Consiliul DE Securitate AL O.n.u. – Garant AL Pacii Si Securitatii Internationale
Tema: CONSILIUL DE SECURITATE AL O.N.U. – GARANT AL PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I : ISTORICUL, STRUCTURA, SCOPURILE ȘI PRINCIPIILEORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
ISTORICUL FONDĂRII O.N.U
STRUCTURA ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
Adunarea Generală al O.N.U
Consiliul de Securitate al O.N.U
Consiliul Econimic și Social (ECOSOC) al O.N.U
Consiliul de Tutelă al O.N.U
Curtea Internațională de Justiție al O.N.U
Secretariatul O.N.U
SCOPURI ȘI PRINCIPII ALE ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
Capitolul II: CONSILIUL DE SECURITATE AL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
2.1 CE REPREZINTĂ SOCIETATEA ÎN RAPORT CU EXISTENȚA SOCIETĂȚII UMANE
2.2 ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CONSILIULUI DE SECURITATE
2.2.1 Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate
2.2.2 Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate
2.2.3 Președintele Consiliului de Securitate
2.2.4 Întrunirile Consiliului de Securitate
2.3 SISTEMUL DE REFORMĂ AL CONSILIULUI DE SECURITATE
2.4 ROMÂNIA – MEMBRU NEPERMANENT ÎN CONSILIUL DE SECURITATE
2.4.1 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în anul
1962
2.4.2 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1976-
1977
2.4.3 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1990-
1991
2.4.4 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. in 2004-
2005
Capitolul III: ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENĂȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.1 ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.2 REZOLVAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
3.2.1 Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic
3.2.1.1 Mediațiunea
3.2.1.2 Negocierile directe
3.2.1.3 Bunele oficii
3.2.1.4 Concilierea internaționala
3.2.1.5 Ancheta internațională
3.2.2 MIJLOACELE PAȘNICE CU CARACTER POLITIC
3.2.2.1 Organizațiile internațional
3.2.3 REGLEMENTAREA JURISDICȚIONALA
3.2.3.1 Mijlocul jurisdicțional al arbitrajului internațional
3.2.3.2 Curtea Internațională de Justiție
3.2.3.2.1 Jurisdicția Curții (C.I.J
3.2.3.2.2 Structura Curții
3.2.3.2.3 Competența Curții : Funcția contencioasă
(judiciară
3.2.3.2.4 Consimțământul statelor (Clauza facultativă)
3.2.3.2.5 Dreptul aplicabil
3.2.3.2.6 Procedura și puterile Curții
3.2.3.2.7 Hotărârile Curții
3.2.3.2.8 Competența consultativă a C.I.J
3.3 ACȚIUNI ÎN CAZ DE AMENINȚARI ÎMPOTRIVA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.3.1 Operțiuni pentru menținerea păcii
3.3.2 Factori-cheie pentru operațiuni de menținere a păcii
3.4 PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA OPERAȚIUNI ONU DE MENȚINERE A PĂCII
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În ceea ce urmează voi prezenta tema lucrării de licență care se intitulează “CONSILIUL DE SECURITATE AL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE CU ATRIBUȚIE ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE“.
Am ales sa abordez această temă din mai multe puncte de vedere cum ar fi, în primul rând faptul că este unica organizație internațională recunoscută de toate statele, având ca membri permanenți cele mai puternice state din lume, atât din×punct de vedere al puterii economice cât și al forței armate pe care acestea le posedă, care se implică mereu în rezolvarea conflictelor (diferendelor) apărute între state prin intermediul dialogului și al nefolosirii forței armate. În prezent 193 de state fac parte din Organizația Națiunilor Unite.
În al doilea rând reprezintă o promlematică×internațională, iar la menținerea păcii și securității internaționale ar trebui să participle toate statele, indiferent dacă sunt sau nu părți la anumite conflicte.
În al treilea rând, – pacea și×securitatea internațională -, este un subiect complex, actual și dificil cu care se confruntă o mulțime de state între care a apărut un diferend și care are ca rezultat pierderi de vieți omenești.
Nu și în ultimul rând faptul că o caracteristică negativă a secolului XXI în materie de real agresor al stabilității și securității internaționale îi revine unui nou tip de amenințare cum ar fi traficul de droguri și armament, flagelul organizațiilor teroriste, sindicatele internaționale ale crimei organizate etc.
Chiar dacă România nu face parte la vreun diferend, țara noastră are un rol deosebit în rezolvarea diferendelor internaționale, atât pasiv prin implicarea sa, ca membru O.N.U., în luarea deciziilor din cadrul Organizației Națiunilor Unite, precum și un rol activ prin participarea directă în zonele de conflict prin contribuția țării noastre cu specialiști în domeniu, armament, logistică, acordarea asistenței medicale etc.
În lucrarea respectivă voi aborda o×problematică vitală pentru întreaga lume, aceea a menținerii păcii, care preocupă întreaga suflare de pe glob. Voi urmări reflectarea acestui deziderat major al omenirii sub aspect normativ, în Carta O.N.U. și în acțiunile desfășurate ca urmare a dezvoltării și aplicării acestor reglementări. Lucrarea este structurată pe trei capitol, după cum urmează:
În Capitolul I, cu titlul “ISTORICUL, STRUCTURA, SCOPURILE ȘI PRINCIPIILE ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE”, voi prezenta calea care a fost parcursă de către statele fondatoare de trecere de la Liga Națiunilor la înființarea Organizației Națiunilor Unite ( la Conferința din San Francisco 1945 s-a adoptat Carta Națiunilor Unite de cele 50 state participante, iar Polonia care nu a×putut să participle mai întâi la lucrare, a semnat și ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator.), modul în care este structurată Organizația, scopurile pe care le urmărește precum și principiile care sunt înscrise în Cartă și pe care se bazează în vederea realizării obiectivelor acesteia.
În Capitolul II, cu titlul “ CONSILIUL DE SECURITATE AL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE”, voi prezenta modul în care este organizat Consiliul de Securitate referitor la membrii permanenți și nepermanenți ai Consiliului, cum se desfășoară întrunirile CS precum și prezidarea reuniunilor Consiliului. ×Voi prezenta și sistemul de reformă al Consiliului de Securitate pe parcursul existenței acestuia care, pot spune că au fost numeroase tentative de reformă atât în privința membrilor permanenți cât și a celor nepermanenți precum și a mecanismului decizional și a metodelor de lucru însă nu s-a ajuns la un consens între membrii organizației cu excepția cazului din anul 1963 care a avut ca urmare creșterea numărului de membri de la 11 la 15, aceasta fiind unica restructurare reușită în Consiliul de Securitate. În acest capitol voi aborda și mandatele pe care le-a obținut România în calitate de membru nepermanent în Consiliu (4 mandate).
În Capitolul III, cu titlul “ ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE”, voi prezenta contribuția Consiliului de Securitate în vederea menținerii păcii și securității internaționale, rezoluțiile adoptate împotriva statelor care au încălcat independența și suveranitatea altor state cum ar fi de exemplu invazia Irakului în Kuweit. Voi prezenta×mijloacele folosite de Consiliu în rezolvarea unui diferend internațional atât cele pașnice cât și cele cu folosirea forței în cazuri excepționale. În acest capitol voi menționa și citeva operațiuni de menținerea păcii realizate în diferite puncte de pe glob precum și participarea României la numeroase operațiuni de acest gen.
Problema abordată în lucrarea respectivă nu este una nesemnificativă ci reprezintă o problemă vitală a secolului XXI, acea a păcii×și securității internaționale în care trebuie să se implice toate statele, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, la anihilarea acestor diferende prin mijloace pașnice, diplomatice, prin dialog și fără pierderi de vieți omenești, iar una din metoda cea mai eficientă în×atingerea acestui obiectiv este prin intermediul Organizația Națiunilor Unite pe care o voi prezenta în continuare pe capitolele prezentate anterior.
Capitolul I: ISTORICUL, STRUCTURA, SCOPURILE ȘI PRINCIPIILE
ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
“Noi, Popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare ale flagelului războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea in drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și×respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai îintr-o mai mare libertate, și in aceste scopuri să practicăam toleranța și săa trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principi și să instituim metode care sa garanteze ca forța armata nu va fi folosită decât interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor,
Am hotărât să ne unim eforturile pentru înfaptuirea acestor obiective
Drept urmare, guvernele noastre, prin repreyentanții lor, ×reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat preyenta Cartă a Națiunilor Unite și înființeaza prin aceasta o organizație internaționala care se va numi Națiunile Unite”
(Citat din Carta Națiunilor Unite)
Fig.1 Drapelul Organizației Națiunilor Unite
1.1 Istoricul fondării ONU
“Cele doua războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și facuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victim. Părinții Națiunilor Unite și a Cartei doreau să împlinească dorința×profundă a omenirii de pace și convingere că, după sfirșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrățite vor putea realize o ordine mondiala pacifista de durată”
Gunther Unser și Michaela Wimmer
Organizația Națiunilor Unite este succesoarea Societății Națiunilor, care a activat în perioada interbelică. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internaționala având ca obiectiv principal apărarea păcii și securității internaționale.
Calea către fondarea O.N.U. ca organizație internațională având ca obiectiv menținerea păcii și securității internaționale, a fost următoarea: Sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii și Chinei, la 1 ianuarie 1942, 26×de state au semnat “Declarația Națiunilor Unite” , unde acestea se obligau reciproc să continue lupta împotriva Axei și mai ales împotriva Reich-ului German, Italiei și Japoniei pâna la obținerea victoriei. Astfel statele respective au aderat și la principiile Cartei Atlantice Americano-britanice cu×privire la ordinea postbelica cu ajutorul cărora să înființeze un sistem de securitate internațional de lungă durată. Alte 21 de state au semnat această Declarație pâna la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
La inițiativa Statelor Unite ale Americii, planul pentru formarea unei organizații internaționale a început să se dezvolte foarte rapid. Astfel, SUA a prezentat un prim proiect înca din anul 1943. În luna octombrie al anului 1943, miniștrii de externe ai URSS, SUA, ai Marii Britanii și ai Chinei au ajuns la un×accord la Conferința de la Moscova să constituie cât mai curând o organizație internaționala pentru pace și securitate.
i obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai îintr-o mai mare libertate, și in aceste scopuri să practicăam toleranța și săa trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principi și să instituim metode care sa garanteze ca forța armata nu va fi folosită decât interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor,
Am hotărât să ne unim eforturile pentru înfaptuirea acestor obiective
Drept urmare, guvernele noastre, prin repreyentanții lor, ×reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat preyenta Cartă a Națiunilor Unite și înființeaza prin aceasta o organizație internaționala care se va numi Națiunile Unite”
(Citat din Carta Națiunilor Unite)
Fig.1 Drapelul Organizației Națiunilor Unite
1.1 Istoricul fondării ONU
“Cele doua războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și facuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victim. Părinții Națiunilor Unite și a Cartei doreau să împlinească dorința×profundă a omenirii de pace și convingere că, după sfirșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrățite vor putea realize o ordine mondiala pacifista de durată”
Gunther Unser și Michaela Wimmer
Organizația Națiunilor Unite este succesoarea Societății Națiunilor, care a activat în perioada interbelică. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internaționala având ca obiectiv principal apărarea păcii și securității internaționale.
Calea către fondarea O.N.U. ca organizație internațională având ca obiectiv menținerea păcii și securității internaționale, a fost următoarea: Sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii și Chinei, la 1 ianuarie 1942, 26×de state au semnat “Declarația Națiunilor Unite” , unde acestea se obligau reciproc să continue lupta împotriva Axei și mai ales împotriva Reich-ului German, Italiei și Japoniei pâna la obținerea victoriei. Astfel statele respective au aderat și la principiile Cartei Atlantice Americano-britanice cu×privire la ordinea postbelica cu ajutorul cărora să înființeze un sistem de securitate internațional de lungă durată. Alte 21 de state au semnat această Declarație pâna la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
La inițiativa Statelor Unite ale Americii, planul pentru formarea unei organizații internaționale a început să se dezvolte foarte rapid. Astfel, SUA a prezentat un prim proiect înca din anul 1943. În luna octombrie al anului 1943, miniștrii de externe ai URSS, SUA, ai Marii Britanii și ai Chinei au ajuns la un×accord la Conferința de la Moscova să constituie cât mai curând o organizație internaționala pentru pace și securitate.
Încă până la sfârșitul războiului, cele patru mari puteri au invitat toate statele care au semnat Declarația Națiunilor Unite, la Conferința din San Francisco pentru a prezenta planul cu privire la formarea unei organizații internaționale. La această Conferința, care a avut loc între luna aprilie și iunie 1945, au participat 50 de state.
Așa dar la această Conferința s-a adoptat Carta, în unanimitate pe 26 iunie 1945. Polonia care nu a putut să participle mai întâi la lucrare, a semnat și ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator. Astfel s-a creat Organizația×Națiunilor Unite (United Nations Organization UNO), iar după ce numărul necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945. Din anul 1945, data de 20 octombrie reprezinta Ziua Națiunilor Unite.
La data de 1 februarie 1946 a fost numint primul secretar general al O.N.U., acesta fiind Trygve Lie, care a ocupat acest post până la 1953. Conform Cartei, O.N.U. reprezintă, în opinia statelor fondatoare, cea mai important organizație internațională care are ca rol menținerea păcii și securității inetrnaționale, de a crește relațiile de prietenie între state, de a dezvolta și încuraja respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, limbă, sex sau religie precum și de a realiza cooperarea pentru rezolvarea problemelor sociale, economice, cultural și umanitare cu care se confruntă omenirea.
Cartierul genereal al O.N.U. se află la New York, este incredibil dar pe locul unde se află sediul O.N.U. a existat cândva un abator, un depou feroviar si câteva fabrici vechi. Acum clădirile și cartierului general al O.N.U. ×constituie o zona internațională care aparține tuturor statelor membere a acesteia. Drapelele tuturor țărilor membre sunt aranjate in ordinea alfabetică în fața cartierului general al O.N.U. de la New York. O.N.U. are drapelul său, el are fonul albastru în centrul căreia se află o emblemă albă. Emblema conține harta lumii înconjurată de ramuri de măslin care semnifică pacea în lume. O.N.U. utilizează șase limbi oficiale arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă. În timpul reuniunilor oficiale, un reprezentant poate vorbi în una din cele șase limbi iar ceea ce spune este tradus simultan în celelalte limbi oficiale. Majoritatea documentelor O.N.U. sînt traduse în aceste șase limbi cu toate acestea activitatea O.N.U. se desfăsoară în două limbi franceza și engleza. În baza Cartei O.N.U. administratorul șef al Organizației Națiunilor Unite este secretarul general, începând cu 1 ianuarie 2007 această funcție este deținută de sud-coreeanul Ban Ki-moon, el a fost precedat de alți șapte demnitari. La 21 iunie 2011 Ban Ki-moon a fost reales în funcție de cele 192 de state member ale O.N.U. pentru un al 2-lea mandat de 5 ani, cel de-al 2-lea mandat a început la 1 ianuarie 2012 și se va încheia la 31 decembrie 2016. Deși nu există nici o limită de numărul mandatelor exercitate de aceeași persoană, până acum nimeni nu a deținul acest post de două termene de 5 ani.
România și-a exprimat voința de a face parte din O.N.U. încă din anul 1946, însă aderarea României a vut loc 9 ani mai târziu, ×la data de 14 decembrie 1945 când, prin Rezoluția nr. 995(X), Adunarea Generală a decis primirea României în O.N.U., alături de alte 15 state.
În cei peste 55 de ani de membru la organizație, România a avut un rol activ în principalele organe ale O.N.U.. Așa dar, Româina a deținut președenția Adunării Generale la a 22-a sesiune ordinară (1967-1968), prin Ministrul Afacerilor Externe la acel moment Corneliu Mănescu, a fost membru în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, iar în ECOSOC a avut statut de membru în anii 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 și 2007-2009.
România a participat, pe parcursul anilor ca membru al O.N.U., și continuă să participe, într.o serie de organe, comisii, comitete și programe importante din cadrul O.N.U. cum ar fi: Comitetul Special pentru Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii, Comisia O.N.U. pentru Dezvoltare Durabilă, Comitetul pentru Folosirea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic, Consiliul Drepturilor Omului, Comitetul Ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comisia de Drept Internațional, Comisia pentru Contribuții, Comisia pentru Informații, Comisia Economica a O.N.U. pentru Europa, Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Împotriva Femeilor, Comitetul pentru Drepturile Omului, etc.
Momente importante care au prefațat Constituirea O.N.U.:
În anul 1941 Churchill și Roosevelt proclamă Carta Atlantică în care se regăsesc primele
elemente ale unei noi ordini a păcii și cooperării. La 1 ianuarie al anului 1992 numele “Națiunile Unite” apare pentru prima oara în declarația×Aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial, în care 26 de state se obligau să-și continue lupta împotriva Axei. Pină la finalul războiului, alte 25 de state aderă la Alianță.
Prima conferință a miniștrilor de externe din statele Alianței a avut loc în data de 30.10.1943 la Moscova. SUA, Marea Britanie, URSS și China declară că trebuie creată o organizație internațională care să cuprindă toate statele care iubesc pacea, în vederea menținerii păcii mondiale și a securității internaționale.
La Conferința de la Teheran din 01.12.1943, Roosevelt, Churchill și Stalin declară că atât ei, cât și Națiunile Unite au ca sarcină primordială instaurarea unei păci de durată.
În luna septembrie al anului 1944, reprezentanții SUA, ai Marii Britanii, URSS și China schițează la Dumbarton Oaks, SUA, ×șcheletul Cartei Națiunilor Unite. În februarie 1945 Churchill, Roosevelt și Stalin cad de acord la Yalta asupra creării unui statul special al marilor puteri în cadrul Consiliului de Securitate (drept de veto).
În perioada aprilie-iunie 1945 la Conferința de la San Francisco, reprezentanții celor 50 de state membre ale Alianței elaborează Carta Națiunilor Unite. La 20 iunie 1945 Carta O.N.U. este semnată de cele 50 de state fondatoare (Polonia devine mai târziu cel de-al 51-lea stat fondator) iar la data de 24.10.1945 Carta O.N.U. intră în vigoare după ce a fost ratificată de majoritatea membrilor fondatori.
1.2 Structura Organizației Națiunilor Unite
Dispunând de un vast complex de organe, constituite într.un sistem funcțional, O.N.U. își poate realiza scopurile și sarcinile ce-i revin la cel mai înalt nivel.
O.N.U. are două categorii de×organe: organe principale și organe subsidiare (auxiliare).
Organele principale ale O.N.U. sunt:
a) Adunarea Generală;
b) Consiliul de Securitate;
c) Consiliul Economic și Social (ECOSOC);
d) Consiliul de Tutelă;
e) Curtea Internațională de Justiție;
f) Secretariatul ONU.
Printre organismele O.N.U., un loc aparte îl ocupă instituțiile sau agențiile specializate. Ele sunt numite astfel întrucât fiecare dintre ele deține cunoștințe, informații și experți de înaltă calificare, acumulând pe parcursul timpului×o vastă și bogată experiență internațională într-un anumit domeniu de activitate de interes deosebit pentru comunitatea internațională. Printre instituțiile sau agențiile specializate putem enumera urmaltoarele: Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale (OMPI), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă (FIDA), Organizația Internațională a Muncii (OIM), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA), Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), Organizația Meteorologică Mondială (OMM), etc.
1.2.1 Adunarea Generală a O.N.U.
Adunarea Generală este organul principal al organizației și cel mai reprezentativ. Este formată din reprezentanții tuturor statelor membre ale organizației. Delegațiile statelor membre în Adunarea Generală sunt formate din cel×mult 5 membri și 5 supleanți. Indiferent de numărul delegaților săi, fiecare stat membru are un singur vot în Adunarea Generală, potrivit principiului "un stat, o voce".
Adunarea Generală își desfășoară activitatea în sesiuni ordinare anuale, care încep întotdeauna în a treia zi de marți din luna septembrie și se incheie la o dată fixată de către Adunarea Generală înca de la începutul sesiunii. Adunarea Generală se poate întruni și în sesiune extraordinara, convocată de Secretarul General al organizației, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Adunarea Generală mai poate fi convocata și în sesiune extraordinară de urgență, adică în decurs de 24 de ore de la primirea de către Secretarul General a unei cereri din partea Consiliului de Securitate sau din partea majorității membrilor organizației, pentru convocarea unei astfel de sesiuni.
Activitatea Adunării Generale nu are loc numai în perioada sesiunilor sale, ci în timpul anului, când funcționează organe de lucru×sau reuniuni convocate de Adunare: comitete speciale, cum sunt cele care se ocupă de colonialism, apartheid, operațiuni de menținere a păcii, dezarmare, spațiul extraatmosferic, etc; organisme care se găsesc în directă legătură cu Adunarea Generală sunt: Agenția Națiunilor Unite de Ajutor și Activități pentru Refugiații Palestinieni în Orientul Mijlociu (U.N.R.W.A.) și Agenția Internațională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.). În legătură cu Adunarea Generală și Consiliul Economic și Social se găsesc: Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (H.C.R.), Programul Alimentar Mondial al O.N.U. (F.A.O.), ×Institutul de Formare și Cercetare al Națiunilor Unite (U.N.I.T.A.R.), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.), Porgramul Națiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.M.), Universitatea Națiunilor Unite (U.N.U.), Fondul Special al Națiunilor Unite (F.S.N.U.), Consiliul Mondial pentru Alimentație (C.M.A.), Centru Națiunilor Unite pentru Așezări Umane (H.A.B.I.T.A.T.), Fondul Națiunilor Unite pentru Activități în Domeniul Populației (F.N.U.A.P.).
Figura 1.2 : Organizația Națiunilor Unite și instituțiile cu care se află în legătură
Fiecare sesiune a Adunării Generale își alege un președinte și mai mulți vicepreședinți. Aceștia împreuna cu cei 7 președinți ai comitetelor principale ale Adunării constituie Biroul sesiunii respective.
Activitatea Adunării Generale se desfășoară în ședințe plenare și în cadrul celor 7 comitete principale. Aceste comitete principale sunt:
comitetul politic special;
comitetul pentru problemele politice și de securitate;
comitetul pentru problemele economice și financiare;
comitetul pentru problemele sociale, umanitare și culturale;
comitetul pentru problemele de tutelă;
comitetul pentru problemele administrative și bugetare;
comitetul pentru problemele juridice.
Conform Regulamentului intern al Adunării Generale, limbile oficiale ale organizației sunt: engleza, chineza, spaniola, franceza, rusa și araba.
Adunarea Generală poate ×orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul Cartei O.N.U. sau care se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în Cartă și, sub rezerva dispozițiilor Articolului 12, poate face recomandări Membrilor Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori Membrilor Organizației și Consiliului de Securitate în oricare asemenea chestiuni sau cauze.
Conform Articolul 18 din Carta Națiunilor Unite, mecanismul de vot este următorul: Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un vot. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante vor fi adoptate cu majoritatea de doua treimi a membrilor prezenți și votanți. Vor fi considerate probleme importante:
recomandările cu privire la menținerea păcii și securității internaționale;
alegerea membrilor×nepermanenți ai Consiliului de Securitate;
alegerea membrilor Consiliului Economic și Social;
alegerea membrilor×Consiliului de Tutelă, în conformitate cu paragraful 1 lit. c al Articolului 86, admiterea de noi Membri în Organizație;
suspendarea drepturilor și privilegiilor Membrilor;
excluderea de Membri;
problemele referitoare la funcționarea sistemului de tutela;
problemele bugetare.
Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii de probleme asupra căcora să se decida cu o majoritate de 2/3, se vor adopta cu majoritatea membrilor prezenți și votanți.
Un Membru al Națiunilor Unite care este în întârziere cu plata contribuțiilor sale financiare către Organizație nu va×putea participa la vot în Adunarea Generală dacă totalul arieratelor egalează sau depășește contribuția datorată de el pentru ultimii doi ani împliniți. Adunarea Generală poate totuși permite acestui Membru să ia parte la vot în cazul în care constată că neplata se datoreaza unor împrejurări independente de voița lui.
În cadrul sesiunii din 2004, Adunarea Generală a discutat peste 150 de probleme, inclusiv reforma O.N.U., restabilirea respectului pentru statul de drept, cerințele micilor state insulare aflate în curs de dezvoltare, schimbările climatice și pericolele umanitare inerente acestora, precum și participarea tutror statelor în sistemul de comerț internațional. S-au dezbătut, totodată, situații specifice din mai multe țări, inclusiv×cea din Irak și Sudan (regiunea Darfur).
Punctul central al sesiunii aniversare din 2005 a Adunării General, ce a marcat 60 de ani de la înființarea O.N.U., a fost Raportul de 5 ani privitor la Declarația Mileniului (din 2000), care includea propunerile măsurilor necesare atingerii unor obiective recomandate de Secretarul General O.N.U. în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea amenințărilor legate de securitate, orpirea abuzurilor împotriva×drepturilor omului și întărirea funcționării O.N.U..
1.2.2 Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este principalul organ politic al Organizației Națiunilor Unite, care, în conformitate cu Carta O.N.U., are ca principală responsabilitate menținerea păcii și securității internaționale. Este format din 15 membri dintre care 5 sunt permanenți (Rusia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, ×și China), și 10 membri nepermanenți aleși în Consiliu pe o perioadă de 2 ani, în conformitate cu procedura prevăzută în Carta O.N.U..
Consiliul de Securitate are puteri largi în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, pentru a evita confruntări militare între state, suprimarea actelor de agresiune sau altor încălcări ale păcii și restabilirea păcii internaționale. În conformitate cu Carta O.N.U. doar Consiliul de Securitate poate lua decizii cu privire la folosirea Forței Armate ale Organizației Națiunilor Unite, precum și aspecte legate de crearea și utilizarea de forțe armate ale Națiunilor Unite, în special compoziția și puterea lor, structura de comandă, durata șederii în zonele de oprațiuni ,precum și problemele legate de gestionarea și finanțarea acestora. În vederea exercitării unor presiuni asupra guvernelor ale căror acțiuni amenință pacea internațională sau constituie o încălcare a păcii, Consiliul de Securitate poate decide și să ceară de la membrii O.N.U. luarea unor măsuri care nu implică folosirea forțelor armate, cum ar fi întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice, feroviare, ×maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio sau alte mijloace de comunicare, precum și ruperea relațiilor diplomatice. În cazul în care aceste măsuri sunt considerate de către Consiliu ca sunt inadecvate sau s-au dovedi a fi inadecvate, este autorizat să ia măsuri cu privire la folosirea forțelor aeriene, maritime și terestre. Aceste acțiuni pot include demonstrații, blocada și operațiuni ale forțelor armate ale membrilor O.N.U. și altele.
Consiliul de Securitate face recomandări cu privire la admiterea uni membru al O.N.U., excluderea membrilor O.N.U. care încalcă systematic principiile Cartei O.N.U., de a suspenda exercitarea drepturilor și privilegiilor deținute de un membru al O.N.U., daca împotriva acestui membru a întreprins măsuri preventive sau de executare.
1.2.3 Consiliul Econimic și Social (ECOSOC)
Al 3-lea organ principal al Organizației Națiunilor Unite este Consiliul Economic și Social având ca principal atribuție coordonarea activității sale în urmatoarele domenii: economic, social, cultural, de educație și sănătate public, dar și in alte domenii adiacente. Având 54 de ,e,bri aleși de către adunarea Generală, el iși desfășoară activitatea sub directa indrumare și controlul acesteia. ECOSOC urmărește realizarea următoarelor obiective principale:
Să contribuie la ridicarea nivelului de viață al popoarelor și la folosirea cât mai completă a forței de muncă;
Să favorizeze condițiile necesare progresului lor economic și social;
Să rezolve problemele internaționale economice, sociale, cultural, de educație și de sănătate;
Să asigure respectarea universală și efetivă a drepturilor fundamentale ale omului.
Consiliul Economic și Social își desfășoară activitatea în sesinui ordinare, care se țin de doua ori pe an. El adoptă recomandări adresate Adunării Generale, membrilor organizațiri sau intituțiilor specializate. Aceste recomandări sunt adoptate cu majoritatea simpla de voturi. De asemenea ECOSOC poate să furnizeze informații Consiliului de Securitate și să acorde servicii membrilor organizației sau instituțiilor specializate, ×cu aprobarea Adunării Generale. El poate Consulta Organizațiile internaționale neguvernamentale care se ocupă de chestiuni ce intră în competența Consiliului.
Printe cele mai imporatnte funcții și puteri ale Consiliului Economic și Social putem enumera următoarele:
Să efectueze cercetări și rapoarte cu privire la problemele care țin de competența sa și să formulize recomandări catre Adunarea Generala privind aceste problem;
Să facă recomandări pentru garantarea repectării effective a drepturilor fundamentale ale omului, fără vreo discriminare;
Să înainteze proiecte de convenții internaționale asupra problemelor ce țin de competența sa și să le supună spre aprobare Adunării Generale sau să convoace, in acest scop, conferințe internaționale:
Să incheie acorduri de asociere×cu instituțiile specializate și sa gestioneze activitatea acestor instituții, prin consultări cu ele și recomandări făcute acestora.
Consiliul Economic și Social și-a creat numeroase organe auxiliare, sub forma unor comitete permanente și comisii, respectiv subcomisii. Din categoria comisiilor fac parte următoarele:
Comisiile economice regionale (pentru Europa, Asia și Extremul Orient, America Latină, Africa, Asia de Vest);
Comisia pentru statistica;
Comisia pentru populație;
Comisia pentru drepturile omului (cu Subcomisia pentru lupta impotriva discriminării și protecția minorităților);
Comisia pentru stupefiante.
1.2.4 Consiliul de Tutelă
Ca organ principal al O.N.U. Consiliul de Tutelă se preocupă de regimul internațional al tutelei, instituit în conformitate cu Carta O.N.U., pe baza unor acorduri speciale de tutelă aprobate de Adunarea Generală. Acest regim este reglementat în Carta organizației, care precizeaza că statele care administrează popoare×aflate pe teritorii ce nu se autoguvernează trebuie să respecte principiul potrivit căaruia “interesele locuitorilor din aceste teritorii au intâietate”. De asemenea, aceste state trebuie să promoveze bunăstarea locuitorilor de pe astfel de teritorii și să asigure, cu respectul cuvenit×culturii popoarelor în cauză, progresul lor politic, economic, social și în domeniul educației,(articolul 73).
Consiliului de Tutela i-a revenit sarcina de a controla modul în care erau administrate teritoriile puse sub tutelă. Au fost plasate sub tutela O.N.U. unsprezece state, apoi a ramas doar unul singur acesta fiind Palau din Pacificul de Sud, administrat de SUA, iar celelalte zece aflate inițial sub tutela și-au capatat statutul de independența.
Datorită evoluției vieții internaționale a determinat, în timp, restrângerea activității sale, pieryându-și importanța și utilitatea. În prezent, Consiliul de Tutelă este alcătuit numai din SUA în calitate de administrator și ceilalți patru×membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Împrejurarea ca acest organ și-a redus componența se explică prin faptul că problemele de tutelă au devenit perimate.
Ca urmare a finalizării procesului de decolonizare, și-a încheiat practice activitatea. Toate teritoriile sub tutelă au devenit independente sau și-au exercitat dreptul la autodeterminare.
1.2.5 Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție este cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, fiind organul judiciar principal al Națiunilor Unite.
Statutul Curții Internaționale de Justiție cuprinde 70 de articole, acestea fiind anexate la Carta Națiunilor Unite, și poate fi amendat în același mod ca și Carta prin votul a 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificarea a 2/3×din numărul statelor membre, incluzând membrii permanenți în Consiliul de Securitate.
Cauzele aduse în fața Curții și chestiunile special menționate în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare formeaza jurisdicția Curții Internaționale de Justiție. Astfel, părțile între care există un conflict×supun de comun acord Curții acest conflict, recunoscând astfel jurisdicția acesteia asupra unui caz particular. De asemenea, s-a practicat introducerea din ce în ce mai des în înțelegerile internaționale a unor clauze jurisdicționare care prevedeau mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor rezultate din punerea în aplicare a acestor acte internaționale.
Conform statutului Curții Internaționale de Justiție, numai statele pot să fi părți în litigiile supuse Curții, acestea neavând reprezentanți permanenți acreditați pe lângă CIJ. Astfel, în mod obișnuit, statele comunică cu Grefa prin intermediul Ministerului de Externe sau ambasadorului acreditat în Olanda.
Procedura de soluționare a litigiilor prezentate Curții este asemănătoare cu procedura de judecată din procesele civile, completul care judecă este alcătuit din minim 9 membri. Procedura de judecată cuprinde doua faze: una scrisă și una orala, desfășurându-se în această ordine.
CIJ nu este compusă din reprezentanți ai guvernelor statului, precum celelalte organe principale ale O.N.U., ci este alcătuită dintr-un corp de judecători aleși și independenți, având în vedere calitatea sa de organ judiciar.
Grefa este un organ administrativ al CIJ, fiind responsabilă numai față de aceasta. Activitățile desfășurate de Grefă sunt, pe de o parte, de ordin administrativ, juridic și financiar și, pe de o altă parte, cele cu care se confruntă o organizație internațională.
Tot din compunera CIJ fac parte și judecătorii ad-hoc – acei judecători care, fără să fie implicat în litigiu, ci pentru simplul fapt că este de aceeași naționalitate cu una din părți, își pot exercita dreptul de a face parte din completul de judecată.
În activitatea de judecată, CIJ se pronunță prin ordonanțe, care au caracterul încheierilor ce se dau în procesul civil, și prin decizii. În ceea ce privește părțile, hotărârea pronunțată de Curte este obligatorie, definitivă și irevocabilă.
În concluzie, Curtea Internațională de Justiție are o poziție distinctă în cadrul O.N.U. față de celelalte organe principale ale acesteia, datorită naturii sale juridice și rolului atribuit de Cartă.
1.2.6 Secretariatul
Secretariatul reprezintă unul dintre organele principale ale O.N.U., destinte să servească activitatea altor organisme ale O.N.U. și să pună în aplicare soluțiile și recomandările acestora. Regulile fundamentale care reglementează activitatea Secretariatului O.N.U. sunt expres prevăzute în Capitolul XV art. 97-101 din Carta O.N.U.. Secretariatul indeplinește funcții administrative și tehnice, în special, pregatește o parte din materiale: traduce, de imprimare și distribuirea de rapoarte, rezoluții și alte documente ale O.N.U.. Interpretează discursurile făcute în cadrul reuniunilor organelor principale ale Organizației Națiunilor Unite precum și a organelor sale subsidiare (auxiliare) astfel: de pregătire, de imprimare precum și să distribuie înregistrări detaliate și sumare ale ședințelor, oferă spațiu de stocare a documentelor în arhiva O.N.U., distribuie toate documentele necesare ×Generale a O.N.U., Consiliului de Securitate precum și altor organe ale O.N.U. și desfășoară alte activități ce pot fi încredințate Secretariatului de către principalele organe ale O.N.U..
Secretariatul este format din Secretarul General și personalul de care are nevoie Organizația Națiunilor Unite. Conform Cartei, Secretarul General este numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate pentru un mandat de 5 ani, acesta fiind funcționarul administrative principal al Organizației. În conformitate cu Articolul 100 din Cartă în îndeplinirea îndatoririlor sale, Secretarul General și personalul acestuia nu vo solicita și nici nu vor primi instrucțiuni de la vreun govern sau de la vreo autoritate exterioara Organizației. Aceștea se vor abține de la orice act incompatibil cu situația lor de funcționari internaționali care răspund doar în fața Organizației. Fiecare Membru al Națiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusive internațional al funcțiilor Secretarului General și ale personalului și să nu caute să-I influențeze în executarea sarcinilor.
1.3 Scopuri și principii ale Organizației Națiunilor Unite
Scopurile si principiile Organizației Națiunilor Unite sunt expres prevăzute în Carta Națiunilor Unite în Capitolul I art. 1 și art. 2.
Scopurile ONU prevăzute în Articolul 1 sunt următoarele:
Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate×cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;
Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
Să realizeze cooperarea internațională în revolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor enunțate în Articolul 1, Organizația Națiunilor Unite precum și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii prevăzute in Articolul 2 din Cartă:
Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor Membrilor ei;
Toți Membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință ogligațiile asumate potrivit prezentei Carte;
Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în asa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie;
Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;
Toți Membrii Națiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte și se vor abține de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia×Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrîngere;
Organizația va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale;
Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui Stat și nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII.
Pentru ca Organizația Națiunilor Unite să-și îndeplinească atribuțiile și scopurile propuse la cel mai înalt nivel și cu o exacticitate maximă fără a aduce atingere suveranității și integrității altor state aceasta nu incalcă nici un principiu enumerat mai sus și se conformează în totalitate cu Carta Națiunilor Unite.
Capitolul II: CONSILIUL DE SECURITATE AL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
2.1 Ce reprezintă securitatea în raport cu existența societății umane?
Dicționarul explicativ al limbii române definește securitatea ca fiind faptul de a fi la adăpost de orice pericol, un sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol, putem spune ca acest concept presupune și protecție și apărare. Dacă să ne referim la securitate colectiva atunci aceasta reprezintă starea a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni. O națiunie este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și, poate, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând victoria într-un război, definiția securității a×suferit multe modificări de-a lungul timpului. Profesorul Ian Bellany scrie că securitatea , în sine, este o relativă absență a războiului combinată cu un nou introdus factor psihologic, reprezentat de o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere.
Securitatea rămâne, totuși, o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este subiectul ce-l mai important și în documentele oficiale ale unor organizații internaționale așa cum este Organizația Națiunilor Unite, o organizație non-guvernamentală, cu vocație universala, solid instituționalizată ce are ca scop pacea și securitatea internațională. În ceea ce privește Organizația Națiunilor Unite, forumul tuturor statelor, este semnificativ a analiza pericolele la adresa securității identificate de către aceasta în documentele oficiale. Astfel, în Raportul O.N.U. intitulat „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, sunt enumerate următoarele amenințări la adresa securității internaționale:
terorismul internațional;
proliferarea armelor de distrugere în masă;
conflictele interetnice și interreligioase;
rețelele crimei organizate;
problemele privind mediul;
adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord și Sud.
Dacă în perioada clasică a securității accentul se punea pe stat ca actor care trebuie să ofere dar și să beneficieze de securitate, în analiza contemporană accentul se mută tot mai mult pe individ ca beneficiar principal al securității și ca punct de referință. Globalizarea practic a crescut semnificația indivizilor ca obiecte ale securității. Conceptul a apărut prima dată în raportul din 1994 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, unde se propunea o schimbare de accent de la securitatea nucleară la securitatea umană, care poate fi definită drept „siguranța fizică și psihică a persoanelor, bunăstarea lor economică și socială, respectul demnității și a valorilor lor, prin protecția drepturilor și libertăților fundamentale”.
Raportul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază șapte dimensiuni ale securității umane: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătății, securitatea de mediu, securitatea personală, securitatea comunitară și securitatea politică, și identifică șase principale amenințări la adresa securității umane: creșterea necontrolată a populației, disparități în oportunitățile economice, presiunile migrației, degradarea mediului, traficul de droguri, și terorismul internațional. În anul 1997, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a revizuit conceptul de securitate umană, realizând disctincția×dintre sărăcie în venit, care înseamnă un venit sub un dolar american pe zi, și sărăcia umană, care se referă la probleme precum speranța de viață, alfabetizarea etc.
2.2 Organizarea și funcționarea Consiliului de Securitate
Consiliul de Securitate este principalul organ politic al Organizației Națiunilor Unite, care, în conformitate cu Carta O.N.U., are ca obiectiv principal responsabilitate menținerea păcii și securității internaționale. Este format din 15 membri dintre care 5 sunt permanenți (Rusia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și China), și 10 membri nepermanenți aleși în Consiliu pe o perioadă de 2 ani, în conformitate cu procedura prevăzută în Carta O.N.U..
Președenția Consiliului de Securitate este asigurată prin rotația lunară de către șefii delegațiilor statelor membre.
Consiliul de Securitate este structurat pe mai multe comintete permanente, grupuri de lucru ad-hoc, comisii pe diverse problematici și tribunale internaționale.
Comitete permanente care reunesc reprezentanți ai tuturor statelor membre ale Consiliului de Securitate sunt:
Comitetul pentru reuniuni în afara cartierului general;
Comitetul de experți privind regulile de procedură;
Comitetul privind admiterea de noi membri;
Comitetele de sancțiuni;
Comitetul militar;
Comitetul pentru operațiuni de menținerea păcii.
Comitetele ad-hoc sunt stabilite și reunesc toți membrii Consiliului de Securitate reuniți
în sesiune închisă:
Comitetul Consiliului de Securitate al Consiliului privind reunirea în afara cartierului;
Comitetul privind combaterea terorismului stabilită prin rezoluția 1373/2001;
Consiliul de guvernare al Comisiei de Compensare a Națiunilor Unite stabilită prin rezoluția 692/1991 a Consiliului de Securitate.
Grupurile de lucru privind chestiunile generale și sancțiunile:
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația din Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară Socialistă;
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația dintre Kuwait si Irak stabilit prin rezoluția 661/1990;
Comitetul Consiliului de Securitate×privind situația din Somalia stabilit prin rezoluția 751/1992;
Comitetul Consiliului de securitate privind Liberia stabilit prin rezoluția 985/1995;
Comitetul Consiliului de Securitate privind Ruanda stabilit prin rezoluția 918/1994;
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația din Angola stabit prin rezoluția 864/1993;
Comitetul Consiliului de Securitate stability conform rezoluției 1160/1998;
Comitetul Consiliului de Securitate privind Sierra Leone stability prin rezoluția 1132/1997;
Comitetul Consiliului de Securitate privind Eritrea și Etiopia stability prin rezoluția 1298/2000;
Comitetul Consiliului de Securitate stability conform rezoluției 1267/1999.
Consiliul de Securitate este astfel organizat, încât să-și poată exercita funcțiile permanent, fără întrerupere. În acest scop, fiecare membru al Consiliului de Securitate are un reprezentant permanent la sediu organizației.
Consiliul de Securitate este prevăzut să țină ședințe periodice, la care fiecare din membrii săi poate, dacă dorește, să fie reprezentat de un membru al guvernului său sau de un alt reprezentant special desemnat.
Particularitatea cea mai importantă a funcțiunii Consiliului de Securitate rezidă în ceea ce că, excluzând chestiunile de procedură, pentru a putea lua o hotărâre este nevoie de votul afirmativ a cel puțin nouă membrii printre care să figureze și toți cei cinci membrii permanenți. În problemele de procedură, hotărârile Consiliului de Securitate pot fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, permanenți sau nepermanenți, după cum este prevăzut în Cartă.
2.2.1 Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate
Consiliul de Securitate are 5 membri permanenți cu putere de veto asupra oricărei rezoluții a Consiliului de Securitate, desemnați prin Carta, respectiv Chinna, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii, și 10 membri nepermanenți, aleși pentru un mandat de doi ani.
Cei cinci membri permanenți sunt cele cinci puteri victorioase ale celui de-al Doilea Război Mondial, și de la întemeierea O.N.U., în×1946, Consiliul de Securitate a fost format din Franța, Republica China, Marea Britanie, SUA și URSS (în prezent Rusia).
Inițial, locul Chinei a fost completat de către Republica China, dar ca urmare a impasului din războiul civil chinez, în 1949, au existat doua state care pretindeau a reprezenta China, de atunci ambele pretind teritoriul celeilalte și reprezentarea internațională. În 1971, locul chinez la Organizația Națiunilor Unite a fost atribuit, prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 2758, Chinei Comuniste, iar Republica China a pierdut calitatea de membru din toate organizațiile O.N.U.
Rusia, fiind succesorul legal de stat a Uniunii Sovietice după ce acesta din urmă a dispărut în 1991, a obținut locul sovietic, inclusiv în Consiliul de Securitate.
Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de securitate sunt singurile națiuni recunoscute ca posesoare de arme nucleare sub tratatul de neproliferare nucleară, cu toate că unele țări cu arme nucleare nu au semnat tratatul. Statutul de țară cu arsenal nuclear nu este rezultatul calității lor de membru al Consiliului×de securitate, cu toate că, uneori, este folosit ca o justificare pentru prezența lor permanentă în Consiliul de Securitate. India, Pakistan, Coreea de Nord dețin arme nucleare în afara cadrului stabilit în tratatul de neproliferare nucleară. În pofida unei aparente recunoașteri a prim-ministrului Ehud Olmert, Israelul nu a confirmat și nici nu a negat oficial că dețin arme nucleare, dar în general se consideră ca șe posedă.
Votul negativ al unui membru permanent al Consiliului de securitate în probleme de fond împiedică adoptarea unei hotărâri, chiar dacă tți ceilalți membri au votat pentru. Dreptul de veto al membrilor ai Consiliului de Securitate rezultă din regula unanimității, stabilit la Yalta în anul 1945. Dreptul de veto este contrar principiului egalității în drepturi a statelor membre ale O.N.U. Pentru a atenua rigiditatea acestui sistem de vot, practica O.N.U. a instituit un corectiv, conform căruia abținerea de la vot a unui membru permanent nu semnifică, automat, un vot negativ și prin urmare nu împiedică adoptarea în mod valabil hotărârile Consiliului de Securitate. În acest mod s-a putut evita blocarea unor hotărâri ale Consiliului în momente de criză.
2.2.2 Membrii nepermanenți ai Consiliului de securitate
Inițial, Consiliul de Securitate era compus din 11 membri (5 membri permanenți și 6 membri nepermanenți), însă, în anul 1963, Carta Națiunilor Unite a fost amendată pentru a permite creșterea numărului membrilor nepermanenți de la șase state, cum era inițial, la zece state. De la existența O.N.U. aceasta a fost singura tentativă reușită de reformare a Consiliului de Securitate
În prezent, în Consiliul de Securitate fac parte zece membri nepermanenți aleși pentru un mandat de doi ani. În fiecare an sunt aleși cinci noi membri nepermanenți. Alegerea membrilor nepermanenți se face în funcție de distribuția geografică, într-un mod cât mai echitabil astfel:
5 state din Grupurile regionale african și asiatic;
Un stat din Grupul regional est-european;
2 state din Grupul regional latino-american și caraibean;
2 state din Grupul regional vest-european.
Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie votate de nouă membri, printre care să figureze și cei cinci membri permanenți. În problemele de procedură, hotărârile se adoptă cu votul a nouă membri, indiferent care ar fi aceștea.
2.2.3 Președintele Consiliului de Securitate
Președenția Consiliului de Securitate este asigurată prin rotația lunară de către șefii delegațiilor statelor membre.
Rolul de președinte al Consiliului de Securitate constă în:
stabilirea ordinii de zi;
prezidarea ordinii de zi;
prezidare reuninunilor Consiliului;
supervizarea oricărei crize.
Președintele este autorizat să facă declarații×și să elibereze note, care sunt utilizate pentru a face declarații de intenție în numele întregului Consiliu de Securitate. Funcția de președinte al Consiliului de Securitate este deținută pe o perioada de o lună de zile după care se schimbă în ordinea alfabetică a numelui în limba engleză a membrilor Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
2.2.4 Întrunirile Consiliului de Securitate
Întrunirile Consililui de Securitate se realizează pe anumite nivele formale și informale.
La nivelul reuniunilor informale, la care iau parte numai reprezentanții statelor membre ale CS, au ca scop punerea la dispoziția acestora a schimbului de păreri între aceste state privind subiectele aflate în discuție.
Reuniunile Formale la care iau parte toate statele membere ale O.N.U. sunt de mai multe tipuri:
dezbaterea deschisă în cadrul căreia orice stat interest poate participa la dezbateri;
conferință de presă la care sunt prezenți reprezentanții tuturor statelor member, însă ia cuvântul doar oficialul care susține conferința de presă;
întâlnire publică la care participă×toate statele member, dar intervin doar cele direct implicate;
reuniuni particulare în cadrul cărora numai membrii Consiliului de Securitate își exprimă pozițiile sau chiar și țara implicată;
adoptarea unei rezoluții a CS se face în cadrul unei reuniuni formale.
2.3 Sistemul de reforma al Consiliului de Securitate
Configurația actual a Consiliului de Securitate este cea dată de Carta O.N.U. și amendamentele aduse, în anul 1963, articolului 23 –în ceea ce privește numărul de membri- și articolului 27 –în ceea ce privește modalitatea de acordare a voturilor-, ca urmare a creșterii numărului de membri de la 11 la 15.
Pe lângă membrii permanenți ai Consiliului de Securitate cu drept de veto, în fiecare an se aleg câte 5 noi membri nepermanenți pentru o perioadă de 2 ani.
Reforma Consiliului de Securitate este recunoscută și acceptată unanim ca o necessitate în cadrul efortului general de adaptare a organizației la noile realități ale secolului XXI. Aceasta are un caracter destul destul de complex, avându-se în vedere că propunerile înaintate ar urma să schimbe conceptul original care a stat la×baza Cartei O.N.U., cu privire la acordarea unui statut distinct celor 5 mari puteri învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial în ceea ce privește luarea deciziilor politice referitoare la pacea și securitatea internațională.
În decursul timpului, au fost înaintate numeroase propuneri din rândul statelor member, cu privire la lărgirea numărului membrilor din cadrul Consiliului de Securitate, până la 24-25 de membri.
La nivelul Organizației Națiunilor Unite, în anul 1993, a fost constituit un grup de lucru cu participarea deschisă a tuturor statelor member, încercându-se realizarea unui consens asupra unei soluții- pachet care să includă atât schimbarea compoziției , cât și a mecanismului decizional și a metodelor de lucru.
În interiorul dezbaterilor inițiate de acest grup au fost lansate trei curente privind sistemul de reform al Consiliului de Securitate.
Primul curent abordează ideea conform căreia cei 5 membri permanenți ai CS, resepctiv Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă și China, sunt de accord cu o anumită creștere a numărului membrilor permanenți, care să inculdă țări în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină, precum și Japonia și Germania (ca țări individualizate), precum și al celor nepermanenți, fără însă ca această mărire să afecteze eficiența luării deciziilor.
Al doilea curent de opinie, și care pare a avea cei mai mulți susținători, susține creșterea numărului ambelor categorii de membri prin soluții negociate până la 24-25, printer care 5 noi membri permanenți și 4-5 membri nepermanenți.
În acest context, se remarcă, activitatea deosebită și intensă la nivel internațional și în cadrul O.N.U. a unor state member precum: Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria și Africa de Sud, țări care aspiră la calitatea de membru permanent. Efortul lor este susținut de state cunoscute pentru atitudinea lor tradițională de mediere la O.N.U., cum sunt Australia, Belgia, Irlanda.
În timpul consultărilor, o parte a acestor țări a avansat sugestii vizând unele limitări ale situațiilor de aplicare a dreptului de veto, fără necesitatea amendării Cartei ( care se poate face numai cu o majoritate de 2/3 a membrilor O.N.U., printer care și cei 5 membri permanenți actuali).
Cel de-al treilea, care este și ultimul, curent promovat de țări cu pondere economică și politică, dar care nu au suficientă influiență încât să poată aspira la calitatea de membru permanent (Italia, Mexic, Spania, Turcia, Republica Coreea, Argentina, Pakistan, Egipt, Noua Zeelandă), se opune lărgirii componenței permanente a Consiliului. Aceste țări urmăresc o creștere a numărului membrilor nepermanenți, ×precum și o limitare, în perspective abolirii finale, a dreptului de veto.
Principalele grupuri de state, conturate în procesul de reformă, sunt:
1.Grupul celor 4 (G4 – Brazilia, Germania, India și Japonia) urmărește obținerea unor noi locuri de membri permanenți. Propune un Consiliu de Securitate cu 25 de membri, care să adauge numărului actual de membri șase noi membri permanenți (membrii G4 și 2 state africane) și patru noi membri aleși.
2.Grupul Uniți pentru Consens „Uniting for Consensus” (UFC) – ai cărui principali membri sunt: Italia, Argentina, Pakistan, Mexic- susține un CS cu 25 de membri, suplimentarea fiind numai la categoria de membri nepermanenți și/sau crearea unei noi categorii de membri, semi-permanenți.
3. Uniunea Africană (Consensul de la Ezulwini) propune un proiect cu 26 de membri, conform căruia, din totalul noilor locuri, Africii îi vor fi atribuite 2 permanente cu drept de veto și 2 nepermanente.
4. ACT reprezintă un grup trans-regional de 21 de state care promovează necesitatea revizuirii modalităților de lucru ale Consiliului de Securitate, în vederea creșterii responsabilității membrilor acestuia în fața întregii comunități O.N.U. și pentru a spori transparența activității sale.
Propunerile Grupului celor patru nu×sânt sprijinite de grupul “Uniți pentru Consens”, alcătuit din Italia, Pakistan, Spania și Mexic, care propune creșterea doar a numărului de membri nepermanenți din Consiliul de Securitate, nu și cel al membrilor permanenți. Potrivit ambasadorului italian la O.N.U., Cesare Maria Ragaglini, planul G4 este susținut numai de 35% dintre statele reprezentate în Adunarea Generală. Pentru a se adopta o asemenea decizie, carta O.N.U. prevede necesitatea unei majorități de două treimi în Adunarea Generală.
Principala controversă are în vedere numărul total de membri pe care ar trebui să-l aibă Consiliul reformat și repartizarea acestora pe categorii (membri permanenți și nepermanenți).
La nivelul O.N.U. au avut loc dezbateri pe 5 teme majore, conduse de facilitatori din rândul statelor membre: categorii de membri, dreptul de veto, magnitudinea extinderii, metodele de lucru și relația cu AG.
România susține reforma CS, astfel încât Consiliul să devină mai transparent și eficient.
Un punct important îl reprezintă creșterea reprezentării Grupului est-european, din care face parte România, prin alocarea unui loc suplimentar de membru nepermanent.
Tot în ceea ce priveste reforma Consiliului de Securitate, dar vizând acțiunile acestuia este și cea care privește controlul armamentului.
Controlul armamentelor este, alături de alianțe și de echilibrul puterii un real instrument prin care se garantează normalitatea militară și securitatea internațională.
Prin controlul armamentelor se înțelege aplicarea unui plan, angajament sau tratat internațional menit să stabilească nivelul acceptabil și inadmisibil al armamentului, limitele proliferării prin restricții cu privire la utilizarea lui.
O caracteristică definitorie a politicilor de control al armamentelor este reducerea instabilității în mediul militar.
Irakului i s-au impus,prin rezoluții ale Consiliului de Securitate, anumite restricții ca rezultat al înfrângerii din Războiul din Golf din anul 1991.
Aceste sancțiuni vizau monitorizarea intensă a nivelului de înarmare, natura armamentului din dotarea armatei cât și reducerea numărului de sisteme de armament strategic, în idea diminuării capacității offensive Irakiene.
O.N.U. a organizat de-a lungul istoriei sale o serie de forumuri mondiale pe diverse tematici care au cuprins problema dezarmării, cât și eficientizarea politicii controlului de armament în regiunile care reprezintă factori periclitanți la adresa păcii și securității internaționale.
Aceste forumuri au abordat problema securității, pericolele putând fi și de altă natură, precum:
interzicerea experiențelor nucleare;
dezarmarea în domeniul armamentului convențional;
exercitarea unui control al armamentelor din spațiul cosmic;
înființarea unor zone neuter ×libere de arme nucleare
eforturi în domeniul interzicerii armelor chimice;
reducerea bugetelor militare etc.
Pe lângă fenomenele de periclitare a securității au fost identificate și alte forțe neconvenționale precum “non-statul”.
Tipologia non-statului, este o emanație a secolului XXI în materie de real agresor al stabilității și securității internaționale. Acest nou tip de amenințare cuprinde:
traficul internațional de droguri și armament;
flagelul organizațiilor teroriste;
sindicate internaționale ale crimei organizate.
Acestea reprezintă pericole care aduc atingere suveranității internaționale clasice și amenință pacea, echilibrul și securitatea internațională.
Statele member continuă să discute propuneri de reform în competența Consiliului de Securitatea, pentru o mai bună reflectare a realităților politice și economice actuale.
Doctrina actuală critic sistemul de securitate instituit de Cartă, prin reglementarea funcțiilor Consiliului de Securitate×reproșându-i lipsa de consecvență, lipsa unui mechanism coherent de reglementare pe cale pașnică a diferendelor și, mai ales faptul că se bazează tot pe folosirea forței, decisă de către marile puteri member în Consiliul de Securitate.
2.4 România – membru nepermanent în Consiliul de Securitate
Ca membru O.N.U., România a avut o serie de inițiative apreciate de către comunitatea internațională, cum ar fi, de exemplu, ×în domeniul cooperării, al dezvoltării dialogului între state cu sisteme politice opuse și dezvoltarea unui climat de pace și securitate. De altfel, tema securității este una dintre cele mai importante și dezbătute probleme ale epocii și a devenit din ce în ce mai prezentă pe agenda tuturor liderilor lumii și la reuniunile de toate tipurile mai ales începând cu anii șaizeci.
Printre cele mai importante inițiative×avute de România în cadrul problematicilor de securitate s-a numărat adoptarea rezoluției 2129 (XX) denumită ”Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii de bună vecinătate dintre statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite” în anul 1965. Ideile documentului care făceau trimitere la tranformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, pe baza respectării principiilor independenței, suveranității în drepturi, neamestecului în treburile interne au fost reiterate constant în poziția de principiu a României prezentată în cadrul Adunării Generale a ONU, până în 1975.
De altfel, elaborarea acestei rezoluții×poate fi privită și ca unul din primele proiecte de securitate europeană, și asta cu atât mai mult cu cât principiile sale se regăsesc și în documentul final al lucrărilor CSCE, semnat la Helsinki, la 1 august 1975.
Mandatele obținute de România ca mambru nepermanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite are o importanta deosebita pe plan internațional prin inițiativele și implicările României în adoptarea a numeroaselor rezoluții ale C.S. România a obținut calitatea de membru nepermanent în Consiliul de Securitate după cum urmează:
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în anul 1962;
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1976-1977;
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1990-1991;
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 2004-2005.
2.4.1 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în anul 1962
În anul 1962 România a fost aleasă pentru prima oară ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate. Mandatul a avut o durată de numai un an, în urma unei înțelegeri prin care mandatul de 2 ani era împărțit cu Filipine.
Prin reprezentantul permanent la O.N.U., la acel moment fiind Mihail Hașeganu, România s-a implicat în dezbaterile și×acțiunile desfășurate de Consiliul de Scuritate al Organizației Națiunilor Unite. A susținut principiul egalității între state, indiferent de puterea sau mărimea lor, principiul coexistenței pașnice și cel al eliminării sistemului colonial. A susținut admiterea de noi membri în O.N.U., state care își căpătase recemt independența ca stat. Astfel, în declarațiile susținute în cadrul CS, reprezentantul roman a sprijinit și admiterea unor state precum Trinidad-Tobago, Jamaica, Uganda sau Algeria.
Totuși, în unele moment de criză, precum cea a rachetelor din Cuba din octombrie al anului 1962, România s-a raliat pozițiilor exprimate de statele socialiste. România a deținut pentru prima oară președinția Consiliului de Securitate pe parcursul lunii septembrie.
2.4.2 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1976-1977
La data de 20 octombrie 1975 România a fost aleasă, de Adunarea Generală, ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate pentru un mandate de 2 ani.
Principala problemă cu care s-a confruntat×Consiliul de Securitate în luna ianuarie 1976 a fost situația din Orientul Mijlociu. CS desfășurând numeroase ședințe pentru rezolvarea acestei problem, România, prin reprezentantul permanent la O.N.U. , la acel moment fiind ambasadorul Ion Datcu, a susținut soluționarea pașnică și prin dialog, printr-un efort comun al întregii comunități internaționale, a conflictului din Orientul Mijlociu. De asemenea, România a susținut propunerea Tanzaniei, din 13 ianuarie 1976, ca “ reprezentantul Organizației pentru Eliberarea Palestinei să fie invitat să participle la dezbaterile asupra problemei Orientului Mijlociu, inclusive a chestiunii palestiniene”.
România a militat pentru independența și dezvoltarea statelor din Africa, inclusiv și pentru rezolvarea numeroaselor crize apărute pe continentul respectiv, fiind autoarea, alături de alte state member, a numeroase rezoluții adoptate de Consiliul de Securitate. S-a pronunțat și pentru rezolvarea pașnică a diferendului teritorial dintre Grecia și Turcia, tensiunile dintre cele două state putând afecta stabilitatea regiunii din×care România făcea parte. O altă problem a reprezentat-o situația din insula Cipru, unde tensiunile dintre cele două comunități, greacă și turcă, afectau serios stabilitatea regional.România s-a pronunțat pentru intensificarea dialogului și eliminarea surselor de tensiune dintre comunitățile cipriote.
România s-a implicat active în dezbaterile și deciziile referitoare la numeroasele crize izbucnite în lume, mai ales în Africa: Botswana, ×Benin sau Namibia.
În calitate de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. ,România a sprijinit admiterea de noi membri, precum Djibuti sau R.S. Vietnam.
În luna decembrie 1976 România a deținut președinția Consiliului de Securitate.
2.4.3 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1990-1991
În cadrul celei de-a 44-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., România a obținut la 1 ianuarie 1990, la puțin timp după Revoluția din Decembrie, cel de-al treilea mandat pe o perioadă de 2 ani ca membru nepermanent al×Consilului ded Securitate.
România a deținut președinția Consiliului de Securitate la 1 august 1990, cu o zi înainte de producerea unuia dintre cele mai importante evenimente internaționale după încheierea Războiului Rece.
În urma refuzulul Kuweitului de a satisface cererile formulate de Saddam Hussein care prevedeau anularea unei datorii de 12 miliarde dolari și încă 2,5 miliarde despăgubiri pentru petrolul “sustras” din puțurile de la Ar-Rumailah și controlul insulelor Bubzian și Webita, în plus, mai ceruse micului vecin din sud un ajutor de 15 miliarde pentru refacerea propriei economii, la 2 august 1990, trupele irakiene×au invadat Kuweitul, ocupând rapid teritoriul micului stat. Astfel a fost declanșată prima mare criză de la încheierea Războiului Rece.
La cererea Statelor Unite și Kuweitului, în seara zilei de 2 august, Consiliul de Securitate s-a reunite de urgență, în prezența secretarului general Javier Perez de Cuellar, sub președinția ambasadorului roman Aurel Dragoș Munteanu. Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 660 care cerea retragerea imediată și necondiționată a forțelor armate irakiene și demararea de negocieri irakiano-kuweitiene pentru aplanarea diferendelor existente. La 6 august, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 661 prin care impuneau sancțiuni economice ambelor state. România a votat în favoarea acestui important×document care impunea un boicot obligatoriu tuturor statelor, în plan commercial, financiar și military ca răspuns la acțiunea întreprinsă de trupele irakiene în Kuweit. Era a treia oară când Consiliul de Securitate impunea un embargo total asupra unui stat membru al O.N.U., după sancțiunile impuse Rhodesiei în 1967 și Republicii Africa de Sud în 1977.
În urma refuzului Irakului de a se conforma precedentelor rezoluții ale Consiliului de Securitate, la 26 septembrie, acest for s-a reunite la nivelul miniștrilor de externe, România fiind reprezentată la dezbateri de ministrul afacerilor externe, Adrian Năstase, pentru a demonstra voința politică și solidaritate ce reprezintă baza sistemului Națiunilor Unite. Astfel, Consiliul a adoptat, cu un singur vot împotrivă, cel al Cubei, o nouă rezoluție, 670, a noua de la declanșarea crizei din Golful Persic. Rezoluția 670 solicita×tuturor statelor să-și îndeplinească obligațiile pentru a asigura aplicarea strict și completă a rezoluției 661, confirmând că aceasta se aplică tuturor mijloacelor de transport, inclusive cel aerian. De asemenea, rezoluția preciza că cea de-a patra Convenție de la geneva, privind protecția persoanelor civile în caz de război, se aplică și în cazul Kuaweitului, victim unei grave încălcări ale prevederilor Convenției din partea Irakului.
Următoarea reuniune la nivel de miniștri de externe, a avut loc la 29 noiembrie 1990, în care s-a adoptat Rezoluția 678 prin care se autoriza ca statele member ale Națiunilor Unite care cooperează cu guvernul Kuweitian “să facă uz de toate mijloacele necesare“, dacă la 15 ianuarie 1991 Irakul nu va aplica toate rezoluțiile Națiunilor×Unite care îl privesc. În document se mai menționează că Irakului I se acordă “o perioada de grație pentru a I se lăsa o ultimă șansă” de a se conforma rezoluțiilor adoptate după ce a invadat Kuweitul. Rezoluția a fost adoptată cu 12 voturi pentru, două împotrivă (Cuba și Yemenul) și o abținere (China).
Argumentând votul favorabil al României în adoptarea Rezoluției 678, care a stat la baza declanșării operațiunilor de eliberare a Kuweitului în ianuarie 1991, ministrul roman de externe, Adrian Năstase, declară la reîntoarcerea în țară×că “a trebuit să exprimăm prin votul nostru în cadrul Consiliului de Securitate măsura responsabilității pe care o simțim în fața unei grave problem internaționale. Cred că am făcut acest lucru cu demnitate, cu decență poziția noastră fiind în consens cu principiile pe care ni le-am asumat”.
În perioada exercitării mandatului de membru nepermanent de către România, Consiliului de Securitate îi revenea o altă provocare: conflictul civil din fosta Iugoslavie. România, țară vecină cu Iugoslavia, a adoptat o poziție prin care se încuraja dialogul între părțile aflate în conflict și pentru aplanarea tensiunilor interetnice.
România a deținut președinția Consiliului de Securitate și în luna noiembrie 1991. Sfîrșitul anului 1991 a fost marcat la Națiunile×Unite de importante evoluții, atât la nivel intern, precum alegerea unui noi secretar general al×Națiunilor Unite, dar și problem internaționale, precum criza iugoslavă, situația din Irak și programul de înarmare al acestei țări, situația din Cipru, Cambodgia, America Centrală și Afganistan.
2.4.4 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 2004-2005
România a deținut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al Consiliului de Securitate pe un mandate de 2 ani.
România a anunțat intenția sa de a candida din nou pentru un mandat, cel din perioada 2004-2005, incă din anul 1997. La data de 23×octombrie 2003 au avut loc alegerile pentru cei 5 membri nepermanenți din Consiliul de Securitate. Din cei 191 de membri ai Adunării Generela a O.N.U., 170 au votat pentru alegerea Algeriei, Beninului, Braziliei, României și Filipinelor ca membri nepermanenți în Consiliul de Securitate pentru un mandate de 2 ani. Cele 5 țări se alăturau celor 5 membri permanenți, Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, Republica Populară Chineză, Franța și Marea Britanie și celor 5 membri nepermanenți care și-au început mandatul la 1 ianuarie 2003, Angola, Chile, Germania, Pakistan și Spania. Printre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate care au votat pentru ca România sa obțină calitatea de membru nepermanent în CS au fost ambasadorul Statelor Unite la Organizația Națiunilor Unite, Johan Negroponte și omologii săi din Federația Rusă, Serghei Lavrov și cel din Republica Populară Chineză, Jiang Yang.
Cu prilejul alegrii României ca ×nepermanent în Consiliul de Securitate de către Adunarea Generala, Mihnea Motoc, care la acel moment fiind ambasadorul statului roman la Organizația Națiunilor Unite, declară că “ este o oportunitate excepțională prezența României într-unul dintre cele mai rarefiate organe, foruri politice internaționale, Consiliul de Securitate. Vom avea o răspundere solidară cu ceilalți 14 membri ai Consiliului pentru, practice, toate problemele ținând de pace și securitate internațională de la ora actuală”.
Pe perioada exercitării mandatului în Consiliul de Securitate, România, va urmări o serie de obiective prioritare, în conformitate cu interesul național și cu angajamentele internaționale asumate, prin promovarea unor poziții care să exprime angajamentul ferm față de principiile și obiectivele menționate în Cartă, ×procesului de reform a organizației, acordând prioritate consolidării rolului Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, promovarea diplomației preventive și a soluționării pașnice a diferendelor ca metode principale de abordare a noilor amenințări la adresa securității și stabilității în lume. În atingerea obiectivelor propuse, România se bazează și pe alte elemente, precum impulsionara procesului decisional pe bază de consens în cadrul Consiliului de Securitate, angajamentul statului roman față de participarea la acțiunile de cooperare internațională în domenii precum combaterea terorismului, controlul traficului de droguri și a celui de ființe umane, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă.
Începând cu 7 ianuarie, România deține președinția Comitetului 1518 privind Irakul și vicepreședinția Comitetului de sancțiuni contra Al-Qaida și Talibani, ambele organe subsidiare ale Consiliului de Securitate.
În primele luni ale anului 2004, în cadrul Consiliului de Securitate au fost abordate o multitudine de problem referitoare la crizele din Africa, Haiti și din provincial Kosovo, situația din Orientul Mijlociu, traficul de arme, arme de distrugere în masă (ADM) sau situația din Afganistan și problema talibanilor. De asemenea, au fost dezbătute o serie de misiuni aflate sub mandatul Organizației Națiunilor Unite.
Crizei din Haiti i-au fost consecrate mai multe reuniuni a membrilor Consiliului de Securitate. După demisia președintelui Aristide, Consiliul s-a reunite de urgență la 29 februarie 2004, adoptând, în unanimitate, rezoluția 1529×prin care se autoriza desfășurarea imediată a unei forțe multinaționale interimare. La 30 aprilie 2004, a fost adoptată rezoluția 1529 prin care se stabilea mandatul viitoarei misiuni a Națiunilor Unite de stabilizare în Haiti, MINUSTAH.
O altă criză puternică care a afectat stabilitatea regional a fost cea din provincial Kosovo, aflată sub administrarea Națiunilor Unite. Moartea a trei copii albanezi, atribuită sârbilor din provincie conform albanezilor kosovari, a declanșat la 17 martie 2004cel mai puternic val de violențe inter-etnice din ultimii ani. Încă din 26 ianuarie 2004, în cadrul unei reuniuni a Consiliului pe tema rolului O.N.U. în reconcilierea națională post-conflict, ambasadorul roman la O.N.U. a susținut reconcilierea reală între cele doua comunități entice din Kosovo, iar la 6 februarie 2004, cu prilejul reuniunii publice dedicate dezbaterii raportului secretarului general al Națiunilor Unite referitor la provincial Kosovo, Mihnea Motoc a reafirmat sprijinul României pentru realizarea unei societăți stabile, democratice și tolerante în provincie. De asemenea, ambasadorul roman a cerut ca statutul final al provinciei să nu fie discutat înainte de a fi atinse standardele stabilite de comunitatea internațională referitoare la democrație, statul de drept, dialog și toleranță.
Un alt subiect important care a figurat pe agenda Consiliului de Securitate l-a reprezentat situația din Irak. În cadrul reuniunii special consecrate Irakului, din 19 ianuarie 2004, la care a participat secretarul general al O.N.U. Kofi Annan×și Adnan Pachachi, președintele în exercițiu al Consiliul de Guvernare din Irak, ambasadorul roman a subliniat că întreaga comunitate internațională este resopnsabilă pentru susținerea Irakului în procesul de consolidare a securității, stabilității și reconstrucției. România a fost aleasă, la 9 martie 2004, vicepreședinte al Comisiei Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru Compensații, organism constituit în baza rezoluției 687 din 1991, care analizează cererile de compensații datorate Războiului din Golf (1990-1991). România a mai fost vicepreședinte al acestei Comisii în anul 1991.
Un important eveniment a avut loc la 28 aprilie 2004, când pentru prima oară , Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție, nr. 1540, prin care proliferarea armelor de distrugere în masă este considerată o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, în temeiul Capitolului VII din Carta O.N.U. – acțiuni referitoare la amenințări la adresa păcii, încălcării păcii și a actelor de agresiune. România a fost coautoarea la această important rezoluție alături de Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Spania. Rezoluția 1540 are ca obiectiv acoperirea lacunelor existente în acordurile internaționale în domeniul neproliferării ADM și oferirea unui răspuns la prevenirea proliferării ADM de către entități nestatale.
Documentul menționat obligă statele×member ale O.N.U. să adopte și să aplice la nivel național legi corespunzătoare și măsuriadecvate de control al materialelor și tehnologiilor sensibile, pentru a preântâmpina accesul sau posibila utilizare a ADM în scopuri teroriste, de către aceste entități nestatale.
La 21 aprilie 2004, România a preluat președinția Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP), o reconfirmarea a rolului avut în promovarea constant a cooperării și stabilității regionale din această parte a Europei.
Începând cu 1 iulie 2004, România ocupă funcția de președinte al Consiliului de Securitate. După seria de consultări bilaterale cu ceilalți membri ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, a fost adoptat, prin consens, calendarul de lucru al acestui for internațional prezidat de România în cursul lunii iulie. Cu alte cuvinte, România deține timp de o lună, începând cu 1 iulie, președinția Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Potrivit agendei propuse de delegația română, atenția Consiliului de Securitate se va axa asupra situațiilor din regiunile unde sunt desfășurate misiuni ale O.N.U. de menținere a păcii (Etiopia si Eritreea, Sierra Leone, Georgia/Abhazia, Republica Democrată Congo, Liban), precum și asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu si×Somalia. Consiliul va monitoriza îndeaproape situația din Irak și Afganistan.
Prin calitatea sa de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, România a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta O.N.U. referitor la organizațiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluție privind cooperarea O.N.U. cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității internaționale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005. Concretizarea proiectului inițiat de România are o dublă importanță:
este, deopotrivă, prima rezoluție românească adoptată în Consiliul de Securitate;
și, totodată, prima din istoria acestui organ al O.N.U. pe tema cooperării dintre O.N.U. și organizațiile regionale.
Capitolul III: ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENĂȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.1 Rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale
Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale care prezintă o anumită gravitate și a căror prelungire în timp pune în pericol pacea și securitatea internațională. Dintre organele×principale×ale O.N.U sunt competente să acționeze pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală și, în anumite condiții, Secretariatul General×al organizației.
Consiliul de Securitate al O.N.U poate acționa pentru soluționarea unui diferend internațional care amenință pacea și securitatea internațională, din proprie inițiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizației. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menținerea păcii și securității internaționale. Carta O.N.U. prevede obligația părților într-un diferend ca, ×în situația în care nu reușesc să îl soluționeze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc pașnic de soluționare, fie propune o soluție de fond×în vederea soluționării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., ×să adopte decizii (rezoluții) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forței (întreruperea totală sau parțială a ×economice ale×statelor membre cu statul vinovat, ruperea relațiilor diplomatice cu statul vinovat etc) sau, în cazurile excepționale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forță.
Potrivit articolului 34 din Carta O.N.U. care precizează următoarele: Consiliul de Securitate poate amcheta orice×diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere la un diferend, în scopul de a stabili daca prelungirea diferendului sau situației poate pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale, putem spune că acestui organ principal cu atribuție în menținerea păcii și securității internaționale are o putere vastă în ceea ce privește intervenția într-un diferend internațional precum și în luarea deciziilor cu×privire×la ameliorarea situației apărute în vederea menținerii păcii și securității internaționale. Această putere fiindu-i garantată și reglementată de Carta O.N.U.
Implicarea Consiliului de Securitate pentru soluționarea pașnică a unui diferend are loc în urma unei sesizări făcută de:
Statele în litigiu – Consiliul poate×interveni daca toate părțile îi solicită intervenția (art. 38 al Cartei);
Numai de către unul dintre×statele aflate în litigiu – Consiliul poate fi sesizat și în mod unilateral de una dintre părți×la diferend dacă diferendul respectiv nu s-a rezolvat prin arbitraj, conciliere, tratative, anchetă sau prin alte mijloace pașnice;
Alt stat membru O.N.U., orice stat terț, membru O.N.U., neimplicat într-un diferend, poate sesiza Consiliul de Securitate daca consideră că prelungirea acestuia poate pune în primejdie×menținerea pcii și securității internaționale;
De către un stat care nu este membru O.N.U. implicat într-un diferend daca acesta acceptă obligațiile de reglementare pașnică prevăzută de Carta;
De către un organ al O.N.U – dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate revine și Adunării Generale a O.N.U. ×atunci cînd acesta consideră ca o anumită situație sau diferend ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională.
Consiliul de Securitate poate interveni și din propria inițiativă, dacă consideră necesar, invită părțile să-și reglementeze diferendele prin mijloace pașnice în condițiile în care nici unul dintre statele sau organele enumerate×mai sus nu au sesizat CS. Consiliul de Securitate poate interveni chiar și împotriva voinței părților la litigiu.
Adunarea Generală a O.N.U. este competentă doar să pună în discuție și să facă recomandări cu privire la soluționarea×unui diferend internațional și numai cu privire la procedurile de aplanare pașnică a diferendului.
Secretariatul General al×O.N.U. este competent să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariția unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de mediațiune.
3.2 Rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale
O regulă importantă a dreptului internațional×contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor pașnice, conform căreia, statele își aleg în mod liber și pe baza acordului dintre ele, mijlocul pașnic la care să recurgă pentru soluționarea unui diferend apărut între ele.
Reglementări privind mijloacele pașnice de drept internațional sunt stipulate si in Carta ONU. Mijloace diplomatice regăsite pot fi clasificate în două categorii: politice (nejurisdicționale) și mijloace×jurisdicționale. O categorie aparte o constituie mijloacele pașnice bazate pe constrângere.
Mijloacele pașnice de drept internațional – diplomatice și politice – sunt reglementate prin convenții internaționale universale sau regionale. În general, soluțiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pașnice au un×caracter de recomandare față de părțile diferendului, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.
Rezoluția prevede că procedura concilierii este declanșată prin acord, în scris. Din acel moment se aplică regulile prevăzute în rezoluție. ×Dacă statele nu ajung la un acord cu privire la definirea subiectului diferendului părțile pot, prin cereri reciproce, să ceară asistența Secretarului General al O.N.U. ca să rezolve orice dificultate.
În continuare, rezoluția prevede numărul și×numirea conciliatorilor pe care statele în cauză trebuie să îi desemneze. Dacă nu reușesc, aceștia vor fi numiți de guvernul unui alt stat, terț, ales prin acord între părți sau dacă un asemenea×acord nu va fi încheiat în termen de trei luni, de președintele Curții Internaționale de Justiție.
Comisia de conciliere acționând×independent și imparțial, va face eforturi ca să ajungă la o reglementare pașnică a diferendului. Aceasta poate elabora și impune recomandări adecvate părților, spre a fi luate în considerare.
3.2.1 Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic
Din categoria mijloacelor pașnice cu character diplomatic fac parte: mediațiunea, negocierile directe între statele aflate în diferend, bunele oficii, concilierea internațională și ancheta internațională.
3.2.1.1 Mediațiunea presupune, de asemenea, intervenția unui terț, care poate fi un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică. Terțul, de această dată, participă la negocieri și face propuneri referitoare la felul în care×se poate×soluționa conflictul. Propunerile terțului nu sunt însă obligatorii pentru părțile aflate în diferend. Mediațiunea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord în baza propunerilor mediatorului, fie în momentul în care impasul constatat în discuțiile dintre părți vădește că prin continuarea acțiunii de mediațiune nu s-ar ajunge la soluționarea diferendului. Mediațiunea este cunoscută și în practica Organizației Națiunilor Unite. În 1979 România a propus crearea în cadrul ONU a unei Comisii permanente de mediere, bune oficii și conciliere, ca organism permanent al Adunării Generale a ONU.
3.2.1.2 Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluționare a diferendelor internaționale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe ale statelor, de către șefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către șefii statelor. În×cazul organizațiilor internaționale, negocierile se poarta de către cei mai înalți funcționari ai×acestora (secretari generali, directori sau președinți).
Bunele oficii și mediațiunea sunt două forme speciale ale negocierilor diplomatice, elementul lor specific fiind intervenția unui terț, acceptat de statele în diferend.
3.2.1.3 Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-părți la un litigiu, de către un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariției×unui diferend între state sau soluționarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, ×rolul terțului încetează în momentul începerii negocierilor directe între părțile aflate în diferend. Terțul nu participă la negocieri și nici nu face propuneri referitoare la modul de soluționare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor. Datorită multitudinii de tratate care reglementează procedura bunelor oficii aceasta devine o forma speciala de negociere diplomatică des uzitată. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendele prin mijloacele pașnice enumerate la par. 1 al aceluiași articol. El poate, de asemenea, în orice stadiu al unui diferend sau situație, a cărei continuare poate primejdui pacea și securitatea internațională, „să recomande procedura sau metodele de aplanare corespunzătoare”.
Adunarea Generală poate, de asemenea, ×îndeplini rolul de bune oficii în condițiile similare Consiliului de Securitate, neputând însă să adopte recomandări într-un diferend aflat pe ordinea de zi a Consiliului. Hotărârile×adoptate de cele două organe ale Organizației Națiunilor Unite în îndeplinirea acestor atribuții au valoarea unor recomandări cu caracter facultativ pentru state, care-și păstrează dreptul de liberă apreciere în alegerea mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor.
3.2.1.4 Concilierea internaționala (Comisia internațională de conciliere) constă în examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc după apariția diferendului, cu scopul soluționării×aspectelor litigioase dintre părțile în diferend care să conducă la împăcarea lor. Comisia internațională de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face și recomandări asupra modului de soluționare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părțile aflate în diferend. România a inițiat o serie de acțiuni, ce își au izvoarele în documentele noastre de partid și care vizează consolidarea eficacității mijloacelor pașnice de reglementare, inclusiv a comisiei internaționale de conciliere.
3.2.1.5 Ancheta internațională (Comisia internațională de anchetă) se poate utiliza în cazul diferendelor internaționale generate de aprecieri×diferite asupra unor situații de fapt. Părțile aflate în diferend pot să constituie o comisie internațională de anchetă, pe baza acordului dintre ele, în care se precizează faptele pe care×Comisia trebuie să le elucideze, modul de alcătuire al acesteia și întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunță asupra răspunderii părților în diferend. Deliberările×Comisiei internaționale de anchetă au loc cu ușile închise și rămân confidențiale. Comisia își încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor și nu are caracterul obligatoriu al unei sentințe judecătorești.
3.2.2 Mijloacele pașnice cu caracter politic
3.2.2.1 Organizațiile internaționale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acțiunea de soluționare pașnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizațiile internaționale, în special O.N.U, ×sunt competente să acționeze în mod direct pentru soluționarea diferendelor internaționale, fie la cererea părților diferendului, fie din proprie inițiativă.
Capitolul VIII din Carta Națiunilor Unite care este consacrat organizațiilor regionale prevede în art.25(1) recunoașterea compatibilității acordurilor constitutive cu Carta. Paragraful II precizează că membrii Națiunilor Unite care încheie×asemenea acorduri trebuie să facă toate eforturile ca să reglementeze în mod pașnic×diferendele de ordin local înainte de a le supune Consiliului de Securitate O.N.U.
În afară de aceasta, art.52(3) din Cartă prevede : Consiliul de Securitate să încurajeze utilizarea prevederilor disponibile pe plan regional pentru diferendele din plan local, fără ca această competență proprie să fie cu×nimic×micșorată, iar în paragraful următor confirmă competența sa generală, precum și pe cea a Adunării Generale, prevăzută în art.34 și 35.
În art.32(3) din Cartă se pot deosebi cel puțin trei consecințe:
– Consiliul de Securitate poate oricând să recurgă, din oficiu, la o dată anume, spre a constata dacă prelungirea diferendului sau situației×regionale amenință pacea;
– în afară de aceasta, dacă unul sau mai multe dintre statele implicate, din varii motive, nu pot pune în mișcare procedurile regionale, Consiliului îi rămâne intact dreptul garantat de art.35;
– în sfârșit, în privința litigiilor între statele membre ale unei organizații regionale nu există nici un motiv din punct de vedere politic de a pedepsi acele state pentru dubla lor apartenență la organizația regională și la O.N.U., ×pentru că înțeleg să aleagă instanța care li se pare cea mai eficace.
3.2.3 Reglementarea jurisdicțională
3.2.3.1 Mijlocul jurisdicțional al arbitrajului internațional
Arbitrajul internațional este judecata pe plan internațional a unui diferend de către o instanță ad-hoc, constituită de părțile în×diferend. Sentințele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părțile diferendului și sunt limitate la cauza în care au fost pronunțate. Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiționată de acordul părților într-un diferend. Acordul părților poate să îmbrace următoarele forme:
a) Compromisul, care reprezintă un×tratat×internațional prin care părțile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanțe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.
b) Clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă într-un tratat încheiat de părți prin care acestea înțeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanțe arbitrale.
În competența unei instanțe arbitrale intră×soluționarea diferendelor de ordin juridic și politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internațional public. Tribunalul arbitral decide asupra competenței sale, pe baza compromisului arbitral și a altor tratate în legătură cu cauza, precum și prin aplicarea principiilor de drept. ×În soluționarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul părților (dreptul internațional sau echitatea). Sentința pronunțată este motivată, are caracter obligatoriu și definitiv. Se admit, în mod excepțional, anumite căi de recurs:
Recursul în interpretare, dacă între părțile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii;
Recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;
Recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esențial care nu a fost cunoscut la data pronunțării sentinței.
3.2.3.2 Curtea Internațională de Justiție
3.2.3.2.1 Jurisdicția Curții (C.I.J.)
C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. ×și reprezintă nu numai organul judiciar al organizației, ci și al întregii comunități×internaționale. Jurisdicția sa a înlocuit pe cea a Curții Internaționale Permanente de Justiție, dizolvată odată cu Societatea Națiunilor.
Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părți la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părți la Statutul Curții în condiții×determinate de Adunarea Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curții de către orice stat al comunității internaționale, chiar dacă nu este membru O.N.U. sau parte la Statut, în condițiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.
Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent și este facultativă, fiind determinată de consimțământul statelor –părți la litigiul cu care a fost sesizată.
3.2.3.2.2 Structura Curții
Curtea este compusă din judecători permanenți, judecători ad-hoc și camere.
Curtea are ca membri permanenți×15×judecători, care funcționează cu titlu individual, fiind aleși (separat, cu putere similară de decizie) de către Consiliul de Securitate și Adunarea Generală O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Aceștia sunt aleși indiferent de cetățenia lor, dintre persoane cu înalte calități morale, care îndeplinesc condițiile cerute în țara lor, pentru numirea în cele mai înalte funcții judiciare sau care sunt juriști cu o competență recunoscută în materie de drept internațional.
Procedeul care a fost aplicat mai întâi de către C.P.J.I. este satisfăcător pentru puterile mici și mijlocii care sunt majoritare la Adunarea Generală, și care sunt membri ai Consiliului de Securitate, dar nu pot să-și exercite drept de veto. În scopul de a realiza universalitatea Curții, art.5 din Statut dispune că judecătorii aleși trebuie să asigure pe ansamblu reprezentarea celor mai importante forme de civilizație și a principalelor sisteme juridice ale lumii, aplicându-se și regula generală a repartizării geografice echitabile pe care le aplică organizațiile din sistemul Națiunilor Unite și, de asemenea, membrii organismelor interguvernamentale. Compunerea corpului de magistrați permanenți reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curții. Calitatea de judecător al Curții este incompatibilă cu exercitarea altor funcții judiciare într-o cauză anterioară (reprezentant, consilier, avocat). Magistrații Curții beneficiază de privilegiile și imunitățile necesare desfășurării activității lor.
Judecătorii ad-hoc sunt special numiți de către un stat pentru soluționarea unui anumit diferend, în cazul în care niciunul dintre cei 15 judecători ai Curții nu are calitatea de cetățean al său. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnați. Intervenția judecătorilor ad-hoc se produce atunci când Curtea este sesizată cu un diferend în care doar una din părți are un judecător național ca judecător permanent, sau nici unul dintre statele interesate nu are un judecător permanent. Unul sau mai mulți judecători ad-hoc pot răspunde de mai multe obiective, odată ce a fost înlăturată soluția de a recurge la un judecător permanent, puțin compatibil cu prezumția imparțialității judecătorilor. De asemenea, judecătorii ad-hoc pot fi acceptați în repetare.
În prima ipoteză, în care una dintre părți beneficiază de prezența unui judecător național permanent, sistemul judecătorilor ad-hoc garantează egalitatea părților.
Se consideră în general că intervenția unor judecători ad-hoc este o garanție pentru buna administrație a justiției, în ambele situații. Deseori, un stat nu acceptă să supună un diferend Curții dacă nu este asigurat că poziția sa este expusă sau apărată de unul dintre membrii organelor de judecată.
Camerele Curții sunt constituite din 3 sau mai mulți judecători, numiți în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluționa în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanță.
3.2.3.2.3 Competența Curții : Funcția contencioasă (judiciară)
Competența Curții poate fi analizată sub două aspecte : al subiectelor de drept internațional care apar în fața sa – competența personală – și al litigiilor care i se supun – competența materială .
a) Conform Statutului, numai statele pot să fie părți în cauzele supuse Curții. Interesele persoanelor fizice și juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecției diplomatice. Organizațiile internaționale nu pot să apară×ca părți într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U. să solicite Curții avize consultative sau să ofere informații în legătură cu problemele puse în discuție.
b) În Statutul Curții se prevăd două categorii de cauze care intră în sfera competenței sale materiale: cauzele pe care i le supun părțile, precum și toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele și convențiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internațional; existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligații internaționale; natura și întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale. În principiu, Curtea nu este deschisă decât statelor care sunt părți la Statut. Este vorba în primul rând de către toți membrii O.N.U. care sunt automat părți la Statut. Afară de aceștia mai sunt statele care nu sunt membre ale O.N.U., dar care au devenit părți la Statut acceptând condițiile fixate – de la caz la caz – de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.
Art.35(2) din Statut prevede, prin×derogare de la principiul precedent, posibilitatea pentru alte state care nu sunt părți la statut, să poată să aibă acces la Curte în condițiile fixate de Consiliul de Securitate, acesta din urmă trebuind să vegheze ca egalitatea părților în litigiu să fie asigurată.
– În situația particularilor: excluderea persoanelor particulare nu înseamnă că litigiile aduse în fața Curții nu privesc niciodată persoanele particulare. Dimpotrivă, numeroase cazuri judecate de C.P.J.I. și de C.I.J. în materie de responsabilitate internațională rezultă din aplicarea protecției diplomatice, de către statele care acționează, pentru cetățeni, spre a le apăra interesele.
– În cazul organizațiilor internaționale: Statutul Curții interzice organizațiilor internaționale de a avea poziția de reclamant sau pârât în fața C.I.J. Dar aliniatele 2 și 3 din art.34 din Statut prevăd posibilitatea unei cooperări între acestea și Curte. Curtea poate, de exemplu, să le ceară informații referitoare la cauzele pe care le examinează.
3.2.3.2.4 Consimțământul statelor (Clauza facultativă)
Exercitarea jurisdicției Curții este condiționată de acceptarea ei de către statele părți. Statele pot să-și exprime consimțământul fie×anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.
a) Acceptarea anterioară a jurisdicției Curții se poate face printr-o declarație unilaterală (clauză facultativă) care se depune la Secretariatul General al O.N.U. și cuprinde obligația asumată de stat de a accepta jurisdicția Curții pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicției Curții poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluționarea pașnică a diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusă în cuprinsul unui tratat încheiat între state.
b) Acceptarea jurisdicției Curții ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părțile stabilesc obiectul diferendului supus Curții. Art.36(2) din Statutul C.I.J., reproducere fidelă a clauzei corespunzătoare din Statutul C.P.J.I. prevede că statele-părți la prezentul Statut vor putea oricând să declare că recunosc ca obligatorie „de facto” și fără o convenție specială, în raport cu orice alte stat care acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții pentru toate diferendele cu caracter juridic având ca obiect:
a. interpretarea unui tratat;
b. orice problemă de drept internațional;
c. existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;
d. natura sau întinderea reparației datorată×pentru încălcarea unei obligații internaționale.
Pentru acceptarea „clauzei facultative” este suficient ca statul care este parte la Statutul Curții să-i adreseze o declarație de acceptare Secretarului General al O.N.U. care se transmite în copie celorlalte state părți la Statut și grefierului Curții. În speță, instrumentul de ratificare a Statutului C.P.I.J. de către Nicaragua, condiție necesară a unei declarații de acceptare a jurisdicției dată din 1923, nu a fost primit. C.I.J. a considerat că legalitatea rezultă dintr-un anumit număr de indicii formale care nu sunt respinse prin obiecții din partea statului în cauză. Unele indicii s-a constatat că emană de la serviciile Curții sau ale O.N.U.
Declarațiile făcute potrivit art.30 al Statutului C.P.I.J. și care sunt încă în vigoare vor fi considerate, în raporturile dintre părțile la prezentul Statut, drept acceptări ale jurisdicției obligatorii a C.I.J. până la perioada rămasă până la expirare și conform condițiilor prevăzute în ele.
Cu puțin înainte de cel de-al doilea război mondial, 54 din statele părți la Statutul C.P.J.I. au acceptat clauza opțională. După denunțări×mai recente, Franța după Ordonanța C.I.J. din 23 iunie 1973 în speța experiențelor nucleare și Statele Unite în 1985 după hotărârea C.I.J. din 26 noiembrie 1984 în speța activităților militare în Nicaragua, nu mai sunt legate de prevederile art.36(2).
Instituirea principiului reciprocității s-ar traduce astfel: Curtea este sesizată de o cerere unilaterală, însă jurisdicția Curții este stabilită numai dacă ambele state sunt legate prin declarația de acceptare. Orice defecțiune reduce astfel, substanțial, câmpul jurisdicției obligatorii. Necesitatea consimțământului statelor părți pentru ca C.P.J.I. și, respectiv C.I.J. să-și exercite competența judiciară este reamintită sistematic și în termeni categorici de către cele două Curți. La fel ca și compromisul (actul) de arbitraj, compromisul jurisdicțional, trebuie să aibă în afara exprimării acordului părților pentru a sesiza Curtea și acordul părților pentru definirea obiectului litigiului și a întrebărilor ce vor fi puse judecătorilor.
În afară de compromis, conform unei jurisprudențe constante, voința unui stat de a supune un diferend Curții se poate rezolva nu numai printr-o declarație expresă conținută într-un compromis, ci și prin orice act.
3.2.3.2.5 Dreptul aplicabil
C.I.J. aplică în soluționarea litigiilor dreptul internațional în vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echității, dacă există acordul părților. Curtea trebuie să statueze aplicarea dreptului internațional public conform art.38 din Statutul său.
3.2.3.2.6 Procedura și puterile Curții
Statutul Curții prevede procedura de soluționare a litigiilor, respectând principiul contradictorialității și al publicității dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii) și o fază orală (audierea părților, dezbateri). În prima etapă a procedurii, părțile pot să ridice excepția de necompetență a Curții în soluționarea cauzei, obiecțiune la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecății pe fond. Curtea poate să dispună – pe cale de ordonanță – măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părților sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză.
Neprezentarea uneia dintre părți la procedura în fața Curții nu împiedică examinarea cauzei, în continuare.
Strict legat de puterile Curții, în hotărârile adoptate în speța testelor nucleare, C.I.J. a reamintit că posedă o putere inerentă care o autorizează să ia orice măsură necesară, dacă competența Curții pe fond este stabilită. Exercitarea acestei competențe nu este inutilă și, pe de altă parte, asigura reglementarea regulată a tuturor punctelor prin litigiu.
1) Curtea este judecătorul propriei sale competențe conform art.36(6) din Statutul său. Această dispoziție nu face decât să codifice o jurisprudență arbitrară constantă. Din punct de vedere procedural, obiecțiile adresate statului pârât cu privire la jurisdicția Curții se exprimă sub formă de excepții preliminare, referitoare la competența judecătorului și neacceptarea cererii.
Competența Curții fiind legată de obiectul acțiunii, Curtea deduce „competența competenței” concluzionând părților că „aceasta este una din atribuțiile funcției sale judiciare”.
2) În afară de această putere de instrucție, Curtea are dreptul de a fixa măsurile conservatoare pe calea ordonanțelor. Spre deosebire de justiția internă, art.41 din Statutul C.I.J. se mulțumește numai să prevadă următoarele: „Curtea are puterea de a indica dacă consideră că împrejurările îi cer să ia măsura de conservare a dreptului; astfel, pentru fiecare parte, trebuie luate măsuri cu caracter provizoriu”.
În ceea ce privește puterile speciale ale Curții:
a) Curtea poate fi autorizată de către părți să statueze „ex aequo et bono” (egal și corect), adică „în echitate”. Atunci ea nu este limitată strict prin enumerarea izvoarelor de drept aplicabile prevăzute în art.38(1) din Statutul său;
b) Spre deosebire de arbitri (în cazul arbitrajului), Curtea este de părere că este contrar „funcției judiciare” de a proceda la o „reglementare a judecătorului”. Acest tip de judecată ar consta în fixarea unui regim pentru viitor, definind reguli juridice inacceptabile ca să prevină reapariția focarului unui diferend între state. De asemenea, Curtea poate să accepte să furnizeze „directive” statelor care o sesizează cu un diferend internațional, directive care nu sunt mai puțin obligatorii pentru părți.
3.2.3.2.7 Hotărârile Curții
Curtea adoptă hotărârile cu votul majorității judecătorilor prezenți. În caz de paritate, votul Președintelui Curții sau al celui care îl înlocuiește prevalează. Hotărârea Curții se motivează, iar dacă există opinii separate (cele care diferă de hotărârea Curții) sau individuale ( cele care coincid cu hotărârea Curții dar se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii.
Hotărârile sunt definitive și obligatorii pentru părțile în litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluționează. Hotărârile Curții beneficiază de autoritatea lucrului judecat.
Hotărârea este împărțită în trei părți:
Prima, sintetizează elemente disparate, utile individualizării speței: compunerea Curții, indicarea părților și reprezentanților lor, analogia faptelor, reproducerea cauzelor și argumentelor juridice ale părților;
Cea de a doua este consacrată expunerii motivelor, motivarea hotărârii fiind obligatorie și întrucât este vorba de diferende între state aceasta este partea detaliată și cea mai lungă;
A treia parte, care este sub semnul întrebării, este posibilitatea unei executări forțate a hotărârii.
Carta O.N.U. dă posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții.
Statutul Curții prevede, de asemenea, dreptul unei părți de a solicita interpretarea hotărârii pronunțate, în cazul în care se contestă înțelesul sau întinderea dispozițiilor hotărârii. Se admite și posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunțării s-a descoperit un fapt nou, de natură a influența în mod decisiv procesul decizional și care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut și nu mai târziu de 10 ani de la pronunțarea hotărârii.
3.2.3.2.8 Competența consultativă a C.I.J
Curtea este competentă să×emită avize consultative la solicitarea Adunării Generale și a Consiliului de Securitate al O.N.U., în legătură cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize și alte organe ale O.N.U., precum și instituțiile specializate. Rămâne la latitudinea Curții să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către grefierul Curții existența unei cereri de aviz. Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta. Spre deosebire de funcția contencioasă, procedura consultativă nu este deschisă statelor ci organizațiilor internaționale, Adunării Generale sau Consiliului de Securitate, precum și celorlalte organe ale O.N.U., precum și instituțiilor specializate. Așadar, sesizarea C.I.J. este benevolă, iar avizele cerute privesc chestiuni juridice.
Excluderea statelor pare justificată deoarece se consideră că, de fapt, dacă una din părțile în litigiu ar fi fost autorizată să ceară un aviz consultativ Curții, ar pune pe ceilalți parteneri în fața unui fapt împlinit, iar dacă s-ar fi stabilit că avizul consultativ să fie cerut de toate părțile la un diferend s-ar crea o confuzie între funcția contencioasă și funcția consultativă a Curții, ceea ce creatorii Curții au vrut să evite. Autorizarea de a recurge la avize consultative ale organelor O.N.U. și organizațiilor a fost acordată liberal cu excepția notabilă a Secretarului General al Națiunilor Unite.
Cererea de aviz rezultă dintr-o rezoluție a organului interesat. Ea nu este considerată de Adunarea Generală ca o chestiune importantă cerând majoritatea de două treimi.
Este probabil că la Consiliul de Securitate această cerere să fie tratată ca o problemă de fond supusă unui „veto”, chiar dacă în singurul caz când a solicitat un aviz consultativ practica sa nu a fost concluzivă.
Conform art.96 Adunarea Generală și Consiliul de Securitate pot cere Curții Internaționale un aviz consultativ „asupra oricărei chestiuni juridice”, în timp ce celelalte organe îndreptățite nu pot fi sesizate decât în ceea ce privește „chestiuni juridice care s-ar ivi în sfera sa de activitate”. Astfel, teoretic, Curtea nu este obligată să răspundă ad-literam conform art.96 al Cartei. În exercitarea funcției sale consultative, la fel ca în materia contencioasă, Curtea nu s-a oprit la interpretarea strictă a articolului 96, considerând că în calitate de organ judiciar principal din sistemul Națiunilor Unite are datoria de a participa la acțiunea acestora și să contribuie la funcționarea sa regulată.
În aceste hotărâri, Curtea a considerat „că, în principiu, răspunsul la o cerere de aviz nu trebuie refuzat” și „că ar trebui să existe rațiuni decisive pentru ca Curtea să opună un refuz la o cerere de aviz consultativ”.
Refuzul unei cereri de aviz consultativ poate interveni în cazul când chestiunile nu ar fi juridice sau care ar privi spețe care țin esențial de competența națională a statelor sau de cele care ar trebui să rezolve în fond un litigiu pendinte.
Efectele avizului consultativ : – deși există tendințe de a transpune în exercitarea funcției sale consultative regulile procedurii aplicate în activitățile sale contencioase, în practică avizele consultative se impun, în general, prin autoritatea lor normală. Ele conțin în plus o componentă a oricărui act jurisdicțional, și anume constatarea dreptului în vigoare, așa că avizele sunt plasate la același nivel cu hotărârile judecătorești.
3.3 Acțiuni în caz de amenințari împotriva păcii și securității internaționale
La baza realațiilor internaționale stau principii consacrate de o practică îndelungată, cum sunt principiile suveranității, egalității în drepturi, neintervenție, respectarea tratatelor internaționale, principii care cunosc o×continuă dezvoltare și al căror conținut se îmbogățește tot mereu cu noi elemente, cu noi aspecte, marcând pași importanți pe care societatea umană îi face spre progres și civilizație.
Odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, procesul de cristalizare a noilor principii și norme privind asigurarea securității internaționale și interzicerea recurgerii la forță în relațiile dintre state cunoaște un adevărat salt calificativ.
Carta Organizației Națiunilor×Unite exprimă hotărârea statelor membre de a-și uni eforturile pentru menținerea păcii și securității internaționale în vederea izbăvirii generațiilor ce urmează „de flagelul războiului care, în cursul unei vieți de om, a provocat de două ori omenirii suferințe nespuse” și, în acest scop, de a accepta principii și de a institui metode „ care să garanteze că forța armată nu va fi folosită altfel decât în interesul comun”. Materializând aceste deziderate, articolul 2, punctul 4 al Cartei O.N.U. prevede că membrii organizației „se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, atât împotriva integrității teritoriale ori idependenței politice a vreunui stat, cât și orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.
Luarea unor măsuri de apărare împotriva agresiunii prezintă o mare importanță pentru fiecare stat, în special pentru acelea care datorită caracterului orânduirii lor social-politice, mărimii teritoriului sau populației, ori×forței lor economice limitate este de presupus că nu vor recurge nicicând la folosirea forței armate în scopuri agresive, dar că ar putea cădea victime ale actelor agresive ale altor state.
Situațiile în care forța armată poate fi folosită în mod legal își găsesc reflectarea în Carta Organizației Națiunilor Unite. Potrivit Cartei, forța poate fi folosită de către însăși Organizația Națiunilor Unite, ca sistem universal de securitate, de către organizațiile regioanale de securitate, sub controlul O.N.U., de către fiecare stat în parte potrivit dreptului de autoapărare legitimă, individuală sau colectivă, precum și, deși nu există o mențiune expresă în acest sens în Carta Organizației Națiunilor Unite, de către popoarele coloniale și dependente împotriva țărilor coloniste care continuă a exercita asupra acestor popoare o dominație ilegală, contrară normelor de drept internațional contemporan și Cartei O.N.U.
Carta Organizației Națiunilor Unite prevede și posibilitatea folosirii forței în situația specială a articolelor 53 și 107, împotriva statelor foste inamice ale Puterilor Aliate și asociate în cel de-al Doilea Război Mondial.
În concordanță cu principiul securității colective care stă la baza Cartei O.N.U., statele membre ale organizației se angajează să-și garanteze reciproc securitatea și să contribuie prin toate mijloacele conforme cu normele dreptului internațional la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui și împotriva cui s-ar produce aceasta.
Potrivit Cartei, statele membre își propun sã realizeze, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor și situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la încălcarea păcii.
În rezolvarea pe cale pașnică a diferedndelor, Consiliul de Securitate are o competență subsidiară față de cea a statelor implicate, putând să invite părțile să-și rezolve diferendul pe cale pașnică și să le recomande procedura sau metodele de aplanare corespunzătoare. Dacă părțile, după folosirea unor asemenea mijloace, ×nu ajung la un rezultat pozitiv, Consiliul de Securitate pote interveni direct, cerând părților să-i supună diferendul spre soluționare si indicându-le metodele de aplanare corespunzătoare.
Potrivit Cartei O.N.U., Consiliul de Securitate are atât competența de a constata existența unei amenințări contra păcii, a violării păcii, sau a unui act de agresiune, cât și de a acționa în mod corespunzător în vederea menținerii păcii și securității pe plan internațional.
După constatarea unei situații în care se impune intervenția sa, Consiliul de Securitate poate acționa fie pe calea formulării de recomandări, fie prin adoptarea unor hotărâri, în funcție de caracterul situației.
Recomandările nu au caracter obligatoriul. Ca urmare, Consiliul de Securitate nu va putea decide pe această cale măsuri de constrângere împotriva statelor implicate, el rezumându-se la semnalarea proceduriloe și metodelor pentru rezolvarea situaței.
Hotărârile stabilesc măsuri concrete menite a duce la menținerea sau prestabilirea păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate este în măsură să hotărească, cu caracter obligatoriu, luarea de măsuri provizorii sau definitive care pot să implice sau nu folosirea forței armate.
Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agaravarea unei situații constatate ca atare, înainte de cerecetarea amănunțită a acesteia și de adaptarea unor recomandări sau hotărâri de rezolvare.
Măsurile care nu implică folosirea forței armate se adoptă spre a se da urmare hotărârilor anterioare prin care se stabilesc acțiunile necesar a fi întreprinse de către statele implicate, în vederea curmării situației periculoase pentru pacea și securitatea mondială, dacă statele în cauză nu s-au conformat acelor hotărâri. ×Măsurile care nu implică folosirea forței armate pot să se refere la izolarea internațională a statului în culpă, crearea unor dificultăți pentru poziția politică internațională și pentru economia acestuia prin exercitarea de presiuni, în scopul de a determina astfel să-și corijeze conduita, să renunțe la actele sale condamnabile și să reintre în legalitate.
Măsurile bazate pe folosirea forței armate se iau în cazul în care măsurile cu caracter provizoriu, recomandările Adunării×Generale sau ale Consiliului de Securitate, precum și măsurile indicate de acesta din urmă, inclusiv măsurile bazate pe forță fără caracter militar, s-ar dovedi insuficiente. Aceste măsuri nu pot depăși cadrul competenței Consiliului de Securitate, după cum nu pot avea drept urmare încălcarea drepturilor suverane ale statelor, violarea independenței și integrității teritoriale ori a existenței desinestătătoare a acestora.
3.3.1 Operțiuni pentru menținerea păcii
Operațiunile pentru menținerea păcii (Peace Keeping Operation): Consiliul de Securitate desfășoară acțiuni fără caracter coercitiv×materializate în teren; operațiunile nu sunt îndreptate – cum ar cere un sistem de securitate colectivă – împotriva unui stat, conform procedurii art.39 din Cartă.
În fapt, aceste operațiuni nu constituie un procedeu autoritar de menținere a păcii. Ele sunt desfășurate prin recomandări acceptate de toate statele interesate, în special de cele asupra teritoriului cărora operațiunile au loc. Ele prezintă un evident caracter consensual.
Operațiunile tind să asigure prezența fizică a O.N.U. în locuri tulburi, prin lupte. Această prezență a unui martor imparțial reprezentativ al comunității internaționale este principala justificare, care este cunoscută de opinia publică sub titulatura de „căștile albastre”.
Ținând seama de acest scop, operațiunile pentru menținerea păcii nu reclamă forțe armate naționale prezente iar volumul și compoziția×forțelor multinaționale diferă în raport cu misiunea care le-a fost încredințată.
După cum arată practica, două formule principale sunt operaționale. În prima, o sarcină de observare și de informare este încredințată unui grup redus de observatori militari.
Cea de-a doua este constituită dintr-o forță armată mai consistentă având ca sarcină de a se interpune între adversari în așa fel încât reluarea ostilităților să implice un act de constrângere îndreptat împotriva acestei forțe; în acest caz va fi ușor să se decidă care este statul care va comite agresiunea.
Logica acestei operații ar trebui să fie temporară, pentru o perioadă scurtă. În lipsa unei schimbări a situației în bine sau de prelungire a operațiunii, aceasta va tinde să se instituționalizeze, ceea ce ar atrage noi cheltuieli.
Operațiunile O.N.U. de menținere a păcii au fost înființate în timpul Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor×dintre state prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme ușoare. Trupele se aflau sub comanda O.N.U. și interveneau între cele două forțe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaționale mandatau Națiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (așa numitul „proxi-război”) care amenința stabilitatea regională și pacea și securitatea internațională.
Trupele de menținere a păcii nu trebuiau să răspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lor era acela de a interveni atunci când se înceta focul și când cele două părți implicate consimțeau asupra prezenței lor. Trupele evaluau situația din teren și raportau cu imparțialitate daca s-a încheiat acordul de încetare a focului, ×dacă insurgenții și-au retras trupele și dacă au fost îndeplinite și alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diplomații să îndepărteze cauzele conflictului.
3.3.2 Factori-cheie pentru operațiunile de menținere a păcii
Pentru ca o misiune, indiferent de locație, să poată fi îndeplinită cu succes este necesar ca o sumă de cerințe universal valabile să fie atinse. Înainte de a recomanda tratamentul „operațiune de menținere a păcii”, comunitatea internațională×trebuie să pună corect diagnosticul unei probleme: trebuie să existe „pace” pentru ca aceasta să poată fi „menținută”, toate părțile implicate fiind dornice să înceteze lupta și să accepte rolul O.N.U. în rezolvarea disputei. Membrii Consiliului de Securitate trebuie să cadă de acord asupra unui mandat clar și realist, menționând și rezultatul dorit. În plus, trupele trebuie desfășurate într-un interval precis.
Comunitatea internațională trebuie să fie pregătită să țină pasul cu noile cerințe. Este esențial ca statele membre să ajungă la un numitor comun și să susțină O.N.U. din toate punctele de vedere: politic, financiar și operațional, astfel încât O.N.U. să fie o sursă de pace credibilă. Procesul de pace necesită, însă, timp; la fel și construirea instituțiilor, ca și reconstrucția unei țări. Iar trupele de menținere a păcii trebuie să-și îndeplinească mandatul cu profesionalism, competență și integritate.
Primul factor-cheie : personalul
Principala problemă rămâne găsirea personalului (mai ales din țările nordice) pentru misiunile de menținere a păcii. Totuși, ×problema cea mai mare este ca specialiștii să îndeplinească cerințele necesare recrutării, mai ales că este nevoie de mii de polițiști militari și de angajați civili cu experiență în justiție, administrație publică, dezvoltare economică sau în alte domenii. Misiunile O.N.U. trebuie să asigure și sprijin în domenii precum transport aerian tactic, spitale de campanie sau controlul mișcării operațiunilor, resursele necesare fiind adesea furnizate de statele membre.
În situația ideală, personalul ar trebui să fie cunoscător de limbi străine și să fie la curent cu situația politică și culturală din țara în care urmează să-și desfășoare activitatea. În plus, personalul trebuie să fie gata să se prezinte la post în cel mai scurt timp. O.N.U. a lărgit criteriile de eligibilitate pentru poliția civilă, la misiuni putând participa și ofițeri pensionați. În plus, se acordă o importanță sporită educației, disponibilității și calificării celor care urmează a fi recrutați.
Al doilea factor-cheie : nevoia de a restaura serviciile de bază și guvernarea
În trecut, donatorii au dat dovadă de rețineri atunci când au trebuit să plătească salariile funcționarilor sau să achiziționeze birotică pentru birourile locale. În prezent, însă, consensul este tot mai ușor de atins atunci când este nevoie de servicii publice de bază, inclusiv cel juridic, administrativ, utilități publice sau trecerea societăților post-conflict la normalitate în cel mai scurt timp posibil.
Al treilea factor-cheie : legea și ordinea
O.N.U. considera „supremația legii” ca fiind o componentă extrem de importantă în planificarea unei misiuni, înregistrând progrese notabile în dezvoltarea capacității polițienești și juridice care să sprijine și să corecteze din mers activitățile aflate în derulare.
În societățile post-conflict sistemul juridic (cadru legislativ, curți, judecători, procurori, penitenciare) trebuie să fie capabile să funcționeze independent și corect încă de la început. Daca forțele de poliție și-au pierdut credibilitatea×în rândul populației, s-ar putea dovedi necesară desfășurarea temporară a unor forțe internaționale sau derularea unui program de re-profesionalizare profundă. Situația ar putea necesita înființarea unui tribunal special care să judece crimele de război sau înființarea unei comisii de reconciliere si stabilire a adevărului.
Al patrulea factor : alegeri și reinstaurarea democrației
Unele operațiuni de menținere a păcii au fost mandatate să organizeze alegeri. Totuși, alegerile nu sunt ușor de organizat, iar O.N.U. a învățat cât de importanta este întâi crearea condițiilor propice, inclusiv asigurarea unui nivel de securitate acceptabil, un cadru legislativ și un proces de înregistrare a votanților transparent, uneori chiar o constituție, toate acestea implicând toți actorii si obținând acordul lor.
Al cincilea factor-cheie : securitatea
Un mediu instabil anulează eforturile de×construire sau de menținere a păcii. Misiunile necesită adesea un număr mare de trupe, în special în perioada de început, iar prezența lor poate fi un factor de stabilitate și securitate până în momentul în care forțele locale de poliție sunt pe deplin funcționale. Siguranța și securitatea personalului O.N.U. a devenit un subiect fierbinte în interiorul Organizației, mai ales după atacul asupra sediului O.N.U. din Bagdad, din 19 august 2003. Evenimentul l-a determinat pe Secretarul General al O.N.U de la acea dată, Kofi Annan, să revizuiască întregul sistem de securitate din interiorul O.N.U. Acesta necesită îmbunătățiri permanente și necesită sprijin permanent din partea statelor membre. Ultimul exemplu de acest fel a fost cel din Siria unde forța ONU însărcinată cu observarea dezangajării în Golan a primit mai multe vehicule blindate iar capacitățile ei de analiză politică au fost întărite.
Iată unele dintre misiunile care au înregistrat succese notabile
Eșecurile unora dintre misiuni au fost larg mediatizate, însă poveștile de succes nu s-au bucurat de atenție la același nivel. Absența unui conflict nu este niciodată subiect de primă pagină. În continuare voi prezenta exemple de misiuni care au înregistrat succese notabile:
Bosnia și Herțegovina
În decembrie 2002, când și-a încheiat mandatul Misiunea din Bosnia și Herțegovina (UNMIBH), se termina și cea mai amplă reformă și cel mai profund proiect de reorganizare a poliției derulate vreodată de O.N.U. Prin UNMIBH a fost pregătită și acreditată o forță națională de poliție, formată din 17.000 de persoane. În afara asigurării securității interne, această forță înregistra succes după succes în reducerea traficului de persoane, a comerțului cu droguri și a contrabandei.
Sudan
Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Sudan (UNMIS) a fost adoptată pentru a sprijini punerea în aplicare a Acordului×Global de Pace semnat de Guvernul Sudanului și Mișcarea Populară din Sudan de Eliberare.Armata la 9 ianuarie 2005 și pentru a efectua anumite funcții legate de asistența umanitară, precum protecția și promovarea drepturilor omului. UNMIS a oferit sprijin politic părților, a monitorizat și verificat măsurile lor de securitate si a asistat la o serie de alte domenii, inclusiv guvernarea, recuperarea și dezvoltarea.
Misiunea ONU in Sudan nu a fost in zadar astfel ca la 9 iulie 2011 Sudanul de Sud a devenit cea mai nouă țară din lume. Nașterea Republicii Sudanului de Sud este punctul culminant al unui proces de pace de șase ani. Mandatul UNMIS s-a încheiat pe 9 iulie după încheierea perioadei interimare înființat de Guvernul Sudanului și MEPS în timpul semnării Acordului global de pace (CPA) la 9 ianuarie 2005.
Întrucât mandatul Misiunii ONU din Sudan (UNMIS) s-a încheiat la 9 iulie, când Sudanul de Sud și-a declarat oficial independența, iar Consiliul de Securitate al ONU a creat o altă misiunea, UNMISS, cu un personal militar de 7000 de persoane. UNMISS este pe teren, pentru a consolida pacea și securitatea și pentru a ajuta la stabilirea condițiilor pentru dezvoltare.
Timor Leste
Prezența O.N.U. a fost solicitată în Timorul de Est (astăzi Timor Leste) la finele anului 1999. Organizația urma să-i îndrume pe locuitorii provinciei cum să renunțe la violențe și la devastarea care a urmat consultărilor de integrare cu Indonezia. Administrația interimară a Națiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET) a funcționat pe baza unui mandat multidimensional și a asigurat securitatea, a menținut liniștea si ordinea publică și a colaborat cu locuitorii pentru a pune bazele unei guvernări democratice. A fost astfel pusă în funcțiune o administrație eficientă care a contribuit apoi×la întoarcerea refugiaților, a construit serviciile civile si sociale, a asigurat asistenta umanitară, a sprijinit eforturile de auto-guvernare si pe cele de creare a condițiilor necesare unei dezvoltări durabile. Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Timorul de Est și-a încheiat mandatul la data de 31 decembrie 2012.
Sierra Leone
Eforturile comunității internaționale de a pune capăt unui război civil de unsprezece ani și de a sprijini intrarea țării pe un făgaș de normalitate și de tranziție către democrație au fost derulate prin intermediul misiunii UNAMSIL. De la alegerile din mai 2002, Sierra Leone s-a bucurat, în interiorul granițelor, de o securitate sporită și de măsuri susținute pentru consolidarea păcii. Printre cele mai bune rezultate se numără atât dezarmarea și demobilizarea completă a unui număr de 75.000 de combatanți (dintre aceștia peste 7.000 fiind copii), cât și distrugerea armelor folosite în luptă. Trupele de menținere a păcii au reconstruit drumuri și șosele, au renovat și construit școli sau spitale, ×au început proiecte de dezvoltare a agriculturii și programe sociale. UNAMSIL a finalizat cu succes mandatul său, în decembrie 2005. Acesta a fost urmat de o nouă misiune a Națiunilor Unite pentru Sierra Leone (UNIOSIL) stabilită de Consiliul de Securitate pentru a ajuta la consolidarea păcii în țară.
Liberia
Misiunea de pace a fost trimisă în această țară în timp record și a avut rolul de a pune în aplicare un acord larg de pace. Chiar înainte ca misiunea să fie deplin autorizată, contingentul de 15.000 de căști albastre era gata sa intervină. Astfel, securitatea țării s-a îmbunătățit semnificativ. Violențele și încălcările acordurilor de încetare a focului au scăzut ca număr si ca intensitate, creând condiții de derulare a asistenței umanitare și a demobilizării, dezarmării si reintegrării foștilor combatanți în activitățile economice si sociale.
3.4 Participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii
Începând cu anul 1991, România a contribuit la numeroase operațiuni de menținere a păcii cu un număr destul de mare de militari, ofițeri de poliție precum și cu tehnică militară, logistică etc. România fiind recunoscută de comunitatea internaționala ca fiind un partener de încrede și de bază în ceea ce privește contribuția acesteia pentru stingerea focarelor de conflict și intrarea în normalitate a vieții economico-sociale×din regiunile de conflict.
Prima misiune la care România a luat parte a fost UNIKOM, Misiunea Națiunilor Unite de observare din Irak-Kuweit la care a contribuit inițial cu 10 ofițeri. Ulterior, la solicitarea Secretarului General al O.N.U., România a participat și la alte misiuni de pace sub egida O.N.U. precum cea din Somalia, în perioada iunie 1993 – octombrie 1994,(UNOSOM II, cu un spital de companie, 236 de militari). În Angola, România a participat, în perioada mai 1995 – iunie 1997, la misiunea UNAVEM III, cu un batalion de infanterie format din peste 750 de militari, un detașament de poliție militară, un spital de companie cu 110 personal, din care 45 medical. După iunie 1997, pînă în august 1999, în Angola au mai fost detașați mai mulți militari români, care au îndeplinit diferite misiuni de protecție și securitate a personalului O.N.U. România a mai contribuit și cu ofițeri de poliție la diferite misiuni sub egida O.N.U., precum Forța Internațională de Poliție (IPTF) din cadrul Misiunii Națiunilor Unite în Bosnia și Herțegovina începând cu iunie 1998 și forța de poliție pentru Misiunea Administrației Interimare a O.N.U. în provincia Kosovo, începând cu iunie 1999. De asemenea, România a participat cu ofițeri de legătură la Misiunea Națiunilor Unite de Observare în RD Congo, în 1999.
Începând cu anul 1991 România a×participat la operațiuni de tip Coaliție, în Irak la Operațiunea, ca parte a Forței Multinaționale de Pace, cu un spital de companie, în Afganistan la Operația ENDURING FREEDOM cu un batalion de infanterie și tot în Irak la Operațiunea IRAQI FREEDOM cu un batalion de infanterie și Operația IRAQI SUNSET cu un batalion de infanterie.
În cursul Summit-ul O.N.U. din septembrie 2005, statele membre au convenit înființarea unui organism care să gestioneze consolidarea păcii în fostele zone de conflict. Acest organism este Comisia pentru Consolidarea Păcii (Peace Building Commission). Pentru prima dată în istoria ONU, a fost creat un organism interguvernamental (compus din 31 de membri) care își va focaliza atenția asupra situației din teren a×țărilor care necesită sprijin în procesul de reabilitare de după conflict.
Mandatul PBC, conform rezoluțiilor adoptate, constă în propunerea unor strategii integrate pentru realizarea stabilizării, reconstrucția economiei și stimularea dezvoltării, această Comisie urmând a emite recomandări pentru îmbunătățirea coordonării eforturilor la nivelul O.N.U.
România ca stat membru al Uniunii Europene susține poziția comună europeană – identificabilă în proiectul de document circulat de Președinția suedeză,precum și în liniile directoare din anexa acestuia – care consideră că „New Horizon Agenda” constituie o bază solidă pentru eforturile susținute de reformare a sistemului O.N.U. de menținere a păcii. Focalizarea acestor eforturi în cele patru mari arii de interes – dezvoltarea politicilor, dezvoltarea capabilităților, sprijinul în teren și planificarea și controlul – reprezintă prioritățile statelor membre UE in domeniul respectiv, pe termen scurt și mediu.
La nivelul anului 2010 România a ocupat×locul 70 din 115 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile O.N.U. de menținere a păcii.
Reprezentanții României (în total 69 dintre care 4 sunt femei) la nivelul anului 2010 se aflau în următoarele misiuni O.N.U:
Misiunea O.N.U. din Sudanul de Sud (UNMIS) – 1 observator militar și 3 experți;
Misiunea O.N.U. din Timorul de Est (UNMIT) – 5 polițiști;
Misiunea O.N.U. din Coasta de Fildeș (ONUCI) – 6 experți;
Misiunea O.N.U. din Haiti (MINUSTAH) – 24 polițiști;
Misiunea O.N.U. din Liberia (UNMIL) – 2 experți;
Misiunea O.N.U. de Stabilizare în RD Congo (MONUSCO) – 21 experți și 6 ofițeri de poliție;
Misiunea O.N.U. Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 1 expert;
În plus, SPP participa cu ofițeri de pază și protecție imediată sub conducerea Departamentului de Siguranță și Protecție (DSS) în misiunile pentru menținerea păcii din Afganistan, Sudan/Khartoum și Sudan/Darfur.
În noiembrie 2014, România a ocupat locul 77 din 115 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile O.N.U. de menținere a păcii.
Misiunea O.N.U. de Stabilizare în RD Congo (MONUSCO) – 22 experți și 2 ofițeri de poliție;
Misiunea O.N.U. Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 1 expert militar;
Misiunea O.N.U. din Coasta de Fildeș (ONUCI) – 6 experți militari;
Misiunea O.N.U. din Haiti (MINUSTAH) – 4 ofițeri de poliție și 1 ofițer de poliție care este șeful serviciului de resurse umane;
Misiunea O.N.U. din Liberia (UNMIL) – 2 experți militari și 3 ofițeri de poliție;
Misiunea O.N.U. din Sudanul de Sud (UNMISS) – 7 experți militari și 4 ofițeri de poliție;
Misiunea de asistență a O.N.U. din Afganistan (UNAMA) – 2 experți militari;
Misiunea O.N.U. de Menținere a păcii din Cipru (UNFYCIP) – 2 polițiști;
Misiunea O.N.U. Integrată de Stabilizare în Republica Centrafricană (MINUSCA) – 10 polițiști;
Misiunea multidimensională integrată de stabilizare din Mali (MINUSMA) – 2 polițiști.
La 28 februarie 2015, România avea în cele 10 misiuni de menținere a păcii desfășurate pe patru continente un dispozitiv compus din 33 de ofițeri de poliție, 40 de experți mililtari (observatori militari, ofițeri de legătură și ofițeri de stat major și 1 ofițer încadrat în trupele de menținere a păcii din teren).
Participare României la misiunile desfășurate de către Organizația Națiunilor Unite a costato cu pierderi de vieți omenești ca urmare a acțiunilor asimetrice ale insurgenților. Astfel, în Irak 2 militari au căzut la datorie ca urmare×a acțiunilor indirecte ale forțelor insurgente, iar alți 14 au fost răniți, în Afganistan 15 militari au căzut la datorie, iar alți 51 au fost răniți, iar pe teritoriul Bosniei Herțegovina, Kosovo și Angola au fost 1 militar decedat și 2 răniți.
România continuă să fie preocupată de menținerea unui mediu stabil de securitate atât în Balcani, cât și în zona extinsă a Mării Negre, luând în calcul toate implicațiile de natură politică și de securitate pentru zonele din vecinătate. Prezența unei forțe internaționale în zonele de conflict este necesară până când, părțile implicate, vor fi în măsură să își asigure securitatea proprie.
Contribuția cu trupe în regiuni mai îndepărtate spațiului euro-atlantic, dar cu un potențial ridicat de destabilizare a securității internaționale, a demonstrat receptivitatea și atitudinea pro-activă a României la eforturile comunității internaționale vizând combaterea terorismului. Acțiunile României în acest domeniu au sporit credibilitatea statului roman în privința potențialului pe care îl deține în astfel de angajamente internaționale și au reconfirmat faptul că România este un participant active la procesul de menținere a păcii și securității în plan internațional, precum și un important furnizor de securitate în plan regional.
CONCLUZIE
În lucrarea dată am abordat o problemă esențială a existenței societății umane, acea a păcii și securității. Pacea și Securitatea mereu a fost, care încă și este un subiect foarte delicat atât pe plan internațional, cât și pe plan național. Noțiunea de securitatea este subiectul ce-l mai important și în documentele oficiale ale unor×organizații internaționale așa cum este Organizația Națiunilor Unite,o organizație non-guvernamentală, cu vocație universală, solid instituționalizată ce are ca scop pacea și securitatea internațională
Existența unei vaste bibliografii în materie ne-a permis să evidențiem competențele atribuite de Carta O.N.U. principalelor organisme internaționale implicate în menținerea păcii, a căilor de colaborare și a modalităților specifice de intervenție ale acestora pentru reglementarea diferendelor internaționale.
Așa cum reiese din lucrare, organul×Organizației Națiunilor Unite care este investit cu atribuție în menținerea păcii și securității internaționale este Consiliul de Securitate.
În adresa Consiliului de Securitate al O.N.U. sunt aduse o serie de critici în ceea ce privește acțiunile acestuia. De cele mai multe ori, acestea sunt suspectate de a fi motivate mai degrabă de interese individuale decât de dorința de a proteja pacea mondială sau bunăstarea societăților. De exemplu, unii analiști au observat entuziasmul intervenției de protejare a drepturilor omului în cazul bogatei populații în petrol a Kuweitului în razboiul din Golf, în contrast cu lispa de interes pentru protejarea×populației mult mai sărace din Rwanda. De multe ori situații la fel de grave nu primesc aceeași atenție din partea Consiliului de Securitate, iar unele decizii se iau foarte greu chiar și acolo unde există precedente. Dacă la aceasta se adaugă lipsa de reprezentativitate geografică a membrilor permanenti (Africa, America de Sud și Australia nu au reprezentanți), se creează cadrul defavorabil luării unor decizii eficiente și corecte. În lipsa unor criterii clare de intervenție, Consiliul de Securitate poate fi foarte ușor banuit de protejarea intereselor membrilor săi, mai degrabă decât de protejarea pacii internaționale.
Din cauza dreptului de veto de care beneficiază membrii permanenți nu face decât să îngreuneze sau chiar să stopeze în totalitate procesul luării decziilor în cadrul Consiliului de Securitate. În timpul Razboiului Rece și al tensiunii dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă fiecare dintre state stopa accesul în×O.N.U. al statelor mai mici pe care le considerau aliate ale celuilalt membru al Consiliului. Încă din anul 1982, Statele Unite ale Americii se opunea constant și puternic oricarei rezoluții critice la adresa Israelului – aliat tradițional – emisă de Consiliul de Securitate al O.N.U. Așa după cum arată situația fostei Iugoslavii, care a suscitat numeroase voturi de veto, acest sistem nu face decât să împiedice Consiliul de Securitate de la luarea deciziilor importante și de multe ori urgente, și pune în pericol nu doar stabilitatea țărilor aflate în conflict ci și viețile cetățenilor acelor țări.
Hotărârile Consiliului de Securitate, ×transpuse în Rezoluții, trebuie aprobate de minim nouă din cei cincisprezece membri ai săi, între care, obligatoriu, să se afle adeziunea, fie prin vot favorabil, fie prin abținere, a S.U.A., Marea Britanie, Franța, Federația Rusă și China ca membri permanenți, votul contra al unuia din aceste cinci state echivalând cu dreptul de „veto”, ceea ce face ca Rezoluția în cauză să fie inoperantă. Această situație pare a fi cântărit în decizia N.A.T.O., de folosire a forței armate în Kosovo fără implicarea Consiliului de Securitate întrucât, cel puțin Federația Rusă, dacă nu și China, ×ar fi folosit dreptul lor de veto.
Apreciem că, în baza Cartei O.N.U., conflictul din Kosovo, în momentul „intervenției umanitare”, era de competența Consiliului de Securitate întrucât a fost „însoțit de grave violări ale drepturilor omului” și, cu atât mai mult, intra sub incidența acestui organism după acutizarea lui, deoarece este de natură „să pună în pericol, în mod clar, pacea și securitatea internațională”.
În decursul secolului XX, cele 5 state cu loc permanent în Consiliul de Securitate s-au aflat în mod constant printre cele mai puternice×economii ale lumii. Totodată, aceleași 5 state se află între primele din lume ca dimensiune a armatei și ca investitii militare. În aceste condiții, prezența lor ca membri permanenți nu face decât să asigure stabilitate și continuitate la nivel decizional. Mai mult, statutul lor în lume le poate oferi membrilor permanenți și o anumită autoritate și chiar legitimitate.
Statele Unite ale Americii, Federația×Rusă, Marea Britanie, China și Franța sunt, în prezent, singurele state recunoscute oficial ca având arsenal nuclear în cadrul Tratatului de Non-Proliferare a Armelor Nucleare. Prezența lor în Consiliu ca membri permanenți cu drepturi egale permite stabilirea unui echilibru la nivel de control reciproc al arsenalului nuclear.
Responsabilitatea pe care fiecare dintre aceste state și-o asumă prin prezența în Consiliu, dar și faptul că drepturile unui membru permenent sunt la fel de puternice ca cele ale celorlalți 4 membri, atrage după sine stabilirea unui climat de compromis și precauție, care asigură în timp climatul favorabil cooperării.
În încheiere, subliniez că abordarea temei propuse s-a dovedit pe cât de interesantă, pe atât de anevoioasă, datorită ariei largi de×investigare cât și, în special, a evoluțiilor deosebit de rapide și contradictorii din planul relațiilor internaționale și, implicit, a problematicii care face obiectul acestui demers.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de referință:
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Cătălin Andruș, David Ungureanu, Instanțe judecătorești internaționale, Editura Universitară București;
Nicolae Purdă, Ștefan Țarcă, Velișcu Viorel, Pârvu Loredana, Drept Internațional Public, Editura Universitară București 2008;
Editura Agenția Națională de Presă Rompres 2004 – România în Consiliul de Securitate;
Viorel Velișcu,„Diferendele internaționale și afirmarea principiului rezolvării lor pe cale pașnică”, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2007;
Viorel Velișcu,„Diferendele internaționale și afirmarea principiului rezolvării lor pe cale pașnică”, în Drept internațional și legislație europeană, Editura Pro Universitaria, București, 2008;
Ion Dragoman, Drept internațional aplicabil în conflictele armate, A.I.S.M., București, 1993;
Ionel Cloșcă, “Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state”, Editura Politică, București, 1980;
Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Adrian Năstase, Victor Duculescu, Alexandru Bolintineanu, Ioan Voicu, Olimpiu Crauciuc, Brîndușa Ștefănescu, Octavian Căpățînă, Roxana Munteanu, “Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1983;
Cosmin Sandu Badele, Petre Daha Activitățile ONU în reglementarea deferendelor dintre state și menținerea păcii și securității internaționale,Editura Aius, Craiova,2011;
GUY de LACHERVIERE,Polemica cu privire la operațiunile de menținere a păcii,1966;
Documente:
Carta O.N.U.;
Rezoluția Adunării Generale 2129 (XX), 21 Decembrie 1965, ”Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii de bună vecinătate dintre statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite”;
Rezoluția Consiliului de Securitate 678 din 29 noiembrie 1990;
Rezoluția Consiliului de Securitate 1631 din 2005 privind cooperarea O.N.U. cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității internaționale;
Protocolul Congresului de la Paris (1856);
Actul general al Conferinței de la Berlin (1885);
Convenția de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaționale, care prevede obligația părților de a se supune cu bună-credință hotărârii arbitral;
Rezoluția Consiliului de Securitate, nr.1590/2005 din 24 martie 2005;
Rezoluția Consiliului de Securitate, nr. 1996/2011 din 8 iulie 2011;
Acordul Global de Pace (AGP);
Rezoluțiile Consiliului de Securitate al O.N.U., nr. 1645 și 1646 (decembrie 2005);
Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. (AG), A/RES/60/180;
Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U., nr. 670 din 26 septembrie 1990;
Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U., nr. 661 din 6 august 1990;
Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U., nr. 1540 din 28 aprilie 2004;
Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U., nr. 1189 din 1998;
Surse electronice:
www.dadalos.org
www.vedomosti.ru
www.mae.ro
www.rasfoiesc.com
www.dex.ro
www.adevărul.ro
www.onuinfo.ro
www.oldparis.mae.ro
ru.scribd.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consiliul DE Securitate AL O.n.u. – Garant AL Pacii Si Securitatii Internationale (ID: 106526)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.