Conflictele Armate Si Tensiuni Etnico Politice

Conflictele armate și tensiuni etnico-politice

În Caucazul de Nord, imediat după destrămarea URSS, s-a instalat un sângeros conflict armat. Protagoniștii sunt diferitele mișcări și militanți independenți- islamice sau nu, forțele militare ruse și administrațiile subordonate conducerii Federației Ruse. Sunt experți care încadrează aceste confruntări sângeroase în categoria "conflictelor coloniale" din zone în care decolonizarea a întârziat nepermis de mult. Cel mai important conflict armat a opus armata rusă și milițiile cecene rebele.Încă din 1990-1991, Cecenia și-a afirmat un statut de independență efectivă, sub conducerea generlului Dudaev. Între 1991-1992 ruși și cecenii sau înfruntat în conflictul armat în care se ciocneau osetinii creștini cu ingușo-cecenii musulmani. Un prim război ruso-cecen a avut loc în anii 1994-1996 . În 1994-1995 armata rusă a înregistrat înfrângeri dure. În cele din urmă – după lupte soldate cu zeci de mii de morți și răniți – s-a ajuns la acordul de la Hasaviurt, semnat de generalul Lebed și de președintele Mashadov. După uciderea președintelui Dudaev de către serviciile secrete ruse , A. Mashadov a girat o islamizare moderată (sunită) a republicii. Totuși, în numai câțiva ani Cecenia s-a transformat într-o provincie mafiotă, care beneficia de un ajutor în creștere din partea lumii islamice. În țară s-au înmulțit cu repeziciune bazele wahhabiste, radicalismul islamic de orientare saudită.

Cel de-al doilea război ceceno-rus s-a desfășurat în 1999-2000 și s-a soldat cu înfrângerea islamiștilor. Ulterior islamiștii ceceni și-au concentrat atenția asupra "războiului de gherilă", atentatelor din 1999, 2003, 2004, 2009, 2010 și a unei intense propagande externe – în Occident, Turcia și lumea Islamică.

Occidentul a evitat oficial să se implice în acest conflict fiind considerată o problemă internă a Federației Ruse.

F Rusă a ripostat prin susținerea administrației R Kadirov și întărirea dispozitivului militar din Caucazul de Nord ce însumează aproximativ 300000 de militari și polițiști. S-au înregistrat însă puține inițiative de stabilire a unui regim de legalitate și de ridicare social-economică a zonei. În mod frecvent, puterea centrală de la Moscova s-a folosit și de o strategie de exploatare a rivalității popoarelor și clanurilor nord-caucaziene.

După 2000, ciocnirile armate au persistat în Caucazul de Nord , ele s-au extins în Ingușetia, Daghestan, zone din republicile Kabardină, Balkar, Cerkessă. Foarte dure au fost ciocnirile repetate din Ingușetia și Daghestan, ambele republici fiind preponderent musulmane. În anii de conflicte armate de dupî 2000 în Caucazul de Nord s-a "proclamat neoficial" un"emirat waahhabit". S Basaev în iunie 2006 a declarat că "războiul religios" se va extinde dincolo de Volga. În Kabardino Balkaria s-au extins acțiunile extremiștilor din Yarmuk Djamaat. În Daghestan și-au amplificat activitățile Kasuk Djamaat. Liderul cecen Sadulayev a proclamat în 2006 "statul islamic". Ingusetia și Daghestanul se află într-o criză internă instatală. Și în Osetia de Nord activează secesioniști islamici. În Ingușetia luptă și organizația sauditului Abu-Dzeit. În cecenia în 2007 D Umarov preia conducerea celor mai ofensive gherile cecene.

După eliminarea grupării Mashadov în 2005-2006 și uciderea lui S Basaev în iunie 2006 D Umarov a numit noi"emiri" islamiști în zonele Volgăi și Uralilor.

S-a intensificat și participarea echipelor de atentatori islamiști sinucigași din categoria – "văducelor negre" la operații extremiste.

la 15 iulie 2006, forțele ruse au lansat un nou ultimatum gherilelor cecene pentru a depune armele. la Moscova s-a adoptat concomitent o nouă lege împotriva extremismului. Forțele ruse și-au dezvoltat dispozitivul din Cecenia, sperând ca până în 2008 să stabilizeze situația în această republică unională.

D Umarov a proclamat la rândul său o "amnistie" pentru milițiile guvernamentale care trec de partea rebelilor. În timp ce delegațiile rusă și americană abordau problemele de cooperare antiteroristă, în august 2006 islamiștii au atacat centre de poliție și administrative din Daghestan și Ingușetia. Ei au organizat un Front al Caucazului de Nord, de nivel strategic, având cel puțin 8 comandamentelocale tot mai active.

În paralel șefii republicilor nord caucaziene au solicitat lărgirea autonomiilor față de Moscova, cu toate că anual se înregistrează peste 1000 activități teroriste(în zona Volgăi 214 atacuri doar în ianuarie-septembrie 2006).

luptele nu și-au redus amploarea nici în anii 2007-2010. Radicalii islamiști și-au consolidat prezența în Caucazul de Nord, tot mai serios sprijiniți din diferite state musulmane. Atentatele de la Moscova și Daghestan din martie- aprilie 2010 demonstrează că zona caucaziană s-a transformat deja într-o problemă regională de securitate. Ar trebui probabil schimbate midalitățile în care Moscova , o abordează, prin mijloace aproape exclusiv militare. Asistența UE și SUA, a comunității internaționale, combinată cu măsuri de dezvoltare locală ar putea contribui decisiv la stabilizarea situației.

Daghestan

Republica(autonomă) daghestan face parte din Federația Rusă și ocup poziție strategică între Georgia, Cecenia, Azerbaidjan și Marea Caspică. Populația de aproximativ 1,9 milioane locuitori alcătuită din aproximativ 30 de clanuri de musulmani sufiți. Autoritatea reală aparține clanurilor și potentaților, ultimii întreținând mici armate personale. Sunt localitpăți în care legile statului au fost înlocuițe Sharia islamică.

Ființează numeroase fundații musulmane cu fonduri saudite sau iraniene. Pe teritoriul republicii trece o parte din conducta Baku- Grozîi- Novorossiisk. Ceceni care sunt bine reprezentați și printre clanurile dintre frontierele Daghestanului- au urmărit să anexeze republica, în ciuda opoziției lakilor și avarilor și să constituie un "front islamic" la Marea Azov, împreună cu Azerbaidjanul, Iranul și Turkmenistanul.

Abhazia

Zonă din nord-vestul Georgiei, are o poziție strategică la Marea Neagră. Populația locală ibero-caucaziană aparține religiei musulmane . În 1992 Abhazia și-a proclamat independența și milițiile musulmane au început să atace trupele georgiene, zeci de mii de georgieni au căzut pradă epurărilor etnice. În octombrie 1992, s-a creat o misiune de observatori ONU (UNOMIG). Federația Rusă a protejat Abhazia și a permis, inclusiv unor efective cecene loiale ei să acționeze împotriva Georgiei. Reglementarea pașnică a conflictului urma să se realizeze de către Georgia, Abhazia, F. Rusă și ONU.

Osetia de Sud

Osetinii într-o zonă populată populată de 10 000 de oameni au început lupta armată cu asistență militară rusă, în 1990-1991. Zeci de mii de gerogieni au fost uciși sau au părăsit provincia. În iunie 1992 Acordul de la Soci B. Elțîn a mediat încetarea focului și a deplasat o forță de pace de 1700 oameni. S-a constituit și un grup de negociere a viitorului provinciei(OSCE, Federația Rusă, Georgia, Osetia de Nord din cadrul F Ruse). În ultimii ani la tratative s-a implicat și UE.

Transnistria

Teritoriul de la est de Nipru și-a proclamat independența în 1990. Au urmat confruntări armate violente cu forțele R. Moldova, încheiate în 1992 sub presiunea militară rusă. Transnistria rămâne un factor de destabilizare interanțională și un centru al "crimei organizate" în spațiul est-european.

Considerată bază înaintată a F ruse, transnistria a oferit suport Armatei a 14-a, care trebuia evacuată încă din 1999. În cazul Transnistriei(ca și în Georgia-Osetia de Sud) s-au avansat mai multe proiecte de federalizare , garantate de Federașia Rusă, OSCE, Ucraina, în absența României 2002-2004. UE și SUA au fost admise ca observatori în "procesul de pace". Până în momentul de față nici un proiect nu a fost tradus datorită opoziției Occidentului. Neoficial s-au vehiculat și proiecte deproclamare a aindependenței Transnistriei ori de unificare cu Ucraina și Federația Rusă. V Putin a afirmat în mai multe rânduri, că în cazul "conflictelor înghețate" din "vecinătatea apropiată" a Federației Ruse ar trebui aplicată o soluție "tip Kosovo".

RUSIA – post sancțiuni. Implicații ale tensiunilor cu UE și SUA asupra evoluției economiei în 2014

Criza din Ucraina și anexarea Crimeei de către Federația Rusă a dus la tensionarea climatului geo-politic în regiune, iar la toate acestea UE și NATO au reacționat prin aplicarea unor sancțiuni. Este interesant să urmărim cum va evalua Federația Rusă în perioada post-sancțiuniși consecințele în domeniul securității economice și stabilitate geo-politică.

I. Consecințele anexării Crimeei – sancțiunile economice impuse de UE și SUA

Politica agresivă purtată de autoritățile de la Kremlin prin anexarea Crimeei și susținerea neoficială a conflictului din zona estică a Ucrainei nu a scăpat nesancționată de către UE și SUA, cu riscul unor consecințe economice costisitoare chiar și pentru aceștia în special pentru UE. Mesajul transmis Federației Ruse este unul clar și anume sancționare acestei politici expansioniste.

Republica Moldova este un stat aflat în pericol dat fiind faptul că slaba dezvoltare militară și economică îl fac un stat vulnerabil. Au fost blocate conturi ale persoanelor apropiate Kremlinului, precum și unor persoane importante din Rusia, nu s-au acordat vize de călătorie, iar Președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy a declarat că sancțiunile vor continua dacă situația nu se va detensiona. De asemenea, și SUA au stabilit sancțiuni economice împotriva a 20 de membri ai cercului de apropiați ai lui Vladimir Putin și a băncii care i-asusținut pe aceștia, "Rossiya", a 15-a instituție de credit din Rusia, ca mărime- constând în înghețarea activelor din SUA ale persoanelor în cauză, care nu vor putea nici să mai încheie parteneriate de afaceri cu cetățeni sau companii americane. Sancțiunile economice impuse de SUA au vizat și impulsionarea retragerii unor importante companii de pe piața rusă, printre ele operatorii de plăți cu cardul Visa și MasterCard, care au sistat furnizarea serviciilor de plăți pentru clienții mai multor bănci din Rusia, printre care și Banca Rossiya, controlată de cunoscutul miliardar rus, Iuri Kovalciuc, apropiat al președintelui Vladimir Putin, bancă ce deține la unele dintre cele mai valoroase active ale statului. De altfel, ascensiunea Băncii Rossiya în topul băncilor ruse s-a petrecut imediat după venirea la putere a lui Vladimir Putin. De asemena și Canada a decis să aplice sancțiuni împotriva unor oficiali ruși și ucraineni, printre care și șeful Statului Major al Forțelor Armate din Rusia, ca urmare a referendumurilor de independență organizate. Sancțiunile Uniunii Europene în contextul crizei din Ucraina au vizat oficiali ruși și ucraineni foarte cunoscuți, aceștia ocupând funcții cheie în stat. Banca Rossiya, care cândva era necunoscută ca și instituție financiară, după numirea în funcție a lui Vladimir Putin, a obținut acces la active valoroase ale statului, inclusiv active de miliarde de dolari ale Gazprom, în prezent a sistat toate tranzațiile în valută ca urmare a sancțiunilor aplicate. Banca a cumpărat de la Gazprom o participație care îi asigura controlul asupra asigurătorului Sogaz. Tot prin Gazprom, Banca Rossiya a cumpărat acțiuni la National Media Group, care deține 25% din canalele de televiziune CTC, Channel 1 și NTV cu rol important în peisajul media din Rusia. Referitor la acest aspect, premierul canadian Stephen Harper a precizat că Occidentul ar putea aplica noi sancțiuni economice Federației Ruse cu scopul de a detensiona situația din Ucraina în condițiile în care Rusia, precum și activitatea sa militară provocatoare rămân un motiv serios de îngrijorare pentru comunitatea

internațională.

Reacția autorităților ruse referitor la sancțiunile economice impuse de Occident

În Federația Rusă, opiniile privind consecințele sancțiunilor economice adoptate împotriva sa de către anumite țări occidentale, drept răspuns la implicarea în criza ucraineană diferă, atât în funcție de obiectivitatea observatorilor, de poziția lor față de politica Moscovei, cât și de capacitatea de evaluare corectă a măsurilor în cauză. Dacă, potrivit unor analiști (Karaganov, 2014), ele vor afecta grav ritmul dezvoltării economiei și credibilitatea mediului de afaceri autohton, există și opinii (Gutkin, 2014) care susțin că în condițiile globalizării economice, în afară de o impresie defavorabilă a Agențiilor de rating, efectul va fi nesemnificativ, iar presiunile externe ar putea constitui chiar un stimulent pentru o mai rapidă modernizare a activităților productive rămase în urmă. Analiștii ruși care minimizează impactul sancțiunilor economice (Gutkin 2014) se arată contrariați de faptul că guvernele occidentale, care criticau amestecul statului, al autorităților de la Moscova, în viața economică a țării, au recurs, ele însele, la amestec în mediul de afaceri, instituind nu numai interdicții la obținerea vizelor de călătorie, dar și blocând conturile anumitor oameni de afaceri sau demnitari ruși. Susținând că asemenea sancțiuni sunt în flagrantă contradicție cu principiile economiei de piață, analiștii care sprijină politica autorităților de la Kremlin consideră că sancțiunile economice impuse nu pot să prejudicieze major evoluția economiei ruse, rămânând, la fel ca și excluderea Rusiei din Grupul G-8, acțiuni mai mult simbolice. Există și opinii potrivit cărora Rusia ar putea reacționa la sancțiunile impuse de mediul internațional, acționând „pârghia gazului”: respectiv stoparea exportului spre UE.

Trebuie menționat, însă, faptul că, această posibilă ripostă nu s-ar putea solda cu un succes, în condițiile în care jumătate din veniturile statului rus sunt rezultate din exportul de hidrocarburi, iar UE este în continuare prima destinație a acestora, în pofida eforturilor companiilor rusești de a se reorienta către piața chineză. Această reorientare către Asia este evidentă în strategia geo-politică a autorităților ruse. Unii analiști apreciază (The Economist, 2014) că „încordarea” intervenită în relațiile cu Uniunea Europeană și SUA, ca urmare a crizei ucrainene, i-a determinat pe guvernanții Federației Ruse, cu precădere pe agenții economici din această țară, să ia în calcul necesitatea reconsiderării parteneriatelor de afaceri, a strategiilor de export și import. Dezamăgită de „Fata morgana” occidentală, Rusia se lasă tot mai mult tentată de șarmul crescând al Asiei, scrutându-i piețele, avantajele și riscurile. În cadrul forumului economic internațional, care a avut loc la Berlin, la începutul lunii aprilie a.c., vicepremierul rus Igor Suvalov declara că Rusia nu va adopta sancțiuni împotriva Occidentului, ca răspuns la sancțiunile întreprinse de către acesta împotriva sa, dar va trebui să ia măsuri pentru contracararea prejudiciilor produse în urma lor. Reîntors dintr-o vizită făcută în China, Arcadii Dvorkovici a anunța, de asemenea, încheierea, în viitorul apropiat, a unor importante acorduri energetice ruso-chineze. În acest context, trebuie menționat faptul că se preconizase ca, pe durata vizitei președintelui Vladimir Putin în China în luna mai a.c., să fie parafat un cuprinzător acord între compania de stat „Gazprom” și compania chineză „CNOOC”, precum și aranjamente cu partenerii chinezi ale „Rosnefti”, „Rusal”, „NOVATEK” și altor companii rusești. Cu toate acestea, în cadrul vizitei de la Shanghai, Vladimir Putin și omologul său chinez Xi Jinping au semnat mai multe acorduri bilaterale, dar nu și pe cel referitor la livrările de gaze ale Gazprom, evaluat la 400 de miliarde de dolari, în privința acestuia negocierile urmând să continue.

II. Previziuni privind evoluția economiei ruse în 2014 – „navigând prin incertitudine”

Cele mai recente analize ale experților internaționali (FMI, OCDE și Comisia Europeană) subliniază că evoluția economiei ruse în 2014 va fi afectată indubitabil de sancțiunile economice impuse de partenerii vestici (SUA și UE) ca urmare a escaladării crizei din Ucraina și alipirii Crimeii la Federația Rusă.

Prognoze foarte pesimiste indicând o posibilă recesiune economică în 2014

În cele mai recent publicate analize (IMF, 2014), experții FMI avertizează că scăderea ritmului PIB pentru anul 2014 va fi una semnificativă, analizele lor indicând iminența unei recesiuni economice în Federația Rusă, pe fondul tensionărilor climatului economic și politic cu unii dintre principalii săi parteneri comerciali (UE și SUA) și al sancțiunilor impuse de aceștia, arătând că „economia rusă a cărei creștere era deja afectată de unele deficiențe structurale și dependența prea mare de exporturile de petrol, va cunoaște o depreciere a ritmului său de creștere, cauzată de incertitudinile geo-politice rezultate din conflictul cu Ucraina”. Potrivit previziunilor FMI, economia rusă ar urma să crească cu doar 0,2% în 2014 și cu 1% în 2015. Precedentele estimări de creștere ale FMI pentru Rusia prevedeau un avans de 1,3% pentru 2014 și o creștere de 2,3% pentru 2015, dar în condițiile noilor sancțiuni impuse Rusiei, ele au fost semnificativ revizuite în scădere. Mai mult, experții internaționali (IMF, 2014) consideră că, în timp ce băncile internaționale, cu cele japoneze „în avangardă”, se retrag de pe piețele rusești de teamă să nu fie afectate de disputele politice legate de criza din Ucraina, proiecțiile privind economia rusă sunt cele mai „slabe” de după 2008, anul crizei economice mondiale. Dependența economiei ruse de exporturile de petrol este indicată ca un alt factor de vulnerabilitate pentru evoluția economiei ruse în 2014 de către experții OCDE care subliniază faptul că sunt necesare reforme structurale pentru a îmbunătăți performanța mediului de afaceri în Rusia, reformele constituind un factor cheie de îmbunătățire a performanțelor și rezistenței economiei naționale la șocurile externe (în special încondițiile în care dacă prețul petrolului ar stagna, iar fluxurile de capital ar fi blocate, creșterea economică ar fi puternic afectată) (OCDE, 2014).7

Deprecierea rublei

Altă repercusiune a climatului geo-politic tensionat și a sancțiunilor impuse Rusiei o constituie devalorizarea rublei, în raport cu principalele valute internaționale. 8 Chiar dacă, potrivit unor prognoze ale OCDE, cursul monedei naționale urma să scadă sensibil, până la finele anului 2014, față de euro și dolar, criza din Ucraina a precipitat drastic acest deznodământ. Potrivit estimărilor Băncii Centrale din Rusia (The Central Bank of Russian Federation, 2014), de la începutul anului 2014, rubla a scăzut cu 9% în raport cu ambele valute.

Retrageri masive de capital ale investitorilor străini

Ca urmare a sancțiunilor impuse în urma conflictului ucrainean, investitorii străini au retras 64 miliarde de dolari în primele trei luni ale lui 2014, iar piețele internaționale sau închis pentru companiile rusești, forțându-le să apeleze la băncile de stat și la investitorii locali. Pe fondul reticenței băncilor internaționale de a acorda împrumuturi sau de a finanța afacerile clienților ruși, băncile japoneze se retrag de pe piața rusească, renunțând la anumite tranzacții și suspendând linii de credit. Sumitomo Mitsui Banking Corporation (SMBC) și Bank of Tokyo-Mitsubishi UFJ (BTMU) sunt două dintre cele mai mari bănci nipone care au adoptat astfel de măsuri. SMBC s-a retras dintr-un acord

de finanțare pentru export pentru Metalloinvest, o companie rusească cu activități în metalurgie și minerit, deținută de oligarhul Alisher Usmanov. De asemenea, banca a suspendat linii de credit stabilite pentru trader-ul de petrol Gunvor după ce SUA a impus sancțiuni asupra co-fondatorului Gennady Timchenko. BTMU a decis să nu ia parte întrun acord de finanțare pentru export cu Tenex, companie de export de uraniu a Rusiei. De altfel, analiștii FMI preconizează că și sectorul bancar național rus va fi afectat de criza din Ucraina, multe bănci rusești având o expunere importantă pe piețele din Ucraina, fapt ce se va repercuta negativ asupra evoluției economiei în ansamblul său.

Agențiile de rating coboară perspectiva ratingului Rusiei de la „stabil”la „negativ”

În cele mai recente previziuni, Agențiile de evaluare financiară Fitch și Standard&Poor's au coborât perspectiva ratingului suveran al Rusiei de la "stabilă" la "negativă", din cauza impactului negativ al sancțiunilor impuse de SUA și UE asupra economiei țării. Potrivit evaluării Agenției de Rating Fitch, perspectivele evoluției economiei ruse nu sunt deloc optimiste, întrucât băncile din SUA și UE ar putea fi reticente să împrumute Rusia în actualele circumstanțe, situație în care ritmul PIB se va deprecia în continuare, iar sectorul privat ar putea avea nevoie de sprijinul statului, pe fondul declinului constant al ISD și al retragerilor masive de capital extern. Evaluările Standard&Poor's indică, de asemenea, faptul că riscurile geopolitice ridicate și perspectiva sancțiunilor din partea UE și SUA, ca urmare a anexării Crimeei, ar putea reduce fluxul investițiilor, determinând ieșiri mai mari de capital și încetinind puternic creșterea economică în Rusia. Pe cale de consecință, Standard&Poor's (S&P, 2015) a coborât rating-ul Rusiei de la BBB (stabil) la –BBB (instabil), doar cu o treaptă superior celui de climat economic cu risc maxim („Junk”). De asemenea, ambele Agenții de rating au anunțat că vor reduce și mai mult ratingul Rusiei, în cazul în care împotriva acesteia vor fi luate măsuri mai dure din partea SUA și a Uniunii Europene (în special legate de exporturi).

Pericolul presiunilor inflaționiste

Ca urmare a deprecierii rublei, Banca Centrală a Rusiei a majorat, la data de 10 mai 2014, dobânda cheie cu 50 de puncte de bază, aceasta ajungând la 7,5%. Această decizie motivată de iminența presiunilor inflaționiste6 se estimează de către unii analiști 6 Un subiect sensibil pentru Rusia, care a cunoscut în trecut episoade de depreciere a monedei naționale și de creșteri ale preturilor, între 1997 și 1998 și între 2008 și 2009. 10 internaționali (OCDE, 2014) că va crea presiuni suplimentare asupra situației și așa dificile a țării, prejudiciată de sancțiunile occidentale și de deteriorarea percepției investitorilor străini care își retrag capitalul de pe piața rusă. De altfel, în cele mai recente estimări Banca Centrală din Rusia arată că situația politică internațională și tensiunile legate de aceasta afectează în mod direct producția și investițiile: „Creșterea productivității muncii este lentă, în timp ce investițiile în capital fix continuă să se restrângă din cauza declinului profiturilor, a accesului limitat la finanțarea pe termen lung atât pe piețele internaționale, cât și pe cele interne, precum și a încrederii scăzute a consumatorilor și producătorilor" (CRB, 2014). Potrivit evaluărilor OCDE, deprecierea rublei cu 9% față de principalele valute internaționale (euro și dolar SUA) a condus la majorarea prețurilor bunurilor importate, iar rata inflației a atins aproape 7% în aprilie 2014. Estimările Comisiei Europene indică și ele pericolul inflaționist, care, coroborat cu deprecierea monedei naționale, poate conduce la declanșarea unei crize economice severe în Rusia.

Sursa: European Commission – Economic Forecast, Spring, 2014

III. Concluzii

Anexarea Crimeii își face simțite conscințele economice în Federația Rusă, cu toate că Occidentul nu și-a înăsprit măsurile la adresa Kremlinului, iar analiștii susțin că în 2014 și 2015 Rusia ar putea intra în recesiune și nici măcar o soluție diplomatică nu îi mai poate salva . Vulnerabilitatea economiei ruse iese în evidență datorită crizei din Ucraina, performanței scăzute, nemodernizarea și un aport foarte mare al exporturilor de țiței. Se pare că Occidentul a găsit „călcâi al lui Ahile” al colosului rus, iar dacă s-ar impune noi sancțiune, boicotarea importurilor ruse de țiței ar putea fi una dintre acestea, deocamdată nefiind un consens în această privință.

Există pericolul ca aplicând aceste sancțiuni să aibă loc o catastrofă economică în Federația Rusă, ceea ce este puțin imprevizibil pentru Occident ținând cont de puterea nucleară a rușilor, astfel viitorul este incert deocadată în care rezolvarea problemei ucrainene se întrevede greu

Consider că o posibilă soluție în rezolvarea crizei actuale ar consta într-o atitudine moderată a principalilor actori geopolitici, ceea ce este foarte greu de îndeplinit într-o perioadă atât de naționalistă. Responsabilitatea iscării conflictului îi aparține Kremlinului, dar nu este singurul responsabil pentru continuarea acestuia, chiar dacă își impunerea sentimentului naționalist sens în care își manifestă interesul.

O economie interesantă este cea a Rusiei combinând unele dintre cele mai problematice aspecte ale capitalismului precum corupția, oligarhii-dețin puterea,birocrația, structuri economice învechite, dar cu toate acestea poziția Germaniei încă este una neclară incriminează acțiunile Mscovei pe de-o parte, iar pe cealaltă parte fiind presați de mediul de afaceri, alături de reticența populației ca statul lor să participe la acțiuni de detensionare a situației din Ucraina își regândesc politica aplicând o diplomație a concilierii. Deși încă de la începutul crizei Germania s-a situat foarte deschis împotriva acțiunilor expansioniste ale Rusiei, înscriindu-se în atitudinea generală a Europei de Vest și a Statelor Unite, cancelarul Angela Merkel si reprezentanții diplomației germane propun la acest moment eficientizarea dialogului cu Rusia în detrimentul extinderii sancțiunilor de ordin economic, ce se pot răsfrânge cu un efect de bumerang și asupra economiei germane.

Incapacitatea în ultimii 23 de ani de independență post-sovietică de a-și proteja suveranitatea statală Ucraina a trecut prin mai multe crize politice fiind condusă de guverne corupte și inapte, la care a contribuit atât Moscova cât și UE. Manifestarea intenției de aderare la UE a declanșat problema

în Kremlin, ceea ce a generat o situație conflictuală al cărei sfârșit se întrevede cu greu.. Resursele energetice ale Rusiei, reprezintă, în prezent, cel mai mare atu economic, dar autoritățile ruse nu reușesc să facă schimbările structurale necesare pentru a diversifica economia puternic dependentă de exporturile de hidrocarburi, în timp ce stilul politic autoritar al lui Vladimir Putin alienează clasele antreprenoriale, cruciale pentru crearea oportunităților de investiții. Viitorul Ucrainei și cel al relațiilor Rusiei cu Occidentul vor constitui probleme de politică externă a căror rezolvare nu se întrevede printr-o retorică maniheistă. Dacă expansionismul Rusiei va continua în zonă, statele europene și SUA vor trebui să impună noi sancțiuni, dar calea coercitivă s-ar putea să nu fie cea care să aducă soluția. O Rusie sancționată și izolată pe plan internațional, are potențialul de a se converti într-un pol de instabilitate și agresiune, iar marea sarcină istorică va fi convingerea autorităților de la Kremlin să se întoarcă în direcția apartenenței la comunitatea internațională și la căutarea oportunităților pentru dialog și cooperare.

22222222222222222222222

CONFLICTUL DIN TRANSNISTRIA/REPUBLICAMOLDOVA

Principalul obstacol în calea dezvoltãrii tuturor democrațiilor noi ale Europei este, fãrã îndoialã, instabilitatea regionalã. Conflictele prelungite sunt printre cauzele instabilitãții regionale. În vocabularul OSCE, aceste conflicte, denumite uneori „conflicte înghețate“, se referã la Osetia de Sud și Abhazia în Georgia, Nagorno-Karabah (disputa între Armenia și Azerbaidjan) și Transnistria (Republica Moldova). Doar denumirea este de „conflicte înghețate“ceea ce în realitate consumă resurse ale statelor implicate în rezolvarea acestoram, încetinește planurile de dezvoltare economicã; obstrucționeazã democrația, întărzie apariția unor reforme democratice, invocând preocupãri de securitate naționalã ,și nu în ultimul rând duc la apariția unor zone incontrolabile. Fiind membră UE România este direct interesată de conflictele prelungite în aceste zone de interes, cu deosebire cel din regiunea separatistã transnistreanã a Republicii Moldova, precum și continuarea staționãrii trupelor strãine pe teritoriul acesteia. În cele ce urmeazã, voi încerca sã prezint principalele cauze care au dus la izbucnirea conflictului transnistrean, evoluția și tergiversarea rezolvãrii politice durabile a acestuia, principalii actori implicați în procesul de negocieri, rezultatele și perspectivele. Dupã decenii de dominație strãinã, spre sfârșitul anilor ’80 are loc redeșteptarea sentimentului românesc în Basarabia, anexatã de URSS în urma ultimatumului, la 23 iunie 1940, consecințã a Pactului Ribbentrop-Molotov. Aceste teritorii au rãmas în componența URSS dupã terminarea celui de al doilea rãzboi mondial, ca urmare a reglementãrilor Tratatului de pace, din 10 februarie l947. Republica Moldova și-a proclamat suveranitatea statalã la 27 august 1989, rãmânând în cadrul Uniunii Sovietice. Doi ani mai târziu, la 27 august 1991, Parlamentul de la Chișinãu a aprobat „Declarația de independențã“, prin care se reconfirmau demersurile anterioare, de dupã 1989: 31 august 1989—proclamarea limbii române ca limbã de stat în RSS Moldoveneascã și reintroducerea alfabetului latin; 27 aprilie 1990 — tricolorul cu cap de zimbru este adoptat ca steag național; 23 mai 1991 — RSS Moldoveneascã devine Republica Moldova; 23 iunie 1991 — Parlamentul Republicii Moldova proclamã suveranitatea Republicii, iar la 27 august 1991, independența de stat. „Declarația de independențã“ proclamã Republica Moldova „stat suveran și independent, liber sã-și hotãrascã prezentul și viitorul Patriei fãrã niciun amestec din afarã, în conformitate cu idealurile și nãzuințele sfinte ale poporului, în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale“. În aceeași zi, guvernul de la București a procedat la recunoașterea independenței Republicii Moldova, România fiind primul stat care a fãcut acest gest politic, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadã, la 29 august 1991. În Declarația Guvernului României, din 27 august 1991, referitoare la declarația Republicii Moldova cu privire la proclamarea independenței de stat s-a subliniat: „Guvernul României își îndeplinește o nobilã îndatorire de a saluta actul istoric de autodeterminare a poporului Republicii Moldova, de împlinire a nãzuințelor sale legitime spre libertate, democrație și demnitate naționalã. Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov reprezintã un pas decisiv spre înlãturarea pe cale pașnicã a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român“. În Declarația Parlamentului României, din 3 septembrie 1991, în legãturã cu independența Republicii Moldova s-a subliniat: „Decizia Parlamentului Moldovei consacrã aspirația profundã de libertate și independențã a românilor de dincolo de Prut. Proclamarea independenței Moldovei încununeazã anii îndelungați și grei de luptã a fraților noștri moldoveni pentru apãrarea identitãții naționale, a limbii și culturii lor românești. În noile condiții create de declararea independenței, se deschid perspective favorabile dezvoltãrii colaborãrii și legãturilor multiple dintre cele douã state vecine, ce descend din trunchiul unic al poporului roman, așa cum acesta s-a format istoricește“. Noul stat independent — Republica Moldova — a avut o ascensiune rapidã pe arena internaționalã, la care a contribuit și România, oferindu-i sprijin total, asistențã și consiliere necesarã. Un sprijin deosebit a fost acordat pentru primirea și afirmarea Republicii Moldova ca stat independent pe plan internațional și primirea în ONU, OSCE, CoE, integrarea în structurile subregionale etc. Relațiile României cu Republica Moldova — apropiate, speciale și privilegiate s-au dezvoltat într-un ritm dinamic, vizând integrarea economicã și spiritualã a acesteia în Uniunea Europeanã, astfel încât locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului sã se regãseascã, în perspectivã, în marea familie europeanã. Au fost încurajate investițiile românești, inclusiv prin constituirea unui fond de garanții pentru investitorii români ș.a. România a fost mai precautã în problema situației din Transnistria/Republica Moldova, în sensul cã nu se putea implica de o manierã hotãrâtoare, deschisã în rezolvarea acestui conflict, prin ajutor militar sau de altã naturã. Chiar și așa, au existat voci, îndeosebi din partea autoritãților de la Tiraspol, pretinzând existența unui asemenea sprijin, acuzații care au fost respinse de România. Am sprijinit, însã, în permanențã poziția Republicii Moldova în eforturile de soluționare pe cale pașnicã, politicã a crizei. Acest sprijin a fost acordat în cadrul mecanismului cvadripartit (când România a fãcut parte din acesta), la ONU, la OSCE, la Consiliul Europei și în alte foruri unde se discuta problema conflictului, inițiind și promovând adoptarea unor hotãrâri în favoarea Republicii Moldova privind soluționarea pașnicã a conflictului și retragerea trupelor strãine. Am susținut implicarea și prezența mai consistentã a UE în soluționarea politicã a conflictului transnistrean, cu respectarea suveranitãții și integritãții teritoriale a

Republicii Moldova.

Începutul și evoluția conflictului.

În 1990, odatã cu eforturile de supraviețuire a sistemului sovietic, s-au accentuat mișcãrile de independențã în republicile baltice, Ucraina, Georgia, Moldova, promovând poziții de emancipare naționalã. Trãsãtura definitorie a acestei faze a fost proclamarea independenței și suveranitãții republicilor respective. În Republica Moldova, linia orientatã spre afirmarea independenței noului stat și spre promovarea valorilor democratice naționale, în cadrul procesului de integrare europeanã, a trezit o reacție ostilã din partea forțelor prosovietice și șovine. Pe malul stâng al Nistrului, în Transnistria, unde rușii și ucrainienii constituiau împreunã populația majoritarã (54%), temându-se de posibila unificare cu România, a fost convocat Sovietul Suprem raional cerând, inițial, autonomia, iar ulterior, la 2 septembrie 1990, s-a proclamat independența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Transnistrene (ulterior Republica Moldoveneascã Transnistreanã), având capitala la Tiraspol.Acest act de secesiune a declanșat violențe sporadice în Gãgãuzia și Transnistria, care au durat pânã în anul 1992, când Chișinãul a fãcut un efort de a dezarma miliția separatistã și a declara starea de urgențã în țarã. Încercãrile Chișinãului de a prelua controlul asupra zonelor secesioniste s-au soldat cu escaladarea violențelor, care au dus la declanșarea unui rãzboi civil. Guvernul central al Moldovei s-a dovedit neputincios în fața rezistenței armate a Tiraspolului, sprijinitã de Armata a 14-a a Rusiei. La 2 martie 1992, Republica Moldova devine membrã a ONU, fiind și ziua în care a început conflictul violent pe malul stâng al Nistrului, provocat de o diversiune a separatiștilor din Transnistria, la Dubãsari. Autoritãțile de la Chișinãu aveau informații despre pregãtirea diversiunii, dar au ezitat sau nu au încercat să o dezamorseze la timp. Redeșteptarea naționalã a românilor basarabeni — dintre care o treime fuseserã exterminați de Stalin prin execuții, foamete și deportare în Siberia—se dorea a fi înãbușitã în sânge de cãtre cei care se opuneau acesteia. Armata a 14-a rusã, hoarde de cazaci aduși cu avioane de pe Don, mercenari și foști pușcãriași de drept comun au fost implicați în dezlãnțuirea în Transnistria a unei terori de o cruzime inimaginabilã, atacând sate, școli, grãdinițe de copii, instituții, locuințe, omorând la întâmplare civili lipsiți de apãrare.1111111111- exemple de terorism separatism si terorism de stat Acordul de încetare a focului, semnat între autoritãțile de la Chișinãu și Tiraspol, a fost semnat la 21 iunie 1992, deși izbucniri de violențã sau tensiune au continuat și dupã aceastã datã.

A fost declanșat un proces de soluționare pașnicã a conflictului, în diferite formate și implicând diferiți actori, fãrã a se reuși, timp de 20 de ani, identificarea unei soluții durabile, politice a conflictului.

De menționat cã reacția și implicarea Europei Occidentale a venit cu întârziere și nu de o manierã decisivã. La data izbucnirii violențelor, Republica Moldova era stat participant la OSCE, admisã la 30 ianuarie l992, și membrã a ONU (2 martie 1992). Președintele Snegur s-a adresat ambelor foruri internaționale pentru sprijin, însã perioada pentru folosirea mecanismelor de prevenire

a conflictelor de care dispuneau cele douã foruri era deja depãșitã. Neimplicarea decisivã a comunitãții internaționale în faza preconflict ar putea fi explicatã astfel: comunitatea internaționalã, în perioada respectivã, era preocupatã, îndeosebi, de evoluția crizei din Golf și din spațiul ex-iugoslav; noile mecanisme ale OSCE pentru prevenirea și gestionarea conflictelor erau în faza de elaborare; preocupat de evoluția situației din spațiul ex-sovietic, urmare a dezintegrãrii URSS, Occidentul a ezitat sã facã presiuni asupra Rusiei. În ceea ce privește cauzele conflictului, unii analiști au fost inițial tentați sã

aprecieze cã este un conflict interetnic.Analizele ulterioare, mai profunde, au dus la concluzia cã, deși existã un element interetnic, acesta nu poate fi nicidecum considerat drept cauza violențelor și lipsei unei soluții durabile timp de douã decenii. Este, mai degrabã, vorba de o disputã implicând valori, ideologii și experiențe diferite, în care un rol important îl are factorul politico-economic. Totodatã,

considerente de naturã istoricã, regionalã, internã și externã au jucat un rol important în acest sens. De la începutul discuțiilor și negocierilor privind soluționarea conflictului, s-au conturat patru probleme cruciale pentru o soluție politicã: problema limbii, problema unirii cu România, Armata a 14-a a Rusiei și statutul special pentru Transnistria. Pe parcurs, primele douã probleme au fost eliminate:

în Moldova, a fost adoptatã o lege care reglementeazã problema limbii; la sondajul opiniei publice privind viitorul statut al țãrii, organizat dupã alegerile din martie 1994, 95% s-au pronunțat pentru continuarea funcționãrii Republicii Moldova ca stat independent — un semnal important care a eliminat problema unirii cu România ca fiind obstacol în negocierile cu liderii separatiști. Statutul Transnistriei a fost abordat atât în discuții directe între reprezentanții Chișinãului și Tiraspolului, cât și, ulterior, în diferite forme de negocieri multilaterale care au urmat. Dacã imediat dupã independențã poziția de principiu a Chișinãului viza menținerea unui stat unitar, ulterior acesta a manifestat disponibilitatea de a accepta un statut special pentru Transnistria, însã fãrã a-i garanta statut de subiect de drept internațional. Proiectul de lege privind statutul special pentru Transnistria a fost discutat în Parlamentul de la Chișinãu, în anul 1993, fãrã participarea reprezentanților transnistreni. Proiectul nu a fost adoptat. Întãrirea integritãții teritoriale a Republicii Moldova cu un statut special pentru Transnistria a devenit o poziție sprijinitã de OSCE și UE.Misiunea OSCE a elaborat propuneri în acest sens, conținând prevederi privind autoguvernarea substanțialã în domeniul politic, juridic, economic, social și cultural, precum și necesitatea unor garanții cã Transnistria va avea dreptul sã decidã asupra viitorului sãu, dacã Moldova va hotãrâ sã renunțe la statalitatea sa. Liderii transnistreni au insistat, inițial, pentru independențã. Ulterior, au propus un proiect de tratat privind separarea puterilor între subiectele Confederației Moldovenești, un pas spre independența virtualã a Transnistriei.

Rolul Rusiei.

În evoluția conflictului transnistrean, dar mai ales în tergiversarea soluționãrii acestuia timp de douã decenii, trebuie menționat și analizat rolul crucial al unui actor important — Rusia. În timp ce președintele Elțîn a sprijinit independența Moldovei, vicepreședintele Aleksandr Rutskoi s-a transformat într-un protector virulent al populației rusofone și al prezenței personalului militar rus în Moldova. Forțele prosovietice de la Moscova au fost aliații „naturali“ ai autoritãților transnistrene de la bun început. Faptul cã acestea au avut un impact decisiv asupra evoluției evenimentelor în Republica Moldova este indiscutabil. Moscova a avut un rol important atât în faza de început a conflictului, cât și în procesul negocierilor vizând identificarea unei soluții pașnice, general acceptabile, în deceniile urmãtoare. Sprijinul militar acordat de Armata a 14-a regiunii separatiste, precum și cel politic și economic acordat de Moscova au fost decisive, Transnistria devenind de facto independentã. Rolul crucial al Moscovei și al prezenței sale militare în conflict se reflectã foarte clar în acordul de încetare a focului, din 21 iulie 1992, care a pus capãt ostilitãților. Convenția privind principiile de soluționare pașnicã a conflictului (Convenția Elțîn-Snegur) a fost semnatã laMoscova de cei doi președinți, consfințind activa implicare a Rusiei. Convenția stipuleazã, de asemenea, crearea Comisiei Unificate de Control și a forțelor unificate de menținere a pãcii (ruse, moldovene și transnistrene), legalizând astfel prezența militarã a Rusiei în Moldova. Totuși, negocierile privind retragerea trupelor Rusiei au continuat. În 1994, pãrțile au ajuns la un acord conform cãruia Kremlinul se angaja sã-și retragã forțele în decurs de trei ani de la ratificarea acordului. Acesta, însã, n-a fost niciodatã ratificat de Moscova. De la încetarea ostilitãților armate, în 1992,Moscova a acordat în permanențã sprijin politic, economic și militar regiunii separatiste, devenind astfel forța majorã în menținerea statu quo-ului și obstrucționarea procesului de soluționare a conflictului. Se cuvine a reaminti cã în 1999, la summit-ul OSCE de la Istanbul, a fost semnat Tratatul Adaptat privind Forțele Armate Convenționale în Europa. Angajamentele de la Istanbul includ prevederi privind retragerea trupelor Rusiei din Georgia și Moldova. Dupã summit-ul de la Istanbul, Rusia a început implementarea angajamentelor. Conform datelor OSCE, în perioada 2000-2004 forțele armate ale Rusiei au retras și distrus o cantitate uriașã de muniții (aproximativ 22.000 tone) și armament greu din Transnistria. În 2002, Consiliul Ministerial al OSCE de la Porto a salutat aceste mãsuri („sunt întrunite condițiile necesare“) și a prelungit termenul pentru viitoarele retrageri. Din pãcate, atitudinea pozitivã a OSCE s-a dovedit a fi prematurã. Din 2004 nu au mai avut loc alte retrageri. În Transnistria, aproximativ 20.000 tone de muniții au rãmas în depozitele din Colbasna, iar Grupul Operațional al Forțelor Ruse — succesorul Armatei a 14-a — sunt încã amplasate în Transnistria împreunã cu „forțele de menținere a pãcii“ ale Rusiei. Numãrul trupelor Rusiei staționate în Transnistria este de aproximativ 800-1.200. Viitorul însuși al Tratatului FACE este sub semnul întrebãrii. Statele membre ale NATO au refuzat ratificarea Tratatului pânã când Moscova nu-și va îndeplini angajamentele, iar în 2007 președintele Putin a suspendat participarea Rusiei la acesta. Republica Moldova, sprijinitã de alte state, inclusiv România, continuã sã insiste pentru implementarea angajamentelor de la Istanbul,

cerând în mod repetat eliminarea prezenței militare ruse și înlocuirea „forțelor de menținere a pãcii“ rusești de cãtre o misiune internaționalã de observare. Cererile au fost reiterate la summit-ul OSCE de laAstana din 2010 și ConsiliileMinisteriale de la Atena (2009) și Vilnius (2011), însã fãrã niciun rezultat tangibil. De menționat cã oprirea de cãtre Rusia, în 2003, a retragerii forțelor sale a coincis cu insuccesul procesului de reconciliere politicã. Guvernul comunist din Chișinãu, dupã victoria în alegerile din 2001, a urmat o politicã de concesii, recunoscând dependența Tiraspolului de Moscova și faptul cã soluționarea conflictului ar fi virtual imposibilã fãrã Rusia. Președintele Voronin a preferat procesul de soluționare în format trilateral cu Moscova și Tiraspol, ignorând medierea

occidentalã, deschizând astfel posibilitatea prezentãrii Memorandumului Kozak (dupã numele lui Dmitri Kozak, reprezentantul Administrației Prezidențiale a Rusiei, care a condus delegația rusã la negocieri). Conform acestuia, s-ar oferi Transnistriei o largã suveranitate în cadrul Republicii Moldova și dreptul de veto în probleme generale. De asemenea, Tiraspolul ar avea propria legislație și constituție. Implementarea memorandumului ar fi fost garantatã de trupele Rusiei staționate pe teritoriul Moldovei pânã în anul 2020. Memorandumul Kozak ar fi asigurat Rusiei un control absolut în Republica Moldova, iar observatorii occidentali (SUA și UE) ar fi fost eliminați. Perspectiva federalizãrii Republicii Moldova și cererile exagerate ale Transnistriei au declanșat o largã nemulțumire a societãții civile, ducând la demonstrații antiguvernamentale de masã. Sub presiunea acestora, precum și a țãrilor și organizațiilor occidentale, președintele Voronin a anulat, în ultimul moment, ratificarea memorandumului. Insuccesul acestuia a dus la deteriorarea relațiilor moldo-ruse și oprirea retragerii trupelor Rusiei din Transnistria. La 18 martie 2009, doar cu câteva sãptãmâni înainte de alegerile generale în Republica Moldova, președintele Rusiei, președintele Republicii Moldova și președintele Transnistriei au semnat o Declarație Comunã care menționeazã egalitatea pãrților participante (dând satisfacție pretențiilor Transnistriei de a fi consideratã subiect de drept internațional) și condiționeazã retragerea Rusiei din Transnistria de o soluție politicã generalã a conflictului (cu alte cuvinte, trupele rusești pot rãmâne în Transnistria pânã la soluționarea finalã a conflictului), ceea ce contravine total poziției oficiale a Republicii Moldova, conform cãreia trupele

Rusiei trebuie sã fie retrase necondiționat, conform angajamentelor de la Istanbul, și înlocuite cu o misiune internaționalã de observare.

Alte mecanisme și forme de negociere.

Republica Moldova a devenit stat participant al OSCE în 1992, ca stat succesor al URSS, dupã dezintegrarea acesteia, semnând, la cel mai înalt nivel, Actul Final de la Helsinki din 1975, Carta de la Paris pentru o nouã Europã din 1990, asumându-și toate angajamentele convenite pânã atunci în cadrul procesului general european. La scurt timp de la primirea în OSCE, ca urmare a izbucnirii conflictului din Transnistria, problema soluționãrii pașnice a acestuia s-a aflat în permanențã în atenția organizației. La summit-ul OSCE de la Helsinki, din 10 iulie 1992, președintele Snegur a cerut sã se ia în considerare „problema folosirii mecanismului de menținere a pãcii de o manierã adecvatã situației noastre“. De menționat cã, în Documentul de la Helsinki, adoptat cu acel prilej, operațiunile CSCE de menținere a pãcii erau condiționate de încetarea efectivã și durabilã a focului, condiție consideratã neîndeplinitã la timpul respectiv, datã fiind continuarea violențelor. Misiunea OSCE la Chișinãu a fost stabilitã la 4 februarie 1993, având inițial mandatul de a facilita identificarea unei soluții politice pe termen lung a conflictului transnistrean; de a asista pãrțile în consolidarea independenței și suveranitãții Moldovei prin încheierea unui acord privind statutul special pentru Transnistria; de a strânge informații privind conflictul din zonã; de a sprijini mãsurile privind retragerea trupelor strãine din Moldova; de a acorda asistențã în definirea unui statut special pentru Transnistria, care sã includã respectarea drepturilor omului, drepturilor minoritãților și a principiilor democratice; de a acorda asistențã pentru repatrierea refugiaților. Mandatul are la bazã respectarea integritãții teritoriale a Republicii Moldova ca stat unitar, cu un statut special pentru Transnistria. Liderii transnistreni, sub protecția trupelor ruse, insistau pentru un statut de independențã sau un sistem confederal. Retragerea trupelor strãine a fost o prioritate pentru OSCE. La 9 decembrie 1999, ca urmare a deciziilor adoptate la summit-ul de la Istanbul din același an, Consiliul Permanent al OSCE a decis extinderea mandatului Misiunii OSCE în Moldova prin includerea asigurãrii transparenței retragerii și distrugerii muniției și armamentului Rusiei din Transnistria, precum și coordonarea asistenței tehnice și financiare care sã faciliteze aceste mãsuri. Mandatul Misiunii OSCE a fost exercitat în cadrul unui sistem convenit de facilitatori și garanți ai negocierilor între autoritãțile Moldovei și separatiștii transnistreni: Rusia, Ucraina și OSCE. În cadrul acestui format, au fost identificate câteva formule de compromis, care au fost incluse în Memorandumul privind bazele normalizãrii relațiilor între Republica Moldova și Transnistria (Moscova, 8 mai 1997); Acordul privind mãsurile de creștere a încrederii și dezvoltarea contactelor între Republica Moldova și Transnistria (Odessa, 20 martie 1998), urmate de Comunicatul Comun al mediatorilor (21 noiembrie 1998) și Comunicatul Comun al participanților la reuniunea de la Kiev privind normalizarea relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria (Kiev, 16 iulie 1999). Aceste documente permit, în principiu, supravegherea frontierei și gestionarea comunã în domeniile economic, juridic, social și de apãrare.

La reuniunea de la Kiev, din iulie 2002, organizatã la inițiativa OSCE, mediatorii în conflictul transnistrean au prezentat un proiect de acord privind asigurarea integritãții teritoriale a Moldovei ca un „stat federal“. Din pãcate, aceste acorduri, chiar dacã au fost parțial respectate, nu au contribuit

la facilitarea dialogului prin creșterea încrederii între pãrți sau la identificarea unei soluții politice a crizei. De fapt, negocierile directe au ajuns mai totdeauna în impas, iar uneori au fost chiar întrerupte.

La rândul sãu, Adunarea Parlamentarã a OSCE a decis, în ianuarie 1999, crearea unui Comitet ad-hoc pentru Moldova, pentru a facilita dialogul și a crește încrederea între pãrți. Mandatul acestui comitet a fost promovarea pãcii, stabilitãții și domniei legii, cu respectarea unitãții Moldovei. Implicarea OSCE în criza din Transnistria reflectã recunoașterea relevanței regionale și globale a acestui conflict. Din pãcate, nu a fost suficient luat în considerare un alt aspect al crizei: dimensiunea criminalã. În Transnistria își gãsesc adãpost rețele de crimã organizatã, care opereazã sub protecția autoritãților separatiste. Transnistria a devenit o zonã incontrolabilã, în care acționeazã forțe venite din spațiul ex-sovietic și din alte pãrți. Din nefericire, Republica Moldova nu s-a putut apãra singurã împotriva acestora.

Mecanismul cvadripartit de reglementare a conflictului din Transnistria, compus din Moldova, România, Rusia și Ucraina, a fost creat la 20 martie 1992, cu ocazia reuniunii CSCE de la Helsinki. Mecanismul și-a început activitatea la 23 martie, printr-o reuniune la nivel de miniștri de Externe ai celor patru țãri conveninduse modalitãțile concrete și structurile de lucru. Experții au elaborat recomandãri, inclusiv privind neimplicarea cetãțenilor altor state în conflict și prevenirea incidentelor armate. La reuniunea miniștrilor de Externe din 6 aprilie a fost datã publicitãții o declarație prin care aceștia se pronunțã împotriva implicãrii în conflict a Armatei a 14-a, pentru menținerea ordinii de drept de cãtre autoritãțile Republicii Moldova pe tot teritoriul țãrii, pentru interzicerea accesului civililor la armament și pentru încetarea focului începând cu 7 aprilie 1992. Aceastã reuniune reprezenta un rãspuns politic al autoritãților de la Chișinãu, puternic sprijinite de la București, la acțiunile agresive ale liderilor autoproclamați de la Tiraspol, începute la 3 martie 1992 și care urmãreau separarea Transnistriei de Republica Moldova. Reuniunile miniștrilor de Externe erau, de regulã, precedate de reuniuni pregãtitoare la nivel de experți, din care fãceau parte reprezentanți personali ai celor patru miniștri, pentru a contribui nemijlocit la soluționarea conflictului, prin participarea directã la negocierile care deja începuserã între reprezentanții Chișinãului și cei ai liderilor separatiști și prin instituirea unui grup de observatori militari din cele patru țãri însãrcinați cu supravegherea încetãrii focului între beligeranți. Dl Ambasador Marcel Dinu a fost reprezentantul personal al ministrului de Externe al României, dl Adrian Nãstase, în acest mecanism cvadripartit.

La 17 aprilie, la Chișinãu are loc o nouã reuniune cvadripartitã la care se adoptã statutul comisiei mixte pentru controlul respectãrii încetãrii focului, stabilinduse un numãr de observatori militari din cele patru țãri participante care sã supravegheze linia ce separa poliția moldoveneascã de forțele rebele pe o lungime de 262 km. S-a hotãrât dezarmarea forțelor paramilitare, repatrierea mercenarilor, accelerarea investigațiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonã. Pânã la 15 mai 1992, observatori din România ajunseserã în zonã pentru supraveghere. Grupul de observatori militari din cele patru state pentru supravegherea încetãrii focului a fost amplasat la Tighina, desfãșurând o activitate normalã timp de câteva sãptãmâni, pânã când au fost reluate operațiunile militare în perioada 20-25 iunie, soldate cu ocuparea Tighinei de cãtre forțele militare separatiste și, în general, cu tensionarea situației. La 25 iunie 1992, la Istanbul, președinții României, Moldovei, Rusiei și Ucrainei

au adoptat un comunicat (inspirat de Moscova), prin care „pãrțile în conflict“ sunt invitate sã înceteze focul și sã treacã la crearea unor zone de securitate. Împotriva mecanismului s-au pronunțat vehement separatiștii de la Tiraspol, se pare datoritã prezenței României, care, „conform informațiilor acestora“,

oferea sprijin Republicii Moldova. Acuzațiile Tiraspolului potrivit cãrora România ar fi furnizat Chișinãului o mare cantitate de armament, soldați și voluntari sunt produsul propagandei transnistrene și ruse. La începutul lunii iulie 1992, au loc mari concentrãri de trupe și armament în Transnistria, escaladarea violenței rebelilor. Noul acord de încetare a focului, semnat la 7 iulie 1992, este din nou încãlcat de separatiști. Moscova ajunge la concluzia cã singura forțã care ar putea pacifica zona și dezarma detașamentele rebele ar fi armata rusã; în acest sens, redacteazã un proiect de convenție prin

care se prevede crearea unei zone de securitate controlate de o comisie specialã și de un contingent militar rus. Conform înțelegerilor,Moldova își va retrage forțele din Transnistria, iar toatã zona rãmâne la discreția totalã a Armatei a 14-a. La 21 iulie, președinții Elțîn și Snegur semneazã Convenția privind reglementrea pașnicã a conflictului armat, care prevedea înființarea a trei zone de securitate,

prezența unor forțe mixte de menținere a pãcii (400 militari), compuse din 6 batalioane rusești, 2 moldovenești și 2 ale separatiștilor. Alte 3 batalioane rusești vor staționa în zona Tighina-Chișcani.

Aceastã evoluție a evenimentelor a provocat îngrijorarea statelor europene și a forurilor internaționale, care au considerat necesarã o implicare în procesul de soluționare a conflictului. Mecanismul cvadripartit a fost „înghețat“ prin neconvocare (care trebuia fãcutã de Chișinãu).

România și Ucraina, pãrți în mecanismul cvadripartit, nu au avut o influențã decisivã în negocieri. Deși au sprijinit poziția de principiu a Republicii Moldova pentru o soluție politicã, pașnicã a conflictului bazatã pe integritatea teritorialã ațãrii, cele douã țãri nu aveau posibilitãți eficiente sã influențeze cursul negocierilor în aceastã direcție. România era în etapa de consolidare a încrederii din

partea partenerilor vest-europeni, fiind încã perceputã ca având vulnerabilitãți. Începuse rãzboiul din Balcani, iar relațiile speciale cu Republica Moldova provocau unele temeri în vest, principala fiind cã acest lucru ar putea deschide calea unui proces revizionist în toatã Europa. În ceea ce privește Ucraina, conflictul transnistrean era o problemã sensibilã din alte rațiuni: orice schimbare a frontierelor în regiune putea avea un efect de domino, afectând suveranitatea Ucrainei asupra Bucovinei de Nord și Basarabiei de Sud, care n-au aparținut acesteia. Totodatã, succesul regimului separatist din Tiraspol ar fi putut fi urmat de extremiștii din Crimeea. Ca și alte guverne din regiune, Kievul nu era interesat în

deschiderea cutiei Pandorei.11111111-situatia din ucraina lupta dintre separatisti Ucraina nu era, de asemenea, deloc interesatã în permanentizarea prezenței militare ruse „în coasta sa“; nu este interesatã nici în prezent, însã este preocupatã de soarta populației ucrainiene în Transnistria. În opinia unor analiști, eșecul mecanismului cvadripartit s-ar datora, în principal, urmãtoarelor douã cauze: lipsa la negocieri a pãrții transnistrene ca parte direct participantã la conflict, deși efectiv controlatã și reprezentatã de Rusia; în cursul anului 1992, ministrul de Externe al Rusiei, A. Kozîrev, a „reorientat“ abordarea multilateralã într-una bilateralã, Rusia exprimând preferința ca România și Ucraina sã nu fie incluse în „treburile transnistrene“, iar Chișinãul s-a „conformat“. Ucraina și România erau confruntate cu probleme interne, iar conflictul transnistrean reprezenta o chestiune sensibilã, din rațiuni diferite pentru fiecare din ele. Discuțiile au continuat într-un format tripartit: Chișinãu – Tiraspol – Moscova, la care s-a adãugat, ulterior, și Kievul. Încercãrile României de a fi inclusã în

aceastã nouã formulã au fost obstrucționate, inclusiv de Chișinãu. Astfel, în 1995, la sediul OSCE de la Viena, discuțiile informale privind prelungirea mandatului Misiunii OSCE în Moldova s-au desfãșurat paralel cu negocierea, tot informalã, a unui text privind noul format al mecanismului—cu includerea Ucrainei și OSCE ca mediatori, dar fãrã România. Am cerut aprobarea MAE pentru

o temporizare (tacticã) a finalizãrii celor douã documente, timp în care am fi putut face demersuri pentru includerea României. Demersurile au avut loc, dar de cãtre ministrul de Externe al Republicii Moldova la omologul sãu român, pentru deblocarea documentelor (!) Din 2005, la cererea Republicii Moldova, formatul mecanismului a fost lãrgit, prin includerea SUA și a Uniunii Europene cu statut de observator, fiind cunoscut drept formatul de negociere 5+2. Totuși, nici acest format nu s-a dovedit

a fi foarte eficient. Dupã 2006, au trecut mai mult de trei ani pentru a se organiza, la 6 noiembrie 2009, la Viena, o reuniune informalã a acestuia, vizând mai degrabã discutarea unor probleme de ordin practic, precum cooperarea în domeniul social, dezvoltarea infrastructurii etc. decât gãsirea unei soluții politice atotcuprinzãtoare. Uniunea Europeanã, pe lângã participarea în calitate de observator la negocierile în formatul 5+2, a fost implicatã în soluționarea situației create de conflictul transnistrean și pe alte planuri, deși a jucat un rol mult mai puțin vizibil decât Rusia. În 2003, UE a introdus interzicerea acordãrii vizelor pentru liderii transnistreni, mãsurã care a fost extinsã de atunci de câteva ori. În 2005, în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune a UE, a fost numit un Reprezentant

Special al UE în Republica Moldova pentru a contribui la soluționarea conflictului din Transnistria și a reprezenta UE la nivel înalt în Moldova. În 2005, a fost trimisã o Misiune a UE de Asistențã la Frontierã în Republica Moldova și Ucraina pentru a îmbunãtãți controlul la frontierã și cooperarea între serviciile respective ale Ucrainei și Moldovei, inclusiv pe sectorul transnistrean. Misiunea nu are vreo putere executivã, ci acordã asistențã tehnicã, instruire și consiliere pentru armonizarea standardelor de gestionare frontalierã cu normele UE.

Evoluții recente și perspective pentru soluționarea conflictului. În comparație cu alte conflicte înghețate din zona OSCE, pentru conflictul din regiunea transnistreanã a RepubliciiMoldova, în opinia multor analiști, existau mai multe șanse sã se ajungã la o soluție durabilã. Totuși, eforturile în aceastã direcție dureazã de 20 de ani, cu unii pași pozitivi, dar fãrã o soluție politicã durabilã. Dupã toate eforturile depuse de diferiți actori, progresele sunt modeste. Moldova, sprijinitã de țãrile occidentale și nu numai, insistã pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul sãu, iar Moscova refuzã, pretextând cã prezența contingentului sãu este indispensabilã pentru prevenirea violențelor. La summit-ul OSCE de la Astana, din decembrie 2010, dezbaterile privind conflictele înghețate au evidențiat aceastã diferențã de abordãri, sprijinul pentru poziția Moldovei și continuarea negocierilor în formatul 5+2. Astfel, în declarația interpretativã a șefului delegației UE la Summit-ul OSCE, dupã adoptarea documentului final se subliniazã, printre altele:

„(…) În ceea ce privește Republica Moldova, Uniunea Europeanã: reafirmã angajamentul sãu cã formatul 5+2 de negocieri este singurul legitim pentru procesul de soluționare face apel pentru reluarea imediatã și necondiționatã a negocierilor în formatul 5+2, vizând realizarea soluționãrii politice durabile pe baza respectãrii suveranitãții și integritãții teritoriale a Republicii Moldova. — sprijinã mãsurile de creștere a încrederii și securitãții pentru promovarea transparenței, stabilitãții și a reducerilor militare convenite anterior, în conformitate cu obiectivele, declarațiile și angajamentele OSCE (…)“ (SUM. DOC/ 1/10/Corr. 1, 3 dec. 2010, Atr. 1).

În declarația interpretativã a delegației Republicii Moldova se accentueazã urmãtoarele:

„Conflictele nerezolvate, inclusiv cel din Transnistria, precum și continuarea staționãrii forțelor militare strãine pe teritoriul altor state suverane fãrã acordul acestora, rãmân o prioritate pentru OSCE. Elementele cheie în aceastã direcție ar fi:— continuarea necondiționatã a negocierilor în formatul 5+2 vizând convenirea unei soluții politice viabile a conflictului transnistrean, cu asigurarea suveranitãții și integritãții teritoriale a Republicii Moldova. — continuarea implementãrii mãsurilor atotcuprinzãtoare de creștere a încrederii, inclusiv circulația liberã a persoanelor, bunurilor și serviciilor. —reluarea și finalizarea retragerii forțelor militare și a armamentelor Rusiei din Moldova în conformitate cu angajamentele luate la summit-ul OSCE de la Istanbul (1999). — transformarea actualelor aranjamente de menținere a pãcii într-o misiune multinaționalã civilã, bazatã pe un mandat internațional corespunzãtor“. În declarația interpretativã a delegației române, care a subscris la cea a UE, se adaugã urmãtoarele:

„(…) Apreciem cã principala nerealizare a acestei reuniuni constã în lipsa progreselor privind soluționarea conflictelor înghețate cu care se confruntã Republica Moldova, Georgia și regiunea Nagorno-Karabah (…) Conflictul din regiunea separatistã transnistreanã a Republicii Moldova continuã sã fie o provocare pentru securitatea regiunii OSCE. România continuã sã sprijine reluarea imediatã și necondiționatã a negocierilor oficiale în formatul 5+2, vizând soluționarea justã și durabilã a conflictului, cu respectarea deplinã a integritãții

teritoriale, independenței și suveranitãții Republicii Moldova“. La 30 noiembrie 2011, dupã aproape 6 ani, la Vilnius, au fost reluate negocierile oficiale în formatul 5+2 — Moldova, Transnistria, Federația Rusã, Ucraina, UE și SUA. În aprecierea președintelui în exercițiu al OSCE, acestea au creat o bazã solidã pentru activitatea viitoare privind soluționarea conflictului. Discuțiile privind principiile și procedurile pentru desfãșurarea negocierilor, care s-au derulat într-o atmosferã constructivã, constituie o cale solidã pentru obținerea de noi progrese tangibile privind soluționarea conflictului transnistrean —a declarat ministrul de Externe al Lituaniei, Andronius Azubalis, în calitate de președinte în exercițiu al OSCE. Acum, menținerea momentului pozitiv și continuarea reuniunilor oficiale regulate sunt esențiale pentru progresul spre soluționarea cuprinzãtoare a conflictului — obiectivul pe care cu toții îl împãrtãșim. Participanții au convenit ca urmãtoarea reuniune oficialã în formatul 5+2 — oficial „Conferința Permanentã privind problemele politice în cadrul procesului de negociere a soluționãrii conflictului transnistrean“ — sã aibã loc în februarie 2012, în Irlanda.

La 28-29 februarie, la Dublin, a avut loc o nouã reuniune 5+2 care, conform președintelui în exercițiu al OSCE, s-a desfãșurat într-o atmosferã constructivã. Participanții au convenit sã stabileascã un ritm constant pentru reuniunile 5+2, urmãtoarea reuniune fiind prevãzutã a avea loc în a doua jumãtate a lunii aprilie, la Viena. În ciuda acestor semnale politice pozitive, recentul incident, soldat cu împuș- carea unui tânãr moldovean de 18 ani de cãtre un membru al forțelor de menținere a pãcii rusești în timp ce traversa zona de tranzit lângã Podul lui Vodã, punctul de trecere între Republica Moldova și Transnistria, a dus la divergențe între Chișinãu, Tiraspol și Moscova. Reacționând la incident, Moldova, UE și SUA au fãcut apel la înlocuirea forțelor de menținere a pãcii rusești cu un contingent internațional civil. Rusia și Transnistria au respins acest apel. Noul președinte al Transnistriei, ªevciuk, a sugerat chiar lãrgirea misiunii rusești de menținere a pãcii. Aceste abordãri divergente evidențiazã obstacolele existente în soluționarea conflictului:

• Obiective opuse: liderii transnistreni acționeazã pentru independențã; Rusia preferã reunificarea, dar cu un drept de veto al Transnistriei (care ar bloca aspirațiile Moldovei de integrare în UE); Moldova preferã reunificarea, fãrã un drept special pentru reprezentanții transnistreni.

• Costul reunificãrii. Chiar dacã reunificarea ar fi, din punct de vedere politic, acceptabilã tuturor pãrților, datoriile și cheltuielile asociate cu integrarea transnistreanã ar reprezenta o povarã imensã pentru Moldova. În comparație cu alte forme de negociere (bilaterale, trilaterale etc.), formatul

5+2 dispune de un potențial solid, în principal pentru cã este singura posibilitate pentru implicarea occidentalã. Ar fi de dorit, desigur, ca statutul de observator al SUA și UE sã fie transformat în cel de mediator. Totuși, simpla schimbare a statutului nu poate duce la rezolvarea problemei majore, întrucât Moscova și Tiraspolul nu sunt interesate într-o apropiere generalã cu Chișinãul, ci urmãresc obiective cãrora, mai degrabã, le corespunde menținerea statu-quo-ului. Pâna când nu va interveni o schimbare în abordãrile acestora, existã puține șanse pentru soluționarea conflictului. Cu alte cuvinte, dacãMoscova și guvernul din Transnistria nu sunt interesate în finalizarea procesului de soluționare a conflictului, nu pare posibilã o soluție realã. Miza pe termen mediu și lung a întregului caz este geografia frontierei euroatlantice, ceea ce pentru România — și nu numai — este de importanțã vitalã.

Dezghețarea conflictului nu trebuie sã ducã, însã, la „înghețarea“ întregii regiuni. Ținând seama de acest fapt, guvernul Republicii Moldova a adoptat o abordare pragmaticã, de integrare europeanã, proces care poate sã contribuie la îmbunãtãțirea standardului de viațã al populației țãrii, fãcând-o mai atractivã pentru locuitorii din Transnistria și facilitând astfel reintegrarea. Aceasta pare sã fie o abordare mai eficientã decât încercãrile uneori disperate ale guvernelor comuniste anterioare de a ajunge la o soluție politicã cuprinzãtoare laMoscova, abordare care s-a soldat cu unele greșeli serioase, cum a fost Memorandumul Kozak. Conflictul din Transnistria și urmãrile sale au constituit, totodatã, un obstacol în dezvoltarea unor relații mai strânse între UE și Republica Moldova. Abordarea

rezervatã a UE de a se angaja în procesele de soluționare a conflictelor în vecinãtatea esticã este contraproductivã. O mai activã implicare a UE în soluționarea politicã durabilã a conflictului din Transnistria—și a altor conflicte nesoluționate din regiune — ar putea contribui la prevenirea escaladãrii acestora și prevenirii altor conflicte, asigurând o mai mare vizibilitate politicii externe și de securitate comune a UE, determinând un impact al acesteia pe plan regional și global. Pentru România, prelungirea stãrii de tensiune în regiunea Transnistria, din Republica Moldova, este o sursã majorã de insecuritate. Cheia soluției constã în retragerea forțelor armate rusești, a cãror prezențã pe acest teritoriu este la originea situației în care o minoritate încearcã, pe cale militarã, sã creeze o entitate statalã independentã, de facturã comunistã și totalitarã.

22222222222222

Odată ce Kremlinul a "anexat" Crimeea la sfârșitul lunii martie, a și început o campanie care are ca și efect minim cel puțin destabilizarea părții de est a Ucrainei. Cu toate că nu știu cu siguranță care este scopul final al președintelui Rusiei, domnul Putin, cel puțin este vizibilă dorința de a stabilii în partea de sud-est a Ucrainei a unei regiuni autonome dependetă de Federația Rusă. Strategia Kremlinilui nu a fost una gandită într-un mod corect și anume ei au acționat prin crearea unei propagande conform căreia etnicii ruși din sudul și estul Ucrainei erau extrem de nemulțumiți de plecarea fostului președinte Viktor Ianukovici, considerând un pericol viitoarea conducere de la Kiev

Deoarece oamenii din est nu au reușit să se ridice împotriva guvernului Ucrainei, Moscova a inițiat o operațiune, condusă de serviciile sale de informații și forțele speciale, provocând o insurecție, iar caracteristicile sale clare includ următoarele:

• bani, instalarea unei conduceri pro-ruse și aprovizionarea cu arme provenite din Rusia;

• implicarea localnicilor pentru a face demonstrațiile anti-guvernamentale și a crea unități paramilitare cu scopul de a prelua orașe cheie, active economice și militare

• o campanie de propagandă masivă prin intermediul mass-media rusești – despre amenințările presupuse reprezentate de guvernul de la Kiev în zonele de est și de sud a țării

• măsuri economice împotriva Ucrainei

• comasarea trupelor rusești la granița cu Ucraina pentru a intimida Kievul să nu folosească suficiente forțe militare pentru a pune capăt conflictelor

• utilizarea de teroare pentru a reduce la tăcere vocile pro-Kiev, în sud-est și forțarea populației să refuze orice sprijin din partea oficialilor ucraineni și a forțele de securitate în ideea de destrămare a unității naționale.

Înainte de a merge mai departe,aș dori să fac o scurtă remarcă despre terorism, în general.

La un moment dat odată cu apariția terorismului în Orientul Mijlociu, la sfârșitul anilor 1960, sa ajuns să se asocieze terorismului cu grupurile care vizează popoare întregi ca o modalitate de a a-și face cunoscută o cauză specifică- ce exprimă nefericire printr-o formă ce oferă publicitate cu ajutrul unor politici guvernamenatel specifice. Desigur, nu este nimic în neregulă cu această definiție. Acesta este un tip specific de terorism și, s-ar putea spune cea mai spectaculoasa formă, mai ales după luna septembrie 11, dar această nu cuprinde toate formele de terorism.

Astfel:

• Insurgenții au răpit un politician local din provincia Donețk, pe Volodomyr Rybak, după ce acesta a încercat să arboreze un drapel ucrainean, nedorind supunerea sub pavilion rebel. Acesta a fost torturat până la moarte;

• milițieni din satul Sergeyevka, din afara Kramatorsk, au executat un pensionar în fața familiei sale pentru că a vândut legume la soldații ucraineni la un punct de control din apropiere;

• Rebelii au arestat trei fete tinere în Kramatorsk pentru vanzarea produselor alimentare către trupele ucrainene;

• lnsurgenții au atacat casele mai multor unități pro-ucrainene din regiune folosind focuri de armă și cocktail-uri Molotov;

• Insurgenții au răpit sute de ucraineni civili în zona de sud-est,

Care este scopul acestei terori?

• Pentru a conduce elitele locale care nu se opun guvernului central. Acest lucru a fost de succes, așa cum reiese din plecarea din provincia Donetsk a guvernatorului, Serhiy Taruta.

• Pentru a speria populația locală care nu a cooperat guvernul.

• Pentru a perturba alegerile prezidențiale din data de 25 mai. Acest lucru a fost parțial reușit; doar 25 la suta din secțiile de votare din Donețk și Luhansk au fost deschise. Deci, votul în aceste regiuni a fost blocat efectiv, doar că în celelate regiuni a fost o prezență mare și alegerile au fost recunoscute ca fiind legitime în Ucraina și în străinătate.

• Pentru a provoca guvernul de la Kiev să folosească forța masiv și astfel, pentru a produce victime în rândul civililor. Acest lucru nu a funcționat forțele ucrainene au fost până acum atente în ceea ce privește folosirea forței.

De aceea, aproape toată mass-media internațională descrie insurgenții din sud-estul Ucrainei ca fiind forte "pro-ruse" sau "separatiști", mai degrabă decât forțele "conduse" de către Rusia.

Aceasta persistă și astăzi, în ciuda următoarele fapte:

• Liderul militar al insurgenților este un ofițer al armati ruse, colonelul Igor Girkin, din Moscova.(Girkin folosește pseudonimul de "Strelkov.")

• Liderul civil al Republicii Populare Donetsk este Alexander Borodai, un consultant politic al Kremlinului -cetățean rus originar din Moscova.

• luptători ceceni, care au roluri oficiale de securitate în Cecenia, s-au alăturat luptei de la Donețk și și-au confirmat originile lor deschis jurnaliștilor ucraineni și străini din provincia Donețk.

• Repatrierea în Rusia a cadavrelor a cel puțin 31 de cetățeni ruși, dintre luptătorii insurgenți a fost documentată de către jurnaliști, la sfârșitul lunii mai. De asemenea alte funeralii pentru ruși uciși în Ucraina au fost raportate, dar nu documentate, precum și numărul de luptători ruși uciși în Ucraina

• Tancurile T64 si echipament sofisticate anti-rachetă, care au apărut în zona de sud-est în ultimele săptămâni au venit peste frontiera rusă;

• Rusia dispune de mecanisme eficiente de control la frontieră.

Elemente etno-culturale

În lumea contemporană nu avem nevoie de criterii după care am putea stabilii identitatea unei națiuni, deoarece evoluția și dezvoltarea statelor și regiunilor au un caracter desincronizat.

Totodată este prematur să vorbim despre proiectele integraționiste și de globalizare, umbresc sau chiar șterg identitatea statului-națiune, chiar dacă facem referință la situația când statul deleagă o parte din suveranitatea sa organizațiilor internaționale și transnaționale în domeniul economic, politic, securității internaționale și drepturilor omului.

Deoarece și în aceste cazuri un stat își prezervă importanța sa, în primul rând ca purtător al identității sale culturale. Chiar și în cazul Moldovei și Ucrainei, care imediat după căpătarea independenței au aderat la un șir de organizații internaționale, în fond au renunțat la o parte din suveranitatea sa .

În pofida acestui fapt ele își construiesc destul de activ propria statalitate, deoarece aceasta reprezintă o garanție a păstrării identității sale culturale, în care elementul lingvistic ocupă un rol central.

Un exemplu concludent servesc statele membre ale UE, care fiind într-o”familie” politică, economică și socială comună, își păstrează propria cultură, tradiții și cutume naționale. Destrămarea URSS a scos în față mai multe probleme în fața tinerelor state ieșite din componența Uniunii, printre care problema identitară și lingvistică, pe care trebuia să le adopte fiecare unitate statală nou-creată. Astfel, formarea statalității în spațiul ex-sovietic ca urmare a colapsului URSS, a constituit rezultatul demarării procesului de ”decolonizare” a vieții sociale, culturale și politice, mișcare a care a avut la bază factorul național.

Așa cum regimurile politice din aceste state au fost puternic ideologizate, în centrul proiectului de construcție statală a fost plasată națiunea titulară, fiind promovată limba și cultura sa în calitate de simboluri ale identității naționale. De fapt naționalismul propagat cu o formă rafinată avea drept scop promovarea ideii de dezvoltare a națiunii, culturii, tradițiilor, adesea făcând referință și la factorul istoric.

În cazul Republicii Moldova și Ucrainei politica identitară și lingvistică a servit drept instrument de bază pentru construirea identităților naționale non-ruse în procesul de construcție a statului moldovenesc și ucrainean, fapt ce a determinat automat la o situație conflictuală cu Rusia. Asta se explică prin aceea că se dorea o distanțare de fosta metropolă, dar, totodată se ”juca” și pe fonul disensiunilor între Rusia și Occident.

În acest context nu sunt întâmplătoare acțiunile naționale în masă din Moldova și Ucraina în ultimii 20 de ani de existență. Iar pe fonul, acestor acțiuni au apărut conflictele cu găgăuzi, bulgarii și populația rusofonă din regiunea transnistreană în Moldova, în Crimeea și regiunile din estul Ucrainei. Odată cu dispariția Imperiului sovietic, rusofonii, ce au constituit ”minoritățile imperiale” , devenind minoritari fără voia lor, n-au reușit în mare parte să depășească sentimentul apartenenței la ”marele popor rus” atunci când tinerele state independente le-au cerut mărturia voinței de a adera la noul cadru național. Menționez faptul că procesul de integrare a minorităților rusofone necesită nu doar atenuarea logicii etnice din partea statului, ci și manifestarea voinței de integrare din partea minorităților prin studierea limbii naționale, chiar dacă ele continuă să utilizeze în viața cotidiană propria lor limbă. Căci problema majoră a multor ruși din Moldova și Ucraina nu este atât dificultatea de a învăța limbile de stat, cât complexul majoritar, care încă mai persistă la mulți dintre ei. În consecință a apărut un val de protest cu un accent vădit naționalist în Moldova și Ucraina, deoarece s-a adunat o masă critică, care a răbufnit din cauza contradicției apărute dintre ideea naționalistă și schimbările petrecute de facto de către aceleași elite politice, care s-au păstrat atât în perioada sovietică, cât și după . Revenind la noțiune de identitate, aceasta poate fi de două tipuri: națională sau civică. Identitatea civică presupune organizare socială omogenă, o educație și-o cultură standard, o economie și obiective politice comune. Acest tip de identitate este aplicabil în mare parte, dar nu obligatoriu, spațiilor geografice sau statelor multi-etnice. Identitatea este construită și reconstruită de-alungul timpului pentru că și societățile se schimbă. Aceste schimbări nu implică schimbarea unor fundamente care se dovedesc limba, religia și istoria. În cazul Republicii Moldova problema este complicată mult de prezența celor două tipuri de discursuri identitare și anume moldovenesc și românesc. Prezența lor în cadrul aceleiași societăți nu este un motiv de mirare, având în vedere schimbările sociale și mai ales, cele demografice prin care a trecut acest spațiu începând cu cel de-al Doilea Război Mondial. În ceea ce privește Ucraina, chiar dacă procesul de autoidentificare a avut alte caracteristici decât cele din Republica Moldova, structura lui este comună. În ambele cazuri pe primul plan au fost și sunt valorile tradiționale pentru formarea și emanciparea conștiinței naționale, o atenție deosebită acordându-i-se trecutului istoric comun și rolului simbolic al limbii naționale, ca factor de coeziune a națiunii.

Radiografia etno-culturală regiunii moldo-ucrainene: formare, evoluția și repartizarea geografică a grupurilor etnice.

Identitatea unui popor are la bază anumite elemente esențiale, care permite acestui popor să-și formeze conștiința sa istorică, care se naște prin raportare a națiunii la alte națiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp și în spațiu, evenimentele istorice, limba, cultura și civilizația, mentalitățile. În Europa, construcția unei identități rezumă din formarea sau crearea unui Stat Națiune, fapt ce unește oamenii și le permite să fie identici sub umbra unui set de valori, tradiții și obiceiuri, limbă, religie și cultură. Totodată, aceasta impune și un spațiu geografic, care ar trasa limitele teritoriale amplasării, dezvoltării și exprimării unui popor. Fără pământ, fără frontiere, un popor este în rătăcire și acest fapt reprezintă o sursă de conflict. În cele din urmă, identitatea unui popor este marcată de geografie și istorie care ar putea fi dejucată de aceste două elemente. Republica Moldova și Ucraina ”s-au născut” în 1991 pentru prima oară în istoria sa devenind state independente odată cu căderea fațadei comunismului sovietic, împreună cu valorile false pe care le promova.

Aceste două state s-au trezit cu o populație polietnică, majoritară fiind totuși, cea moldovenească și ucraineană și cu diferite grupuri etnice consolidate.

Așa se explică construcția dificilă a identității naționale în Moldova și Ucraina în noile condiții (geo)politice, sociale și culturale. În perioada post-revoluționară la începutul anilor 90, găsim popoarele Moldovei și Ucrainei izolați nu doar față de Europa, de Occident, în ansamblu, dar și față de propriul lor trecut. Acest fapt a determinat o confuzie mare în rândul populației, dar și ai noii clase politice, și a înregistrat o criză de valori la nivel macro și micro-social, care se răsfrânge și în prezent asupra identității naționale din aceste două state ex-sovietice. Deoarece, odată cu destrămarea blocului sovietic nu s-a putut rezolva problema cu privire în ce direcție se orientează noile valori și în acest context reprezentarea socială a identității naționale. Intelectualitatea moldovenească și ucraineană de atunci nu a reușit și nu a putut pe parcursul anilor 80 să creeze terenul pentru pregătirea societății civile așa cum a fost în cazul Republicii Democrate Germane, sau chiar statelor baltice, care i-ar fi făcut pe oamenii de rând mai capabili să se opună regimului sovietic și ar fi oferit baza unei noi ordini post-sovietice. Elementul cheie a regiunii moldo-ucrainene o constituie diversitatea etnică a arealului și gravitația socială spre diferite centre din exterior. Fenomenul gravitației spre diferite puteri din exterior este într-o conexiune strânsă cu aranjamentul politic din interiorul statelor prin intermediul așa-numitului”vot etnic”, care este destul de pronunțat în cazul Ucrainei și Moldovei. Pentru a înțelege mai bine mozaica etnică a spațiului analizat dar și influența sa asupra politicului, trebuie să analizăm fiecare țară luată în parte. În acest context este oportun să-l cităm pe ambasadorul germaniei în republica Moldova, Nicolaus Graf Lambsdorff, cu referință la diversitatea etnică din Moldova, declarație care este valabilă și pentru Ucraina, dar și pentru regiunea per ansamblu: ”Republica Moldova ar trebui promovată la Bruxelles ca un model de diversitate etnică. Anume această diversitate este pentru Moldova ceea ce economiștii numesc un avantaj comparativ. ” Chiar și concepția politicii naționale a Republicii Moldova menționează expres că ”diversitatea etnică, culturală și lingvistică, toleranța reciprocă și pacea interetnică sânt bogăția spirituală a Moldovei”

Harta etno-culturală a Republicii Moldova: parcursul istoric și prezentul

În prezent populația majoritară în Republica Moldova sunt moldovenii/basarabenii, care de facto sunt de etnie română. Conform recensământului din 2004 ei constituie circa 78% din numărul total al populației. Rușii și ucrainenii constituie o minoritate etnică dispersată și mai mult urbanizată și constituie circa 5,9% și respectiv 8,4% din populație. În ceea ce privește etnicii ucraineni, ei sunt preponderent vorbitori de limbă rusă și concentrați mai mult în partea de nord, nord-est a țării și în Transnistria, după cum urmează: orașul Bălți (23%), raionul Briceni(25,6%), raionul Glodeni(19,5%), raionul Ocnița(30,7%), raionul Râșcani(22,5 %). Din aceste considerente trebuie menționat faptul că de cele mai multe ori nu se percepe nici o diferență dintre etnicii ucraineni și ruși din punct de vedere lingvistic, în special în zonele urbane cum sunt Chișinăul și Bălți.

Migrarea rușilor pe teritoriul dintre Prut și Nistru a fost precedată de mai multe valuri de migrare a ucrainenilor. Astfel, se identifică trei valuri de migrare a ucrainenilor pe teritoriul Republicii Moldova.

Primul val datează din secolul al XII-XIV-lea, satele Ivancea din raionul Orhei și Volcineț din Ocnița având mai mult de 600 de ani de la întemeiere, Și în prezent în aceste localități se păstrează datini și obiceiuri ucrainene. Al doilea val de migrare are loc la începutul secolului al XVII-lea, care se datorează luptei comune a românilor/moldovenilor și ucrainenilor împotriva basurmanilor, popor asiatic și musulman. În sfîrșit, cel mai mare val de migrare a ucrainenilor în Moldova a fost în perioada postbelică. De fapt acest val al ucrainenilor a fost completat cu unul al rușilor, care nu a fost unul benevol și care a avut mai mult un caracter politic, dictat de anumite interese geopolitice.

Bulgarii și găgăuzii constituie unicele minorități etnice din Moldova care sunt concentrate compact din punct de vedere geografic, acesta fiind în partea de sud a republicii. Primele documente oficiale care atestă prezența minorităților bulgare și găgăuze în Basarabia datează din a doua jumătate din secolul al XIX-lea. Astfel, către anul 1862 bulgarii reprezentau circa 5.2% iar către 1897 găgăuzii circa 2,9%. (notă de subsol pag 123)În prezent găgăuzii constituie 4,4% și bulgarii respectiv 1,9% din populație. În acest sens remarcăm existența Republicii Autonome a Găgăuziei din cadrul Republicii Moldova, populația majoritară căreia o reprezintă găgăuzii circa 82,1% . Bulgarii la rândul lor sunt concentrați în marea lor majoritate în raionul Taraclia, unde constituie circa 65,5% din numărul total al populației din această unitate administrativ locală.

În sfârșit avem regiunea transnistreană a Moldovei unde este amplasată autoproclamata Republică nistreană în prezent, a cărei populație cuprinde între 12-14% din numărul total al republicii Moldova și care este compusă în mare parte din moldoveni/ români, ucraineni și ruși. Conform unor date neoficiale, populația Transnistriei este în scădere, de la circa 700 000 locuitori în 1993 la circa 520 000 în 2009, iar tabloul etnic este următorul: moldoveni/români – circa 32%, ruși -30% și ucraineni-29%. Ca și în cazul Moldovei de pe malul drept al Nistrului pe cel stâng rușii și ucrainenii sunt concentrați mai mult în zone urbane, iar moldovenii în cele rurale. Drept exemplu servesc două cele mai mari zone ale regiunii transnistrene: în orașul Tiraspol rușii constituie circa 42%, ucrainenii circa 33% și moldovenii circa 15%, iar în orașul Bender cifrele sunt următoarele: rușii – 44%, ucrainenii – 18%, moldovenii -25%. Prin urmare în aceste două orașe locuiesc circa 67% din numărul total de ruși din regiunea transnistreană, 45% din numărul total de ucraineni și respectiv 28% din toți moldovenii, fapt ce ne demonstrează clar caracterul urban al rușilor și ucrainenilor și cel rural al moldovenilor. Cu privire la ucrainenii din Transnistria este necesar de făcut o paranteză și anume că ei, după tradiție, locuiau în sate și numai în ultimele decenii au început să migreze în orașe, unde, de fapt, în perioada sovietică au fost supuși unui proces intens de rusificare. Cu toate acestea ucrainenii transnistreni privesc și în continuare spre Ucraina ca spre țara lor de origine(cazul conflictelor din transnistria independenta, alipire rusia)-

În general, Transnistria a fost intensiv rusificată după operațiunile militare din 1992. Această rusificare a constituit politica propagandistică și ideologică de bază a separatiștilor, care sunt susținuți politic și economic de Federația Rusă. Această politică contribuie esențial la dezvoltarea spiritului de româno-fobie în rândul populației din regiunea transnistreană. Printre altele, după declararea independenței Moldovei în anul 1991, anumite forțe politice au cultivat permanent spiritul antiromânesc și pe malul drept al Nistrului, având la bază scopuri politice și electorale, care în cele din urmă au dus la apariția unui conflict lingvistic în țară, mai ales între vorbitorii de limbă română și rusă. De altfel, acest fapt a determinat și mai determină încă o criză a identității naționale în Moldova. Ceea ce provoacă incertitudini și tensiuni sociale. Un exemplu concludent servește articolul 13 din Constituția Republicii Moldova, care stipulează expres că limba de stat este cea moldovenească. fapt care reprezintă un subiect de dispută în societate. Conform recensământului populației din 2004 circa 60% din populație au declarat că limba lor maternă este cea moldovenească și circa 17% cea română, ceea ce demonstrează clar o confuzie identitară și lingvistică în rândul populației băștinașe. În acest context putem afirma că cele mai importante evenimente politice din Republica Moldova sunt direct legate de o tensiune surdă, care a persistat în ultimii 20 de ani, de când Moldova și-a dobândit independența și care se întrezărește tot mai percutant în societatea moldovenească. Este vorba de tensiunea etno-lingvistică, care din când în când, vibrează vizibil și periculos. Un context politic instabil și revanșard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluție care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune. Acest fapt se explică prin aceea că societate moldovenească este divizată, confuză și nu putem vorbi de un popor sau un neam, care a rezistat ”vitregiilor de secole”. Astfel, avem situația când redescoperim identități transnistrene, moldovene pro-slave, moldovene pro-române sau asistăm la contradicții în ceea ce privește denumirea limbii română sau moldovenească. În acest sens merită să explicăm acest fapt prin prisma unor evenimente istorice, care au determinat apariția și aprofundarea problemelor identitare și lingvistice în Republica Moldova și care au repercusiuni directe asupra politicului moldovenesc și asupra climatului social din țară în ultimii 20 de ani. Dar efectele doctrinei comuniste în perioada sovietică se resimt încă destul de puternic în prezent, studiile sociologice arătând că circa 52,4% din populația Moldovei consideră că ”comunismul rămâne o idee bună dacă ar fi aplicat corect în viața de zi cu zi”. Iar, acest fapt determină o confuzie politico-ideologică și respectiv culturală în rândul populației, deocarece oamenii vorbesc despre comunism și aleg acum fără să-i înțeleagă esența și forma în care se prezintă în zilele noastre. Primul lucru pe are il voi remarca este faptul că în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial și până la începutul anilor 90, românii care locuiau în Uniunea Sovietică erau incluși în nomenclatorul sovietic al grupurilor etnice cu două denumiri: români și moldoveni. Această divizare s-a făcut într-o manieră arbitrară, deoarece s-a considerat că cei care locuiesc în partea de vest a râului Prut (Bucovina și Transcarpatia), inclusiv în România sovietică, se numesc români, iar cei din partea de est a Prutului, adică în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – moldoveni. Deși geografic arbitrară, din punct de vedere politic această divizare a fost elaborată și implementată foarte sofisticat și își propunea să creeze o diferențiere identitară în interiorul grupului etnic al românilor, pentru a putea justifica ocuparea Basarabiei după punerea în practică a pactului Ribbentrop – Molotov. În plus, puterea sovietică a fost nevoită să instrumentalizeze o identitate moldovenească diferită de cea românească cu anumite scopuri geopolitice.

Al doilea lucru pe care îl voi sublinia este că diferențierea moldovenilor de români, a limbii moldovenești de cea română și promovarea unei identități pozitive moldovenești prin diabolizarea identității românești au constituit acele metode, efectul cărora se simte și în prezent asupra populației din Moldova. Deoarece, prin prisma acestor acțiuni politizate și propagandistice, populația din Republica Moldova(indiferent de etnie) timp de 10 ani a fost socializată într-un context în care identitatea românească a fost sistematic asociată cu realități extrem de negative. Acest fapt a determinat ca în prezent populația să fie divizată în două – unii susținând că moldovenii sunt diferiți de români(sunt două identități diferite) și recunoscând existența limbii moldovenești ca ceva distinct de limba română, alții negând vehement existența identității moldovenești și limbii moldovenești, susținând că aceștia sunt tot români și existența doar a limbii române – situație care a fost și este abil folosită în anumite scopuri și proiecte politice și electorale în prezent în Republica Moldova atât de o tabără cât și de alta. Astfel, ne convingem de crearea stereotipurilor ”moldoveanului” deosebit de ” român”, ”limbii moldovenești” deosebite de ” limba română” s-au dovedit a fi destul de stabile și n-au putut fi înlăturate din conștiința unei părți mari a populației din Republica Moldova nici până în prezent, acest factor provocând disensiuni politice și sociale interminabile. În plus, specularea și manipularea politică pe seama acestor subiecte destul de sensibile pentru societate scot în evidență fenomenul așa-zisului ” vot etnic” care a apărut încă de la declararea independeței Republicii Moldova în 1991 și care într-un fel este natural:

rusolingvii votează în mare parte partidele de stânga, care le promit o protecție majoră a drepturilor lingvistice și o apropiere mai mare de Rusia(exemplu alegerile din noiembrie 2014 renato Usatii)

cei care se identifică români, votează în mare parte partide de dreapta, cu o politică naționalistă și care promit o apropiere mai mare de România și Occident

cei care se identifică moldoveni, votează în mare parte partidele de centru, care duc o politică moderată, inclusiv în ceea ce privește subiecte de identitate și limbă, de politică externă

Un al treilea element istoric care își are efectul asupra conflictului etnic din Moldova, îl constituie procesul de rusificare în rândurile populației moldovenești din perioada țaristă și sovietică, care își păstrează amprenta la nivel de conștiință, mentalitate și lingvistică în rândul populației băștinașe. Urmărind datele statistice cu privire la populația din Basarabia încă din 1812, când acest teritoriu a fost anexat de Rusia țaristă și când populația băștinașă de origine română constituia circa 87%, atunci observăm că odată cu trecerea timpului numărul acestora scade constant, astfel către 1930 constituind deja circa 56%, iar cel al rușilor și al ucrainenilor fiind în creștere: rușii de la 1.3% în 1817 la 12,35% în 1930, ucrainenii de la 6.3% în 1817 la 11% în 1930. Perioada postbelică a stabilizat situația dată, moldovenii/ românii find în jur de 65%, rușii-13% și ucrainenii 14% . Trebuie să spun că limba rusă nu s-a impus de la sine între Prut și Nistru. În Basarabia o minoritate etnică și-a impus cu forța limba asupra unei majorități, ceea ce a dus la scoaterea din viața publică a limbii autohtonilor majoritari. De fapt, autoritățile sovietice nu arătau deschis că ar susține rusificarea naționalităților ne-ruse. Cu toate acestea existau numeroși factori în Uniunea Sovietică ce forțau membrii, care aparțineau diferitelor naționalități să învețe limba rusă și prin urmare să asimileze limba și cultura rusă. . În aceste condiții, putem afirma că bilingvismul în Republica Moldova nu a fost o condiție asumată liber, ci o urmare a politicii țariste și sovietice ideologizate, iar o bună stăpânire a limbii ruse venea ”la pachet” cu o bună pregătire ideologică. Un exemplu servește adresarea unui grup de boieri, în frunte cu frații Coruță, către administrația țaristă în anii 60 ai secolului XIX-lea cu privire la introducerea oficială a limbii române în Basarabia în contextul discutării reformei judecătorești în regiune. După cum menționează Gheorghe Negru în lucrarea ” Mișcările Naționale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ”, solicitarea a fost respinsă însă s-a permis angajarea unui traducător din limba rusă în limba română și invers. Din aceste considerente, mai mulți intelectuali basarabeni au trecut Prutul în acea perioadă, fiind vorba despre B. P. Hașdeu, C.Stere, Z. Ralli-Arbore, etc.

Evoluția tabloului etno-cultural al Ucrainei

Ucraina este o țară multietnică, în care conlocuiesc circa 130 de grupuri etnice, intre care 25 se disting ca cele mai importante și care au o oarecare influență social-politică și economică în cursul dezvoltării statului. Din punct de vedere etnco-lingvistic, Ucraina apare ca un stat relativ omogen , deoarece mai mult de trei pătrimi din populație sunt de origine ucraineană, mai exact 77,8% ucraineni și 17,3% ruși, împreună constituind circa 95,1% din numărul total al populației. În plus, atât ucrainenii cât și rușii sunt popoare slave, deoarece aceste două grupuri etnice principale din Ucraina sunt urmașii slavilor orientali. Din aceste considerente am putea constata că independența și construcția unui stat ucrainean ar fi putut permite o construcție identitară în câmpul său politic, fapt ce reprezintă un fenomen tipic european. Deoarece din experiența și istoria statelor europene, construcția unui stat națiune se bazează în primul rând pe o identitate, care se fortifică în sânul populației și vis-a-vis de lumea din exterior. Cu toate acestea observăm că realitatea ucraineană este una diferită și mai complexă. Separarea geografică a teritoriului Ucrainei prin intermediul râului Nipru și-a pus amprenta sa istorică, care are și consecințe politice. În plus poziția celor doi parteneri de bază ai săi, Europa(Occidntul) și Rusia , alimentează și mai mult antagonizarea între diferite forțe politice și provoacă perpetua incertitudine socială și identitară din țară, dacă luăm în considerație faptul că identitatea ucraineană ar putea naște în baza unei alegeri politice în cazul unei situații clare și stabile. Realitățile însă ne demonstrează însă contrariul. Astfel mai jos voi face o radiografiere etnică a Ucrainei și impactul său asupra politicului.

Voi începe cu Ucraina de Est, care în urma parcursului său istoric, demonstrează că a fost puternic rusificată, regiunea de la est de Nipru, gravitând în mod normal, spre Federația Rusă. Aceste evenimente datează încă din anul 1667, atunci când imperiul țarist a ” înghițit Rusia Mică”, perioada ulterioară caracterizându-se prin interzicerea publicațiilor ucrainene, controlul complet asupra țărănimii ucrainene și formarea unei elite ucrainene în baza culturii rusești. În context trebuie să remarcăm că în perioada sovietică teritoriul de est al Ucrainei, în special bazinele industriale ale Donețkului și a Dnepropetrovskului la fel a fost puternic rusificat prin intermediul politicilor educaționale și sociale sovietice . Astfel conform recensământului populației din 2001, ponderea rușilor în regiunile de est a Ucrainei este următoarea: Dnepropetrovsk – 17,6%, Donețk – 38,2%. Zaporoje – 24,4%, Lugansk 39%, Harkov – 25,6%.

După cum susține cercetătorul ucrainean, Ilia Cononov, în Ucraina de est, în spcial în zona Donbasului, națiunea actuală reprezintă, rezultatul unei coaliții etnice dintre ruși și ucraineni, care s-a dovedit a fi dominantă. În același timp, în această coaliție au fost absorbiți și bielorușii, care constituie în jur de 1% din numărul total al populației din regiune. Prin urmare această coaliție, care reprezintă etnosul ”slavonilor răsăriteni”, reprezintă nucleul de bază a structurii etnice din această parte a Ucrainei. Anume din aceste considerente, de multe ori este contestată noțiunea, “minoritate rusească” în acest spațiu, dat fiind faptul că rușii, ucrainenii și bielorușii, care constituie “slavoni răsăriteni“, definesc configurația structurii etnice a estului. Nu în zadar teritoriile răsăritene al Ucrainei au fost și rămân a fi puternic influențate de școala sovietică cu tradiție imperialistă, care propagă ideea că populația ucraineană derivă din națiunea rusă (“drevnerusskaia narodnosti“), iar Ucraina și Rusia provin din același stat. De fapt, această mixtură de panslavism și internaționalism comunist, care susține că ucrainenii sunt o grupare regională rusă este similară celei promovate de Alexander Lukasenko în Belarus.

În context merită să atragem atenția la următorul fapt, că de la crearea URSS și până la implozia sa , adică între 1917 și 1989 procentul ucrainenilor a fost mereu în scădere în toată țara, iar cel al rușilor în creștere.

Astfel, dacă în 1926 ucrainenii constituia circa 80% din numărul total al populației, atunci către 1989 ei constituiau circa 72,7%. Pe de altă parte în 1926 rușii constituiau circa 9,2%, iar către 1989 deja circa 22%. Odată cu proclamarea independenței Rusiei se atestă o creștere a numărului celor care se declară ucraineni și o scădere a celor care se declară ruși. Cu toate acestea numărul etnicilor ruși în Ucraina este destul de semnificativ în prezent, ia dacă luăm în considerație faptul că rușii din Ucraina reprezintă cea mai mare comunitate rusească în afara frontierelor Federației Ruse, atunci ne dăm bine seama care este atitudinea Moscovei față de regiunile de răsărit, în care rusofilii sunt cei mai numeroși și viceversa.

O situație asemănătoare cu partea de est al Niprului s-a creat și în Crimeea – Republica Autonomă Crimeea a — care se caracterizează prin evenimente istorice turbulente. În urma acordului de pace de la Kouchouk-Kainardji între Rusia și Turcia din 1774, peninsula Crimeea, până la râul Bug, devine sub ocupația țaristă. Odată cu instaurarea comunismului și până în 1944 acest teritoriu face parte din componența Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR), ca o republică autonomă a tătarilor. Însă, după cel de-al doilea război mondial tătarii din Crimeea fiind învinuiți de trădare, vor împărtăși soarta nemților din Povolgia, popoarelor caucaziene, kalmâcilor și coreenilor din Primorie, adică vor fi în totalitate deportați.începând cu anii 50 ai secolului trecut, peninsula a fost înțesată cu baze militare ale armatei sovietice, factor ce a contribuit ca regiunea să fie intens rusificată și anume : venirea coloniștilor din regiunile interne ale Rusiei sovietice și a corpul ofițeresc care era în fond și el rusofon. Tabloul etnic nu a suferit schimbări majore și după anul 1956 când Crimeea a fost incorporată în RSS Ucraineană (așa-numitul “Cadou al lui Hrușciov”). O explicație ar fi că tătarii crimeeni așa și n-au mai fost restabiliți în drepturi după moartea lui Stalin241. Abia după destrămarea Uniunii Sovietic tătarii au început să se reîntoarcă în peninsula, de acolo de unde au fost deportați, teritoriu care avea deja o populație majoritară rusă. De exemplu în anul 1989, doar 25,6% din numărul total al populației o constituiau ucrainenii, populația rusofonă constituind cca 67%242. De aceea, veniți acasă, tătarii crimeeni s-au ciocnit de rezistența înverșunată a coloniștilor rusofoni stabiliți aici deja într-a treia generație și care se temeau că tătarii își vor revendica proprietatea răpită. însă, administrația din Kiev a știut foarte bine să manipuleze aceste contradicții și fobii reciproce pentru a anihila separatismul rusofon, care își luase avânt după proclamarea independeței Ucrainei și să evite scenariul transnistrean din Republica Moldova. În prezent conform recensământului ucrainean din 2001, tabloul etnic în Crimeea arată în felul următor, ruși 58,3%, ucraineni 24,3%, tătari 12,1%, bieloruși 1,4%. 243. Mai la est de Nipru și până la Bugul de sudîntre Kiev și Perekop, avem o altă regiune etno-culturală, care reprezintă o zonă de stepă (areal care mai este numit Pridneprovie) și care a fost bântuită de tătari și cete a cazacilor zaporojeni până în sec. XVIII-lea. începând cu sec. al XVII- lea zona a fost colonizată cu țărani ucraineni și ruși, colonialiști germani și greci pontici, ijd pic mai târziu vor migra și țăranii români din Basarabia și zona transnistreană. în urma cestui proces de migrație, în această regiune s-a format un tablou polietnic rar întâlnit în Europa. Chiar și în calitate de limbă uzuală și astăzi este folosit un argou alcătuit dintr-un extraordinar amalgam de cuvinte provenite din limbile ucraineană, rusă, germană, greacă, română, idish, tătară, poloneză, turcă și a țiganilor căldărari (o ramură distinctă a romilor care locuiesc în Europa Răsăriteană). Conform istoriografiei oficiale, această regiune reprezintă leagănul statalității ucrainene, deoarece aici, lângă pragurile Niprului, în secolele XIV-XV a luat naștere volnița cazacilor zaporojeni (din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, partea nordică a provinciei Zaporoje a aparținut unei republici militare a cazacilor). Din Secea Zaporojeană s-au pornit mișcările de eliberare națională împotriva panilor polonezi, turcilor otomani, tătarilor din | Crimeea și a țarilor ruși. Regiunea centru-nord, care include Kievul și regiunile adiacente, are un tablou etnic relativ uniform, majoritatea populației fiind ucraineni, care constituie cca 82% din populația regiunii (etnici ruși -cca 13%). în comparație cu Galiția, aici observăm un naționalism temperat și o religie ortodoxă puternic înrădăcinată. De fapt, aici observăm influența școlii est- slave, care promovează o poziție intermediară. Centrismul acestei regiuni, care este produsul legăturilor istorice cu Rusia și al regionalismului ucrainean, propune o estompare a distincțiilor dintre ruși și ucraineni, o egalitate ruso-ucraineană, dar și o apropiere față de Europa, mizând pe poziția Ucrainei ca liant între cele două părți ale Europei. o regiune particulară din punct de vedere etnic, dar și politic o formează Transcarpatia, are mai este numită Rutenia de către băștinași (în ucraineană Zakarpatiia), capitala fiind la Ujgorod. Această regiune a Ucrainei este una din cele mai mici și grație vecinătății pe care o are „cu România, Slovacia, Ungaria și Polonia – are o compoziție etnică și confesională pestriță. Spre exemplu aici găsim sate și comune românești (în special în partea de sud-est), poloneze și slovace. Totodată, ungurii formează o minoritate foarte influentă, în special în orașele Ujgorod, Rahov și Ciop . Din aceste considerente valoarea strategică a acestei regiuni mici este colosală pentru Kiev. Rutenii, popor băștinaș, ce face parte din ramura slavilor, constituie populația majoritară a regiunii, la formarea căreia au contribuit națiunile vecine, inclusiv românii. Este interesant faptul că rutenii se identifică ca o națiune separată de cea ucraineană, care se mai numesc rusini sau huțuli. în plus, această regiunea, numită și Rusia subcarpatică, din punct de vedere geografic este izolată de Ucraina, fapt ce influențează direct relația sa cu Kievul oficial și stimulează mișcări separatiste în regiune. Nu în zadar autoritățile oficiale de la Kiev sunt speriate de pericolele autonomiste venite din Transcarpatia.

Tot în partea de nord-vest a Ucrainei, la est de Carpații ucraineni și la hotar cu Polonia, găsim o altă regiune, care ar include Volânia și Galiția (Galiția mai este numită uneori și Halici). Această regiune a intrat în componența Ucrainei ca rezultat a împărțirii Poloniei între naziști și sovietici în urma semnării pactului Ribbentrop-Molotov. Acest areal ucrainean, în special Galiția, reprezintă leagănul naționalismului ucrainean și a rusofobiei, iar tabloul etnic în Galiția spre exemplu este: cca 64,5% ucraineni, 21% polonezi și 13,7% evrei. După cum arată istoria, Galiția nu a făcut parte niciodată din Imperiul Țarist și apoi celui sovietic, fiind anexată în urma împărțirii Ploniei(din a doua jumătate a secolului al XIV-lea până în anul 1793, apoi din 1920 până în 1939 Volânia tot a fost parte a Poloniei). Este oportun să menționez că majoritatea populației galițiene au devenit greco-romani încă din sec. al XVII-lea, fiind recunoscuți și de Papa de la Roma. Așa cum majoritatea populației din partea de Est a Ucrainei oscilează spre Est și sunt puternic influențați politic din partea Rusiei, așa și populația din această regiune gravitează spre Vest, fiind puternic influențată de Occident, în special de Polonia, Acest fapt se explică prin legăturile istorice ale regiunii cu Polonia, Austria și Ungaria, dar și prin prezența etnicilor polonezi destul de activi în regiune. De, fapt aici își are rădăcini așa numita școală ucraineană cu viziuni liberale și de centru-dreapta, care este deseori criticată de ultranaționalism. În același timp aceasta a apropiat și diaspora ucraineană, care a fost prima ce a început să producă lucruri contestatare ale viziunii sovietice exemplu fiind Orest Subtelny, care publică în Torornto în 1988,"Ukraine, A History" Și, in sfârșit,arealul cuprins între Bugul de Sud și Nistru, în care intră regiunile Cernăuți la Nord și Odesa la Sud, se caracterizează prin elementele etno-culturale neucrainene destul de pronunțate. Analizând minuțios acest spațiu, se pot distinge clar câteva subdiviziuni istorico-geografice cu componente naționale diferite: Transnistria ucraineană, Basarabia de Sud și Basarabia de Nord, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. In cazul de față Transnistria ucraineană reprezintă o continuare a autoproclamatei Republici moldovenești nistrene din Republia Moldova, care are hotar estic Ia Bugul de Sud, având drept centrul la Odesa. Populația autohtonă din această regiune era alcătuită din păstorii munteni (mocanii) și țăranii moldoveni. între sec. XIV-XVIII, românii mai alcătuiau încă majoritatea populației sedentare, iar stepa era ocupată de către nohaii nomazi (Hoarda Edisan). Însă, după anexarea regiunii la Imperiul Rus în anul 1792, asistăm la aceeași politică de colonizare ca și în restul zonei de stepă (numită încă și Novorosia). Elementele de bază au fost german, grec pontic și evreiesc (mai ales Odesa). Până în anii ’50 ai sec. al XX-lea predominant a rămas elementul românesc sau moldovenesc. Anume aici are loc crearea în anul 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. Jumătate din județul Hotin și Bugeagul de Sud, reprezintă teritorii basarabene, care au fost anexate la Ucraina sovietică în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. În timpul perioadei staliniste din această regiune au fost deportați coloniștii germani, populație care a fost înlocuită cu etnici ucraineni. prin urmare s-a dus o politică de ucrainizare forțată a populației vorbitoare de limbă română, care în scurt timp a devenit în minoritate , fapt ce a dus la schimbarea tabloului demografic în regiune. În pofida acesteia, și în prezent regiunea urmează a fi populată de etnici români, la care se mai adaugă rușii, bulgarii și găgăuzii(ultimele două emigrând din Balcani după anexarea din 1812, devenind un adevărat mozaic etnic) Cu privire la Ținutul Herța, trebuie remarcat că această regiune, care a aparținut pincipatului Moldovei, iar apoi României până în 1940, niciodată n-a fost sub ocupație străină, în prezent este locuit compact și în întregime de români. In ceea ce privește Bucovina de Nord, acest teritoriu a fost o regiune românească , care niciodată n-a făcut parte din Imperiul Rus sau cel Sovietic, dar care la 28 iunie 1940 a fost anexată la URSS, constituind drept “recompensă” pentru „ocupația” românească a Basarabiei timp de 22 de ani (1918 — 1940), iar în 1944 integrată în componența Ucrainei sovietice, conform organizării teritoriale făcute de Stalin. Ocuparea acestui teritoriu a condus la mari procese migraționiste și la transferuri masive de populație. Așa cum ocuparea Bucovinei de Nord s-a înfăptuit contrar voinței majorității populației, mii de bucovineni s-au refugiat în România, părăsindu-și locuințele și averea. în același timp sovieticii au avut o politică de curățare etnică, etnicii germani și polonezi fiind deportați de către Stalin și înlocuiți, desigur, cu ruși și ucraineni, care sunt majoritari în prezent în partea nordică a regiunii. Cu privire la românii bucoveneni, trebuie să menționăm faptul că scăderea numărului acestora în Bucovina de Nord a început încă de pe timpul ocupației austriece, care a permis instalarea germanilor și rutenilor în provincie. Totodată, politica promovată de Viena față de ucraineni în regiune, în special în perioada de după unirea din 1859, a contribuit mult la așteptarea conștiinței naționale ucrainene, lucru care a dezavantajat enorm majoritatea românească de aici. Drept rezultat, în preajma Primului război mondial, numărul ucrainenilor și a românilor practic s-a egalat constituind cca 40% fiecare din numărul total al populației Bucovineide Nord. în prezent regiunea Cernăuți, care a fost creată în 1940 prin alipirea Bucovinei de Nord cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia și cu Ținutul Herța, este locuită în mare parte de ucraineni, cca 75% din populație, cea mai importantă minoritate la nivel regional constituind cea româno-moldovenească, care alcătuiește circa 20%. Din radiografia prezentată observăm că Ucraina reprezintă un mozaic etnic extraordinar de complicat și complex, alcătuit din cele mai diverse și antagoniste elemente etnice și confesionale. Orice criză internă sau externă de proporții ar putea avea impact major asupra statalității ucrainene. In plus, divizarea politică și orientarea externă diametral opusă (regiunile din vest – spre Occident, cele din est – spre Moscova) a Ucrainei ar putea avea repercusiuni negative în acest sens. Anumite teritoriile anexate sau dăruite Ucrainei de-a lungul istoriei (Galiția, Rutenia, Bucovina de Nord – Hotinul, jumătate din fosta RASSM, Bugeacul de Sud, Donbas și Crimeea) au contribuit direct la lipsă de unitate națională a populației și pot juca în orice moment rolul calului Troian. Astfel, vedem că divizarea geopolitică a Ucrainei are la bază nu doar repere geografice, dar și cele istorico-culturale și confesionale. Totodată, analizând procesul de dezvoltare politico – economico – socială a Ucrainei, dar și procesul de luare a deciziilor, constatăm că acest stat are mai multe centre : Kievul – centrul politic în care sunt concentrate toate autoritățile supreme de stat; Dnepropetrovskul – centrul economic, care este extrem de rusificat, la fel ca și celelalte trei centre economice de prim rang: Harkov, Nicolaev și Donbass; Odesa – centrul intelectual și al businessului. Astfel, putem concluziona că policentrismului economic, politic, cultural, etnic și confesional în această țară determină anumite tendințele centrifuge destul de accentuate.

Diversitatea geo-etnică- factor de consolidare sau instabilitate în Spațiul moldo-ucrainean

În urma prezentării tabloului geo-etnic din Republica Moldova și din Ucraina observăm că aceste două state, sau regiunea per ansablu, include în sine o societate multiculturală, a cărei compoziție etnoculturală a fost modelată în timp în urma diferitelor valuri de imigrație și consecințe a anumitor evenimente istorice. Fiecare val de imigrație a participat direct la diversiunea etnică și culturală din Moldova și Ucraina. În context trebuie remarcat faptul că multiculturalismul, care presupune o diversitate etnică și pune semnul egalități între diferite culturi, reprezintă, în fond, un rezultatt al ideologiei socialiste (stângiste) de esență marxistă, însă, foarte interesantt este faptul că deocamdată multicuituralismul a cunoscut prosperitate dour în democrațiile liberale, cum este SUA sau statele din Europa Occidentală. După cum susține Eleonora Abasculicva, doctor în științe filosofice din cadrul Universității dc Stat din Bacu, Azerbaidjan, multicuituralismul este un mecanism mai eficient decât toleranța în ceea ce privește unitatea și solidaritatea între oameni, deoarece el presupune ca relațiile între oameni nu trebuie să se construiască pe principiul subordonării, dar pe unul al coordonării. Acest lucru determină și asigură egalitatea interclnică, interculturală și interreligioasă între diferite segmente sociale dintr-un stat. în așa-numitele „democrații populare” – cum era Moldova și Ucraina până în 1989 – nici nu se poate vorbi de așa ceva. Era permisă doar existența decorativă a diversității, ținta fiind, însă, nivelarea, deci dispariția într-o masa amorfă și uniformă ideologic. Din aceste considerente, conceptul de „diversitate în unitate”, caracteristic statelor europene, este mai greu asimilat în Moldova și Ucraina post-sovietică, factorul politico-isloric punându-și accentuat amprenta pe mentalitatea și comportamentul oamenilor. în plus, după colapsul lagărului sovietic și apariția noilor state naționale, am asistat la o politizarea progresivă a identității și culturii, această dublă semnificație creând numeroase confuzii și controverse.

Biserica Ortodoxă Rusă (Pyccкая Пpавocлавная цepкoвь) reprezintă acei creștini aflați sub conducerea Patriarhiei Moscovei, care este în strânse relații de comuniune cu ceilalți patriarhi ai bisericilor ortodoxe. Datorită acestui fapt, credincioșii ortodocși ruși sunt în comuniune cu toți ceilalți creștini ortodocși chiar și cu cei din România și Ucraina.. Peste 90% din populația etnică rusă  sunt ortodocși cu toate că numărul de enoriași care participă în mod regulat la slujbe este mult mai redus, crescând însă în fiecare an. Statul se preocupă de această problematică astfel încăt Rusia are peste 23.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 școli bisericești, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deși există un mic număr de parohii și în alte țări. Ținând cont de faptul că Biserica Ortodoxă Rusă a a scăpat doar de foarte puțin timp de era persecuțiilor antireligioase sovietice proliferarea altor confesiuni creștine în Rusia este extrem de sensibilă. Aceia care apără acest punct de vedere al Bisericii ortodoxe ruse, văd prozelitismul catolic sau protestant ca o concurență neloială făcută bisericii ruse care de-abia își revine după 70 de ani de represiune comunistă. Pe de altă parte, mișcările religioase mai mici, (în mod particular baptiștii ca și membrii altor culte protestante, aduse în Rusia de misionari occidentali în ultimul deceniu), simt că statul acordă un suport inechitabil unei religii și reprimă altele. Într-adevăr, conform prevederilorLegii libertății de conștiință și de asociere religioasă din 1997, acele organizații religioase care nu pot aduce dovezi oficiale ale existenței lor pentru ultimii 15 ani, suportă limitări semnificative ale drepturilor lor de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele distructive. Cu toate acestea, legea este astfel formulată încât orice organizație religioasă, indiferent cât de veche ar fi, care nu poate aduce documente privind funcționarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice mai înainte de căderea comunismului, este în mod automat considerată "distructivă". Ca o consecință, legea dă drepturi depline numai unui număr restrâns de religii de "prim rang", așa cum este Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul și iudaismul.

În ajunul Paștelui, Patriarhul Bisericii Ortodoxe ruse, Kirill, a îndemnat enoriașii să se roage pentru ca nimeni să nu poată „distruge Sfânta Rusie“, precizând că astfel de încercări au eșuat în trecut. „Din punct de vedere politic, Ucraina este o țară străină, dar când vine vorba de spiritualitate și istorie, lucrurile stau diferit. În fața lui Dumnezeu suntem aceeași nație, practicăm aceeași religie ortodoxă, oricât de mult s-a dorit să se creadă altfel . El a precizat că „minoritățile religioase sunt respectate, dar că vor continua să susțină că Ucraina este o parte integrantă din Sfânta Rusie, o țară ortodoxă“.

Patriarhul Kill a cerut „tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ruse“ să se roage în ajunul sărbătorii creștine „pentru ca oamenii din Rusia să trăiască în Ucraina“ pentru ca Domnul să pacifice țara ucraineană și să nu permită „un război intern“, pentru a opri intențiile celor ce doresc să „rupă în bucăți Sfânta Rusie“ prin mijloace politice sau prin exercitarea puterii. „Acest lucru s-a întâmplat în mod repetat în trecut și nimeni nu a reușit s-o facă vreodată“, a mai spus Patriarhul. „Iar astăzi, când tentația de a face acest lucru prin superioritatea militară și politică este puternică, noi, copii ortodocși din Sfânta Rusie, ar trebui să ne rugăm Domnului pentru pacificarea Ucrainei, încetarea violențelor și stabilirea păcii“.

Institutia condusa de Patriarhul Kiril i-a determinat pe rebelii prorusi sa elibereze, in luna mai, opt oficiali europeni capturati cu o luna inainte, dupa ce apelurile internationale nu au avut niciun ecou. În ceea ce privește rolul Patriarhul Kiril în Rusia acesta s-a observat în situația eliberării observatorilor OSCE aducând în centrul atenției felul în care o cooperare strânsă între stat și biserică în Rusia este pusă în aplicare în prezent și în Ucraina. Fapta Patriarhului Kiril a fost prezentată de către Biserica Rusă ca fiind misiunea sa umanitară în estul Ucrainei, iar de către diplomații occidentali a fost de numit ca fiind un model de cooperare în care biserica acționează drept un aliat "liniștit" al președintelui rus Vladimir Putin, care folosește influența culturala pentru o abordare persuasivă în relațiile internaționale. Ceea ce a părut o faptă măreață din partea lui Kiril a reprezentat de fapt punctul culminant al unei relații diplomatice care, în spatele ușilor închise, au implicat reprezentanții OSCE, oficiali ruși și ai Bisericii, lideri separatiști și rebeli în care Biserica Rusă a fost folosită în negocieri pentru a ajunge la o ințelegere și pentru a ascunde influența pe care Moscova o are în rândul rebelilor. Biserica are autoritate în cea mai mare parte a fostei lumi sovietice, folosindu-și pârghiile dincolo de granițele Rusiei pentru a media. "Rusia nu controlează în întregime rebelii, însă iși exercită influența asupra lor. Biserica este pusă la mijloc pentru a estompa acea legătură și pentru a evita orice relație directă" dintre Rusia și separatiști.

Biserica Rusă susține că nu este biserica de stat a țării, însă cooperează îndeaproape cu Kremlinul, sub conducerea lui Vladimir Putin, care a ajutat la revigorarea sa după opresiunea puternică la care a fost supusă în epoca sovietică. Biserica si Patriarhul Kiril, care a comparat dominația lui Putin în Rusia drept "un miracol al lui Dumnezeu", promovează activ cultura Rusiei în strainătate și întăresc legăturile cu compatrioții din întreaga lume, ajutând Kremlinul să-și sporească influența în întreaga lume. Patriarhul Kiril si Vladimir Putin împartășesc o viziune a "lumii rusești", bazata pe valori ideologice comune, în timp ce Biserica Rusă este a doua biserică creștină a lumii, ca mărime, după cea Romano-Catolică, având 200 de milioane de membri.

Dacă privim dincolo de evenimentele zilnice, care evoluează cu o rapiditate ieșită din comun, evenimente grave, legate de ceea ce pare a fi un Al Doilea Război Rece, într-o lume care-și pierde temeiurile de spiritualitate și identitate. În spatele acestor scene și evenimente au loc repoziționări și reconfigurări de spații, zone de influență, sisteme de valori fiecare dintre marii actori ai planetei antrenând grupuri complexe de reflecție, din care, evident Biserica nu putea lipsi.

Aceste întămplari au un ritm accelerat de desfășurare, pe măsura apropierii a ceea ce mulți analiști consideră a fi un fenomen iminent, adică o nouă formulă de ruptură majoră, urmând desenul mai vechii viziuni a lui Huntington asupra conflictului civilizațiilor, în prezența unei acutizări extreme a relațiilor între religii odată cu ridicarea unui fundamentalism islamist extrem de agresiv. Evenimentele actuale sunt cu atât mai periculoase, ținând cont și de climatul propice cl crizei economice și sociale similară celei de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, dar mult mai complexă datorită globalizării.

O întrebare care din punctul meu de vedere frământă actualele centre ce putere este dacă actuala ofensivă a rușilor are sau nu legătură cu doctrina panslavismului, cu atât mai mult acum din această doctrină acum face parte și o dimensiune religioasă adică recuperarea ideii ortodoxiei Rusiei militante devenită centrul vieții și politicilor ortodoxiei. Teoretic ar fi posibilă o astfel de evoluție, dacă ținem cont de una dintre teoriile politice și anume una dintre cele mai interesant-cea a panismului care corespunde unei mișcări politice.

Panismul „este o mișcare politică care vizează regruparea sub o aceeași autoritate a unor națiuni care au o serie de puncte comune bazându-se pe un anumit număr de factori (religie, limbă, ideologie, etc…). Există, spre exemplu, pangermanismul care se bazează pe originea germanică drept element unificator, panislamismul, care se bazează pe religia musulmană, în paralel cu panarabismul care se bazează pe laicitate și pe identitatea arabă (limbă și civilizație arabă), dar și panslavismul care se bazează nu numai pe identitatea etnică, ci și pe religia ortodoxă și pe moștenirea istorică a cuceririlor rusești (slave), panamericanismul care vizează mai degrabă un sentiment de solidaritate între națiunile continentului american reunite sub steagul SUA, apoi panafricanismul sau panasiatismul care, precum panamericanismul, sunt mai degrabă mișcări bazate pe sentimentul apartenenței la același continent”.Poate nu e doar o teorie, având în vedere că și în istoria recentă plecând de la această idee au fost gândite și construite imperii- prin forța armelor s-a încercat impunerea ideii imperiale pe baza argumentului superiorității de rasă. Un nou element apare de data aceastaîn raport față de ultima mare confruntare mondială și anume revenirea la un sentiment religios ca lanț al unei ideologii expansioniste.

Atât Hitler, cât și Stalin urau și disprețuiau în mod sincer religia, opresând Biserica și eliminând-o din sistemul social, în orice caz desființându-i capacitatea de influență, pe măsura interdicțiilor multiplicate la extrem de a acționa în spațiul public. Religia a fost înlocuită cu o simbolistică totală, extrem de bine realizată, pe de o parte bazată pe mitologia nordului și a superiorității ariene, poporul ales să conducă lumea în Reich-ul care urma să dureze un mileniu și, de cealaltă parte, apartenența la Mama Rusia, țară mereu victorioasă, indiferent cu ce armate fusese confruntată.

În eforturile sale de a repoziționa Rusia ca super-putere mondială, Putin a intuit foarte bine și a folosit tradiția, credibilitatea și puterea Bisericii Ortodoxe Ruse care a lucrat în paralel alături de diplomația impusă de Kremlin având astfel posibilitatea recuperării panslavismului în integralitatea doctrinei enunțate la mijlocul seolului al XIX-lea.

Cei care afirmă faptul că se dorește o încercare de refacere a structurii vechiului URSS- au o exprimare simplistă, dat fiind faptul că a avut loc un fenomen mult mai amplu și anume o renaștere a unui stat cu toate elementele sale constitutive. Rusia este o țară în care numărul ortodocșilor este de peste 80% și astfel apare esențială ideea de religie în această încercare de renaștere. Cel care conduce destinul național dispune de argumentele clasice ale puterii: banii (lucru realizat prin reluarea controlului economic, eliminând oligarhii), armata (reluând în forță programele de înzestrare a armatei și reușind mișcări absolut spectaculoase pe plan extern, inclusiv în domeniul contractelor de armament) și credibilitatea istorică obținută prin binecuvântarea Bisericii care-l proclamă nu numai legitim dar și Drept Salvator al Credinței (oferindu-i și o medalie în acest sens).

Refacerea Sfintei Mame Rusii devine astfel nu numai o prioritate politică strategică pe termen lung, dar și o acțiune susținută de Biserica ce recunoaște în ea formula ideală pentru renașterea spirituală a rușilor de pretutindeni. La nivel simbolic, propaganda poate servi mișcarea ca fiind totalmente deosebită de politica sovietică de impunere prin forță a apartenenței la sistem. De data aceasta, iată, binecuvântarea Bisericii se așterne blândă și cucernică peste tot și toate, îndemnând la reunirea celor despărțiți prin foarte laice evenimente ale istoriei. Este interesant, în acest context, de subliniat marele interes al Patrarhului Kiril pentru Sfântul și Marele Sinod Panortodox care va avea loc în 2016 la biserica Sf.Irina, o veche catedrală din Istanbul aflată în preajma Sf.Sofia. Ocazie, foarte probabil, să relanseze mesajul lui Putin privind nevoia apărării creștinilor oprimați în diverse țări ale lumii, mesaj umanist care a fost dus și la Vatican de Preșdedintele Federației Ruse. Și care, ca orice mesaj politic, poate fi citit în registre diferite, inclusiv în cel legat de dorința apărării intereselor rușilor, în orice țară a lumii s-ar afla ei. Putem, după  cum ne convine, să minimalizăm sau să maximizăm importanța evenimentelor și atât de interesantei lor succesiuni. Ceea ce este cert, este că au loc, se îmbină într-o structură perfect logică și condusă de profesioniști în marea politică.

În urma conflictului din Ucraina au avut de suferit foarte mult creștii baptițti care au fost acuzați de către Moscova că reprezintă interesele SUA în regiune de destabilizare, ceea ce a și dus la tensiuni, precum și neoprotestanții la Slaviansk fiind găsite patru cadavre într-o groapă comună, în prealabil aceștia fiind răpiți de către rebelii pro-ruși.

În confruntările din estul Ucrainei separatiștii au ocupat Universitatea Creștină Baptistă din Donețk, toți angajații împreună cu directorul instituției părăsind zona, dar și cea mai valoroasă bibliotecă baptistă din fosta URSS.

Dezinformarea din partea autorităților de la Kremlin prin intermediul presei care susținea că fostul președinte împuternicit, actualul președinte al Parlamentului Oleksandr Turcinov, este predicator baptist aflat în tabăra americanilor fiind cel care ordonat ofensiva antiteroristă împotriva separatiștilor proruși care au ocupat Estul Ucrainei. Ucraina este cea de-a doua țară din Europa ca număr de credincioși baptiști și această dezinformare din partea Kremlinului a condus la necesitatea prezenței românului Otniel Bunaciu, președinte al Federației Europene Baptiste în Ucraina pentru a calma spiritele, care s-a deplasat chiar în ziua alegerilor.

Summit-ul NATO 4-5 septembrie 2014

Provocări la adresa securității NATO, au existat și vor exista ți în viitor, putând avea consecințe pe termen scurt sau lung asupra păcii și securității euro-atlantice, precum și a stabilității în întreaga lume. Recent acțiunile Rusiei- implicarea neoficială în criza din Ucraina, anexarea nelegitimă a Crimeei, încălcări ale dreptului internațional, impicațiile din Transnistria, Republica Moldova- au creat un nou tip de război și anume unul hibrid în partea de est a frontierei NATO, ce implică utilizarea de măsuri militare, paramilitare și civile, deschise și sub acoperire. NATO se află în situația de a elabora o nouă strategie de securitate care să corespundă și să răspundă ferm și rapid noilor provocări., astfel că în data de 4-5 septembrie 2014 a vut loc în Țara Galilor, Summit-ul NATO.

Au fost adoptate noi măsuri de securitate în ceea ce privește securitatea NATO în Europa Planul de acțiune al NATO pentru creșterea nivelului de reacție, ar fi una dintre aceste ,având ca și scop pregătirea de a răspunde rapid și ferm la noile provocări de securitate, îndeosebi amenințărilor Rusiei și implicațiilor strategice ale acesteia. Planul cuprinde o serie de măsuri ce includ atât prezență, cât și activitate militară terestră, aeriană și maritimă în partea estică a NATO, componentele necesare asigurării că Alianța va putea răspunde în totalitate noilor provocări de securitate.

În acest scop, s-a stabilit creșterea capacității de răspuns fiind dezvoltate unele pachete de forțe capabile să acționeze rapid, stabilindu-se o Grupare Multinațională de Forțe cu un Nivel de Reacție Foarte Rapid(VHRJTF), care reprezintă o nouă forță comună Aliată ce va putea fi dislocată într-un interval de câteva zile, în vederea contracarării provocărilor ce vor apărea, cu precădere la periferia teritoriului NATO. Această entitate va include o forță terestră cu forțe corespunzătoare aeriene, maritime și de operațiuni speciale disponibile, nivelul de reacție al forțelor VHRJTF fiind testat prin exerciții derulate la notificări în timp scurt. NATO dorește să crească prezența de comandă și control, precum și creșterea forțelor din teren pe teritoriile aliaților estici și dacă se va impune, aceștia vor veni în ajutorul Aliaților de la periferia NATO pentru descurajare și apărare colectivă. De asemenea, Planul urmărește să sporească capacitatea NATO de a întări rapid și eficient Aliații din acest spațiu, incluzând chiar pregătirea infrastructurii acestora, dotarea cu echipamente și mijloace de aprovizionare și desemnarea bazelor specifice. De asemenea au fost luate măsuri pentru creșterea nivelului de reacție și capabilitățile Cartierului General al Corpului Multinațional Nord-Est, precum și dezvoltarea acestuia ca un punct nodal pentru cooperarea regională și înființarea unui Centru de Excelență pentru Comunicarea Strategică, acreditat NATO, în Letonia. Tot în cadrul acestei reuniuni s-au pus bazele unui nou concept, acela de „națiune-cadru“ , care va trebui să se concentreze pe grupuri de aliați ce lucrează în format multinațional pentru dezvoltarea în comun de forțe și capacități necesare Alianței. Implementarea acestui concept va ajuta NATO să dobândească noi forțe și capacități coerente, în mod special, în Europa. Noul plan de securitate al NATO pentru Europa de Est implică și suspendarea cooperării practice civile și militare între Alianță și Rusia, însă cu păstrând deschisă comunicarea politică.

Criza din Ucraina, este cea care îngrijorează NATO pentru vecinătatea sa estică, NATO oferindu-și sprijinul în lupta Ucrainei pentru integritatea sa teritorială, suveranitatea și independența, susținând-o în reformele sale, dar cu toate acestea neacordându-i statut special de partener al Alinaței ci doar cel de aliat. Bugetul pentru apărare un subiect important dicutat în cadrul reuniunii, convenindu-se să se întrebuințeze eficient resursele Alianței și să fie promovată o distribuție mai echilibrată a costurilor și responsabilităților.

Astfel s-a hotărât că valoare de 2% din Produsul Intern Brut să fie alocate în continuare pentru securitate, iar statele care nu alocă acest procent să aibă în vederea creșterea într-un timp real a acestui coeficient.

Noul rol al României în cadrul NATO

Siguranța și securitatea teritorială a Alianței reprezintă o prioritate în vecinătatea estică ceea ce implică o serie de măsuri care ar împiedica afectarea integrității teritoriale ale unui stat din est. Principalele măsuri adoptate în acest sens privesc sprijinul însemnat acordat țărilor riverane pentru a putea sa-și asigure securitatea, ținând cont de faptul că Federația Rusă provoacă instabilitate în zona Mării Negre

S-a întărit ipoteza conformă căreia regiunea Mării Negre, ca parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, prezintă o importanță deosebită pentru securitatea euro-atlantică aceasta fiind întărită în documentele Summit-ului, și ca urmare a evenimentelor din Ucraina. În acest context, s-a pus în discuție crearea unui centru de antrenament și exerciții navale la Marea Neagră, care se vor realiza împreună cu flota României și a Bulgariei fiind alimentat în permanență cu nave din flota americană. Momentan un sprijin militar NATO pentru Ucraina nu este posibil, deși aceștia au sperat, fiind posibile doar acorduri de ajutor NATO-Ucraina ce fac referire la anumite fonduri de dezvoltare

În ceea ce privește România, chiar înainte de deschiderea Summit-ului a fost aprobat un plan de contingență, un plan de planificare a apărării, care imaginează diferite scenarii în care interesele și securitatea României ar putea fi afectate terestru, maritim sau aerian. În sens practic, acest plan trasează soluțiile și contramăsurile pe care NATO, împreună cu forțele armate naționale, le-ar folosi pentru a răspunde la un atac. Planul a fost elaborat sub comanda SACEUR – comandantul unic al forțelor NATO în Europa. Un astfel de plan de contingență a fost aprobat și pentru Bulgaria. De subliniat ar fi faptul că până la acest moment, nici România, nici Bulgaria nu au avut astfel de planuri, întrucât au fost considerate țări în afara riscului de a fi atacate militar. De pe tot flancul estic, doar nordul (Polonia și țările baltice) și sudul flancului (Turcia) au un plan de contingență și implicit un plan de acțiune în caz de atac. În timpul acestei reuniuni s-au luat o serie de decizii importante atât pentru Alianță, în sens larg, cât și pentru România, în sens restrâns, și anume Planul de acțiune ce implică prezența NATO pe teritoriul statelor de la frontiera de est a Alianței, deci și pe teritoriul României. Trebuie precizat faptul că nu este vorba despre noi baze militare în România, pentru că aceasta are deja două baze militare româno-americane, una la Kogălniceanu, alta la Deveselu, ci despre staționări temporare, exerciții, aplicații, manevre militare etc. În linii mari, acest plan presupune creșterea efectivelor militare existente deja pe teritoriul României, efective militare care să fie flexibile, să se adapteze cu ușurință la realitățile actuale, să poată fi dislocate imediat și să aibă echipamentul necesar pentru orice fel de acțiune.

În cadrul Summit-ului a fost făcută o ofertă de către România și acceptată de Alianță ce constă în faptul de a fi națiune-cadru pentru un fond mutual din care să se alimenteze programe, proiecte pentru siguranța cibernetică a Ucrainei, la nivelul NATO existând patru astfel de programe,iar unul a fost preluat de România. Până în anul 2017 statul nostru s-a angajat să aloce 2% din PIB pentru apărare, și a investit sume importante în avioane F-16 americane în vederea asigurării securității țării. Nevoia de a aduce la zi a capacității de apărare, a modului în care trupele Aliaților ar reacționa dacă pe flancul estic al NATO s-ar produce schimbări negative pentru securitatea euro-atlantică, este un aspect deosebit de important, în care România joacă un rol mult mai important decât până acum, iar avantajele faptului de a avea pe teritoriul său un comandament care să devină operațional direct și să coordoneze acțiunile Alianței, sunt considerabile, deși oficialii români au afirmat că nu există o amenințare directă asupra României. Se schimbă realitatea din zona Mării Negre, a cărei importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică a fost accentuată în cadrul Summit-ului de la Newport, România asumându-și un rol cu mult mai important decât cel de până la momentul respectiv. Dar din acest punct încolo se impune implementarea, într-un timp cât mai scurt, a deciziilor adoptate de către șefii de stat și de guvern, mai ales cele referitoare la consolidarea prezenței SUA și NATO în România. În acest sens, s-a subliniat importanța Parteneriatului Strategic româno-american pentru consolidarea cooperării bilaterale în materie de securitate și apărare. S-a încurajat, totodată, dezvoltarea cooperării bilaterale România-SUA în cadrul NATO în vederea implementării deciziilor adoptate la Newport: înființarea structurii de Comandă și Control NATO pe teritoriul României și, în plan bilateral, pentru materializarea propunerii președintelui american, Barack Obama, privind inițiativa de parteneriat la Marea Neagră. Referitor la cooperarea bilaterală România-SUA, până în acest moment s-au înregistrat rezultate vizibile și importante în domeniul apărării anti-rachetă, în cazul Bazei Militare Deveselu a cărei operaționalizare va avea loc în 2015.

Evoluția proiectului de la Deveselu a fost subliniată și în cadrul Summit-ului, unde s-a precizat că se respectă calendarul pentru finalizarea acestuia în cursul anului viitor, când navele Aegis Ashore dislocate la Deveselu vor fi puse la dispoziția NATO și vor furniza o creștere semnificativă a capabilității Alianței. Acest rezultat reflectă participarea României la dezvoltarea capabilității NATO de apărare împotriva rachetelor balistice, cu atât mai mult cu cât România se află într-o zonă geografică tot mai vulnerabilă la amenințări cu rachete balistice provenite din afara spațiului euro-atlantic. În acest context, România este, din punct de vedere strategic, într-o poziție bună de a fi gazda interceptorilor tereștri. De completat, ar fi faptul că participarea României la acest program presupune doar amplasarea de interceptori tereștri și a unui sistem destinat dirijării acestora. Sistemele radar destinate descoperirii țintelor (rachetelor ostile) urmând a fi găzduite de alte state. România joacă un rol major inclusiv în ceea ce privește aprofundarea cooperării cu partenerii estici și a sprijinirii acestora pentru suveranitate și integritate teritorială, precum și pentru consolidarea capacității de apărare a acestora în contextul actual de securitate. În acest caz, un loc aparte îl ocupă Republica Moldova, care, în urma eforturilor României, a fost inclusă în două inițiative importante ale NATO, lansate cu prilejul Summit-ului: Inițiativa privind Construirea Capabilității de Apărare și Inițiativa privind Platforma de Interoperabilitate.

Tragem concluzi că înaintea Summit-ului România nu a avut un plan de contingență, iar în urma acestei reuniuni țara noastră a devenit o țară supusă riscului de a fi atacat militar, practic am dobândit un nou rol, iar regiunea Mării Negre primește o atenție sporită- un n ou statut. Pe parcursul celorlalte întruniri s-a mai făcut referire la importanța Mării Negre însă nu i s-a acordat importanța de acum precum și dorința NATO „de a identifica modalități de a sprijini eforturile regionale de consolidare a securității și stabilității, prin utilizarea mecanismelor existente de cooperare ale statelor din regiune“. În contextul actual, consolidarea securității, stabilității și democrației în regiunea Mării Negre reprezintă o prioritate pentru NATO, la care România are o contribuție semnificativă. Finalitatea României în acest context este aceea de a-și aduce contribuția în procesul de includere a acestei regiuni în zona euro-atlantică, prin sprijinirea și încurajarea cooperării regionale, precum și a atragerii de ajutor al instituțiilor euro-atlantice, îndeosebi al NATO, în vederea concretizării acestora. O dată cu noile evoluții din vecinătatea estică a Alianței, rolul României s-a modificat considerabil, în sensul în care acum se poate vorbi despre un stat care a devenit un motor regional ce ajută la implementarea deciziilor liderilor din cadrul Alianței în vederea asigurării securității regionale, în sens restrâns, respectiv al securității NATO, în sens larg. România va contribui astfel la dezvoltarea mecanismelor prin care Alianța poate susține acțiunile și eforturile țărilor riverane de consolidare a securității regionale. Prin acțiunile sale, România va promova rolul NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și al cooperării regionale în vecinătatea sa – Balcani și regiunea Mării Negre.

Așadar, la nivelul declarațiilor oficiale, s-a evidențiat capacitatea României de a acționa ca furnizor de securitate la nivel regional, precum și de a-și asuma un rol sporit în vederea asigurării stabilității în zona extinsă a Mării Negre: „România va acționa ca motor regional pentru implementarea deciziilor Summit-ului, în parteneriat cu SUA si alți Aliați, pentru creșterea coordonării regionale între Aliați, dar și ca susținător al partenerilor estici. Dacă securitatea României este mai puternică, securitatea regiunii va fi mai puternică“.

Arma energetică a Rusiei ca instrument de presiune și de influență în spațiul ex-sovietic

După destrămarea URSS se conturează ca state independente Ucraina și Republica Moldova, dar independente nu în adevăratul sens (nu și față de Kremlin) ele având rolul, în special Ucraina de pivot geopolitic al Federației Ruse. O posibilă independență deplină a celor două ar însemna atingerea unor corzi sensibile în strategia de securitate a Rusiei și o eventuală transformare geopolitică, cât despre o posibilă aderare la UE și NATO ar pune într-un pericol și mai mare viitorul geopolitic și geostrategic al Federașiei Ruse.

În ceea ce privesc viitoarele amenințări venite din Vest pentru Rusia spațiul moldo-ucrainean este un adevărat scut și o legătură cu Europa

Atât din punct de vedere diplomatic, cât și energetic Gazprom-ul reprezintă o puternică arma deținută de Federația Rusă, având conotații geopolitice, iar în momentul în care autoritățile de la Kiev și Chișinău și-au manifestat orientarea pro-occidentală s-a instaurat o politică agresivă a gazului rusesc, Moscova dând de înțeles că nu este de acord cu prezența occidentalilor în apropierea lor- practicând astfel un șantaj energetic- ca instrument al securității naționale.

Aceste acțiuni ale Rusiei au ca scop transmiterea unor semnale occidentului vis-a-vis de extinderea sa spre Est ceea ce ar submina interesele sale naționale, iar Ucraina și Republica Moldova să-și regăndească politica internă.

Republica Moldova

Toate investițiile URSS în sisteme de distribuire și transport a gazului natural au fost moștenite de către Republica Modova după căderea URSS până în anul 1992 când a aut loc conflictul transnistrean, iar Chișinăul este învins și este nevoit să cedeze teritoriul din stânga Nistrului autorităților separatiste(Federașia Rusă fiind cea care îi susținea financiar și politic), în această zonă aflându-se și nodul de compresiune a gazoductelor magistrale(mai exact în orașul Tiraspol).

Din punct de vedere energetic Republica Moldova este dependentă în totalitate de Federația Rusă și mai exact de Gazprom, astfel problema securității energetice a devenit una extrem de sensibilă, fiind în pericol consumatorii casnici și industriali. Kremlinul utilizează deseori tactica energetică în scenarii politice sau militare, bloacrea sistemelor de alimentare cu gaze naturale și politica tarifară, reprezentând impedidemnte în dezvoltarea democratică și modernizarea statului moldovean.

Statele ex-sovietice cu o orientare pro-occidentală au de înfruntat o politică tarifară energetică dură a Rusiei, dar mai exact a Gazpromului care nu încheie contracte de lungă durată astfel încăt prețul să nu fie unul fix. Bazându-mă pe aceste considerente consider că Moscova va folosi în continuare arma energetică pentru influențarea cursului politic al țărilor slab dezvoltate și 100% dependente energetic de ea, cum este și cazul Republicii Moldova.

Republica Moldova fiind un stat slab dezvoltat, prin S.A. „Moldovagaz” a acumulat o datorie de peste 2,4 mld USD constând în importul de gaze din Rusia, iar din această sumă 2 mld reprezintă datoriile Transnistriei acumulate de “Tiraspoltransgaz” SRL, care nici măcar nu este parte la contractul încheiat între Gazprom și Moldovagaz. Prin urmare, Gazprom-ul poate solicita legal achitarea tuturor datoriilor, atât a celor acumulate de Chișinău, cât și a celor acumulate de Tiraspol-aceste datorii fiind principala pârghie de control a Chișinăului cu toate că acesta nu controlează Transnistria și nu ar trebui să răspundă pentru acea zonă.

Transnisria a devenit arma prin care Federația Rusă manevrează Moldova, astfel încăt și după independența Kosovo Rusia nu a fost de acord cu independeța Republicii Moldova, nici măcar războiul din Georgia din 2008 nu i-a schimbat acest statut, chiar mai mult de atât în urma acestuia prețul gazului pentru Transistria a devenit egal cu cel plătit de Moldova, devenind astfel toate adtoriile Chișinăului. Deci, nu este dificil să constatăm că datoriile Tiraspolului vor crește de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chișinăului. În aceste condiții apar „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să dețină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc. Gazpromul este un instrument puternic de politică externă folosit de Federația Rusă, bazându-se și pe slăbiciunile Moldovei, care ar trebui să-și asigure legăturile de gaz cu România sau saă0și crească capacitatea de plată pentru resursa energetică.

Ucraina

Statul care are un rol energetic continental extrem de important datorită oleoductelor contruite încă pe vremea URSS, ceea ce-i conferă o importanță deosebită în securitatea energetică europeană și în geopolitica regională și continentală. Rusia exportă în Uniunea Europeană peste 80% din resursele de gaz pe teritoriul Ucrainei, ceea ce reprezintă 25% din volumul total importat de statele comunității, de asemnea statul ucrainean este considerat ca fiind conexiunea dintre est și vest, Europa, Asia, Marea Caspică. Totodată, formează coridorul nord-sud, dovadă fiind gazoductul Blue Stream, care unește Rusia și Turcia. Evident este faptul că există o competiție între aceste două axe, caracterizându-se prin aspecte geopolitice, dar și tehnice.

Importanța Ucrainei- care asigură accesul spre un mare zăcământ de resurse este și motivul disputei geopolitice dintre Occident și Rusia, chiar și Turcia îi acordă credit în eventualitatea aprinderii acerbe a unui conflict în jurul problemei minorității curde.

Interesele naționale ale Rusiei se văd puse în pericol în ideea escaladării problemelor din Ucraina, astfel că relațiile politice ruso-ucrainene s-au degradat, chiar având în prim plan segmentul energetic, printr-o politică agresivă a Gazpromului. Astfel rușii s-au exprimat clar și răspicat în ceea ce privește o eventuală prezentă a forțelor vestice în imediata sa apropiere și aderarea statelor ex-sovietice din vecinătatea sa la structurile occidentale.

Politica Kremlinului urmărește și partea comercială cu Uniunea Europeană, iar o posibilă instabilitate pe teritoriul ucrainean ar afecta unele relații economice cu vestul încurajându-i pe aceștia să se implice mai activ în proiectele North Stream și South Stream, sau pe cealaltă parte controlul infrastructurii energetice din Ucraina de către ruși.

Dacă ne găndim la faptul că datoriile Ucrainei către Rusia pentru resurse ar fi posibilul motiv al confruntării, cred că ar o fi greșeală dacă ne gândim și la datoriile Transnistriei care sunt mult mai mari, prin urmare trag concluzia că motivul real este unul geopolitic și geo-energetic.

În sprijinul acestei idei aș putea da ca și exemplu acordul dintre fostul președinte Dmitri Medvedev și omologul său din acea vreme Viktor Ianukovici privind prezența bazei navale ruse în Ucrainapână în anul 2042 în schimbul unei reduceri de 30% a prețului pentru gazele naturale ruse livrate Kievului, o reducere considerată o parte din chiria plătită de Moscova pentru această bază.

În 2006 și 2009 chiar au avut loc divergențe politice, tocmai când unele interese ruse în regiune au fost puse în pericol, iar unele consecințe negative pentru Europa au consolidat poziția statului rus.

În ideea căștigării disputei dintre South Stream ca fiind proiect rus și Nabucco- proiect occidental, de către ruși asta ar însemna întărirea poziției ruse în regiunea pontică și păstrarea dependenței UE de resursele rusești.

Ucraina se confruntă cu o profundă criză economică, conducerea acestei țări ar trebuie să facă față provocărilor și să minimalizeze escaladarea unor crize de ordin diplomatic sau energetic. La momentul de față am putea constata că relațiile ruso-ucrainene pe segmentul energetic au trecut într-o nouă fază, bazată pe consens politic și dorința de a stabili bune relații de colaborare.

Concluzii

Este nevoie de o abordare inteligentă din partea Republicii Moldova și Ucrainei în relațiile sale cu Federașia Rusă pentru a-și putea consolida independența, având în vedere și dependența energetică și economică, iar nu una lipsită de profesionalism precum cele din 2006 și 2009 când clasa politică ucraineană și cea a republicii moldova și-a arătat slaba pregătire în cazuri sensibile pentru securitatea statului.

Disputa dintre Occident și Federația Rusă în regiune este în plină desfășurare, iar dinamica și abordarea geopolitcă va depinde mult și de interesele statelor din regiune, precum și de orientările acestora

Pe plan regional, concurența dintre cele două centre de putere – Federația Rusă și Occidentul – va continua, astfel prefigurându-se o nouă dinamică și abordare geopolitică în regiune. Or, percepem o relansare a relațiilor bilaterale ruso-americane și noile provocări de ordin economic, politic și militar care apar pe continentul european. Iar Moldovei și Ucrainei nu le rămâne decât să participe activ în cadrul acestor procese cu scopul de a consolida și de a restabili consensul național privind păstrarea statului unitar.

Momentan noi căi energetice nu par a se contura, ceea ce pentru Ucraina și republica moldova le oferă posibilitatea de a face față dependenței de resursele ruse.