Consecinte Politico Securitare ale Primaverii Arabe In Nordul Africii Tunisia, Egipt Si Libia

Consecințe politico-securitare ale „primăverii arabe”

în Nordul Africii: Tunisia, Egipt și Libia

– cuprins –

Rezumat

Introducere

Abordări teoretice ale „primăverii arabe”

Contextul declanșării „primăverii arabe”

Cadrul și dinamica scenei politice din Tunisia, Egipt și Libia anterior revoltelor

Cadrul socio-economic din Tunisia, Egipt și Libia anterior revoltelor

Rolul activismului social în declanșarea „primăverii arabe”

Dinamica „primăverii arabe” în Tunisia, Egipt și Libia și primele consecințe

Particularități în desfășurarea revoltelor

Evoluții post-revoluționare și situația actuală din Tunisia, Egipt și Libia

„Iarna arabă” – prelungire sau consecință a revoltelor inițiale

Tunisia – un candidat credibil la tranziția spre democrație

ascensiunea și declinul Fraților Musulmani în Egipt

Premisele declanșării războiului civil în Libia

Impactul „primăverii arabe” din Tunisia, Egipt și Libia

în plan politico-securitar

Câștigători și inviși ai „primăverii arabe” în Tunisia, Egipt și Libia

Anarhie sau reașezare a sistemelor politice

Involuții securitare locale – riscuri regionale și globale

Provocări în context post – revoluționar și implicații regionale și globale

Concluzii

Anexă: Derularea revoltelor – repere cronologice

REZUMAT

Lucrarea de față își propune să analizeze revoltele din Tunisia, Egipt și Libia în contextul „primăverii arabe”, atât din perspectiva valorii de fenomen regional cu impact în plan intern, cât și a circumstanțelor interne și naționale diferite și a efectelor divergente rezultate în context post-revoluționar.

În acest demers, vom încerca să identificăm răspunsuri la principalele întrebări care s-au conturat odată cu „primăvara arabă” și au derivat, ulterior, din aceasta, referitoare la capacitatea noilor conduceri și a clasei politice de a realiza expectanțele protestatarilor, valențele actuale și de perspectivă ale noțiunilor de „democrație”, „islam politic” și „globalizare” în plan intern și regional și provocările și implicațiile care derivă din situația actuală politico-securitară din Tunisia, Egipt și Libia. Aceasta fără a ignora inevitabilele corelații cu evoluțiile regionale, în special cele din Orientul Mijlociu.

Un interes aparte și au acoperire extinsă va avea probelmatica competiției pentru islamizarea – laicizarea statelor întrucât relevă un punct de joncțiune relevant pentru viitorul celor trei state. De asemenea, vom acorda trata provocările care se prefigurează pentru noile conduceri de la Tunis, Cairo și Tobruk/Tripoli și implicațiile în plan regional și global.

În primul capitol vom prezenta abrodările teoretice constructiviste ale fenomenului „primăverii arabe” în susținerea alegerii acestora ca bază pentru demersul analitic avut în vedere, urmând ca în cel de-al doilea să cuprindem elementele definitorii ale cadrului politic, social și economic anterior și rolul activismului social în declanșarea revoltelor.

Cel de-al treilea capitol va contura dinamica revoltelor în cele trei state, cu accent asupra diferențierilor dintre acestea și va trece în revistă principalele evoluții post-revoluționare și situația actuală.

Al patrulea capitol va analiza revoltele post-revoluționare și corelația acestora cu manifestările de protest inițiale. De asemenea, în cadrul acestui capitol vom prezenta extins conturarea profilului de stat democratic al Tunisiei, ascensiunea și declinul Fraților Musulmani în Egipt și premisele războiului civil în Libia.

În cel de-al cincilea capitol vom analiza impactul revoltelor din cele trei state în plan politico-securitar și vom identifica învingătorii și perdanții în context post-revoluționar, vom analiza frământările politice și sociale în procesul de așezare a noilor sisteme politice și vom evidenția involuțiile securitare locale și potențarea riscurilor regionale și globale.

Ulterior, în cel de-al șasele capitol, vom prezenta principalele provocări cu care se vor confrunta noile conduceri în plan politic, social, economic și securitar și implicațiile regionale și globale rezultate din gestionarea acestora.

Contextul pre-revoluționar a relevat diferențele semnificative între statele analizate, care s-au reflectat asupra modului de derulare a revoltelor și evoluțiilor ulterioare. Motivațiile protestatarilor au derivat din abuzurile practicate de regimurile autocrate, iar tineretul a constituit „masa critică”, care a asigurat realizarea revendicărilor principale.

Evoluțiile post-revoluțioanare au fost și sunt marcate în plan politic, social și securitar de competiția pentru „islamizarea” – „laicizarea” statului. În context, declinul Fraților Musulmani prezintă o semnificație aparte pentru lumea arabă.

Tunisia se conturează drept un candidat credibil la tranziția spre democrație, favorizată de disponibilitatea clasei politice la reconciliere și consens și un mediu social preponderent laic, în vreme ce în Egipt, divergența secularism – islamism va continua să greveze asupra situației politice și de securitate.

În Libia, miza reală a confruntării transcede diferendul politic, fiind dorința de preluare a puterii și impunerea propriei voințe a principalilor actori, situație care îngreunează dialogul inter-libian mediat de ONU. Pe fondul clivajelor profunde existene la nivelul societății, Libia continuă să parcurgă procesul de reconstrucție prin anarhie, manifestat în una din formele cele mai dure, războiul civil.

Instabilitatea accentuată din Libia a facilitat proliferarea formațiunilor militare și paramilitare și apariția unor actorilor non-statali din spectrul criminalității organizate, ceea ce a condus la intensificarea activităților de profil.

Subsumat acestor evoluții, în cursul ultimilor ani, a avut loc o amplificare a amenințării teroriste relaționate ISIL la nivel regional, cu potențial impact global.

INTRODUCERE

Vom aborda în lucrarea de față revoltele circumscrise fenomenului „primăverii arabe” în primele trei state care au experimentat amplemanifestații populare – Tunisia, Egipt și Libia – considerând că tratarea individuală și în corelație a acestora potențează procesul de analiză, întrucât permite aprofundarea problematicilor specifice locale și naționale și relaționările și implicațiile regionale.

Deși componente ale aceluiași areal geografic – Nordul Africii – și conectate prin granițele comune cu Libia, cele trei state se diferențiază în context pre și post-revoluționar prin propriile caracterisitici sociale, politice, economice și securitare.

Această stare de fapt s-a reflectat atât asupra modului de derulare a revoltelor, cât și asupra evoluției ulterioare și situației actuale din cele trei state.

Am considerat potivit demersul de analiză a consecințelor politico-securitare ale „primăverii arabe” din Tunisia, Egipt și Libia în actul context de securitate regional, marcat de perpetuarea și exacerbarea instabilității în anumite state (Libia, Siria-Irak, Yemen) și apariția unor noi riscuri și amenințări locale și regionale, cu potențial impact global (ISIL, criminalitatea organizată, imigrația ilegală).

De asemenea, complexitatea fenomenului „primăverii arabe” și a spațiului Orientul Mijlociu și Nordul Africii face ca o revenire asupra frământărilor politice și sociale din acest areal, la patru ani de la consumarea revoltelor, să nu fie redundantă.

Cadrul conceptual și teoretic considerat a fi cel mai potrivit pentru demersul de analiză propus îl constituie abordările constructiviste potrivit cărora, prin interacțiune, actorii definesc spațiul social și propriile lor interese.

Am recurs, în consencință, la parcurgerea principalelor abordări și am identificat „anarhia constructivă”, ca și corespondent teoretic a cea au experimentat/experimentează Tunisia, Egipt și Libia.

Analiza din perpectiva acestei teorii facilitează, deopotrivă, înțelegerea condițiilor declanșării revoltelor și manierei diferențiate în care s-a derulat, rezultate din dinamica socială și identificarea consecințelor imediate și de perspectivă conturate și a implicațiilor pe care acestea le comportă în raport cu alți actori.

Constatăm că, din perspectivă conceptuală, filosofică și morală, semnificația „națiunii” în simbolistica arabă este fundamental diferită de accepțiunea occidentală a termenului, la fel cum problematica „democrației” în lumea arabă impune o abordare prudentă, în special în condițiile actuale, în care statele și societățile arabe parcurg un proces de căutare a identități, iar revirimentul islamului politic conservator continuă să planeze asupra spectrului politic și social.

Având în intenție aprofundarea resorturilor și mecanismelor interne și relaționarea ulterioară a acestora în contextul interacțiunii regionale, am recurs la folosirea metoglogiei analizei comparative între state pe planuri multiple:

temporal: anterior revoltelor – în cursul revoltelor – în perioada imediat următoare – în prezent – în perspectivă;

în plan politic, raportat la competiția internă laicizare – islamizare;

în plan securitar, raportat la principalele amenințări și riscuri;

în plan economic și social;

în funcție de potențialul de impact regional și global.

Astfel, am putut analiza atât caracteristicile interne, cât și dinamica difertită angrenată de efectul de domino în primele trei state din lumea arabă. În plus, vecinătatea și apartenența acestora la același areal a permis relaționarea între acestea în context post-revoluționar.

Fără a minimaliza relevanța abordărilor teoretice, principala constatre din această perspectivă este că supralicitarea creditului acordat teoreticienilor și politologilor, care tind să trateze lume arabă ca un spațiu compact, supus unor evoluții comune sau similare, prin simpatie și ca rezultat al tendinței de contagiune ce a marcat “primăvara arabă”, se poate dovedi, deopotrivă, înșelătoare și păguboasă.

ABORDĂRI TEORETICE

ALE FENOMENULUI „PRIMĂVERII ARABE”

Surprinderea generală care a marcat izbucnirea și derularea „primăverii arabe” în statele din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, precum și ezitările în evaluarea nivelului de contagiune și a amplitudinii pe care urma să o aibă fenomenul în lumea arabă a relevat limitări ale abordărilor teoretice de relații internaționale în oferirea unor răspunuri clarificatoare la întrebări precum: De ce tocmai acum? Ce va urma regimurilor autocrate înlăturate de la putere? Care vor fi costurile și consecințele pe termen mediu și lung ale „primăverii arabe”? Cum se va raporta lumea arabă post-revoluționară la concepte precum „democrația” și „globalizarea”? Cine va câștiga competiția pentru islamizarea – laicizarea lumii arabe? În ce măsură „unionismul arab” mai poate fi recapacitat politic? etc.

Desigur, dificultatea în oferirea de răspunsuri cuprinzătoare și edificatoare la aceste întrebări rezidă tocmai în diversitatea și complexitatea lumii arabe ca întreg și a statelor și societăților arabe, deopotrivă, precum și a relaționărilor dintre acestea și alte civilizații și spații, în special Occidentul.

Pe de altă parte, se cuvine subliniat că asemenea interogații și dezbateri au avut, cu precădere, o origine introspectivă „orientalistă”, în accepția dezvoltată de profesorul palestiniano-american Edward Said care, prin termenul utilizat, identifica o concepție extrinsecă subiectului analizat, înțelegând prin aceasta modul în care lumea occidentală înțelege, „din exterior” arealul arabo-islamic și problematica sa.

Lipsa unor elite arabe conectate la realitățile cercetării antropologice și politologice contemporane a făcut ca o dezbatere interogativă „dinăuntrul” fenomenului „primăverii arabe” să apară abia târziu, într-o etapă în care ridicările protestatare își consumaseră, deja, avântul inițial, iar investigațiile autorilor arabi au fost, în mod inevitabil, fie prizoniere unor concepții tradiționaliste, fie o mixtură insuficient digerată între abordările orientaliștilor străini și propriile premise de studiu și concluzii la care au condus acestea.

Laura Sitaru sublinia „avem în vedere în permanență că islamul arab, ca orice alt spațiu cultural trebuie analizat și înțeles într-un cadrul dat, cu noțiuni, cuvinte și imagini specifice (Laroui, 1986), tot așa cum spațiile chinez, indian etc. sunt percepute prin imagini și concepte caracteristice acestora. În acealși timp, nu putem ignora faptul că sistemele culturale și de civilizație interacționează, schimbând idei și valori cu civilizațiile contemporane sau anterioare, astfel încât nu există culturi care să fie expresia pură a creației intelectuale, artistice sau materiale a unui singur popor.”

Majoritatea analizelor post-revoluționare tind să explice fenomenul „primăverii arabe” prin teoria „constructivismului” potrivit căreia, prin interacțiune, actorii definesc spațiul social și propriile lor interese.

Constructiviștii susțin că statele se edifică într-un anumit context istoric și politico-economic, iar circumstanțele formării și devenirii acestora le determină comportamentul în relație cu alte state și conturarea intereselor primordiale. În plus, adepții constructivismului afirmă că anarhia internațională poate lua forme diferite, sisteme și condiții similare putând favoriza, deopotrivă, fie interacțiunea negativă, de rivalitate și neîncredere, fie colaborarea în cadrul unui mediu facil comunicării, înțelegerii și consensului.

“Constructivismul permite înțelegerea dinamicii socialului – cum se schimbă, de exemplu, înțelesurile ideii de ”națiune” sau ”democrație”, precum și comportamentele atașate acestora” și “în mod firesc, societățile care cunosc schimbări dramatice, într-un interval scurt de timp, vor experimenta și conflicte identitare, cu consecințe asupra definirii intereselor.”

Fără a ignora importanța discursivă a abordărilor „constructiviste” considerăm că acestea nu trebuie analizate independent de teoriile elaborate în mediile politologice americane care, pornind de la teoriile filosofului franco-algerian Jacques Derrida, expuse în lucrarea sa „La Deconstruction”, dezvoltă teoria deconstrucției, a demolării și disecării unei structuri existente, dar haotice, pentru reconstruirea acesteia în alte forme funcționale și cu perspective de remanență.

Nu este surprinzător, deci, că ideile lui Derrida se regăsesc printre sursele de inspirație a ceea avea să se dezvolte, în special după evenimentele de la 11 septembrie 2001, sub numele de teroria „anarhiei constructive”, potrivit căreia, o societate aflată pe cale de disoluție sau amenințată cu falimentul trebuie „deconstruită” prin crearea unei stări de „anarhie controlată”, pe ruinele fostei societăți. Aceasta, pentru a fi reconstruită o altă paradigmă societară, favorabilă intereselor și strategiilor politice ale lumii Occidentale referitoare la regiunea Orientului Mijlociu care, în procesul „reconstrucției prin anarhie”, era prevăzut ă a deveni „noul Orient Mijlociu” sau „marele Orient Mijlociu” întins de la Marea Mediterană până în Caucazul de Sud și Asia de sud-est.

În cazul lumii arabe, înțelesurile noțiunilor de „națiune” și „democrație”, la fel ca și cea de „islam politic” prezintă o relevanță aparte în peisajul evoluției politice, economice și sociale statelor din aceast spațiu.

„Ideologia naționalistă arabă s-a cristalizat în jurul premisei teoretice potrivit căreia comunitatea arabă constituie o națiune (umma) unică și o patrie (watan) care își legitimează coordonatele identitare prin comunitatea și continuitatea de teritoiu, religie, istorie, limbă, cultură”.

Conturarea acestor concepte în lumea arabă și a sentimentului de apartenență la o singură națiune sunt puse de același autor, nu atât de mult pe seama unei dezbateri ideologice propriu-zise, cât mai degrabă, pe seama influenței ideilor occidentale referitoare la concepte precum „națiune”, „stat”, „național”.

Constatăm însă că, din perspectivă conceptuală, filosofică și morală, semnificația „națiunii” în accepțiunea occidentală este fundamental deosebită de simbolistica națiunii arabe („umma”). Diferențe se datorează prioritar faptului că națiunea arabă își are originea în însăși apariția Islamului în secolul VII, fiind percepută nu doar ca o formă de organizare, ci și ca un „modus vivendi”, ca fundament al naturii identitare, care a fost secțională de vicisitudinile istorice – relaționate dominației otomane și coloniasmului – în „regiuni” corespunzătoare statelor și care aspiră la regăsirea unității matriciale originale – ideal înscris pe frontispiciul tuturor ideologiilor moderne care s-au succedat în acest areal.

În perioada anilor ’50 – ’60, odată cu apariția pe scena politică a egipteanului Gamal Abdel Nasser, care avea să capete numele de părinte al „unionismului arab”, s-au dezvoltat în lumea arabă ideologii promotoare ale ideii de unitate (Ba’asismul în Siria și Irak, Mișcarea Naționaliștilor Arabi, înființată de palestinieni etc.). „Nasserismul” avea să denumească forma cea mai avansată a conceptului de unionism arab, concretizat în doctrina ideologică, politică și socială naționalist-reformistă a „pan-arabismului”, care își propunea unificarea lumii arabe într-o singură entitate naționalistă-unionistă.

În acest context a luat ființă, în anul 1945, Liga Statelor Arabe, organizație regională care promova unitatea de acțiune a statelor membre în plan politic, social-economic și în domeniul apărării și securității. Potrivit Cartei Ligii Arabe, obiectivul organizației este dezvoltarea relațiilor dintre statele membre, coordonarea acțiunilor politice printr-o mai bună colaborare, apărarea independenței și suveranității, precum și a altor problematici de interes comun pentru cele 22 de state membre.

În același perioadă, au fost promovate proiecte de realizare a unor nuclee statale Egipt-Siria, Libia-Tunisia, Libia-Egipt-Siria, fără ca acestea să se concretizeze sau să reziste în timp, liderul libian, colonelul Gaddhafi, fiind unul dintre promotorii acestor demersuri.

În timp însă, „unionismul arab” avea să își piardă din relevanță ca urmare, pe de o parte, a faptului că „rațiunea de stat a prevalat în opțiunile regimurilor arabe care s-au focalizat, mai degrabă, asupra identității statului național decât a dezbaterilor ideologice utopice (…) care (…) s-au dovedit a fi mai curând o manifestare emoțională” și, pe de alta, „pe fondul revirimentului pe care îl cunoaște islamul politic contemporan”.

Această a doua cauză de decăderii idealului unionist arab a prins contur ca urmare a expansiunii ideologiei islamiste (islamul politic) promovat de Frații Musulmani, care a căpătat inclusiv conotații extremiste de sorginte salafistă, în încercarea de a promova un „stat musulman mondial guvernat după principiile dreptului canonic isalmic (sharia)”.

În ceea ce privește „democrația” și procesul de democratizare, Laura Sitaru plasează începuturile discursului politic relaționat acestui concep în lumea arabă în secolul al XIX-lea, când o serie de intelectuali liberali din spațiul arabo-islamic au inițiat dezateri pe această temă. Aceeași autoare atrage atenția asupra imperativului de a lua în considerare faptul că în lumea musulamană există discrepanțe majore între elită și marea masă socială. De aceea o aserțiune de genul „democrația este un deziderat al tuturor” trebuie considerată cu rezervă în privința reprezentativității și a interesului popular pentru problematică.

„Trebuie, de asemenea, subliniat că democrația, devenită principala linie de discurs în societatea arabo-musulmană, continuă să fie percepută de marea masă ca fiind același tip de sistem care, în ideologia revoluționară, era numit „democrație burgheză” și asociat cu ocupantul colonialist.”

Autoarea creditează ideea potrivit căreia democrația ar trebui să reunească trei elemente esențiale: suveranitatea poporului, egalitatea și libertatea, fără însă a exista un echilibru perfect între acestea, întrucât „un exces de libertate reduce serios șansele de egalitate între indivizi, în timp ce egalitatea deplină ar anihila libertățile”.

Chestiunea democrației în lumea arabă trebuie abordată cu o prudență specială în condițiile actuale, în care statele și societățile arabe se află, încă, în căutarea propriei identități, iar revirimentul islamului politic conservator cunoaște perioada de apogeu.

În acest sens, ar fi necesar ca abordarea cuprinzătoare a problematicii să pornească de la maniera în care conceptul democrației a fost descris și respins de ideologii fondatori ai curentelor islamist-salafiste, începând chiar cu imamul Hassan Al-Banna, întemeietor, în 1929, al mișcării Fraților Musulmani.

Prezentăm, spre justificare, un pasaj succint al discursului lui Hassan Al-Banna referitor la democrație în lumea arabo-islamică: „Democrația este fructul bastard și stricat al secularismului, pentru că acesta din urmă este o școală eretică prin care se urmărește ca religia să fie izolată de viață și de instituțiile statului … Introducerea democrației în țările și societățile musulmane va fi un grav act de corupție, căci democrația, fiind bazată pe ideea de libertate a credinței, înseamnă că individul are libertatea să creadă în ceea ce dorește, după bunul plac, sau să-și alegă religia care îi convine, iar aceasta duce la apostazie și la nesupunere față de poruncile lui divinității”.

Relaționat abordărilor constructiviste ale fenomenului „primăverii arabe”, Francesco Cavatorta subliniază limitările analizelor focusate pe factorul democratic, care acordă o imporanță majoră activismului asociațiilor sociale civile de orientare liberală în cadrul revoltelor, precum și formațiunilor islamiste, ca participanții activi la efortul de combatere a regimurilor politice autoritare.

Autorul creditează însă activismul social și rolul covârșitor ai „noului actor social” constituit de masa tinerilor protestatari, care au inițiat și au întreținut revoltele până la momentul concretizării revendicărilor lor și explică ezitarea formațiunilor de opoziție liberale și islamiste prin atitudinea de resemnare generată de practicile abuzive ale regimurilor autoritare.

Subsumat teoriilor constructiviste, în lucrarea „Schimbarea globală a Orientului Mijlociu”, din anul 2003, Michael Leydens conceptualizează teoria „anarhiei constructive”, care relevă necesitatea implementării unui sistem, pe baza unei strategii de demolare sistematică a construcției politice și economico-sociale în vederea reconstrucției unui substitut viabil.

Susținătorii diferitelor nuanțări ale teoriei „anarhiei constructive” consideră că inducerea unei stări de anarhie și profundă instabilitate în state problematice va atrage, negreșit, după sine, instalarea unui nou sistem politic, apt să ofere cadrul unor dezvoltări majore în plan politic, economic și social și, garantând prosperitate, libertate și securitate.

Dumitru Chican și Emanuel Peterliceanu aduc în discuție abordarea „anarhiei constructive”, ca posibilă explicație a nuanțărilor relevate de ”primăvara arabă”: „Aduncerea în stare de anarhie a unei societăți oarecare poate avea forme dintre cele mai variate, dinamici diferite de la o situație la alta, interese conjuncturale sau de perspectivă îndelungată și rezultate la fel de diferite din punct de vedere al amplorii, imactului și consecințelor generate.”

Considerăm că teoriile constructiviste, în special ce a „anarhiei constructive”, constituie cea mai potrivită bază pentru analiza „primăverii arabe” atât din perspectiva condițiilor declanșării revoltelor și manierei diferențiate în care s-a derulat, cât și în ceea ce privește consecințele imediate și de perspectivă conturate și a implicațiilor pe care acestea le comportă.

2. CONTEXTUL DECLANȘĂRII „PRIMĂVERII ARABE”

„După o «absență» […] de aproape jumătate de secol,

o parte a societăților care alcătuiesc lumea arabă își ridică glasurile pentru a spune că […] sunt [… ] dornice și capabile să se ridice împotriva nedreptății, a opresiunii și umilinței.” (Dumitru Chican)

Atunci când reflectăm asupra „primăverii arabe” – chiar și pentru scurt timp sau conjunctural – primul gând care prinde contur este acela al unei revolte pentru câștigarea / recâștigarea demnității și preluarea prin forță a unor drepturi „furate”. Aceasta, poate, și pentru că actul declanaștor al frustrărilor protestatarilor arabi a fost constituit de încălcarea flagrantă a demnității unui individ.

Apare totuși întrebarea: De ce un act singular, care putea trece lesne neobservat, la fel ca multe alte incidente relaționate abuzurilor din partea autorităților, sau putea fi evaluat drept manifestarea unui comportament deviant, a determinat amplele proteste care au avut loc în Tunisia, urmate de cele din Egipt, Libia, Yemen și Siria?

Răspunsul probabil este că motivațiile „primăverii arabe” transced cadrul social, precum și cel politic sau economic, fiind mai degrabă un complex de factori din cele trei categorii, care prin interconectare au produs un „amestec exploziv”, activat de gestul extrem al comerciantului tunisianului.

Într-o evaluare a situației premergătoare revoltelor din perspectivă socială, Eric Goldstein apelează la cuprinsul Declarației Universale a Drepturilor Omului care evidențiază demnitatea individuală ca reprezentând „baza libertății, justiției și a păcii în lume”, la fel cum în cartea sfântă a musulmanilor – Coranul – se menționează că Divinitatea recunoaște „demnitatea omenirii”.

Cu toate acestea, la nivelul anului 2010 regăsim societățile din mare parte din lumea arabă în postura unor mase ignorate și sporadic abuzate de conducerile autocrate și autorități.

2.1. CADRUL ȘI DINAMICA SCENEI POLITICE

DIN TUNISIA, EGIPT ȘI LIBIA ANTERIOR REVOLTELOR

Ca formă de guvernământ republici, Tunisia, Egipt și Libia se disting prin „autoritarismul prezidențial […] Este o formă de guvernare aleasă în perioada imediat următoare obținerii independenței, în care modelul unei administrații autoritare, caracteristică epocii coloniale anterioare, s-a mulat peste tradițiile de conducere locale combinate cu exigențele culturii islamice.”

Dacă în guvernările de tip prezidențial din Egipt și Tunisia, printre alte state din Nordul Africii, „ponderea atribuțiilor președintelului, incluisv în plan executiv domină categoric paleta competențelor constituționale în raport cu cele ale organismului legislativ”, Libia condusă de Mu’ammar Al-Gaddhafi reprezintă un caz particular din această perspectivă. Marea Jamahiriye Arabă Populară Socialistă instaurată de liderul libian era „în realitate o republică prezidențială atipică cu un regim dictatorial”, caracterizată deopotrivă de „conservatorism și socialism, panarabism și xenofobie”.

Procedura electivă a șefilor de state din Tunisia și Egipt anterior „primăverii arabe” era marcată de influența conducerii aucrate asupra procesului electoral în propriul avantaj cu scopul perpetuării regimului pe termn nelimitat.

Astfel, în Tunisia președintele (Zine El-Abidine Ben Ali) era ales prin vot direct pentru cinci ani, având dreptul la un număr nelimitat de mandate, iar în Egipt, prin referendum – în lipsa unui contracandidat al lui Hosni Mubarak – până în anul 2005, când au avut loc primele alegeri directe, câștigate net (88,6%) de același președinte în fața oponentului Ayman Nour.

Și din acest punct de vedere cazul Libiei este unul atipic întrucât șeful statului, în persoana lui M. Al-Gaddhafi, era secretarul general al Congresului General al Poporului, ales în cadrul acestei structuri cu un mandat pe o durată nedeterminată.

Corpurile legislative din Tunisia și Egipt aveau o structură bicamerală, parlamentarii fiind aleși printr-o procedură mixtă care cuprindea votul direct al electoratului și numirea de către președinte și alte formațiuni socio-profesionale, iar în Jamahiriya libiană, Congresul General al Poporului, condus de M. Al-Gaddhafi, exercita și prerogativele legislative, fiind singura structură legală din țară.

Shadi Hamid constată că evoluția partidelor politice în lumea arabă a fost din totdeauna una anevoiasă, în principal din cauza „mixului puternic de represiune și cooptare la guvernare” practicat de membri din conducerea statelor. Aceștia au manifestat, de cele mai multe ori, o preferință pentru colaborarea cu reprezentanți din spectrul politic laic, percepuți ca fiind mai deschiși la dialog și asumarea de compromisuri.

În pofida contextului ostil, formațiuni politice de opoziție, în special cele islamiste, s-au conturat și s-au consolidat în timp, în special cele descendente din Frații Musulmani, ai căror reprezentanți au participat – uneori chiar cu relativ succes – la alegeri legislative, precum și cele prezidențiale, ca independenți, în timpul regimului Mubarak (1981-2011).

Ascensiunea Fraților Musulmani pe fondul opoziției față de regim a fost, însă, dublată de o implicare activă în susținerea militantismului radical-islamic practicat de diferite formațiuni violente din Egipt, situație ce a condus treptat la escaladarea relațiilor dintre cele două entități și intensificarea arestărilor și a actelor de intimidare din partea autorităților la adresa membrilor și simpatizanților mișcării islamiste.

Analizând raporturile dintre autoritate și mișcările politice islamiste în ultimii 30 de ani din lumea arabă și regiunea adiacentă, Dumitru Chican identifică trei prototipuri:

„relații de intersectare sau de împărțire a puterii cu autoritățile laice” la nivel legislativ și/sau executiv (ex. formațiunile Frații Musulmani din Egipt și Iordania);

„relații conflictuale deschise” pe fondul percepției de amenințare la adresa puterii din partea formațiunilor politice islamiste (ex. Frații Musulmani din Egipt, mai ales ulterior revoluției, Hezbollah în Liban, Hamas în Teritoriile Palestiniene);

„individualizarea în deținerea și practica puterii și autorității” (ex. Mișcarea Talibană din Afganistan și regimul ayatollahilor din Iran).

În Egipt, la nivelul clasei politice în deceniul premergător revoltelor erau predominante partide „cardboard”, ale căror membri numărau câteva sute, poate mii. Partidul Liberal Wafd reprezenta o excepție, menținându-și o relevanță semnificativă datorită originilor sale și activității din perioada anterioră dobândirii independenței.

Partidul Național Democratic, aflat la guvernare și condus de H. Mubarak, continua să fie principalul actor pe scena politică internă datorită pârghilor de influență și putere garantate de regim, în pofida faptului că pierduse o parte considerabilă din sprijinul populației, după cum indică și procentajele de 39% obținute la alegerile din 2000 și 34% la cele din 2005.

De asemenea, scrutinul din 2005 a marcat creșterea semnificativă a susținerii Fraților Musulmani de către egitpeni, reflectată într-o prezență solidă a simpatizanților partidului islamist în legislativ, precum și amplificarea tensinilor politice cu impact în plan securitar în Egipt.

Cinci ani mai târziu, alegerile din 2010 au evidențiat puterea regimului Mubarak și intenția acestuia de a se perpetua la conducerea țării pe termen nedefinit în pofida oricăror intenții sau expectanțe contrare ale opoziției și/sau cetățenilor. Partidul Național Democratic și-a asigurat majoritatea parlamentară absolută, obținând 86,4% din totalul de 508 locuri, fiind urmat la o diferență enormă de Partidul Liberal Wafd, cu șase locuri, în vreme ce Frății Musulmani au obținut un loc.

Campania electorală din anul 2010 s-a desfășurat, la fel ca și cea precendentă, într-o atmosferă tensionată, iar rezultatele scrutinului, materializate în lovituri cu impact devastator pentru opoziția liberală și islamistă egipteană, nu au făcut altceva decât să confirme suspiciunile privind fraudarea alegerilor de către reprezentații puterii și să alimenteze escaladarea tensiunilor dintre regim și opoziție, în special cea islamistă.

În afara scenei politice, dar relaționat evoluțiilor din acest domeniu, sentimentul de neputință și frustrare al populației creștea concomitent cu diminuarea interesului puterii pentru nevoile și dorințele acesteia.

La o retrospectivă a scenei politice orientale din anii ’90, numeroși analiști observă cum creșterea interesului de reprezentare a statelor din lume arabă a determinat slăbirea clasei politice. Este vorba de ceea ce Dumitru Chican aprecia drept trecerea în plan secund a ideologiei naționaliste unioniste, cunoscută sub numele de pan-arabism, în favoarea afirmării identității statului național.

Pe acest fond, scopul politic a devenit subordonat statului, a cărui autoritate a crescut odată cu întărirea preogativelor și a puterii reprezentanților conducerii. Această stare de fapt justifică parțial similitudinile dintre Egipt și Tunisia în contextul politic al ultimelor decenii.

În Tunisia, fără a abolii efectiv opoziția politică, regimul Ben Ali (1987-2011) a permis activitatea partidelor de opoziție în limitele minime necesare pentru a alimenta iluzia pluralismului politic și alegerilor libere, care „reflectă voința poporului”. În fapt, algerile prezidențiale și legislative din Tunisia, la fel ca cele din Egipt, erau doar etape obligatorii ale foii de parcurs, care „legitimau” perpetuarea conducerilor autocrate de la Tunis și Cairo.

Izolarea sistematică a formațiunilor politice islamiste de către regimul secular Ben Ali în perioada anilor ’80 – începutul anilor ’90 a avut ca efect creșterea simpatiei pentru Mișcarea Tendinței Islamice, devenită ulterior partidul Al-Nahda (trad. „Renașterea”).

Având un statut similar Fraților Musulmani în Egipt, Al-Nahda a reușit să obțină 15% din voturile populației, la general, și 30% în marile orașe la alegerile din 1989. Lovitura puternică dată regimului a atras după sine represalii în consecință. Aprox. 10.000 de adepți a mișcării islamiste au fost arestați de autorități, context în care liderul partidului s-a refugiat în Marea Britanie.

Un rol particular în perpetuarea regimului Ben Ali l-au jucat actorii politici seculari, care au reușit să promoveze la nivelul comunității internaționale ideea „răului mai mic”, cu referire la puterea autocrată de la Tunis în raport cu mișcările islamiste de opoziție.

În Libia, după venirea la puterea a lui M. Al-Gaddhafi, în urma loviturii de stat din 1969, partidele politice au fost interzise până la căderea regimului în anul 2011.

În absența oricărei vieți politice în termeni de diversitate și activitate de reprezentare a intereselor cetățenilor, poporul libian a fost „lipsit de probleme politice” anterior revoltelor. Acestea, la fel ca și problematica factorului religios, aveau să apară și să se acutizeze ulterior căderii regimului Al-Gaddhafi.

2.2. CADRUL SOCIO-ECONOMIC DIN TUNISIA, EGIPT ȘI LIBIA ANTERIOR REVOLTELOR

Din perspectivă demografică, dinamica populației în spațiul arab a înregistrat în cursul ultimei jumătăți de secol o tendință generală ascendentă continuă, iar Tunisia, Egipt și Libia nu au făcut excepție. Una din consecințele acestei evoluții a fost menținerea – ascensiunea în unele cazuri – ratei șomajului la cote ridicate, în special în rândul tinerilor.

Din punctul de vedere al natalității, Egiptul și Tunisia, la fel ca alte state din arealul mediteranean influențate de modelul socio-cultural european, se poziționează în categoria statelor cu valori între 15-25%, spre deosebire de Libia, unde caracteristica socio-culturală tradiționalistă a facilitat creșterea natalității în intervalul 25-40%. În ceea ce privește mortalitatea, toate cele trei state se încadrează în tendițele de scădere progresivă de la 20-22%, la nivelul anilor ’50 -’60, la valori sub 7-8% în anii 2000. Bilanțul natural poziționează Egiptul și Tunisia în arealul cu valori cuprinse între 10-20% și Libia între 20-30%, iar conform ratei reale de creștere a populației (cu luarea în considerare a fluxurilor umane endo și exodinamice), cele trei state se situează în umrătoarele categorii: Libia – 20-30%, Egipt – 10-20% și Tunisia sub 10%.

Raportat la procesul de urbanizare, cele trei state – la fel ca toate celelalte din Orientul Mijlociu și Nordului Africii, cu excepția Israelului puternic urbanizat – se încadrează în categoria societăților relativ urbanizate sau în curs de urbanizare.

Într-o analiză a „primăverii arabe” din perspectivă demografică, Cristian Bizadea constată că produsul intern brut a crescut constant în Egipt în ultimele trei decenii, în special la nivelul anului 2004, iar șomajul a osciliat în intervalul 8-12% în perioada 1990-2010.

De asemena, în intervalul 1990-2005, învățământul universitar a crescut în toate cele trei state, în Egipt de la 14% la 28%, în Tunsia de la 8% la 34%, iar în Libia exponențial, de la 12% la 56%. O evoluție pozitivă a avut loc și în domeniul învățământului terțiar, în special în Tunisia, unde numărul facilităților de învățământ superior s-a dublat de la 22 la 44, dintre care 31 fiind private.

Desigur, aceste evoluții pozitive au facilitat dezvoltarea învățământului și creșterea pregătirii tinerilor, însă calitatea procesului de învățământ rămâne îndoielnică, în special în Tunisia și Libia (lipsite de tradiția culturală și educațională de care se bucură Egiptul), iar rata de analfabetism nu s-a redus semnnificativ.

Pe de altă parte, creșterea economică în Egipt a fost și continuă să fie afectată de lipsa terenului arabil (sub 5% din suprafața totală a țării), precum și de tendința ascendentă a creșterii populației. Un aport semnificativ la economia națională îl au principalele centre industriale Cairo și Alexandria, însă caracterul puternic centralizat al industriei în timpul regimului Mubarak nu a permis optimizarea acestui domeniu.

O contribuție importantă la bugetul național provine din taxele de tranzit al Canalului Suez, turism și exportul de petrol, bumbact și produse chimice, fără însă să asigure o dezvoltarea economică durabilă.

Pe fondul relațiilor privilegiate cu SUA, statele europene și cele arabe, Egiptul a beneficiat de sprijin financiar substanțial din partea acestora (de ordinul miliardelor de dolari din anii ’70 până la căderea regimului), ceea ce a redus parțial pierderile rezultate din ineficiența sectorului industrial, investițiile masive în domeniul militar care au generat creșterea inflației și a șomajului, datoria publică etc.

În Libia, economia sub conducerea lui Al-Gaddhafi a depins covârșitor de industria petrolieră și exportul produselor derivate, devenind practic principalul motor al economiei. La începutul anilor ’70, Libia a naționalizat 51% din subsidiarele companiilor petroliere străine care operau în țară, după ce restul de subsidiare fuseseră deja complet naționalizate. Pentru o bună perioadă de timp, exportul de petrol a asigurat 95% din câștigurile rezultate din export și aprox. 25% din PIB al țării.

La nivelul anilor ’90, Libia avea cel mai mare buget național din Africa, iar câștigurile anuale rezultate din exporturi depășeau cu mult costurile importurilor, principali parteneri externi ai Libiei fiind Italia, Franța și Spania.

Cu toate acestea, economia libiană și populația resimțeau puternic sancținile impuse de ONU în anul 1992 în scăderea nivelului de trai și creșterea discrepanțelor între păturile sociale. După eforturi politice considerabile, la începutul anilor 2000 relațiile dintre Libia și Occident a intrat într-un proces de normalizare.

În Tunisia, majoritatea populației lucrează în agricultură, însă contribuția acestui sector la PIB este limitată (sub 20%). Domenii importante pentru economia tunisiană sunt turismul, energia (producția a început în anul1966 și a crescut în timp) și producția de textile. În afara statelor europene, Tunisia a dezvoltat parteneriate economice cu Libia.

La nivel general, perioada anilor ’80-’90 a fost una benefică pentru dezvoltarea economiilor din cele trei state, ceea ce a generat speranța că eforturile naționale sunt direcționate spre liberalism economic și creșterea nivelului de trai al populației.

Cu toate acestea, în lipsa unei reforme politice reale, nu au putut fi realizate schimbări de paradigmă nici în domeniile economic și social.

2.3. ROLUL ACTIVISMULUI SOCIAL

ÎN DECLANȘAREA „PRIMĂVERII ARABE”

Mulți dintre specialiștii care au analizat „primăvara arabă” au fost tentați să găsească răspunsul la declanșarea protestelor în date statistice din domeniul social sau economic, însă acestea nu sugerează existența, în perioada premergătoare revoltelor, a unor evoluții sau involuții de imact major sau a unor derapaje semnificative de la starea generală a lucrurilor, cu care societățile arabe păreau că s-au obișnuit în decursul deceniilor de conducere autoritară.

Poate, tocmai perpetuarea aceastei stări de fapt, de suficiență și supraviețuire, a erodat mentalul colectiv până la nivelul la care un simplu element izolat a determinat convergența frustrărilor adunate în decenii sub regimurile autocrate și proiectarea acestora împotriva conducerii.

O serie de neajunsuri politice, sociale și economice dificil de cuantificat, cu imapact major asupra populației, s-au accentuat în Tunsia, Egipt și Libia, pe măsură ce regimurile autoritare și-au consolidat pozițiile și au întărit aparatele de opresiune.

Dintre acestea, o relevanță deosebită în declanșarea revoltelor au avut următoarele:

corupția endemincă existentă la nivelul aparatului administrativ, fenomen care îi favoriza exclusiv pe cei aflați în cercurile din jurul reprezentanților regimului;

subordonarea structurilor de forță (securitatea, armata, poliția) scopurilor politice și personale ale apropiaților regimului, situație care a generat numeroase abuzuri la adresa reprezenaților societății civile, în special în Libia;

monopolul asupra principalelor ramuri economice profitabile (ex. turismul în cazul Egiptului și Tunisiei și industria petrolieră în Libia);

creșterea discrepanței între populație și cercurile elitei politice a regimului și extinderea pauperizării la nivelul păturilor sociale defavorizate;

controlul exercitat de putere asupra mass-media și dominarea acesteia de către oficioși ai regimului;

nerespectarea sau încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților fundamentale la libertate, securitate, exprimare, manifestare, neaplicare de rele tratamente sau privarea de libertate în mod arbitrar, prezumția de nevinovăție, asociere pașnică, etc., în special în Libia;

perpetuarea abuzivă a regimurilor în pofida nemuțumirii sociale accentuate față de acestea, prin fraudarea sistematică a alegerilor parlamentare și prezidențiale în cazul Tunisiei și Egiptului și eliminarea efectivă a procesului electoral în Libia;

reprezentarea scăzută a femeilor în poziții de luare a deciziilor, discriminarea și practica violenței împotriva acestora atât în mediul privat , cât și în cel public.

Într-o evaluare a „primăverii arabe” ca proces de „trezire socială”, Francesco Cavatorta subliniază limitările aborărilor democratice care se focusează asupra prezenței și activismului asociațiilor sociale civile de orientare liberală în cadrul revoltelor, precum și cele care includ formațiunile islamiste în societatea civilă ca participanții activi la efortul de combatere a regimurilor politice autoritare.

În context, autorul menționează implicarea redusă în protestele anti-regim a asociaților și entităților islamiste organizate, în special în Tunisia, Egipt, Libia și Siria și consideră că acestea au fost la fel de surprinse de evoluția evenimentelor ca și conducerile din aceste state, exemplul reticenței inițiale a Fraților Muslmani față de implicarea în protestele din Egipt fiind edificatoare în acest sens.

În sprijinul aceleiași evaluări, autorul citează un articol media potrivit căruia „niciun partid, nicio uniune, niciun politician nu a stârnit revolta populară și nu a fost implicat în vreun fel”, cu referire la în revoltele din Tunisia.

Atitudinea de ezitare a formațiunilor de opoziție organizate este pusă de același autor pe seama unui soi de resemnare, „golire” generată de mixul strategic practicat sistematic de regimul autoritar: represiune – cooptare – „divide și cucerește”. Efectul perfid a fost acela că opoziția organizată ajunsese să accepte jocul după regulile regimului și chiar să reproducă mecanismele autoritare în propria structură și în relație cu alte entități.

Fără să nege implicarea formațiunilor organizate (NGO-uri, asociații, mișcări islamiste și/sau liberale) în derularea revoltelor, Francesco Cavatorta insistă asupra rolului marginal al acestora în evenimentele „primăverii arabe” în comparație cu masa populară, considerată a fi „noul actor civil al societății”.

De aici derivă și principalii factori care au favorizat revoltele identificați de autor.

În primul rând este vorba de „tineret” în calitatea de actor și atribut predominant al protestatarilor. Tinerii, cu o pondere semnificativă în dinamica populației din Tunisia, Egipt și Libia, erau în mod deosebit frustrați de lipsa de oportunități de îmbunătățire a nivelului de trai. În pofida aparentei lipse de interes față de domeniile politic sau ideologic, aceștia s-au ridicat cu hotărâre împotriva conducerii autoritare.

De altfel, este posibil ca, tocmai această presupusă ignoranță să fi constituit elementul care le-a conferit credibilitate și impact la nivelul populației. În plus, faptul că prin sloganurile aclamate nu au promovat niciun scenariu politic, ideologic sau religios a confirmat caracterul de neutralitate și spontaneitate al manifestării lor militante.

Răzvrătirea tinerilor din spirit civic a generat mobilizarea extinsă a maselor atrase implacabil de visul eliberării de sub conducerile autoritare.

Faptul că în perioada revoltelor nu s-au conturat lideri ai mișcărilor de protest este un argument în plus în sprijinul caracterului popular al „primăverii arabe”. Pe de altă parte, lipsa unei figuri dominante a „primăverii arabe” se înscrie în logica lucurilor în condițiile în care principalul obiectiv al protestelor era chiar înlăturarea de la putere a sistemelor centrate pe lider și construite în jurul acestuia.

Un al doilea factor în sprijinul revoltelor, identificat de același autor, este relaționat mijloacelor cu ajutorul cărora s-a produs mobilizarea efectivă, respectiv rețelele de socializare. Pe fondul imposibilițăii membrilor societății de a se asocia sau de a manifesta orice formă de opoziție la adresa regimului, canalele de comunicare oferite de mediul virtual s-au constituit într-un spațiu de proiectare a nemulțumirii și împărtășire a unor preocupări și aspirații comune.

„Social media” a oferit un context sigur, care a facilitat construirea sentimentului de solidaritate civică la nivelul unui segment semnificativ al populației în detrimentul angoaselor relaționate posibilelor consecințe care au caracterizat societățile arabe în deceniile anterioare „primăverii arabe”.

Un alt treilea factor, menționat de Francesco Cavatorta, ca facilitator al protestelor îl constituie revigorarea sindicatelor și readucerea în atenția publică a stringențelor socio-economice cu care se confrunta populația: inegalitățile sociale, condițiile improprii de muncă și dezvoltare, drepturile individuale limitate, scăderea nivelului de trai etc.

***

Foarte probabil că ar fi neproductivă clasificarea în termeni stricți a factorilor determinați și a resorturilor care au declanșat și au alimentat „primăvara arabă”, date fiind diferențele deloc neglijabile între statele care au experimentat revolte și între caracteristicile populațiilor acestora, în special din perspectiva manierei de percepție a regimului, pe de o parte, și a problematicilor politice, sociale, economice și religioase, pe de alta.

La o privire generală, raportat la relația populație – regim, rezultatul revoltelor a fost același în toate cele trei state, respectiv înlăturarea de la putere a liderilor autoritari.

Sunt însă diferențe majore între intensitatea sentimentului de furie al poporului libian față de M. Al-Gaddhafi, perceput ca întruchiparea dictaturii și opresiunii, și cumulul de nemulțumiri al protestatarilor tunisieni și egipteni proiectate asupra propriilor lideri, Ben Ali și H. Mubarak.

Aceste variații explică, în parte, și nivelul diferit de violență al revoluțiilor în cele trei state, precum și consecințele directe diferențiate ale „primăverii arabe” asupra celor trei lideri: uciderea lui M. Al-Gaddhafi, demisia urmată de judecarea și condamnarea la închisoare pe viață a lui H. Mubarak și retragerea în exil în Arabia Saudită a lui Ben Ali.

Pe de altă parte, factorii politici și cei religioși au avut o contribuție marginală la declanșarea și desfășurarea revoltelor din Libia , spre deosebire de Egipt și Tunisia, unde mediul islamist a perceput potențialul de miză politică și religioasă a revoltelor și a încercat să valorifice evenimentele pentru a-și promva propriile interese în contextul derulării și ulterior „primăverii arabe”.

Cu un rol catalizator mai mult sau mai puțin importat în procesul de inițiere a revoltelor – variabil în funcție de specificitatea celor trei state și a populațiilor acestora – motivațiile protestatarilor din Tunisia, Egipt și Libia își au originile într-un complex de factori sociali, politici și economici interconectați, derivați din abuzurile sistematice practicate de regimurile autocrate aflate la putere de 24 de ani în Tunisia, de 30 ani în Egipt și de 42 de ani în Libia.

Dacă mare parte din societatea matură părea că își asumase propria neputință și era resemnată în fața longevității și împietririi conducerii autoritare, tineretul a constituit „masa critică” care a găsit încrederea, curajul și energia să se opună cu obstinație unei stări de fapt, atrăgând în vârtejul revoltelor sute și mii de conaționali cu același vis, al unui stat stat eliberat de un regim autoritar opresiv.

3. DINAMICA „PRIMĂVERII ARABE”

ÎN TUNISIA, EGIPT ȘI LIBIA ȘI PRIMELE CONSECINȚE

3.1. PARTICULARITĂȚI ÎN DESFĂȘURAREA REVOLTELOR DIN TUNSIA, EGIPT ȘI LIBIA

Retrospectiva evoluției evenimentelor relaționate „primăverii arabe” în cele trei state – prezentată în anexă – evidențiază o serie de diferențe în ceea ce privește durata, modul de desfășurare și acoperirea teritorială a protestelor, nivelul de violență angrenat în confruntările dintre protestatari și autorități, comportamentul protestatarilor, de o parte, și al autorităților și liderilor autocrați, de cealaltă, precum și atitudinea și/sau reacția reprezentanților comunității internaționale în cursul revoltelor. Bineînțeles, există o relaționare directă între aceste caracteristici.

În Tunisia, protestele întinse pe durata a trei luni aveau să se dovedească în timp demne de sintagma “revoluția de iasomie”, prin comparație cu revoltele din celelalte state din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, nivelul general de violență fiind unul redus.

Spre deosebire de Egipt și Libia, un rol major în derularea revoltei din Tunisia l-au avut motivațiile, transformate apoi în revendicări, de ordin economic și social (nivelul scăzut de trai, lipsa locurilor de muncă, salariile mici, lipsa de respect a autorităților față de cetățeni etc.), precum și implicarea în procesul de organizare și participarea la proteste a sindicatelor și a categoriilor profesionale de elită (avocații și personalul din învățământ).

În plus, alăturarea polițiștilor la proteste în faza finală a revoltei a grăbit căderea regimului Ben Ali și a facilitat înlăturarea persoanelor relaționate fostei conduceri din cabinetul interimar tunisian.

Atât durata redusă, cât și nivelul scăzut de violență care au caracterizat“revoluția de iasomie” din Tunisia se datorează, în mare parte, asumării eșecului de către președintele Ben Ali și retragerii rapide a acestuia de la conducerea statului, la mai puțin de o lună de la declanșarea protestelor, urmată de plecarea sa în exil în Arabia Saudită.

În cazul Egiptului, constatăm că regimul Mubarak a rezistat timp de două luni presiunii protestatarilor, în condițiile în care acoperirea teritorială a manifestațiilor s-a extins asupra tuturor marilor localități și regiuni din țară (Cairo, Alexandria, Suez, Aswan, Ismaillia, Peninsula Sinai).

Aceasta, probabil, și pentru că o durată extinsă a revoltei ar fi antrenat după sine o participare pe măsură a opozanților și, posibil, a susținătorilor regimului, situație ce ar fi antagoniozat poporul egiptean, cu potențialul de a arunca țara în haos.

Pe de altă parte, tocmai resemnarea relativ rapidă a lui H.Mubarak cu perspectiva pierderii puterii a condus și la o retragere mai puțin violentă de scena politică egipteană (judecare și condamnare la închisoare pe viață) decât a omologului său din Libia (ucis de rebeli), însă cu costuri mai mari cel din Tunisia (exilat în Arabia Saudită).

Nucleul protestelor din Egipt a fost constituit de manifestanții din Piața Tahrir din Cairo, a căror determinare de a îndepărta de la putere regimul Mubarak a avut un aport covârșitor la evoluția și finalitatea revoltei.

De asemnea, comportamentul preponderent rezervat al forțelor armate egiptene a făcut posibilă atât victoria protestatarilor împotriva regimului, cât și menținerea violențelor la un nivel scăzut-mediu pe parcursul revoltei comparativ cu revoltele din Libia, Yemen și Siria. Reticența forțelor armate în a-l susține pe Mubarak până la capăt, chiar și împotriva poporului egiptean, precum și luările de poziție ale reprezentanților comunității internaționale, care indicau sprijinirea demersului protestatarilor, s-au constituit în factori determinanți pentru căderea regimului Mubarak.

Relaționat tipologiei protestatarilor, observăm că în Egipt, mai mult decât în Tunisia și Libia, tinerii au fost cei care au stârnit și au alimentat revolta până la realizarea revendicărilor, iar motivațiile acestora au fost preponderent politice: înlăturarea de la putere a regimului, reforma Constituției, organizarea de alegeri libere, asigurarea drepturilor și respectarea libertăților cetățenești etc.

Cea mai lungă (opt luni) și cea mai sângeroasă revoluție din statele care fac obiectul prezentei lucrării a avut loc în Libia, ca urmare a obstinației fostului lider Gaddhafi de a rămâne la putere în pofida revoltei generale a poporului împotriva sa.

Atitudinea intransigentă a liderului Jamahiriyei libiene a determinat angajarea tuturor resurselor și mijloacelor avute la dispoziție, în special a celor militare, în lupta pentru menținerea controlului și puterii, aruncând practic țara în război civil.

Încă din primele faze ale revoltei, forțele armate libiene subordonate liderului autocrat au folosit armele din dotare și muniție reală pentru a înăbușii protestatele, iar derularea ostilităților pentru obținerea/menținerea controlului asupra marilor localități libiene (Tripoli, Benghazi, Sirte, Baida, Tobruk etc.) nu a făcut altceva decât să crească exponențial nivelul de violență și numărul victimelor până la peste 30.000.

Pe acest fond, intervenția NATO sub mandat ONU pentru protejarea populației civile a facilitat schimbarea cursului evenimentelor în favoarea rebelilor și înlăturarea de la putere a regimului Gaddhafi, după mai mult de patru decenii de la preluarea conducerii Jamahiriyei libiene prin lovitură de stat.

Însă, odată cum implicarea NATO în revolta libiană, s-au alăturat confruntărilor noi actori combatanți militanți extremiști asociați Fraților Musulmani și alte grupări extremist-islamiste, care se vor transforma ulterior, în faza de război civil, în frontul islamist libian și vor înainta prin forța armelor revendicări politice.

De asemena, jefuirea depozitelor de armament pe parcursul revoltelor, justificată inițial de nevoia de apărare a rebelilor anti-Gaddhafi față de forțe loiale acestuia, a servit în context post-revoluționar, în special, rețele de crimă organizată, care au proliferat în regiune armament și muniție libiană prin activități de trafic și contrabandă.

Slăbiciunea profundă a statului libian rezultată din revolte a creat un vid de autoritate și securitate care a marcat și continuă să marcheze situația politico-socială, economică și de securitate pe un temen dificil de definit.

3.2. EVOLUȚII POST-REVOLUȚIONARE ȘI SITUAȚIA ACTUALĂ DIN TUNISIA, EGIPT ȘI LIBIA

Rezultatele imediate în plan politico-securitar ale „primăverii arabe”, analizată pentru scopul acestui subcapitol în limitele cuprinse între momentul declanșării revoltelor și căderea regimurilor autocrate din Tunisia, Egipt și Libia (anexa), pot fi sintentizate după cum urmează:

Efectele concrete menționate în cazul Tunisiei și Egiptului au însumat revendicările primare ale protestatarilor din cele două state și condițiile esențiale pentru lansarea unor noi proiecte de țară în care cetățenii să se regăsească ca parte și scop deopotrivă.

La acestea se adăugau, desigur, expectanțele de perspectivă ale societăților tunisiene și egiptene din partea noilor conduceri – asiguarea condițiilor unei vieți demne, în care respectarea libertăților și drepturilor omului să primeze, asigurarea accesului la oportunități egale de dezvoltare, impunerea legii în mod corect și echitabil, crearea premiselor de progres, educație și prosperitate etc.

În cazul Libiei, situația a fost semnificativ diferită în contextul în care, entuziasmul căderii regimului Gaddhafi a devenit din ce în ce mai umbrit de starea de conflict care tindea să se permanentizeze și să se acutizeze, iar expectanțele sociale s-au calibrat în consecință, prioritar în jurul revedicărilor primare de supraviețuire, siguranță și menținerea proprietăților.

Căderea regimurilor autocrate obligau noile conduceri de la Tunis, Cairo și Tripoli să pună bazele unor noi instituții de stat și mecanisme de funcționare a acestora, care să beneficieze de legitimitate extinsă din partea societății.

Dincolo de premisele pozitive oferite cadrul politic favorabil schimbării, procesul de tranziție se contura a fi unul anevoios și revelator al unor probleme profunde, estompate în perioada conducerilor autocrate și ignorate de societățile lumii arabe în deceniile trecute când, la nivel planetar, avea loc globalizarea, iar impertativul adaptării la o lume în schimbare devenea condiția propriei dezvoltări.

De aici și dificultatea în identificarea răspunsului corect și a opțiunii „câștigătoare” la „început de drum”.

În Tunisia, evoluțiile post-revoluțioanare s-au profilat în jurul diferendului dintre adepții unui viitor ghidat de islamul politic promovat de partidul islamist Al-Nahda și partizanii democratizării țării, după modelul occidental, cu menținerea cu o pondere marginală a structurilor politice islamiste în spectrul politic local.

Victoria în primele alegeri libere după căderea regimului Ben Ali, în luna octombrie 2011, a partidului islamist Al-Nahda a generat un sentiment de nemulțumire în rândul adepților statului secular, în vreme ce segmentul pro-islamist al societății, în special cel extremist, a fructificat momentul pentru a propaga manifestări violente la adresa simbolurilor unor libertăți considerate contrare legii islamice (Sharia).

Exemplificatoare în acest sens sunt confruntările de stradă, din luna mai 2012, dintre forțele de ordine și islamiștii extremiști, ca urmare a atacării de către aceștia din urmă a unor magazine în care se vindea alcool, precum și manifestările publice ale islamiștilor împotriva organizării unei expoziții de artă și protestele care reclamau reducerea drepturilor femeilor.

Diferendul politic și social dintre islamiști și laici s-a acutizat, ulterior, în actele de asasinat împotriva unor figuri politice laice și liberale, comise de adepții extremiști ai partidului Al-Nahda, acțiuni care, coroborate cu eșecul premierului islamist de a forma un guvern tehnocrat, a condus la eșecul Al-Nahda și retragerea partidului din prim planul scenei politice.

În pofida tensiuni create pe fondul acestor evoluții, politicienii tunisieni au reușit la alegerile din anul 2014 să își armonizeze pozițiile laice și islamiste și au format coaliția care a câștigat scrutinul, Al-Nahda revenind în guvern, chiar dacă într-o poziție inferioară comparativ cu perioada 2011-2013.

O miză aparte în contextul post-revoluționar a reprezentat-o în Tunisia reforma Constituției (adoptată în anul 2014), reclamată atât de societatea tunisiană, cât și de Uniunea Europeană, care și-a oferit asistența în procesul de elaborare și a insistat asupra necesității de a cuprinde în document asigurarea drepturilor și liberăților individuale.

Principalele aspecte de diferend în elaborarea constituției au fost relaționate rolului religiei în procesul de guvernare. În forma sa finală, Constituția prevede că Tunsia este un stat descentralizat, garantează drepturi egale femeilor și bărbaților, recunoaște islamul ca religie oficială, dar protejează liberatea la confesiune și nu stipulează religia ca sursă a legislației, prevede separarea puterilor în stat, însă limitează, într-o anumită măsură, libertatea de exprimare în ceea ce privește atacurile la adresa islamului și ofensele aduse adepților altor confesiuni.

Contextul economic actual din Tunisia este caracterizat de eforturile autorităților de la Tunis destinate reformei și liberalizării pieței. De asemena, un rol important în concretizarea acestor demersuri împrumuturle externe.

Deși comparativ cu anul precedent s-a înregistrat o îmbunătățire a mediului economic, Tunisia continuă să fie afectată de regresul economic accentuat din ultimii cinci ani.

În Egipt, principalele coordonate ale evoluțiilor post-revoluționare și frământările politice și sociale sunt relaționate proeminenței Fraților Musulmani, urmată de decăderea violentă a acestora, mandatului eșuat de președinte ale lui Mohammed Morsi și preluării conducerii țării de către șeful forțelor armate, Abdell Fattah El-Sissi.

Primele alegeri parlamentare libere, organizate după revolte în februarie 2011, au fost câștigate de către partidele islamiste (Partidul pentu Justiție și Libertate al Fraților Musulmani și Partidul Salafist Nour) care, prin cumul au dobândit 70% din locurile legislativului.

Statutul de învigători incontnestabili în context post-revoluționar le-a oferit acestora putere și influență covârșitoare asupra principalelor proiecte care se conturau în perioada de tranziție, cu rol major în viitorul Egiptului fiind procesul de elaborare a noii constituții.

În special, acestă din urmă perspectivă a nemulțumit profund formațiunile laice și liberale și susținătorii acestora, precum și reprezentații segmentelor minoritare ale societății (creștinii copți, tinerii și femeile) care riscau să nu își regăsească atinse interese în proiectele de țară care se conturau sub controlul majorității politice islamiste.

Ca rezultat al reformelor în domeniul economic, ratingul Egiptului a crescut de la negativ la stabil, previziunilor specialiștilor în domeniu fiind indicând o creștere a bugetului național în următorii ani.

La aceste preocupări s-a adăugat câștigarea alegerilor prezidențiale din anul 2012 de către liderul partidului Fraților Musulmani, Mohammed Morsi cu 51%, rezultat care a polarizat clasa politică și societatea egipteană și a generat formarea unei noi opoziții, preponderent socială și, într-o mică măsură politică, la adresa conducerii de la Cairo.

Pe acest fond, promovarea de către Frații Musulmani a unui proiect de constituție care întărea prerogativele președintelui a stârnit reluarea protestelor, care s-au intensificat ulterior când, legislativul a aprobat un nou proiect de constituție, elaborat în grabă, în pofida boicotării votului de către minorități din cauza prevederilor care limitau libertatea la expresie și religie.

Printr-o altă inițiativă abuzivă, președintele M. Morsi a impus forțelor armate să protejeze instituțiile statului până la momentul referendumului din 2012, demers care a amplificat îngrijorarea privind intenția acestuia de a impune legea marțială.

Ca urmare a creșterii graduale a tensiunilor, concomitent cu perpetuarea exceselor de putere ale președintelui islamist, au fost realuate protestele ample împotriva lui M. Morsi în marile localități din Egipt, creându-se premisele unei noi revoluții și aruncării țării în haos.

În acest context, forțele armate au declarat suspendarea constituției și au preluat conducerea țării, înlăturându-l de liderul Fraților Musulmani, M-Morsi, de la putere printr-o lovitură de stat, ai cărei autori au fost șeful forțelor armate, la momentul respectiv și actualul președinte al Egiptului, Abdell Fattah El-Sissi, liderul opoziției Mohamed El-Baradei (fost director general AIEA în perioada 1997-2009) și actual vicepreședinte al țării și două figuri emblematice religioase (un musulman și un copt).

M.Morsi a fost condamant pentru o serie de capete de acuzare, fiind inițial (septembrie 2013) condamnat la închisoare, și ulterior (mai 2015) la moarte.

Algerile prezidențiale din iunie 2014 l-au validat în funcția de președinte pe Abdell Fattah El-Sissi, acesta beneficiind de sprijinul forțelor armate și al unui segment majoritar al populației, iar în plan politic de cel al formațiunilor laice, liberale și al minorităților.

Princiapalele coordonate ale mandantului acestuia sunt creșterea proemineței în plan extern a Egiptului, atât în Orientul Mijlociu, cât și pe continentul african, combaterea terorismului în plan intern (Peninsula Sinai) și la nivel regional (Libia, Irak, Yemen) în cooperare cu statele din zonă și redresarea economiei egiptene, profund afectată de instabilitatea ultimilor ani.

Noua Constituție Egiptului, adoptată în formă finală în anul 2014, prevede un mandat de patru ani al președintelui și posibilitatea prelungirii cu încă unul, islamul ca religie oficială a statului și libertatea confesiunii religioase, egalitatea între sexe, menținerea prerogativelor armatei de a numi ministrul apărării în următorii opt ani, interzicerea partidelor pe fundamentate religios, pe baza apartenenței la gen sau rasă și libertatea de expresie etc.

Așa cum evidențiam anterior, în analiza derulării „primăverii arabe”, revoluția libiană s-a diferențiat semnificativ de revotele din Tunisia și Egipt, situație care se reflectă în context post-revoluționar în plan politic, securitar, social și economic.

Ranj Alaaldin, identifică trei diferențe majore în cazul Libiei: brutalitatea cu care regimul Gaddhafi a reacționat la izbucnirea protestelor, curajul, tenacitatea și rapiditatea cu care poporul libian s-a înarmat și s-a mobilizat pentru a înfrânge armata dezintegrată rămasă în subordinea colonelului Gaddhafi și intervenția comunității internaționale și sprijinul arab acordat, în principal, de Qatar.

Primii pași după căderea regimului Gaddhafi au fost intenționați și conturați pozitiv. Formarea Consiliului Naționat de Tranziție din reprezentanți aparținând curentelor religioase, ideologice și politice diferite a creat, inițial, premise pozitive pentru procesul de tranziție în Libia.

Cu toate acestea, într-un timp relativ scurt, s-au configurat poziții diferențiate care au evoluat spre antagonism între adepții curentului laic și islamiști, în contextul în care, după opt luni de confruntări violente, liderul libian interimar a anunțat fundamentarea viitoarei legislații pe Legea islamică (Sharia) și interzicerea oricăror inițiative legislative contrarea principiior islamului.

Ulterior, eșecurile succesive în formarea instituțiilor statului, în perioada 2011-2013, refuzul puterii islamiste de la Tripoli de a preda mandatul noilor aleși laici și vacumul de autoritate care a catacterizat statul a creat condițiile perpeturării instabilității politice și a situației de securitate și relării ostilităților la scară largă în anul 2014.

Pe fondul intensificării și extinderii violențelor în cea de-a doua parte a anului 2014, ONU a inițiat, la începutul anului 2015, demesuri de negoceire între principale formațiuni politice în vederea ajungerii la un acord, care să conducă la stabilizarea situației. Totodată, ONU a avertizat asupra riscului impunerii de noi sancțiuni Libiei în cazul în care formațiunile politice dominante nu vor reuși să formeze un guvern de uniune națională.

După mai multe serii de negocieri purtate sub auspiciile ONU în Algera și Maroc în cursul anului 2015, situația situația se menține în stare de blocaj, cele două fronturi politice, dublate în teren de propriile miliții, nereușind să își armonizeze pozițiile și să ajungă la un acrod. În tot acest timp, violențele se perpetuează în Libia, iar formațiunile extremist-teroriste își extind și consolidează controlul asupra teritoriului.

În aceste condiții, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în luna martie 2015, o nouă rezoluție (2208) de extindere a mandatului Misiunii ONU de Sprijin în Libia (UNSMIL), reiterând, totodată, apelul la reconciliere și încetarea ostilităților dintre părți.

Pe acest fond general de instabilitate și tensiune, îmbunătățirea situației economice și sociale din Libia continuă să depindă covârșitor de evoluțiile politice în plan securitar.

4. „IARNA ARABĂ” – PRELUNGIRE SAU CONSECINȚĂ

A REVOLTELOR INIȚIALE?

Sintagma „iarna arabă” desemnează metaforic reizbucnirea violențelor și caracterul profund de instabilitate care s-a conturat în lumea arabă după revoltele care au determinat căderea regimurilor autoritare din Tunisia, Egipt, Libia și Yemen.

De asemena, termenul acoperă involuțiile în plan securitar din Siria și Irak și efectele acestora la nivel regional, în Iordania, Liban și Turcia, precum și revenirea în prim plan a riscurilor relaționate tensiunilor intersectare în Orientul Mijlociu.

Evenimentele ulterioare „primăverii arabe” în cele trei state analizate în lucrarea de față – Tunisia, Egipt și Libia – reflectă în mare măsură miza și încărcătura politică și socială derivată din protestele inițiale.

Prin urmare, vom constata, ca și în cazul derulării revoltelor, diferențe semnificative în modul de parcurgere a primelor etape ale tranziției de către noile conduceri de la Tunis, Cairo și „Tobruk-Tripoli”, precum și asemănări în ceea ce privește noii actori politici care se profileză în contextul de derută post-revoluționar.

4.1. TUNISIA – UN CANDIDAT CREDIBIL LA TRANZIȚIA

SPRE DEMOCRAȚIE

Tunisia a fost favorizată în „competiția tranziției” spre democrație de dimensiunea redusă țării, omogenitatea etnică și religioasă și orientarea generală pro-occidentală a populației, dezvoltată în timp pe fondul contactelor cu statele europene.

Cu toate acestea, procesele electorale ce au urmat„revoluției de iasomie” în perioada 2011-2014 nu au fost lipsite de fluctuații ale opiniei publice, dispute politice și proteste.

Inițial, revenirea în forță pe scena politică a partidului islamist Al-Nahda (inspirat de Frații Musulmani) și reîntoarcerea în țară din exil a liderului Rashid Al-Ghannushu au fost salutate de poporul tunisian și autoritățile interimare.

Abuzurile suferite de membrii partidului în timpul regimului Ben Ali le oferea acestora imaginea de „luptători ai rezistenței” în context post-revoluționar, ceea ce a facilitat ascensiunea rapidă a partidului în sondaje și câștigarea detașată a alegerilor (89% din 217 locuri) pentru Adunarea Constituantă din 2011.

Rezultatul alegerilor a fost considerat de majoritatea analiștilor drept urmarea legăturii puternice dintre partidul islamist și segmentul defavorizat al populației, atras în plus de acțiunile de binefacere ale partidului în timpul campaniei electorale, pe de o parte, și predispoziția implacabilă a unei părți a populației spre islam ca și componetă a identității lor personale și politice, pe de alta.

Pentru a reduce din preocupările referitoare la trecutul extremist al partidului care se conturau în plan intern și extern, Al-Nahda s-a promovat în 2011 ca un partid reformator care va îmbina democrația și islamul într-un program politic de succes. De asemenea, a stabilit relații de cooperare mutual benefică cu partidele surclasate în alegeri, împărțind conducerea legislativului cu Congresul pentru Republică (centru-stânga) și susținând Ettakatol (social-democrat) la alegerile prezidențiale în schimbul numirii în funcția de premier a secretarului general Al-Nahda.

În pofida premiselor pozitive pentru o perioadă dominată politic de partidul islamist, asasinarea unui opozant Al-Nahda de către un salafist suspectat de legături cu partidul islamist a agitat din nou spiritele în Tunisia. În context au fost vehiculate informații privind conexiuni existente între Al-Nahda și grupările teroriste „Grupul Islamic pentru Luptă Libian” și „Ansar Al-Sharia”.

Pe acest fond, în capitală și mai multe orașe din Tunisia s-au organizat proteste împotriva islamiștilor prin care se semnala pericolul „islamizării țării” , creând-se riscul reluării revoltelor, de data aceasta împotriva partidului islamist, câștigător detașat al primelor alegeri libere după căderea regimului Ben Ali.

În plan politic, eșecul premierului islamist de a forma un guvern tehnocrat, urmat de demisia acestuia, în februarie 2013, a grăbit decăderea Al-Nahda.

În luna iulie 2013, asasinarea unui alt membru al opoziției laice, de asemenea, de către un salafist considerat simpatizant Al-Nahda a determinat retragerea partidului din prim planul eșicherului politic tunisian în ianuarie 2014 și stabilizarea situației politico-securitare.

4.2. ASCENSIUNEA ȘI DECLINUL FRAȚILOR MUSULMANI ÎN EGIPT

După căderea regimului Mubarak, populația era nerăbdătoare să își exercite drepturile obținute în urma protestelor și să depășească etapa conducerii interimare a țării de către Consiliul Suprem al Forțelor Armate, conturându-se temerea față de o posibilă dictatură militară. În paralel, creștea nemulțumirea față de menținerea unor apropiați ai fostului regim în cabientul de la Cairo.

La data de 1 aprilie au avut loc ample manifestații de protest în Piața Tahrir din capitală sub sloganul „Salavați revoluția!”, urmate în perioada pre-electorală de altele similare și sporadic violente în numeroase localități din Egipt.

Dumitru Chican surprinde contextul socio-politic egiptean post-revoluționar astfel: „Schimbarea de regim nu a scos Egiptul din profunda criză politică și economico-socială […] și nici din vârtejul confruntărilor inter-confesionale. Țara iese dintr-o criză pentru a trece în alta, dovedind acuitatea problemelor care frământă societatea egipteană și neputința de a găsi soluțiile potrivite pentru edificarea «Egiptului nou».”

Autorul atribuie eșecul conducerii militare neputinței de a identifica soluții pentru modernizarea Egiptului și perpetuării practicilor fostului regim în încercarea de a stabiliza situația de securitate.

Pe acest fond, partidele de opoziție, în special Frații Musulmani, s-au erijat în reprezentanții protestatarilor și susținătorii revendicătorilor revoluției, reușind astfel să capitalizeze politic situația de instabilitate în context post-revoluționar în perspectiva alegerilor legislative și prezidențiale prin exploatarea sistematică a nemulțumirii populare și valorificarea statutului de „victimă” a Fraților Musulamani în timpul regimului Mubarak.

Presiunea creată de extinderea protestelor și intensificarea incidentelor de securitate în întraga țară (atacuri teroriste, confruntări între protestatari și forțele de ordine, ciocniri inter-confesionale etc.) a determinat adoptarea unei poziții comune de către liderii militari și cei politici privind formarea unui executiv interimar și organizarea alegerilor legislative și prezidențiale.

În perspectiva scrutinului, au fost operate modificări succesive ale sistemului electoral, în varianta finală corpul legislativ bicameral egiptean fiind rezultatul aplicării unei proceduri mixte care cuprinde listele individuale de candidați și listele cu reprezentare proporțională.

În luna noiembrie 2011, au avut loc primele alegeri parlamentare libere în Egipt, rezultatele confirmând victoria detașată a partidelor islamiste. Partidul Libertății și Justiției al Frăției Musulmane a câștigat cele mai multe locuri (47,2%), urmat de Partidul salafist Nour (24,3%), în vreme ce formațiunile liberale și cele laice au obținut sub 8%.

Șase luni mai târziu, alegerile prezidențiale aveau să fie câștigate, de asemenea, de către reprezentantul Frăției Musulamne, Mohamed Morsi (52%), în detrimentul contracandidatului său, Ahmed Shafik (48%), ultimul premier din regimul Mubarak.

Încă de la începutul manadatului, M.Morsi a inițiat demersuri menite să întărească prerogativele prezidențiale și să sporească ponderea factorului religios în viața politică și socială egipteană, ceea ce contravenea revendicărilor protestatarilor „primăverii arabe”.

Noul cabinet egiptean era format exclusiv din figuri islamiste și tehnocrați, în detrimentul spectrului liberal și a celui laic care au fost practic izolate. În plus, profitând de „fantoma” abuzurilor din timpul fostului regim, M.Morsi a eliberat din închisoare numeroși deținuți acuzați de contacte cu mediul extremist local, care aveau să devină o problemă de securitate serioasă în era post-Morsi.

În plan securitar, au continuat incidentele sporadice, în special în Peninsula Sinai unde, în august 2012, un grup de luptători islamiști au atacat un punct de control al armatei, omorând 16 persoane, și au inițiat o scurtă incursiune în Israel.

Incidentul a generat amplificarea preocupărilor interne și externe privind capacitatea puterii islamiste de a gestiona problematicile complexe politice, securitare și sociale din țară.

Promovarea unei inițiative legislative care limita puterea Parlamentului în relația cu Președinția a stârnit un nou val de proteste ample și a adâncit ruptura dintre populație, opoziție și armată, de o parte, și puterea islamistă, de cealaltă. În plus, aprobarea noii Constituții, care întărea rolul islamului în viața politică prin prerogative fundamentate religios, și limita libertatea de exprimare a determinat intensificarea protestelor împotriva lui M.Morsi din partea forțelor politice și simpatizanților seculari, creștinilor copți și a femeilor.

În plan economic, lipsa adoptării unor măsuri de redresare a situației economice și retragerea sprijinului financiar american conturau condițiile unei crize de amploare, creând-se riscul destabilizării țării.

Pe acest fond, liderul forțelor armate, Abdul Fattah Al-Sissi, a luat atitudine împotriva regimului Morsi și, cu sprijinul opoziției și al protestatarilor, l-a înlăturat pe liderul islamist de la putere. Ulterior, mișcarea Frații Musulmani fost declarată grupare teroristă, iar noua Constituție prevedea interzicerea partidelor cu fundament religios.

Algerile din mai 2014 l-au confirmat pe comandantul forțelor armate, mareșalul Abdul Fattah Al-Sissi, în funcția de președinte al Egiptului, ceea ce condus la stabilizarea treptată a situației.

Cu toate acestea, mandantul mareșalului egiptean se prefigura a fi unul marcat de provocări, în special în plan securitar, ca urmare a intensificării activității teroriste în reginea Peninsulei SINAI.

4.3. PREMISELE DECLANȘĂRII RĂZBOIULUI CIVIL ÎN LIBIA

Contextul post-revoluționar libian a evidențiat problematici acute ale unui stat puternic divizat pe criterii religioase, sectare, tribale și interese personale și de grup.

La doar o lună de la sfârșitul revoluției, în ianuarie 2012, au reizbucnit confuntările între diferite forțe rebele pe fondul nemulțumii generale față de Congresul Național General a cărui recunoștere de către comunitatea internațională nu a fost dublată de cea a poporului libian. Efectul de contagiune s-a amplificat rapid în diferite regiuni ale țării.

Într-un timp relativ scurt, numeroase miliții, desprinse din instituțiile naționale dizolvate sau stabilite ad-hoc, s-au format și s-au anganjat în confruntări în întreaga țară în încercarea de a-și proteja sau promova propriile interese personale, tribale sau de grup.

În urma alegerilor din iulie 2012, Consiliul Național de Tranziție a predat puterea legislativă și executivă Congresului Național General, care l-a ales ca președinte pe Mohammed Magarief, reprezentant al partidului Frontul Național. Mandatul acestuia fost întrerupt după câteva luni prin demisie, după emiterea unei legi care interzicea numirea în funcții publice a oficialilor din timpul regimului Gaddhafi. Ulterior, Congresul l-a numit în funcția de președinte pe Abu Sahmein, un parlamentar independent cu origini berbere.

Favorizate de starea de insecuritate generală, noi entități extremist-teroriste au căpătat contur în Libia, contribuind la deteriorarea situației de securitate. În luna septembrie 2012, ambasadorul american și alți trei membri ai reprezentanței diplomatice a SUA au fost uciși în urma unui atac executat de gruparea teroristă Ansar Al-Sharia în Benghazi.

În lunile următoare au avut loc confruntări violente între milițiile locale și luptătorii Ansar Al-Sharia pentru controlul localității. Violențele au continuat pe tot parcursul anului 2013, în special în Benghazi și în vecinătatea localității.

La începutul anului 2014, menținerea la putere a Congresului Național General în pofida expirării mandatului a generat ample manifestații de protest în numeroase localități.

În contextul creșterii influenței politice și extinderii controlului formațiunilor islamiste, în luna mai 2014, generalul Khalifa Haftar, fost membru al Armatei Naționale Libiene, a lansat campania de combatere a grupărilor islamiste din Benghazi, ceea ce a declanșat divizarea Libiei și, implicit, războiul civil.

Noile alegeri parlamentare din iunie 2014, marcate de proteste, violențe și confruntări, au legitimat frontul laic, din care s-a format ulterior Camera Reprezentanților, în defavoarea celui islamist reprezentat de Congresul Național General.

În pofida înfrângerii în alegeri și recunoașterii noilor câștigători laici de către comunitatea internațională, Congresul Național General a refuzat să predea puterea și și-a continuat mandatul în parael cu cel legitim. Rezistența politică a Congresului a fost dublată de ample atacuri împotriva reprezentanților laici din Tripoli, ceea ce a determinat retragerea acestora din urmă din capitală în localitatea Tobruk.

Profitând de vacumul de putere, entitățile extremist-teroriste și-au extins controlul în localitățile Derna și Sirte, context în care forțele armate ale Egiptul au executat atacuri aeriene asupra fiefurilor acestora în sprijinul guvernului de la Tobruk.

***

După trecerea în revistă a evenimentelor ce au urmat revoltelor care au condus la înlăturarea de la putere a regimurilor autocrate, putem considera „iarna arabă” ca fiind deopotrivă o prelungire și o consecință a “primăverii arabe”.

O prelungire întrucât evoluțiile post-revolte au venit în continuarea manifestărilor de protest față de o stare de fapt abuzivă la adresa cetățenilor. Odată cu satisfacerea revendicărilor primare – înlăturarea de la putere a regimurilor autoritare – așteptările societăților erau relaționate unui nou sistem politic și social în cadrul cărora drepturile și libertățile câștigate prin sacrificiul revoluției urmau să fie garantate de noile conduceri și folosite pentru a pune bazele unui viitor mai bun.

Surpriza “confiscării revoltei” de către elemente politice islamiste, în vederea consolidării propriei puteri, în detrimentul reprezentării intereselor și expectanțelor revoluționarilor a generat un nou val de furie și frustrare populară, resetând condițiile unei noi revolte de amploare împotriva noilor lideri.

Pe de altă parte, putem trata accentele de instabilitate post-revoluționare ca fiind urmarea unei stări de fapt create în timpul “primăverii arabe” întrucât succesul revoltelor a trezit în societățile arabe mândria și a generat încrederea în puterea de a schimba lucrurile atunci când acestea deviază de la reprezentarea interesului popular. Din această formă de „emancipare populară” a rezultat și disponibilitatea pentru reluarea protestelor împotriva noilor conduceri.

Totodată, nu trebuie neglijat faptul că accederea la putere a forțelor politice islamiste în Tunisia, Egipt și Libia a avut loc ca urmare a voinței populare în cadrul primelor alegeri libere organizate în context post-revoluționar. Din această perspectivă avem de-a face cu o problematică mult mai complexă și profundă, și anume criza identitară a lumii arabe post-„primăvara arabă” și legătura intrinsecă a societăților arabe cu islamul, perceput drept simbol și mijloc de realizare a stabilității politice și resort al echilibrului personal.

În mod cert statutul de „victimă” al mișcărilor islamiste în timpul regimurilor autoritare a generat simpatie și emapatie din partea populației, ceea ce le-a facilitat ascensiunea pe eșicherul politic. Nu este exclus ca intențiile acestora să fi fost pozitive, însă maniera de gestionare a situației în contextul dominării scenei politice a evidențiat lipsă de viziune și înțelegere a complexității momentului istoric.

În plus, tendința de revenire la practici abuzive similare celor practicate de regimurile autocrate, de această dată justificate religios, nu a făcut altceva decât să grăbească decăderea formațiunilor politice islamiste în cursul „iernii arabe”.

Maniera diferențiată a retragerii de pe scena politică a formațiunilor islamiste reflectă relevanța și miza comportată de fiecare din acestea în cele trei state și la nivel regional. Dacă în Tunisia, partidul Al-Nahda s-a retras din poziția dominantă pe eșicherul politic într-un curs firesc al lucrurilor, în Egipt, Frații Musulmani nu ăși puteau abandona poziția decât într-o conjunctură specială de constrângere ireversibilă. În același sens, rădăcinile adânci ale Fraților Musulmani în Egipt și riscul revenirii mișcării în noi forme a reclamat adoptarea de către liderul Al-Sissi a unei măsuri extreme – includerea Fraților Musulmani pe lista organizaților teroriste.

Pe de altă parte, în Libia, factorul religios și contradicția laic – islamist a apărut abia după revoluția propriu-zisă, devenind mobilul lansării războiului civil.

5. IMPACTUL „PRIMĂVERII ARABE” DIN TUNISIA, EGIPT ȘI LIBIA ÎN PLAN POLITICO-SECURITAR

5.1. CÂȘTIGĂTORI ȘI INVIȘI AI „PRIMĂVERII ARABE”

ÎN TUNISIA, EGIPT ȘI LIBIA

Analizele asupra „câștigătorilor” și „invinșilor” „primăverii arabe” acoperă o paletă largă de evaluări, de la cele mai pesimiste, care creditează ideea că revoltele au fost o „eroare” cu consecințe nefaste și că lumea arabă nu este pregătită și capabilă să facă față „schimbării”, la cele nuanțate, care admit realizarea obiectivului principal (înlăturarea de la putere a regimurilor autoritare) ca bază pentru atingerea scopului profund de deschidere spre democrație, cu rezerva că procesul schimbării va fi unul de durată, la cele optimiste, care echivalează revoltele cu iminența „democratizării lumii arabe”.

Un motiv probabil al acestui spectru larg de poziționări și opinii este relaționat abordării extinse a „primăverii arabe” ca fenomen regional cu implicații globale, care generează tendința de supraevaluare a premiselor maximale, fie ele pozitive sau negative.

Desigur, nu poate fi contestată ieșirea din starea de împietrire a lumii arabe pe fondul revoltelor sau dorința și deschiderea spre schimbare care au generat și alimentat manifestările populare extinse, la fel cum nici consecințele catastrofale pe care le experimentează astăzi Libia, Siria și Yemen nu pot fi neglijate.

Pe de altă parte, la fel de oportună și justificată este și tratarea diferențiată a statelor care au traversat „primăvara arabă” întrucât, în pofida numeroaselor elemente comune care determină înglobarea statelor arabe în noțiunea de „Umma” (națiunea arabă) și a tendinței inerente de contagiune la nivelul mentalului și comportamentului colectiv arab, există diferențe semnificative care pot oferi explicații evoluțiilor nuanțate post-revoluționare.

În primă instanță, cetățenii – tunisieni, egipteni și libieni – au fost principalii câștigători ai încrederii, persistenței și sacrificului unui segment semnificativ al conaționalilor lor, întrucât au ajuns în postura de a-și alege liderii prin alegeri libere.

Beneficiari suplimentari au apărut odată cu fructificarea revoltelor de către partidele și mișcările islamiste care, favorizate de statutul privilegiat de „eroi” în context post-revoluționar, s-au erijat în promotorii „soluției naționale”. Un atuu esențial în accederea acestora la putere în cele trei state l-a constituit tendința generală a populațiilor, în majoritate tradiționaliste și needucate de a se întoarce la „islam” pentru a-și regăsi identitatea personală și națională.

Acest context a suprapus, practic, două idealuri divergente „islamizarea” și „laicizarea” statului, opunând segmente diferite ale aceleiași populații: reformatorii, preponderent tineri, care au fost „noul actor civil” în timpul revoltelor, și tradiționaliștii. Încercarea de soluționare a dilemei prin „iarna arabă”, urmată de decăderea actorilor islamiști a fost posibilă pe fondul neputinței acestora de a armoniza expectanțele populației într-un proiect de țară care să ofere cadrul asigurării drepturilor câștigate prin revoluție. Nerăbdarea islamiștilor de consolida capitalul politic obținut conjunctural a stârnit instinctiv reacția de contracție și respingere din partea cetățenilor și reluarea protestelor.

Din această perspectivă putem afirma că marele perdant al „primăverii arabe” sunt Frații Musulmani (și formațiunile islamiste de aceeași inspirație din lumea arabă) care au ratat șansa istorică de a fructifica contextul post-revoluționar pentru a promova idealul islamului politic drept soluția cea mai potrivită după căderea regimurilor autocrate.

Un alt actor relevant al „primăverii arabe” – chiar dacă discret – câștigător în context post-revoluționar a fost reprezentat, în cazul Egiptului, de forțele armate, a căror implicare limitată în revolte a permis, inițial, victoria protestatarilor și evitarea escaladării tensiunilor la un nivel care putea arunca țara în haos.

Ulterior însă, atitudinea de „neutralitate” a forțele armate în timpul revoltelor a făcut posibilă conservarea puterii în perioada de tranziție și folosirea acesteia împotriva Fraților Musulmani și pentru forțarea înlăturării de la putere a liderului acestora, M.Morsi, precum și pentru propulsarea în funcția de președinte a noului lider egiptean în persoana șefului forțelor armate, mareșalul A.F.El-Sissi.

Revenind la cetățeni, constatăm că, în Libia, euforia eliberării de sub regimul opresiv al lui Gaddhafi a avut efecul distructuiv de stârnire a dezintegrării societății libiene și segregarea populației pe criterii dintre cele mai felurite: apartenența tribală, simpatia – opoziția față de figurile care s-au profilat ulterior revoltelor, loialitatea – opoziția față de regimul și ulterior moștenirea „Gaddhafi”, interesele personale și de grup, înclinația spre spectrul laic sau cel islamist etc.

Conjunctura de degringoladă și încrâncenarea de a valorifica căderea regimului Gaddhafi în propriul interes tribal, de grup, politic etc., în pofida efectului implacabil de autodistrugere, a generat declanșarea războiului civil și conturarea pericolului ca Libia să devină un stat eșuat.

În prezent, în Libia funcționează în paralel două puteri executive și parlamentare diferite (Camera Reprezentanților – laică, recunoscută internațional, cu capitala la Tobruk și Congresul Național General – islamist, cu capitala la Tripoli), fără ca vreuna dintre acestea să beneficieze cumulat de legitimitatea și recunoașterea internă și internațională necesară exercitării de facto a puterii și a autorității. Această situație este reflectată în plan securitar în confruntările violente pentru controlul teritoriului dintre blocurile militante laic și islamist.

Starea de fapt, cronicizată de efectele destructive în plan economic și social face ca, la patru ani de la căderea regimului Gaddhafi, poporul libian să fie principalul perdant al eforturilor contradictictorii de edificare a Libiei libere după „primăvara arabă”.

Relaționat noilor provocări de securitate în plan regional după „primăvara arabă”, constatăm că entitățile extremist-teroriste de sorginite islamistă, precum Al-Qaeda sau Ansar Al-Sharia au reușit să profite de cadrul securitar post-revoluționar pentru a crește postura de amenințare la adresa securității în Tunisia, Egipt și Libia.

Fără să aibă vreo contribuție la desfășurarea revoltelor și fără să reușească să se asocieze protestelor, în pofida demersurilor de propagandă în acest sens, gruparea teroristă Al-Qaeda și formațiunile relaționate au expoatat condițiile post-revoluționare în propriul avantaj.

În acest, apariția și dezvoltarea grupării jihadiste „Statul Islamic” în cursul ultimilor ani și formarea recentă de entități asociate organizației jihadiste în Tunisia, Egipt și Libia amplifică riscurile de securitate și contribuie semnificativ la instabilitatea regională.

De asemenea, pe fondul instabilității din Libia, formațiunile infracționale și cele de crimă organizată locale s-au multiplicat și au intensificat activitățile de trafic și contrabandă, iar prin conxiunile cu rețelele din statele învecinătate afectează situația de securitate regională (Tunisia, Egipt și Algeria).

În plan politic, deși competiția pentru dominație a fost câștigată de partidele laice și cele liberale, ca efect al eșecului Fraților Musulmani în Egipt și al Al-Nahda în Tunisia, iar în Libia frontul liberal-laic a câștigat detașat alegerile legislative din luna iulie 2014, rivalitatea ideologică dintre secularism și islamism se perpetuează și va continua să greveze asupra mediului politic, securitar, social și religios în toate cele trei state.

5.2. ANARHIE SAU REAȘEZARE A SISTEMELOR POLITICE

Teoriile constructiviste, centrate asupra dimensiunilor sociale (identități, norme, reguli, limbă etc.) și a efectelor produse de interacțiuni în procesul de construcție, oferă ca explicație a „primăverii arabe” iradierea valorilor occidentale în spațiul lumii arabe prin intermediul globalizării, care a permis interconectarea indivizilor, atât în cadrul aceluiași stat, cât și între state diferite, și acțiunea comună în direcția schimbării.

Astfel, „revoluția de iasomie” din Tunisia se poate explica ca fiind facilitată de tradiția relațiilor cu statele europene, în special cu Franța, care au permis propagarea conceptelor occidentale de drepturi individuale (la liberate de exprimare și manifestare, la asociere pașnică, la echitate socială etc.) și drepturi politice, constituite în nuclee ale revendicărilor protestatarilor.

De aici și succesul înregistrat de Tunisia în raport cu alte state care au experimentat „primăvara arabă” în procesul de tranziție spre democrație.

Spre deosebire de alte state, politicienii tunisini au reușit în contextul alegerilor din anul 2014 să armonizeze pozițiile laice și cele islamiste și au format coaliția care a câștigat scrutinul, Al-Nahda revenind în guvern, chiar dacă într-o poziție inferioară comparativ cu perioada 2011-2013.

Aceasta contrar teoriei lui S.Huntington de „ciocnire a civilizațiilor”, care creditează ideea că lumea arabă disprețuiește Occidentul și nu va asimila valorile și normele occidentale ca rezultat al interacțiunilor dintre cele două lumi.

El-Mahdi explică pătrunderea normelor occidentale în lumea arabă prin permisivitatea regimurilor autocrate, datorată încrederii în stabilitatea parametrilor sistemului politic, considerați ireversibili anterior revoltelor, la fel ca și regimurile în sine.

Un avantaj suplimentar pentru Tunisia l-a constituit faptul că islamul nu a beneficiat de rădăcini foarte solide nici în plan politic, nici la nivelul societății. Prevederile primei Constituții tunisiene stipula ca religie a țării islamul, dar nu oferea detalii sau clarificări în privința rolului religiei în viața politică, ceea ce a favorizat conturarea mediu preponderent laic în republica tunisiană.

Pe de altă parte, rezistența unui segment semnificativ al poporului Libian la relaționarea cu Occidentul, atât pe timpul, cât și ulterior „primăverii arabe” – atitudine inculcată în mentalul colectiv de colonelul Gaddhafi, perpetuată de loialiștii acestuia și preluată de milițiile islamiste – precum și contactele limitate ale poporului libian cu statele europene de-a lungul timpului par să probeze parțial valabilitatea teoriei „cionicirii civilizațiilor”, transpusă în context post-revoluționar în ciocnirile inter-libine dintre frontul laic, deschis contactelor cu Occidentul și cel islamist, reticent față de orice relaționare cu actori externi în general și, cei occidentali în special.

În pofida acestei stări de fapt, diferendul libian actual, care alimentează derularea războiului civil, nu este relaționat total obiectivelor pur politice și dihomiei islamism-secularism.

Miza reală a confruntării Libia post-Gaddhafi o constituie preluarea puterii și impunerea propriei voințe, inclusiv în privința sistemului politic post-revoluționar, și a propriilor interese ale formațiunilor dominante participante în competiția pentru obținerea conducerii Libiei.

O provocare majoră pentru dialogul inter-libian și procesul de stabilizare a țării rezidă în multitudinea și în diversitatea de actori tribali, religioși, militari, politici, economici etc. și dificultatea coagulării în jurul unor obiective comune.

Pe acest fond, Libia parcurge, în prezent, procesul de reconstrucție prin anarhie, manifestat în una din formele sale cele mai dure, războiul civil.

În cazul Egiptului a primat ponderea și puterea dobândită de principalii actori ai „primăverii arabe” – tinerii educați, care au militat pentru asimilarea normelor occidentale și au reușit să-și impună voința atât împotriva regimului Mubarak, cât și împotriva spectrului politic și social de orientare islamistă, în pofida unei reprezentări inferioare din punct de vedere statistic la nivelul populației, înscriind țara pe traiectul democratizării.

Desigur, în cazul înlăturării de la putere a Fraților Musulmani nu este neglijabilă poziționarea circumstanțială comună a protestatrilor cu forțele armate și puterea interimară de la Cairo, Consiliul Suprem al Forțelor Armate.

De asemenea, reticența monarhiilor din Orientul Mijlociu (în special a Arabiei Saudite în calitate de actor relevant regional) față de ascensiunea Fraților Musulmani pe scena politică din Egipt, considerată o tendință periculoasă cu posibile repercusiuni în plan intern și regional, precum și cea occidentală față de comportamentul cu accente extremiste al reprezentanților noii conduceri de la Cairo au favorizat decăderea Fraților Musulmani.

Dat fiind caracterul propunțat de reprezentativitate al Fraților Musulmani din Egipt pentru spectrul islamului politic din lumea arabă, evoluția și declinul mișcării, până la punctul includerii pe lista organizațiilor teroriste și condamnării la moarte a liderului mișcării (M.Morsi), primul președinte egitean după H.Mubarak, prezintă o profundă încărcătura politică și socială, nu doar în Egipt, ci în întreg spațiul lumii arabe.

Încheierea acestui capitol – scoaterea din scenă a Fraților Musulmani – nu a epuizat, însă, problematica asociată divergenței secularism – islamism, iar campania în forță împotriva simpatizanților Fraților Musulmani derulată de noul președinte El-Sissi ca prioritate a mandatului său are potențialul de a reseta condițiile unui proces de eroziune și sciziune socială, similar celui care a caracterizat regimul Mubarak.

Din acest punct de vedere, putem aprecia că exacerbarea manifestărilor extremist-teroriste în perioada ulterioară „primăverii arabe” în toate cele trei state – Tunisia, Egipt și Libia – reprezintă o reacție socială disproporționată și total nepotrivită a unui segment minimal al populației la marginalizarea adepților modelului „islamului politic” în favoarea segmentului laic, pro-democratic.

În Egipt, recrudescența fenomenului terorist este direct relaționată de autoritățile de la Cairo simpatizanților Fraților Musulmani, aceasta deși entități teroriste activau în țară și anterior ascensiunii și decăderii formațiunii politice islamiste.

La fel, în Tunisia actele extreme de asasinat asupra unor reprezentanți liberali, puse pe seama unor extremiști simpatizanți al partidului islamist Al-Nahda, pot fi interpretate ca fiind indicii ale unei reacții de fanatism provocate de evoluțiile politice de la Tunis.

În Libia, situația este, din nou, diferită întrucât deși facțiunile teroriste acționează împotriva milițiilor laice, acestea nu sunt parte integrată din frontul islamist, ci un actor circumstanțial asociat acestuia în baza principiului „inamicului comun”.

La nivel general, islamiștii, fie moderați, fie radicali (salafiști) au profitat de situația de incertitudine creată după revoluție. Spre deosebire de alte grupuri distincte, aceștia au putut folosi credința în divinitate și percepte religioase pentru a compensa dezamăgirile și nemulțumirile unui segment semnificativ al populației, din mediul rural și urban, din rândul intelectualilor și a persoanelor needucate, a tinerilor și vârstnicilor de ambele sexe.

În plus, flexibilitatea în interpretarea și propagarea perceptelor religioase și statutul de „victimă” în timpul regimurilor autocrate a favorizat acoperirea unui public țintă extins.

Cu siguranță, succesul islamului politic în urma algerilor libere s-a constituit într-o motivație suplimentară pentru recrudescența islamiștilor radicali, care au perceput momentul ca fiind favorabil propriei ascensiuni. Pe acest fond, salafiștii s-au dovedit a fi cea mai mare provocare la adresa promotorilor islamului politic, prin asociere – justificată sau indusă – reușind să le grăbească căderea.

Toate aceste aspecte fac ca o eventuală revenire a islamului politic în prim plan să fie condiționată prioritar de nuanțarea și flexibilizarea poziției în raport cu ceilalți actori și disocierea de manifestările extremiste al susținătorilor fanatici de sorginte salafistă.

Cu singuranță îndeplinirea celor două condiționări va necesita un timp destul de îndelungat și un nou contex politico-social și securitar favorabil.

5.3. INVOLUȚII SECURITARE LOCALE –

RISCURI REGIONALE ȘI GLOBALE

În lucrarea „New Security Challenges in North Africa after the Arab Spring”, Laurence Aida Ammour constată că distrugerea stabilității regimurilor autocrate din Tunisia, Egipt și Libia a generat concomitent cu propulsarea dimeniunii sociale în procesul de schimbare a conducerilor și potențarea problemelor centro-periferice la nivel local, național, regional și global.

Autoarea identifică două tipuri de provocări majore la adresa securității, care se conturează în context post-revoluționar în cele trei state, respectiv cea care decurge din „dezghețarea” conflictelor în cadrul comunităților care resping tipul convențional de guvernare – formațiunile tribale, milițiile, grupările extremist-teroriste, rețele de crimă organizată – și intensificarea infracționalității în zonele gri.

La acestea se adaugă precaritatea situației economice – afectarea semnificativă turismului în Tunisia și Egipt, în condițiile în care domeniul reprezintă un „contributor” major la bugetul național și paralizarea efectivă a activităților economice în Libia – care grevează asupra situației sociale, politice și de securite deopotivă.

Pe acest fond, în mod special, instabilitatea accentuată din Libia a facilitat proliferarea formațiunilor militare și paramilitare și apariția unor actorilor non-statali din spectrul criminalității organizate și dezvoltarea de contacte între aceștia și entități similare din regiune – Tunisia, Algeria, Mali, Niger, Egipt – ceea ce a condus la intensificarea activităților de trafic, contrabandă, imigrație ilegală etc.

Subsumat acestor evoluții, în cursul ultimilor ani, a avut loc o amplificare a amenințării teroriste în cele trei state și la nivel regional, conturând-se potențialul de proiectare a riscurilor asociate în spațiul european.

Entitățile teroriste existente și anterior „primăverii arabe” în regiune, precum franciza Al-Qaeda din Nordul Africii, denumită „Al-Qaeda în Maghrebul Islamic” și Ansar Al-Sharia (trad. „Partizanii legii islamice”) au profitat de starea de derută și entuziasm, care a caracterizat perioada imediat următoare „primăverii arabe”, pentru a-și promova propriile interese de consolidare a prezenței și recrutare de noi adepți în vederea conturării unui profil solid în context post-revoluționar.

De asemenea, noi entități teroriste s-au profilat ulterior „primăverii arabe” și au devenit în cursul ultimilor ani amenințării majore la adresa securității locale și regionale.

Pe fondul diferitelor niveluri de instabilitate din Tunisia, Egipt și Libia și a viciilor de funcționare a instituțiilor statale, entități teroriste relaționate organizației „Stat Islamic” prolifereză activ în toate cele trei țări arabe nord-africane.

Este cazul grupării jihadiste „Ansar Bayt Al-Maqdis” înființată în Egipt în anul 2011, după revoltele, care a jurat credință liderului organizației „Statul Islamic în Irak și Levant”, Abu Bakr Al-Baghdadi, și al entităților similare din Tunisia și Libia care au executat deja atacuri în numele „jihadului” promovat de ISIL.

În acest sens, este semnificativ de menționat acțiunea teroristă executată în luna iunie 2015, de militanți egipteni asociați organizației ISIL în sudul Egiptului, în regiunea turistică Luxor Karnak, cu scopul evident de a submina turismul ca important sector economic contributor la formarea bugetului național și, implicit, autoritatea de la Cairo.

Favorizată de un mediu de insecuriate accentuat, caracterizat de confruntările dintre frontul milițiilor laice și a cel a celor islamiste, facțiunea ISIL din Libia a preluat, începând cu anul 2014, controlul asupra a numeroase clădiri guvernamentale și alte obiective simbolice din localitatea Derna, situată pe coasta estică libiană, iar la începutul anului 2015, și-a consolidat controlul asupra localității, ceea ce a generat îngrijorare în plan intern și regional (în special la Cairo, dată fiind proximitatea dintre cele două state), precum și la nivelul Comunității Internaționale. Pe acest fond, execuția de către gruparea teroristă prin decapitare a 21 de cetățeni egipteni de confesiune coptă, în luna febraurie 2015, a atras acțiunile de ofensivă aeriană din partea forțelor armate egiptene.

În pofida eforturilor milițiilor loiale autorităților laice de a anihila adepții ISIL din Libia, în lunile ulterioare, gruparea a executat alți 30 de creștini etiopieni și și-a extins prezența în localitatea Benghazi. De asemena, pentru a dovedi apartenența la ideologia ISIL și asumarea modului de acțiune organizației în Siria-Irak, a revendicat autoritatea asupra a trei provincii: Cyrenaica în est, Fezzan în zona sudică și Tripolitania în vestul țării.

În Tunisia, atacul din luna martie 2015, de la muzeul Bardo din capitală, atribuit simpatizanților ISIL, se circumscrie aceleiași tendințe expansioniste a influenței grupării jihadiste conduse de Abu Bakr Al-Baghdadi în nordul arab al continentului african, cu prelungiri în arealul Sahelo-saharian.

După toate probabilitățile, fenomenul terorist-jihadist va continua să reprezinte o provocare majoră pentru statele care au cunoscut „primăvara arabă” și care își caută drumul către stabilitate, concordie națională și pace.

În plus față de riscurile de securitate menționate, în ultima perioadă se constată amplificarea fluxuri de imigrație ilegală, evoluție cu potențial de risc la adresa Europei, aflată pe agenda de priorități a Uniunii Europene.

PROVOCĂRI ÎN CONTEXT POST – REVOLUȚIONAR

ȘI IMPLICAȚII REGIONALE ȘI GLOBALE

Rapiditatea trepidantă și imprevizibilă a succesiunii evoluțiilor pe care le-a cunoscut regiunea Orientului Mijlociu și Nordului Africii în cursul ultimilor ani și continuă să le experimenteze, apariția neprevăzută a unor grupuri și forțe de influență dificil de încadrat în paradigme, instabilitatea cu cauzalități și implicații pe cât de multiple, pe atât de diversificate – toate aceste realități ridică în fața observatorului probleme de o complexitate care face dificile și descurajează tentativele de a creiona un tablou rațional și sustenabil al “viitorului Orientului Mijlociu și Nordului Africii”, cel puțin pe termen scurt și mediu.

Se poate afirma că, din perspectiva morfologiei geostrategice, sociale și conflictuale, Orientul Mijlociu și Nordul Africii se află într-o situație pe care nu a mai cunoscut-o de la implementarea Acordurilor Sykes-Picot care, la sfârșitul Primului Război Mondial, au instaurat aproape un secol de colonialism anglo-francez și au trasat actuala hartă a regiunii.

În acest context, supralicitarea creditului acordat teoreticienilor și politologilor, care tind să trateze lume arabă ca un spațiu compact, supus unor evoluții comune sau similare, prin simpatie și ca rezultat al tendinței de contagiune ce a marcat “primăvara arabă”, se poate dovedi, deopotrivă, înșelătoare și păguboasă.

Era post-revoluționară în Tunisia, Egipt și Libia, aflată încă în proces de conturare, ne evidențiază, la momenul actual, caracterul preponderent al specificității resorturilor interne și naționale, atât în ceea ce privește condițiile declanșării revoltelor și maniera derulării acestora, cât mai ales în ceea ce privește evoluțiile ulterioare în plan social, politic și securitar.

Odată depășită faza critică post-revoluționară în Tunisia și Egipt, noi provocări se prefigurează pentru conducerile de la Tunis și Cairo. Acestea privesc într-o măsură semnificativă domeniile politic, economic, social și securitar.

Din perspectivă politică, deși situația s-a stabilizat în cele două state, marcând armonizarea conjunturală a intereselor formațiunilor islamiste și laic-liberale în Tunisia și marginalizarea brutală a Fraților Musulmani și discipolilor acestora în Egipt, problematica diferendului laic – islamist nu este nici pe departe defnitiv tranșat, urmând să constituie în continuare o provocare majoră pentru ambele state, atât la nivel politic, cât și social.

În acest sens, nu este exclusă reluarea sporadică a unor acte de protest, dacă evoluțiile interne sociale, economice și securitare nu vor fi gestionate corespunzător de către noile conduceri dela Tunis și Cairo.

O altă încercare majoră pentru noile autorități va fi reprezentată de capacitatea de redresare economică a celor două state, în directă corelație cu combaterea corupției existente la nivelul instituțiilor statului și prmovarea reformei economice.

De asemenea, contextul post-revoluțonar a evidențiat amplificarea riscurilor de securitate relaționate fenomenului jihadist regional și global, cu impact direct asupra turismului, contributor important la bugetul naționat tunisian și egiptean.

Proximitatea Libiei, care continuă să fie un focar de instabilitate și o sursă de propagare a amenințărilor de securitate, inclusiv de natură teroristă și de crimă organizată, creează noi dificultăți în gestionarea situației de securitate de către autorități.

Din această perspectivă, apariția și tendința de creștere a relevanței ISIL în peisajul regional (Tunisia, Egipt, Libia, Algeria, Nigeria) se va constitui în una din marile încercări ale noilor conduceri.

Pentru Egipt, problematica terorismului este cu atât mai dificil de gestionat, cu cât riscurile de securitate relaționate se pot propaga favorizate și de vecinătatea cu un alt focar de instabilitate, Fâșia Gaza din Teritoriile Palestiniene, precum și din interor, ca urmare a acținuilor islamiștilor locali, nemuțumiți de înlăturarea brutală de la putere a fostului președinte, M.Morsi, și a Fraților Musulmani.

Libia se află încă în faza critică a evoluțiilor post-revoluționare, marea provocare națională fiind ajungerea la un acord între formațiunile politice islamiste și laice și încetarea ostilităților dintre cele două blocuri militante corespunzătoare acestora.

Accentuarea fără precedent a clivajelor existente la nivelul societății libiene pe criterii politice, ideologice, religioase, de aparteneneță tribală sau de clan, pe fondul evoluțiilor post-revoluționare va continua să greveze asupra statului și poporului libian, pe termen mediu și lung, chiar și într-un eventual context de reconciliere.

Din acest punct de vedere, devine previzibilă perpetuarea instabilității politico-sociale și de securitate în Libia și menținerea procupării față de evoluțiile din acestă țară atât în proximitate (Algeria, Tunisia, Egipt) și la nivel regional, cât la nivel global, în special în UE.

În plus, tendința de creștere a amenințării teroriste și creșterea fără precedent a fluxurilor de imigrație ilegală în Nordul Africii via Libia devin provocări de securitate cu potențial de impact atât la nivel regional, cât și global.

Depășind granițele locale și regionale, putem încadra “primăvara arabă” în noul context securitar global, marcat de revirimentul Federației Ruse, care s-a manifestat atât în cazul Libiei, la momentul adoptării deciziei de impunere a zonei de interdicției aeriană de către NATO, dar mai ales pe durata crizei din Siria, exmplificatoare în acest sens fiind poziția Moscovei în contextul atacurilor chimice din august 2013.

Constatăm, astfel, potenațialul acestei evoluții de a conduce la redistribuirea zonelor de influență sau viitoarea ordine planetară în “global village”.

O astfel de abordare ar deschide, desigur, o serie de ipoteze de evoluție asupra cărora nu ne vom apleca în lucrarea de față întrucât, la momentul actual, ar avea un caracter profund specualtiv.

Fără să excludem, însă, posibilitatea ca atare, putem considera că “primăvara arabă” a inaugurat un nou “joc pe hartă” care, în esență, nu prezintă un caracter de noutate în timpurile moderne, ci reiterează momente istorice marcate de competiția pentru putere, influență și expansiune geopolitcă.

Marșând, deopotrivă, pe caracaterul istoric al momenului și potențialul acestei stări de fapt de a conduce la reconfigurarea spațiului arab și pe ipoteza ca regiunea Orientului Mijlociu și a Nordului Africii să se constituie într-un nou front de confruntare ideologică între Occident și Federația Rusă, constatăm că devine previzibilă o perioadă de frământări și confruntări interne în lumea arabă, în general, și în statele care au experimentat “primăvara arabă”, în special, ca urmare a vulnerabilității accentuate caracteristice perioadei de tranziție.

Ipoteze privind evoluția statelor arabe în context post-revoluționar pot fi dezvoltate în baza unor incursiuni exploratorii asupra problematicilor curente și de perspectivă regionale, dintre de o imporanță aparte sunt următoarele:

actualele și viitoarele puteri influente în configurarea regiunii Orientului Mijlociu și Nordului Africii;

Asistăm astăzi, în Orientul Mijlociu, la accentuarea rivalității dintre Arabia Saudită și Iran, reflectată în poziționarea și demersurile politice antagonice ale celor două state în raport cu evoluțiile regionale, respectiv susținerea rebelilor șiiți Houthi în Yemen și a regimului Assad în Siria de către Teheran, pe de o parte, și determinarea Riadului de a-și păstra influența dominantă asupra statului vecin, Yemen, prin vectorul sunnit, și de a promova căderea regimului alawit de la Damasc, pe de alta.

În același registru – dar semnificativ diferită ca intensitate – se încadrează și competiția pentru rolul de lider regional în Nordul Africii dintre Egipt și Algeria, conturată în contextul demersurilor diplomatice ale celor două state de a media negocierile destinate stabilizării Libiei.

direcția și coordonatele pe care vor evolua relațiile dintre Orientul islamic și Occidentul secular tradițional, pe de o parte, și între Orient și statele care aspiră la statutul de noi actori principali pe “tabla de șah” a lumii de mâine, pe de alta;

Un răspuns simplist ar fi că statele care se vor traversa cu succes tranziția spre “democrație” și “democratizare” vor deveni (sau se vor menține) aliați strategici ai Occidentului și piloni de stabilitate din regiune, în vreme ce perdanții competiției vor deveni victime ale intereselor occidentale și ale ascensiunii noilor actori regionali.

Pe de altă parte, așa cum menționam anterior, lumea arabă își menține capacitatea de a surprinde, iar tendința recentă a autorităților de la Cairo de a dezvolta relații de coperare cu Federația Rusă (în actualul context de global marcat de efectele crizei din Ucraina), contrar relației tradițional cordinale dintre Cairo și cancelariile occidentale, pare să ridice noi semne de întrebare referitoare la evoluțiile ulterioare “primăverii arabe” în regiune.

Cu atât mai mult, deruta generală și amestecul de intenții și interese locale, regionale și globale în cazul Libiei face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, la momentul actual, creionarea unui tablou rațional și sustenabil de perspectivă pentru acest stat, atât în raport cu propriul popor, cât și în relație cu ceilalți actori regionali și globali relevanți.

reacția statelor arabe la ascensiunea ISIL, pe de o parte, și dimeniunea globală a amenințării și implicațiile la nivel regional, pe de alta;

Problematica ISIL se poate constitui într-un motiv de recapacitare a “panarabismului” în actualul context politico-securitar regional, pentru realizarea scopului comun de anihilare a organizației, și o oportunitate de a dezvolta proiecte comune de cooperare regională în plan securitar. De asemenea, gestionarea eficientă a amenințării ISIL către statele din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, inclusiv Tunisia, Egipt și Libia, poate genera capital de încredere pentru acestea din partea Occidentului, care resimte potențialul de risc derivat din caracterul transnațional al fenomenului.

Pe de altă parte, nu ar surprinde nici ca opțiunile “naționale” și/sau conjuncturale ale conducerilor unora dintre state să primeze, context în care, dincolo de poziționarea și demersurile comune, acțiunile arabe de combatere a jihadismului propagat de ISIL să își mențină caracterul de incoerență și lipsă de sustenabilitate (blamat adesea de Occident pe bună dreptate) sau, chiar, să fie folosite în scop politic pentru atingerea propriilor obiective locale sau proiectate la nivel regional.

Din perspectiva implicațiilor regionale ale amenințării reprezentate de ISIL, constatăm că amplificarea “fenomenului transfrontalier” al neo-jihadismului relaționat organizației teroriste poate provoca o altă stare de anarhie, diferită de cea ”constructivă“ experimentată de statele din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.

Un astfel de scenariu ar face dificilă codificarea și fixarea elementelor în hărți geoplitice atâta vreme cât, în acest caz, anarhia ar avea va avea o multitudine de componente constitutive, întersectate între ele și atipice – dimensiunea interconfesională, conflictele intrareligioase între “islamurile” care își revendică un loc în peisajul actual, dimensiunea demografică în care sunt angrenate apartenențele și identitățile tribale, de clan, de grup, axele mișcătoare și fluide care apar vremelnic și se desfac între centre de putere și influență regionale etc.

autoprotecția statelor față de evoluțiile regionale și eforturile de valorificare a contextului în propriul avantaj;

Constatăm, în același timp, în contextul actual, rezultat în mare parte din “primăvara arabă”, că o altă confruntare, atipică și inedită, se desfășoară între instituțiile de securitate, plasate pe trei paliere – în interiorul statelor arabe în care solul friabil a permis apariția unui caleidoscop de formațiuni politice și religioase, fiecare cu propriile “aripi” militare și propriile structuri de securitate și lobby, apoi confruntarea inter-arabă regională și cea dintre statele arabe, pe de o parte, și Occident, pe de alta, pentru influențarea evoluțiilor în propriul avantaj.

Se observă, astfel, eforturile comunităților naționale arabe de a tranșa în avantajul propriu crizele în desfășurare din Libia, Irak, Siria și Yemen și de a evita ca aceste epidemii “revoluționare” să se extindă și în propriile granițe.

Exemplificatoare în acest sens sunt poziționarea și demersurile Egiptului de susținere politică a frontului laic în detrimentul celui islamist în Libia, precum și atacurile aeriene executate în Libia, la începutul anului 2015, asupra unor locații aparținând ISIL pe fondul decapitării de către gruparea teroristă a celor 21 de cetățeni egipteni.

CONCLUZII

Teoriile constructiviste, în special cea a „anarhiei constructive”, oferă o bază solidă și pertinentă de introspecție și analiză a fenomenului „primăvara arabă”, în măsura în care procesul de cercetare depășește limitele unei abordări anume și se extinde asupra diferitelor nuanțări care potențează valența evoluțiilor relevante în context pre și post-revoluționar.

De asemenea, de o importanță aparte este tratarea subiectului atât din perspectiva valorii de fenomen regional cu impact în plan intern, cât și sub aspectul condiționărilor interne și a efectelor produse sau cu potențial de materializare la nivel regional și global.

Constatăm, astfel, interpretări și niveluri diferite de percepție și raportare a noilor clase politice și a societăților care au experimentat revoltele la noțiuni precum „democrația” sau „islamul politic” și efecte variante în plan social și securitar, în consecință.

Contextul pre-revoluționar relevă diferențele semnificative între statele analizate în lucrarea de față – Tunisia, Egipt și Libia – și caracteristicile populațiilor acestora, în special din perspectiva percepției regimului autocrat și a problematicilor politice, sociale și religioase locale. Aceste diferențe inițiale s-au reflectat, în mare măsură, asupra modului de derulare a revoltelor, manierei de retragere de pe scena politică a celor trei lideri autocrați și evoluțiilor ulterioare revoltelor.

Deși au avut un rol catalizator diferit în procesul de inițiere a revoltelor, motivațiile protestatarilor din Tunisia, Egipt și Libia își au originile într-un complex eterogen de factori sociali, politici și economici interconectați, derivați din abuzurile sistematice practicate de regimurile autocrate, iar tineretul a constituit „masa critică” care a alimentat și a potențat revoltele până la nivelul necesar realizării revendicărilor principale.

În Tunisia, protestele întinse pe durata a trei luni, au avut o intensitate redusă prin comparație cu revoltele din celelalte state din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, nivelul general de violență fiind limitat. Spre deosebire de Egipt și Libia, un rol major în derularea revoltei din Tunisia l-a avut implicarea în proteste a sindicatelor și a categoriilor profesionale de elită.

În Egipt, comportamentul preponderent rezervat al forțelor armate și resemnarea relativ rapidă a lui Hosni Mubarak cu perspetiva pierderii puterii a făcut posibilă atât victoria protestatarilor împotriva regimului, cât și menținerea violențelor la un nivel mediu pe parcursul revoltei.

De asemenea, luările de poziție ale reprezentanților comunității internaționale în sprijinul demersului protestatarilor s-au constituit într-un factor determinant al căderii regimului Mubarak.

Cea mai lungă și cea mai sângeroasă revoluție din statele care fac obiectul prezentei lucrării a avut loc în Libia, ca urmare a obstinației fostului lider Muammar Al-Gaddhafi de a rămâne la putere, în pofida revoltei generale a poporului împotriva sa. Pe acest fond, intervenția NATO sub mandat ONU pentru protejarea populației civile a facilitat schimbarea cursului evenimentelor în favoarea rebelilor, însă, a devenit și o motivație pentru perpetuarea confruntărilor și apariția unor actori militanți extremiști.

Perioada imediat următoare revoltelor a fost caracterizată de entuziasmul și expectanțele de perspectivă ale societăților din Tunisia și Egipt din partea noilor conduceri, în vreme ce acutizarea situației tensionate din Libia a determinat calibrarea așteptătorilor populației în jurul nevoilor primare de supraviețuire, siguranță și menținerea proprietăților.

În toate cele trei state – Tunisia, Egipt și Libia – evoluțiile post-revoluțioanare s-au profilat în jurul diferendului dintre adepții unui viitor ghidat de islamul politic și partizanii democratizării țării. Acest context a suprapus două idealuri divergente „islamizarea” și „laicizarea” statului, opunând segmente diferite ale aceleiași populații: reformatorii, preponderent tineri, care au fost „noul actor civil” în timpul revoltelor, și tradiționaliștii.

Surpriza “confiscării revoltei” de către elemente politice islamiste, în vederea consolidării propriei puteri, în detrimentul reprezentării intereselor și expectanțelor revoluționarilor a generat un nou val de furie și frustrare populară, resetând condițiile unei noi revolte de amploare împotriva noilor lideri.

Totodată, nu trebuie neglijat faptul că accederea la putere a forțelor politice islamiste în Tunisia, Egipt și Libia a avut loc ca urmare a voinței populare, în cadrul primelor alegeri libere organizate în context post-revoluționar, ceea ce relevă o problematică mult mai complexă, și anume criza identitară a lumii arabe și legătura intrinsecă a societăților cu islamul, perceput drept simbol și mijloc de realizare a stabilității politice și resort al echilibrului personal.

Deși nu este exclus ca intențiile partidelor islamiste să fi fost pozitive, maniera de gestionare a situației în contextul dominării scenei politice din Tunisia, Egipt și Libia a evidențiat lipsă de viziune și înțelegere a complexității momentului istoric.

Maniera diferențiată a retragerii de pe scena politică a formațiunilor islamiste reflectă relevanța și miza comportată de fiecare din acestea în cele trei state și la nivel regional.

Dacă în Tunisia, partidul Al-Nahda s-a retras din poziția dominantă pe eșicherul politic într-un curs firesc al lucrurilor, în Egipt, Frații Musulmani nu își puteau abandona poziția decât într-o conjunctură specială de constrângere ireversibilă.

În același sens, rădăcinile adânci ale Fraților Musulmani în Egipt și riscul revenirii mișcării în noi forme a reclamat adoptarea măsurilor extreme de includere a Fraților Musulmani pe lista organizaților teroriste și condamnarela moarte a fostului lider egiptean, Mohammed Morsi.

Declinul fulminat al partidelor politice islamiste și a liderului egiptean îndreptățesc afirmația că Frații Musulmani sunt marele perdant în context post-revoluționar. Dat fiind caracterul de reprezentativitate al Fraților Musulmani din Egipt pentru spectrul islamului politic din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, ascensiunea și decăderea mișcării prezintă o profundă încărcătura politică și socială nu doar în Egipt, ci în întreg spațiul lumii arabe.

În Libia, efecul distructructiv de dezintegrare a societății și segregarea populației pe criterii dintre cele mai felurite și complexe – politice, religioase, ideologice, tribale de apartenență la clan sau grup etc. – face ca poporul libian să fie un alt „învins” al revoluției.

Pe de altă parte, asistăm în Tunisia la așezearea sistemului politic pe o direcție mulțumitoare pentru întreg spectrul politic și populație. Spre deosebire de alte state care au experimentat revolte, politicienii tunisini au reușit în contextul ultimelor alegerilor să armonizeze pozițiile laice și cele islamiste și au format coaliția care a câștigat scrutinul.

Tranziția Tunisiei spre democrație este facilitată de tradiția relațiilor cu statele europene, în special cu Franța, care au permis propagarea conceptelor occidentale de drepturi individuale și drepturi politice. Un avantaj suplimentar îl constituie faptul că islamul nu a beneficiat de rădăcini foarte solide nici în plan politic, nici la nivelul societății, ceea ce a favorizat conturarea mediu preponderent laic.

În cazul Egiptului a primat ponderea și puterea dobândită de principalii actori ai „primăverii arabe” – tinerii educați, care au reușit să-și impună voința împotriva regimului Mubarak și a spectrului politic și social de orientare islamistă, în pofida unei reprezentări inferioare la nivelul populației, înscriind țara pe traiectul democratizării.

Încheierea acestui capitol nu a epuizat, însă, problematica asociată divergenței secularism – islamism, iar campania în forță împotriva simpatizanților Fraților Musulmani derulată de noul președinte egiptean, Abdell Fattah El-Sissi, are potențialul de a reseta condițiile unui nou proces de eroziune și sciziune socială.

În Libia, miza reală a confruntării transcede diferendul politic între opțiunea laică și cea islamistă, fiind constituită, în esență, din dorința de preluare a puterii și impunerea propriei voințe a principalilor actori, inclusiv în privința sistemului politic post-revoluționar, situație care îngreunează derularea dialogului inter-libian mediat de ONU.

O provocare în plus pentru procesul de stabilizare a Libiei rezidă în multitudinea și în diversitatea de actori tribali, religioși, militari, politici, economici etc. și dificultatea coagulării acestora în jurul unor obiective comune.

Pe acest fond, Libia parcurge, în prezent, procesul de reconstrucție prin anarhie, manifestat în una din formele sale cele mai dure, războiul civil.

Era post-revoluționară în Tunisia, Egipt și Libia, aflată încă în proces de conturare, ne evidențiază, la momenul actual, caracterul preponderent al specificității resorturilor interne și naționale, atât în ceea ce privește condițiile declanșării revoltelor și maniera derulării acestora, cât mai ales în ceea ce privește evoluțiile ulterioare în plan social, politic și securitar.

Două evoluții de impact în plan secruitar s-au conturat în context post-revoluționar în cele trei state, respectiv creșterea relevanței actorilor non-statali, care resping tipul convențional de guvernare și intensificarea infracționalității. La acestea se adaugă precaritatea economiei care grevează asupra situației sociale, politice și de securite.

În mod special, instabilitatea accentuată din Libia a facilitat proliferarea formațiunilor militare și paramilitare și apariția unor actorilor non-statali din spectrul criminalității organizate și dezvoltarea de contacte între aceștia și entități similare din regiune, ceea ce a condus la intensificarea activităților de trafic, contrabandă, imigrație ilegală etc.

Subsumat acestor evoluții, în cursul ultimilor ani, a avut loc o amplificare a amenințării teroriste în cele trei state și la nivel regional, conturând-se potențialul de proiectare a riscurilor asociate în spațiul european.

Odată depășită faza critică post-revoluționară în Tunisia și Egipt, noi provocări se prefigurează pentru conducerile de la Tunis și Cairo în domeniile politic, economic, social și securitar, în vreme ce Libia încă traversează o perioadă de criză accentuată, cu efecte în plan securitar intern, regional și global.

Din perspectiva caracterului de fenomen al “primăverii arabe”, putem încadra evoluțiile din Orientul Mijlociu și Nordul Africii în noul context securitar global, marcat de tendințele de accentuare a competiției dintre Est și Vest și potențialul acestei situații de a conduce la reconfigurarea zonelor de interes ale actorilor globali majori.

Conturarea evoluției statelor arabe în actualul context post-revoluționar ar constitui un demers hazardant. Pot fi indentificați, însă, o serie de factori care pot căpăta noi valențe în viitor, atât relaționat evoluțiilor regionale, cât și celor globale.

Ne referim, în primul rând, la actualele și viitoarele puteri influente în configurarea lumii arabe, în condițiile în care, asistăm astăzi la accentuarea rivalității dintre Arabia Saudită și Iran și o proeminență în creștere a Egiptului în Nordul Africii și Orientul Mijlociu.

În al doilea rând, o importanță aparte o va avea direcția și coordonatele pe care vor evolua relațiile dintre Orient și Occident, determinată în mare măsură de succesul sau eșecul tranziției în cazul statelor care au experimentat revolte, și cele dintre Orient și statele care aspiră la statutul de noi actori regionali și globali.

În al treilea rând, menționăm tendința de autoprotecție și evitare a extinderii epidemiei “revoluționare” a statelor arabe pe fondul evoluțiilor regionale și eforturile acestora de valorificare a contextului de criză din Libia, Irak, Siria și Yemen în propriul avantaj. Rezultatele acestor eforturi au o valență aparte pentru statale din proximitatea focarelor de instabiltate revoluționare (Siria-Irak) și post-revoluționare (Libia și Yemen).

Nu în ultimul rând, va prezenta o semnificație aparte reacția statelor arabe la ascensiunea ISIL – amenințare locală, regională și globală. Problematica se poate constitui atât într-un motiv de recapacitare a “panarabismului” în actualul context politico-securitar, cât și un motiv de afectare a relațiilor cu Occidentul, dacă statele arabe nu vor reuși gestionarea eficientă a acestei amenințări.

Indiferent de maniera în care va evolua “fenomenul “ISIL” și de conexiunile regionale și extraregionale ale acestei grupări, înființarea și evoluția sa rapidă oferă un semnal important referitor la perspectiva menținerii Orientului Mijlociu și Nordului Africii într-o etapă de turbulențe și instabilitate accentuată.

1.Ayub, Mohammed : Political Islam: Religion and Politics in the Arab World, Routledge, London, 1991

2.Bizadea, Cristian : Revoluțiile demografice ale Orientului Mijlociu Extins, Evoluții geopolitice în spațiul islamic, Școala de vară “Geopolitics”, august 2012, București

3.Biro, Daniel (coordonator) : 2013, Relații internaționale contemporane – Teme centrale în politica mondială, Polirom

4.Chican,Dumitru 2011 : Primăvara arabă sau chipurile lui Ianus, Baia Mare

5.Chican,Dumitru 2011 : Mic lexicon al Orientului Mijlociu, Baia Mare

6.Chican, Dumitru : Jihad sau drumul spre Djanna, Ed. Corint, București, 2011

7.Chican, Dumitru : Da’ish. Occident și Islam între Multiculturalism și Jihadul de lângă noi, Ed. Kriterion, București, 2015

8.Dabbashi, Hamid : The Arab Spring. The End of Postcolonialism, Palgrave Macmillan, 2012

9. Derrida, Jacques : Deconstrucția Politicii, Design & Prints, Cluj-Napoca, 2005

10. Esposito, John, Islam and Deomcracy, Oxford University Press, New York, 1990

11 .Fukuyama, Francis : The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992

12. Fawcett,Louis : 2013, International Relations of the Middle East, third edition, Oxford University Press,.

13. Haddad, Bassam : The Dawn of the Arab Uprising.End of an Old Order?, Pluto Press, 2012

14.Higazi, Ahmad : Globalizarea între deconstrucție și reorganizare(în l. Arabă, Editura Egipreano-Saudită, Cairo, 2005

15.Huntington, Samuel : The Clash of Civilizations and Remaking the World, Simon & Shushter, New York, 1996

16. Hamzawy, Amr : Inderstanding Arab Political Reality, Carnegie Endowment for Internațional Peace, march 2005

17.Majnoun, Hassoun : Anarhia constructivă între idee și practică (în limba arabă, Ed. Shouruq, Cairo, 2012

18.Mitchell, Richard, The Society of the Muslim Brothers, Oxford University Press, Oxford, 1993

19.Said, Edward : Orientalism, Vintage Books, New York, 1987

20.Etudes Arabes, Courants actuels dans l’Islam”. Les Freres Musulmans”, Pontifico Instituto di Studi Arabi e Islamici, Nr.61/1982, Italia, Roma.

21.Dumitru Chican și Emanuel Peterliceanu : Noul Orient Mijlociu – între „primăvara arabă” și „haosul constructiv”, Baia Mare,2013

22. Cezar Teclean : Lumea arabă – un spațiu geopolitic intermediar, Iași, 2011

23.Sitaru,Laura: Gândirea politică arabă – Concepte-cheie între tradiției și inovație, Iași: Polirom, 2009

24.Radu-Sebastian Ungureanu și Radu-Alexandru Cucută, 2014, Cooperare și conflict în Relațiile Internaționale – suport de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Științe Politice, Programul masteral ”Politici publice și societate civilă”,.

Bibliografie selectivă

Said, Edward : Orientalism, Vintage Books, New York, 1987

Huntington, Samuel : The Clash of Civilizations and Remaking the World, Simon & Shushter, New York, 1996

Fukuyama, Francis : The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992

Roy, Olivier : The Failure of Political Islam, Harvard University Press, 1996

Majnoun, Hassoun : Anarhia constructivă între idee și practică (în limba arabă, Ed. Shouruq, Cairo, 2012

Chican, Dumitru : Jihad sau drumul spre Djanna, Ed. Corint, București, 2011

7 . Chican, Dumitru : Da’ish. Occident și Islam între Multiculturalism și Jihadul de lângă noi, Ed. Kriterion, București, 2015

8. * * Etudes Arabes, Pontifico Instituto di Studi Arabi e Islamici, nr. 61/1981-2, Roma

9. Ayub, Mohammed : Political Islam: Religion and Politics in the Arab World, Routledge, London, 1991

10 Dabbashi, Hamid; The Arab Spring. The End of Postcolonialism, Palgrave Macmillan, 2012

11. Derrida, Jacques : Deconstrucția Politicii, Design & Prints, Cluj-Napoca, 2005

12. Esposito, John, Islam and Deomcracy, Oxford University Press, New York, 1990

13. Haddad, Bassam : The Dawn of the Arab Uprising.End of an Old Order?, Pluto Press, 2012

14. Higazi, Ahmad : Globalizarea între deconstrucție și reorganizare(în l. Arabă, Editura Egipreano-Saudită, Cairo, 2005 m

15. Mitchell, Richard, The Society of the Muslim Brothers, Oxford University Press, Oxford, 1993

16. Hamzawy, Amr : Inderstanding A rab Political Reality, Carnegie Endowment for Internațional Peace, march 2005

17.Ashkar, Gilbert : The People Want. A Radical Exploration of the Arab Uprising, University of California Press Foundation, 2013