

Soluțiile pentru problemele prezentate mai sus nu au întârziat să apară. Programele de formare profesională și serviciile de consultanță au fost împlementate pentru a ajuta tinerii să dobândească aptitudini pentru agricultură și pentru a dezvolta capacitatea de a începe o afacere.

Studiile post liceale sunt foarte importante în dezvoltarea sectorului agricol. Construirea unor universități care să se concentreze pe cercetare agricolă și care să stabilească legături cu comunitățile locale s-au dovedit a fi foarte eficiente în țări precum Brazilia, India, Malaezia și China. Conectarea universităților cu fermierii este esențială pentru a transmite cunoștiințe care să ajute la dezvoltarea sistemelor agricole și să ajute la rezolvarea problemelor locale. La fel de importantă este conectarea universităților cu angajatorii, astfel încât proaspeții absolvenți să poată valorifica cunoștințele dobândite.

Accesul la tehnologia modernă, cum ar fi telefoanele mobile și internetul este necesar pentru tinerii din mediul rural. În acest fel cei interesați au un potențial ridicat de a accesa informații cu ajutorul cărora să sporească productivitatea, să acceseze credite și să creeze relații cu piețele.

Facilitarea accesului la terenuri s-a făcut prin dezvoltarea și implementarea a numeroase proiecte, cum ar fi acordarea de titluri de proprietate producătorilor de unt de shea, distribuirea coastelor de deal către tinerii fără teren ( prin acest proiect 360 de tineri au primit mai mult de 90 de hectare de teren), micii proprietari și marii chiriași (program prin care s-a încurajat ca fermierii bătrâni să închirieze terenurile către tinerii fermieri), închirierea pe termen scurt a terenurilor de către tineri (a fost un program de tip win-win, tinerii obțineau venituri prin valorificarea producției, iar proprietarii de terenuri încasau chiria sau primeau o parte din producție).

Problema finanțării proiectelor dezvoltate de tinerii fermieri s-a rezolvat prin ajutoarele de instalare, Fondul Privat-Public de Investiții( Fund For the Future of Agriculture), Serviciile de Consultanță Socio-Economică pentru Tineri, Serviciile Financiare pentru Tineri cu Afaceri în Mediul Rural, Grupul Prietenii Ajută Prieteni etc.

În concluzie se observă ce cele mai frecvente soluții implementate au fost și sunt organizarea tinerilor în grupuri informaționale, dezvoltarea unor produse bancare pentru tineri, programele de consiliere, programe prin care să fie redus riscul ridicat de închirierea terenurilor

(fonduri de risc, grupuri de garantare, etc) și competiții unde cele mai bune planuri de afaceri dezvoltate de către tineri să fie răsplatite prin finanțare.

În vederea desfacerii producției într-un mod cât mai profitabil pentru fermieri, cu prețuri corecte care să fie pe măsura efortului depus s-au dezvoltat o serie de programe care să vină în ajutorul acestora. De exemplu în Kenya a luat naștere proiectul ”Connecting Farmers” la inițiativa a trei femei antreprenoare care cu ajutorul unui soft au reușit să conecteze fermierii, funizorii și clienții. Mfarm, numele softului, are o formulă simplă care în urma trimiterii unui SMS scurt returnează prețurile în timp real a diferitelor culturi.

Un alt exemplu de proiect care a reușit este ”Innovation in Distribution and Sales”. În cadrul acestui proiect s-a creat un sistem de transport care să colecteze surplusul de hrană obținut de gospodăriile familiale, reziduurile rezultate din agricultură și să fie valorificate.

Alte proiecte implementate în scopul facilitării accesului la piață de către tinerii fermieri au fost ”Milk and Dairy Processing”,”Innovative Models for Young Coffee Producers”, programe prin care s-a oferit consultanță și o mică susținere financiară pentru deschiderea unei noi afaceri de către tinerii interesați.

Sărăcia și insecuritatea alimentară au fost considerate decenii la rând ca fiind probleme rurale. Totusi studiile recente au arătat că sărăcia urbană a fost subestimată în trecut, iar în prezent tinde să evolueze rapid. Adăugând la aceasta fenomenul de migrație al populației de la sate la orașe vom observa că apare o problemă foarte gravă în ceea ce privește asigurarea securității alimentare în zonele urbane. Astfel pentru a fi rezolvată această problemă s-au derulat și se derulează în continuare programe de agricultură urbană.

Agricultura urbană sau peri-urbană este o industrie localizată în interiorul sau la periferia unui oraș sau metropolă care produce și furnizează o paletă mai largă sau mai restransă de produse alimentare folosind forță de muncă, teren, apă și servicii localizate în jurul zonei urbane.

Termenul de agricultură urbană a fost pentru prima dată recunoscut în cadrul celei de a 15-a conferință FAO de la Roma în anul 1999. Însă în prezent ea este practicată cu precădere, fiind vazută ca o soluție viabilă în rezolvarea crizei alimentare. Cu ajutorul organizațiilor internaționale agricultura urbană a evoluat rapid de la o tradiție la o activitate comercială generatoare de venituri. Acest tip de agricultură contribuie la securitatea alimentară, nutriția și asigurarea nivelului de trai pentru populație din mai multe motive cum ar fi:

-furnizează hrană pentru autocosnum și permite economisirea cheltuielilor pentru hrană;

-este o sursă de venit prin valorificarea surplusului de producție;

-aprovizionarea piețelor locale cu produse proaspete la prețuri competitive.

Alte soluții și recomandări pentru rezolvarea crizei alimentare actuale propuse de Institutul Mondial al Resurselor în cadrul Raportului Mondial al Resurselor: Crearea unui viitor durabil în ceea ce privește alimentația sunt:

-reducerea pierderilor de alimente și a risipei: conform unor calcule realizate de institut, reducând cu 50% pierderile de alimente și risipa pâna la nivelul anului 2050 se va reduce decalajul alimentar cu 20 de procente;

-schimbarea modelului de consum: creșterea cererii pentru carne a condus la creșterea cererii pentru pășuni și la înlocuirea terenurilor agricole cultivate cu hrană pentru populație cu specii furajere;

-creșterea fertilității solurilor de pe continentul african: Africa va trebui să își tripleze producția la hectar pentru a putea asigura consumul necesar pe cap de locuitor. Acest lucru este posibil prin educarea tineretului, reducerea mortalității infantile și investiții în infrastructura agricolă;

-implementarea unor sisteme de management al apei și al solului: fermierii pot crește productivitățile la hectar prin implementarea unor astfel de sisteme. De exemplu implementarea acestor practici în Burkina Faso, Nigeria și Zambia au condus la dublarea producției de porumb și alte cereale;

-folosirea terenurilor degradate: la nivel mondial există suprafețe mari de terenuri degradate unde vegetația nativă a dispărut de multă vreme. Asemenea terenuri ar trebui valorificate pentru agricultură prin restaurarea lor de către comunitățile locale;

-ajutarea fermierilor cu potențial: decalajele de producție, diferența dintre producția obținută și producția potențială, sunt prezente în multe ferme. Concentrarea eforturilor de a aduce aceste ferme la nivelul standard de eficiență va ajuta la îmbunătățirea securității alimentare și la creșterea nivelului de trai al micilor proprietari de ferme.

-ajutoarele alimentare, financiare și subvențiile: aceste măsuri sunt măsuri luate în cazuri de urgență însă ele nu reprezintă soluții durabile și viabile deoarece țările dezvoltate nu vor putea susține la nesfârșit țările în curs de dezvoltare care au probleme în asigurarea securității alimentare.

CONCLUZII

Problemele globale, sunt probleme ce afectează întreaga populație a pământului și prezintă pericol pentru întreaga societate umană. Cele mai importante probleme globale sunt: criza alimentară, explozia demografică, schimbările climatice, sărăcia și conflictele militare. Rezolvarea acestor probleme cere eforturi colosale și mijloace banești inestimabile, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi soluționate de un stat sau un grup de stat, fiind necesară implicarea la nivel planetar prin colaborare interstatală la nivel economic și politic.

Asigurarea securității la nivel mondial este o provocare majoră a secolului XXI pentru organizațiile internaționale. Principalele organizații care luptă împotriva foametei sunt Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Mondială a Sănătății, Departamentul pentru Agricultură a Statelor Unite ale Americii și Uniunea Europeană.

În asigurarea securității alimentară un rol deosebit de important îl are agricultura. Ea este principala furnizoare de produse agricole pentru populație, dar în același timp este și un factor de creștere economică, generând venituri pentru gospodării. Datorită acestor roluri pe care le îndeplinește cu succes, agricultura se bucură de o atenție deosebită în toate țările lumii indiferent de nivelul de dezvoltare economică al statului.

De-a lungul timpului oamenii s-au confruntat cu probleme de insecuritate alimentară, ceea ce se traduce prin apariția crizelor alimentare. Daca este să comparăm cauzele crizelor alimentare din secolul al XX-lea cu cauzele crizei alimentare actuale vom observa că ele diferă.

Crizele anterioare au avut ca principale cauze razboaiele și tulburările sociale, colectivizările sau fenomenele naturale extreme. În schimb criza anilor 2007-2008 a fost o criză a prețurilor care a avut efecte negative asupra populației globale. În multe țări gospodăriile și-au redus consumul de alimente și în același timp au eliminat din dieta lor alimentele scumpe, ca de exemplu carnea.

Chiar daca la nivel mondial se produce suficientă hrană pentru întreaga populație există persoane care se confruntă zi de zi cu înfometarea și malnutriția. Principala cauza care produce această problemă este decalajul nord-sud.

Aproximativ 75% din populație locuiește în sudul țării, zonă a globului care se confuntă cu creșteri rapide ale populației, sărăcie, lipsa investițiilor din agricultură care să asigure tehnologii moderne de producție, razboaie, fenomene naturale extreme cauzate de schimbările climatice și mai ales piețe instabile.

Astfel putem spune că problemele alimentare cele mai grave se găsesc în sudul globului. Cele mai afectate continente sunt Asia și Africa unde aproximativ 22%, respectiv 12% din populație este afectată de subnutriție. În ciuda eforturilor depuse de organizațiile internaționale, problema subnutriției există și în prezent, scăderea numărului de persoane afectate de înfometare fiind în medie de 3% în decursul a șase ani.

Nevoia de baza a oamenilor din sud este hrana și accesul la hrana. Numai prin asigurarea acestor două condiții de bază, societatea din această regiune se poate dezvolta și poate crește din punct de vedere economic.

Numai prin eforturi practice și autentice care să implice atât populația afectată de criza alimentară cât și organizațiile internaționale se poate reduce în timp decalajul între cele două regiuni ale lumii.

Rezolvarea crizei alimentare nu este o problemă care poate fi rezolvată într-o perioadă scurtă de timp. Ea necesită eforturi colosale din partea organizațiilor internaționale și a țărilor dezvoltate de a oferi soluții durabile.

Așa cum am mai spus cheia rezolvării acestei probleme atât de apăsătoare pe umerii populației sărace din mediul rural și cel urban se află chiar în mâna ei.

Intervențiile guvernelor de a menține fluctuațiile de preț pentru combustibil și în principal pentru pâine sub control nu reprezintă o rezolvarea a problemei pe termen lung, deoarece aceste intervenții nu reduc sărăcia populației. Persoanele cu venituri mici rămân în continuare vulnerabile în fața provocării de a-și asigura traiul. Aceștia trebuie să se implice și să valorifice programele implementate de organizațiile internaționale, programe prin care pot dobândi aptitudini pentru agricultură, prin care li se oferă un acces mai bun la piețe, prin care le sunt oferite informații despre modul în care să prepare hrana pentru copii și despre modul în care se pot trata. Aceste tipuri de strategii funcționează.

Ajutând fermierii din zonele rurale sărace, se ajută întreaga țară. Cu cât acești fermieri pot produce mai mult pentru ei și familiile lor, cu atât mai mult pot produce pentru întreaga țară. Acest lucru înseamnă că mai mulți copii vor supraviețui și că mai puține persoane vor fi dependente de produsele din import.

Concluzia finală este că investind în zonele rurale sărace este cel mai inteligent lucru de făcut. Investind se poate produce mai multă hrană pentru populație, se poate crea stabilitate și se poate reduce sărăcia, care este cheia rezolvării crizei alimentare actuale.