Conflictul Israelo Arab Si Pozittia Frantei

Introducere

Problemele produse în Orientul Mijlociu, respectiv conflictul arabo-israelian și în special dimensiunea palestiniano-israeliană a acestuia, reprezintă fără îndoială o temă importantă la nivel internațional și necesită o analiză mai complexă. Conflictul israelo-arab a apărut în Orientul Apropiat la sfârșitul mandatului britanic asupra Palestinei, între statele arabe precum Egipt, Siria, Iordania, și polpulația arabă de pe teritoriul Palestinei de-o parte și populația evreiască sionistă de altă parte. Conflictul a luat amploare în 1948 odată cu crearea statului Israel și care nu s-a încheiat până în prezent. Trebuie remarcat faptul că arabii și evreii au diferențe istorice, deși aceștia conform Bibliei sunt descendenții aceluiași strămoș, Avraam.

Timp de un secol si jumate, acest conflict, a fost impregnat de toate culorile epocilor care le-a travesat. A fost un prim episod de opoziție între Est și Vest, scena unor confruntari de preocupații între cele două blocuri care conduceau lumea de la Yalta. Fusese o manifestare ideologică a țărilor de lumea a treia, o transformare a arabismului, în căutarea unor revolte contra Occidentului, un moment de antagonism între Nord și Sud, o luptă a mișcărilor de eliberare națională contra imperialismului.

Terenul palestinian, este o răscruce a trei continente (Asia, Europa, Africa). Acesta este situat în inima Orientului Mijlociu și este un centru de comerț internațional, un loc de producție și export al bogăției de petrol, care îi oferă lumii occidentale, o parte semnificativă din energia sa. Probabil, acest fapt explică în spatele beligeranței arabo-israelieane, și umbra marelor puteri ai lumii gata să-și apere interesele imense. Deci, conflictul se va extinde până la punctul de a deveni un conflict internațional, din cauza numeroaselor implicații ale comunității internaționale prin intermediul Consiliului de Securitate, precum și unele mari puteri. Astfel avem două sisteme diferite: un sistem de stat israelian puternic susținut de SUA și un sistem politic palestinian susținut de unele State Arabe erodate de radicalismul religios însoțit de acte extreme de violență.

Lucrare analizează obiectiv originea și complexitatea acestor situații conflictuale din Orientul Mijlociu, care constituie centrul de tensiune și inconsecvență în acestă zonă a lumii. Importanța cât și rolul conflictelor m-au motivat să fac o cercetare mai detaliată asupra acestora.

Subiectul lucrării este foarte actual și necesită o evaluare strictă, de vreme ce elementele conflictului sunt în continuă evoluție, precum intervențiile militare violente ale Israelului în Fâșia Gaza și actele de terorism ale grupărilor teroriste islamice (al-Quaeda, Hamas, Fatah etc.). Toate aceste evenimente prezintă un risc nu doar pentru zona orientală ci și pentru întreaga societate internațională. Este un subiect analizat de marile puteri, un subiect ce necesită o soluționare pașnică a tuturor disensiunilor, și care are repercusiuni drastice din urma cărora suferă populații nevinovate. Tematica conflictelor din Orientul Mijlociu, este temă de dezbateri și conferințe la nivel universitar, pentru a aduce la cunoștință studenților realitatea lucrurilor și tratarea lor.

După cum reiese din titlul lucrării, teza și-a propus să accentueze rolul Franței în problematica lumii arabe, după crearea noului stat israilean, Franța fiind unul din principalii actori implicați în soluționarea subiectului dat. Lucrarea studiază multidisciplinar evenimentele principalele și desfășurarea lor, evidențiind și argumentând prezența și participarea altor factori externi.

Scopul lucrării a fost studierea imparțială a conflictelor din lumea arabă și internaționalizarea lor, cât și rolul marilor instituții și actori politici implicați în subiect, și procedeele de anihilare a neânțelegerilor.

Obiective teoretice:

de a efectua o analiză teoretică asupra tratatelor și acordurilor internaționale referitor la problematica din Orientul Mijlociu ;

de a determina funcțiile și contribuția instituțiilor și organizațiilor internaționale, cât și a statelor;

Obiective practice:

de a analiza care au fost cele mai importante etape în procesul de soluționare a conflictului;

de a examina gradul de implicare și susținere a Franței în Orient;

de a studia rezultatele conflictului ;

Ipoteza generală

Divergențele religioase au constituit una dintre principalele cauze ale izbuncirii conflictelor din regiune, cât și interesul pentru teritoriile bogate în petrol au determinat implicarea în războaie nu doar a țărilor din Orient, dar și a țărilor din afară.

Teza conține III capitole, fiecare cu subcapitole aferente. Pentru a elucida importanța și dimensiunile conflictelor arabo-israilene, am divizat lucrarea în trei secțiuni, fiecare bazându-se pe analiza unui aspect conflictual.

Primul capitol descrie etapele dezvoltării relațiilor franco-israilene, de la crearea Israelului. Un rol esențial în stabilirea relațiilor dintre aceste două state, l-au avut conducătorii politici, unde fiecare s-a bazat pe o politică și ideologie proprie. Am enumerat principalele etape ale dezvoltării relațiilor dintre Franța și Israel, cât și factorii ce au contribuit la parteneriatele dintre ele.

Capitolul doi al lucrării, prezintă o altă dimensiune a conflictelor din Orient, și anume conflictul israelo-palestinian, care a și fost principalul focar al neînțelegerilor din zonă. Existența a două națiuni diferite pe același teritoriu, i-a determinat pe locuitori la război. Mă refer la populația palestiniană și israileană, care-și doreau independență și recunoaștere. Numeroasele războaie au dus la crearea noului stat Israel, care de acum înainte va fi susținut de Statele Unite și va duce la apariția noilor intervenții din partea țărilor arabe. Detaliat, am examinat etapele conflictului, precum și poziția Franței față de conflict.

Capitolul trei prezintă analiza riguroasă a problemelor dintre statul Israel și Lumea Arabă. Am specificat care au fost cauzele conflictelor din partea ambelor părți și care au fost interesele guvernelor în declanșarea unui război împotriva celuilalt. În a doua parte a capitolului, am prezentat rolul diplomației franceze în soluționarea și neutralizarea problemelor existente de pe teritoriile orientale.

În elaborarea cercetării pentru lucrarea de licență am considerat utilă utilizarea tuturor surselor bibliografice posibile. Având ca temă „Relațiile franco-israilene și Problematica Lumii Arabe” m-am axat pe studierea literaturii de specialitate, asupra documentelor (tratate, rezoluții, declarații, conferințe), criticilor, articolelor precum și site-urile oficiale ale statelor, care mi-au servit drep punct de reper în realizarea tezei.

Capitolul 1. Dezvoltarea relațiilor franco-israeliene: principalele etape

Istoria relațiilor dintre Franța și Israel este unică, prin expresia sa sentimentală, prin încărcătura emoțională care marchează fiecare dintre etapele sale, prin impulsurile și reluările sale, prin rupturile sau reuniunile sale, o chestiune întotdeauna pasionantă. Primii ani ai statului Israel, revin la o perioadă prosperă a acestei istorii, care a fost calificată drept „Epoca de aur”. Adesea este descrisă într-un registru emoțional, vorbindu-se de o „prietenie sentimentală”, începând cu crearea statului Israel la 14 mai 1948, sau a unui „veritabil roman de dragoste”, în următorii ani urmată de o alianță militară în 1956.

1945-1960 Epoca de Aur

Politica franceză față de Israel a fost rareori subiect de studii globale în aspectele sale politice, diplomatice și militare. Cele legate de anii 1945-1960 au fost publicate înaintea deschiderii arhivelor și se fundamentează în principal pe presă, memorii și mărturisiri orale. Ele descriu relațiile bazate pe legături sentimentale în timpul apariției Israelului și al internaționalizării problemei palestiniene la sfârșitul războiului israelo-arab în 1949. Totuși, în timpul acestei etape Franța nu se hotărăște decât în ultimul moment să voteze în favoarea planului de partajare a Palestinei, adoptat la 29 noiembrie 1947 și nu recunoaște de facto statul Israel decât un an mai târziu, după crearea sa la 29 ianuarie 1949. Studiile globale descriu apoi relațiile care par a fi de interese strategice în anii ’50 față de Egiptul lui Nasser, care amenință Israelul și în care Franța pare să recunoască sprijinul acordat rebeliunii algeriene, pentru a se transforma într-o alianță tacită în timpul crizei din Suez. Cercetările specifice au fost orientate asupra rolului partidelor politice și opiniei în timpul acestei perioade, a anilor șaizeci. Totuși istoria relațiilor diplomatice și militare a fost subiectul unor studii fragmentate și limitate la perioade de tranziție. Istoria relațiilor militare se concentrează exclusiv asupra apropierii franco-israeliene, în ajunul războilui din Suez. Ea a fost profund reînnoită de istoriografia israeliană în urma declasificării arhivelor în Israel la sfârșitul anilor 1990. Autorii au putut pune în evidență veșnicile ezitări ale guvernului israelean de a face legături cu Parisul și de a obține garanții politice și militare de la Washington.

Debutul Relațiilor franco-israeliene

Anul 1945 a fost reținut de David Lazar și Tsilla Hershco pentru a sublinia schimbările celui de-al Doilea Război Mondial. Tsilla Hershco începe studiul său asupra politicii franceze referitor la Israel prin examinarea documentelor Comitetului de Studii pentru afaceri evreiești, fondat la Quai d’Orsay în timpul conferinței de pace. Fără abordarea Szoah-ului, Comitetul nu formulează nici o poziție nouă asupra sionismului.

Michel Bar-Zohar a ales anul 1948 și crearea statului Israel în teza sa pentru a descrie relațiile bilaterale. Frecvent, internaționalizarea problematicii palestiniene în 1947 a reținut atenția istoricilor pentru a analiza poziția Franței în cadrul ONU, față de partajare apoi atitudinea sa după crearea Israelului și izbucnirea războiului israelo-arab.

Anul 1946 reprezintă o perioadă mai pertinentă, din două motive. În primul rând, anul 1946 marchează întâlnirea Franței cu sionismul. Chaterine Nicault a demonstrat că de la întâlnirea cu Theodor Herzl la primul congres sionist de la Basel în 1897, Franța a demonstrat dezinteresul în mișcarea sionistă, văzută cu neâncredere după declarația Lordului Balfour (Anexa 1) din 2 noiembrie 1917 ce prevedea stabilirea unui cămin național pentru poporul evreu în Palestina.

Într-al doilea rând, această schimbare este inițiată în mod dramatic de sioniști. Ca rezultat, în 1946 David Ben Gourion, președintele executivului agenției evreiești se exilează temporar la Paris, unde decide să activeze rețelele franceze, să elaboreze legături cu iudaismul francez și să intre în contact cu conducătorii politici. Parisul este deci văzut ca o bază posterioară revoltei armate declanșate în Palestina contra autorităților mandatare. Totodată, este promovată ca fiind capitala europeană a imigrării ileagale evreiești, care găzduiește congresul executivului Agenției evreiești și devine de asemenea vitrina politică pentru mișcarea sionistă revizionistă. La acestă dată Agenția evreiască funcționează precum un guvern oficial pentru Yishuv, comunitatea evreaiască în Palestina, care dispune de instituții politice și militare.

Charles De Gaulle – o nouă viziune

Întoarcerea generalului de Gaulle în 1958, marchează o întorsătură a relațiilor dintre Franța și Israel. Generalul stimulează o profundă schimbare în practica și conceptul politic asupra relațiilor cu Israelul. Luând decizia de a înconjura relațiile diplomatice mai discret și de a slăbi legăturile puternice existente cu Israelul în cooperarea militară și nucleară, generalul preferă apropierea de lumea arabă, distrugând relațiile create de ultimele guverne a celei de-a IV-a Republici. Cu toate acestea deciziile sale nu-și au efectul imediat. Sfârșitul anului 1959 s-a impus a fi termenul limită, atunci când două procese au schimbat orientarea definitivă a relațiilor franco-israeliene.

Primul, este cel al ridicării ipotecare algeriene. Discursul despre autodeterminarea Algeriei, la 16 septembrie 1959, marchează o inflexiune majoră în politica gaulistă. Oferind posibilitatea de a vedea o independență în Algeria, generalul de Gaulle se pregătește să restabilească legături cu lumea arabă. Discursul său provoacă doar o criză, care trebuia să conducă la triumful prezidențialismului. Procesul de reordonare comis de către general la reântoarcerea sa la putere și continuarea înființării instituțiilor celei de-a V-a Republici la începutul anului 1959, este finalizată. Prin urmare de Gaulle are toata autoritatea pentru a conduce bine politica sa față de Israel. Crizele care apar în toamna anului 1959 între Franța și Israel și sfaturile oferite de către noul ambasador al Franței la Tel Aviv mărturisesc o schimbare majoră.

Anii 1945-1959 sunt cei al profundelor schimbări pentru Franța și Israel. Franța celei de-a IV-a Republici, este condusă de o generație politică marcată de trei umiliri: Munchen, înfrângerea din 1940 și Vichy. Pierderea mandatelor în Siria si Liban în 1945 a fost primul atac la Imperiul colonial. Plecarea ultimilor soldați din Liban în 1946, înseamnă ștergerea sa din Orientul Mijlociu, de unde apar preliminariile Războiului Rece. Ea se prezintă precum o putere căzută, raportând la ONU ambițiile unor politici de influență. În pofida recuperării sale, regimul rămâne instabil și inadaptat față de schimbările războiului rece și decolonizării. Mult timp supusă infuenței americane, Franța are veleități de independență în anii ’50 și riscă pentru diplomația canonierelor după naționalizarea Canalului Suez în 1956, aparându-și interesale sale coloniale alături de Marea Britanie și Israel. Criza din Suez provocând dezafectarea sa pe scena internațională și stergerea sa din Orientul Mijlociu, precum și o gravă criză de încredere a Alianței Atlantice, angajează ultimele guverne a celei de-a IV-a Republici să contesteze Alianța, să se reorienteze asupra Europei și să aleagă o politică de independență bazată pe forța nucleară. Aceste mari opțiuni au fost preluate de către de Gaulle, la reîntoarcerea sa la putere în 1958. Cu toate acestea, ele rămân insuficiente Franței pentru a-și recâștiga statutul de Putere în timp ce războiul din Algeria continuă să oprime relațiile externe.

Anii 1946-1956 sunt pentru Israel cei ai construcției sale statale, ai apărării față de vecinii săi arabi și al apariției pe scena internațională. Internaționalizarea problematicii palestiniene, a dus la votarea partajării de către ONU, la 29 noiembrie 1947, la sfârșitul mandatului britanic. Partajarea este de asemenea recunoscută de către SUA și URSS. Dar confruntarea cu statele arabe este imediată. Războiul civil declanșat la scurt timp după adoptarea planului de partajare a Palestinei se transformă într-un război deschis cu invazia tuturor statelor arabe în ajunul proclamării. Nu se încheie un armistițiu decât în 1949, care are aerul unei păci nereușite. Consensul americano-sovietic născut în timpul războiului rece se dezintegrează în 1950, după declanșarea războiului din Coreea. Israelul, care adoptase până acum o doctrină de non-identificare, se îndreaptă spre blocul de Vest. Antagonismul arabo-israelian se intensifică în paralel, trecând de la un război de frontiere la începutul anilor ’50 la perspectiva unui război total în 1955, anul intrării URSS în Orientul Mijlociu. Israelul care se apropiase de Franța, participă în secret la operațiunea din Suez, lansând preventiv un război împotriva Egiptului, pretext al intervenției franco-britanice. Victoria sa militară, sancționată de un eșec politico-diplomatic, il obligă să-și retragă trupele din Sinai și din Fâșia Gaza. Amenințat de rivalitățile inter-arabe, Israelul păstrează alianța cu Franța, consolidând în același timp angajamentul său în câmpul occidental și deschizându-se statelor din blocul afro-asiatic.

1.3. 1967 Perioada Marilor Neînțelegeri

Conflictul din Suez si Războiul de Șase Zile au dus la schimbări în viața politică și socială franceză. Ajuns la putere în 1958, generalul de Gualle a înființat cea de-a Cincea Republică și a pus sfârșit a ceea ce numea ironic „regimuri de partid”. Și-a încheiat activitatea sa de decolonizare în Africa neagră și Magreb. Sfârșitul războiului algerian, în 1962, a schimbat profund imaginea Franței. Diplomația franceză ușurată de litigiile algeriene, reînvie în marile capitale arabe.

Începând cu 3 aprilie 1962, Consiliul Ligii arabe își exprimă dorința de a deschide noi relații echitabile si avantajoase, nu doar cu Algeria dar și cu restul lumii arabe. Drept urmare, Egiptul eliberează diplomații francezi acuzați de spionaj și cu un an mai târziu capitalele își reîncep activitățile diplomatice. În timpul vizitei regelui Hussein al Iordaniei la Elysée în 10 septembrie 1963, de Gaulle a subliniat despre „tendința reciprocă a Franței cu lumea arabă din Orient, de a reînnoi între ele raporturi deosebit de aproapiate […] care probabil corespund cu natura lucrurilor și oamenilor din ambele părți”.

Această reechilibrare face parte din perspectiva amplă a strategiei gauliste, care a condus Franța la adoptarea unei atitudini critice față de Statele Unite, practicând o deschidere spre URSS. Cu toate acestea, Franța nu râvnește să-i răspundă prielnic cererii Egiptului, care dorește să beneficieze de un ajutor concordant în domeniul nuclear, de care profită Israelul. Apropierea de statele arabe nu denotă răcirea relațiilor franco-israeliene. Parisul se arată deschis reînnoirii anumitor acorduri comerciale dintre statul ebraic si CEE. În plan militar, Franța nu-și respectă angajamentele, în livrarea avioanelor Mirage III, dar înregistrează noi comenzi. Ceva mai târziu istoricul și diplomatul israelian Elie Barnavi va comenta “Astfel am câștigat Războiul de Șase Zile, datorită avioanelor franceze”.

Echilibrul dramei algeriene a dus la liberarea diplomatiei franceze, transformând profund societatea. Chiar dacă războiul colonial a luat sfârșit, rănile acestui fenomen se simt prezente, în special în rândul imigranților magrebieni. Au loc tulburări demografice în metropolă, în urma migrației masive din nordul Africii. Aceste migrații vor schimba demografic și cultural comunitatea evreiască franceză.

1.3.1. Reformele Războiului

Mișcarea cumplită își are începutul în toamna anului 1966, atunci când Israelul amenință Siria, acuzată de înarmarea fedayin-ilor palestinieni și de răspândirea represaliilor. Amenințarea prinde contur în primăvara anului 1967, odată cu distrugerea de către israelieni a patru avioane de luptă siriene, în apropiere de Damasc. Ca replică, la 15 mai, Naseer decretează mobilizarea armatei egiptene și cere secretarului general al ONU sa-și retragă căștile albastre prezente în Sinai din 1956. La 22 mai el decide să organizeze o blocadă în Golful Akada. Pentru mulți observatori, acest fenomen reprezenta mișcarea de ascensiune a controlului, care-i permitea asumarea responsabilităților de lider în lumea arabă.

Din partea sa, Franța încearcă careva medieri, însă toate sortite eșecului. De Gaulle încearcă să afișeze o strictă neutralitate care se opune tradiției pro-israeliene precedentei Republici și care își are activitatea în câmpul națiunilor occidentale. La ieșirea din Consiliul de miniștri la 2 mai, purtătorul de cuvânt al guvernului citește comunicatul care prezintă poziția franceză : „Franța nu este angajată în nici un titlu și nici un alt subiect cu statele în cauză, […]. În consecință, statul care, primul, va aplica armele nu va avea nici aprobare, nici susținere”. Totodată, de Gaulle decide embargoul asupra tuturor amelor franceze destinate în Orientul Mijlociu. Prevedere care afectează doar guvernul israelian.

În zilele precedente se instalează o atmosferă pasionantă în opinia franceză. Au loc manifestații în stradă, un fenomen nou, ca urmare a dinamismului comunității evreiești de origine magrebină. Aceasta provocând războiul de Șase Zile pe Champ-Elysées.

În Orientul Apropiat, în șase zile, aramatele egiptene, iordaniene și siriene au fost zdrobite de către armata israeliană, care va controla de acum încolo ansamblul teritoriilor istorice ale Palestinei. Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est devin teritorii cucerite. Războiul de Șase Zile nu a schimbat doar harta conflictelor, dar și termenii de beligeranță. Lupta statelor arabe a dus la alegerea de către palestinieni a unui traseu de autonomie politică și de a se elibera de orice tutelă statală. Începând cu iunie 1967, conflictul încetează să mai fie israelo-arab pentru a deveni cu adevărat israelo-palestinian.

Zece zile după sfârșitul ostilităților, de Gaulle definește ceea ce va fi de durată doctrina franceză, înainte de a fi cu câteva luni mai târziu și poziția Consiliului de Securitate ONU: „Franța nu-și asumă nici o schimbare realizată pe aceste teritorii prin acțiuni militare”, această poziție nefiind acceptată de către evrei.

1.3.2. Apropierea arabă

La conferința de presă din noiembrie 1967, câteva cuvinte controversate au eclipsat mulțimea. Două fraze merită a fi raportate, deoarece ele accentuează viziunea gaullistă și o reînscriu într-o tradiție franceză : „Cea de-a cincea Republică este degajată față de Israel, având relații speciale și apropiate pe care regimul precedent le-a stabilit cu acest stat, și au fost aplicate în detrimentul destinderii în Orientul Mijlociu […]. Odată aplicate în cazul algerian, am reluat cu poporul arab din Orient aceeași politică de prietenie, de cooperare pe care le-a avut Franța timp de secole în această parte a lumii, și al cărui motiv și sentiment fac ca acestea să fie una dintre bazele fundamentale ale politicii noastre externe.”

Pentru de Gaulle, ce-a dea cincea Republică condusă de SFIO, nu a fost decât o paranteză în istoria diplomatică a Franței. Dacă socialiștii timpului dat nu ar fi dezvoltat o relație pasională cu Israelul, ruptura Franței cu lumea arabă ar fi fost epuizată de mult timp. Fără îndoială aceasta datează de la stabilirea madatului britanic în 1920. Creșterea mișcării de independență în Maghreb, apoi războiul din Algeria au făcut ulterior apropierea imposibilă. În 1967, de Gaulle își manifestă dorința de a relua ceea ce numim „politica arabă franceză”. Politica gaullistă reprezintă mai întâi de toate un gest și cuvinte alese pentru a lovi irealitatea. Lumea arabă nu a fost niciodată nepăsătoare acestor gesturi. Conferința din noiembrie 1967, din acest punct de vedere, mobilizează toate dispozitivele. Cu o aluzie susținută „poporului de elită, siguri pe sine și dominatori”, generalul se plasează subit de partea arabă. De neînțeles în Occident, și prin urmare șocant, aceste cuvinte se potrivesc perfect cu viziunea palestiniană.

Deoarece în 1967, de Gaulle a înțeles rapid locul simbolic a problematicii palestiniene, care va fi de acum înainte în centrul noii „politici arabe” a Franței. Repoziționarea diplomatică a Franței în Orientul Apropiat și Mijlociu se face în mod evident de către o politică de independență față de blocul Atlantic, exprimându-se în schimb fără echivocitate. „Campionul” decolonizării, care este numit și „omul Rezistenței”, și care mai mult decât atât dă o lecție de imperialism americanilor prinși în războiul din Vietnam, este în sine un simbol al cărui cuvânt rezonează puternic în lumea arabă. Ulterior, Yasser Arafat nu va uita niciodată să-l menționeze pe de Gaulle, mai ales pentru ași exprima saluturile sale „de Gaulle israelian”, capabil să încheie „pacea celor curajoși”.

În mod ciudat această inversiune diplomatică și discursul generalului au provocat mai multe tulburări în cadrul comunității evreiești din Franța cât și în Israel. Liderul partidului socialist israelian Likoud Mohamed Begin, chiar a considerat că aprecierea gaullistă în privința evreilor „exprima mai degrabă admirația și diferența”. Este totuși adevărat că marea cotitură din 1967 în plus și importanța dată de acum înainte problemei palestiniene vor marca o ruptură profundă între Franța și Israel, și vor conduce statul evreu în căutarea altor aliați. Marea idilă cu SUA înceapea, o idilă însoțită de un considerabil ajutor economic.

Politica arabă a cărei axă, cel puțin simbolic, o reprezintă problema palestiniană, a fost prelungită de către primii doi succesori ai generalului: Franța lui George Pompidou, apoi a lui Valéry Giscard d'Estaing, care au pus întotdeauna accent pe soluționarea globală a conflictului israelo-arab cuprinzând și o rezolvarea a problemei palestiniene. Acesta este și motivul reticențelor față de diversele planuri americane ce vizau limitarea intrerpretării rezoluției 242 a Națiunilor unite, și care prevedeau retragerea totală a Israelului de pe teritoriile ocupate militar.

După înfângerea arabă din 1973, Egiptul și Iordania avuseră tendința de a semna o pace separată cu Israelul. Ceea ce se întâmpla abia în 1979, după procesul de la Camp David, când președintele egiptean Anwar Al-Sadat și prim-ministrul israelian, Muhamed Begin, au semnat un tratat de pace sponsorizat de către Statele Unite ale lui Jimmy Carter. Pacea a devenit posibilă pentru prima putere arabă, chiar dacă problema palestiniană nu a fost rezolvată. În decursul anilor următori, un pic asemănător anului 1967, deși cu o intensitate mai mică, guvernul francez a rezistat unei opinii publice prelucrate de presă.

Dar în ansamblu, „politica arabă”, care, de asemenea, s-a îmbogățit din dividendele comerciale, a avut efecte foarte limitate. Franța nu a încetat niciodată a fi un partener important Israelului. În plus, această politică a fost împiedicată de către lumea arabă în sine. Franța, într-o oarecare măsură, a visat la realizarea pan-arabismului. Conform acțiunilor simbolice ale Franței, audierilor diplomatice, țările arabe au revenit la imaginea unei lumi divizate. Pacea de la Camp David ilustrează această stare a lucrurilor. În timp ce Parisul încerca să impună palestinienii în concertul internațional, cea mai influentă capitală arabă îi sacrifica în interesele personale, transformând toată politica arabă într-o himeră.

1.4. Pompidou și VGE: Pauza

La 24 decembrie 1969, la începutul mandatului lui Georges Pompidou, Mossad fură (cu complicitatea unor ofițeri francezi) cinci corăbii de război achiziționate de către statul evreu, dar ținute sub embargo în portul Cherbourg. Inițiativa provoacă un incident diplomatic în contextul oricum deja foarte tensionat. Spre deosebire de predecesorul său ilustru și alți numeroși miniștri din guvern, Pompidou nu a participat în nici un fel la Rezistență, având o relație complexă cu trecutul. Mai mult decât atât, consolidarea legăturilor economice și militare cu statele arabe continuă, astfel, în 1970, Franța a semnat un contract enorm de vânzare de 110 avioane de vânătoare Mirage, cu Libia lui Gaddafi, uluitoare avioane de luptă care se alătură flotelor siriene și egiptene în timpul războiului din Yom Kippur în 1973. Acest conflict, precum și șocul petrolier care urmează, cât și de acum înainte alianța puternică între Washington și Ierusalim, adâncește și mai mult decalajul dintre Franța și Israel.

Perioada președintelui Valéry Giscard d'Estaing reprezintă „epoca de gheață”, în relațiile cu Israelul. Are loc semnarea unui contract de vânzare de energie de la centrala nucleară franceză, cu Irakul lui Saddam Hussein în 1975. O altă dovadă a apropierii de lumea arabă, este refuzul președintelui de a-l extrăda pe teroristul Abu Daoud (organizatorul masacrului la Jocurile Olimpice de la Munchen). De asemenea, el manifesta indiferență în fața atacurilor antisemite (1980) și refuză să viziteze Israelul.

Statul evreu vede în acel moment, în Franța un vechi aliat convertit unei ostilități evidente. La rândul său, Parisul reproșează liderilor israelieni, considerându-i imobili sub Yitzhak Rabin și aventurieri sub Menahem Begin. Când președintele Giscard d'Estaing părăsește Elysee-ul, fiind convins că înfrângerea sa electorală se datorează unui lobby sionist, relațiile franco – israeliene rămân a fi foarte proaste.

1.4.1. François Mitterrand și Jacques Chirac: echilibrul

Este interesant de constat că perioada ce începe cu François Mitterrand și cea urmată de Jacques Chirac, este văzut de mulți activiști pro-israelieni și pro-arabi ca un dezechilibru, în detrimentul cazurilor respective. Cu toate acestea, în cazul în care se face efortul de a se extrage dintr-un anumit maniheism, vom vedea că perioada în cauză este în contradicție cu toate aspectele legate de echilibru.

Cultural și spiritual mai aproape de Israel decât predecesorii săi, sensibili în egală măsură la problema palestiniană, François Mitterrand instaurează de la alegerea sa în mai 1981 un nou climat: susține Israelul în progresele sale cu privire la problema palestiniană, în special prin intermediul unei conferințe internaționale, el depășește obiecțiile puternice ale Quai d'Orsay și vizitează official Israelul, fapt fără precedent pentru un șef de stat francez (martie 1982).

Cu toate acestea, el trimite nave franceze să-l evacueze pe Yasser Arafat din Beirut și Tripoli în 1982 și 1983. Președintele francez evocă teritorii „disputate” și nu “ocupate”, dar vrea să lege politic procesul invaziei irakiene din Kuweit (02 august 1990), în soarta lor.

În plan economic și tehnologic, François Mitterrand stimulează o adevărată renaștere a relațiilor bilaterale (deschiderea Casei Franța-Israel în 1993), fără să cedeze presiunilor din partea câtorva regimuri arabe. Acoperirea energetică a Franței nu mai este asigurată majoritar de petrol, iar aprovizionarea cu aur negru se diversifică. Sfârșitul anilor 1985-1990 sunt cei împotriva socului petrolier, dar nu se diminuează nici volumul de schimburi comerciale, inclusiv aupra vânzărilor de armament greu.

Ar trebui reamintit faptul că în 1993, în timpul coabitării, ministrul Apărării, François Léotard face o vizită oficială în Israel și relanseză cooperarea militară cu această țară. În cele din urmă, Franța va fi absentă la Conferința de la Madrid, în octombrie 1991, cât și la Acordurile de la Oslo în septembrie 1993.

Dar acest eșec diplomatic global, dacă-l traducem prin omniprezența americană în Orientul Mijlociu și, probabil, lipsa de claritate a diplomației franceze, nu demonstrează că epoca lui Mitterrand nu a contribuit la o adevărată îmbunătățire a relațiilor franco-israeliene.

Președintia lui Jacques Chirac se desfășoară sub auspicii relativ similare, prin contraste aparent puternice, prin fapte pro-arabe (prin celebrul incident în timpul vizitei sale la Ierusalim în 1996, prin împotriviri asupra guvernului Ehud Barak în octombrie 2000 la Paris, prin prezența președintelui la Damasc, pentru funerariile celui mai nemilos dictator sirian Assad), dar și fapte pro-israeliene (festivitatea dedicată celei de-a 50-a aniversare a Israelului sub patronajul Președinetelui, vizita oficială a Primului-ministru naționalist israelian și vizita de Stat a președintelui Israelului). Aceste vizite vor marca o etapă importană și simbolică în dezvoltarea și consolidarea realțiilor franco-israeliene atât în plan economic cât și cultural. Între 2000 și 2003 are loc, de asemenea, o tensiune în jurul proliferării actelor anti-semite în Franța, lăsând o impresie de neseriozitate în Israel, a autorităților franceze asupra acestui fenomen.

La Elysée, în acel moment sunt nedumeriți de acuzațiile iresponsabile de anti-semitism exprimate de unii jurnaliști și politicieni israelieni. Tensiunea va scădea odată cu vizita de Stat reușită a președintelui Moșe Kațav la Paris în 2004, apoi cu cea a Primului-ministru Ariel Sharon, în 2005, chiar înainte de îndepărtarea din Fâșia Gaza. De fapt, sub președinția lui Chirac se confirmă și se întărește fenomenul deja apărut sub președinția predecesorului său: fără a se apropia de pozițiile israeliene asupra unor probleme controversate, Franța nu mai condiționează o apropiere de natură diplomatică cât și volumul schimburilor comerciale cu Israelul.

Capitolul 2. Conflictul israelo-palestinian și poziția Franței

De ani de zile două popoare împart același vis. Ambele vor să trăiască în pace pe această mică bucată de pământ care, în ciuda dimensiunilor sale mici, prezintă subiectul unor controverse exprimate prin violență. Ierusalimul, orașul tuturor acestor controverse, este dificil să fie împărțit. Pentru că vorbim mereu despre aceste tensiuni, violențe și atentate în mod repetat în această zonă atât de fragilă, este necesar să înțelegem ceea ce se întâmplă și modul în care oamenii au ajuns acolo unde sunt.

Dorința de a crea un stat evreiesc

Voința comunității evreiești de a se stabili permanent pe un teritoriu, le aparține încă din secolul al XIX-lea. Prin urmare la sfârșitul acestui secol, primul Congres evreiesc (sionist), va evoca această idee. În timp ce Palestina încă făcea parte din Imperiul Otoman, Congresul Sionist din 1897 propune crearea unui cămin evreiesc, promotorul acestei idei fiind Theodor Herlz. Pentru a realiza acest lucru, câteva recomandări sunt făcute evreilor, care trebuiau să permită accelerarea realizării aceastei dorințe. Iată câteva:

• Dezvoltarea unui sentiment național evreiesc, care ar permite fondarea unei țări reale, a unei națiuni unite.

• Obținerea avizelor guvernamentale: aceasta ar elimina orice formă de opoziție.

• Încurajarea colonizarării Palestinei.

Dar evreii și palestinienii nu sunt singurii preocupați de această idee. Marea Britanie, câștigătoare asupra Imperiului Otoman, vrea să păstreze o aderență de deținere în această zonă, din cauza resurselor de petrol teritoriul va fi pus, prin urmare, sub mandat britanic până în 1948. Astfel, guvernul britanic va promite în 1917 crearea unui “cămin național evreiesc”. Această promisiune este cunoscută sub numele de Declarația Balfour. Aceasta are loc înaintea unor personaje bogate (cum ar fi familia Rothschild), în special din cauza implicării acesteia în finanțarea războaielor britanice. De asemenea, trebuie remarcat faptul că această declarație nu pledează pentru crearea unui stat evreiesc, ci a unui “cămin” simplu, se dorea doar rezervarea unei părți teritoriale, care le va permite să se instaleze liber.

De ce evreii au vrut să “colonizeze” Palestina?

Ierusalimul, un oraș sfânt pentru trei religii (musulmani, creștini și evrei), este un loc foarte simbolic pentru fiecare dintre ele. Este disputat timp de secole, care și în ziua de azi prezintă o zonă de conflict. Evreii cred ca au legitimitate pe teritoriu, pentru că istoria lor este înrădăcinată cu aceste locuri. Zidul Plângerii este o dovadă, deoarece este o rămășiță a Templului din Ierusalim, distrus în timpul dispersării poporului evreu. Evreii au visat mereu la o întoarcere la rădăcinile lor religioase.

De ce problema s-a răspândit la nivel internațional?

Zona este un butoi de pulbere atât la nivel local cât și la nivel internațional. Teritoriul are într-adevăr o poziție strategică: Canalul Suez sau Golful Persic leagă Europa de Africa și Asia, și permite transportul comercial. Dar este, de asemenea, o zonă strategică din cauza petrolului, asigurând 35% din producția mondială de petrol. Parțial pentru aceste motive marile puteri internaționale îi dau o mare importanță. Dar acest lucru a inflamat situația, deoarece diferite interese sunt în joc.

Crearea statului Israel

Statul Israel nu a fost construit într-o zi. În ciuda declarațiilor de la începutul secolului, nu a fost decât la mijlocul secolului când se va întâmpla. Marea Britanie, care nu știe cum să rezolve problema, propune înaintarea ei la ONU. Această organizație va emite o rezoluție în 1947 pentru împărțirea între statul arab și statul evreu. Această diviziune este stabilită după cum se arată pe hartă (Anexa 2).

Ca răspuns la această împărțire, statele arabe au declarat război statului evreu în 1948. Acesta este primul război arabo-israelian. Din acest război iese învingătoare o țară israeliană, al cărui teritoriu este extins, și o țară palestiniană slăbită, dezmembrată: Egiptul ia o parte din Fâșia Gaza, Iordania și Israel își iau, de asemenea, partea lor. Drept consecință a războiului apare problema refugiaților palestinieni, care și-au pierdut țara.

Criza canalului Suez

Confruntându-se cu sosirea evreilor pe teritoriul care a aparținea arabilor, o mare mișcare în sprijinul palestinienilor își face apariția. Astfel, Egiptul se va declara purtătorul de cuvânt al cauzei arabe. Președintele său, Nasser, va dezvălui apoi importanța acestuia prin deciziile sale strategice influente.

În timp ce un val de decolonizare se întinde pe continent și asistăm la o creștere a naționalismului, Nasser solicită un împrumut, în scopul de a construi barajul Aswan Dam. Statele Unite și Marea Britanie au fost de acord să împrumute bani Egiptului, dar comportamentul acestei țări îi va deranja. Prin urmare Egiptul primește arme de la Uniunea Sovietică, recunoaște China comunistă.

El s-a alăturat Mișcării Țărilor Nealiniate. Astfel, Egiptul caută alte surse de finanțare, decizând să naționalizeze Canalul Suez, care îi va da banii pentru construcția barajului. Canalul este un loc de puncte de trecere comerciale majore, încât Marea Britanie ar putea fi afectată, precum și Franța.

În ciuda dorinței inițiale de a interveni militar pentru a reproduce această decizie, Statele Unite și Marea Britanie au decis să meargă prin intermediul ONU, pentru a evita alimentarea naționalismului arab provoacând un război.

Un plan secret este apoi pus în aplicare: Franța, Marea Britanie și Israelul decid să atace Egiptul și să lanseze un ultimatum, cerând Egiptului să se retragă de pe ambele părți ale canalului. Nasser a refuzat să cedeze. ONU condamnă Franța și apoi Marea Britanie și ordonă retragerea. Căștile albastre au fost trimise pentru a verifica dacă decizia este respectată. Acest episod a crescut puterea și credibilitatea lui Nasser în lumea arabă, fiind considerat lider.

2.1.5 Războiul de 6 zile

Premizele acestui război încep cu dorința Israelului de a relua un proiect de dezvoltare a bazinului râului Iordan, aceste ape fiind împărtășite de către Siria, Iordania și Liban. Chiar dacă aceste țări găsesc un interes oarecare în amenajarea acestor ape, ei au decis să nu susțină Israelul în proiectul său. Ca urmare, pentru a permite Israelului să-și reia proiectul, se va face recunoașterea statul Israel, pe care aceste state arabe o refuză.

Siria organizează deturnarea afluenților Iordaniei pentru a contracara voința israelienilor. La rândul său, Egiptul lui Nasser a interzis accesul israelian la Golful Aqaba. Astfel Liga Arabă se va constitui, în jurul Egiptului, Siriei și Iordaniei. Ca răspuns la începutul unui atac, Israelul a lansat un “război preventiv”, în 1967. Țara obține o victorie rapidă, în urma căreia obține achiziționarea Fâșiei Gaza.

2.1.6 Războiul din Kippur

Din moment ce nimeni nu știe cum să rezolve problema, revenim din nou la ONU. Se adoptă Rezoluția 242(Anexa 3), care are drept scop recunoașterea de facto a Israelului. Dar din partea Israelului se consideră că recunoașterea a avut deja loc în 1947, pe de altă parte, arabii refuză să negocieze terenul care le aparține. ONU, cu toate acestea, nu poate face nimic, deoarece SUA folosește dreptul de veto pentru a contracara decizia.

Între timp, Yasser Arafat devene președinte Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Organizația dorește să se emancipeze Iordania, Siria și Egiptul, și folosește diplomația în locul violenței. Considerată prea pacifistă, unele grupuri extremiste vor forma și utiliza terorismul (pirații de aer) pentru a alerta comunitatea internațională.

Situația este atenuată de către orice organizație, Egiptul lansează un atac asupra Israelului în 1973, în timpul sărbătorii de Yom Kippur, cea mai importantă sărbătoare evreiască. Evreii nu s-au așteptat, dar au ripostat rapid. ONU va interveni în cele din urmă pentru a ordona încetarea focurilor.

Războiul s-a terminat, dar comunitatea internațională persistă în căutarea unei soluții permanente a conflictului. Uniunea Sovietică vrea să-și ajute aliatul egiptean, în timp ce Statele Unite nu vor să scape gloria. Prin urmare, acestea se vor pune în față, pentru a arăta sovieticilor importanța lor în această problemă. Statele Unite se vor bucura, astfel, de declinul Uniunii Sovietice, impunându-se ca mediatori. Ei vor încerca apoi să se schimbe tendința în favoarea lor, în calmarea tensiunilor pentru a menține dominația în zonă. Acesta este modul în care reușesc să facă ambele părți să negocieze.

Acordurile Camp David au fost semnate în 1978 între Egipt și Israel. Egiptul recunoaște prin aceste acorduri existența Israelului. În schimb Israel trebuie să se retragă din Sinai.

În ciuda acestor asigurări, palestinienii nu au recunoscut existența Israelului, iar conflictele continuă.

2.1.7 Operațiuni de pace în Galileea

Liban va dobândi în ochii Israelului un oarecare interes. Această ultimă remarcă, într-adevăr va influența regiunea, OEP-ul se postează pe bazele libaneze pentru a efectua raiduri și Siria ocupă Libanul. Libanul reprezintă un obiectiv strategic pentru Israel, deoarece este necesară evacuarea palestinienilor din Liban și oprirea atacurilor provenite din bazele libaneze.

Prin urmare, Israel intră în sudul Libanului în 1982, aceasta va fi operațiunea de pace din Galileea. Libanezii și israelieni vor evacua, astfel, OEP-ul și armata siriană. Acest succes îi va încuraja să semneze relativ repede un tratat de pace cu Liban în 1983. Israel se retrage din țară, dar își păstrează o prezență militară în sud până în anul 2000. În cele din urmă, Siria va realiza revenirea în Liban.

2.1.8 Intifada

Intifada înseamnă “revoltă”, în limba arabă. Deci, răscoala declanșată în 1987 va da naștere conflictului, după coliziunea dintre un camion israelian si o mașină palestiniană. Alături de OEP-ul moderat se vor pune în aplicare și alte mișcări mai violente, cum ar fi Fatah. Palestinienii, entuziasmați de ideea evacuării israelienilor, deschid calea pentru revoltă. Prin urmare, în acest incident, tensiunile au continuat să crească.

Acest revoltă care a durat mai mult de patru ani a demonstrat lumii amploarea și importanța problemei palestiniene. Mișcarea a ridicat într-adevăr reacții de compasiune, deoarece represiunile ocupației israeliene au fost uneori violente. OEP, la rândul său, intra în negocieri care vor duce, treptat, la sfârșitul mișcării.

2.1.9 Războiul din Golf

Irakul invadează Kuweitul, în 1990, și bombardează Israelul. Pe lângă nevoia de a-și umple fondurile, Irakul vrea să se plaseze împotriva statelor artificiale, precum Israel. Operațiunile Scuturi de Deșert și Furtuni de Deșert, vor reuși în decursul a doi ani de luptă. Kurzii și șiiți vor fi sacrificați.

Coaliția i-a determinat pe kurzi să se revolte, în cele din urmă ei vor fi uciși. Dar Saddam Hussein, dictatorul epocii, a fost condamnat la moarte, chiar dacă acest tip de pedeapsa a fost interzisă în Irak, după un proces important care a avut loc până în 2006. Aceasta însemna judecarea lui pentru crimele împotriva umanității (precum Holocaustul), dar, de asemenea, și pentru genocid (masacrul unor populații specifice, precum șiții). Un tribunal special irakian a fost înființat, a cărui autoritate a fost contestată, pentru că a fost înființată special pentru a rezolva această problemă.

În cazul în care Israelul ar riposta, atunci toate statele arabe vor sprijini Irakul, în lupta sa împotriva Israelului. În cele din urmă, tactica israeliană susținută de o coaliție largă, a fost de a nu răspunde la fel, ceea ce va împiedica Irakul să se retragă. Această coaliție, mai mult de jumătate formată din bărbați și 34 de țări care în cele din urmă au pus capăt războiului în 1991. Din acest moment, Saddam Hussein nu mai este un aliat al Statelor Unite.

În ciuda conflictelor, vor avea loc întâlniri între israelieni și palestinieni. Prima vizită oficială a avut loc la Madrid, dar de multe întâlniri secrete vor fi stabilite. Statele Unite încearcă să readucă cele două țări la negociere. Apoi, acordurile de la Oslo, vor da un rezultat favorabil conflictului.

2.1.10 Acordurile de la Oslo

O întâlnire a avut loc între reprezentanții OEP și Israel în 1993, aceasta va duce la Acordurile de la Oslo. Recunoașterea reciprocă a două state este stabilită. Dar aceste acorduri prevăd măsuri destinate aducerii păcii între cele două popoare. Se așteaptă retrocedarea Fâșiei Gaza palestinienilor, precum și acordarea unei zone palestiniene de 62km2 în jurul Ierihonului. Acordurile Oslo vor merge încă mai departe. Declarația de principiu a fost semnată în prezența lui Yasser Arafat, președintele OEP-ului, președintele american Bill Clinton, și Yitzhak Rabin, prim-ministrul israelian.

Dar seria de conflicte persistă, au loc atentate sinucigașe în Israel, încât violențele radicalizează israelienii, însoțite de sentiemente de ură și nedreptate. Astfel, Israelul în frunte cu Binyamin Netanyahu, se opune de la bun început Acordurilor de la Oslo, ceea ce a dus la o înghețare a relațiilor.

Benjamin Netanyahu, președintele Likud (partid politic de dreapta liberal și conservator), prim-ministrul Israelului 1996-1999, este contra față de Acordurile de la Oslo și respinge crearea unui stat palestinian. El vrea să mențină zonele de control în teritoriile palestiniene și chiar să consolideze anumite locații. Pozițiile sale ferme cu privire la problema palestiniană duce la închiderea treptată a relațiilor cu Palestina. Negocierile sunt înghețate.

Învins la alegerile din 1999, își lasă locul lui Ehud Barak (Partidul Muncii, și, prin urmare, acest partid va concluziona Acordurile de la Oslo). Astfel, găsim o pace relativă.

2.1.11 Camp David și a doua intifada

Summit-ul are loc în anul 2000, în prezența lui Bill Clinton, Yasser Arafat și Yitzhak Rabin. Acesta ar trebuie să aducă reconcilierea obținută cu câțiva ani mai devreme. Dar acest summit nu reușește să sigileze o afacere între cele două țări, deoarece una credea că nu i s-au acordat suficiente, cealaltă credea că au făcut deja concesii destul de multe. Lucrurile se agravează cu atât mai mult, cand Ariel Sharon a mers la Muntele Templului (legătură sfântă a islamului) în Ierusalim, care va inflama în mod natural situația, înfuriindu-i pe palestinieni.

Deci cea de a doua Intifada se pregătește. Aceasta va face numeroase victime, sfâșiate între atentate și diverse forme de violență. Atacurile cu bombă sunt comune, precum sunt și atentatorii sinucigași. La rândul lor, israelienii atacă Palestina prin alte mijloace. Pentru a opri palestinienii, israelienii vor declara atunci că Autoritatea Palestiniană este o “entitate ce sprijină terorismul”, ce le va permite să le distrugă instalațiile. Dar conflictul continuă, având loc lupte înverșunate. Cu toate acestea, acest lucru le va permite să construiască în iunie 2002 “bariera de separare”, care în mod oficial împiedică intrarea teroriștilor în Israel.

2.1.12 Încercări de conciliere

În 2002, Consiliul de Securitate ONU a adoptat o rezoluție care recunoaște statul palestinian. Această poziție este imediat acceptată de către americani. Dar lupta continuă, marile puteri ale lumii (Rusia, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Națiunile Unite) propun o “foaie de parcurs”. Acesta va fi în cele din urmă aprobată de către cele două țări în război. Dar acest lucru nu împiedică continuarea violențelor. Astfel în 2003, Intifada continuă, fără a se lua în considerare cerințele foii de parcurs.

Cu toate acestea se vor pune în aplicare negocieri secrete, dorindu-se stabilira unei păci, abordând toate subiectele deranjante (ce-i de făcut cu refugiații palestinieni, cum de împarțit teritoriul sau ce-i de facut cu Ierusalimul). Aceste întrebări își vor găsi în cele din urmă răspunsul, dar nu vor fi de mare folos, deoarece acordul găsit va fi respins de către Israel.

Pentru a opri acest masacrul Intifadei, Israel propune, printr-un referendum, un plan de retragere din anumite zone, inclusiv din Fâșia Gaza, care ulterior (după două încercări) va fi aprobat de către poporul israelian. Acest lucru ar trebui să arate buna-credință a Israelului. Prin urmare, un plan detaliat de retragere este stabilit pentru a permite mutarea israelienilor care părăsesc aceste zone. Dar jumătate din israelieni nu acceptă planul, deoarece teritoriile de pe care trebuie să se retragă sunt sacre. În esență, cei mai religioși refuză planul, gândindu-se că acest lucru nu va schimba nimic. În ciuda opoziției, Ariel Sharon este convins de eficacitatea planului său, și-l pune în aplicare în 2005.

Coloniștii israelieni trebuie să părăsească Gaza și instalațiile militare, iar cei care nu o fac, sunt evacuați forțat de către autoritățile israeliene. Într-o lună, soldații au părăsit Gaza, iar granița dintre Gaza și Egipt este deschisă, ce le permite palestinienilor să circule liber.

2.1.13 O luptă fără sfârșit

Retragerea israelienilor din Gaza nu este atât de pozitivă pentru palestinieni, care, deși și-au regăsit o parte din teritoriul lor, luptă pentru putere. Hamas și Autoritatea Palestiniană, doresc să dețină puterea în regiune.

Hamas, “Mișcarea islamică de rezistență”, a fost fondată în 1987 de către trei frați musulmani (organizație creată în 1928 cu scopul de a stabili un stat mare islamic bazat pe Sharia, legea islamică). Aceasta este recunoscută precum o organizație teroristă, dar care diferă prin opiniile și obiectivele Fatah, deoarece aceasta nu recunoaște statul Israel, și vrea să găsească un stat palestinian islamic doar pentru palestinieni. Acțiunile sale sunt vii și violente, folosind atentatori sinucigași, dar, de asemenea, rachete (din 2005). Fatah este o organizație politico-militară înființată prin includerea lui Saddam Hussein în 1959, după lupta armată, el a încercat să ajungă la un acord cu israelienii, dar fără succes. Aceste eșecuri repetate au discreditat organizația și au contribuit la consolidarea Hamasului.

În 2006, Hamas a câștigat alegerile legislative, în timp ce Fatah se prăbușește și își pierde puterea pentru prima dată. Situația se agravează atunci când, izbucneste un război, în statul palestinian.

2.1.14 Războiul din Liban

Dacă propunerile de pace s-au dezvoltat în continuare, acestea duc la începerea războiul în Liban. Acesta începe cu atacul unei patrule israeliene de către Hezbollah în 2006. Ca răspuns, Israel inițiază un război total împotriva Hezbollah. Războiul ar trebui să permită recuperarea soldaților israelieni capturați în primele ciocniri, dar mai dureaza câteva săptămâni, Hezbollah reușind să se mențină împotriva Israelului, ceea ce-l va face lider popular. Dar războiul nu va duce la nimic bun, soldații israelieni n-au fost eliberați și mulți civili libanezi au fost uciși. Situația palestiniană este catastrofală, iar echilibrul de putere menținut între Hamas și Fatah amplifică criza. Guvernul nu este stabil, iar propunerea făcută de președintele Mahmoud Abbas al Autorității Palestiniene, de a stabili un guvern de unitate națională pentru a stabili situația politică, este refuzată de către Hamas (unul dintre reprezentanți fiind prim-ministrul, oferindu-i un rol politic primordial).

Pierderile sunt de asemenea prezente pe cealaltă parte a conflictului. Serviciile de informații israeliene nu au reușit să cunoască capacitățile militare ale Hezbollahului, care a condus la pregătirea slabă a conflictului. Situația în Israel este critică, și civili au fost afectați. Șomajul crește și odată cu ea și sărăcia. Situația economică este devastată.

2.1.15 Poziția Franței în conflict

Conflictul israelo-palestinian ar putea fi un alt test pentru politica externă europeană în devenire. Punctul de fixație tradițională a diplomației europene, conflictul a fost discutat pe larg în cadrul PESC. Uniunea Europeană și-a dezvoltat treptat o poziție comună care prevede un consens dificil, între statele membre, perspectivelor uneori radical diferite.

Relațile franco-israeliene sunt, de asemenea, particulare, după ce au început sub cele mai bune auspicii, acum sunt trăite într-un mod de furtună. Franța a sprijinit cu fermitate noul stat israelian, până la punctul de a se angaja de partea lui în timpul expediției din Suez, și de a-i furniza o bună parte din arsenal care să-i permită victorii militare. Nerăbdătoare să salveze aliații săi arabi, Franța rupe această politică după Războiul de șase zile, poziția gaullistă (declarații senzaționale de condamnare a statului evreu, apoi embargoul asupra echipamentelor militare) a fost acut simțită, și niciodată iertată de israelieni. Alte imagini simbolice sunt ridicate pentru a sprijini ipoteza de ostilitate franceză față de Israel, precum agățarea președintelui Jacques Chirac cu serviciul de securitate israelian la Ierusalim în 1996.

În afara perioadelor de criză, anul 2004 a fost în special bogat în certuri bilaterale, Franța, rămânând într-un fel de carantină politică. Israilenii se estimează neglijați de diplomația franceză și îi acuză de parțialitate în conflictul cu Palestina. Ultimele vizite ale miniștrilor francezi la Yasser Arafat (în special cele ale lui Michel Barnier în iunie 2004) au fost trăite provocător de Tel Aviv. Dacă cooperarea bilaterală este de bună calitate, atunci proasta calitate a relațiilor politice dezavantajează diplomația frnaceză în eforturile ei de a crea o pace regională.

Franța este în același timp considerată de palestinieni ca o țară prieten, un sprijin politic de primă oră și de prim-plan. În 1982, la scurt timp după discursul lui François Mitterrand la Knesset care invocă necesitatea de a crea un stat palestinian, Franța, a fost implicată în Liban în forța de menținere a păcii multinaționale care prevedea evacuarea luptătorilor OEP din Beirut asediați de către israelieni. Solidaritatea cu Yasser Arafat nu este negată ulterior, împotriva pozițiilor oficiale israeliene și americane, și în ciuda dezertării treptate a aproape toate alte guverne europene. Sfârșitul Rais-ului la Paris a demonstrat dorința Franței de a trimite semnale diplomatice puternice pentru palestinieni, în ciuda incapacității sale de a schimba echilibrul de putere de pe teren. Numeroase orașe și ONG-uri franceze au cooperat zilnic cu teritoriile palestiniene, opinia franceză fiind deosebit de sensibilă la cauza palestiniană. Angajamentul diplomației franceze în afacerile regionale contribuie la o reală popularitate a președintelui francez în opinia publică arabă, iar palestinienii au știut să se bucure de ultima confruntare în Irak.

Capitolul 3. Conflictul israelo-arab și poziția Franței

Evoluția conflictului israelo-arab

Conflictul între Israel și Statele arabe, este fără nici o îndoială, un factor de instabilitate în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, nu este singurul care a condus, în ultimii la confruntări armate în această zonă. Conflictele locale au degenerat în războaie sporadice, precum: Arabii și Curzii în Irak, Grecii și Turcii în Cipru, Arabii și Africanii în Sudan. În lumea arabă s-au declanșat războaie civile foarte crunte, nu doar în Liban, dar și în Yemen și în Dhofar. În Yemen, războiul civil a condus la intervenția forțată a Egiptului și a Arabiei Saudite, care a dus la evoluarea confruntărilor regionale. Intrarea în război a Siriei și Iordaniei, a fost stopată de blindatele iordaniene și presiunilor americano-israilene și doar trimiterea trupelor armate de către Anglia și Liga Arabă au încurajat Irakul să-și regândească exigențele și presiunile asupra Kuweitului. Ciocniri dure frontaliere au avut loc între Algeria și Maroc, după care urmează declanșarea războiului între Irak și Iran.

Conflictul israelo-arab, nu a fost singurul motiv al declanșării războaielor israelo-arabe. Găsim alte cauze directe ale conflictului și enumeram trei serii de alți factori ce au dus la avansarea războiului: intresele de ordin intern ale diverselor guverne arabe, rivalitățile inter-arabe și competiția între marile puteri. Deci, trebuie considerat conflictul precum un sistem, de dimensiuni multiple în care se aliază ideologia și lupta pentru putere, interese locale și globale, un sistem care se formează odată ca mijloc, altă dată ca obiectiv.

Cauzele conflictului din partea arabă

Problema existenței Statului evreu se găsește la originea conflictului israelo-arab. În ochii arabilor, crearea sa constituie o încălcare a drepturilor populației palestiniene. Israel, în opinia lor, le-a usurpat palestinienilor teritoriul și le-a creat problema refugiaților. Pentru aceste motive, trebuie de distrus acest stat sionist, afirmă ei.

Pentru israileni, crearea statului reprezintă concretizarea drepturilor istorice, începând cu determinarea absolută și termind cu instaurarea sa ca stat național evreu, fiind posesori de drepturi și suveranitate. Conflictul nu este simetric. În timp ce Israel aspiră la consolidarea faptului împlinit, arabii se opun existenței lor, dorind anihilarea lor. Israilenii așteptau ca liniștea și stabilitatea să se intaleze în regiune, pe când arabii doreau abolirea situației existente.

Această observație nu exprimă o judecată de valoare, dar subliniază faptul că, pentru motivele istorice încetarea conflictului ar fi servit unor aspirații israilene, în timp ce agravarea sa le-a convenit în principal arabilor. Iată de ce analiza dinamicii conflictului trebuie să pună ulterior accentul pe factorii care au acționat din partea arabilor. Putem distinge cinci grupe de factori:

Atitudinile

Prima grupă de factori se referă la atitudinile societății arabe, care au alimentat direct sau indirect agresivitatea împotriva Israelului. Nu se poate de măsurat cu exacticitate întinderea și intensitatea acestei agresivități, nici să știm în ce măsură ea a influențat politica guvernelor arabe. Totusi, aceste atitudini, s-au exprimat clar și concret, într-o manieră brutală și într-un mod foarte nuanțat în rândul intelectualilor, și puteam adesea distinge o interacțiune între aceste atitudini și deciziile politice luate de statele arabe. Patru tipuri de atitudini merită a fi menționate:

Solidaritatea pentru palestinieni.

Mediocritatea asistenței materiale acordate de către statele arabe refugiaților palestinieni, duce la concluzia că solidaritatea arabă pentru palestinieni reprezintă mai mult un gest politic decât umanitar. Totuși, nu este loc de îndoială în sinceritatea lor, în pofida câtorva nerăbdări față de palestinieni, care se exprimă prin numeroase mijloace arabe, identificându-se cu aspirațiile acestora. Această identificare a fost întreținută de către mass-media arabă, de către conducătorii politici și intelectuali, și bineînțeles de către inteligenția palestiniană, care se angajase să o promoveze.

Islamul

Islamul îi consideră de obicei, pe evrei, ca o minoritate religioasă tolerată și protejată de statul musulman, dar fără dreptul de a participa în afacerile sale politice și militare. O suveranitate națională evreiască este prin consecință o infracțiune flagrantă în ordinul social și politic.Crearea statului Israel, este de asemenea considerată ca intruziunea unei puteri non-musulmane în inima Dar-il-Islam-ului, în sânul orașului și a pământurilor sacre, în ochii islamului trebuie de combătut această intruziune a Djihad-ului. Această atitudine nu este reprezentativă pentru toți adepții islamici, totuși sunt cei care s-au propovăduit Ulama-ului musulman și mișcările populare islamice, din lumea arabă și din afara lui.

Arabismul

Istoria milenară a lumii arabe, formată din perioade de grandoare și declin, a cunocut în secolul al XIX-lea și în prima jumatate a secolului al XX-lea, o decadență realizată de subjugarea politică și culturală în fața puterilor occidentale, care au provocat un traumatism și o criză gravă în societate. Ca reacție la aceasă decadență apare viziunea renașterii arabe și măreției universale arabe. Iată de ce conflictul cu Israel a fost perceput de lumea arabă precum un model redus al conflictelor istorice dintre arabi și occident, un simbol al efortului arab în încercarea de a se dota cu un nou statut în lumea modernă. Israel a fost considerat ca promotorul marii ofensive occidentale împotriva lumii arabe. Difuzarea și intensitatea acestei viziuni s-a manifestat adesea prin utilizarea efiacace, care a fost făcută pentru mobilizarea politică și pentru susținerea regimului la putere, în ochii statelor arabe. În două maniere principale s-a reacționat la atitudinea arabilor față de Israel:

Capacitatea Israelului de a-și consolida poziția și de a-și readuce victoriile asupra armatelor arabe, a umilit mândria arabilor și a dus o lovitură imaginii lor și validității viziunii lor naționale. De asemenea, dorința de a-și salva onoarea printr-o victorie asupra Israelului, a ocupat, în viața arabilor un loc care a depășit larg problema palestiniană, și care a impus statele arabe să ia măsuri concrete împotriva Israelului.

Arabii au considerat progresul lor spre realizarea obictivului național precum un proces istoric inevitabil, asigurat de puterea potențială și multiplele resurse. Au avut sentimentul că Israel mult timp nu le va putea rezista avantajelor lor în domeniul economic, geografic și demografic. Aceasta i-a făcut să creadă că nu au nici o obligație de a face vre-un compromis cu aceată țară.

Radicalismul

Diverse doctrine revoluționare radicale răspândite în societatea arabă înaintând cu un pseudo-marxism național moderat până la maoism, au întreținut în egală măsură, atitudinea negativă fundamentată în privința Israelului. Aproape toate doctrinele prezintă Israelul ca un instrument creat de imperialismul occidental, cu scopul de a oprima mișcările eliberării naționale. Ele afirmă că Israel este inamicul natural al arabilor. Acest concept s-a dezvoltat în principal în mijloacele doctrinare de stânga, dar a fost adoptat și difuzat la nivelul cel mai popular, de majoritatea guvernelor arabe.

Considerații strategice ale țărilor participante în conflict

Fiecare dintre aceste țări are problemele sale strategice, legate în principal de faptul că aceste țări sunt limitrofe Israelului. Poziția forțelor armate de-a lungul frontierelor intenaționale a provocat adesea incidente frontaliere susceptibile scăpării controlului, fie la posturile de control arabe, fie că rezultă dintr-o deteriorare la nivel local. Această situație a fost în particular gravă, deoarece conflictul purta, prin definirea sa frontalieră sau în zonele demilitarizate, statutul unui subiect controversat. Țările participante în conflict au provocat acțiuni de răzbunare israilenilor de fiecare dată când își permiteau să le utilizeze teritoriile respective ca baze de operațiuni contra Israelului, autorii fiind fedainii sau alți infiltați. Aplicarea conceptelor politice arabe, vizând sporirea presiunii exercitate asupra Israelului, a jucat un rol de frânare în comportamentul țărilor participante.

Exista o diferență fundamentală între interesele strategice ale Iordaniei și a Libanului, dar și cele ale Egiptului și Siriei. Pentru primele, obiectivul implicării frecvente ale vecinilor arabi mult mai puternici, cât și superioritatea militară israileană a contribuit dese ori la supravețuirea și independența lor politică. Pentru Egipt și Siria, ambele asigurate de armate puternice, au căutat să aibă o influență regională, dar superioritatea militară israileană le-a fost un obstacol în realizarea obicetivelor politice. În privința aceasta trebuie de analizat interesele strategice ale fiecărei țări în parte.

Egiptul

Din toate statele arabe cele mai mari și influente, Egiptul a ambiționat supremația în regiune. Preeminența militară a Israelului, a contracarat această ambiție, și drept consecință, principalul obiectiv strategic egiptean a fost centralizat asupra neutralizării acestui obstacol. Din punct de vedere geografic Israel împarte Egiptul de statele arabe și Cornul Abundenței, ultimele constituind principalele aspecte ale politicii egiptene. Această barieră geografică israileană a împiedicat egiptenii să reprimeze răscoala siriană din 1961, și a limitat, de altfel , capacitatea de presiune asupra Iordaniei, de fiecare dată căutând să doboare regimul hașemit. Puterea Egiptului de a preveni traficul flotei israilene, nu doar în canalul Suez, dar și în căile navigabile ce duceau în portul Eilat, a constituit un factor suplimentar de dezvoltare a conflictului. Acest factor a încurajat, în câteva cazuri, alte state arabe să facă presiuni asupra Egiptului, pentru ca acesta să provoace Israelul, în alte cazuri Egiptul a fost cel care a tentat s-o facă. De-a lungul frontierelor terestre ce separă Israelul de Egipt, două sectoare rămân a fi centrul preocupărilor strategice ale Egiptului, prima fiind zona demilitarizată a Nitsanei, unde se găsea cea mai importantă intersecție rutieră de-a lungul frontierei internaționale. Egiptul căuta să evite o prezență israileană în această regiune și în măsura posibilităților, să o plaseze sub controlul său.

Al doilea sector, cel mai important, se găsea în Fâșia Gaza, care penetra în profunzime teritoriul israilean, la 50 de km de Tel-Aviv. Egiptenii s-au interesat în special de Fâșia Gaza și transformarea ei într-o bază militară care să prezinte o amenințare pentru liniile frontaliere vulnerabile israeliene, angajând populația palestiniană locală în majoritatea unităților regulare egiptene. Eu au continuat hărțuiala împotriva Israelului, prin diverse insinuări, acte de terorism și incidente frontaliere.

Siria

Interesul strategic al Siriei, într-o oarecare măsură, este identic celui egiptean, dar într-o zonă mult mai limitată. Siria, totdeauna a visat la ”Siria Mare”, care să cuprindă teritoriile Siriei, Libanului, Iordaniei și Israelului. Această viziune a fost, uneori, exprimată clar, dar adesea într-o manieră aluzivă. Din aceste motive, superioritatea militară israileană a fost un obstacol major pentru sirieni, împiedicându-i în atingerea obiectivelor de lungă durată în această regiune. Poziția geografică, sursele principale ale Iordanului care se găsesc în Siria, cât și proiectul de delapidare al arabilor care trebuia realizat, în principal pe teritoriul sirian, au creat obligația politică a unei confruntări cu Israelul. De altfel, le-a fost ușor sirienilor să-și exploateze superioritatea topografică în platoul Golan, hărțuind satele israilene din valea râului Hule, fie prin prezența fedainilor palestinieni, fie prin utilizarea directă a unităților siriene. Sirienii s-au opus preluării Israelului în numeroase zone demilitarizate, dispersate de-a lungul frontierelor, aceste zone fiind locul numeroaselor incidente al căror scop era de a disloca isralienii din aceste poziții.

Interesele interne ale guvernelor arabe

Nevoia pe care o aveau elitele conducătoare, de a-și consolida regimurile din toate țările respective, oferă un motiv suplimentar agresivității față de Israel. În majoritatea statelor arabe, guvernul este în mâinile ofițerilor armatei, sau a foștilor ofițeri care au ajuns la putere prin livitură de stat. Pentru necesitățile vitale ale acestor regimuri figurează, în principal, legitimarea puterii lor și mobilizarea mulțimilor. Înaintarea conflictului cu Israel servea acestor necesități, deoarece le permitea justificarea și explicarea importanței prioritare date armatei, monopolizarea forței, monopolizarea resururselor naționale și lentoarea cu care progresa dezvoltarea economică și socială.

În privința aceasta, un exemplu strălucitor este prevăzut de către regimul Baas sirian, care este în mâinile unei caste militare, în majoritate de origine alauită, de un concept politic radical. Această castă a încercat să găsească o compensație slabei susțineri populare pe care a dobândit-o, activând în domeniul politicii externe. Aceasta explică că regimul sirian este cel mai extremist, dintre toate țările implicate în conflictul cu Israel.

Factorii inter-arabi

Polarizarea

Polarizarea lumii arabe în blocuri rivale, fenomenul care Malcolm Kerr l-a numit ” războiul rece arab”, a stimulat unul dintre blocuri să-și exprime atitudinea extremistă și activistă față de Israel. Aceasta a fost vizibilă în toate neînțelegerile care au divizat lumea arabă: rivalitatea între țările Pactului de la Bagdad și forțele pro-nasseriene, la mijlocul anilor ’50, conflictul între Nasser și Kassem spre sfârșitul anilor ’60, apoi ruptura între Nasser și Baas, lupta între blocurile ”progresiste” și ”reacționare” în ajunul războiului de Șase Zile. În toate cazurile citate, una dintre părți, sau mai bine zis ambele, au căutat să atragă susținerea și dezarmarea rivalilor săi, afișându-și angajamentul moral de a lupta împotriva Israelului, provocând o dezvoltare a confictului.

Palestinizarea

Un alt mijloc de a recâștiga teren în lupta israelo-arabă a fost cel de a oferi un ajutor politic sau material mișcării palestiniene. Problema „entității palestiniene” a fost ridicată pentru prima dată în contextul rivalității dintre Naseer și Kassem, la sfârșitul anilor ’50. ”Organizația pentru Eliberare a Palestinei” și ”Armata de Eliberarea a Palestinei” au fost create în 1964, la prima conferință arabă, ce a avut loc la inițiativa Egiptului, pentru a încerca să-și recapete avantajul în relațiile inter-arabe. La fel, radicalizarea regimului sirian și ofensiva sa contra regimurilor conservatoare la mijlocul anilor ’60, duc la sponsorizarea Fatahului. Dinamica relațiilor inter-arabe a tins la întărirea angajamentelor morale ale statelor arabe față de palestinieni, care și-au afișat pozițiile cele mai extremiste împotriva Israelului, ceea ce a dus la radicalizarea atitudinii statelor arabe.

Factorii extra-regionali

Placarea competiției între puteri asupra conflictelor regionale din Orientul Mijlociu au accelerat procesul. Cele două mari puteri se îngrijorează, în general, de tensiunile din regiune, de dinamica competiției lor, în sensul accentuării polarizării, precum și de blocurile rivale arabe, care contribuie indirect la dezvoltarea conflictului.

Este la fel și cu competiția dintre pueterile Orientul Mijlociu, deoarece în anumite momente diverse puteri occidentale s-au implicat direct: Statele Unite, Franța, Marea Britanie. Totuși această competiție a fost bipolară, care a derulat între cele două mari puteri, Statele Unite si Uniunea Sovietică.

Exista o diferență fundamentală în politica acestor două puteri: în timp ce Statele Unite se interesau în principal de menținerea stabilității în regiune, Uniunea Sovietică acționa pentru schimbarea situației. Ea avea o vastă campanie pentru a-și atinge influența și să-și instaureze supremația în regiune. Pentru a-și atinge obiectivul, Uniunea Sovietică a fost dispusă să meargă departe în identificarea conflictelor locale, cărora le-a acordat o largă susținere, răspândind conflictele din regiuni, până la o confruntare globală. Sovieticii au încurajat agresivitatea arabă împotriva Israelului prin metode multiple si diversificate, începând cu sprijinul verbal la forumurile internaționale în planificarea strategiilor armate arabe împotriva Israelului și punerea lor în acțiune. Se poate considera că aprovizionarea cu armament, aproape ilimitată, care a fost un factor decisiv în accelerarea cursei de înarmare în regiune, în termeni cantitativi cât și în termeni calitativi, vor precipita situația spre război.

Cauzele conflictului de partea israeliană

Cum am văzut anterior, nu există o simetrie între motivațiile, politica și obiectivele dintre cele două părți ale conflictului israelo-arab. Interesul fundamental al Israelului era de a menține stau quo-ul și concelierea conflictului. Cu toate acestea, Israel acționa în opoziție cu acest concept în momentele când simțea că poziția strategică în regiune, sau existența ei, încuraja un mare pericol.

În timpul acestei perioade, până în 1967, Israel avuse tendința unui atac militar preventiv sau anticipat, din următoarele motive:

-constituirea alianței arabe care amenința să creeze din Israel un front comun. O asemenea dezvoltare era însoțită în general de intrarea forțelor arabe în Iordania.

-creșterea aprovizionării cu armament a statelor arabe, care implicau un pericol de superioritate arabă în cursa înarmării( tranzacție sovieto-egipteană asupra aramamentului).

-concentrarea importantă a forțelor arabe de-a lungul frontierelor israilene, creând o situație de neconceput pentru Zahal, compus în principal din unități de rezervă.

Mai multe manevre arabe au fost considerate de Israel, ca fiind motive de război sau cel puțin acțiuni militare masive:

-incidentele de frontieră, presiunea militară arabă de-a lungul frontierelor, în special în zonele demilitarizate au antrenat represalii israilene și au dus la două reprize, a unui război generalizat.

-infiltrările palestinienilor, vagi infiltrări palestiniene în Fâșia Gaza și Cisiordania, înainte de 1956, la fel și atentatele feduinilor palestinieni, provocând adevărate reacții militare israeliene, care au fost principalele cauze ale războailor din 1956 și 1967.

-blocada, închiderea de către Egipt a strămtorii Tiran fusese una dintre principalele cauze a declanșării ostilitaților, în 1956 și în 1967. Problema liberii navigații în canalul Suez a contribuit, de asemenea, la avansarea conflictului în anii 1954-1956.

-deturnarea resurselor din Iordania, deturnarea parțială a apelor din Iordania, de către Israel a fost însoțită de amenințări arabe. Măsurile luate de arabi, destinate devierii israilene în Iordania, au creat noi reacții militare israilene, dar lucrurile nu au degenarat o confruntare militară globală.

Diplomația franceză în conflictul israelo-arab

Revenind la putere în 1958, Charles de Gaulle a menținut, în esență, alianța informală cu Israel moștenită de la predecesorii săi. Cu toate acestea, el a lucrat pentru a pune capăt cooperării nucleare și la suprapunerea ministerelor apărării ale celor două țări. Mai mult decât atât, admirând foarte mult realizările israeliene, el considera că statul Israel are tendința de expansiune teritorială, care ar putea fi periculoasă. Prin urmare, le-a adresat în mod repetat sfaturi de "moderație".

La sfârșitul războiului din Algeria permite reluarea treptată a relațiilor diplomatice cu țările din Orientul arab. Președintele a marcat faptul că aceasta este o revenire normală într-o regiune în care Franța a exercitat întotdeauna o influență, dar nu se arată în particular obligată în acest domeniu. Acest factor, odată cu plecarea de la putere a lui Ben Gurion,a dus la o distanțare treptată între Franța și Israel. Echipa Eshkol- Rabin caută o apropiere cu Statele Unite, care rezultă cu primele livrări de armament american către Israel, în timp ce Franța are tendința de a suprima semnele ostentative de cooperare militară cu statul evreu.

Până în 1967 este vorba de un domeniu considerat secundar al diplomației franceze, care se distanțează de politica americană. De Gaulle consideră că americanii nu pot câștiga războiul din Vietnam și că aceștia trebuie să părăsească războiul din Indochina, care poartă riscul unei confruntări cu Uniunea Sovietică, și un pericol de război mondial.

3.3.1. Criza din Orientul Mijlociu

Studii recente au arătat că originile imediate ale crizei din mai 1967 provin de la politica ofensivă israeliană în zona demilitarizată israeliano-siriană, ceea ce numim azi "sindromul sirian" al generalilor israelieni. Apoi, există un lanț de erori de calcul din partea tuturor actorilor. La 20 decembrie 1966, ministrul sirian de externe a fost primit de către președinte, care profitând își marchează poziția :"Vă voi vorbi sincer despre problema Israelului. Vă reamintesc că engelzii, americanii și rușii au creat acest stat. Noi nu am putut acționa, precum Franța care și ea a fost într-o astfel de situație în care nu a putut juca un rol activ în acest caz. Oricum, credeți-mă, Israelul trebuie considerat ca o realitate și cu orice preț trebuie de păstrat pacea în Orientul Mijlociu. De altfel, gândiți-vă cât de extinse sunt terenurile arabe, și cât numeroși sunt arabii. Aveți nevoie de această pace, și sunt sigur că în această problemă vă putem ajuta. "

Mai târziu, el a adăugat: „Vă înțeleg, dar eu cred că obiectivul principal trebuie să fie de a menține pacea, existența Israelului este, așa cum am spus, un fapt. Când Israel exagerează, le cerem să nu exagereze, și avem aceeași atitudine față de țările arabe”. Dar De Gaulle consideră că israelienii exagerează cu raidul împotriva satului iordanian Samu. Criza din mai 1967 i-a luat pe toți prin surprindere. Politica gaullistă va încerca evitarea utilizării armelor, deoarece un război în Orientul Mijlociu adăugându-se la cel din Vietnam ar putea duce la un al treilea război mondial. Acest diagnostic a fost grav contestat de criticii politicii franceze, dar a fost împărtășit și de alte personalități, cum ar fi U Thant, secretarul general al ONU.

De Gaulle are sentimentul de menținere a echilibrului dintre părți. Obiectiv poziția sa avantajează Egiptul, care a adoptat o politică ofensivă și o postură militară defensivă împotriva Israelului, caruia nu-i rămâne decât să utilizeze instrumentele militare împotriva acțiunilor politice arabe. În al doilea râan, el dorește recurgerea la conversații pentru a rezolva problema, care preia ideea concertului puterilor europene înainte de 1914. Cu toate acestea, va trebui, de asemenea, recunoscut faptul că actorii pro-orientali nu pot găsi singuri o soluție politică crizei și că jocul politic regional este strâns interconectat cu jocul politic global.

La începutul lunii iunie, De Gaulle pare să considere că războiul este inevitabil. Aceasta reiese din remarcile sale regelui Faisal din Arabia Saudită : "Războiul este cel mai rău lucru pentru toată lumea, arabi și israelieni. Cred că negocierea este primul lucru de făcut pentru a evita războiul, aceasta preconizează Franța. Această poziție va fi utilă o zi, după care nu știu ce dramă va urma, în țările arabe și, în special, în țara dumneavoastră." Dacă embargoul asupra armelor este în primul rând un semnal pentru Israel, trebuie să ne gândim totuși că scenariul cel mai frecvent acceptat a fost trimiterea navei israeliane în Golful Aqaba, urmată de focurile egiptene. În acest caz, arabii au tras primii, urmați de ofensiva israeliană. Cu toate acestea, guvernul israilean, după ce a primit o "cale dechisă" de la Washington a decis să atace la 05 iunie 1967.

În timpul luptei, diplomația franceză urmărește o acțiune comună a celor Patru din Consiliul de Securitate pentru a impune o încetare a focului. Cooperarea cea mai importantă este cu Uniunea Sovietică. Este nevoie de ceva timp pentru a determina care sunt posibilitățile de soluționare a conflictului așa cum ne arată întâlnirea De Gaulle- Kosîghin la16 iunie 1967: "Dumnevoastră-mi ziceți că ar trebui de pedepsit agresorul și că Israelul este agresorul. Este adevărat că el a fost primul care a folosit armele. Dar multe fapte spun că nu a putut acționa altfel, el a fost amenințat, acesta este un stat mic. […]. Toate acestea duc la o situație în care ar fi dificil de colectat puterile lumii pentru a pedepsi Israelul. Nu cred însă că ar trebui să lăsăm Israelul să exagereze și să-și păstreze toate cuceririle sale. Aceasta ar fi posibilă, după o perioadă foarte lungă și după negocieri foarte dificile pentru a ajunge la o înțelegere rezonabilă în Orientul Mijlociu, în cazul în care va fi posibil vreodată acest lucru. Prin aceasta vreau să zic că o soluție acceptată de către Israel și arabi, și care, de asemenea, trebuie acceptată de marile puteri, este indispensabilă. Israelul ar putea pierde o parte din ceea ce a luat și să păstreze ceva. Poate că începând cu aceasta, vom putea ajunge la un modus vivendi diplomatic și să-l aplicăm în practică pe teren. Poate este posibil. Dacă nu vom reuși, vom continua să ne găsim într-o situație de război mai mult sau mai puțin caracterizat. Este clar că, dacă nu putem intra într-un astfel de aranjament, arabii vor căuta răzbunare și vor acumula forțe pentru a afla ce s-a întamplat. Statele Unite vor sprijini Israelul în această competiție, și în această concurență armată. Vom avea, prin urmare, grave complicații internaționale, pentru că voi și Statele Unite, sunteți parte în cauză, și apăreți mai degrabă în opoziție unul cu altul. Vom vedea, de asemenea, că arabii nu sunt mare lucru și Israelul nicii atâta, dar rivalitatea dintre americanii și ruși este esențială."

Kosîghin insistă asupra faptului că revenirea la punctele din 4 iunie este esențială oricărei reglementări. De fapt, declarația Consiliului de Miniștri din 21 iunie condamnă izbucnirea ostilităților israelene. Franța nu își asumă modificările teritoriale făcute prin acțiune militară. Situația actuală mondială nu permitea o soluționare pașnică. Sfârșitul Războiului din Vietnam cu retragerea forțelor străine a schimbat favorabil, această situație. La sfârșitul lunii iunie, perspectiva devine mai clară. Rolul Franței de a evita conflictul sau violența devine o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii.

Discuțiile cu regele Hussein din 04 iulie 1967 sunt bine văzute de către de Gualle, Israel a exagerat și a fost nedrept atacând "Israelul are mari mijloace, pe care le știm. Arme bune pe care le cunoșteam. Ei s-au adunat în timp ce arabii au fost împrăștiați. Ei au fost capabili să obțină avantajul inițiativei și surprzei care le-a adus succese militare importante. Poziția noastră actuală, este că aceste succese militare nu le conferă nici un drept cu privire la teritoriile ocupate, inclusiv cu privire la Iordania. Aceasta este atitudinea luată în fața lumii. Dar situația la nivel mondial este de așa natură, în special în Statele Unite ale Americii, suntem îngrijorați că, indiferent de Declarația Națiunilor Unite și rezoluției care cere retragerea forțelor israeliene, Israel să nu se retragă. În plus, Statele Unite vor lua măsuri pentru ca Israelul să nu fie nevoit să se retragă forțat. De acest lucru, din păcate, suntem convinși. Împotriva unei puteri ca Statele Unite, nu putem face nimic pentru a impune Israelului retragerea forțelor sale sau poate , e un război mondial, ceea ce ar fi mult mai rău pentru toată lumea. "

De Gaulle prevede un război lung și nedeclarat cu riscul unor complicatii sistemice grave. Singura soluție este o negociere generală care ar include retragerea completă israeliană și recunoașterea Israelului de către statele arabe. În discuțiile sale cu cancelarul Kiesinger, la 12 iulie 1967, De Gaulle recunoaște existența unei probleme cu publicul: "Opinia publică este reprezentată de ziare si politicieni, dar, s-a constatat o joncțiune de simpatie pentru Israel și o determinare puternică a unor politicieni în favoarea Statelelor Unite. În Franța există o părtinire pentru America. Este mai convenabil, mai ușor și mai avantajos. Iată apariția opiniei publice. Politica guvernamentală nu se potrivește cu această opinie. Dar, în cazul în care opinia publică este reprezentată de toți oamenii, atunci acest lucru nu este predominant. Mulțimea, în Franța, a văzut că e un subiect periculos și au aprobat ca guvernul francez să nu se implice în amenințări, și întreprinderile au aprobat politica noastră. De aceasta sunt sigur. "

În ceea ce privește conflictul, se marchează interesul de a se plasa de partea arabilor: "Prin urmare, credem că indiferent de sentimente, există un interes politic semnificativ de a nu-i lăsa singuri pe arabi în fața sovieticilor. Franța păstrează relațiile cu ei, dar nu avem nici un interes de a face sute de milioane de arabi ostili la toate, și nici un avantaj oferit de Israel nu poate fi comparată cu aceasta. "

În aceeași zi, în cadrul reuniunii miniștrilor de externe ai UE, Couve de Murville precizează lui Willy Brandt poziția franceză: "În ceea ce privește poziția Franței, criza îi pune o problemă duală în relațiile cu Israelul și arabii. Cu israelienii, situația nu este ușoară, deoarece sunt deosebit de exclusivi. Obiectivitatea este dificilă.Cu partea arabă, de la reluarea relațiilor diplomatice după conflictul algerian, avem o relație specială, inclusiv cu cele trei țări din nordul Africii, și nu ne putem imagina o ruptură cu ei. În plus, nu există nici un interes între toate țările occidentale care sunt în contradicție cu țările arabe. Acesta nu a fost în concordanță cu interesul național, și interesul din Vest, Franța a acționat pentru a-și menține contactul cu arabii. "

În afară de evidentele relațiile diplomatice de curtoazie, nu există un limbaj dublu în diplomația franceză precum o demonsetrează discuțiile dintre De Gaulle și Riyadh Mahmoud, Ministru al Afacerilor Externe al Republicii Arabe Unite, la 22 septembrie 1967: "Cum vedem viitorul? Noi credem că acest caz va dura mult timp. Israel nu va pleca până când arabii vor face astfel încât el să se simtă obligat să plece. Aceasta depinde de arabi, organizarea lor, unitatea lor, motivul lor, inteligența lor în practică și imaginative, mai degrabă. Ei nu trebuie să accepte pierderea teritoriilor luate de israelieni. Dar arabii privesc orice soluție politică ca o politică proastă. Situația va deveni tot mai dificilă pentru toate statele, inclusiv pentru Statele Unite și Marea Britanie. Această situație anormală și costisitoare, treptat, va trebui rezolvată. Trebuie să fie posibilă din partea arabilor și poate fi apoi impusă Israelului. Ar trebui ca arabii să recunoască existența Israelului cu frontiere garantate de o prezență militară a trupelor ONU și retragerea israeliană din frontierele teritoriilor ocupate. Acest lucru va conduce la o negociere completă din toate aspectele: refugiați, frontiere, navigație în Strâmtoarea Tiran și Canalul Suez, negocieri lungi și dificile care vor conduce la o soluționare. În opinia mea, aceasta nu va fi imediat, dar acest lucru va fi posibil atunci când puterile vor fi pregătite. "

Știm că Rezoluția 242 în versiunea sa franceza corespunde în mare măsură principiilor diplomației franceze, care pot fi definite prin formula contemporană de pace față de teritoriile supravegheate și garantate de către marile puteri. Aceasta este partea uitată de celebra conferință de presă din 27 noiembrie 1967: "Acum [Israelul] se organizează pe teritoriile cucerite, ocupația nu poate merge fără opresiune, represiune, expulzare, și se manifestă împotriva lui cu rezistență, calificându-l cu terorismul. Este adevărat că cei doi beligeranți observă, pentru moment, mai mult sau mai puțin precar și în mod neregulat, încetarea focului prescris de Națiunile Unite, dar este clar că acest conflict nu este decât suspendat și nu poate avea o soluție, cu excepția unui traseu internațional. Dar un regulament în acest sens, cu excepția în care ONU uită de propriul lor statut, regulamentul trebuie să se bazeze pe evacuarea teritoriilor care au fost luate cu forța, la sfârșitul oricăror neînțelegeri și recunoașterea reciprocă a fiecărui dintre statele respective de către toți ceilalți. Ulterior, prin deciziile Națiunilor Unite, în prezența și sub garanția forțelor lor, ar fi, probabil, posibilă delimitarea exactă a frontierelor, condițiilor de viață și siguranței din ambele părți, situației dificile a refugiaților și a minorităților, precum și condițiile de navigare gratuite pentru toți, în special în Golful Aqaba și Canalul Suez. După Franța, în acest caz, Ierusalimul ar trebui să primească un statut internațional [..]. Pentru ca astfel de reglementare să fie pusă în aplicare, este nevoie de acordul marilor puteri și, în cazul apariției unui astfel de acord, Franța în prealabil este dispusă să acorde împrumuturi în asistența politică, economică și militară pentru ca acest acord să fie aplicat în mod eficient. Dar nu vedem cum ar putea apărea un acord, nefictiv, dar efectiv pentru o acțiune comună, în timp ce unul dintre cei Patru să nu fie eliberat de războiul vicios care duce în altă parte .”

Fără drama de Vietnam, conflictul dintre Israel și arabi nu ar fi devenit ceea ce este, și dacă mâine Asia de Sud-Est ar vedea renașterea păcii, Orientul Mijlociu s-ar fi recuperat mai repede datorită relaxării generale care urmează după un astfel de eveniment. " Conținutul acestui declarații publice se regăsește în aproape toate interviurile cu reprezentanți ai statelor arabe și conduce diplomația franceză în această perioadă. Este vorba de o pedagogie neobositoare și de recunoașterea Israelului bazat pe o repetare constantă. În același timp, diplomația franceză folosește poziția sa îmbunătățită în lumea musulmană pentru a interveni, la cererea Israelului, în favoarea evreilor localnici. Aceste intervenții "umanitare", discret, în general, sunt destinate pentru a permite plecarea lor. De asemenea, în această perioadă, au loc ultimele valuri de emigrare a evreilor maghrebini în Franța.

3.3.2. În căutarea unei consultații

În același timp, diplomația franceză știe că nu dispune de mijloacele eficiente pentru a influența situația la fața locului, și recurge la consultărea marilor puteri. Analiza situației franceze este bine marcată într-o scrisoare de Couve de Murville lui Abba Eban, la 13 ianuarie 1968 : " Prin urmare, marile puteri reușesc să dea un rezultat. Acesta este cazul rezoluției Consiliului de Securitate din 22 noiembrie. "

Precum această corespondență are un caracter privat și confidențial, ministrul francez al Afacerilor Externe a prezentat politica franceză ca cea care asigură în cele din urmă cele mai bune interese pentru Israel. " Aș adăuga, dacă se poate, faptul că în afara Orientului Mijlociu, nici o țară ca Franța nu vrea decât găsirea unei soluții problemelor pe care le aveți voi și adversarii actuali. Oportunitatea este pentru Israel, pentru a-și realiza, în prezent, sau în viitorul apropiat, mai ales pe termen lung, recunoașterea statului de către țările care sunt în mod necesar și întotdeauna vor rămâne vecine. Se pare că orice ambiție ar trebui să se întâmple după aceasta, pentru că nu există nimic care poate fi ținut permanent în constrângere.

Tensiunea în relațiile franco-israeliene se concentrează pe două puncte-cheie, arme și ocupație. În ceea ce privește primul punct, embargoul este aplicat selectiv, astfel încât este mult mai probabil ca Franța să livreze Israelului din iunie 1967 până în ianuarie 1969 mai multe arme decât Statele Unite. Este problema Miragelor. Franța nu le poate oferi, pentru că ar fi dificil să le treci ca "piese de schimb". În ceea ce privește ocuparea, am văzut că poziția franceză era departe de a asigura securitatea Israelului, menținând o violență continuă. Am văzut că politica franceză vede posibilitatea de a oferi o alternativă Uniunii Sovietice. Realizarea vine cu vizita șefului de stat irakian Aref la Paris, la inceputul lunii februarie 1969. Atunci sunt încheiate primele acorduri de cooperare economică. Irakul este apoi urmat de Arabia Saudită. Această intrare franceză într-o zonă dominată în mod tradițional de către Uniunea Sovietică și de anglo-saxoni este, de asemenea, rezultatul anunțării retragerii britanice finale din țările din Golf spre sfârșitul anului 1971. Desigur, Franța, rămâne cu dividendele politicii sale în Orientul Mijlociu.

În plus de Gaulle, recunoscând în același timp diferențele regionale, încearcă să trateze lumea arabă ca un bloc. Ceea ce apare și în discuțiile sale cu emirul Sultan, ministrul saudit de apărare, la 19 februarie 1968 : "Sperăm ca, cu această condiție [retragerea israeliană], pacea va reveni în Orientul Mijlociu, în interesul umanității, dar, de asemenea, în interesul arabilor, și, în special, Saudiților, pentru că Dumnezeu le-a dat resurse umane și materiale, știm valoarea poporului arab și credem că le-a venit rândul să se dezvolte și să reapară pe scena mondială. Trebuie să vă organizați, și să vă creșteți resursele și să vă uniți. Această regiune este semnificativă din punct de vedere geografie și istoric și ar trebui considerat un întreg. Acesta este motivul pentru care aveți nevoie de pace si noi vi-l dorim. Suntem dispuși să vă ajutăm în acest fel, deoarece pentru multe secole, Franța are un mare interes și simte o afecțiune profundă pentru arabi, și suntem, de asemenea, dispuși din motive politice, deoarece echilibrul în Orientul Mijlociu este necesar pentru binele omenirii. "

Nu se pare că de Gaulle a utilizat termenul de ” politica arabă a Franței”. Pe de altă parte găsim termenul de "franco-arab", într-un interviu din 04 aprilie 1968 cu președintele consiliul libian : "Știți că există în prezent o politică franco-arabă foarte diferită de cea din trecut. Relațiile noastre reciproce sunt în curs de dezvoltare zi de zi. […] În ceea ce privește dorința reciprocă a arabilor și francezilor care tinde spre o cooperare mai apropieată, a devenit o realitate care ne satisface. "

În ceea ce privește problema de reglementare politică, diplomația franceză rămâne profund așteptată în cea mai mare parte a anului 1968. Nu este nimic de așteptat de la israelieni și de la administrația Johnson. Generalul Richard Nixon, speră mult, pentru care are cel mai mare respect. El spera că va câștiga alegerile prezidențiale, și că se va angaja într-o acțiune coordonată cu marile puteri pentru a impune pacea în Orientul Mijlociu, ca urmare a păcii în Vietnam. De Gaulle explică problema regelui Hussein, la 22 octombrie 1968 : "Atunci când vor avea un nou președinte, Statele Unite ale Americii vor fi obligate să ia o poziție, în primul rând pentru că situația nu poate fi menținută pe termen nelimitat, care nu ar fi ea, de asemenea, pentru că sovieticii îi vor grăbi să ia o poziție, și aceasta va însemna, fie menținerea Israelului, fie retragerea lui. Apoi, operația va deveni decisivă. În cazul în care Statele Unite pentru ai liniști pe sovietici acceptă punerea în aplicare a rezoluției ONU, care prevede retragerea Israelului, totul se va fi schimba, în caz contrar, vor exista complicații internaționale mai mult sau mai puțin grave.

Dar atunci când Statele Unite vor avea un nou președinte, nu numai sovieticii le vor cere o poziție, la fel și noi suntem preocupați și le vom cere să se decidă. Dar până atunci, nimic nu se va întâmpla, poate, o atitudine dispersată a arabilor, care nu ar putea fi în avantajul Jordanului. Aceasta este opinia mea personală și nu am nici un alt drept decât sa-l specific. Faceți pentru țara dumneavoastră, ceea ce credeți că este cel mai bine. "

Pe un front strict diplomatic, Franța multiplică schimbul de opinii cu Uniunea Sovietică pentru a defini cadrul unui regulament de pace. La sfârșitul lunii decembrie 1968, Uniunea Sovietică a prezentat un plan cuprinzător de reglementare inclusiv discuții intense între cei Patru, cât și discuții bipartite. Diplomația franceză aproba cel puțin ideea. Michel Debré, ministru al Afacerilor Externe, va impune o soluționare Israelului.

În acest context, are loc al doilea embargou mult mai drastic în urma unui raid israelian la aeroportul din Beirut. Noua administrație Nixon este astfel plasată la poalele zidului prin acțiunea comună a Franței și Uniunii Sovietice. Discuțiile franco-americane din 14 februarie 1969 este o oportunitate de a clarifica poziția franceză:

"Ei ne acuză că doresc în detrimentul Israelului, să câștigăm favorile lumii arabe pentru scopuri mercantile. Este o calomnie care chiar nu este reflectată. Da, avem interese în lumea arabă, politice, culturale, economice, petroliere: toată lumea știe, avem interese și în Africa de Nord, în bazinul mediteranean avem o poziție specială în Liban, etc. Desigur, atitudinea luată din mai 1967 ne-a câștigat recunoașterea și favoruri, dar acest lucru a fost în plus, și cine în locul nostru ar fi trecut cu vederea? Dar adesea obținem ceva, fără să știm ce am făcut: știm de lumea arabă și instabilitatea ei, știm că aceasta durează din entuziasm, dar nu ne fondăm politica noastră în baza acestor manifestări emoționale. Vrem ca lumea arabă să nu plătească într-o amărăciune periculosă, să nu cadă sub dominația Uniuni Sovietice sau Chinei, care cunoaște realitatea ca o preocupare occidentală, unde găsește confort și sprijin necesar pentru a-și depăși fobiile, pentru a asculta vocea rațiunii, pentru a se angaja pe calea păcii, independenței și dezvoltării. Vom contribui, recunoscând înainte de conflict,că această lume nu este imună la prietenia din Vest și nu se întoarce permanent împotriva lui, în special împotriva Statelor Unite. "

Intrevederea dintre Nixon și De Gaulle la sfârșitul lunii februarie 1969 la Paris va fi unul dintre vârfurile impresionante ale retoricii gaulliste ajungând la dimensiuni profetice. La întoarcerea sa, Nixon este de acord cu discuțiile celor patru.

Primindu-l pentru ultima dată, la 02 aprilie 1969, pe regele Hussein, De Gaulle abordează pentru prima dată aspectul problematic al palestinienilor, punând intrebarea posibilității creării unui stat palestinian independent, care, desigur, va fi respinsă de monarhul hașemit. Diplomația gaullistă dintre 1967-1969 se bazează fundamental pe o perspectivă geopolitică în primul rând definită de riscul unui al treilea război mondial sau cel puțin echivalentul a unui al doilea război din Vietnam în Marea Mediterană. Dacă găsim a treia cale, prin cooperare, percepția franceză rămâne cea de consultare a marilor puteri, pe baza ONU. În 1969, De Gaulle contează mult pe sprijinul Statelor Unite și Consiliului de Securitate.

3.3.3. Georges Pompidou

Georges Pompidou în acest domeniu, ca și în multe altele va fi succesorul generalului de Gaulle, dar cu propriul stil. A fost asociat cu această politică, pe când a fost prim-ministru. În primele luni ale președinției sale, avem celebre conversații dintre cei doi și cei Patru, în timp ce tensiunea se înrăutățește pe teren. Curând a devenit evident că esențialul are loc între dialogul bipartit dintre americani și sovietici. Apar în primul rând ca avocați pentru israelieni, și în al doilea rând pentru arabii. Punctul crucial al dezbaterii este exegeza Rezoluției 242, care prevedea finalizarea ambiguităților sale oferindu-i caracterul uni program detaliat și aplicabil. Intrevederea Pompidou-Kissinger la 04 august 1969 marchează limitele situației: "Există, de asemenea, Orientul Mijlociu, care este un cuib de durere. Aveți în prezent discuții cu sovieticii. Sper ca consultarea celor Patru va avea loc în luna septembrie. Deși este dificil de a găsi o soluție. Mai mult decât atât, eu nu sunt sigur că timpul nu le joacă în favoarea Arabilor, în orice caz, nu vom găsi nici o soluție în următoarele luni. Cu toate acestea, am putea schimba atitudinea sovieticilor și să cautăm o soluție globală." Georges Pompidou este ferm cu privire la problema armamentului. El este gata de a reveni la embargoul selectiv înainte de ianuarie 1969, dar nu mai mult.

În relațiile cu statele arabe, acum este înregistrată oficial continuitatea politicii generalului de Gaulle vis-à-vis de lumea arabă. Problema de soluționare politică este definită la 12 decembrie 1969 de către președintele francez în timpul discuțiilor sale cu președintele Charles Helou: "Poziția noastră în Orientul Mijlociu a fost întotdeauna la fel. Nici o pace nu este posibilă în cazul în care aceasta nu este propusă, nu zic impusă, din exterior. În plus, unele țări care furnizează armament către Israel pot exercita presiuni asupra lui. Această presiune poate fi eficientă. Israelul nu este capabil să-și producă armamentul necesar. De aceea, de la început, am impus embargoul și ne-am propus să studiem în cadrul celor Patru un proiect de reglementare "

În acest context, trei cazuri vor agrava foarte mult relațiile franco-israeliene. Primul este cea a navelor Cherbourg la sfârșitul lunii decembrie 1969. Acestă operațiune a beneficiat de complicitate în administrarea franceză, care l-a înfuriat pe președintele francez. Al doilea este vânzarea de avioane Libiei, care este justificată de Paris, prin necesitatea de a contracara politica sovietică în Marea Mediterană. Al treilea este vizita oficială în Statele Unite ale Americii la 23 februarie 1970. Cu ocazia acestei călătorii, el se adresează în particular delegației de evrei americani din San Francisco, 27 februarie 1970:

„Doamnelor și domnilor. Ați spus că, în mod liber și sincer ceea ce credeți. Sper să pot vorbi cu aceeași libertate și aceeași franciză. În primul rând, mă simt obligat să facă o distincție (care poate părea surprinzătoare) între evrei și Statul Israel. Israelul, este cu adevărat, un stat predominant evreiesc, dar este un stat. Evreii din Statele Unite sunt cetățeni americani. Aceștia nu constituie un stat în Statele Unite ale Americii. În mod similar, evreii din Franța sunt cetățeni francezi și nu constituie un stat în interiorul Franței. Dar Israelul este un stat și este parte necesară politicii dintre state. Acesta nu se poate baza exclusiv pe religie sau identitate rasială, sau chiar pe unele ideologii de opinie. Franța ca un stat este obligat să mențină relațiile cu alte state cu care nu are nimic în comun. În mod similar, se opune, uneori, statelor cu care are multe în comun, fie că sunt catolici, ca și noi, sau protestanți, ca mulți americani, sau evrei, așa cum sunteți voi”.

„Desigur, îmi dau seama pe deplin că aceasta depinde nu numai de Israel. Sunt de acord că statele arabe, își accentuează ostilitatea. Dar ambele părți trebuie să accepte perspectiva de coexistență ca un stat, în cazul în care Israelul dorește să poată să se bucure de securitate și independență”.

„Spunând asta, sper să înțelegeți că atitudinea franceză față de problema evreiască, problema de persecutare a evreilor, oriunde nu ar fi, este un subiect cu totul diferit față de statul Israel”.

A doua zi, el și soția sa au fost primiți, la o manifestare a evreilor americani din Chicago. Din acest moment, nici vorbă de îmbunătățire a relațiilor cu statul Israel. Pentru restul anului, diplomația franceză acționează în esență doar în cadrul ONU și în discuțiile cvadripartite, menținându-și pozițiile lor obișnuite: retragerea din teritorii, finalizarea stării de război și garanția de securitate internatională. Ele sunt similare cu cele ale Uniunii Sovietice, dar pentru a priva Moscova de monopol, de ceea ce este considerat ca poziții "pro-arabe". Crizele libaneze și iordaniene sunt interpretate ca și consecințe ale conflictului israelo-arab și nu ca manevre expansioniste ale Uniunii Sovietice, spre deosebire de interpretarea americană și israeliană. Reprezentanții diplomației franceze în această perioadă nu au fost considerați "pro-arabi", ci ca având o poziție reală de echilibru (dar nu neutru) între părți. Gradul de conștientizare a pericolelor de conflict geopolitic este primordial. În al doilea rând, au văzut posibilitatea revenirii Franței în această regiune pentru a juca un rol activ, în special pentru a limita rolul Uniunii Sovietice. Ei știu că țara lor nu are mijloacele de impunere a păcii. Perspectiva lor este mai degrabă de a servi ca un catalizator pentru o soluție politică care ar fi în concordanță cu o formulare a teritoriilor contra păcii. Acest lucru a dus la un dialog fructuos cu reprezentanții arabi, care a fost dificil din cauza rapoartelor nefavorabile pentru ei, și un dialog cu israelienii, agravat rapid de violența termenilor utilizați de ambele părți. Respectiv, ei nu au acceptat discursul lui Georges Pompidou, care a avut tendința de a salva Israelul.

Concluzie

La sfârșitul secolului XX, Orientul arab rămâne a fi o zonă înarmată unde conflictele și crizele internaționale se succed fără o veritabilă întrerupere. Orientul Mijlociu este o regiune a lumii în care tensiunile și conflictele sunt cele mai numeroase. Acesta este paradoxul unei regiuni cu un patrimoniu cultural de o mare diversitate și bogăție, și care dispune de resurse strategice-cheie, cum ar fi petrolul. Aceste avantaje potențiale s-au transformat încă într-o sursă de conflict, deoarece situația geopolitică din regiune, după sfârșitul Primului Război Mondial, a devenit extrem de complexă.

În cele din urmă, conflictul arabo-israelian rămâne unul dintre cele mai cruciale conflicte internaționale pe care omenirea le-a cunoscut și a cărei extinderere amenință stabilitatea comunității internaționale. Aceasta este nu numai o luptă dramatică pentru terenuri pe care părțile le pretind în posesia lor, dar, de asemenea, un război religios.

În mai multe rânduri, diferitele războaiele ce au avut loc, au putut cauza chiar și izbucnirea unui al treilea război mondial. Diverse inițiative au fost luate pentru normalizarea relațiilor arabo-israeliene (o serie de acorduri semnate între Israel și țările arabe, Tratatul egiptean-israelian de Pace în 1979, Acordurile de la Oslo din 1993, planul de pace arab în 2002, etc), dar comunitatea internațională a rămas adesea fragmentată cu privire la concesiile reale atât pentru statele arabe cât și pentru Israel. Cele câteva rezoluții dificil câștigate în Consiliul de Securitate au rămas inaplicabile din cauza lipsei de voință a liderilor arabi și israelieni.

Numeroasele încercări de rezolvare a conflictului arabo-israelian al cărui "foi de parcurs", adoptate la 30 aprilie 2003 de către "Cvartetul" diplomatic compus din ONU, UE, SUA și Rusia pentru a pune capăt definitiv conflictului, bazat pe principiul existenței a două state, a motivat ieșirea din criză, exemplul Israelului care era dispus să negocieze retragerea sa de pe platoul Golan în schimbul păcii cu Siria.

Poziția Franței în conflictele din Orientul Mijlociu, s-a dovedit a fi una bivalentă, jucând un rol strategic de partea ambelor părți. Datorită personalităților politice cu verticalitate, precum Charles de Gaulle, Franța a reușit să-și mențină ferm statutul și politica față de societatea internaționlă, apelând la mijloace diplomatice pentru rezolvarea problemelor și cerând implicarea marilor puteri.

În linii generale, rezultatul cercetării a confirmat ipoteza prezentată anterior. Înainte de a lua în calcul interesele politico-economico-strategice, trebuie să privim problema religioasă ca și o sursă fumegândă a conflictului. Deoarece, cele două părți aparținând a două religii importante la nivel mondial, religia musulmană, respectiv cea iudaică, cu toate că se aseamănă se opun cu vehemnță una alteia, fiecare încercând să-și impună superioritatea. Nu putem neglija și prezența locurilor de importanță religioasă pentru musulmani de pe teritoriul iudaic, cei dintâi având nesiguranța continuității acestora.

 Urmărind situația instabilității actuale din lumea arabă, incluzând și Israelul, ne punem semne de întrebare asupra evoluției conflictelor. La momentul de față societatea internațională așteaptă o maturizarea politică și diplomatică din partea țărilor din Orientul Mijlociu.

Bibliografie

Articol în opere complete:

Alain Dieckhoff, Le conflit israélo-arabe, Paris, Ed. Armand Colin, 2011, ISBN : 978-2-200-24282-4

Alain, Gresh; Dominique, Vidal, Palestine 47, un partage avorté, Éditions Complexe, 1994

Bar-Zohar, Michael, Les relations entre la France et Israel de 1948 a 1961, Thèse de doctorat, sous la direction d’Alfred Grosser, 1962, 444p.

Bernhard, Blumenkranz; Joseph, Klatzmann, Histoire de l'État d'Israël, Toulouse, Ed. Privat, 1982, ISBN : 2.780.2399.4

Elias Sanbar, Figures du palestinien : identité des origines, identité du devenir, Gallimard, 2004

Elie, Barnavi; Luc, Rosenzweig, La France et Israel, Paris, Ed. Perrin, 2002, p. 31.

Elie, Barnavi; Luc, Rosenzweig, La France et Israël : une affaire passionnelle, Paris, Ed. Perrin, 2002.

Elie Barnavi, Une histoire moderne d'Israël, Paris, Ed. Flammarion, 1982, p. 347.

Freddy Eytan, David et Maurianne, Paris, Ed. Alain Moreau, 1986, p.139.

Freddy Eytan, La France, Israël et les Arabes: le double jeu ?, Paris, Ed. Jean Picollec, 2005.

Gaulle, Charles de, Discours et messages. V.II, Paris, Platon, 1970.

Henry Laurens, Paix et guerre au Moyen-Orient, Paris, Armand Colin, 2005

Laurens, Henry, Paix et Guerre au Moyen-Orient : L'Orient arabe et le monde de 1945 à nos jours, Paris, Ed. Armand Colin, 1999, ISBN : 2-200-25119-X

Nadine Picaudou, Les Palestiniens, un siècle d'histoire, Editions Complexe, Paris, 1989.

Tsilla Hershco, Entre Paris et Jérusalem : La France, le sionisme et la création de l’État d’Israël, 1945-1949, Paris, Ed. Honoré Champion, 2003, p. 296.

Samir, Kassir; Farouk, Mardam-Bey, Itinéraires de Paris à Jérusalem : la France et le conflit israélo-arabe, Vol.II, p.490, Institute for Palestine Studies, 1993. 

Articole:

L’Israël-Palestine: Histoire d’un conflit, http://education.francetv.fr/israel_palestine/accueil.html?noredirection. (consultat la data de 13.05.2014).

Fonds Social Juif unifié, http://www.akadem.org/sommaire/themes/politique/conflit-israelo-palestinien/ (consultat la data de 15.04.14).

La politique de la France, în: Revue française de science politique, 19e année, n°2, 1969. pp. 414-428 (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1969_num_19_2_393161, consultat la data de 01.03.2014).

Les Deux Grands et le conflit israélo-arabe, în: Revue française de science politique, 19e année, n°6, 1969, p. 1247-1254 (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1969_num_19_6_393206, consultat la data de 02.06.14).

La proclamation de l'Etat palestinien, în: Annuaire français de droit international, volume 34, 1988. pp. 37-62.( http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/afdi_0066 3085_1988_num_34_1_2827, consultat la data de 01.03.2014).

La véritable nature du conflit israélo-arabe, în: Politique étrangère N°3 – 1983 – 48e année pp. 647-660. (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342X_1983_num_48_3_3334, consultat la data de 01.03.2014).

L'Allemagne, la France et le conflit israélo-palestinien, în: Politique étrangère N°2 – 2005 – 70e année pp. 411-422 (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342X_2005_num_70_2_1167, consultat la data de 02.03.2014)

Le « syndrome 1967 » ? Les institutions juives de France face à l'intifada Al-Aqsa, în: Revue internationale et stratégique 2005/2 – N°58 p. 103 – 114 (http://www.cairn.info/revue-internationale-et-strategique-2005-2-page-103.htm, consultat la data de 06.06.2014)

Le choc des civilisations et le conflit israélo-palestinien, în: Revue internationale et stratégique 2004/1 – n° 53 p.11-23(http://www.cairn.info/revue-internationale-et-strategique-2004-1-page-11.htm, consultat la data de 03.06.2014)

Les associations de résistants et le conflit israélo-palestinien, în: Matériaux pour l'histoire de notre temps 2009/4 – N° 96 p. 16-21,( http://www.cairn.info/revue-materiaux-pour-l-histoire-de-notre-temps-2009-4-page-16.htm, consultat la data de 03.06.2014)

Les Etats-Unis, la France et le conflit israélo-arabe în: Politique étrangère N°5-6 – 1971 p. 629-645. (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342X_1971_num_36_5_1964, consultat la data de 02.06.2014)

Les revues françaises et le conflit israélo-palestinien, în: Confluences Méditerranée 2010/1 – N°72 p 35-44, (http://www.cairn.info/revue-confluences-mediterranee-2010-1-page-35.htm, consultat la data de 02.06.2014)

Schizophrénies françaises, în: Armand Colin, Revue internationale et stratégique 2005/2 – N°58 p. 151-156 (http://www.cairn.info/revue-internationale-et-strategique-2005-2-page-151.htm, consultat la data de 06.06.2014)

Palestinepédia: décryptage du conflit israélo-palestinien, în : Slate.fr, 22.09.2011 – 5 h 05 (http://www.slate.fr/story/43969/palestinepedia-palestine-israel, consultat la data de 13.05.2014)

Les Français face au conflit israélo-palestinien, în: Délits d’Opinion, 05.12.2011(http://www.delitsdopinion.com/theme/europeinternational/les-francais-face-au-conflit-israelo-palestinien-9967/, consultat la data de 15.05.14)

Les guerres israélo-arabes (1948-1973), în: Champs de bataille, 10.12.2010 (http://carlpepin.com/2010/12/10/les-guerres-israelo-arabes-1948-1973/, consultat la data de 10.06.2014)

La diplomatie française dans le conflit israélo-arabe (1967-1970) în: Matériaux pour l'histoire de notre temps, 2009/4 N° 96, ( http://www.cairn.info/revue-materiaux-pour-l-histoire-de-notre-temps-2009-4-page-3.htm, consultat la data de 10.06.2014)

Le général de Gaulle et la politique extérieure, în: Politique étrangère N°6 – 1970 – 35e année pp. 619-629, (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1970_num_35_6_2077, consultat la data de 12.06.2014)

L'année 1973 dans la politique étrangère du président Pompidou, în: Politique étrangère N°4-5-1974-39e année pp. 473-504, (web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1974_num_39_4_1798, consultat la data de 12.06.20.14)

La politique étrangère de Georges Pompidou, Vingtième Siècle, în: Revue d'histoire, 1993, vol. 40, n° 1, pp. 141-142, (web/revues/home/prescript/article/xxs_0294-1759_1993_num_40_1_3018_t1_0141_0000_2, consultat la data de 13.06.2014)

Conderence de Presse” http://fresques.ina.fr/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00139/conference-de-presse-du-27-novembre-1967.html, accesat la data 12.06.2014.

Anne Lucie Chaigne-Oudain, “Intifada al-Aqsam de son declenchement en 2000 a l’annee 2002”, http://www.lesclesdumoyenorient.com/Intifada-al-Aqsa-de-son.html, accesat la data 21.05.2014.

J. Moncelon, “Le conflit israelo-palestinien”, http://www.clesactu.com/Archives/Israel_Palestine/CONFLIT_PALESTINIEN.htm, accesat la data 22.05.2014

Jacques Benillouche, ” Gouvernement Palestinien-Le test”, http://benillouche.blogspot.fr/2014/06/gouvernement-palestinien-le-test.html#more,accesat la data 13.06.2014.

“L’independence et la formation d’Etat d’Israel”, http://www.lesclesdumoyenorient.com/Israel.html, accesat la data 14.06.14.

Wallerand Boulnois, “Israel –Hezbollah, reture sur une etrange defaite” , http://journal-regards.com/2010/11/14/israel-hezbollah-retour-sur-une-etrange-defaite/, accesat la data 15.06.2014

Conference de Presse” http://fresques.ina.fr/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00139/conference-de-presse-du-27-novembre-1967.html, accesat la data 12.06.2014

Vincent de Cointet, “1973-Journal de guerre-Les deux chapitres”, http://boutique.arte.tv/journal_guerre_2chapitres, accesat la data 29.05.2014

Jacques Benillouche, ”Enre le Quai d’Orsay et Israel, la haine”, http://www.slate.fr/story/35019/quai-orsay-israel-haine-diplomatie, http://www.lemondepolitique.fr/culture/conflit-israelo-palestinien.html ,accesat la data 13.05.2014.

„Conflit Israelo-Palestinien”, http://www.lemondepolitique.fr/culture/conflit-israelo-palestinien.html, accesat la data, 20.05.2014.

L’Israël-Palestine : Histoire d’un conflit”, http://education.francetv.fr/israel_palestine/accueil.html?noredirection, accesat la data 20.05.2014

Anne-Lucie Chaigne-Oudin, “Crise de Suez de 1956 ”, http://www.lesclesdumoyenorient.com/Crise-de-Suez-de-1956.html, accesat la data 20.05.2014

Misha Uzan, ” Israel: le retour de la guerre sourde?”, http://frblogs.timesofisrael.com/israel-le-retour-a-la-guerre-sourde-2, accesat la data 07.06.2014.

Jean Pierre Filiu, „Mitterand et la Palestine”, http://www.ifri.org/files/Moyen_Orient/Mitterrand.pdf, accesat la data 26.05.2014.

Surse video:

„Documentaire pour comprendre Le conflit israélo-palestinien“, (https://www.youtube.com/watch?v=nlMc5S66kiU, consultat la data de 12.05.2014)

„Israël et les Arabes, une paix insaisissable – Arafat assiégé“, (https://www.youtube.com/watch?v=kW1dKJxv9ME,  consultat la data de 15.05.2014)

„1973, Journal de guerre – Les deux chapitres“, (http://boutique.arte.tv/journal_guerre_2chapitres, consultat la data de 20.05.2014)

Anexa 1.

Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Balfour_(1917)#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Balfour_declaration_unmarked.jpg (consultat la data de 10.06.14).

Anexa 2.

Sursa : http://commons.wikimedia.org/wiki/File:UN_Partition_Plan_Palestine.png (consultat la data de 14.06.14.

Anexa 3. Textul Rezoluției 242 ONU/1967

CONSILIUL DE SECURITATE AL NAȚIUNILOR UNITE

REZOLUȚIA 242, 22 NOIEMBRIE 1967

Consiliul de Securitate,

Exprimându-și grija continuă față de situația gravă din Orientul Mijlociu,

Subliniind caracterul inadmisibil al dobândirii de teritorii prin război și nevoia unei păci juste și durabile în care fiecare stat din regiune să poată trăi în siguranță,

Subliniind în plus că toate Statele Membre, acceptând Carta Națiunilor Unite, s-au angajat să acționeze în conformitate cu Articolul 2 al Cartei,

1. Afirmă că îndeplinirea principiilor Cartei necesită instaurarea unei păci juste și durabile în Orientul Mijlociu care să includă aplicarea următoarelor două principii:

(i) Retragerea forțelor armate israeliene din teritoriile ocupate în timpul recentului conflict;

(ii) Încetarea tuturor revendicărilor sau stărilor de beligeranță și respectarea și recunoașterea suveranității,integrității teritoriale și independenței politice a tuturor statelor din regiune, precum și dreptul acestora de a trăi în pace, în interiorul unor granițe sigure și recunoscute, libere de amenințări sau acte de forță;

2. Afirmă în plus necesitatea

a) De a se garanta libertatea navigației prin căile internaționale din regiune;

b) De a se găsi o soluție justă a problemei refugiaților;

c) De a se garanta inviolabilitatea teritorială și independența politică a tuturor statelor din regiune, prin măsuri care să includă crearea de zone demilitarizate;

3. Cere Secretarului General să desemneze un Reprezentant Special care să se deplaseze în Orientul Mijlociu pentru a iniția și menține contacte cu statele implicate, pentru a promova înțelegerea și a sprijini eforturile de realizarea a unei soluționări pașnice și acceptate, în concordanță cu prevederile și principiile acestei rezoluții.

4.Cere Secretarului General să informeze de îndată Consiliul de Securitate în legătură cu progresele și eforturile Reprezentantului Special.”

Sursa: http://www.un.org/fr/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/242%20(1967)&Lang=E&Area=RESOLUTION (consultat la data de 18.06.14)

Bibliografie

Articol în opere complete:

Alain Dieckhoff, Le conflit israélo-arabe, Paris, Ed. Armand Colin, 2011, ISBN : 978-2-200-24282-4

Alain, Gresh; Dominique, Vidal, Palestine 47, un partage avorté, Éditions Complexe, 1994

Bar-Zohar, Michael, Les relations entre la France et Israel de 1948 a 1961, Thèse de doctorat, sous la direction d’Alfred Grosser, 1962, 444p.

Bernhard, Blumenkranz; Joseph, Klatzmann, Histoire de l'État d'Israël, Toulouse, Ed. Privat, 1982, ISBN : 2.780.2399.4

Elias Sanbar, Figures du palestinien : identité des origines, identité du devenir, Gallimard, 2004

Elie, Barnavi; Luc, Rosenzweig, La France et Israel, Paris, Ed. Perrin, 2002, p. 31.

Elie, Barnavi; Luc, Rosenzweig, La France et Israël : une affaire passionnelle, Paris, Ed. Perrin, 2002.

Elie Barnavi, Une histoire moderne d'Israël, Paris, Ed. Flammarion, 1982, p. 347.

Freddy Eytan, David et Maurianne, Paris, Ed. Alain Moreau, 1986, p.139.

Freddy Eytan, La France, Israël et les Arabes: le double jeu ?, Paris, Ed. Jean Picollec, 2005.

Gaulle, Charles de, Discours et messages. V.II, Paris, Platon, 1970.

Henry Laurens, Paix et guerre au Moyen-Orient, Paris, Armand Colin, 2005

Laurens, Henry, Paix et Guerre au Moyen-Orient : L'Orient arabe et le monde de 1945 à nos jours, Paris, Ed. Armand Colin, 1999, ISBN : 2-200-25119-X

Nadine Picaudou, Les Palestiniens, un siècle d'histoire, Editions Complexe, Paris, 1989.

Tsilla Hershco, Entre Paris et Jérusalem : La France, le sionisme et la création de l’État d’Israël, 1945-1949, Paris, Ed. Honoré Champion, 2003, p. 296.

Samir, Kassir; Farouk, Mardam-Bey, Itinéraires de Paris à Jérusalem : la France et le conflit israélo-arabe, Vol.II, p.490, Institute for Palestine Studies, 1993. 

Articole:

L’Israël-Palestine: Histoire d’un conflit, http://education.francetv.fr/israel_palestine/accueil.html?noredirection. (consultat la data de 13.05.2014).

Fonds Social Juif unifié, http://www.akadem.org/sommaire/themes/politique/conflit-israelo-palestinien/ (consultat la data de 15.04.14).

La politique de la France, în: Revue française de science politique, 19e année, n°2, 1969. pp. 414-428 (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1969_num_19_2_393161, consultat la data de 01.03.2014).

Les Deux Grands et le conflit israélo-arabe, în: Revue française de science politique, 19e année, n°6, 1969, p. 1247-1254 (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1969_num_19_6_393206, consultat la data de 02.06.14).

La proclamation de l'Etat palestinien, în: Annuaire français de droit international, volume 34, 1988. pp. 37-62.( http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/afdi_0066 3085_1988_num_34_1_2827, consultat la data de 01.03.2014).

La véritable nature du conflit israélo-arabe, în: Politique étrangère N°3 – 1983 – 48e année pp. 647-660. (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342X_1983_num_48_3_3334, consultat la data de 01.03.2014).

L'Allemagne, la France et le conflit israélo-palestinien, în: Politique étrangère N°2 – 2005 – 70e année pp. 411-422 (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342X_2005_num_70_2_1167, consultat la data de 02.03.2014)

Le « syndrome 1967 » ? Les institutions juives de France face à l'intifada Al-Aqsa, în: Revue internationale et stratégique 2005/2 – N°58 p. 103 – 114 (http://www.cairn.info/revue-internationale-et-strategique-2005-2-page-103.htm, consultat la data de 06.06.2014)

Le choc des civilisations et le conflit israélo-palestinien, în: Revue internationale et stratégique 2004/1 – n° 53 p.11-23(http://www.cairn.info/revue-internationale-et-strategique-2004-1-page-11.htm, consultat la data de 03.06.2014)

Les associations de résistants et le conflit israélo-palestinien, în: Matériaux pour l'histoire de notre temps 2009/4 – N° 96 p. 16-21,( http://www.cairn.info/revue-materiaux-pour-l-histoire-de-notre-temps-2009-4-page-16.htm, consultat la data de 03.06.2014)

Les Etats-Unis, la France et le conflit israélo-arabe în: Politique étrangère N°5-6 – 1971 p. 629-645. (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342X_1971_num_36_5_1964, consultat la data de 02.06.2014)

Les revues françaises et le conflit israélo-palestinien, în: Confluences Méditerranée 2010/1 – N°72 p 35-44, (http://www.cairn.info/revue-confluences-mediterranee-2010-1-page-35.htm, consultat la data de 02.06.2014)

Schizophrénies françaises, în: Armand Colin, Revue internationale et stratégique 2005/2 – N°58 p. 151-156 (http://www.cairn.info/revue-internationale-et-strategique-2005-2-page-151.htm, consultat la data de 06.06.2014)

Palestinepédia: décryptage du conflit israélo-palestinien, în : Slate.fr, 22.09.2011 – 5 h 05 (http://www.slate.fr/story/43969/palestinepedia-palestine-israel, consultat la data de 13.05.2014)

Les Français face au conflit israélo-palestinien, în: Délits d’Opinion, 05.12.2011(http://www.delitsdopinion.com/theme/europeinternational/les-francais-face-au-conflit-israelo-palestinien-9967/, consultat la data de 15.05.14)

Les guerres israélo-arabes (1948-1973), în: Champs de bataille, 10.12.2010 (http://carlpepin.com/2010/12/10/les-guerres-israelo-arabes-1948-1973/, consultat la data de 10.06.2014)

La diplomatie française dans le conflit israélo-arabe (1967-1970) în: Matériaux pour l'histoire de notre temps, 2009/4 N° 96, ( http://www.cairn.info/revue-materiaux-pour-l-histoire-de-notre-temps-2009-4-page-3.htm, consultat la data de 10.06.2014)

Le général de Gaulle et la politique extérieure, în: Politique étrangère N°6 – 1970 – 35e année pp. 619-629, (http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1970_num_35_6_2077, consultat la data de 12.06.2014)

L'année 1973 dans la politique étrangère du président Pompidou, în: Politique étrangère N°4-5-1974-39e année pp. 473-504, (web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1974_num_39_4_1798, consultat la data de 12.06.20.14)

La politique étrangère de Georges Pompidou, Vingtième Siècle, în: Revue d'histoire, 1993, vol. 40, n° 1, pp. 141-142, (web/revues/home/prescript/article/xxs_0294-1759_1993_num_40_1_3018_t1_0141_0000_2, consultat la data de 13.06.2014)

Conderence de Presse” http://fresques.ina.fr/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00139/conference-de-presse-du-27-novembre-1967.html, accesat la data 12.06.2014.

Anne Lucie Chaigne-Oudain, “Intifada al-Aqsam de son declenchement en 2000 a l’annee 2002”, http://www.lesclesdumoyenorient.com/Intifada-al-Aqsa-de-son.html, accesat la data 21.05.2014.

J. Moncelon, “Le conflit israelo-palestinien”, http://www.clesactu.com/Archives/Israel_Palestine/CONFLIT_PALESTINIEN.htm, accesat la data 22.05.2014

Jacques Benillouche, ” Gouvernement Palestinien-Le test”, http://benillouche.blogspot.fr/2014/06/gouvernement-palestinien-le-test.html#more,accesat la data 13.06.2014.

“L’independence et la formation d’Etat d’Israel”, http://www.lesclesdumoyenorient.com/Israel.html, accesat la data 14.06.14.

Wallerand Boulnois, “Israel –Hezbollah, reture sur une etrange defaite” , http://journal-regards.com/2010/11/14/israel-hezbollah-retour-sur-une-etrange-defaite/, accesat la data 15.06.2014

Conference de Presse” http://fresques.ina.fr/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00139/conference-de-presse-du-27-novembre-1967.html, accesat la data 12.06.2014

Vincent de Cointet, “1973-Journal de guerre-Les deux chapitres”, http://boutique.arte.tv/journal_guerre_2chapitres, accesat la data 29.05.2014

Jacques Benillouche, ”Enre le Quai d’Orsay et Israel, la haine”, http://www.slate.fr/story/35019/quai-orsay-israel-haine-diplomatie, http://www.lemondepolitique.fr/culture/conflit-israelo-palestinien.html ,accesat la data 13.05.2014.

„Conflit Israelo-Palestinien”, http://www.lemondepolitique.fr/culture/conflit-israelo-palestinien.html, accesat la data, 20.05.2014.

L’Israël-Palestine : Histoire d’un conflit”, http://education.francetv.fr/israel_palestine/accueil.html?noredirection, accesat la data 20.05.2014

Anne-Lucie Chaigne-Oudin, “Crise de Suez de 1956 ”, http://www.lesclesdumoyenorient.com/Crise-de-Suez-de-1956.html, accesat la data 20.05.2014

Misha Uzan, ” Israel: le retour de la guerre sourde?”, http://frblogs.timesofisrael.com/israel-le-retour-a-la-guerre-sourde-2, accesat la data 07.06.2014.

Jean Pierre Filiu, „Mitterand et la Palestine”, http://www.ifri.org/files/Moyen_Orient/Mitterrand.pdf, accesat la data 26.05.2014.

Surse video:

„Documentaire pour comprendre Le conflit israélo-palestinien“, (https://www.youtube.com/watch?v=nlMc5S66kiU, consultat la data de 12.05.2014)

„Israël et les Arabes, une paix insaisissable – Arafat assiégé“, (https://www.youtube.com/watch?v=kW1dKJxv9ME,  consultat la data de 15.05.2014)

„1973, Journal de guerre – Les deux chapitres“, (http://boutique.arte.tv/journal_guerre_2chapitres, consultat la data de 20.05.2014)

Anexa 1.

Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Balfour_(1917)#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Balfour_declaration_unmarked.jpg (consultat la data de 10.06.14).

Anexa 2.

Sursa : http://commons.wikimedia.org/wiki/File:UN_Partition_Plan_Palestine.png (consultat la data de 14.06.14.

Anexa 3. Textul Rezoluției 242 ONU/1967

CONSILIUL DE SECURITATE AL NAȚIUNILOR UNITE

REZOLUȚIA 242, 22 NOIEMBRIE 1967

Consiliul de Securitate,

Exprimându-și grija continuă față de situația gravă din Orientul Mijlociu,

Subliniind caracterul inadmisibil al dobândirii de teritorii prin război și nevoia unei păci juste și durabile în care fiecare stat din regiune să poată trăi în siguranță,

Subliniind în plus că toate Statele Membre, acceptând Carta Națiunilor Unite, s-au angajat să acționeze în conformitate cu Articolul 2 al Cartei,

1. Afirmă că îndeplinirea principiilor Cartei necesită instaurarea unei păci juste și durabile în Orientul Mijlociu care să includă aplicarea următoarelor două principii:

(i) Retragerea forțelor armate israeliene din teritoriile ocupate în timpul recentului conflict;

(ii) Încetarea tuturor revendicărilor sau stărilor de beligeranță și respectarea și recunoașterea suveranității,integrității teritoriale și independenței politice a tuturor statelor din regiune, precum și dreptul acestora de a trăi în pace, în interiorul unor granițe sigure și recunoscute, libere de amenințări sau acte de forță;

2. Afirmă în plus necesitatea

a) De a se garanta libertatea navigației prin căile internaționale din regiune;

b) De a se găsi o soluție justă a problemei refugiaților;

c) De a se garanta inviolabilitatea teritorială și independența politică a tuturor statelor din regiune, prin măsuri care să includă crearea de zone demilitarizate;

3. Cere Secretarului General să desemneze un Reprezentant Special care să se deplaseze în Orientul Mijlociu pentru a iniția și menține contacte cu statele implicate, pentru a promova înțelegerea și a sprijini eforturile de realizarea a unei soluționări pașnice și acceptate, în concordanță cu prevederile și principiile acestei rezoluții.

4.Cere Secretarului General să informeze de îndată Consiliul de Securitate în legătură cu progresele și eforturile Reprezentantului Special.”

Sursa: http://www.un.org/fr/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/242%20(1967)&Lang=E&Area=RESOLUTION (consultat la data de 18.06.14)