Corelatia Dintre Puterea Politica Si Puterea Militara Poloneza
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1.: Puterea, un fenomen social
Puterea politică
Definiție, trăsături și funcții ale puterii politice
Structura și sistemul puterii politice
Resursele puterii politice
Puterea militară
Definiție, resurse și funcții ale puterii militare
Caracteristicile puterii militare
Influența economiei asupra puterii militare
Prestigiu, forță, influență
Concluzii
Capitolul 2.: Raporturi, determinări și influențe reciproce între puterea politică și cea militară
2.1. Influența factorului politic asupra puterii militare
2.2. Rolul mijloacelor și acțiunilor militare în atingerea scopului politic
2.3. Violența politică, factor determinant al violenței militare
2.4. Concluzii
Capitolul 3: Studiu de caz privind corelația dintre puterea politică și puterea militară poloneză
3.1. Polonia ca putere politică regionlă emergentă
3.2. Perspectiva politică asupra puterii militare și a securității statului
3.3. Impactul relațiilor internaționale asupra puterii militare
3.4. Puterea militară actuală a Poloniei
3.5. Analiza evoluției politico-militare dupa 10 aprilie 2010
3.6.Concluzii
Concluzii și propuneri
Lista acronimelor
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Această temă aduce în discuție problematica puterii, un subiect din ce în ce mai analizat și disputat la scară largă. Discuțiile pe aceasta temă conduc către separarea conceptului general de putere în anumite subdiviziuni, care, la rândul lor, interacționează și se intercondiționează reciproc.
Ținând seama de rolul pe care puterea îl deține în cadrul ansamblului vieții sociale, aceasta reprezintă o componentă socială esențială pentru activitatea umană, prin intermediul ei stabilindu-se scopuri și mijloace, dar și strategii după care se va acționa și modalitatea de abordare a acestora, pentru îndeplinirea obiectivelor. În aceste condiții, putem afirma că puterea, este cea care contribuie la manifestarea și organizarea activităților sociale, totodată aceasta impunând ordinea socială care, la rândul ei, este generatoare de putere.
În literatura de specialitate actuală există abordări diferențiate (politologice, istorico-filosofice, sociologice, psihologice, comportamentale etc.) și de multe ori contradictorii ale problematicii definirii puterii, inclusiv a puterii politice, determinate de multitudinea de orientări contemporane referitoare la acest subiect. În ciuda tuturor polemicilor și a neînțelegerilor cu privire la modul în care ar trebui să fie definit acest concept, considerăm că o problemă de amploare în acest domeniu este modul în care formele de putere se manifestă, în funcție de societate și de tipologia acesteia.
Primul capitol, abordează puterea ca fenomen social, oferind informații individualizate despre fiecare dintre cele două laturi ale puterii care sunt analizate din punct de vedere teroretic, din perspectiva definirii lor și a informațiilor generale despre acestea. Astfel, analiza asupra puterii este făcută inițial din perspectivă politică, apoi din cea militară, împreună cu toți factorii determinanți, care structurează, caracterizează și definesc aceste două laturi ale problematicii abordate.
Cel de-al doilea capitol face referire la corelațiile, influențele și determinările reciproce dintre cele două ramuri ale puterii, dar și la raporturile care se stabilesc între acestea din punct de vedere doctrinar, legal, al securității sau al intereselor vizate. Sunt analizate astfel, influența pe care puterea politică o are asupra factorului militar, modul în care violența politică poate conduce la violență militară atât la nivel intern, cât și la nivel internațional, dar și influența acțiunii militare asupra atingerii scopului politic și modalitățile în care aceste mijloace pot duce la obținerea de avantaje politice.
În final, ultimul capitol reprezintă partea practică a lucrării, studiul de caz efectuat asupra modului în care puterea politică și cea militară acționează și se intercondiționează reciproc în mod direct sau indirect și cum influențează aceste raporturi activitățile din interiorul celor două tipuri de puteri, atât din perspectiva trecutului, dar și din cea a prezentului și a viitorului. Totodată, analiza este bazată pe observarea efectivă a situațiilor și pe o strânsă conexiune cu evenimentele și cu desfășurarea acestora în timp real, toate acestea garantând asupra autenticității și originalității părții practice, dar și asupra implicării totale a autorului în studiul și analiza evenimentelor.
Astfel, prin prezenta lucrare se dorește exprimarea într-o formă sintetizată a corelațiilor dintre puterea politică și puterea militară, modul în care acestea se intercondiționează și se influențează reciproc și totodată raporturile existente între aceste două tipuri de putere. Puterea militară este o parte importantă a teoriilor cu privire la conceptul de putere, ea având fundamente politice, pentru că puterea politică decide modul de manifestare a puterii militare. Totodată, evoluția societății a condus către punerea accentului, din ce în ce mai mult, pe încercarea de a aborda din perspectivă politică problemele și conflictele, în ultimă instanță acționându-se prin folosirea intrumentelor și a puterii militare. Scena internațională actuală, fie ea privită din perspectivă socială, politică sau militară, ne înfățișează o serie de noi corelații și raporturi între puterile interne ale unui actor, mai ales în interiorul binomului format din puterea politcă și cea militară. Din acest punct de vedere analiza corelativă dintre cele două, pune în evidență atât în mod teoretic cât și practic influențele reciproce și raporturile din interiorul acestora.
PUTEREA, UN FENOMEN SOCIAL
Puterea politică
Definiție, trăsături și funcții ale puterii politice
”Puterea” la nivel general este structurată și abordată ca un concept, considerată ca fiind în mod exclusiv conceptul cheie al politicii. Ea reprezintă esența activității și a luptei politice, în urma acestora fiind obținut accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern și extern, transpunerea în practică a propriilor programe politice, precum și satisfacerea propriilor nevoi și interese. Celelalte categorii ale sferei politicului (actori, interese etc.) sunt determinate de raporturile cu și față de conceptul de putere și mai ales față de cel de putere politică.
Baza politicii o constituie puterea. Noțiunea de „putere” provine de la verbul ”potera”, din limba Latină, care în traducere înseamnă ”a putea, a fi capabil”, de la care în limba Latină au derivat substantivele ”potenția” și ”potestas”. Primul, arăta capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-l influența sau obliga pe altul, pe când cel de-al doilea avea un înțeles mai mult social și politic, însemnând aptitudinile celor care comunicau și acționau împreună în grupuri sau organizații.
La nivel general, noțiunea de putere, ca și cea de putere politică, are mai multe interpretări și semnificații, atât la nivelul conștiinței cotidiene, cât și la nivel teoretic. Drept exemplu, în dicționarul explicativ al limbii române, puterea este definită ca o capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală sau intelectuală de a acționa, de a realiza ceva, și de a influența soarta sau comportamentul oamenilor cu ajutorul anumitor mijloace, precum: autoritatea, impunerea și violență.
În literatura științifică ea are, de asemenea, mai multe abordări. De exemplu, sociologii pun accentul pe sfera socială, politologii se referă la puterea politică, pe când psihologii menționează puterea de voință a omului. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiții ale puterii. Din punct de vedere al relațiilor internaționale și al diplomației, puterea politică poate fi înțeleasă ca fiind capacitatea unui stat de a influența sau controla alte state, fiecare dintre aceste definiții punând accentul, într-un fel sau altul, pe diferite forme de manifestare a puterii, acestea fiind determinate de modul de abordare și analiză a fenomenului în cauză.
Puterea este multilateral analizată, ea se prezintă în diverse fațete, și în fiecare dintre ele se descoperă una dintre laturile ei. Tocmai de aceea în stabilirea naturii puterii și cauzelor sau motivelor provenienței ei în știința politică există câteva abordări. Fiecare dintre ele centrează atenția pe una din laturile acestui fenomen complex.
Henry Kissinger, definește puterea, mai ales în sfera politicului, ca fiind „capacitatea unei entități de a-și impune voința asupra alteia sau de a rezista presiunii exercitată de altă entitate”, în timp ce Max Webber o numește: „șansa unui actor politic de a-și impune voința sa altui actor politic”, iar Walter S. Jones afirma: „capacitatea unui actor internațional de a-și folosi resursele tangibile și intangibile în așa fel încât să influențeze rezultatele relațiilor internaționale spre propriul beneficiu”. Deși la prima vedere această relație pare că funționează într-o singură direcție, de la actorul ce deține puterea politică, spre cel mai slab, în realitate, puterea politică modifică în mod reciproc comportamentele actorilor, atât a celor ce influențează cât și a celor ce sunt influențați, astfel câștigul unuia nu reprezintă în mod obligatoriu o pierdere echivalentă pentru cel de-al doilea. Astfel, putem afirma că într-o abordare generală, puterea politică constituie capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-și îndeplinească obligațiile pe care le impun obiectivele colective generate de sistem. Puterea politică este, deci, o formă de putere exercitată într-o societate de persoane sau grupuri de persoane, confirmând astfel faptul că termenul se referă în principal la sursele, mijloacele și relațiile dominației, controlului și subordonării, așa cum operează ele în procese și situații sociale și contexte specifice .
Puterea politică există și funcționează în diverse forme: de stat, de partid, locală, internațională etc. Puterea de stat este elementul de bază, fundamental și cel mai bine dezvoltat, care centralizează puterea politică și formează nucleul acesteia.
Constituind împreună cu puterea economică, culturală, administrativă, etc., o formă de putere, anume a puterii sociale, puterea politică își are specificul său, deosebindu-se de alte forme ale puterii prin câteva trăsături distinctive, precum:
Puterea politică este manifestată la nivelul general al societății, asigurând organizarea și conducerea ei la nivel global, dar având un caracter teritorial și propagându-se într-un spațiu delimitat;
Deține capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii pe care le asigură, prin forța de care dispune și în scopul garantării concentrării acestora spre o conducere unitară a entității cu caracter suveran;
Se exercită, de regulă, pe baza unei legislații asigurate de Constituție și seturi de legi ale statului.
Structura și funcționalitatea puterii politice sunt cele care îi asigură acesteia forța și capacitatea de a-și îndeplini rolurile. Așadar, putem afirma că puterea politică asigură organizarea societății în ansamblul său și constituie elementul integrator al acesteia, fiind elementul principal de legătură a structurilor sociale, de control și de coordonare ale statului.
Puterea politică, în ansamblul ei, este alcătuită dintr-o serie de elemente structurale, care îi conferă acesteia scheletul, bazele dar și obiectul asupra căreia aceasta se manifestă. Astfel putem împărții elementele puterii politice, în cinci categorii, dupa cum urmează:
Izvoarele puterii politice: forța, legea, bogăția, prestigiul, cunoștințele, interesele, autoritatea etc.;
Resursele puterii politice: convingerea, dreptul, constrângerea, violența, stimularea, tradițiile, teama, etc.;
Obiectele puterii politice: individul, grupul social, societatea, masele, clasele sociale, națiunile, etc.;
Subiecții puterii politice: elementele active ce coordonează toate procesele ce se desfășoara prin intermediul puterii: elitele și liderii politici, partidi legislații asigurate de Constituție și seturi de legi ale statului.
Structura și funcționalitatea puterii politice sunt cele care îi asigură acesteia forța și capacitatea de a-și îndeplini rolurile. Așadar, putem afirma că puterea politică asigură organizarea societății în ansamblul său și constituie elementul integrator al acesteia, fiind elementul principal de legătură a structurilor sociale, de control și de coordonare ale statului.
Puterea politică, în ansamblul ei, este alcătuită dintr-o serie de elemente structurale, care îi conferă acesteia scheletul, bazele dar și obiectul asupra căreia aceasta se manifestă. Astfel putem împărții elementele puterii politice, în cinci categorii, dupa cum urmează:
Izvoarele puterii politice: forța, legea, bogăția, prestigiul, cunoștințele, interesele, autoritatea etc.;
Resursele puterii politice: convingerea, dreptul, constrângerea, violența, stimularea, tradițiile, teama, etc.;
Obiectele puterii politice: individul, grupul social, societatea, masele, clasele sociale, națiunile, etc.;
Subiecții puterii politice: elementele active ce coordonează toate procesele ce se desfășoara prin intermediul puterii: elitele și liderii politici, partidele politice, statul și instituțiile sale;
Funcțiile puterii politice: conducerea, reglarea, controlul, coordonarea, organizarea, mobilizarea.
Pentru îndeplinirea rolului său, indiferent de forma de manifestare a acesteia, puterea politică trebuie să facă față mai multor funcții. Acestea reprezintă în mod practic prerogativele puterii politice, cele care îi conferă acesteia abilitatea de a îndeplini obiectivele stabilite de către cei care o dețin. Din acest punct de vedere, funcțiile puterii politice sunt următoarele:
Elaborarea liniilor directoare și proceselor de luare a deciziilor, în conformitate cu care trebuie să se acționeze pentru îndeplinirea obiectivelor;
Găsirea formei de organizare celei mai adecvate pentru grupurile sociale, dar, totodată și a societății în întregime, pentru a acționa în conformitate cu conceptele de conducere;
Constrângerea prin diferite mijloace și forme pentru a-i determina pe oameni să acționeze în conformitate cu directivele adoptate, sau de reprimare, coerciție și corectare a celor ce se împotrivesc sau care nu respectă legislația sau normele de comportare delimitate prin legi și constituție;
Controlul și supravegherea evenimentelor, după modul și felul în care se transpun în viața socială deciziile politice prin intermediul liniei politice trasate. De asemenea, puterea politică trebuie să verifice dacă se respectă condițiile prevăzute pentru îndeplinirea obiectivelor, iar în caz contrar, să ia măsurile ce se impun, acestea fiind în conformitate cu legea și servind scopului de a păstra integritatea și unitatea societății.
Din toate cele prezentate anterior, putem afirma totodată, că puterea politică (dar și puterea ca termen general), este un element de o deosebită necesitate atât internă cât și externă pentru o societate, deoarece aceasta este nevoită să se protejeze în mod constant de abuzurile și fenomenele destabilizatoare, apărute atât din exteriorul cât și din interiorul acesteia.
1.1.2. Structura și sistemul puterii politice
Puterea poltică, prin tipologia și componentele sale, reprezintă un element esențial, un subsistem central al întregului sistem politic. Din acest punct de vedere, cunoașterea și organizarea structurii puterii politice sunt elemente de o deosebită importanță, deoarece aceasta se regăsește în toate fenomenele și activitățile care se petrec în interiorul societății. Puterea politică devine, prin urmare, un moderator dar și modelator social, având un caracter precis și concret. ”Concluzia care se impune este că, în societate se manifestă două tipuri de putere: politica si ne-politica”. Primul tip se referă la autoritatea instituțională, cu trimitere la puterea regimului politic, respectiv, a statului. Cea de-a doua abordează atributele puterii existente în afara statului, a regimului politic și a sistemului politic. Astfel, în sfera puterii politice, structura acesteia poate fi abordată din două perspective, cea internă și evident cea externă (internațională).
Din perspectivă internă, în sfera puterii politice intră următoarele elemente structurale:
PUTEREA SUVERANĂ A STATULUI- reprezentată de puterea acestuia de a îndeplini și realiza voința celor ce se află la conducere, ca voință generală și totodată obligatorie. Manifestarea acesteia are loc prin mecanismele și autoritățile împuternicite pentru a exercita puterea prin anumite competențe ale acestora, ele fiind organizate în mod ierarhic și fiind subordonate puterii suverane a statului. Această putere statală are de asemenea capacitatea de a organiza și de a conduce societatea, deoarece ea deține pârghiile și mecanismele de coerciție necesare pentru buna funcționare a acesteia și respectarea legilor. Putem afirma deci, că prin intermediul principalelor sale structuri, statul este pilonul central, stâlpul puterii politice.
PARTIDELE ȘI ORGANIZAȚIILE POLITICE – Obiectivul structurilor de acest tip, mai ales al partidelor politice este deținerea și controlul asupra puterii politice în scopul de a-și exercita voința prin intermediul acesteia. Totodată ele reprezintă expresia instituționalizată a structurii politice, această formă de organizare implicând două aspecte cheie și anume: constituirea lor ca instituții apte de a participa permanent la viața politică în calitate de structuri de sine stătătoare și consacrarea de către puterea de stat a statutului partidelor în structurile puterii politice.
MASS-MEDIA – reprezentată de mijloacele moderne de informare și comunicare de care societatea dispune în prezent, aceasta având actualmente o mare capacitate de influențare a opiniei publice și deci, un rol deosebit de important în mecanismul de conducere a societății și în desfășurarea acestuia. Din acest punct de vedere libertatea mass-media nu este deplină în niciun stat din lume, deoarece puterea politică dorește în mod evident să foloseacă această influență pe care mass-media o are în scopul servirii intereselor proprii. ”Astăzi, mai mult ca oricând, telecrația sau arta de a guverna prin televiziune a devenit o trăsătură constitutivă a puterii politice”. Indiferent de formele mass-media și de mijloacele utilizate (cuvânt tipărit, sunet, imagine, etc.), ”mass-media îndeplinesc, dupa caz, ori după dorința celui care le controlează, unele și aceleași funcții: mijloc de mobilizare politică, factor de manipulare și uneori, instrument de "neutralizare" sau de dezactivare socială”.
Din perspectivă externă (internațională), în sfera puterii politice se poate lua în calcul ca element structural puterea internațională. Aceasta este practic o altă variantă a conceptului de putere politică, dar adaptată la spectrul și sfera de influență a relațiilor internaționale. Deoarece la nivel mondial nu există o putere centrală, exercitarea puterii de către alianțe, coaliții sau alte organizații cu caracter politico-militar, tinde să îndeplinească un rol similar cu cel al statului în viața internă a societății. Modele consacrate ale puterii internaționale sunt: modelul unipolar sau hegemonic, bazat pe o singură putere dominantă (”pax romana”), modelul bipolar, bazat pe o societate divizată între două mari pueri (perioada postbelica – N.A.T.O./Tratatul de la Varșovia) și modelul multipolar, cunoscut și ca echilibrul de forțe, în care mai multe centre de putere echilibrează arena globală, împiedicând astfel una dintre forțe să preia puterea și să devină putere hegemonică.
Puterea internațională este supusă în momentul de față unui proces dual, de eroziune și de difuzare. Procesul de eroziune constă în ineficacitatea încercărilor de a schimba sau influența cursul evenimentelor, dar și de a rezolva noile probleme apărute la nivel internațional. Difuzarea este reprezentată în mod practic, de înmulțirea numărului de centre de putere, atât pe plan local cât și regional sau global și totodată a unităților politice autonome.
1.1.3. Resursele puterii politice
Influența exercitată de factorii politici în societate, inclusiv de putere, este într-o puternică relație de dependență cu resursele disponibile, care reprezintă valori ce pot fi utilizate pentru a produce rezultatele politice așteptate. Majoritatea analiștilor politici sunt de acord că termenul de resursă pentru puterea politică poate fi reprezenat de orice element care conferă unei persoane sau unui grup de persoane, partid, etc., un anumit grad de control asupra a ceea ce alții au nevoie sau își doresc. Desigur că aceste resurse ale puterii, depind de tipul de societate și de tipologia grupurilor sociale care sunt angrenate în raporturile din interiorul acesteia. Astfel, putem defini resursele puterii politice, la modul general, ca fiind modalitățile și mijloacele care sunt mobilizate, pentru a influența în contexte ce țin de societate și de viața socială, modul de comportare al actorilor politici și a celorlați participanți, aflați în diferite relații sociale, pentru a atinge scopuri sau obiective politice.
Resursele puterii tind să se organizeze și să se instituționalizeze în structuri de dominație relativ stabile pentru fiecare tip de societate. Resursele la care apelează puterea politică, sunt în general variate și se manifestă într-o gamă largă de forme. Sociologii Keith Dowding și Philippe Braud prezintă în lucrările lor "Puterea" și, respectiv, "Sociologie politică" (Paris, 1994) câteva exemple relevante pentru organizarea principalelor categorii de resurse politice, pe care le vom clasifica și descrie în următoarea etapă:
CUNOAȘTEREA POLITICĂ (INFORMAREA), care presupune dobândirea și folosirea informațiilor de mare valoare de către putere, sau a informațiilor de nivel strategic, care ajută la organizarea societății sau la conducerea ei în ansamblu. Este important de semnalat faptul că informația politică intervine în mod nemijlocit în sistemul și subsitemele puterii politice, constituind o resursă de importanță majoră a acestora. Iată deci principalul motiv pentru care actorii politici își doresc și negociaza obținerea informației politice. Informația domină orice demersuri ale puterii. Astfel, conform opiniei lui Jacqueline Russ : "În societățile post-industriale,…, în cadrul cărora producția încetează să apară ca centru al vieții economice pentru a lăsa locul gestiunii și comunicării, transmiterii de informații, locul puterii se deplasează. De acum înainte ne aflăm în mijlocul relațiilor, legăturilor, rețelelor, interconexiunilor care înalță zidurile sistemelor de putere; posibilitatea de a transmite un mesaj, apartenența la o structură de rețele, manevrarea informațiilor, pun o nouă temelie de dominație și creează o legitimitate inedită pentru puterile de decizie."
COMUNICAREA POLITICĂ, prin care se înțelege liantul care asigura desfășurarea în mod natural și legal a raporturilor dintre guvernanți și guvernați, printr-o legătură continuă și o comunicare constantă. Ea exprimă legitimitatea autorității puterii politice și se manifestă în mod practic prin intermediul activității desfășurate de instituțiile specializate, care au ca scop aflarea, discutarea și culegerea informațiilor și a opiniilor cu privire la problemele guvernării. Comunicarea politică, abordează în esența ei, trei categorii de factori. Aceste trei diviziuni de factori, sunt rezultate din interacțiunea dintre modul în care situațiile sunt în realitate și modul în care acestea sunt percepute, astfel cele trei categorii de factori fiind: informațiile, interpretarea lor (în raport cu scopurile și obiectivele avute) și decizia de a le utiliza (coordonată de apartenența politică a guvernării).
PUTEREA ECONOMICĂ. Chiar dacă poate reprezenta sursa unor conflicte sau inconveniente de ordin moral, puterea economică este una dintre cele mai importante resurse de acțiune (exprimată desigur prin intermediul veniturilor, a capitalului economic și financiar, a bazei materiale și logistice, etc.) utilizată pentru obținerea și păstrarea puterii politice. Puterea economică (baza materială care propulsează nivelul de civilizație), depinde de resursele umane utilizate (nivelul de calificare, gradul de coeziune, disciplina și spiritul organizatoric ale forței de muncă), resursele financiare (avere, rezerve de stat, pachete de acțiuni etc.), bogățiile naturale (un potențial de mare preț al acestei forme de putere) și, mai ales, de orientarea pe care puterea politică o imprimă strategiilor de dezvoltare economică dintr-o societate. Niciodată, și cu atât mai puțin în perioada contemporană, puterea nu a putut fi concepută fără a exista sprijinul financiar. În acest context, spiritul capitalist a pătruns și în universul politicii, nu numai în noua ordine economică, astfel că promovarea intereselor politice de grup a fost încredințată unor instituții specializate, conduse de lideri cărora le-au fost puse la dispoziție nenumărate resurse, printre care și cele financiare care au avut și au în continuare un rol primordial. Este esențial să remarcăm că atât în viața internă a statului, cât și pe plan internațional, puterea economică se află într-o strânsa interdependență cu puterea politică: astfel, nu poate exista putere politică echilibrată și compatibilă cu normele vieții democratice, care să nu se fundamenteze pe o putere economică sănătoasă, după cum
orice sistem economic are nevoie de intervenția și sprijinul factorului politic pentru o dezvoltare normală.
Problema utilizării banilor, pentru păstrarea sau obținerea puterii politice, este una sensibilă, această resursă putând fi utilizată atât pentru campanii de imagine, în vederea stimulării dialogului dintre putere și societate, dar și pentru coruperea, intimidarea sau eliminarea adversarilor de pe scena politică. Dacă scopul utilizării banilor este o guvernare care îi folosește și administrează în folosul comunității, atunci utilizarea acestora trebuie să fie dedicată exclusiv scopurilor sociale. În caz contrar, puterea politică devine dependentă de cea economică și își dovedește lipsa de eficacitate și de viabilitate.
AUTORITATEA LEGITIMĂ ȘI LEGALITATEA. Autoritatea legitimă se află în strânsă legătură cu elementul de cunoaștere politică (informarea). Cunoașterea calificată, este cea care dă reprezentanților puterii politice calitatea de a-și exercita puterea, aceștia având cunoștințele necesare apicării elementelor acesteia. În consecintă, aceasta este capacitatea actorilor instituționalizați ai puterii de a da altor actori comenzi autoritare, de a le cere subordonaților lor să acționeze în anumite moduri și este deci, o resursă a puterii politice.
Legalitatea este resursa care se bazează pe constrângerile legale în situația în care normele de drept sunt încălcate sau se presupune că au fost încălcate. Ea reprezintă, în primul rând, resursa a cărei țintă este să ordoneze scopurile și mijloacele pe care le formulează membrii unei societăți. Odată cu nerespectarea ei pot apărea abuzuri si subiectivism din partea instituțiilor puterii, care vor avea consecințe negative dintre cele mai severe asupra ordinii și stabilității sociale.
1.2. Puterea militară
1.2.1. Definiție, resurse și funcții ale puterii militare
În continuarea abordării teoretice a conceptului de putere, vom încerca să analizăm, să definim și să descriem acest tip de putere. Termenului de ”putere militară”, nu i se poate atribui o definiție universală, însă, în încercarea de a oferi o definiție cât mai completă a acestuia, putem spune că, puterea militară reprezintă capacitatea de acțiune armată a unui stat, asigurată de potențialul său militar, analizată prin prisma tuturor elementelor ce intervin în determinarea acestuia (personal, armament, logistică, infrastructură, buget, etc.), cu scopul de a garanta atât securitatea proprie sau a aliaților, dar și de a îndeplini alte obiective politice sau militare.
În perspectiva devenirii sale istorice, puterea militară este în creștere explozivă în raport cu datele sale anterioare, dar în regres sau cel puțin stagnare comparativ cu celelalte forme de manifestare ale puterii, fie ele și unele de natură simbolică. Totuși, puterea militară a rămas la fel de divizată între principalii jucători regionali sau globali ca și în urmă cu două milenii sau cu două secole. Hegemonia globală, judecând strict din punct de vedere militar, este la fel de improbabilă ca și în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Posibilitățile tehnologice și globalizarea au făcut ca pe scena puterii, geografia statelor sau a regiunilor să fie una care aproape că nu mai contează în lumea de azi. Ca fenomen general al istoriei cunoscute, mai ales în ultimul mileniu, puterea militară se deplasează de la est la vest (din Orient spre Occident) și de la sud la nord, urmând același traseu ca și puterea economică.
Măsura noțiunii de putere militară, se conturează astfel, prin capacitatea organizației (sau organizațiilor) militare ale unui stat, de a îngloba, utiliza și transforma resursele naționale, de orice natură, în capabilități militare ale statului. Acestea din urmă sunt considerate eficiente în măsura în care, statul își poate asigura suveranitatea și sustenabilitaea dar și abilitatea de a se impune în fața adversarilor. Totodată, aceste elemente nu se referă numai la resursele materiale sau fizice. Un stat poate avea bugete militare generoase și forțe umane numeroase, dar dacă există probleme de ordin doctrinar, sau această doctrină este aplicată necorespunzător în problemele de antrenare a efectivelor, leadership sau norme de comportament organizațional militar, capacitatea militară și implicit puterea militară a statului vor avea de suferit. Problematica măsurării puterii militare a unui stat nu se regăsește numai în aceste aspecte. Din acest punct de vedere, nu putem cuantifica puterea militară din perspectiva unui singur element sau a două dintre ele. Prin acest procedeu, vom putea desigur clasifica puterile militare ale statelor din perspectiva lor numerică, însă aceasta nu poate să ne ofere o viziune de ansamblu asupra capacităților și capabilităților militare ale unui stat. Spre exemplu, măsurând efectivele umane ale unui stat, putem ierarhiza actorii în funcție de acest criteriu, însă nu putem afirma că cea mai mare armată din punct de vedere al efectivelor umane este și cea mai puternică.
Odată finalizată încercarea de a oferi o definiție pentru conceptul de ”putere militară” care să ne poată oferi o imagine cât mai completă a acestuia, putem extrage și principalele funcții (misiuni) ale puterii militare. Astfel, dincolo de latura ei militară, care este scopul său primordial, îndeplinește și alte funcții și are și alte roluri:
Rolul principal al puterii militare este asigurarea suveranității și independenței statului de care aparține și pe care îl deservește. Acest prim rol, și-a modificat ulterior structura, odată cu apariția noilor organizații politico-militare, astfel, puterea militară a unui stat având și un alt rol, de a asigura același lucru și pentru organizația, coaliția sau alianța din care face parte, și pentru celelalte state membre ale acesteia;
Un alt rol important este reprezentat de asigurarea securității statului, dar și a cetățenilor acestuia, în toate împrejurările și situațiile în care ajutorul militar este necesar sau celelate autorități nu reușesc să asigure siguranța cetățenilor;
În ultimele decenii, un accent foarte mare este pus pe rolul de pregătire și instruire a trupelor în vederea executării și îndeplinirii misiunilor în cadrul coalițiilor, nu numai pe teritoriul național sau într-o singură zonă de operații.
Aceste roluri și misiuni sunt desigur cele la nivel general, însă pentru o mai bună înțelegere a acestora, putem aduce drept exemplu misiunile puterii militare și a armatei în România. Astfel, ”Misiunea fundamentală a Armatei României constă în apărarea intereselor naționale ale României, în condițiile democrației constituționale și ale controlului democratic și civil asupra forțelor armate. Armata trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze și să contracareze o eventuală agresiune împotriva României și a aliaților săi”. Pornind de la aceasta, conform documentelor politico-militare în domeniu rezultă că, în România, puterii militare îi revin următorele misiuni:
Contribuția la securitatea României pe timp de pace;
Apărarea României și a aliaților săi;
Promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării;
Sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților locale în caz de urgențe civile.
Desigur că pentru asigurarea acestor condiții și îndeplinirea acestor funcții, puterea militară se folesește și deci în mod implicit are nevoie, de anumite resurse. În încercarea de a analiza puterea militară este necesar să continuăm prin a ne îndrepta atenția asupra resurselor pe care aceasta le uzitează. Aceste resurse sunt practic o capacitate a statului la nivel național prin care acesta asigură puterea militară a statului (Anexa 1).
Bugetul Apărării – reprezintă măsura generală prin care se pot compara cel mai ușor puterile și investițiile militare. Acesta se acordă ca procent din produsul intern brut (PIB) al unui stat, dar se compară prin valoarea sa absolută. Practic, prin bugetul apărării înțelegem distribuția resurselor din bugetul de stat către puterea militară și în interiorul componentelor acesteia pentru toate serviciile, necesitățile și procesele pe care aceasta le servește, necesită și îndeplinește;
Resursa umană – se referă atât la resursa numerică dar, și la calitatea acesteia. Este evident faptul că un număr cât mai mare de forțe umane luptătoare este important în majoritatea conflictelor însă nu trebuie neglijată problematica referitoare la calitatea acesteia. În mometul de față trăim într-o eră a informațiilor și a datelor, cele mai importante și mai utile părți ale acestora se referă la valoarea numerică a resursei umane și la calitatea acesteia, la nivelul de instruire al cadrelor militare și modul în care resursa umană este educată să gândească și să acționeze.Toate aceste informații de nivel calitativ și cantitativ contribuie la evaluarea resursei umane și a potențialului acesteia într-o situație de conflict;
Infrastructura militară – Această categorie de resurse însumează infrastructura fizică pe care o posedă puterea militară, măsurată în baze, instalații, echipamente, facilități, etc.. În această categorie putem include atât numărul, cât și calitatea cazărmilor, a poligoanelor și terenurilor de instrucție, a unităților medicale, dar și a proiectelor și a planurilor militare aflate în desfășurare pentru construcții sau alte facilități. Această categorie de resurse reprezintă una foarte importantă deoarece ea trebuie să susțină capabilitățile de luptă ale unui stat în caz de conflict sau orice altă necesitate de intervenție, combinând astfel protecția activă cu cea pasivă a statului;
Instituțiile militare de cercetare, dezvoltare și formare – Odată cu evoluția și transformarea rapidă atât în domeniul tehnologic cât și în cel militar, este nevoie de instituții specializate, care să se concentreze pe cercetarea, dezvoltarea, testarea și evaluarea noilor reglementări și provocări în materie de război. Aceste instituții pot fi academii specializate în instruirea trupelor cu privire la arta militară și istoria războiului, centre de pregătire tehnică unde se pot dezvolta și testa noile tehnologii, centre de cercetare axate pe studiul forțelor militare ale altor state, pe cultura organizațională a acestora și pe capabilitățile armate ale lor, dar și centre de instruire pentru trupele proprii pentru dezvoltarea abilităților de luptă și a tehnicilor specifice luptei armate;
Baza industrială a apărării – reprezintă a 5-a categorie de resurse a puterii militare și se materializează prin numărul și calitatea firmelor, a fabricilor și a instituțiilor de care statul depinde pentru producția de armament, tehnologii, echipamente și facilități militare;
Tehnica, echipamentul și armamentul din dotare – deși ultima pe lista resurselor puterii militare, această categorie nu se poate spune că este mai puțin importantă decât celelalte. Ea se referă la efectivele tehnice pe care puterea militară le deține, la numărul și la tipul acestora, dar nu numai a tehnicii specifice luptei ci și a celei de susținere logistică, transport sau mentenanță. Combinând această categorie cu resursa umană a unei puteri militare, putem practic să cuantificăm numărul forțelor care pot acționa pentru îndeplinirea unui scop sau atingerea intereselor naționale. De asemenea, acest nivel tehnic al armamentelor și echipamentelor din dotare ne poate oferi informații cu privire la celelalte resurse ale puterii militare, precum bugetul apărării, instituțiile de cercetare sau baza industrială a apărării.
Este cunoscut faptul că, din punct de vedere al evoluției pe plan tehnologic și al cercetării în domeniul militar, aceste armamente și unități tehnice sunt din ce în ce mai dezvoltate. Astfel, fiecare dintre aceste mari categorii integrează noi sisteme tehnice diversificate ce înglobează un număr mare de componente tehnologice care descriu câmpul de luptă modern. În consecință, colectarea de date despre aceste aspecte poate aduce informații cruciale cu privire la puterea militară asupra căreia se efectuează studiul și asupra capacităților și capabilităților de luptă ale acesteia.
1.2.2.Caracteristicile puteri militare
La nivel intern, puterea militară este o structură de tip birocratic, cu o ierarhie strictă și cu un număr mare de reguli, îndatoriri și obligații, funcția primară a acesteia fiind asigurarea securității statului prin intermediul folosirii violenței organizate împotriva oponenților.
Deoarece modul de manifestare violentă a puterii și folosirea acestor mijloace nu este agreată în mare parte la nivel internațional de către societatea modernă, puterea militară, în interioul unui stat, izolează mediul militar și produce pentru acesta noi specialiști, pregătiți să ia parte la conflicte și să opereze în mod profesionist în teatrele de operații. În aceste condiții, cheia funcționării puterii militare și a atingerii unui nivel cât mai bun de performanță se regăsește în respectarea ordinelor și îndatoririlor, coroborată cu o bună pregătire a viitoarelor cadre ce urmează să activeze ca elemente în cadrul puterii militare.
Este cunoscut faptul că, puterea militară folosește mijloacele violente ca ultimă variantă de acțiune în cazul apărării sau în condițiile recentelor conflicte și condiții geopolitice, în cazul sancționării anumitor mișcări sau comportamente violente asupra maselor. Astfel această caracteristică a puterii militare, de a interveni pentru medierea sau remedierea unui conflict sau situație tensionată, este un aspect de o relativă noutate, fiind accentuată mai ales în ultimele decenii odată cu apariția noilor amenințări la adresa actualului mediu de securitate. Această capacitate de a interveni pentru a soluționa probleme globale s-a dezvoltat odată cu evoluția conceptului de luptă împotriva terorismului, sau violență împotriva statului, mai ales la nivelul marilor puteri și organizații internaționale. Toate acestea se întâmplă și datorită faptului că, la nivel intern, puterea militară se bazează pe anumite reguli și valori sociale care sunt reprezentative pentru aceasta și care o caracterizează în toate aspectele ei.
O altă caracteristică a puterii militare este reprezentată de rigiditatea acesteia, trăsătură ce îi conferă puterii militare o latură conservatoare, acest lucru fiind foarte bine ilustrat în capacitatea redusă de a renunța la anumite concepte consacrate ca fiind eficiente sau ”bune”, sau de a implementa noi concepte, tehnologii, echipamente, etc., fără a opera cu acestea o perioadă mai îndelungată. Motivul pentru această latură conservatoare a puterii militare este probabil, acela că, adoptarea noilor concepte, sisteme, etc., produce și modificări la nivel social și în interiorul organizației militare. Astfel, de cele mai multe ori când la nivelul puterii militare apar schimbări de ordin doctrinar sau de organizare, acestea sunt mediate și discutate în principal de factorul politic. Desigur acesta nu este singurul motiv pentru această caracteristică a puterii militare, existând și altele precum lipsa participării sau participarea limitată la conflicte recente, astfel lipsind ocaziile de a intra în contact cu noile tehnoligii, doctrine sau echipamente. Deși toate aceste aspecte precum rigiditatea, structura ierarhică și caracterul conservator al puterii militare o caracterizează în toate aspectele ei, există două categorii de elemente care sunt într-o continuă mișcare dinamică și dezvoltare. Primul dintre acestea este creșterea numărului situațiilor în care conflictele moderne necesită folosirea diferitelor inovații tehnologice. Aceste situații nu pun forța umană pe un plan secund, însă, fac ca factorul uman să acționeze din umbră, controlând aceste elemente tehnologice. Astfel, în loc să fie structurată în principal pe forțe luptătoare, puterea militară se concentrează foarte mult pe sisteme avansate de tehnologie și operarea cu acestea. Un exemplu elocvent în această direcție îl reprezintă forțele aeriene, unde, pentru un singur pilot există alți zece sau cincisprezece oameni care se ocupă de mentenanță, planificare logistică sau organizarea resurselor. Practic, un singur om operează la nivelul unui singur element tehnic de luptă (în acest caz avionul), însă pentru a putea executa acest proces în mod optim, este nevoie de ceilalți lucrători care îi facilitează munca.
Cea de-a doua forță care promovează schimbarea în interiorul puterii militare se referă la nevoia constantă de a îmbunătății mecanismele de subordonare și ierarhizare a puterii militare în interiorul acesteia. Astfel, odată cu schimbările care apar la nivel social, puterea militară este nevoită să își adapteze structura în funcție de cerințele mediului.
Trăsăturile specifice puterii militare la nivel internațional au desigur implicări dincolo de viața personală a fiecărui individ. Modul în care puterea militară acționeză și își face simțită prezența la nivel global este un element ce are un impact major asupra naturii și a societății în care acționează. Astfel diferențele între puterile militare ale lumii sunt date de elemente precum profesionalismul și buna pregătire a cadrelor militare, de superioritatea tehnologică sau de specializarea și antrenarea cu cele mai moderne și mai dezvoltate sisteme de armament. Datorită acestor aspecte, un nivel cât mai ridicat al puterii militare, este asociat cu o mare putere politcă, cu o economie și o societate puternică. De asemenea, caracterul de organizație ierarhică cu structură rigidă bazată pe respectarea ordinelor și pe disciplină în rândul indivizilor ce activează în cadrul puterii militare, este dovada unui bun control politic asupra laturii militare a statului, în condițiile în care aceasta funcționeză conform acestor reguli.
În concluzie, deși puterea militară tinde să fie o structură rigidă, de tip birocratic, cu o organizare ierarhică, bazată pe respectarea ordinelor și regulamentelor, ea este într-o continuă mișcare dinamică, datorită provocărilor tehnologice, de securitate și nu în ultimul rând sociale, care apar constant la nivel intern și internațional, provocări care fac necesară această adaptare a factorului militar pentru a putea ține pasul cu acestea și pentru a-și îndeplini rolul și funcțiile de bază în cadrul societății.
1.2.3.Influența economiei asupra puterii militare
Faptul că puterea militară are o dimensiune economică este deja un aspect cunoscut și foarte bine stabilit. Toată lumea știe că, dacă ai suficienți bani și mijloace economice, în pofida vulnerabilităților numeroase pe care le generează bogăția, poți să ai și puterea militară care să îți garanteze securitatea necesară. Cu alte cuvinte, deși vulnerabilitățile sunt direct proporționale cu valoarea și impactul social al bogăției, puterea militară și capacitatea acesteia de a asigura securitatea este direct proporțională cu puterea economică și financiară.
După cum am amintit și în părțile și subcapitolele anterioare, latura economică are o deosebită importanță în interiorul proceselor care se petrec în cadrul unui stat, între state și de asemenea, între diferitele puteri cu care acesta/acestea acționeză și pe care le dețin (politică, socială, militară). ”Economia a constituit și va constitui întotdeauna unul din pilonii de bază ai edificării unei puteri militare credibile și atingerii unui grad de securitate suficient la nivel național, regional sau internațional”.
Puterea economică nu se referă numai la o posesie momentană a unor resurse de o anumită natură ci și la capacitatea de a le exploata, menține, spori și a decide modul în care acestea vor fi folosite sau alocate. Astfel, deținerea anumitor resurse dar, imposibilitatea exploatării acestora, oferă o putere economică doar virtuală, deoarece acestea nu pot fi folosite în scopul atingerii unor scopuri sau interese. La polul opus, există state care nu dețin resurse materiale diversificate dar, care reușesc prin alte mijloace economice să își păstreze dominația și puterea economică. Este cazul Japoniei, care, practic, nu deține aproape nici un fel de resurse naturale (90 % din materia primă este importată), al Elveției, situată într-o zonă fără resurse, dar și al altor țări. Un stat puternic din punct de vedere economic este un stat stabil, care își permite inițiative politice și strategice și care va fi totdeauna ascultat și respectat.
Așadar, dimensiunea economică a securității este una de tip sinergic și esențial, întrucât adună în jurul ei și integrează în același concept de putere toate celelalte dimensiuni – umane, culturale, sociale, informaționale și militare – dându-le forță și consistență.
Raporturile de natură economică stabilite între puterea militară și societate sunt mediate politic, în sensul stabilirii proporțiilor și finalităților în ceea ce privește rolul și funcțiile interne și externe ale armatei, condițiile și misiunile în care va fi folosită violența organizată, respectiv în care vor fi folosite forțele armate, dotarea tehnică a Armatei. Statul trebuie să întreprindă acțiuni sistematice în domeniul economic pentru a stabili noi direcții și priorități în dezvoltarea, concentrarea și specializarea producției naționale de apărare și pentru a stabili principiile, normele și regulile pentru folosirea potențialului economic național în vederea pregătirii și desfășurării războiului. În acest context, economia națională se constituie ca un factor obiectiv de influență asupra puterii militare a unui stat (Anexa 2) .
Relația dintre puterea economică și cea militară, se poate cuantifica în mod primar, prin intermediul bugetului apărării, reprezentat practic de bugetul pe care puterea militară a unui stat îl are pentru a-și susține procesele necesare funcționării și respectării planificărilor și termenelor stabilite. Astfel, suma de bani dedicată puterii militare, ca procent din PIB (produsul intern brut) al unui stat reprezintă acest buget. Desigur că acest procent nu este similiar pentru toate puterile militare, iar valoarea numerică a sumei diferă în funcție de PIB pentru fiecare stat. Este evident faptul că valorile nu pot fi similare, datorită faptului că statele au relații internaționale diferite în funcție de interese, regiune, vectori și sfere de influență, etc.. Păstrând totuși proporțiile, economia unui stat are o influență majoră în cadrul determinării puterii militare a acestuia, toate resursele puterii militare, sau o mare parte dintre acestea bazându-se pe latura și pe puterea economică. Astfel, toate resursele puterii militare sunt infleunțate de factorul economic. ” Acum economia este „motorul” fără de care puterea națională, fie ea politică, socială sau militară, nu poate funcționa la parametrii normali. Intercondiționarea dintre componentele puterii naționale este evidentă, iar puterea militară nu poate exista fără puterea economică, fără o economie robustă, cu creșteri semnificative”. Economia și finanțele reprezintă potențialul economic al unei țări și influențează potențialul militar, de ordine și siguranță publică, deci de securitate, așa cum și acesta asigură buna funcționare a economiei și finanțelor.
Există trei categorii de resurse ce formează puterea economică a uni stat, acestea fiind într-o strânsă interdependență:
Resursa financiară, reprezentată efectiv de valoarea numerică a fondurilor de care statul dispune pentru facilitarea proceselor și cheltuielile curente;
Resursa umană, reprezentată de numărul lucrătorilor sau a celor care sunt capabili sau apți pentru a lucra în diferitele ramuri ale economiei;
Resursa materială, constând în posesia anumitor resurse precum cele naturale sau ale solului, care în urma exploatării sau procesării pot aduce avantaje din punct de vedere economic.
Relația dintre cele trei tipuri de resurse ale economiei este una ciclică, ele depinzând într-o mare măsură una de cealaltă. De exemplu, resursa financiară este cea care este influențată în cea mai mare măsură de economie. Odată cu funcționarea sectoarelor ce produc resursă financiară aceasta este la rândul ei redistribuită către celelalte sectoare. Această resursă financiară are efecte și asupra celorlate tipuri de resurse precum cea umană sau materială. În condițiile absenței resursei financiare, resursa umană va fi în scădere, datorită lipsei fizice a creanțelor care va produce migrații în masă. De asemenea, resursa materială nu va putea fi exploatată dacă nu există fonduri alocate pentru acest proces, pentru care sunt necesare anumite investiții precum echipamente, tehnică, mijloace de protecție a muncii, etc. Situația este similară și pentru celelate două tipuri de resurse. În lipsa fie ea și parțială a uneia dintre acestea, celelate două vor fi puternic influențate și vor avea efect deci și asupra puterii militare.
În domeniul militar, cele trei tipuri de resurse, sunt importante în mod egal, toate rezumându-se în modul în care economia imfluențează puterea militară a unui stat, nu numai în raport cu alte state, dar și pe scena globală, în eventualitatea necesității unei intervenții în teatrele de operație din afara statului. Din acest punct de vedere, Carta ONU, la articolul 26, recunoaște faptul că pentru promovarea stabilității și menținerea păcii și securității internaționale este necesară folosirea pentru înarmări a unui minimum din resursele umane și economice ale lumii.
Prin urmare, puterea militară a unui stat, dar și a lumii întregi depinde tot mai mult de nivelul de dezvoltare economică. Constituirea și susținerea unei puteri militare profesioniste și credibile necesită fonduri financiare, resurse umane, capacități industriale și materiale semnificative. Economia, alături de finanțe, tehnologie și informații, este cel mai dinamic și complex factor ce poate genera putere militară. Astfel, capacitatea de a pregăti, echipa și înzestra forțele armate depinde de modul de organizare a economiei naționale, și totodată de capacitatea acesteia de a produce și de a pune la dispoziție resursele și mijloacele necesare pentru facilitarea acestor procese.
Prestigiu, forță, influență
Pe plan internațional, puterea reprezintă, în același timp atât un scop în sine, cât și un mijloc de atingere a altor obiective. Ea este într-un cuvânt, moneda de schimb în politica internațională, pe care o putem defini ca fiind însăși lupta pentru putere. Din acest punct de vedere, este necesar să explicăm conceptul de putere sub cele două forme ale sale, cea de forță și cea de influență.
Analizând cele două forme din perspectiva definirii lor, putem spune că termenul de forță se referă la renunțarea în mod practic a folosirii mijloacelor diplomatice și aplicarea mijloacelor de forță, cele fizice. În această privință, puterea militară este și a fost cel mai important atribut al puterii în general, abordată prin prisma acestei laturi de forță. Prin forță, analizată din punct de vedere politic, se poate întelege capacitatea puterii de a folosi în mod corespunzător și la momentul potrivit, mijloacele de care dispune. Fără sancțiunea forței, puterea este lipsită de substanță, având drept exemplu eficacitatea unei legi în condițiile în care pentru aceasta nu sunt prevăzute anumite sancțiuni. Forța politică semnifică astfel aplicarea de sancțiuni în situațiile în care nu există supunere de bunăvoie față de putere. Ea presupune, uneori, limitarea sau eliminarea totală a alternativelor într-o acțiune socială și apare ca un mijloc de constrângere în confruntarea cu alte forțe pe care, în cele din urmă, le domină.
Una din definițiile care pot fi date forței politice este cea de ”ansamblu de mijloace (umane și materiale) de coerciție, presiune, distrugere sau construire pe care voința politică a unei (unor) clase, bazată pe instituții și grupări, le pune în acțiune pentru a asigura respectarea unei ordini convenționale sau, dimpotrivă, pentru a o schimba”. Forța este un suport al stabilității în viața politică prin asigurarea echilibrului unei comunități în raport cu altele și chiar a coeziunii interne a acesteia, în situațiile în care puterea politică instituită reușește să domine net mișcările de opoziție cu care se află în competiție. De aceea, trebuie subliniat faptul că forța trebuie să dispună de o multitudine de mijloace politice, economice, militare, diplomatice, culturale etc.
Totuși, actualul mediu internațional, privit atât din punct de vedere al economiei, al securității sau al relațiilor dintre state, ne arată că această folosire a forței capătă și valențe mai puțin violente. Astfel, actualele organzații internaționale și organisme de control ale fenomenelor destabilizatoare sancționează prin recurgerea la forță, dar nu în mod violent (în măsura în care este posibil), statele care prezintă riscuri sau pericole la adresa securității internaționale. Toate aceste sancțiuni și măsuri violente se impun prin intermediul forței, dar cu ajutorul influenței. Termenul de influență, semnifică o acțiune pe care o persoană, un grup, o instituție o exercită asupra alteia (altora), modificând starea acesteia (acestora), sau comportamentul ei (lor) față de cel anterior. Din punct de vedere ideologic, putem defini influența politică drept ”acel complex de acțiuni politice, întreprinse mai mult sau mai puțin deliberat, pentru a forma sau modifica comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri etc, prin recurgerea la diferite mijloace economice, politice și psihologice, pentru cucerirea sau menținerea puterii politice”. Așadar, influența reprezintă un mijloc de a extinde, argumenta sau a obține consimțământul față de puterea existentă, ea neputând fi identificată cu puterea însăși. Influența este deci însoțitorul firesc al puterii, mijlocul său normal de acțiune, un substitut sau efect al puterii, dar nu puterea însăși. Întrucât influența se exercită, în principal, prin intermediul puterii, ea reprezintă un complex de interese și relații angajate în lupta pentru putere. Influența este, în același timp un proces ce se poate exercita din două direcții. Ea poate veni de la putere (autoritatea publică) asupra tuturor palierelor sociale, prin sistemul organizat de răspândire a valorilor politice favorabile. Puterea politică și mai ales statul, sunt la rândul lor, influențate de diversele categorii politice care activează în societate. Semnalele transmise reciproc de actorii sociali mai sus numiți contribuie la identificarea soluțiilor pentru realizarea mediului social și oferă soluții asupra modului de funcționare a mecanismului decizional, a gradului de credibilitate a valorilor politice și a sistemului puterii politice.
În strânsă relație cu puterea sub formele ei de forță și influență se află și prestigiul. Sintagma "prestigiu politic" desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un organism politic, un grup în virtutea valorilor si acțiunilor promovate. Deși, puterea politică și prestigiul politic nu sunt similare, ci se manifestă direct, totuși, prin faptul că uneori prestigiul este legat de putere, unele grupuri puternice acționează pentru a deveni prestigioase, iar altele care sunt deja prestigioase, acționează în consecință pentru a deveni puternice. Totuși, prestigiul politic desemnează și o apreciere pozitivă a puterii în raport direct cu sistemul de valori promovat de aceasta. Astfel, un sistem de valori care este apreciat, promovat și valorificat, se va bucura de un prestigiu cu atât mai mare, aspect ce va duce la perpetuarea acestuia, îmbunătățirea lui și implementarea în cât mai multe structuri și medii de execuție. Din punct de vedere politic, între putere și prestigiu există și o relație directă, în sensul că forța puterii este cu atât mai mare cu cât se bucură de un prestigiu sporit. În mod cert însă, nu în toate cazurile, prestigiul conferă în mod automat și forță. Prin urmare, referindu-se cu deosebire la calități strict individuale, prestigiul, nu trebuie confundat cu puterea și nici cu autoritatea, influența sau forța politică, pentru că prestigiul nu poate fi, în nici un caz suficient pentru a crea putere, el fiind numai un însoțitor firesc al puterii.
”În genere, prestigiul este lipsit de temeiul rațional al superiorității. Cel ce are numai prestigiu nu este considerat ca o putere obiectivă, supraindividuală, ci are numai o superioritate momentană căreia i se supune cineva ușor, dar care se poate desface tot asa de repede”.
Concluzionând asupra celor trei factori ce se includ în spectrul puterii și anume: prestigiul, forța și influența, putem spune că aceștia sunt de o deosebită importanță în realizarea dominației și păstrarea avantajului puterii asupra adversarilor sau a altor actori participanți pe scena politică. Prestigiul, ca formă a aprecierii și respectului acordat unei puteri, forța prin capacitatea ei de coerciție și persuasiune, iar influența prin mijloacele ei de convingere și de impunere a voinței proprii formează un trio care tinde spre o putere politică utopică, generală, în care cel care o deține controlează toate cele trei forme de exprimare și se poate impune cu ușurință în fața oricărui oponent. De asemenea, din punct de vedere internațional, acești trei factori sunt printre principalele instrumente de demonstrare și garantare a puterii, cei care pot infulența realațiile dintre state, alianțe sau coaliții și care stabilesc centrele de putere la nivel internațional.
Concluzii
În încheierea acestui capitol, am considerat necesară prezentarea unor concluzii referitoare la aspectele tratate anterior. Astfel, din punct de vedere al abordării diferențiate a celor două tipuri de putere, cea politică și cea militară, putem spune că acestea sunt caracterizate de funcții și trăsături diferite, având roluri diferite, dar, la nivel superior servind toate aceluiași scop și anume bunei organizări și desfășurări a vieții sociale a statului. Această stare de fapt se poate garanta doar prin anumite instrumente și seturi de activități pe care cele două tipologii ale puterii este necesar să le întreprindă.
Dacă puterea politică este datoare cu garantarea unui mediu social stabil, cu legi și instituții puternice care să garanteze respectarea și sancționarea oricărei abateri, puterea militară primește rolul de a garanta securitatea și suveranitatea statului prin orice metode și mijloace astfel încât viața socială să continue în parametrii impuși de puterea politică. Apare astfel o primă intercondiționare și influență reciprocă între cele două puteri și anume că statul și viața în interiorul acestuia nu se poate desfășura în condiții ideale, nici măcar normale sau de subzistență în absența unuia dintre cele două elemente.
În finalul capitolului, corelația dintre cele trei spectre ale puterii analizate la nivel general și anume prestigiul, forța și influența, întăresc noțiunile explicate anterior și prezintă modul în care puterea poate fi exprimată și manifestată prin intermediul celor trei instrumente. Forța de a acționa în mod coercitiv, influența de a convinge și manipula orice situație sau actor și prestigiul ca garant al respectului și aprecierilor pozitive fac din mecanismul puterii unul cu o mare relevanță și însemnătate.
Atât pe plan intern în abordarea situațiilor și evenimentelor ce se petrec în interiorul statului, cât și pe plan internațional în relațiile cu alți actori sau entități, acest mecanism al puterii este unul esențial care nu se poate lipsi de aportul niciuneia dintre cele două forme ale puterii, cea politică sau cea militară și care va funcționa perfect numai în momentul în care cele două vor colabora și se vor completa reciproc.
RAPORTURI, DETERMINĂRI ȘI INFLUENȚE RECIPROCE ÎNTRE PUTEREA POLITICĂ ȘI CEA MILITARĂ
Influența factorului politic asupra puterii militare
Puterea politică sau factorul politic, sunt reprezentate de partidele, grupurile, organizațiile și oamenii care activează în domeniul politicii unui stat. Grupul sau partidul ce deține puterea într-un moment anume este cel ce deține controlul și ia majoritatea deciziilor. Această putere a clasei politice este stabilită, în majoritatea statelor în mod democratic, prin vot, astfel puterea politică a statului fiind încredințată prin intermediul componentei sociale și a încrederii pe care populația o acordă unuia dintre actorii scenei politice. În aceste condiții, putem spune, că puterea politică este o componentă cheie a factorului social, relațiile dintre ea (puterea politică) și influența acesteia asupra factorului militar fiind deci o relație de natură socială. Armata este condusă și controlată, prin mijloace politice și democratice, de structurile de drept ale statului. Această relație se manifestă în mod practic între puterea politică, aleasă în mod democratic și puterea militară, reprezentată de armată, deci reprezintă controlul social democratic asupra armatei.
Relația dintre elita militară profesionistă și conducerea politică, dintre puterea militară și autoritatea civilă, este problema centrală a controlului civil exercitat asupra puterii militare. Acest control nu reprezintă o problemă pur legislativă (o sarcină a parlamentului sau a organelor legiuitoare din cadrul organizațiilor internaționale), nici una pur executivă (o atribuție a președintelui sau guvernului ori a organelor similare din structura organizațiilor internaționale), el este o problemă a democrației și deci este un mecanism politic.
Din punct de vedere sociologic, armata reprezintă ca sctructură și funcționalitate o formă de organizare socială ai cărei membri acționează pe baza corelației dintre normele instituționalizate și execuția rolurilor. Deși aceasta este o componentă funcțională a societății și un subsistem al acesteia, ea diferă în mod structural de societate prin prisma seturilor de reguli specifice care o guvernează și a statutului special al celor ce activează în domeniul militar. ”Cadrele militare beneficiază de un statut aparte în societatea românească, definit prin: valori profesionale, etico-morale, drepturi și interdicții legale etc.; statutul lor se fixează prin lege de către instituțiile și organismele de decizie politică”. Astfel, ultima parte introduce în dicuție influența puterii politice și abordează un prim domeniu în care politicul ia decizii la nivel militar. Dar acest control civil, politic asupra forței militare nu este pe deplin desăvârșit dacă, pe lângă forma juridică, nu are și modalitatea practică de implementare, procedurile care să-i permită efectiv exercitarea lui. Fără astfel de proceduri controlul civil rămâne doar un text de act normativ, sau o declarație politică.
Dintr-o perspectivă mai amplă, domeniile în care clasa politică ia decizii referitoare la activitatea puterii militare includ organizarea, structura, rolul și funcțiile armatei, principiile și normele instituite de stat prin legi și regulamente militare, folosirea efectivă a armatei în timp de pace și de război, relațiile dintre armată și celelalte instituții guvernamentale ale societății, precum și cu cele non-guvernamentale dar și modalitățile, scopul și finalitatea participării armatei la viața socio-politică a țării. În ceea ce privește relația dintre puterea militară și cea politică, aceasta se desfășoară și ea în mod biunivoc: clasa politică deține monopolul asupra anumitor decizii ce privesc instituția militară, în timp ce armata influențează și ea direct sau mediat aceeași clasă politică. În acest context, este evident faptul că armata are doar o autonomie relativă, neavând capacitatea de a subzista și acționa, în anumite limite, în afara raporturilor nemijlocite cu populația, reprezentată de puterea politică. Se poate vorbi deci, despre un militarism civil în măsura în care misiunile primite de forțele armate în operațiile militare, fie ele pe teritoriul național al unui stat sau în cadrul operațiilor militare multinaționale, sunt supuse controlului liderilor civili, pentru că mecanismul de ducere a războiului este integrat în cadrul unei strategi politice, în afara cazului când se manifestă oportunitatea unei intervenții militare de tip clasic.
Influența politică se manifestă asupra componentei militare și în diferite aspecte ale colaborării cu societatea civilă, pe baza raporturilor de cunoaștere, comunicare și colaborare, ce au avut sau au loc între acestea, atât în plan instituțional, formal, informal, sau academic, pe temeiul unor norme oficiale și seturi de legi și reguli de organizare. Respectiv, armata, ca reprezentant al puterii militare și ca instituție a statului, cu un statut înalt și un rol important în societate, recunoscută de către majoritatea populației țării și instituții precum biserica, sindicatele, mass-media, etc., ca elemente componente ale societății civile cu statute clar definite și cu roluri bine stabilite și asumate, stabilesc între ele diferite raporturi, datorită condițiilor sociale, economice, politice și culturale, în care activează și își îndeplinesc atribuțiunile specifice. Astfel, aceste relații sunt și ele mediate în mod direct și influențate de decizia puterii politice, între toate aceste puteri și elemente ale spectrului social existând o permanentă colaborare și coordonare.
Relațiile de influență nu se stabilesc instantaneu și automat. Ele presupun un proces îndelungat, stadial, etapizat, pentru că influența este o acțiune asimetrică pe care o exercită cineva. Din punct de vedere al influenței pe care puterea politică o poate avea asupra puterii militare, aceasta se poate analiza din doua perspective: cea de influență normativă și cea de influență informațională. Influența normativă este cea care se aplică în situațiile în care instituțiile politice ale statului trasează direcțiile pentru puterea militară, ”ea presupune transmiterea și impunerea de norme de către cei în drept spre cei care fac obiectul acțiunii respective”, în acest caz, cele două tipuri de puteri abordate. Acest tip de influență implică recunoașterea reciprocă de către cei implicați în acțiune a autorității normelor respective. Influența informațională, se referă la preluarea și operarea cu informații de către factorul militar din direcția factorului politic. Acest tip de influență ”este menită să-l facă pe un individ sau grup uman să accepte drept adevăr o informație venită din partea altei persoane, altui grup sau instituție”. În aceste condiții pentru ca mecanismul influenței politice să funcționeze în mod corect se impune, în general parcurgerea a cinci etape, după cum urmează:
Informarea de fond asupra celui cu care se stabilește relația (individ, grup uman, instituție). Aceasta presupune oferirea unor informații pe cât posibil în timp real și cu o valoare de adevăr cât mai mare. În acest context, se pune de asemenea și condiția ca informarea să fie completă, iar informația veridică, oportună și utilă pentru cel care o primește;
Formarea unei reprezentări (a unei imagini) despre „partenerul” de relație, prin relevarea lui ca „stimul”. Această etapă presupune ca pe baza informațiilor primite de la sursă, beneficiarul să își formeze imaginea asupra acestuia și să își organizeze planul sau cursul de acțiune în funcție de modul în care reprezentarea a fost percepută. Relevarea partenerului ca stimul, presupune acordarea încrederii beneficiarului în sursă generatoare de informație și acceptarea acesteia ca fiind un ”stimul” real pentru îndeplinirea atribuțiunilor și a cerințelor viitoare. De asemenea, în această situație nu sunt excluse cazurile în care „partenerul” să devină un sprijin real;
Comunicarea și dialogul tranzacțional asupra schimbului reciproc de informații (conținut, natură, oportunitate, necesitate). Reprezintă comunicarea între cele două părți și colaborarea acestora prin dialogare, împărtășire de informații și experiențe, dar și prin oferirea de feedback și consultanță asupra eventualelor acțiuni sau activități în care una dintre părți are experiență sau pregătire./În plus la acest nivel, se cer efectuate de către ambi membri ai relației o identificare a diferențelor (de idei, convingeri, interese);
Convenirea asupra respectării reciproce a diferențelor de identitate proprii (psihologice, psihosociale, sociale), se caracterizează prin înțelegerea de către părți a existenței diferitelor culturi, scopuri și istorii și de acceptarea acestora. De asemenea, se impune stabilirea principiilor și condițiilor de coabitare și interrelaționare, precum și valorificarea apropierilor și punctelor de convergență;
Exercițiul efectiv al relației, cu alte cuvinte, trecerea de la faza pasivă la cea activă, care presupune interacțiune, cooperare, coparticipare la acțiuni și manifestări comune. Această parte este cea mai importantă și presupune un grad mare de încredere, interoperabilitate și coordonare între cele două elemente. Din punct de vedere practic această fază este ultima dintre cele cinci și cea care presupune cea mai mare amploare a evenimentelor.
În urma respectării acestor etape, între puterea militară, reprezentată de armată și cea politică, ce reprezintă spectrul social, se stabilesc relații de influență, corecte, funcționale și principiale, care duc la îndeplinirea obiectivelor și misiunilor. Toate celelate influențe și capacități pe care puterea politică le are asupra celei militare se datorează în mare parte acestui flux informațional continuu, care este în interiorul relației dintre cele două puteri. Astfel puterea politică ia decizii și influențeaza puterea militară atât din punct de vedere normativ și legislativ, dar și din punct de vedere al folosirii și pregătirii eficiente a acesteia și totodată din perspectiva relațiilor pe care puterea militară le stabilește cu alte puteri sau instituții civile, fiind mediată, coordonată și infleunțată de factorul politic.
Rolul mijloacelor și acțiunilor militare în atingerea scopului politic
Scopul în sine, reprezintă un ideal, ceva spre care tindem, la care aspirăm, un țel pe care vrem să îl atingem. Din această perspectivă, scopul politc reprezintă un interes în acest plan, care este urmat și pentru care sunt coordonate și corelate toate eforturile necesare îndeplinirii acestuia. Prin urmare, se poate afirma că scopul politic reprezintă finalitatea anticipată a oricărei acțiuni umane desfășurate în sfera politicii, inclusiv a celei de tip militar. Din punct de vedere al mijloacelor militare, acestea sunt utilizate prin intermediul acțiunilor militare. „Acțiunea militară reprezintă ansamblul de activități, măsuri, preocupări etc., organizate și desfășurate de structuri ale armatei (comandamente, eșaloane, grupări etc.) prin utilizarea mijloacelor din înzestrare/dotare, în vederea atingerii unui scop în ansamblu sau a unei misiuni în detaliu”.
Pe parcursul istoriei, influența puterii militare și a mijloacelor de manifestare a acesteia, a cunoscut o puternică schimbare și diversificare, mai ales în ceea ce privește atingerea scopurilor politice. Aceasta a evoluat de la abordările pur militare ale conflictelor din istorie, soluționate prin conflicte fizice pe câmpurile de luptă și războaiele disputate pentru cucerirea de noi teritorii, până la actualele conflicte începute din rațiuni politice sau economice cu scopuri mult mai bine fixate și cu o mult mai mare implicare din punct de vedere al politicii internaționale. Astfel, în zilele noastre scopul politic poate fi reprezentat de o resursă, de un teritoriu, o zonă de influență sau un interes asupra acelei zone din motive economice, politice sau de securitate. Uneori, aceste scopuri nu pot fi atinse numai prin metode diplomatice sau discuții politice, astfel, în aceste situații, puterea militară și mijloacele acesteia capătă un rol deosebit de important pentru atingerea scopului propus.
La nivel general, influența puterii militare se face cunoscută în momentul propunerii sau stabilirii unui scop politic. În general, armata furnizează clasei politice consiliere militară, argumente militare pentru elaborarea unei politici de securitate și apărare națională coerentă și eficientă, suport și structuri de susținere militară a interesului național. Influența exercitată în acest caz este directă sau mediată și se referă la: modul de folosire a resurselor financiare, economice, științifice și umane ale statului; sistemul de guvernare, elaborare și realizare a politicii de securitate și apărare a statului; modalitățile de acțiune în urgențe civile și militare, de rezolvare a conflictelor din interiorul unui stat, dintre state sau grupări de state.
Existența și manifestarea puterii militare a stat la baza edificării primelor puteri cu vocație globală, puterea militară constituind instrumentul prin care puterea politică a reușit să supună alte populații sau civilizații. În consecință, prin putere militară definim capacitatea de acțiune militară a unui stat, în scopul asigurării propriei securități și a aliaților și îndeplinirii obiectivelor/intereselor politico-militare. Cu toate că utilizarea puterii militare este tot mai intens contestată în politica internațională, ea continuă să fie folosită pentru deblocarea unor situații strategice și joacă un rol major în configurarea relațiilor internaționale și a mediului global de securitate. ”Toate scopurile acțiunilor militare rezultă din scopul politic general al războiului (dacă este vorba de război) sau din scopul politic al intervenției (misiunii) militare (dacă este vorba de alte acțiuni, diferite de cele pe care le presupune războiul)”. Forța militară, adică puterea militară în acțiune, este utilizată mai ales în situațiile conflictuale, sub următoarele forme:
Ca mijloc principal în desfășurarea războiului, când este depășită faza negocierilor;
Ca forță de descurajare în cadrul intervențiilor militare pentru realizarea unor obiective politice limitate, fără a se apela efectiv la arme;
Aria scopurilor politice ale acțiunilor militare este, deopotrivă, precisă și flexibilă, prin folosirea forței, a amenințării cu forța sau blocadei militare urmărindu-se:
descurajarea;
intimidarea;
prevenția;
aducerea părților aflate în conflict la masa tratativelor;
determinarea părții adverse sau a părților aflate în conflict să renunțe la folosirea forței sau la amenințarea cu forța;
oprirea unui genocid;
obligarea părții adverse să accepte condițiile care i se impun;
eradicarea terorismului sau punerea lui sub control;
gestionarea crizelor și conflictelor;
impunerea, susținerea sau menținerea păcii.
Deși practica relațiilor naționale și internaționale ne oferă suficiente argumente pentru a nu absolutiza rolul puterii militare de resursă a celei politice, este relevant faptul că aceasta este traiectoria normală a raporturilor dintre cele două forme ale puterii sociale, cu accent pe contribuția puterii militare la apărarea caracteristicilor democratice ale puterii politice și la atingerea scopurilor pe care aceasta le propune. Dincolo de acest aspect, este evident faptul că fiecare acțiune, militară sau de orice altă natură, are nevoie de un scop, care, în această situație este unul stabilit și impus politic. ”Specific oricărei acțiuni militare, în calitatea sa de acțiune socială, este stabilirea scopului. Prin scop se înțelege obiectivul ce trebuie atins prin acțiuni de luptă și este cerut de autoritatea politică”. De fapt, scopul poate fi considerat destinația la care trebuie să se ajungă prin acțiunile militare specifice contextului politic în care se desfășoara mandatul încredințat armatei de către factorul politic. În general, scopul oricărei acțiuni militare este impunerea voinței asupra unui adversar prin folosirea fizică a forței, prin descurajarea acestuia sau prin amenințări cu acțiunea forței. Acest scop este stabilit de către puterea politică, care în acest caz are rol de decident și se justifică, în general, prin necesitatea unei intervenții pentru a debloca, prin forța unei acțiuni militare, o situație internațională ajunsă într-un punct de cotitură sau în impas. De aceea, problematica scopurilor și a obiectivelor războiului sau acțiunilor militare își are bazele în studiul voinței politice a statelor, organizațiilor sau entităților între care are loc conflictul, care iau parte la această acțiune sau care se confruntă. Aceste scopuri politice, după cum am precizat și anterior au evoluat odată cu societatea, ele materializându-se în mod diferit în funcție de influența anumitor factori. Odată diferențiate aceste scopuri, a fost nevoie ca mijloacele și acțiunile militare să fie din ce în ce mai elaborate și au căpătat un rol tot mai mare în reușita politică a unui stat, atât la nivel intern cât și la nivel internațional.
Scopurile acțiunilor militare cuprind astfel o gamă foarte largă de activități, care sunt necesare și care, în funcție de interesele și determinările politice specifice, stau la baza acestor tipuri de opțiuni pentru atingerea țelurilor stabilite. Scopul politic general constă în impunerea voinței unei părți asupra celeilalte și manifestarea acesteia voințe în interes propriu. Realizarea sa concretă constituie fundamentul formulării următorului scop care trebuie să fie atins, prin desfășurarea de acțiuni militare specifice. Prin urmare, punctul de plecare este scopul politic, de la care se trece la etapa materializării și transpunerii în efecte reale a acestuia, prin intermediul acțiunii militare, în final, ajungându-se la evaluarea gradului în care țelul propus a fost atins, ca nou punct de plecare pentru fixarea misiunilor viitoare, acest proces fiind influențat de modul de îndeplinire a misiunii anterioare. În continuare, ciclul se reia până la atingerea scopului politic de nivel strategic, care este fixat inițial, și care înglobează toate celelalte scopuri minore, parcurse anterior.
Violența politică, factor determinant al violenței militare
În termeni generali, violența este reprezentată de manifestarea agresivității. Această agresivitate, poate fi împărțită în două laturi, una fizică, de rănire fizică, distrugere sau lovire și alta non-fizică, aceasta ținând de agresivitatea verbală, sau non-verbală (gestuală). Privită din perspectiva științei politice, agresiunea se traduce prin violență gestuală sau de limbaj sau discurs politic și prin comportament social-politic coercitiv. Această violență politică face parte din ce-a de-a doua categorie, însă, poate avea efecte care se pot manifesta sub forma violenței fizice, prin intermediul influenței pe care o are asupra puterii militare și a manifestării acesteia sub formă de violență fizică.
Politica a fost definită de sociologul Max Weber drept „orice formă autonomă de conducere”. Ea desemnează orice fel de activitate de conducere autonomă si, din acest punct de vedere, vorbim despre politica bancară, politica unui comitet, politică redacțională, politică de conducere a unui stat, etc. Din perspectiva lui Webber, puterea politică (statul ca forma cea mai durabilă, stabilă și mai instituționalizată a puterii politice) înseamnă „orice asociere umană ce își alocă dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice legitime”, iar absența acestei organizări politice sau a unei alte construcții politice solide, este sinonimă cu anarhia. Violența nu este singurul mijloc al puterii politice, dar este mijlocul ultimului moment când toate celelalte au eșuat. Puterea politică se înfațișează ca unica sursă a „dreptului de a exercita constrângerea fizică”, statul semnificând un raport de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe agresiune, violență și constrângere, toate acestea într-o formă legală și legitimă. Astfel, statul își asumă acest drept, de a administra violența, dar tot acesta, interzice accesul privat la gestionarea violenței sau la cultivarea și dezvoltarea formelor de manifestare ale acesteia.
Atât în societățile cu regim totalitar (construite pe ideologia unică impusă prin teroare și prin aparatul de cenzură și propagandă), cât și în societățile cu regim democratic (fundamentate pe pluralitatea ideologiilor, concurente prin regulile scenei politice), cetățeanul se supune violenței sau amenințărilor cu violența venite din partea puterii politice. În consecință, în orice regim politic, până și în cele mai democratice, violența (în oricare din formele sale) este mereu prezentă, cel putin ca formă de amenințare venită din partea politicului.
Caracteristica fundamentală a autorității și puterii politice este recunoașterea ei în mod necondiționat de către cei cărora li se cere să fie supuși. Astfel, autoritatea statală nu poate să se mențină decât în măsura în care aceasta este respectată. Lipsită de avantajele legitimității, puterea politica se transformă în autoritarism, apoi este nevoită să recurgă la violență armată pentru a păstra puterea. Putem afirma deci, că nu există o guvernare din istorie care s-a întemeiat exclusiv pe folosirea mijloacelor militare sau violente. Chiar și liderii regimurilor totalitare, au nevoie de o bază pentru puterea lor, aceasta fiind susținută de mai multe elemente precum: ideologia, serviciile secrete și rețeaua de informatori, etc., altfel spus este nevoie în orice situație de o minimă recunoaștere din partea clasei politice.
După cum am arătat, puterea politică ”este însoțită de manifestări și fenomene violente, care îmbracă o diversitate de forme, indiferent de tipul de organizare sau regim politic”. Și aceasta cu deosebire prin modul de exercitare și de folosire a instrumentelor sale de guvernare. Raporturile sociale dintre putere și cei care sunt dominați sunt percepute de oameni ca tipuri de agresiune și violență. Putem privi, deci, puterea ca pe o formă de manifestare a violenței, pentru că puterea politică nu se poate realiza prin voință proprie, ci prin dominație, prin forță, persuasiune, manipulare, demagogie și jocuri politice, toate acestea fiind într-o formă sau alta forme de violență politică.
Din punct de vedere al contextului internațional, aceste forme de violență politică și militară au un rol și un aspect tot mai bine conturat la nivelul politicii internaționale. Astfel, datorită intereselor zonale, regionale sau chiar globale ale unor actori ce dețin puterea atât din punct de vedere politic, cât și militar, aceste forme de violență se manifestă și sunt recunoscute din ce în ce mai frecvent la nivelul relațiilor internaționale. În aceste condiții, actorul care deține puterea politică poate acționa prin impunerea voinței sale în fața celorlalți, în condițiile în care această putere a sa îi poate garanta succesul în influențarea celorlalte părți în direcția dorită. Desigur, uneori această putere politică nu este suficientă pentru a-i face pe ceilalți să cedeze sau să accepte voința statului ce deține această putere, celelalte părți refuzând să accepte dominația puterii superioare sau să implementeze deciziile acesteia. În urma acestor evenimente, actorul ce deține superioritatea este nevoit să demonstreze acest lucru prin luarea unor măsuri de violență politică. Aceste măsuri politice, adoptate inițial, se pot adopta în domenii precum:
Relațiile politice la nivel internațional, prin influențarea altor actori internaționali pentru ca aceștia să își schimbe comportamentul sau relațiile cu actorul care refuză sau se opune dominației politice;
Relațiile comerciale internaționale, prin impunerea și stabilirea de restricții asupra importurilor și exporturilor actorului vizat pentru anumite produse și încercarea de a limita accesul acestuia la anumite sfere economice, atât prin mijloacele proprii, cât și prin influențarea altor actori în adoptarea de decizii similare;
Influențarea reacției celorlalte puteri din zona de influență spre o atitudine ostilă sau un dezacord profund cu privire la situația creată și acceptarea de către acestea a soluțiilor propuse de puterea politică ce își exercită controlul;
Amenințarea cu violența militară, aceasta folosindu-se ca urmare a ineficienței celorlate metode, în încercarea de a modifica un comportament sau o atitudine ostilă sau care vine în neconcordață cu interesele și scopurile politice.
În final, dacă toate aceste măsuri și soluții nu sunt eficiente și actorul sau puterea vizată nu își revizuiește decizia sau nu se supune cerințelor puterii politice ce acționează, se folosește ca ultimă măsură, în urma amenințării, violența militară. Desigur că și această decizie de folosire a acțiunii militare este orchestrată de mecanisme și decizii politice, în interiorul cărora, adesea este folosită violența politică pentru influențarea altor părți la decizie, prin intermediul acesteia, încercând să se urmărească și să se atingă scopul politic. Astfel, violența politică și mijloacele acesteia ajung să fie mecanismul de activare al violenței militare folosit atât la nivel intern (în istoria recentă, cât și în trecutul îndepărtat), dar și la nivel internațional (cu precădere în zilele noastre și în trecutul apropiat), toate acestea odată cu dezvoltarea masivă a tehnologiilor, a relațiilor internaționale și regionalizarea sau chiar internaționalizarea conflictelor și a problemelor din anumite zone de interes.
În concluzie, politicul, puterea politică, conflictul și violența constitue coordonate esențiale ale societății și vieții politice. Conflictul și violența însoțesc puterea politică, aceasta producându-și și administrându-și propriile interese, probleme și idealuri. Toate acestea se reflectă prin intermediul acțiunilor actorilor politici, care încep să își manifeste influența din ce în ce mai mult la scară largă și ne oferă un model, menit să diminueze agresivitatea socială, să garanteze reproducerea sistemului politic și să asigure ordinea și pacea socială, atât în plan intern, cât și la nivel mai extins, pe plan regional sau internațional.
Concluzii
Concluziile trase în urma acestui capitol pot fi atât unele de natură corelativă cît și de intercondiționare și influențare reciprocă. Din acest punct de vedere relația dintre cele două tipologii ale puterii este una biunivocă, acestea intercondiționându-se și influențându-se reciproc prin intermediul structurilor și al atribuțiunilor acestora.
În primă fază, putem spune că puterea politică ia decizii și influențează puterea militară atât din punct de vedere normativ și legislativ, dar și din punct de vedere al folosirii și pregătirii eficiente a acesteia și totodată din perspectiva relațiilor pe care puterea militară le stabilește cu alte puteri sau instituții civile, fiind mediată, coordonată și influențată de factorul politic, toate acestea pentru îndeplinirea unui scop politic.
Ulterior, concluziile asupra rolului mijloacelor și acțiunilor militare în atingerea scopului politic ne arată că realizarea sa concretă constituie fundamentul formulării următorului scop care trebuie să fie atins, prin desfășurarea de acțiuni militare specifice. Prin urmare, punctul de plecare este scopul politic, de la care se trece la etapa materializării și transpunerii în efecte reale a acestuia, prin intermediul acțiunii militare, în final, ajungându-se la evaluarea gradului în care țelul propus a fost atins, ca nou punct de plecare pentru fixarea misiunilor viitoare, acest proces fiind influențat de modul de îndeplinire a misiunii anterioare. În continuare, ciclul se reia până la atingerea scopului politic de nivel strategic, care este fixat inițial, și care înglobează toate celelalte scopuri minore, parcurse anterior, desigur toate acestea fiind materializate prin intermediul violenței politice și militare sau a diferitelor forme ale acestora.
În concluzie, politicul, puterea politică, conflictul și violența constitue coordonate esențiale ale societății și vieții politice. Toate acestea au rezultate și se observă prin intermediul acțiunilor politice, care încep să își exercite influența din ce în ce mai mult la nivel ridicat și oferă un model, structurat astfel încât să diminueze agresivitatea socială, să garanteze stabilitatea sistemului politic și să asigure ordinea socială, atât pe plan intern, cât și la niveluri superioare, în cadrul coalițiilor sau alianțelor.
STUDIU DE CAZ PRIVIND CORELAȚIA DINTRE PUTEREA POLITICĂ ȘI PUTEREA MILITARĂ POLONEZĂ
3.1. Polonia ca putere politică regională emergentă
Statele din estul Europei au reprezentat pe parcursul istoriei, pe lângă locul de întâlnire și dispută al marilor puteri și zona cea mai vulnerabilă și problematică din punct de vedere a securității. Pe această scenă strategică complexă, Polonia deține un rol extrem de important, ea fiind unul dintre factorii regionali de stabilitate și dezvoltare pentru zona est-europeană. Ea s-a materializat ca o putere politică regională, prin intermediul seturilor de măsuri și activități întreprinse și executate după renunțarea la comunism și însușirea democrației.
„Dacă înțeleg bine, conceptul de putere în engleză este prea crud, are o anumită conotație preponderent cinetică. În mod paradoxal, cred că vechea noțiune sovietică, mult mai cuprinzătoare, a corelației forțelor este mai adecvată lumii moderne. Cu alte cuvinte, toți factorii materiali și imateriali esențiali pentru capacitatea unui stat de a-și atinge obiectivele”, a spus Radoslaw Sikorski, la începutul lunii februarie, pe scena Conferinței de Securitate de la Munchen, rezumând concepția poloneză despre „putere”.
Din punct de vedere politic, istoria statului polonez este una extrem de complicată, din cauza faptului că poziția strategică a acesteia mai mult a dezavantajat statul polonez, decât să-l ajute în a se consolida și a-și spori capacitățile. Poziționat fiind la granița dintre trei mari imperii, cel habsburgic cel prusac și cel țarist, statul polonez a trecut prin perioade dificile, totul culminând cu desființarea sa la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Odată refăcut după discuțiile și tratatele de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial, statul polonez a încercat să devină o adevărată putere în fața amenințării sovietice, însă rolul său a fost unul modest pentru mediul politic și de securitate european. Fiind din nou separată și împărțită între puteri la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Polonia a dispărut de pe harta lumii pe timpul războiului, fiind restabilită în anul 1945, odată cu aceasta intrând în era comunismului.
Odată cu terminarea Războiului Rece și democratizarea timidă dar sigură a Europei de Est, a apărut oportunitatea ca Polonia să devină un actor regional important, în ciuda faptului că poziția sa geografică și strategică era la fel de complicată și problematică, dat fiind faptul că atât Rusia la Est, cât și Germania la Vest reprezentau pericole potențiale și puteau produce vulnerabilități la adresa securității naționale și a statului polonez. Prin dezlipirea rapidă de trecutul său comunist și restabilirea raporturilor de putere au fost reprezentate și stabilite noile coordonate esențiale ale politicii poloneze. În urma acestora, construind o politică guvernată de democrație și de valorile și rigorile statului de drept, Polonia și-a putut adapta sistemul de valori propriu și cultura politică, la cele occidentale. Prin capacitatea rapidă de reformare a statului și de adaptare a acestuia la mecanismele economiei de piață și ale provocărilor pe care democrația le aducea, Polonia a putut profita de oportunitățile oferite de alte puteri și state occidentale, ce voiau, în perioada de după 1990, atragerea fostelor state și teritorii comuniste în sistemul de securitate euro-atlantic. Aderarea la NATO în anul 1999 (împreună cu Ungaria și Cehia) și la Uniunea Europeană în 2004 reprezintă un succes din punct de vedere politic pentru Polonia și sunt dovezile solide că statul reușise să respecte criteriile trasate de occidentali și să își instaureze o guvernare solidă prin care acesta să devină puterea politică regională de astăzi. Totodată, fiind primul stat din fosta sferă de influență a URSS care se integrează în structurile de securitate nord-atlantice, influența politică și prestigiul Poloniei au crescut pe scena internațională, dar mai ales în problematica poziției sale de putere regională și a percepției sale la nivel internațional. Astfel, prin politica sa, Polonia a devenit subiect de analiză și chiar model pentru unele state, mai ales cele est-europene, odată cu integrarea acesteia în spațiul Schengen în anul 2007, dar mai ales odată cu faptul că a traversat criza economică globală prin creșteri economice succesive, dovedind astfel o capacitate de dezvoltare și de producție puternică și solidă, rar întâlnită la nivelul statelor din Europa de Est. Astfel, judecând din punct de vedere al politicii economice, păstrând proporțiile și ținând cont de diferența de statut geopolitic, Polonia poate fi comparată cu Turcia, care, de asemenea, a traversat criza economică fără să aibă creșteri economice negative. Din acest motiv, dar și din rațiuni de securitate și de geopolitică, cele două state cooperează aprofundat atât în cadrul NATO, cât și la nivel bilateral.
Din punct de vedere intern, politica poloneză se desfășoară în contextul unei republici democratice, în care prim-ministrul este liderul guvernului, iar șeful statului este președintele. Puterea legislativă este împărțită, aparținând atât guvernului cât și celor două camerele ale parlamentului, Senatul și Seimul. Cea de-a doua putere, cea executivă este, exercitată de Consiliul Miniștrilor care este condus de prim-ministru, puterea judecătorească fiind independentă față de cea legislativă și executivă. Sistemul politic este definit de Constituția poloneză, care oferă o gamă largă de libertăți personale sau individuale. Totodată, aceasta stipulează că, ”Președintele, ca șef al statului, este comandantul suprem al armatei și are drept de veto”.
Pentru a putea aborda problematica puterii politice poloneze, este necesară analiza spațiului politic intern al statului, deoarece acesta este locul unde stabilitatea și consensul politic favorizează acțiunea externă consolidată. Astfel, după preluarea puterii în 2007 de către liderul Platformei Civice, Donald Tusk, atât statutul și vizibilitatea, cât și influența Poloniei s-au mărit pe scena internațională, datorită capacității de a stabili și atinge obiectivele foarte clare asumate de guvern, precum obținerea unei poziții importante în mecanismele decizionale și de control ale UE, consolidarea parteneriatului său strategic cu SUA sau relația strategică cu Germania. Astfel, la nivelul UE, Polonia este parte a Parteneriatului Estic și a unei noi dimensiuni în Politica de Securitate Comună, aspecte ce fac din Polonia cel mai important actor al UE în zona Europei de Est. În ce privește relația sa cu SUA, dincolo de dimensiunea strategică a amplasării unei părți din scutul anti-rachetă pe teritoriul statului polonez, aceasta tinde să atingă dimensiunea economică prin parteneriate și schimburi comerciale, dar mai ales prin metode și idei de exploatare a resurselor neconvenționale poloneze, folosind tehnologiile moderne, dezvoltate de industria și cercetarea americană.
În discuția despre rolul politic al Poloniei ca actor regional în arhitectura europeană, trebuie să ținem seama și de faptul că vechiul continent este unit numai parțial sub egida UE, fiind alcătuit din națiuni diferite, cu istorie și culturi diferite, cu limbi diferite și cu raportări diferite la mediul politic internațional și de securitate. Ca organism mediatic al problematicii Orient vs. Occident, Nord vs. Sud, etc., la nivelul Uniunii Europene se încearcă, în special în ultimul timp, să se rezolve situația instaurării și păstrării unei diplomații coerente dintr-o sumă de interese naționale diferite. Politica de apărare este un asemenea exemplu. În timp ce Vestul Europei (Anglia, Franța, Spania, Italia, Germania chiar) își reduce bugetele dedicate domeniului militar, Polonia, amintită ca fiind o forță în ascensiune își concentreză eforturile în direcția opusă. Nefiind cu adevărat mulțumită de statutul de pion regional, și de potențial „stat tampon” între Rusia și Vestul Europei, politica poloneză este de asumare a unui rol din ce în ce mai important din punct de vedere politic, la nivelul UE și al NATO, dar și la nivel regional, în încercarea de a-și consolida și îmbunătății poziția de putere regională emergentă.
Rolul politic al Poloniei pe scena internațională a crescut enorm în ultimul deceniu, iar tendința aceasta este cu siguranță una cu un trend ascendent, care va continua. Polonia și-a asumat obiective și scopuri precise, multe dintre ele atinse, dar altele necesitând costuri și impicări prea mari pentru nivelul politic de putere al statului, cum ar fi cele legate de Parteneriatul Estic al UE. Astfel, politica poloneză este una riscantă, dată fiind poziția strategică dificilă între două mari puteri, însă dacă această abordare va fi una marcată de succes în domeniul politic, energetic, economic și de securitate, atunci Polonia va deveni un mare actor în Europa de Est, depășind statutul actual de putere regională emergentă.
3.2. Perspectiva politică asupra puterii militare și a securității statului
Deși un stat important pentru securitatea europeană, Polonia nu a reușit să aibă o voce individuală, diferită față de cea a Moscovei și de Pactul de la Varșovia în perioada comunistă, astfel, rolul său fiind unul periferic în sistemul european de securitate. Trecutul socialist a permis dezvoltarea economică a Poloniei în anumite limite, dar a avut un impact negativ asupra capacității politice a statului. Dincolo de unele acțiuni anti-comuniste izolate, Polonia a fost un stat socialist obedient Moscovei.
În ultimii ani, mai ales în condițiile perceputei dezangajări și retrageri a SUA de pe vechiul continent, Polonia a devenit tot mai activă în încercarea de a contura inițiative regionale de securitate autonome față de cele ale aliaților de la Washington și Bruxelles. Inițiativa sa însă, a fost privită cu răceală în restul capitalelor vestice, mai mult decât atât, guvernul de la Varșovia privind cu nemulțumire acțiunile partenerilor săi în mediul de securitate european și mai ales modul cum aceștia preferă să își urmărească propriile avantaje față de gazul moscovit decât să privească regimul de la Kremlin prin lentila temerilor poloneze, dovedind astfel încă o dată, că temerile membrilor UE nu sunt similare decât în anumite cazuri.
Țară de rimland, într-o situație asemănătoare ca și Marea Britanie, dar refugiată pe uscat, cu relativ puține avantaje spre mările calde și spre Oceanul Planetar, Polonia și-a dezvoltat o cultură strategică și de securitate cu valențe de autonomie, una pentru care partenerul European nu trebuie să fie singurul garant al securității. Tema s-a accentuat odată cu venirea premierului Tusk la putere în 2007. În 2008, după războiul de cinci zile ruso-georgian, Polonia, în tandem cu Suedia a pus la punct Parteneriatul Estic. Doi ani mai târziu, în noiembrie 2010 alături de Germania și Suedia a încercat să propună un proiect prin care să se opună reducerilor bugetelor de apărare ale membrilor NATO. Pe planul securității, pe lângă apartenența la structurile euro-atlantice, Polonia este membră atât a Grupului de la Vișegrad, cât și a Triunghiului de la Weimar. Dacă prima organizație pare a avea mai mult o valoare simbolică, cea de a doua reprezintă o asociere între Franța, Germania și Polonia pentru a discuta teme de securitate și a face schimb de date strategice. Analizând comportamentul extern al Poloniei în perioada actuală se poate observa că politica multivectorială realizată de Varșovia începe să dea roade, atât la nivelul cooperării strategice, cât și la nivel politico-economic.
Din acest punct de vedere, Polonia de astăzi încă își rezumă ideea despre putere, la vechiul concept sovietic, cel al corelației forțelor. Aceasta este perspectiva poloneză, una programatică dealtfel, aflată în centrul politicii externe a guvernului de la Varșovia din ultimii ani. Este o noțiune folosită în raportul prezentat de ministrul de Externe polonez în fața Seim-ului: „în primul rând, trebuie să evaluăm realist resursele noastre – fie ele intelectuale, sociale, economice sau militare – în raport cu cele ale rivalilor. Trebuie să stabilim corelația puterii”. Ulterior, studiul și observarea principalelor tendințe regionale și globale nu prevesteau un viitor tocmai pozitiv pentru opțiunile Poloniei. Puterea militară, cea economică dar și prestigiul partenerilor vestici slăbiseră, pe fondul crizei financiare, urmate fiind de un moment în care Statele Unite își reduceau cheltuielile de apărare, diminuându-și influența asupra zonei europene și concentrându-se mai mult pe zona Pacificului. În acest timp, Rusia, într-o situație geopolitică cu totul diferită, depunea eforturi susținute pentru unificarea statelor post-sovietice într-un conglomerat politic alternativ Europei. Situația NATO nefiind nici ea una mai optimistă, guvernul de la Washington fiind nevoit să își reducă tot mai mult prezența în Europa și să transfere din ce în ce mai multe responsabilități și cheltuieli spre aliații săi din această zonă, iar restructurarea americană combinată cu declinul relativ al cheltuielilor europene pentru apărare, urmate apoi de anunțul Moscovei că va investi 700 de miliarde de dolari în programe de modernizare militară în următorul deceniu, au indus Poloniei percepția unui dezechilibru de putere major pe flancul estic al alianței NATO. Astfel, răspunsul statului nu a întârziat să apară, ca de la o țară preocupată profund de „corelația forțelor”, acest fapt urmând să fie partea pregătitoare a procesului de reînarmare poloneză.
Prin toate acestea este accentuată o anumită concepție de securitate, și anume, descurajarea convențională, dar și conștientizarea frontierelor geopolitice, concepte ce încep să își recapete sensul și revin la putere în concepția poloneză. Pe acest fond, lista de achiziții militare ale Poloniei, anunțată până la sfârșitul deceniului sugerează investiții în capacități adecvate mai degrabă pentru o politică anti-acces, de interdicție regională (anti-acces/area-denial), iar toate aceste măsuri, par să fie destinate unei maximizări a costurilor oricărei acțiuni ofensive împotriva statului polonez.
Judecând din punct de vedere istoric, pentru Polonia ar fi o dovadă de iresponsabilitate să nu investească în forme de descurajare militară credibile, care să reprezinte un mijloc de protecție puternic și greu de combătut. Desigur acest aspect nu trebuie considerat o provocare la adresa posibililor adversari și nici nu înseamnă că Polonia își va face iluzia că poate învinge Rusia sau Germania în cazul unui eventual război (exemplu abordat datorită contextului istoric). Un exemplu pe care Polonia dorește să îl urmeze este cazul Taiwanului în fața Chinei, care a îmbrățișat logica dezvoltării unui sistem credibil de descurajare. Acest aspect este cel ce face un potențial război, atât de costisitor pentru posibilii agresori, să fie o opțiune neviabilă pentru aceștia. Din acest punct de vedere se poate spune că Polonia niciodată nu a avut încredere în NATO sau în Europa ca entități sau structuri ce acționeză ca un mare corp de armată. Întotdeauna încrederea a fost îndreptată doar către anumite state care au reprezentat sau reprezintă poli ai puterii, precum Statele Unite. Dealtfel, Polonia a dorit participarea la teatrele de operații din Afganistan și Irak, nu neapărat datorită faptului că a aprobat aceste campanii sau că a avut interese regionale asupra câștigării acestor conflicte. Adevăratul scop al acestor participări a fost acela de a demonstra membrilor NATO și mai ales Statelor Unite, că statul polonez este un aliat puternic și de nădejde, fapt care ar putea stimula în schimb implicarea marilor puteri în apărarea statului în cazul în care acesta are nevoie sau este agresat de către un adversar cu politici expansioniste.
În această perspectivă, Polonia și Finlanda par să dezvolte strategii de securitate tot mai apropiate, în această regiune nordică, caltică și central Europeană începând să se constate o revenire a principiului descurajării unei eventuale invazii. Este o temă tot mai des abordată, fiind prezentă în toate discuțiile referitoare la securitatea regiunii. Acest aspect, presupune existența capacităților necesare pentru a da credibilitate unei astfel de politici și de a garanta eficiența acesteia. În Polonia, este vizibilă apariția unei concepții foarte apropiate de cea pe care Finlanda a abordat-o și continuă să o îmbrățișeze și anume descurajarea, reprezentată prin capacitatea de a transmite un mesaj clar oricărei putere ce reprezintă o potențială amenințare sau un potențial agresor că țara și teritoriile acesteia vor fi foarte greu de anexat. Dacă mediul de securitate va continua să evolueze în această direcție și să se deterioreze, aceste state vor avea o capacitatea puternică de răspuns, astfel, aceste tendințe urmând să se propage nu doar în zona Europei Centrale, dar și în cea a Scandinaviei, în măsura în care Rusia își va continua procesul de modernizare al armatei.
În concluzie, putem spune că, deși este parte a Uniunii Europene, Polonia caută noi parteneri pentru temele sale securitare atât în interiorul comunității cât și în exteriorul acesteia. Totodată perspectiva politică asupra puterii militare este una care direcționeză acest domeniu spre o dezvoltare continuă, în scopul garantării securității statului și a poporului polonez.
3.3. Impactul relațiilor internaționale asupra puterii militare
Din punct de vedere istoric, Polonia a încercat de-a lungul timpului să se implice și să corecteze anumite dezechilibre de putere. Astfel, nu este pentru prima dată când statul reacționează încercând să corecteze o discrepanță vizibilă în balanța de putere. Începând cu anul 2008, Polonia, prin intermediul politicii sale externe și de securitate, a militat activ pentru restructurarea NATO și tranziția organizației, dinspre Vechea Europă spre Noua Europă. În acel moment, la aproape 10 ani de la momentul aderării la structurile celei mai de succes alianțe din istorie, prezența NATO pe teritoriul statului polonez era reprezentată doar de clădirea unui centru de conferințe finalizat doar pe jumătate, fapt ce a condus la o lipsă de încredere din partea statului. „Asta nu prea ne dă încredere că NATO va apăra acest centru de conferințe“, a afirmat la momentul respectiv, ministrul de externe polonez . Mai mult, din partea partenerului polonez, exista așteptarea că extinderea Alianței ar fi trebuit să fie urmată de crearea unui context adecvat pentru a putea forma o apărare credibilă a noilor parteneri și statelor membre prin prisma infrastructurii existente a NATO. Aceste declarații și afirmații au fost expuse la București, în aprilie 2008, cu doar câteva luni înaintea războiului ruso-georgian. Astfel, în august 2008, nevoia unei corecții în dezechilibrul din interiorul alianței a devenit cu atât mai necesar cu cât conflictul se desfășura în zona de interes a partenerilor estici ai organizației. „În NATO trebuie să ne întoarcem la fundamente“, avea să spună același ministru de externe polonez în octombrie 2008, după terminarea conflictului, încercând să militeze pentru executarea de exerciții reale de apărare colectivă sub egida articolului 5 al Tratatului de la Washington, acestea urmând să fie centrate pe zona Noii Europe. Din aceste motive, statele baltice, centrale, dar și Polonia au ajuns să se aibă dubii în privința capacității și disponibilității aliaților Vestici de a le apăra și garanta securitatea, sau de a interveni în mod coerent în eventualitatea unei crize sau a unui conflict. Astfel, atitudinea Poloniei în această problemă a fost una reticentă, conducând puterea politică a statului către ideea stabilirii unor cooperări politico-militare care să vizeze și alți actori, nu numai aliații vestici.
Ulterior, conducerea statului a trebuit să se axeze pe zona de vest, spre partea Orientului Apropiat și îndepărtat, deoarece această zonă nu fusese exploatată suficient din punct de vedere al relațiilor politice și al parteneriatelor militare, dar și datorită faptului că aici, statele sunt în afara zonei de influență a UE, dar într-o proporție mult mai mare sub amenințarea înarmării Rusiei.
Polonia și Turcia
În contextul istoriei, sunt bine cunoscute relațiile distante și conflictele dintre republica poloneză și Poarta otomană. Perioada contemporană nu a ajutat prea mult la formarea unor legături mai puternice între cele două națiuni moderne. În timp ce Polonia a fost un stat cu regim comunist care făcea parte din Pactul de la Varșovia, Turcia și-a garantat aderarea la structurile NATO încă din 1952. Astfel, după anul 1990 când statul polonez a trecut la un regim democratic, mediul economic și oportunitățile strategice au adus cele două state în repetate rânduri la masa tratativelor. În timp ce Turcia a sprijinit intrarea Poloniei în cadrul structurilor Alianței Nord-Atlantice, statul european a arătat o deschidere spre expansiunea europeană a relațiilor cu statul turc .
În timpul ultimei sale vizite efectuate la Ankara, primul ministru polonez, Donald Tusk a promis că în timpul președenției rotative a Consiliului UE (iulie-decembrie 2011) țara sa va milita activ pentru accelerarea procesului de aderare al Turciei la Uniunea Europeană, precum și pentru facilitarea regimului vizelor pentru cetățenii turci care doresc să intre pe teritoriul statelor din cadrul Uniunii.
Reciprocitatea acestei vizite a venit la începutul lunii noiembrie 2013 când premierul turc s-a oprit la Varșovia ca parte a unui turneu mai amplu în nordul Europei. După ce a vizitat state precum Suedia și Finlanda, șeful executivului de la Ankara a continuat prin a vizita capitala republicii poloneze, unde, în discursul său a amintit despre apropierea bilaterală precum și de nevoia tot mai puternică de a crea un sistem internațional cu adevărat multipolar. Această declarație a avut loc în contextul ezitării Consiliului Suprem al ONU asupra problematicii siriene și a extinderii crizei în această zonă.
În același timp, în paralel cu relațiile la nivelul puterii politice, la Târgul de Echipament Militar MSPO 2013 firma poloneză Huta Stalowa Wola (HSW) a luat decizia de a achiziționa tunurile mecanizate turcești modelul T-155 Firtina (de inspirație sud-coreeană), fapt confirmat de portalul Jane’s Defence. De asemenea, această bună cooperare militară a adus și alte firme firme turcești pentru a participa la acest eveniment, precum: Otokar, Avelsan, Aselsan Haselsan, Dearsan și Yonka Onuk, un aspect important de menționat fiind acela că, ultimile două corporații sunt dedicate construcțiilor navale. Acest aspect este interesant de discutat, deoarece, de un interes prioritar a fost manifestarea dorinței de a îmbunătăți fregatele din clasa Perry de fabricație americană precum și tancurile nemțești Leopard, ambele platforme de modernizare fiind implementate de Turcia cu succes. În acest sens, firma turcească Aselsan și-a oferit disponibilitatea pentru facilitarea acestui proces. Din partea partenerului turc se urmărește fabricarea elicopterului 109 UH-60 Black Hawk, prin intermediul companiei Sikorski (până acum Turkish Aerospace Industries- TAI a mai produs elicopterul de atac T-129 , în cooperare cu Augusta Westland, firma italo-americană).
Pentru a întări și mai mult dovezile existenței și persistenței unei diplomații militare cu caracter activ și a unei relații la nivel politico-miliar între cele două state, numirea în funcția de ambasador la Ankara a generalului Mieczyslaw Cieniuch, l-a făcut pe ministrul de externe Sikorski să vorbească despre importanța industriei de apărare turcești ca partener în viitoarele planuri ale guvernului de la Varșovia.
Polonia și Mongolia
Legăturile diplomatice dintre Varșovia și Ulan Bator s-au dezvoltat încă din anii 1970, dar au stagnat după căderea comunismului. Ele vor fi reluate de abia în ultimii ani.
Conceptul de Securitate Națională din 2010 al Mongoliei, menționează la pagina 6 a acestuia nevoia structurilor politice și militare de a ”dezvolta în mod continuu relații de securitate și apărare multilaterale la nivel bilateral și multilateral cu cei doi vecini, cu Statele Unite, națiunile membre NATO, Uniunea Europeană precum și alte națiuni din zona Asia Pacific”.
Pe 21 ianuarie 2013 celor două state și-au dar acceptul pentru semnarea unui Memorandum de Înțelegere în problematici de apărare. Cei care au semnat propriu-zis acest document au fost subsecretarii de stat ai guvernelor celor două națiuni. Articolul 4 al acestui Memorandum vorbește pe larg despre schimburile de expertiză și discuțiile pe teme militare și de securitate, care pot fi realizate cu ajutorul experților în cadrul universităților. Astfel, pe data de 21 octombrie președintele republicii poloneze a efectuat la rândul să o vizită în Mongolia unde a asistat la forumul oamenilor de afaceri polonezi și a discutat cu omologul său detaliile pentru îmbunătățirea și dezvoltarea tuturor aspectelor acestei cooperări.
Această colaborare, nu a fost limitată la aceste aspecte de stabilire a termenilor de ordin politic. În vizita secretarului de stat polonez din perioada 12-14 noiembrie acesta s-a aflat la Ulan Bator unde s-a întâlnit cu ministrul apărării mongole. Acesta a oferit totodată Medalia Armatei Poloneze, șefului marelui stat major mongol, în semn de mulțumire și de apreciere a colaborării puterilor militare dintre cele două state în cadrul conflictului din Irak.
Polonia și Iordania
Regatul iordanian și importanța acestuia pentru Occident se regăsesc în caracterul temperat al acestei regiuni. Odată cu Primăvara Arabă tensiunile apărute aici au dovedit o formă mai puțin sângeroasă, regimul politic dovedindu-se un bun liant între sectoarele societății, cu toate că măsurile coercitive nu au fost lipsite cu desăvârșire din angrenajul evenimentelor.
Începând cu anul 2011 reprezentanții politici și militari ai celor două state au anunțat o posibilă cooperare și semnarea unui acord de parteneriat în perpectiva defensivă. Acest acord a fost semnat și adoptat în noiembrie 2012, la scurt timp după lucrările Forumului Oamenilor de Afaceri Polono-Iordanieni ținut în aceeași perioadă cu forumul regional ”Poland Closer 2012”, găzduit de Amman, capitala Iordaniei. Scopul acestui acord va cuprinde repetate schimburi de experiență militară între armatele celor două state, a anunțat, sub-secretarul de stat în ministerul apărării poloneze. La rândul său, generalul Omar Khaldi, membru în marele stat major iordanian, în cadrul departamentului de planificare a detaliat amenințările la adresa securității regionale pe care le are de depășit țara sa.
Tot din această perspectivă, este de remarcat și faptul că primul atașat militar polonez din Iordania a fost acreditat pe data 9 septembrie 2012, la numai o lună înainte de semnarea parteneriatului dintre cele două state, astfel facilitându-se cooperarea și stabilirea termenilor de conlucrare și a transferurilor de expertiză militară între cei doi parteneri.
Polonia și Vietnam:
Deși sunt două state aflate la o distanță considerabilă unul față de celălalt, nu numai din punct de vedere geografic, dar și istoric sau cultural, relațiile dintre aceste două entități își au rădăcinile la nivel diplomatic în februarie 1950, ulterior la 7 februarie 1956 fiind semnat un acord economic între cele două.
Aceste relații au devenit din ce în ce mai puternice,odată cu anul 1995 când, vice-prim-ministrul care era totodată și ministrul de finanțe al Poloniei, Grzegorz W. Kolodko a vizitat națiunea sud-est asiatică pentru semnarea unui acord de transport maritim. Apoi, anii 1997 și 1999, au adus vizite încrucișate între diplomații celor două state, axate pe chestiuni economice, militare și industriale concrete. Diplomația bilaterală a fost dens reprezentată și la începutul anilor 2000, ulterior, la mijlocul anilor 2000 valoarea comerțului exterior a depășit 240 milioane dolari, semn că relațiile dintre cele două state se îndreptau în direcția corectă.
Astfel, în luna martie a anului 2005 mai multe surse arată că Vietnamul a achiziționat 150 de tancuri model T-72 la mâna doua din Polonia alături de 70 de tancuri finlandeze T-54 din era sovietică. Ulterior, în august 2013, ministrul vietnamez al apărării, a făcut o vizită în Europa unde a fost așteptat de omologul său de la Varșovia. Acesta a amintit rolul Poloniei în lupta de eliberare a poporului vietnamez, adăugând totodată, existența unei nevoie tot mai puternice de a adânci relațiile la nivel atât politic, dar mai ales militar, între cele două state. Din această perspectivă, ambele părți au fost de acord cu crearea unui comitet de dialog la nivelul ministerelor, care urmează să fie dedicat chestiunilor educaționale și industriale în domeniul apărării.
Polonia și Coreea de Sud
Relațiile dintre cele două state, la nivel diplomatic, datează încă de la începutul anilor 90′. În momentul de față, Coreea de Sud reprezintă una dintre piețele preferate ale capitalului polonez, alături desigur de Japonia.
La sfârșitul lunii octombrie a acestui an, președintele Bronislaw Komorowski s-a aflat la Seul unde s-a întâlnit cu omoloaga sa, președintele Park Geun-hye. Cei doi șefi de stat au recapitulat punctele comune de interes și au adoptat o declarație de parteneriat strategic în această privință. Anterior acestei întâlniri la nivel înalt, șeful executivului polonez s-a văzut cu Kang Chang-hee, președintele Adunării Naționale sud-coreene, pentru discutarea acestor problematici.
Ca putere regională recunoscută, Coreea de Sud este după specific o țară de rimland eurasiatic, la fel ca și republica poloneză. Economia sa puternică și într-o continuă dezvoltare, ca și gradul de militarizare datorat vecinătăților problematice, o fac să fie pentru Polonia, un partener atractiv, atât la nivel comercial cât și din punct de vedere al apărării. Toate sistemele de armament, precum cele de artilerie produse de Samsung Techwin, sau tancul Hyundai Rotem și rachetele de înaltă precizie de fabricație Hanwha Corp probează fiabilitatea Seulului ca jucător pe piața globală de profil. Acest aspect este unul dintre principalele vizate de Polonia și de tendițele acesteia de înarmare în vederea urmării strategiei sale de securitate. Chiar dacă nu se regăsește în top cinci al exportatorilor de armament, fiind doar locul 16 în lume, conform SIPRI, Coreea de Sud și-a crescut profitul din vânzările de armament de la 250 milioane de dolari acum câțiva ani, la aproximativ 2,6 miliarde de dolari în noiembrie 2013. În Polonia, acest aspect este unul de un profund interes, atât din perspectiva militară dar și politică, statul trebuind să își diversifice opțiunile de apărare și să pătrundă din perspectiva relațiilor politico-militare și comerciale dincolo de vecinătatea apropiată. Din acest punct de vedere, piața europeană pare să fie mai atractivă chiar decât cea americană în ultimul timp, astfel făcând parteneriatul profitabil pentru ambele părți.
Din toate aceste exemple de colaborări și relații atât politice cât și militare, concluzia este una tot mai evidentă. Puterea politică poloneză militează activ către o înarmare constantă și continuă, arătându-și astfel în mod evident politica de securitate defensivă și intențiile sale de a creea o ”fortăreață Polonia”, cu o armură greu de penetrat și un teritoriu greu de cucerit pentru oricare posibil oponent sau actor cu interese în această regiune.
Lipsa de credibilitate pe care au afișat-o partenerii vestici au împins regimul de la Varșovia către un scepticism tot mai accentuat și au făcut ca puterea politică poloneză să își îndrepte tot mai mult atenția către zona orientală, în încercarea de a lega noi relații și parteneriate pe planul puterii politice și militare cu scopul de a-și putea îndeplini cu succes planurile și a-și respecta conceptul de securitate asumat, toate acestea datorită unui mediu de securitate din ce în ce mai fluctuant și cu o multitudine de schimbări și evenimente destabilizatoare.
3.4. Puterea militară actuală a Poloniei
Judecând din punct de vedere al puterii sale militare, se poate spune despre statul polonez că este într-un continuu proces de modernizare și de restructurare militară. Astfel, la momentul actual, conform unui top făcut de cei de le Global Fire power, Polonia se clasează din punct de vedere al puterii militare generale pe un onorabil loc 18 în lume. La nivel continental, într-un top alcătuit din 25 de state, Polonia ocupă locul al cincilea, în urma unor state precum Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Franța sau Italia. Este important de menționat faptul că din acest top al puterii militare europene lipsește Rusia, fiind considerată ca țară ce aparține continentului asiatic.
În acest clasament, calculul puterii militare al unui stat se face în funcție de un set de 50 ce criterii ce generează indicele de putere militară al unui stat. Acestea sunt măsurate din perspectiva resurselor umane, naturale și financiare, fără a lua în calcul influența spațiului geografic al statelor, sau nivelul politic și relațiile internaționale ale acestora. De asemenea, capabilitățile nucleare nu sunt luate în considerare și analizate, studiul tehnicii fiind rezervat exclusiv echipamentelor de tip convențional.
Analiza acestui element este de o importanță deosebită pentru această lucrare, întrucât, ne ilustrează preocuparea activă a puterii politice a statului, pentru a moderniza și ridica nivelul capacității militare. Aceste cifre, nu reprezintă astfel, decât un indice de măsurare al implicării politicului securitatea statului, garantată prin intermediul puterii militare. Totodată valorile numerice ale acestei puteri și clasarea pe unul dintre primele locuri atât în Europa, în NATO și în lume, fac din Polonia un actor politic și militar influent, mai ales la nivel regional, ambele tipuri de putere fiind dublate de sprijinul celei de-a doua, astfel, ele susținundu-se reciproc.
Deși influența trecutului sovietic este încă prezentă în structurile militare ale Poloniei, aceasta se micșorează cu fiecare an care trece și reformează puterea militară poloneză. Analiza următoare este făcută din perspectiva a 8 criterii generale, fiecare cu un anumit număr de subcriterii care construiesc și dau valoarea absolută a criteriului principal, acestea fiind:
Resursa umană;
Sistemele de luptă terestre;
Sistemele de luptă aeriene;
Sistemele de luptă navale;
Resursele petroliere;
Sistemele și echipamentele logistice;
Resursa financiară;
Geografia statelor.
În continuare vom analiza și discuta fiecare dintre aceste criterii în parte pentru a pune în evidență puterea militară a statului analizat. Deși această valoare numerică a puterii este una relativă, ea neincluzând calitatea forței, totuși este o sursă pe baza căreia poate fi alcătuit un clasament, cel puțin provizoriu. Astfel, calitatea și actualitatea informațiilor este esențială, în această evaluare fiind folosite valorile de la data de 27 martie 2014 pentru toate cele 8 criterii, astfel:
Resursa umană – Dincolo de totalul echipamentelor militare și de percepția și doctrina cu privire la lupta armată, resursa umană este factorul de importanță într-o putere militară. Astfel, războaiele de uzură îi favorizează pe actorii care dețin superioritatea din punct de vedere al acestui criteriu și le oferă un avantaj major în fața celor care sunt deficitari la acest capitol. Din această perspectivă cifrele Poloniei sunt următoarele:
Populația totală: 38.383.809;
Resursă umană disponibilă: 18.830.448;
Resursă umană încorporabilă: 15.583.917;
Împlinirea vârstei încorporării (anual): 433.061;
Personal activ: 120,000;
Personal în rezervă: 515.000.
Sistemele de luptă terestre – în această categorie intră toate vehiculele de luptă, tancurile, mecanismele autopropulsate sau sistemele mobile de artilerie:
Tancuri: 1063;
Vehicule de luptă blindate: 3110;
Arme autopropulsate: 443;
Piese de artilerie remorcate: 257;
Sisteme de lansare a rachetelor multiple: 240.
Sisteme de luptă aeriene – Acestea includ atât sisteme de zbor cu aripă fixă cât și cele cu pale rotative, elice sau orice altă formă de aparat de zbor care poate fi folosit în scopuri militare:
Număr total de aeronave: 475;
Avioane de vânătoare: 67;
Aeronave cu aripă fixă: 103;
Aeronave de transport: 252;
Avioane de antrenament: 82;
Elicoptere: 263;
Elicoptere de atac: 29.
Sisteme de luptă navale – Toate sistemele de luptă care pot activa în spectrul naval sunt incluse aici, cu excepția vaselor de transport pentru elicoptere, dar sunt incluse de asemnea, și toate tipurile de tehnică auxiliară ce pot fi folosite în lupta pe apă:
Număr total de nave: 83;
Portavioane: 0;
Fregate: 2;
Distrugătoare: 0;
Corvette: 1;
Submarine: 5;
Ambarcațiuni de apărare a coastei: 3;
Sisteme de război de mine: 19.
Resurse petroliere – este important să vorbim despre acestea, deoarece ele reprezintă principalul combustibil pentru toate tipurile de sisteme de luptă. În ciuda avantajelor oferite de dezvoltarea tehnologică și de computerizarea câmpului de luptă, resursele de petrol rămân vitale pentru orice putere militară, indiferent de valoarea sau forța ei. În această secțiune este important să analizăm consumul, producția, dar și resursa de petrol pe care un stat o poate asuma:
Producția de petrol: 34.200 bbl/zi;
Consumul de petrol: 565.000 bbl/zi;
Rezerve de petrol reale: 156.500.000 bbl/zi.
Sisteme și echipamente logistice – Importanța acestora este una dovedită, războiul fiind în toate formele și etapele sale o luptă a logisticii, datorită nevoilor de dislocare a forțelor dintr-un loc în altul și de a asigura pentru acestea sprijinul necesar. În această categorie a fost introdusă forța de muncă, deoarece pe timp de război aceasta poate reprezenta forța industriei pentru apărare:
Forță de muncă: 18.170.000;
Puterea marinei comerciale: 9;
Porturi și terminale majore: 4;
Acoperirea drumurilor: 423.997 km;
Acoperirea sistemelor de căi ferate: 19.428 km;
Aeroporturi utilizabile: 126.
Resursa financiară – Indiferent de valoarea puterii militare în cifre sau numere, războiul este în continuare o activitate construită și condusă pe principii financiare, atât din punct de vedere al costurilor sitemelor de echipamente și armament cât și din perspectiva întreținerii trupelor:
PIB: 489,8 miliarde USD ;
Bugetul apărării: 9.36 mil USD ;
Datorie externă: 364.2 mil USD;
Rezerve de aur și valută: 108.9 mil USD.
Geografia statului – aceste valori sunt esențiale mai ales pentru efortul de apărare al statului în cazul unei invazii sau al unei agresiuni interne. De asemenea, ele sunt de o deosebită importanță pentru mobilizarea rapidă și eficientă a trupelor în funcție de necesități:
Suprafața totală: 312,685 km2;
Zonă de coastă: 440 km;
Granițe comune: 3047 km;
Rute acvatice: 3997 km.
Toate criteriile și subcriteriile amintite și analizate anterior, reprezintă cele care stabilesc coeficientul de putere militară a unui stat, și prin intermediul cărora clasamentul, strict referitror la puterea militară a putut fi alcătuit.
Într-o epocă a modernizării și a schimbărilor continue, actorii scenei internaționale trebuie să fie pregătiți în orice moment să acționeze și să ia măsuri împotriva oricărui element destabilizator. Astfel, puterea politică trebuie să faciliteze și să pună la dispoziția puterii militare toate instrumentele de care aceasta are nevoie pentru a-și îndeplini atribuțiunile. Din acest punct de vedere, putem spune că puterea militară a Poloniei este una demnă de luat în considerare, mai ales în condițiile în care statul face parte dintre cele cu trecut comunist. Intrată relativ recent în sfera democratică și mai ales în cea a NATO, Polonia a reușit consolidarea și formarea unei puteri militare robuste, cu o structură sigură și cu un nivel calitativ ridicat, numai datorită puterii sale politice și a perspectivelor pe care aceasta le are sau le-a avut în domeniul securității. Astăzi locul 18 în topul mondial al puterilor militare, și locul 5 în cadrul continentului European este unul meritat și onorabil pentru Polonia de astăzi, pentru organizarea sa politico-militară și pentru perspectivele acesteia.
3.5. Analiza evoluției politico-militare dupa 10 aprilie 2010
La 10 aprilie 2010, o aeronavă de tip Tupolev Tu-154 din cadrul Regimentului 36 al Aviației Speciale poloneze s-a prăbușit în apropierea aeroportului de la Smolensk, din regiunea Smolensk, Rusia, în accident decedând toți cei 88 de pasageri și cei 8 membri ai echipajului. În aeronavă se aflau președintele Poloniei Lech Kaczyński, membri ai Guvernului și ai ramurii legislative, comandanți ai Forțelor Armate, precum și alți demnitari polonezi. Aceștia urmau să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyń. Din punct de vedere al contextului istoric, aceștia sunt parametrii care definesc data de 10 aprilie 2010. Imediat după aceasta, statul a avut nevoie de o nouă conducere, astfel, victoria în alegerile legislative a partidului Platformei Civice a anunțat o schimbare în politica externă și de securitate a statului, liderul grupului parlamentar al liberalilor declarând imediat după câștigarea alegerilor că Polonia își va retrage cei 900 de militari din Irak. Mai mult, viitorul guvern intenționa să renegocieze cu Statele Unite amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul polonez și toate detaliile legate de acest aspect.
Într-un moment în care Europa se dezarmează, Polonia își continuă politica de securitate, fără a-și modifca punctul de vedere și este într-un constant proces de înarmare. Esențială și interesantă în acest proces de modernizare este intenția Poloniei de a-și dota, având ca model exemplul Finlandei, flota de avioane F-16 cu rachete de croazieră de tip JASSM, model modern care este considerat unul dintre cele mai eficiente pentru a fi folosite împotriva platformelor rusești S-300 și S-400. În Europa, nicio altă țară NATO nu mai deține rachete JASSM, cu excepția Finlandei. Prin intermediul acestor măsuri, politica de baricadare în cadrul propriilor granițe și de a nu se încrede prea mult în partenerii vestici este tot mai vizibil pusă în evidență.
În urma acestor semne de scepticism, s-a ajuns la elaborarea Raportului Albright, care ulterior a fost integrat în Conceptul Strategic al NATO, tocmai din necesitatea de a oferi un raspuns pentru problemele ridicate de statele din zona de est a alianței. Toate acestea au avut loc la presiunile poloneze, care au fost vizate concret abia în noiembrie 2013, când s-a organizat Steadfast Jazz, un prim exercițiu de testare a capacității NRP (nato response force) la luarea de măsuri în cazul unor eveinmente pe teritoriul membrilor estici ai alianței. În acest context, Polonia a mai primit garanții din partea SUA, materializate prin sisteme de armament precum o baterie de rachete Patriot, elementele din scutul antirachetă, dar și o escadrilă de avioane de tip F-16 din cadrul USAF (US air force), toate acestea, în cadrul elaborării primelor planuri de apărare la nivel de alianță pentru latura estică, centrală și baltică a partenerilor europeni.
Reînarmarea statului, are loc astfel, într-un moment în care Polonia este într-un amplu proces de stabilire,sau mai bine spus, restabilire a punctelor importante pe lista sistemului de securitate, trendul fiind închiderea și eliminarea operațiunilor desfășurate în teatrele din afara Europei, și revenirea trupelor la participarea apărării teritoriului național. Din acest punct de vedere, clasa politică poloneză, reprezentată de șeful statului, a atras atenția prin declarații publice cu caracter semnificativ. „Obiectivul nostru este să urmăm o politică de apărare care nu depășește capacitățile, interesele și nevoile poloneze. Vrem să terminăm cu politica nesăbuită, din prea mult exces de zel, a trimiterii de trupe în celălalt capăt al lumii“ este declarația președintelui polonez din luna august, 2013 într-un interviu pentru televiziunea poloneză. Astfel, aceste politici sunt întărite din ce în ce mai mult, de disponibilitatea guvernului polonez de a investi în apărare și a puterii politice de a susține și promova necesitatea puterii militare. Pentru aceasta, puterea politică a aprobat un proiect pentru investirea a aproximativ 43 de miliarde de dolari pentru structurarea și dezvoltarea unui sistem de apărare antirachetă, la nivel național, diferit de cel american care urmează să fie finalizat în anul 2018. În cadrul acestui program de înzestrare și modernizare a armatei, puterea militară va fi modernizată cu 82 de drone, 70 de elicoptere multirol, componente pentru sistemul de apărare al zonei Mării Baltice și avioane de transport militare, tip CASA, plus un dragor de mine. Totodată, s-a aprobat și achiziționarea de rachete pentru paza de coastă și submarine convenționale, fapt care va duce la transformarea Poloniei într-un adevărat pol de putere, dincolo de statutul acesteia de putere cu influențe regionale. Simultan, forțele armate se vor concentra pe modernizarea celor 128 de tancuri de luptă Leopard, de producție germană, pe care le are în dotare. Mai mult, bugetul apărării a fost structurat de așa natură încât numărul de tancuri Leopard să poată să fie dublat. De asemenea, ministrul polonez al apărării și-a exprimat dorința de a sporii substanțial cooperarea dintre armata poloneză și industria de armament a statului.
În anul 2011, datorită oportunității oferite de puterea pe care o conferă președinția rotativă a UE pe care a deținut-o, Polonia s-a implicat activ în crearea și transformarea unui cadru pentru o forță militară comună, europeană, dar totodată și pentru a facilita relațiile și comunicarea dintre cele două blocuri, NATO și UE. În parteneriat cu state precum Franța și Germania, Polonia a venit cu un proiect prin care se propunea instituirea unui cartier general permanent pentru forțele militare Europene. Dacă președinția poloneză a fost un succes și dacă ideile și conceptele acesteia asupra puterii militare și politice au fost înțelese și abordate, rămâne o problemă discutată și de dezbătut din mai multe perspective. În primul rând, lipsa de deschidere a celor mai multe guverne și concentrări politice de a adopta o hotărâre cu privire la investirea a minimum 2% din PIB pentru bugetul de apărare rămâne un semn de întrebare asupra ecourilor, sau a existenței acestora, în urma guvernării UE de către Polonia. Totodată, atitudinea incertă a unora dintre puterile vestice, cu un ridicat grad de influență, precum Marea Britanie, care s-a alăturat eforturilor celor trei state amintite anterior pentru construirea unei structuri de apărare comune și a inițiativelor anti-piraterie în zona Somaliei, dar în final guvernul de la Londra retragându-se, fiind împotriva unui proiect concret de stabilire a unui sediu permanent pentru o forță militară comună, a condus puterea politică a poloniei către această perspectivă sceeptică. Astfel, inițiativa Marii Britanii de a-și păstra o gamă mai largă de libertăți politico-militare și un spectru diversificat al relațiilor internaționale politice, militare sau economice, a determinat respingerea planurilor venite din partea partenerului polonez și al aliaților.
Un alt exemplu de implicare activă a Poloniei, acesta fiind unul de pură actualitate, se referă la momentul anexării Crimeii de către Rusia. Imediat după aceasta, oficialii apărării polonezi și-au exprimat dorința, dar și nevoia în repetate rânduri, pentru a avea o prezență militară constantă, permanentă a Alianței Nord-Atlantice pe teritoriul statului. Aceștia au insistat inclusiv pentru desfășurarea a aproximativ 10.000 de soldați ai NATO pe teritoriul Poloniei, toate acestea pentru ca Alianța să transmită Rusiei un mesaj, acela că este decisă să intervină și să-și apere membrii, însă această solicitare nu s-a bucurat de un sprijin prea mare în rândul statelor NATO.
În consecință, ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, susține în prezent că dezbaterea nu trebuie să se axeze pe efectivele pe care NATO le-ar putea disloca în Polonia, ci pe necesitatea creării unei infrastructuri defensive permanente.
Cu toate acestea, oficialii polonezi și clasa politică, au continuat să investească în domeniul apărării și să sporească influența reciprocă dintre cele doua forme ale puterii. Asftel, puterea politică a fost consecventă în creșterea bugetelor și a fondurilor destinate apărării, astfel puterea militară ridicându-și nivelul de operabilitate și capacitățile de luptă și de intervenție. Graficul următor ne arată evoluția bugetelor militare și diferența dintre acestea pentru staele UE în cursul anilor 2009 și 2010. Se poate deci observa, conform datelor statistice în ceea ce privește bugetele de apărare, că trendul pentru majoritatea statelor europene a fost unul descendent, doar 4 dintre ele înregistrând o creștere sau sau o stagnare a valorii absolute a sumelor alocate pentru apărare. Printre aceste 4 state, este și Polonia, cu a doua creștere din uniune ca nivel al valorii absolue, după Marea Britanie.
Figura 1.
Această creștere, demonstrează și ilustrează încă o dată preocuparea puterii politice a statului de a deține o putere militară cât mai eficientă care să poată face față provocărilor și să răspundă ferm oricărei încercări. Faptul că această creștere are loc într-un moment de criză financiară accenutată la nivel global, denotă preocuparea Poloniei de a recupera distanța pe care o are față de marile puteri și încercarea acesteia de a lua parte și a avea un cuvânt de spus în cercul marilor puteri în care încearcă să acceadă
Următorul grafic este unul și mai concludent în stabilirea poziției Poloniei față de latura militară. Atfel putem observa că, într-o statistică la nivel NATO și incluzând Rusia, Polonia se află pe locul 5 în cadrul procentajului din PIB alocat bugetului de apărare.
Figura 2
Deși sumele diferă, nu atât prin prisma procentelor cât prin ce a valorilor, este important să menționăm că standardele NATO impun un procent de 2% din PIB pentru direcționarea către bugetul apărării, sumă pe care decât trei state o alocă, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, cel de-al patrulea, Polonia, fiind singurul stat est-european ce se apropie de acest procent și îl crește de la an la an (1.95% în 2012, ulterior crescând la 2.03% în 2013).
Toate aceste date, materializate grafic în tabelele anterioare, dar și cele prezentate teoretic, în conformitate cu sursele citate, ne conduc către o singură concluzie majoră. După incidentele din 10 august 2010, structura puterii politice și a perspectivelor asupra puterii militare poloneze s-au schimbat, prin conștientizarea și realizarea noilor pericole și provocări pe care mediul de securitate le presupune, astfel noi măsuri și mijloace de protecție au fost adoptate, achiziționate sau implementate pentru a putea servi intereselor statului și a garanta securitatea și atingerea obiectivelor politico militare ale acestuia.
3.6. Concluzii
Concluziile asupra părții practic-aplicative a lucrării, reprezentate de cel de-al treilea capitol sunt menite să pună în evidență modul practic în care cele două puteri își exercită influența în mod reciproc în cadrul subiectului de analiză și anume statul Polonez.
Putem spune că politica de securitate și măsurile luate de către puterea politică pentru a spori puterea militară a statului și a garanta securitatea acestuia sunt îndreptățite și sunt axate pe noile și vechile amenințări și lecții învățate din istoria conflictelor ce au avut loc în această regiune. Dincolo de aceasta, prin prisma rolului asumat de putere regonală emergentă și prin dorința Poloniei de a reprezenta un adevărat centru de putere în această arie, statul a fost pus în situația de a se confrunta cu noi tipuri de amenințări și provocări. Din acest punc tde vedere, măsurile de securitate și obiectivele asumate au nevoie de o infrastructură militară puternică, de o capacitate mare și care să poată răspunde în mod prompt și eficient oricărei eventuale agresiuni. Desigur că toate aceste condiții nu pot fi îndeplinite decât prin implicarea activă și susținerea puterii politice, care la acest moment este una pe deplin fidelă acestei gândiri și viziuni asupra mediului de securitate.
Această viziune coroborată cu lipsa implicării partenerilor Europeni și a celui American a dus către o încredere scăzută într-o eventuală intervenție a acestora în cazul unei agresiuni, astfel că statul a încercat să își ia măsurile necesare și să creeze relațiile și parteneriatele în acest domeniu și în partea orientală, asiatică.
Toate aceste elemente, la care s-a adăugat și tragicul accident aerian de la 10 aprilie 2010 au făcut statul polonez să fie mult mai precaut și să încerce o politică de baricadare în interiorul propriilor granițe și de a creea o așa-zisă ”fortăreața Polonia”. Acest obiectiv a fost și este unul de actualitate, pentru care Polonia lucrează și se înarmează în mod constant. Statul prin intermediul puterii sale politice este decis să acorde în continuare votul de încredere puterii militare și să continue să o dezvolte și să o îmbunătățească în mod constant pentru a se putea adapta și a face față noului mediu de securitate și a problematicilor care apar la nivelu acestuia în contextul actual sau de viitor.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
În încheierea lucrării, în cadrul părții destinate concluziilor, am considerat necesară reluarea anumitor aspecte și prezentarea acestora și a unor concluzii atât preliminare cât și finale cu privire la aspectele tratate pe parcursul lucrării. Astfel, din punct de vedere al abordării diferențiate a celor două tipuri de putere, cea politică și cea militară, putem spune că acestea sunt definite de funcții și trăsături diferite, cu roluri diferite, dar, care întrunite vizează un singur aspect major și anume buna desfășurare a activităților din cadrul statului și a vieții sociale a acestuia.
Din punct de vedere al concluzilor trase în urma abordării teoretice acestea vor fi succinte, urmând să dezvoltăm în mod deosebit concluziile asupra părții practic-aplicative a lucrării. Astfel, pentru primele două capitole, în urma analizei celor două domenii ale puterii atât în mod individual, comparativ dar și prin prisma determinărilor și influențelor reciproce putem spune despre acestea că sunt într-o strânsă conexiune. Relația dintre acestea este una bivalentă, fiecare dintre ele acționând ca un garant al puterii pentru cealaltă și ca un sistem puternic și eficient de influențare și stabilire a obiectivelor și misiunilor acestora.
Dincolo de cele trei aspecte generale ale puterii și anume cel de forță, influență și prestigiu, aceasta este un fenomen cu o importantă dimensiune socială, care se regăsește în ambele tipuri de putere discutate în conținutul lucrării. Modul în care acestea interoperează și se intercondiționează este cel care facilitează crearea de oportunități pentru un actor. În urma exploatării sau a neglijării acestor oportunități, statul sau organizația își pot demonstra superioritatea, sau din contra inferioritatea față de potențialii oponenți, toate acestea fiind materializate prin efecte coroborate ale puterii politice și puterii militare la nivel intern sau internațional
Problematica vizunii Poloniei asupra acestui asptect însă, rămâne una foarte discutată și un subiect cu multe perspective ce pot fi dezbătute. Reticența și lipsa de încredere în partenerii vestici, mai ales în contextul ultimelor evenimente petrecute în regiune, au condus puterea politică a statului către o abordare defensivă, cu ample valențe de individualitate. Astfel relațiile internaționale la nivel militar au fost dezvoltate și cu parteneri din partea vestică, în încercarea de a spori eficacitatea și operativitatea puterii militare.Din acest punct de vedere concluziile care se pot desprinde din această abordare sunt unele de o deosebită importanță pentru această lucrare.
Polonia, stat est-european cu o istorie controversată și o poziție geografică problematică este total îndreptățită șă își ia măsurile de protecție necesare pentru ca statul sa continue pe direcția pe care a pornit atât din punct de vedere economic dar și politic și militar. Totodată, în urma recentelor evenimente precum Războiul de șase zile din Gerogia, accidentul de la Smolensk sau războiul dintre Rusia și Ucraina, precum și anexarea peninsulei Crimeea, politica de securitate și măsurile luate de către stat pentru creșterea puterii militare și a capabilităților de luptă ale acesteia par să fie cele corecte.
Este interesant de urmărit din punct de vedere al acțiunilor viitoare și al fluctuațiilor mediului contemporan de securitate, dacă viziunea statului Polonez a fost și este cea corectă și dacă această politică militară urmează să aibă roade pe acest plan. Atitudinea defensivă și politica de baricadare în cadrul propriilor granițe, pare astăzi sa fie acțiunea cea mai potrivită a statului pentru a se apăra de o Rusie cu o politică cu tente expansioniste care continuă să investească în dezvoltarea și producerea capabilităților militare.
Cunoscând toate aceste detalii, atât la nivelul puterilor politice și militare ale statelor dar și la cel al structurilor militare ale NATO și a forței de răspuns a alianței se impune un plan de măsuri care să poată fi adoptat și implementat de toate statele și care să poată garanta securitatea și suveranitatea fiecăruia dintre membrii NATO, indiferent de poziția sau de capabilitățile sale individuale. Astfel, structurile de apărare ale alianței trebuie să fie pregătite în mod constant pentru a face față oricărei amenințări venite din partea potențialilor agresori sau factori perturbatori ai mediului de securitate. Dată fiind natura fluctuantă a acesteia și lipsa uno programe active de exerciții pentru apărare colectivă măsurile care se impun la nivel individual pentru fiecare dintre statele membre, ar fi printre altele:
Stabilirea unui buget militar care să corespundă valorilor stabilite și să poată oferi statului stabilitatea și puterea militară necesară pentru a-și apăra spațiul până la intervenirea trupelor aliate;
Dezvoltarea de noi relații și parteneriate cu alți actori pentru colaborarea din punct de vedere al experiențelor anterioare, al sistemelor de armament, al instrucției și instruirii militarilor și al învățământului militar;
Programarea și executarea de exerciții de apărare la nivel individual în condițiile potențialelor agresiuni sau atacuri.
Din punct de vedere al măsurilor ce se pot lua la nivel colectiv, în cadrul întregii alianțe și prin intermediul colaborării tuturor entităților ce fac parte din aceasta, printre cele mai importante sunt urmărtoarele:
Organizarea unei structuri militare comune cu statut permanent, la nivelul tutror zonelor cu potențial de pericol ridicat sau care pot prezenta amenințări pentru membrii alianței, din care să se poată acționa în mod ferm și rapid pentru combaterea oricărei agresiuni;
Organizarea de exerciții de nivel strategic comune în cadrul alianței, cu participarea și implicarea activă a mai multor membri ai acesteia și simularea acțiunilor colective de luptă în situația eventualelor incidente apărute;
Punerea la dispoziția tutror membrilor alianței a informațiilor legate de modurile de instrucție, sistemele de armament și echipamentele folosite pentru a putea asigura un nivel cât mai bun de cooperare și interoperabilitate la nivelul puterii militare;
Standardizarea și echiparea cu sisteme de luptă comune, care să fie compatibile între ele și care să răspundă provocărilor și exigențelor din punct de vedere tehnologic (această măsură se poate efectua prin intermediul schimbului, cedării sau cumpărării de tehnică între partenerii din interiorul alianței).
În finalul acestei părți și în urma prezentării acestor aspecte, concluzia majoră care se conturează în ansamblu este aceea că, la nivelul celor două tipuri de putere, atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic (prin prisma exemplului analizat), relația acestora trebuie să fie una caracterizată de participarea și implicarea activă prin colaborare și influențare reciprocă a acestora pentru îndeplinirea obiectivelor și misiunilor asumate. Din acest punct de vedere binomul format din puterea politică și ce militară reprezintă un garant al securității și stabilității statului, în care cele două elemente trebuie să fie capabile să se sprijine, să se influențeze și să se determine reciproc pentru a garanta puterea, integritatea și suveranitatea statelor atât la nivel individual, cât și la nivelul politicilor comune în cadrul alianțelor din care fac parte.
LISTA ACRONIMELOR
CASA – Civil Aviation Safety Autority;
HSW – Huta Stalowa Wola;
JASSM – Joint to Air Force Surface Standoff Missle;
NATO – North Atlantic Treaty Organization;
NRF – NATO Response Force;
ONU – Organizația Națiunilor Unite
PIB – Produs intern brut;
SUA – Statele Unite ale Americii;
TAI – Turkish Aerospace Industry;
BBL – Oil Barell;
UE – Uniunea Europeană;
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste;
USAF – United States Air Force;
USD – United States Dolar;
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Andrei, P., Sociologie generală, București, Editura Academiei Române, 1970.
Balaban, C., Puterea militară în sec XXI: modalități de realizare si manifestare a puterii militare în societatea democratică românească, 23. București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2005.
Balaban, C-G., Politica și strategia militară, București, Editura AISM, 2003.
Băhrăneanu, C., Influența factorului economic în realizarea securității, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2009.
Bucinschi, V., Acțiunile aviației în cadrul operațiilor întrunite, București, Editura AISM, 2002.
Carpinschi, A., Bocancea, C., Știința politicului, Tratat, vol. I, Iasi, Editura Universității "Al. I. Cuza", 1998.
Dogan, M., Sociologie politică. Opere alese, Bucuresti, Editura "Alternative", 1999.
Dolghin, N., Duțu, P., Sarcinschi A., Raporturile dintre armata româniei și societatea civilă, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
Drăgoi, N., Zidaru, M., Politologie. Note de curs, Constanta, Editura Fundatiei "Andrei Șaguna", 2003.
Duțu, P., Văduva, G., Dinamica scopurilor în acțiunile militare, București , Editura AISM, 2004.
Frunzeti, T., Zodian,V., Lumea 2007,enciclopedie politică și militară, Bucuresti, Editura CTEA, 2007.
Iordache, C., Rezolvarea legală a diferendelor internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2005.
Jude, I., Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă știinta despre putere, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2003.
Lepădatu, D., Procese si fenomene politice – prima parte, București, Editura "Actami", 2000.
Lepădatu, D., Procese și fenomene politice – prima parte, București, Editura Actami, 2000.
Măgureanu, V., Studii de sociologie politică, București, Editura Albatros, 1997.
Mitran I., Politologia în fața secolului XXI, Bucuresti, Editura Fundatiei "România de mâine", 1997.
Nazare, V., Politologie, Constanța, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", 2002.
Nedelcu, M., Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de 3. presiune, Iași, Editura Edict, 2003.
Spinean, V., Balanța de putere. București, Editura Balcanic, 2010.
Teodorescu, G., Putere, autoritate si comunicare politică, Bucuresti, Editura Nemira, 2000.
Tompea, D., Etică, Morală și Putere, Iasi, Editura Polirom, 2000.
Trăsnea, O., Kallos, N., (coordonatori stiintifici), Mica enciclopedie de politologie, Bucuresti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
Vâlsan, C., Politologie, București, Editura Econimică, 1997.
Autori străini:
Baudouin, J., Introducere în sociologia politică, Timișoara, Editura Amarcord, 1999.
Bertram, C., Europa în balanță, București, Editura Clavis, , 1996.
Chazel, F., Puterea, în Raymond Boudon (coordonator), Tratat de sociologie, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997.
Claval, P., Geopolitica si geostrategia, gandirea politica,spațiul și teritoriul in sec XXI, Bucuresti, Editura Corint, 2001.
Creveld, V., The transformation of war, Londra, Editura McMillan, 1991.
Dowding, K., Puterea, București, Editura Du Style, 1998.
Fisichella, D., Știința politică. Probleme, concepte teorii, Chișinău, Editura Collegium, 2000.
Goldstein, J-S., Penhouse, J-C., Relații internaționale-traducere, Iași, Editura Polirom, 2007.
Hastings, M., Abordarea științei politice, Iași, Editura Memo, 2000.
Hastings, M., Abordarea științei politice, Iași, Institutul European, 2000.
Huntington, S-P., Viața politică americană, București, Editura Humanitas, 1994.
Jones, W., The Logic of International Relations, Editura Harper Collins Publisher, 1991.
Kissinger, H., Problems of National Strategy. A book of readings, Editura Praeger, 1971.
Morgenthau, H., Politica Între națiuni.Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iasi, Polirom, 2007.
Toffler, A., Puterea in mișcare, București, Editura Meteor 2001.
Toffler, A., Puterea în mișcare, București, Editura Antet, 1995.
Weber, M., Wirtschaft und Geselschaft. Grunddriss der Versthen den Soziolozie, Tubingen, Editura Verlag Mahr, 1972.
Dicționare:
*** DOOM – Dicționarul Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Române (ediția a II-a, revizuită si adaugită), București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
*** Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002.
*** OXFORD, Dicționar de politică, Bucuresti, Editura "Univers enciclopedic", 2001.
Periodice:
As the only big country in Europe that is increasing defence spending, Poland wants more say in NATO, În: The Economist, 17 august 2012.
Avionul la bordul căruia se afla președintele Poloniei s-a prăbușit în Rusia” , În: România Liberă, 10 aprilie 2010.
Bila, C., Turkey and Poland Poseid for Defence Industry Cooperation, În: MSPO Focus, 2013.
Dinicu, A., Puterea pe plan internațional și factorii care o condiționeazã, Revista Academiei Forțelor Terestre, nr. 4 (32)/2003.
Mitu, B., Nichițelea, P., Puterea politică și violența. În: ”Sfera Politicii”, nr. 146/2010.
Momoc, A., Agresivitatea ca legitimare a puterii politice. De la agresiunea gesturală si de discurs, la violența fizică. În: ”Jurnalism și Comunicare” , an III, nr. 4/2004.
Munteanu P.,, Pivotul polonez: Pentru ce se înarmează Varșovia, În: Foreign Policy, nr. 38, ianuarie- februarie, 2014.
O’Donnell, C-M., ”Poland’s U-turn on European Defense: A Missed Opportunity?” , Center on the United States and Europe at Brookings, În: US-Europe Analysis Series, Nr. 53, 06 martie 2012.
Remigiusz, W., MSPO 2013: Poland signs agreement for Turkish T-155 Firtina hulls for Krab SPA, În: Janes, 03 Septembrie 2013.
Legislație:
Constituția României, Monitorul Oficial al României, București 2003.
Guvrenul României, Carta albă a securității și aparării naționale, București, 2004.
Legea nr. 80/11 iulie 1995, Ghidul Carierei Militare/2001.
Organizația Națiunilor Unite, Carta Națiunilor Unite, San Francisco, 24 octombrie 1945.
Infografie:
www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite.
Alexandra Cucu, Polonia ca putere emergentă și rolul ei european, www.geopolitics.ro, februarie 2014.
www.wikipedia.org/wiki/Politica_Poloniei
http://amman.mfa.gov.pl/en/about_the_embassy/diplomatic_staff/.
http://www.sipri.org/research/armaments/production/Top100
http://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=poland
www.thepolishzone.com
http://www.publications.parliament.uk/pa/ld201012/ldselect/ldeucom/292/29206.htm
ANEXE
ANEXA 1 – Resursele puterii militare
ANEXA 2 – Arhitectura economică și financiară a securității și apărării.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Andrei, P., Sociologie generală, București, Editura Academiei Române, 1970.
Balaban, C., Puterea militară în sec XXI: modalități de realizare si manifestare a puterii militare în societatea democratică românească, 23. București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2005.
Balaban, C-G., Politica și strategia militară, București, Editura AISM, 2003.
Băhrăneanu, C., Influența factorului economic în realizarea securității, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2009.
Bucinschi, V., Acțiunile aviației în cadrul operațiilor întrunite, București, Editura AISM, 2002.
Carpinschi, A., Bocancea, C., Știința politicului, Tratat, vol. I, Iasi, Editura Universității "Al. I. Cuza", 1998.
Dogan, M., Sociologie politică. Opere alese, Bucuresti, Editura "Alternative", 1999.
Dolghin, N., Duțu, P., Sarcinschi A., Raporturile dintre armata româniei și societatea civilă, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
Drăgoi, N., Zidaru, M., Politologie. Note de curs, Constanta, Editura Fundatiei "Andrei Șaguna", 2003.
Duțu, P., Văduva, G., Dinamica scopurilor în acțiunile militare, București , Editura AISM, 2004.
Frunzeti, T., Zodian,V., Lumea 2007,enciclopedie politică și militară, Bucuresti, Editura CTEA, 2007.
Iordache, C., Rezolvarea legală a diferendelor internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2005.
Jude, I., Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă știinta despre putere, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2003.
Lepădatu, D., Procese si fenomene politice – prima parte, București, Editura "Actami", 2000.
Lepădatu, D., Procese și fenomene politice – prima parte, București, Editura Actami, 2000.
Măgureanu, V., Studii de sociologie politică, București, Editura Albatros, 1997.
Mitran I., Politologia în fața secolului XXI, Bucuresti, Editura Fundatiei "România de mâine", 1997.
Nazare, V., Politologie, Constanța, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", 2002.
Nedelcu, M., Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de 3. presiune, Iași, Editura Edict, 2003.
Spinean, V., Balanța de putere. București, Editura Balcanic, 2010.
Teodorescu, G., Putere, autoritate si comunicare politică, Bucuresti, Editura Nemira, 2000.
Tompea, D., Etică, Morală și Putere, Iasi, Editura Polirom, 2000.
Trăsnea, O., Kallos, N., (coordonatori stiintifici), Mica enciclopedie de politologie, Bucuresti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
Vâlsan, C., Politologie, București, Editura Econimică, 1997.
Autori străini:
Baudouin, J., Introducere în sociologia politică, Timișoara, Editura Amarcord, 1999.
Bertram, C., Europa în balanță, București, Editura Clavis, , 1996.
Chazel, F., Puterea, în Raymond Boudon (coordonator), Tratat de sociologie, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997.
Claval, P., Geopolitica si geostrategia, gandirea politica,spațiul și teritoriul in sec XXI, Bucuresti, Editura Corint, 2001.
Creveld, V., The transformation of war, Londra, Editura McMillan, 1991.
Dowding, K., Puterea, București, Editura Du Style, 1998.
Fisichella, D., Știința politică. Probleme, concepte teorii, Chișinău, Editura Collegium, 2000.
Goldstein, J-S., Penhouse, J-C., Relații internaționale-traducere, Iași, Editura Polirom, 2007.
Hastings, M., Abordarea științei politice, Iași, Editura Memo, 2000.
Hastings, M., Abordarea științei politice, Iași, Institutul European, 2000.
Huntington, S-P., Viața politică americană, București, Editura Humanitas, 1994.
Jones, W., The Logic of International Relations, Editura Harper Collins Publisher, 1991.
Kissinger, H., Problems of National Strategy. A book of readings, Editura Praeger, 1971.
Morgenthau, H., Politica Între națiuni.Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iasi, Polirom, 2007.
Toffler, A., Puterea in mișcare, București, Editura Meteor 2001.
Toffler, A., Puterea în mișcare, București, Editura Antet, 1995.
Weber, M., Wirtschaft und Geselschaft. Grunddriss der Versthen den Soziolozie, Tubingen, Editura Verlag Mahr, 1972.
Dicționare:
*** DOOM – Dicționarul Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Române (ediția a II-a, revizuită si adaugită), București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
*** Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002.
*** OXFORD, Dicționar de politică, Bucuresti, Editura "Univers enciclopedic", 2001.
Periodice:
As the only big country in Europe that is increasing defence spending, Poland wants more say in NATO, În: The Economist, 17 august 2012.
Avionul la bordul căruia se afla președintele Poloniei s-a prăbușit în Rusia” , În: România Liberă, 10 aprilie 2010.
Bila, C., Turkey and Poland Poseid for Defence Industry Cooperation, În: MSPO Focus, 2013.
Dinicu, A., Puterea pe plan internațional și factorii care o condiționeazã, Revista Academiei Forțelor Terestre, nr. 4 (32)/2003.
Mitu, B., Nichițelea, P., Puterea politică și violența. În: ”Sfera Politicii”, nr. 146/2010.
Momoc, A., Agresivitatea ca legitimare a puterii politice. De la agresiunea gesturală si de discurs, la violența fizică. În: ”Jurnalism și Comunicare” , an III, nr. 4/2004.
Munteanu P.,, Pivotul polonez: Pentru ce se înarmează Varșovia, În: Foreign Policy, nr. 38, ianuarie- februarie, 2014.
O’Donnell, C-M., ”Poland’s U-turn on European Defense: A Missed Opportunity?” , Center on the United States and Europe at Brookings, În: US-Europe Analysis Series, Nr. 53, 06 martie 2012.
Remigiusz, W., MSPO 2013: Poland signs agreement for Turkish T-155 Firtina hulls for Krab SPA, În: Janes, 03 Septembrie 2013.
Legislație:
Constituția României, Monitorul Oficial al României, București 2003.
Guvrenul României, Carta albă a securității și aparării naționale, București, 2004.
Legea nr. 80/11 iulie 1995, Ghidul Carierei Militare/2001.
Organizația Națiunilor Unite, Carta Națiunilor Unite, San Francisco, 24 octombrie 1945.
Infografie:
www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite.
Alexandra Cucu, Polonia ca putere emergentă și rolul ei european, www.geopolitics.ro, februarie 2014.
www.wikipedia.org/wiki/Politica_Poloniei
http://amman.mfa.gov.pl/en/about_the_embassy/diplomatic_staff/.
http://www.sipri.org/research/armaments/production/Top100
http://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=poland
www.thepolishzone.com
http://www.publications.parliament.uk/pa/ld201012/ldselect/ldeucom/292/29206.htm
ANEXE
ANEXA 1 – Resursele puterii militare
ANEXA 2 – Arhitectura economică și financiară a securității și apărării.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Corelatia Dintre Puterea Politica Si Puterea Militara Poloneza (ID: 106542)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.