Conflicte Etnice Separatiste In Caucazul de Nord

Cuprins

Introducere

Într-o eră a globalizării, în care conflictele etnice se caracterizează prin perioade alternante de război și pace, prin sisteme politice bolnave care se răsfrâng asupra ordinii internaționale, prin încălcări grave ale dreptului omului care conduc la pierderi de vieți omenești și daune materiale și morale, ajungem să ne întrebăm cum pot fii acestea explicate și prin urmare stopate, pentru restabilrea unei paci mondiale durabile. O zonă extrem de diversificată, atât din punctul de vedere al etniei, culturii sau limbii, dar în special din punctul de vedere al confesiunii religioase, Caucazul de Nord reprezintă la momentul actual un punct vulnerabil pentru Federația Rusă și în același timp o amenințare pentru zonele cu care se învecinează, și nu doar.

Lucrarea de față își propune să explice, în termeni cât mai clari și conciși, cauzele care au stat la baza conflictelor desfășurate în Caucazul de Nord și consecințele acestora , mai exact analizând și comparând regiunile Federației Ruse cu statut de republică: Cecenia, Daghestan, Ingușeția și Ossetia de Nord, și indentificând anumiți factori comuni care să determine încetarea conflictelor prin cooperare și instaurarea unei păci durabile.

În ceea ce privește actualitatea temei abordate, aceasta reiese din evenimentele recente provocate de separatiștii rebeli din Caucazul de Nord, care s-au soldat cu numeroase victime, cele mai cunoscute și mediatizate atentate fiind cele din: Moscova- Teatrul Dubrovka (2002), Ossetia de Nord-Beslan (2004), Moscova- Aeroportul Internațional Domodedovo (2010), Maratonul din Boston (2013). Prin urmare, dorința de secesionism manifestată prin acțiuni sinucigașe și însoțite de explozii succesive în Caucazul de Nord, denumit și ʺthe new world disorderʺ , confirmă instabilitatea din Rusia de azi.

Lucrarea de față pleacă de la premisa că fragmentarea puternică etnică, culturală și religioasă, la care se adaugă interacțiunea dintre entitățile statelor care își reclamă independența și interesele Federației Ruse de a le respinge cererea, duc la un dezechilibru al status- quo-ului.

În ceea ce privește metodologia folosită în conceperea acestei lucrări, aceasta s-a bazat, în primul rând pe studiul de caz și pe parcurgerea unui număr considerabil de cărți, articole și rapoarte realizate de centre de studii de specialitate, în baza cărora s-a încercat formularea unei ipoteze relevante și demonstrarea ei. Prezenta lucrare își propune, sub forma unui demers analitic și comparativ, să evidențieze trăsăturile comune ale celor trei republici, precum și diferențele dintre ele. De asemenea, apelează la metoda istorică, care ne interesează din punctul de vedere al genezei și surselor conflictelor, dar și al etapelor pe care le-au parcus în evoluția lor.

În ceea ce privește structura, primul capitol al lucrării prezintă conceptele teoretice care stau la baza înțelegerii conflictelor etnice și cu care vom opera în vederea găsirii unor soluții viabile în acest sens. Noțiunile de etnicitate, interetnicitate, grup etnic, naționalism etnic, secesionism, insurgență, radicalism, auto-determinare sunt doar câteva instrumente cu ajutorul cărora vom analiza conflictele interetnice ce au loc în Caucazul de Nord.

Al doilea capitol cuprinde considerații istorice cu privire la zona Caucazului de Nord, urmărind evoluția sa în perioadele de dinaintea și în timpul ocupației sovietice. De asemenea, prezintă evenimentele de după căderea blocului comunist, în special cele petrecute sub conducerea președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin. Această trasare succintă, a unor momente de referință, care au modelat evoluția acestor teritorii a fost necesară pentru a facilita explicațiile pe parcursul lucrării.

Studiul de caz este relatat în capitolul trei și încearcă, într-o primă etapă să identifice asemănările și deosebirile dintre cele trei entități statale conflictuale ale Caucazului de Nord: Cecenia, Ingușetia și Daghestan. Mai apoi, prin analizarea componentelor multi-etnice, multi- lingvistice, culturale și confesionale se dorește identificarea punctelor comune asupra cărora se poate intervenii (din interior și exterior ) pentru eliminarea conflictelor sângeroase care au loc zi de zi în această zonă. O serie de întrebări de cercetare ar trebui luate în considerare pentru problematica aflată în discuției: Care este sursa conflictelor ? Ce impact a avut istoria asupra conflictelor, dar mai ales cum influențează ele în prezent relația cu Federația Rusă și relațiile internaționale ? De asemenea ne interesează: Cum se poate ajunge la un consens și la o pace durabilă, în contextul existenței unei diversități profunde atât etnice, culturale, dar în special religioase? În ce măsură, interesele economice și politice influențează gradul de violență ?

1. Abordări teoretice: conceptul de conflict interetnic

Explicarea conceptelor- cheie este o cerință esențială în aria cercetării științifice, având ca prim scop înțelegerea evoluției conceptuale și a diveselor abordări, iar mai apoi operarea cu acestea în vederea unui rezultat veridic. În lucrarea de față, precizările conceptuale, contribuie într-o mare măsură la definirea și evoluția fenomenului de conflict interetnic și a termenilor care derivă sau sunt agregați acestuia: etnicitate, grupuri etnice, naționalism, politică etnică, separatism, secesionism, auto-determinare, insurgență, radicalism etc. Rolul trasării conceptelor teoretice servesc drept bază de înțelegere și analiză a conflictelor interetnice care urmează a fi prezentate în studiul de caz și care vizează zona, deosebit de tensionată, a Caucazului Nord.

1.1. Conceptele de etnicitate, interetnicitate, grup etnic, conflict etnic și interetnic

Conflictul etnic în accepțiunea contemporană a Relațiilor Internaționale ne îndeamnă să cercetăm și să analizăm relația care se stabilește între sfera etnicității și sfera politică. Dinamica acestor relații determină gradul de intensitate al unui conflict, la modul general, și atrage atenția asupra nevoii de îmbunatățire și consolidare a măsurilor din partea conducătorilor sau organizațiilor internaționale.

În procesul de definire al termenul de etnie, de-a lungul timpului au existat anumite dificultăți, din cauza numeroaselor intepretări venind din domenii de cercetare diferite. Dintre varietatea domenilor de cercetare care și-au adus contribuția, domeniul științelor sociale rămâne cel mai avizat în construirea unei definiții, deși nu este exclus ca o știință din sfera științelor exacte să își aducă aportul. Prin urmare, în ciuda flexibilității reduse, știința exactă ar putea genera o teorie fundamentală a etniei. În domeniul științelor sociale se evidențiază comportamentul indivizilor și puterea de a face alegeri libere, acestea conducând la o serie de interpretări variate, în care comportamentul social este unul strategic: decizia unei persoane depinde de cele mai multe ori de ceea ce se așteaptă să facă alte persoane cu care interacționează. În sensul acesta, putem deduce că la baza teoriei etnice, argumentând din prisma științelor sociale, comportamentul uman reprezintă un factor semnificativ în tot acest proces de definire a termenului mai sus menționat.

Identitatea etnică poate fi definită ca fiind un „set de seminficații pe care indivizii și le atribuie ca membrii ai unei comunități, incluzând atributele care îi leagă de colectivitate și cele care îi diferențiază în mediul lor relevant”. Există trei școli de gândire care se întreabă cum s-a format identitatea etnică și cum reușește aceasta să persiste, acestea sunt școala primordialistă, instrumentalistă și constructivistă.

În concepția primordialistă, identitatea etnică este un fenomen „ natural”, caștigată prin nașterea într-o anumită comunitate etnică. Mai mult decât atât, Anthony Smith identifică șase elemente care stau la baza identității etnice: „un nume recunoscut atât de membrii comunității respective, cât și de cei din afară; credința într-o descendență comună; prezența unor memorii istorice (deobicei transmise din generație în generație, prin viu grai) între membrii grupului; împărtășirea unor atribute culturale comune (vestimentație, mâncare, muzică, meserii, sistem de legi și instituții, obiceiuri și tradiții, limbă și religie); atașamentul față de un teritoriu specific, considerat a fi o moștenire lăsată de strămoșii acestora; și nu în ultimul rând sentimentul de solidaritate comună față de membrii grupului ”.

De asemenea, încercând să răspundem la întrebarea cum reușește identitatea etnică să persiste? Același autor, mai sus menționat, face o diferență între factorii care au determinat formarea și supraviețuirea grupurilor etnice, comparând factorii din perioada Evului Mediu și cei din epoca modernă. Prin urmare, în Evul Mediu s-au evidențiat patru mari factori: dobândirea (mai apoi, o posibilă pierdere) a teritoriului, istoria luptelor cu diverși inamici, existența unei forme de organizare religioase și credința, deosebit de profundă, într-un popor etnic ales. Smith ajunge la concluzia că, în epoca modernă, s-au remarcat factori precum creșterea nivelului de inteligență, de aprofundare a culturii și a activităților civice, care inevitabil au dus la construirea unei conștiințe etnic- naționaliste, dezvoltând astfel ideologia naționalistă.

În timp ce instrumentaliștii consideră că identitatea etnică este un „ instrument esențial folosit de indivizi, grupuri sau elite pentru a obține mai multe foloase, deobicei produse finale ”, constructiviștii susțin că identitățile etnice sunt mai degrabă construcții sociale de durată, concret construcția social- culturală a strămoșilor a dus la formarea respectivelor identități etnice care la rândul lor vor duce la menținerea și redefinirea etniei.

Conform lui Ben Fowkes, conflictele etnice au la bază o mare varietate de motive, acesta le clasifică în cinci mari categorii: materiale, intelectuale, politice, culturale și nu în ultimul rând psihologice. Pornind de la ipoteza că etnia reflectă în mod inerent motivații ce au tendința de a pune grupurile în conflict, Henry Hale vine cu două obiecții în acest sens: prima subliniază sintagma au tendința de a, care ne sugerează caracterul flexibil în baza căruia grupurile etnice nu vor fii întotdeuna în stări active de conflict, pe lângă acesta etnia ar rezulta din motive care pun în mod natural grupurile într-un eventual conflict; mai mult decât atât, tendința conflictulă variază în funcție de gradul de conștientizare a unei diferențieri etnice, care poate declanșa sau suprima un conflict interetnic. A doua obiecție ne aduce în atenție, perspectiva largă de definire a termenului de conflict, fie el violent sau non-violent. În acest sens el ține să precizeze că, conceptul de etnie ca și teorie a conflictului este unul vast, clasificându-l în: “ hard, soft și ultrasoft ”. Primul face referire la o legătură strânsă între membrii grupului, bazată pe principii profund înrădăcinate în dorințele fundamentale ale omului pentru „ demnitate, apartenență și respect de sine” și mai mult decât atât aprecierea valorilor originale, specifice grupului care îi diferențiază de alte grupuri. Cunoscând aceste însușiri observăm că odată cu amenințarea unui membru, întregul grup se va simți amenințat și va acționa în scopul apărării integrității grupului.

O observație pertinetă este aceea că atunci când vorbim despre etnicitate și mai mult despre conflict etnic, ajungem iminent să vorbim despre grupuri etnice. Dar mai exact ce înțelegem prin grupuri etnice? Ce tipuri de grupuri putem întâlni? Și care sunt manisfetările sau transformările prin care ajung să treacă grupurile etnice, la un moment dat?

Noțiunea de grup etnic sau comunitate etnică, este definită ca fiind un grup de oameni, mai mare sau mai mic, prezent atât în socitățile tradiționale cât și în cele moderne, care sunt uniți printr-o cultură comună moștenită (incluzând limbă, muzică, specific culinar, vestimentație, comportament și obiceiuri), prin similtitudine rasială, printr-o religie comună, și prin credința deosebit de puternică în istoria și strămoșii lor, din care reiese sentimentul de apartenență la acel grup.

Grupul etnic ( sau într-un singur cuvânt ethnos pentru greci, sau ethnie pentru francezi) reprezintă un element constituitiv al națiunii. O națiune poate cuprinde mai multe grupuri etnice, care decid să ignore micile diferențe care îi deosebesc din punct de vedere etnic, în acest caz un exemplu relevant poate fi unirea temporară a sârbilor, croaților și slovenilor într-un singur stat numit Iugoslavia.

În ceea ce privește clasificarea grupurilor etnice, de regulă, acestea s-ar putea încadra în una dintre cele două categorii: homelands societies (comunitățile de acasă) și diaspora communities (comunitățile din diasporă). Primul tip face referire la comunitățile care sunt rezidente de o perioadă foarte mare de timp, pe un anumit teritoriu, și prin urmare încearcă să-și revendice drepturi depline, atât legale cât și morale, asupra teritoriului respectiv. Revendicarea acestor drepturi pot avea la bază dovezi fie scrise, adică documente care să ateste ocupația acelor pămănturi, fie dovezi arheologice sau chiar de factură spirituală (o anumită tradiție, religie sau spirit al locului). Pe de altă parte comunitățile din diasporă reprezintă acele comunități, aflate pe teritoriul unei țări străine, care au migrat din diverse motive: fie din cauza unui sistem de conducere opresiv, fie din dorința de a avea o situație economică mai bună decât în țara de origine. Comunitățile din diasporă nu pot cere drepturi egale în țara gazdă, însă pot avea și ar trebuie să aibă dreptul la participarea nediscriminatorie ca indivizi la viața publică, accesul nediscriminatoriu la educație, ocuparea forței de muncă, locuință, oportunități de afaceri și alte servicii publice; mai mult decât atât recunoșterea oficială a dreptului de a deține instituții care să permită perpetuarea culturii natale, moștenite.

O altă clasificare, din punct de vedere multicultural, a grupurile etnice este conturată în distincția dintre minoritățile naționale și grupurile etnoculturale ieșite din imigrație. În timp ce primele sunt grupuri culturale, stabilite demult, concentrate pe un teritoriu și care înaintea integrării într-un stat mai mare se autoguvernau, a doua categorie sunt grupurile care s-au stabilit progresiv pe un teritoriu deja constituit. În acest ultim caz, cu toate că obligați să se asimileze grupului dominant, ei și-au păstrat cultura și limba, ca mijloc privilegiat de expresie a identității lor. Când se vorbește despre caracterul multinațional al unei țări se face în general referire la națiune în sensul comunității, adică un grup de persoane unite prin interese și caracteristici distincte și care aderă spiritual la acea comunitate.

M. Heisler afirma că managementul efectiv și pacific al conflictelor dintre grupurile etnice implică construirea unor reguli și instituții pentru coexistența într-o singură societate, stat și economie. Dar tot el, după studiul mai multor conflicte pe bază etnică, face două remarci : prima susține faptul că, „conflictele etnice – în special amenințările etnopolitice la adresa statului central – pot fi deseori soluționate printr-o implementare judicioasă a federalismului și a garanțiilor constituționale pentru drepturile minorităților”; iar a doua că „soluțiile federale ale conflictelor etnice tind să promoveze secesiunea”. Ambele remarci depind de condițiile societale, stabilind dacă federalismul ar duce la uniune sau la secesiune. Prin urmare este imposibil o serie de generalizări asupra federalismului în societățile multinaționale deoarece fiecare prezintă specificitățile sale.

Termenul de interetnicitate este mai recent decât termenii de etnie și etnicitate, apărut după prima jumătate a sec. XX, cu intenția de a fi mai restrictiv decât cel de internațional, considerat prea larg, cu referire la orice fel de relații între statele lumii. Sensul restrictiv are în vedere numai relațiile populațiilor majoritare cu minoritățile istorice, toate conlocuitoare într-un același stat sau într-o aceeași regiune geografică. De asemenea astăzi, sintagma relații etnice le-a asimilat și pe cele rasiale sau naționale. Dar domeniul principal al acestor studii rămâne cel geopolitic pe tema minorităților, cu investigații comparate pe regiuni, comunități, categorii de populație și mai ales pe diferite grade de relații pașnice, tensionate sau conflictuale.

După anul 1990 au apărut și o serie de organizații care au susținut dezvoltarea acestui domeniu. Amintim aici Fundația pentru Relații Interetnice din Suedia, înființată la sugestia lui Max van der Stoel, fost înalt comisar OSCE pentru minorități naționale (1992–2000). Această fundație a realizat o lucrare devenită clasică cu un set de principii pentru participarea pașnică a minorităților la viața publică, denumită Recomandările de la Lund – Suedia (1999), care reprezintă: ,,un instrument de prevenire a conflictelor cât mai devreme posibil”, elaborate în două etape, prima prin Recomandările de la Haga, referitoare la drepturile minorităților în educație (1996) și a doua prin Recomandările de la Oslo, referitoare la drepturile lingvistice ale minorităților naționale (1998).

Deși în etnicitate există un imens volum de studii, conceptul de interetnicitate s-a dovedit a fi mai dinamic, mai complex, cu mai multe valențe aplicative. De remarcat este faptul că, în ceea ce privește interetnicitatea (în comparație cu etnicitatea), s-a dovedit a fii orientat către studii comparative, mai puțin exclusiviste, cu stabilirea aspectelor comune, chiar asemănătoare între comunitățile cercetate, până la desprinderea unor elemente de influență și transfer între ele.

1.2. Naționalism etnic, politică etnică și mișcarea etnică religioasă

La nivel de grup etnic putem întâlni trei transfomări pe care le poate suferii, la un momendat grupul și care generează diverse forme determinate de motive politice, sociale sau religioase. În acest sens vom dezvolta termenii de națiune etnică, mișcare etnopolitică și mișcare etnică religioasă așa cum au fost ele analizate și descrise de teoreticieni, istorici sau specialiști de-a lungul timpului.

a) Națiunea etnică

Termenul de națiune provine din latinescul natio (naștere), indicând, în antichitatea romană, un grup demarcat prin origine. În evul mediu timpuriu, prin termenul nationes erau desemnați păgânii și triburile barbare (în Vulgata, în Originum seu Etymologiarum Libri XX, a lui Isidor din Sevilla, în Anglorum Ecclesistica Historia, redactată de călugărul Beda Venerabilul, la Bernard de Clairvaux).

Însă, prima transfomare, a grupului etnic într-o națiune etnică are loc, conform lui Ernest Burke, atunci când grupul este format dintr-o masă de oameni, aflați pe un teritoriu precis delimitat, care în ciuda diferitelor etnii/ rase promovează aceleași sentimente și idei moștenite de la strămoși lor comuni. Mai mult decât atât împartășesc aceeași religie, aceeași limbă și cel mai important aceeași voință comună, care în consecință îi determină să dorească un stat separat, independent în care această voință să se poată realiza.

Această independență atât de râvnită de către națiunile etnice trimite la un fapt, absolut natural, și anume la autodeterminare națională. Dreptul de autodeterminare în legătură cu calitatea de membru într-un stat semnifică, astfel că atunci când locuitorii unui teritoriu bine definit, doresc printr-un plebiscit liber, să se separe și să să devină un stat independent, această dorință ar trebui respectată în scopul evitării conflictelor etnice, mișcărilor separatiste sau războaielor civile. Deasemenea, dacă privim în istoria formării statelor – națiune, prezente astăzi pe scena internațională putem observa că acestea sunt în mare parte rezultatul exercitării dreptului de autodeterminare, adică formarea națiunilor precede formarea statelor. În opoziție cu acest concept de autodeterminare a grupurilor vine formarea statelor- națiune, care s-a afirmat în special în secolul XX, și care a presupus unificare în același teritoriu a diferitelor etnii, manifestându-se ca o expresie politică etnică profundă.

Spiritul naționalist, cu origini profund înrădăcinate în revoluția franceză, prezintă două caracteristici: pe de o parte, naționalismul este văzut ca un sentiment, iar pe de altă parte ca o doctrină politică.

Din punctul de vedere sentimental acest spirit naționalist apelează la conștiința indivizilor care formează o națiune, conștiință care are impregnat profund valorile fundamentale ce îi definesc și deosebesc de alte națiuni, asemenea lui Hans Kohn care afirma că „naționalismul este în primul rând o stare de spirit, un act de conștiință”.

Un argument relevant în susținerea ideii de naționalism văzut ca și doctrină politică, vine din partea lui Anthony Smith, care susține că națiunile se disting prin faptul că obiectivul acțiunii lor sociale nu se poate realiza decât în baza unui sistem politic autonomun, un stat suveran care derivă din conștiința comunitatății și din acțiunile politice desfașurate de acestea într-un cadru istoric specific.

Transformarea grupului etnic într-o națiune generează două tipuri noi de naționalism, și anume naționalimsul civic și naționalimul etnic. Numeroasele dezbateri pe tema naționalsimului, purtate în termeni de apartenență, ne arată că naționasimul civic sau teritorial se poate defini ca o națiunea ce cuprinde o asociație de oameni cu drepturi politice egale și comune, precum și o supunere a procedurilor politice similare. Națiunea fiind o entitate politică, favorabilă incluziunii și liberală, căreia oricine i s-ar putea alătura în calitate de cetățean. În cealaltă parte se află naționaliștii etnici care definesc națiunea în termeni de moștenire comună, care cuprinde, de obicei un limbaj comun, o credință, și strămoși proprii. În comparație cu primi, ei își bazează aderarea la națiune pe descendență sau ereditate. Prin umare se poate, foarte clar observa, că această formă de naționalism este una mai restrictivă.

În perioada secolului al XX-lea, diferiți gânditori și istorici au susținut că există o serie de trăsături fundamentale ce stau la baza conceptelor de unitate și identitate națională, chiar mai mult că există un adevărat mix de trăsături care formează defapt aceste concepte. Astfel acestea au dat naștere la clasificare în naționalism civic ( sau teritorial) și naționalism etnic sau cultural. Iar aceștia la rândul lor după cum au observat analiștii, vizează și o clasificare geografică, astfel că elementele naționalimului civic s-au regăsit predominant în partea de Vest a Europei, pe când componentele etnice sau culturale s-au remarcat și au marcat în special Europa Centrală și de Est. Această observație este relevantă și astăzi, în contextul conflictelor etnice existente în acestă zonă, Estică a Europei, fie ele conflicte mocnite, ținute sub presiunea comportamentelor sociale și politice majoritare (zona Balcanică), fie adevărate conflicte armate care produc constant pierderi grave de vieți omenești și materiale ( Ucraina, Caucazul de Nord).

De asemenea, sub acest aspect Hans Kohn vine să susțină prezența naționalismului etnic în partea Centrală și de Est a Europei, argumentând faptul că acest tip s-a dezvoltat ca o reacție la invazia franceză, în timpul Războaielor Napoleoniene, și ca o reacție la ideologia universalistă a liberalismului occidental. Altfel spus, această parte a Europei, pentru a contracara cu această mișcare, a ales să-și îndrepte atenția către propriul patrimoniu istoric și cultural unic, ca bază a identității naționale. Acest argument poate fii relevant, pentru Europa de Est și în perioada post- comunistă, dacă dorim să explicăm puterea caștigată de identitatea națională civică care s-a dezvoltat pe fondul căderii blocului comunist și în opoziție cu dominația sovietică, spre sfârșitul secolului al XX-lea. Prin urmare, odată cu îndepărtarea regulilor sovietice, regiunile, națiunile s-au întors la patrimoniul cultural propriu, pe care au încercat sa fundamenteze principiile democratice: statul de drept, egalitatea politică, drepturile minorităților, drepturi negate în sistemul sovietic. Concluzionând, putem observa că în construirea identității naționale și afirmarea autonomiei naționale, cele mai multe grupuri etnice, în secolul XX, au pus accent pe dezvoltarea componentelor civice, neignorând componentele culturale.

b) Mișcarea etnopolitică

Trecerea care se face de la un grup etnic la realizarea unei adevărate mișcări etnopolitice, are loc, conform lui Milton Esman, atunci când comunitatea etnică se transformă într-un competitor politic care caută să combată antagonismul etnic sau caută să impresioneze, apărând interesele colective prin acțiunea de a le pune pe agenda politică a conducerii.

În teorie mișcarea etnopolitică încearcă să reprezinte interesele și aspiratțiile colective ale întregii comunitați, însă în practică această mișcare se poate diviza în diverse organizații care concurează strâns pentru devotamentul și supunerea comunității, pentru transferul de loialitate, în speranța unei mai bune reprezentări pe scena politică.

Spre exemplu, un studiu realizat în Federația Rusă ne arată că membrii organizațiilor unor mișcări etnopolitice, sunt în mare parte membrii ai unui corp academic, reprezentând mediul urban. De asemenea, aceștia tind să recruteze membrii din rândul studenților, tineri cu sentiment profund de apartenență la un grup etnic care pot pe viitor să influențeze decisiv discursul politic și agenda politică, în favoarea unei mai bune integrări a comunității etnice care o reprezintă. Răspândirea acestor mișcări în spațiul rural aduc o contribuție fabuloasă la credibilitatea acțiunilor pe care organizația o întreprinde. Prin intermediul elitelor (în special profesori cu legături în cadrul instituțiilor academice urbane), nevoile grupurilor etnice reușesc să se facă auzite și incluse în planul conducerii. În acest sens, argumentul principal este acela că, în interiorul vieții rurale, tradiția, valorile culturale, limba și identitatea specifică sunt mai bine promovate, dar mai ales protejate de valurile globalizării sau alți factori alteranți.

Strategia folosită de mișcările etnopolitice prezintă un interes major din prisma incluziunii sociale a grupurilor etnic- minoritare. Pentru ca nevoile și interesele grupurilor să se materializeze și să ajungă pe agenda reală a conducerii statului, acestea trebuie promovate, susținute și implementate în mod coerent. Astfel spus, ajungem să ne întrebăm, cum arată aceste măsuri și cum ar trebuii implementate la nivel regional, local, pentru dezvoltarea economică, socială și politică și mai ales pentru evitarea unor conflicte interetnice sau alimentarea dorințelor de secesionism ?

La această întrebare avem la dispoziție cazul Federației Ruse, o federație care înglobează o multitudine de grupuri etnice; cazul este relevant în susținerea analizei comparative din capitolul ce vizează studiul de caz al lucrării de față. În acest sens, analizând platforma națională adoptată de guvernul rus, observăm că implementarea sa realizat în două etape interdependente. Prima viza politici prin care să se creeze un cadru instituțional simbolic, cu scopul de a legitima aceste politici în fața grupurilor etnice. Aceasta s-a tradus prin recunoșterea suveranității republicilor, și eventual includerea constituțiilor republicane, a legilor lingvistice sau a simbolurilor de stat. A doua etapă, era condiționată de realizarea primei etape și susținea că o dată stabilit cadrul instituțional este nevoie de o serie de programe care să impulsioneze/ stimuleze o așa numită „revigorare etnică”. Aceste programe se concentrau pe dezvoltarea și promovarea limbii native, pe creșterea procesului de educație în limba nativă, precum și trasarea unor măsuri care să asigure că puterea politică va rămâne în responsabilitatea grupului etnic titutlar.

Implementarea acestor măsuri au fost un succes parțial, deoarece au fost influențate de factori precum forța mișcării etnopolitice (mai mică sau mai mare, variind de la o regiune/ republică la alta), instituționalizarea etnicității, echilibrul/ dezechilibrul demografic între grupurile etnice (titulari) și ruși sau alte minorități etnice prezente în fiecare republică. Prin urmare acolo unde au existat conflicte pornite pe fondul majoritar ar unei comunități etnice, sau pe fondul implementării greșite a anumitor politici, s-au manifestat dorințe de separatism, ajungându-se astăzi la conflicte etnice/ interetnice, acte teroriste cărora Moscova nu reușește să le facă față.

Importanța naționalismului etnic, tradusă prin loialitate, prin identificarea oamenilor cu anumite grupuri etnice, reduce importanța statului ca instituție și actor unitar în relațiile internaționale. La jumătatea deceniului trecut, din cele 190 de state ale lumii, 120 dețineau grupuri minoritare semnificative, active din punct de vedere politic. Reținem astfel faptul că grupurile etnopolitice, ale căror membri împărtășesc apartenența comună la o anume naționalitate și limbă, au aceleași tradiții culturale și întrețin legături strânse între membri, se percep pe sine ca membri ai naționalității respective în primul rând și numai apoi ca cetățeni ai statului respectiv.

c) Mișcare etnic-religioasă

În al doilea deceniu al secolului XXI, religia continuă să ocupe un loc deosebit în viața comunităților sociale și politice, în ciuda faptului că secularizarea pe lângă alte elemente, stă la baza modernității/ globalizării, pe fondul construirii unei lumi bazate pe revoluții științifice, informaționale sau biologice. Mai mult decât atât, trebuie remarcate societățile în care religia servește drept bază pentru ideologia politică, precum sharia configurează sfera politică, socială și economică, în statele islamice. Ascensiunea islamismului reprezintă în momentul de față o forță de destabilizare a sistemului internațional, la care organizațiile internaționale de menținere a păcii și de ajutor umanitar, și de asemenea marile puteri ale lumii sau însăși guvernele statelor aflate în conflict, cu greu reușesc să facă față.

Grupurile religioase ar putea fi definite ca fiind „grupuri, unde identitățile etnice și religioase sunt inseparabile și în același timp definesc comunitatea”. Aceeași autori definesc conflictele etnice religioase ca niște „ciocniri, ale unor culturi, ancorate în factori atât obiectivi cât și psihologici, care fuzionează descendența cu sistemul de valori religioase”.

La modul general acceptat, se consideră că religia (asociată cu instituțiile specifice) asigură coeziunea socială și oferă o motivație în viața comunităților umane și, în particular, a individului. Pentru multă vreme factorul etnic, ca și cel religios, nu au fost considerate adevărate probleme ale securității naționale. Însă, în momentul în care, s-a constatat că acești factori aveau potențial de a inflama o stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestor factori a fost reconsiderat.

Aparținând dimensiunii culturale a securității, factorii etnic și religios capătă o importanță majoră în analiza de securitate, spațiul de manifestare al securității culturale situându-se la nivelul interrelaționării securității individuale cu securitatea națională, în sensul că indivizii sau grupurile substatale, în cazul nostru grupurile etnice sau religioase, pot deveni o problemă de securitate națională, iar comportamentul acestora degenerând spre acțiuni teroriste, separatiste, revoluționare.

1.3. Separatism. Secesionism. Auto-determinare

Secolul precedent a reprezentat o perioadă de modificări majore din punct de vedere geopolitic, având la bază cauze precum desființarea mariilor imperii, procesul decolonizării, sfârșitul Războiului Rece și căderea comunismului, toate acestea au dus la formarea a aproape două sute de formațiuni politice separate.

Acest subcapitol tratează relația dintre termenii de separatism, seccesionism, autodeterminare, din punctul vedere al grupurilor etnice și al raporturilor ce se stabilesc între normele internaționale și mișcările etnopolitice.

În cazul unui grup etnic care susține revendicarea secesionistă împotriva statului existent, acesta se poate confrunta cu două norme internaționale: doctrina suveranității statului și conceptul auto-determinării naționale. Prima normă este invocată de statul existent cu scopul de a menține statul unit, pe când a doua este preluată de etnonaționaliști și folosită ca justificare clară în favoarea cererii de secesiune și independență.

Istoric vorbind, doctrina suveranității își are originile în Pacea de la Westphalia din 1648. Suveranitatea era considerată o condiție:

legală, deoarece conform legii internaționale, nici un stat nu este subordonat altui stat;

absolută, pentru că se presupune că suveranitatea poate fi prezentă sau poate fi absentă, nu există o categorie de mijloc;

unitară, omogenă, deoarece susține că un stat suveran exercită autoritate supremă în jurisdicția sa.

În sensul acordării suveranității unui stat, se pune problema recunoașterii statului de către comunitatea internațională. În teorie, recunoașterea unei entități politice este un act prin care alt stat recunoaște că entitate politică în cauză, posedă toate atribuțiile unui stat suveran. Astfel statul poate intra pe scena internațională, recunoscându-i-se drepturi depline, privilegii și responsabilități/ atribuții în raport cu celelalte state suverane . Însă, există o serie de principii în baza cărora se hotărăște cărui stat se acordă, sau nu dreptul de stat suveran. Dintre acestea vom aprofunda teoria constitutivă a recunoașterii și actul declarativ.

Conform teoriei constitutive a recunoașterii, formulată de către Ministrul de Externe al Ecuadorului în anul 1907 și denumită inițial Doctrina Tobar, „ actul de recunoaștere însuși creează statalitatea și conferă autoritate unui guvern”. Cu alte cuvinte, un stat capătă personalitate legală/ legitimitate în baza legii internaționale, doar prin intermediul actului de recunoaștere: dacă există un act de recunoaștere avem un nou subiect de drept internațional, contrar, subiectul nu există .

Această teorie este una rigidă, și la o căutare mai atentă putem observa o tendință absurdă în formulare. Argumentul care spijină afirmația anterioră ne trimite la o interpretare mai riguroasă a teoriei constitutive, în urma căreia „ un stat nerecunoscut, nu are nici drepturi, nici atribuții în legea internațională ”. Această afirmație este neadevărată și în același timp nedreaptă, dovadă fiind numeroase state care au avut o existență legală cu mult înainte de a fi fost recunoscute ( spre exemplu Statele Baltice, până la dobândirea independenței în anul 1991). Punctul slab al teorie constitutive au determinat specialiștii pe drept internațional să recurgă la actul declarativ, în privința recunoașterii internaționale.

Conform autorului britanic Briely, „ acordarea recunoașterii unui stat nu este un act constituit ci unul declarativ, adică actul nu determină prezența legală a unui stat care nu a existat înainte. Statul poate exista fără a fi recunoscut oficial de către alte state și are dreptul să fie tratat de acestea ca atare , deoarece se presupune că el există în fapt, având o istorie pe un anumit teritoriu, o descendență și o cultură specifică.”

În privința recunoșterii, pe lângă aceste două teorii, există situații speciale care cer măsuri politice și de drept, speciale. În cazul mișcărilor secesioniste pe care le poate desfășura un grup etnic la un moment dat, acesta poate beneficia într-o primă instanță de o recunoștere neoficială, oferindu-i-se statul de stat insurgent sau beligerant.

Prin insurgență înțelegem o rebeliune, o revoltă, care se ridică din rândul cetățenilor unui stat, împotriva guvernului care îi conduce. De cealaltă parte avem termenul de beligeranță, care reprezintă o etapă a unui război civil, o stare de război între două părți (beligerante), aflate în luptă pentru putere, independență , secesiune.

Diferența dintre cele o două constă în dificultatea de a găsi o definiție clară, în ceea ce privește insurgența. În ciuda opiniilor contradictorii în privința definiției clare a insurgenței, există un consens asupra faptului că „ insurgența poate deveni beligeranță”. Însă ceea ce ne interesează să cunoaștem este diferență de fond care deosebește acești termeni, și anume cum se raportează la dreptul și recunoașterea internațională?

Legea internațională tratează insurgența ca o probelmatică ce ține de compețența internă, națională a statului care se confruntă cu astfel de situații, pe când beligeranța are un statut oficial, recunoscut internațional în care beligeranții au atât drepturi ( precum dreptul implementarea unei scheme de intervenție umanitară), cât și obligații(statele devin responsabile pentru acțiunile lor). Condițiile esențiale, conform dreptului internațional pentru recunoașterea unei insurgențe, sunt urmatoarele: insurgenții trebuie să dețină controlul asupra unei părți considerabile a teritoriului; majoritatea oamenilor care locuiesc pe teritoriul respectiv, trebuie să acorde sprijin rebelilor din propria lor voință liberă și nu ca urmare a măsurilor coercitive adoptate de insurgenți; și nu în ultimul rând, insurgenții trebuie să fie capabili și dispuși să respecte obligațiile internaționale impuse asupra lor. De asemenea statutul de beligeranță se acordă în baza respectării unor condiții: trebuie să existe în cadrul statului o stare de conflict armat; insurgenții trebuie administreze și să ocupe o mare parte a teritoriului național; ostilitățile trebuie să se desfășoare în conformitate cu normele de război, prin forțe armate organizate care acționează sub o autoritatea responsabilă, și poate cel mai important trebuie să existe circumstanțe care fac necesară internaționalizarea conflictului, prin recunoașterea beligeranței de către statele suverane.

Concluziile care derivă din discuția asupra statutului de insurgență, respectiv beligeranță, sunt ușor deductibile, astfel putem afirma că insurgența este un prim pas spre beligeranță, iar beligeranța, la rândul ei, este o etapă de mijloc în dobândirea independenței și recunoașterea ca stat suveran pe scena internațională. Însă recunoașterea de parte beligerantă, de către statul naționalizator sau un alt stat terț, nu garantează independență, astfel se recurge la acțiuni invocarea dreptului la auto-determinarea națională.

Dreptul la auto-determinare este un principiu de bază al sistemului democratic, care prevede dreptul națiunilor de a-și determina singure guvernarea politică, dezvoltarea și sitemul economic, social, cultural, fără intervenția directă sau indirectă din exterior. Acest principiu a început să prindă contur o dată cu finele celui de al II-lea Război Mondial, mai mult, a fost foarte clar stipulat în cadrul Organizației Națiunilor Unite: în capitolul 1, articolul 1 (2) se enunță, că unul din scopurile ONU este de a ,,dezvolta între națiuni relații prietenești întemeiate pe principiu egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele’’, iar ulterior prin intermediul altor documnte oficiale și declarații se afirmă că ,,toate popoarele au dreptul de a-și determina statutul lor politic, în deplină libertate și fără amestec din afară și de a realiza dezvoltarea lor economică, socială și culturală și că orice stat are obligația de a respecta acest drept în conformitate cu dispozițiile Cartei’’.

În acest sens, articolele mai sus enunțate se adresau în fapt colonialismului, însă nu și minorităților, deoarece, conform prevederilor Actului final de la Helsinki din anul 1975, sau Carta de la Paris 1990, minoritățile nu sunt subiecte ale dreptului popoarelor la autodeterminare, în schimb statele sunt obligate să protejeze minoritățile. Aceste dispoziții au fost dezvoltate în rezoluția nr.47/135 a Adunării Generale ONU intitulată ,,Declarația drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice’’ adoptată la 18 decembrie 1992.

Prin urmare, sistemul internațional este caracterizat de o normă în care entitățile secesioniste sunt rareori recunoscute de statele străine, cu excepția cazului în care, sunt mai întâi recunoscute de statul de origine. Această normă are sens într-un context în care aproape toate statele au motive să se teamă de apariția mișcărilor secesioniste în cadrul propriilor granițe. Astfel, statele nerecunoscute apar atunci când entitățile secesioniste, obțin controlul teritorial de facto prin războaie, dar nu sunt suficient de puternice militar pentru a forța recunoașterea independenței lor de statul de origine din care au s-au separat (doresc separarea legală).

2. Istoric decriptiv asupra Caucazului de Nord

În ultimii 200 de ani, relațiile dintre comunitățile regiunii Caucaz și guvernul central rus au variat extrem de mult, caracterizându-se prin încorporări mai mult violente, decât pacifiste, prin mobilizări ale populațiilor și de asemenea prin consolidarea politicii și administrației ruse. Istoria Caucazului este o poveste a dominației și a rezistenței. Cele mai importante lupte s-au dat împotriva conducătorilor străini, însă există și o bogată istorie a conflictelor interne, între comunitățile Caucazului, unde miza cea mai mare a fost auto-conservarea spațiului și a identității. Temele cruciale din istoria Caucazului au vizat deportarea, emigrarea, rolul diasporelor, coflictele teritoriale, etnice și religioase, care au „ înghețat ” în jurul genocidului și a omogenizării etnice.

Capitolul doi al acestei lucrări prezintă principalele perioade care au marcat destinul popoarelor din Caucazul de Nord, în raport cu Rusia Imperială, Sovietică sau cu federația lui Vladimir Putin. Pentru o înțelegere mai clară a crizei actuale din Caucazul de Nord, consider necesară analizarea încorporării teritoriilor situate în regiunea nordică a Caucazului, de către Rusia, deoarece acestea au provocat tensiuni ce s-au amplificat de-a lungul timpului.

2.1 Considerații istorice ale Cauzazului de Nord dinaintea ocupației sovietice

În contextul creșterii progresive și accentuate a puterii în rândul Imperiului Otoman și Persan, Imperiul Rus a vizat cucerirea și adăugarea Caucazului ca un prim pas pentru a beneficia de bogăția resurselor și pentru a exploata interesele comerciale și teritoriale ale zonei.

Robert W. Schaefer, specialist pe studii ruse, est-europene și centra-asiatice, încearcă să explice comportamentul puterilor în această zonă, afirmând că „ Din totdeauna a existat o putere nordică care dorea să-și extindă influența către sud, fie că vorbim despre mongoli, huni sau ruși. În cazul puterilor de sud-vest, fie că vorbim de romani, bizantini, otomani sau NATO, aceștia și-au dorit extinderea spațiului de influență spre nord-est. Iar din sud, fie că vorbim de Persia, Dinastia Safavidă sau în prezent Irak sau Iran, mereu s-a dorit extinderea către nord-vest.”

Caucazienii reprezintă astăzi comunitățile care populează munții Caucazului, însă spre exemplu termenul în limba engleză " caucasian ", reprezintă o categorie de rasă dezvoltată de un anatomist german, din secolul al XVIII-lea, pentru a identifica forma primordială a omenirii, cu pielea deschisă la culoare și ochii rotunzi. Cu toate acestea termenul echivalent în limba rusă, kavkazets, se referă la o persoană care are legături de familie cu Caucazul, și trasături fizice precum părul de culoare închisă și pielea măslinie. Cert este faptul că grupurile etnice, naționalitățile și religiile din Caucaz nu erau formate, în totalitate, în momentul în care rușii le-au călcat teritoriile. Unele categorii au fost în fapt, produse al sistemului imperial și parte a procesului de absorție și administrare imperială.

Religia a jucat un rol deosebit de important în conturarea și definirea unităților etnice și politice caucaziene. Ca urmare a ocupației otomane și persane și, mai apoi, a relațiilor comerciale prospere cu Asia Centrală și Golful Persic, religia musulmană și-a format cu succes câteva generații de prozeliți în cele mai multe părți ale Caucazului. Cu toate acestea au existat regiuni, unde religii ca și creștinismul ortodox, iudaismul, zoroastrismul și alte culte au rezistat asimilării. În acest sens, islamul a reușit să acapareze o mare parte a comunităților, jucând roluri multiple: pe lângă dimensiunea spirituală, sharia (legea islamică inspirată din Coran ) configura și dimensiunile sociale, politice și economice.

La acel moment nu se cunoașteau cu exactitate numărul comunităților, însă astăzi, se estimează că ar exista în regiunea Caucazului de Nord peste 50 de grupuri etnice diferite, majoritatea de religie musulmană.

Expansiunea tot mai mare a islamului a dus la construirea unei puternice rezistențe împotriva străinilor care îi amenința. Prima figură reprezentativă a mișcărilor de rezistență a fost imamul cecen Sheik Mansour. El a organizat prima mișcare militară cu scopul de a uni comunitățile Caucazului de Nord: ceceni, cerchezi, inguși, cabardini, balcari, osetini și alte comunități din Daghestan. El a rămas un simbol pentru imaginarul cecen, pentru rezistența împotriva ortodoxismului rusesc. Rezultatele lui au fost semnificative însă de scurtă durată, deoarece în anul 1792 este capturat în fortul otoman din Anapa și trimis la fortăreața rusă, Schlüsselburg, unde a stat captiv până la moartea sa, în anul 1794.

Odată cu începutul secolului al XIX- lea, Rusia devine tot mai interesată de ocuparea totală și legală a regiunii Caucazului de Nord și Sud. În anul 1812 se semnează Tratatul de la București, recunoscând Georgia, Imereti, Samegrelo și Abhazia ca teritoriu rus, iar prin Tratatul de la Gulistan din 1813, Azerbaidjanul, Daghestanul intră sub dominație rusă.

În contextul retragerii napoloniene și a încheierii războiului, Alexandru I, țar al Rusiei în aceea perioadă, îi deleagă (neoficial) lui Alexei Yermolov, sarcina de dregător (pro-consul) în regiunea Caucazului. Principalul obiectiv vizat era pacificarea zonei și obținerea controlului total în regiune. Moștenirea lăsată de Yermolov a fost fortăreața Groznîi (astăzi capitala Ceceniei) construită între anii 1818 to 1819 și care însemna "teribil" sau "amenințător". Cetatea s-a construit pe locul a șase sate cecene nivelate, cu scopul strategic de a împiedica comunitățile cecene să se deplaseze de la munte la câmpie. Prin denumire ne puteam da seama că generalul Yermalov a dorit să impresioneze și să îndepărteze inamicii , deoarece teritoriul ceceniei era înconjurat de rezistența comunităților islamice. Din acest punct strategic generalul a desfășurat mai multe expediții care s-au soldat cu distrugeri masive, cu execuții în masă, cu aplicarea unei politici de colonizare aspre care a dus la o revoltă sângeroasă pentru ceceni.

Această acțiune a pus capat activităților lui Yermolov, acesta fiind scos din funcție. Atitudinea lui Yermolov și a armatei ruse conduse de el, a fost una mult superioară și violentă față de locuitorii zonelor nord caucaziene. Această atitudine a fost aspru criticată de istorici și specialiști, considerându-se că ura etnică și destabilizarea prezentă azi în Caucazul de Nord își are rădăcinele în acțiunile lui Yermolov.

Între anii 1829- 1859, Marele Gazavat, perceput ca un război sfânt (termenul de gazavat provine din limba arabă și a fost folosit de către ceceni pentru a desemna războiul sfânt, astăzi se folosește și termenul de jihad ), a grupat mai multe comunități, să lupte pentru sau împotriva Rusiei. Rezistența a avut mai mulți lideri la conducerea gazavatu-lui, însă dintre aceștia cel mai cunoscut și apreciat a fost Imam Shamil din Daghestan, care a condus până la 1859.

Anul 1859 reprezintă sfârșitul rezistenței Imamatului Caucazului, când după războiul dur de 30 de ani, condus de Imam Shamil, armata rusă i-a învins și a anexat în totalitate regiunea Caucazului de Nord. Muntenii erau „ obosiți” de luptă și secătuiți de resurse (atât materiale, cât și umane), astfel înfrângerea rusă i-a determinat pe unii să accepte regulile Imperiului Rus, iar pe alții să migreze în Imperiul Otoman.

Această tensiune a existat până la căderea Imperiului Țarist, în februarie 1917, când soldații se alătură populației și reușeșc să rastoarne conducerea, punând capăt unei fabuloase dinastii, Dinastia Romanov. În octombrie 1917, facțiunea bolșevică, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, acaparează puterea și răstoarnă Guvernul Provizoriu socialist condus de Alexander Kerenski. Aceasta marchează începutul unei perioade de tranziție, de suferință pentru Rusia și teritoriile înglobate de-a lungul domniei imperiale. Este o perioadă de tranziție, marcată de un război civil crunt, care se încheie în 1922, o dată cu formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) de către Lenin, și continuă cu o formă mai radicală conturată de către Iosif Vissarionovici Stalin.

2.1. Caucazul de Nord în Era Sovietică

Haosul total provocat de eșecul militar al Primului Război Mondial, prăbușirea imperiului și revoluția de la 1917 au proiectat Caucazul de Nord, și întreaga Rusie pe un teren nesigur, plin de incertitudini, care cerea, indirect, intervenția externă. Astfel, intervenția a venit din partea otomanilor și a forțelor militare britanice, care au acționat în defavoarea Rusiei: au întărit perspectiva fragmentării regiunii și au alimentat luptele până în 1922. În această perioadă de trecere de la monarhie la federalism sovietic, grupurile din Caucazul de Nord au apelat la proiecte politice alternative, existând pentru o perioada scurtă, o serie de entități politice independente.

În acest sens, Revoluția bolșevică a reprezentat pentru musulmanii caucazieni ocazia perfectă de a recăpăta controlul în Caucazul de Nord. De celalată parte, confruntându-se cu o provocare serioasă, cu privire la controlul lor din Caucazul de Nord, conducătorii Rusiei Sovietice curtează comunitățile musulmane cu promisiuni de auto-determinare națională. Această politică a Rusiei s-a dovedit deosebit de eficientă, deoarece, în timp ce fosta majoritate a elitei islamice a respins revoluția, noii activiști, revoluționari musulmani, atrași fiind de ideile naționaliste, au sprijinit acțiunile sovietice.

Concret această acțiune s-a materializat printr-o declarație emisă de Lenin, în decembrie 1917, prin care le promitea musulmanilor din Caucaz toleranță religioasă și dreptul la o viață națională proprie. Mai mult decât atât, în iulie 1918 a fost proclamată Republica Sovietică Nord-Caucaziană, formată din teritoriile Ceceniei și Daghestanului. Durata de viață a acesteia a fost relativ scurtă, deoarece forțele bolșevice au ocupat-o, iar liderul Uzun- Haji a decis să sprijine forțele bolșevice în cadrul războiului civil dintre forțele Armatei albe (alcătuită din diverse grupuri, unite împotriva bolșevicilor) și forțele Armatei Roșii (alcătuită din reprezentanți bolșevici). În mod oficial, republica s-a dizolvat în decembrie 1918, iar consecințele au fost grave, în sensul că rebeliuni naționaliste cecene au continuat revoltele în acestă zonă.

Aflat în subordinea lui Lenin, ca și Comisar al Naționalităților, Iosif Vissarionovici Stalin, a promis și a garantat grupurilor cecene autonomia, în schimbul sprijinirii guvernului sovietice și a stopării revoltelor. Prin urmare, rebeliunea încetează în anul 1921, anul următor Cecenia devine republică autonomă a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, iar în 1936 îi este alipită și Ingușeția. Succesul strategiei sovietice, militare și politice, a securitizat Caucazul de Nord pentru o perioadă, însă a adus în discuție noi provocări: autoritățile religioase din regiune care doreau să implementeze legi noi, inspirate din sharia. Acest fapt a împiedicat conducerea sovietică de a aplica propria politică, recurgând inițial la implementarea măsurilor de limitare a rolului legii sharia și a instituțiilor religioase, care au fost introduse după revoluția din 1917.

În anii `20, simțindu-se amenințați de influențele pan-islamice, sovieticii au căutat să submineze poziția autorităților religioase și a limbii arabe (foarte folosită de comunități), prin împărțirea regiunii de-a lungul liniilor etno-lingvistice. Astfel între anii 1920- 1936, s-a desfășurat un adevărat proces de delimitare teritorială și administrativă, din care au rezultat noi entități politice etno-teritoriale. Acest lucru a dus la crearea unor anomalii în interiorul regiunii, explicate ca fiind granițe care au împărțit nu doar teritoriul, ci au separarat (în sens negativ) legături regionale, lingvistive, tradiționale, religioase stabilite până atunci între populații.

În 1929- 1930, odată cu ascensiunea lui Stalin, orice intenție bună cu privire la regiunea Caucazului de Nord este reprimată de regimul stalinist, caracterizându-se prin politici dure de represiune a musulmanilor, prin colectivizare, industrualizare și asimilare, Stalin afirmând într-un discurs asupra nevoii de asimilare a „ populațiilor mici în cadrul populațiilor mari”.

Scopul suprem a lui Stalin era de a creea o națiune sovietică loială, iar pentru acesta a considerat esențial reorganizarea structurii etnice a autonomiilor și eliminarea forțelor anti-comuniste. Acesta s-a tradus prin deportări, relocări forțate și execuții care au afectat aproximativ fiecare familie. Motivele regimului, pentru care oamenii erau închiși sau deportați erau date de bogăția lor, de atitudinea anti-comunistă, de trădare, spionaj sau agent al unei puteri imperiale. În cele mai multe cazuri au existat acuzații false sau procese fictive de inculpare. Această represiune a escaladat sub conducerea lui Stalin din anul 1934, atingând apogeul în 1937. Un alt obiect de opresiune important a fost religia, sovieticii au distrus mii de moschei și biserici, madrase (școli religioase) și au persecutat liderii religioși și adepții lor.

Cel de Al Doilea Război Mondial a avut un impact major asupra regiunii, iar urmările au fost tragice pentru locuitori. Odată cu avansarea trupelor naziste, sovieticii s-au temut de o eventuală trădare și cooperare a locuitorilor din Caucazul de Nord, și în special a comunităților musulmane. Ca răspuns la acestă amenințare, sovieticii au recunoscut oficial religia musulmană și au restructurat politicile și cadrul de desfășurare a grupurilor musulmane, încercând să le supravegheze și să le controleze. Însă, armata Germană ajunge în 1942, iar până în 1943 ocupă teritorii din Caucaz și încearcă să intre în grațiile musulmanii locali: prin închiderea fermelor colective, prin redeschiderea moscheielor și prin promisiunile de sprijin pentru suveranitatea a grupurilor care sunt dispuse să coopereze. Retragerea forțelor naziste marchează începutul celei mai negre perioade din istoria Cuacazului de Nord. Decretele Prezidului Sovietului Suprem, între anii 1943-1944, au condus la deportarea a zeci de grupuri etnice, incluzând balcari, ceceni, inguși, ceceni, cerchezi, ce erau încărcați în vagoane pentru animale și transportați în Asia Centrală sau Siberia( dintre aceștia mii au murit).

După moartea lui Stalin, puterea este preluată de Hrușciov care le permite reîntoarcerea cecenilor și ingușeților în 1957 și reface Republica Sovietică Socialistă Autonomă Ceceno-Ingușetă. Însă, cei care au trăit și au reușit să se întoarcă au avut probleme cu retrocedarea fostelor proprietăți, preluate în acel moment de rușii strămutați în regiune de către Stalin. Printre cei ce au trăit erei deportărilor s-a aflat și Jokhar Dudaev, cel care va conduce Cecenia la începutul anilor ’90, în tentativele sale de recăpătare a independenței.

O ultimă etapă în era sovietică, care și-a pus amprenta pe regiunea Caucazului de Nord, a fost reprezentată de glagnost și perestroika lui Mihail Gorbaciov. Glagnost era tradus ca o deschidere politică, o mai mare transparență, iar perestroika făcea referire la o reconstrucție economică. Aceste programe au fost create pentru a restabili Uniunea, însă efectele au fost opuse scopului; astfel prin aceste programe s-a creeat, involuntar, un proces care a dus la colapsul politic al Uniunii Sovietice și la demolarea economiei centralizate. În concluzie, contextul politic a fost dublat de cel contextul economic nefavorabil, în care inflația ascunsă și aprovizionarea precară din toate domeniile au contribut la destrămarea unei mari puteri.

2.3 Caucazul de Nord sub conducerea lui Vladimir Putin

Sfârșitul erei sovietice și începutul unei noi epoci, pentru populațiile Caucazului de Nord, și pentru restul teritoriilor ocupate, au fost marcate de dizolvarea partidelor comuniste, respectiv de dizolvarea întregului sistem comunist în noimebrie 1991. Destrămarea a început doi ani mai devreme, în anul 1989, când cele mai multe state din Europa Centrală și de Est și-au proclamat independența, în baza dreptului constituțional la secesiune și datorită faptului că se bucurau de frontiere externe. Însă statele cuprinse pe teritoriul Rusiei, nu s-au bucurat de acest privilegiu, referindu-ne aici în special la statele Caucazului de Nord, care au luptat de-a lungul istoriei cu țarii imperiilor, apoi cu liderii regimului sovietic, și într-o ultimă etapă cu președinții care au alternat la conducerea federației.

Titlul acestui subcapitol, deși face trimitere directă la era președintelui Putin, ne prezintă într-o prima fază perioada de tranziție, de revigorare politică, socială, economică și ne conturează cadrul relațiilor tensionate dintre conducerea de la Moscova și liderii statelor din Caucazul de Nord. Predecesorul lui Vladimir Putin a fost Boris Elțîn, care în 1991, începe să împingă federația spre un sistem politic democratic, o economie de piață prosperă, încercând să înlocuiască sistemul controlului centralizat din domeniul social, politic și economic, specifice erei sovietice.

Lupta pentru independență. În perioada imediat următoare căderii comunismului, meținerea structurală a politicilor de administrare sovietică a teritoriilor Caucazului de Nord a determinat tensiuni de natură etno-naționaliste, astfel a fost imperativă construirea unei noi politici, care să restabilească conexiuni pașnice între Rusia și regiunea Caucazului. Prin urmare principalul scop al conducerii lui Elțîn a fost să consolideze relațiile cu elitele Caucazului de Nord, pentru ca mai apoi să poată construi instituții și politici democratice, la conducerea cărora să fie aleși lideri, prin alegeri electorale directe.

În ceea ce privește declararea suveranității, acest proces a ridicat un grad mare de dificultate, care a implicat majoritatea regiunilor în așa zisa paradă a suveranităților, unde regiuni precum Cecenia în 1991, Ingușeția în 1992 (după separarea fostei Republici Autonome Ceceno-Ingușe), Daghestan în 1991, și multe alte zone și-au proclamat independență. Obstacolele în calea separării au fost mai mult, din punct de vedere administrativ și teritorial, deoarece separarea Ceceniei de Ingușeția a iscat un conflict pentru districtul Sunzhensky, iar în cazul districtului Prigorodny, lupta s-a dat între Ingușeția și Osetia de Nord. Acesta din urmă, este un conflict mocnit, prezent și astăzi, fiind o consecință a acțiunilor regimului sovietic, care încercând să modifice granițele au o cedat o parte din teritoriul populației ingușe Osetiei de Nord, iar astfel populația ingușă din districtul Prigorodny a ajuns să fie administrată de Osetia de Nord, disputa ne fiind rezolvată nici în prezent.

Rusia nu a reușit să răspundă conflictelor spirală din regiunile Caucazului cu o politică coerentă, iar ca dovadă avem relațiile contradictorii dintre Moscova și regiunile Caucazului de Nord și actele normative cu privire la distribuirea autorității între centru și regiuni: Tratatul Federal din 1992, Constituția Rusă din 1993, precum și un set de tratate bilaterale dintre Rusia și regiuni individuale. De asemenea, a existat o ambiguitate instituțională considerabilă cu privire la politica divizării Caucazului de Nord între parlament, între diferitele ministere și agenții de apărare și de securitate prezidențială rusă, care a condus la adâncirea conflictelor dintre centru- periferie.

Renașterea religioasă. Perioada anilor `90 nu a presupus doar o revigorare instituțională, economică, socială a Caucazului de Nord, această perioadă a presupus, de asemenea, o revigorare confesională, o renaștere a religiilor, specifice grupurilor etnice din această zonă.

În pofida represiunilor sovietice asupra religiei slamice, practicele și crezurile au rezistat, ba mai mult au existat în paralel, în mod ilegal sau semi-legal instituții islamice, care s-au afirmat tot mai mult după căderea Uniunii Sovietice. Însă, când ne referim la revigorarea religioasă facem trimitere atât la islam, cât și la ortodoxismul rus, care au existat în pararele, deși nu în număr egal, din punctul de vedere al adepților. Mai mult, înflorirea sentimentului naționalist a stimulat renașterea religioasă, care s-a fragmentat de-a lungul liniilor etnice.

Între 1989-1992, Consiliul Spiritual al Musulmanilor din Caucazul de Nord a fost înlocuit de organisme independente pentru fiecare republică în parte; pe fondul acestei divizări a izbucnit un conflict între urmașii formelor tradiționale ale Islamului, astfel făcându-și apariția noi forme de Islam: diverse ramuri ale Sufismul și ale Salafismului (salaf- strămoș), mai concret radicalismul islamic care amenință astăzi, din ce în ce mai mult societatea.

Locațiile cheie pentru competiția dintre diversele forme de Islam au fost Cecenia și Daghestan ( istoric, fiind cunoscut ca și centru Islamului în Caucazul de Nord). În aceste două regiuni lupta viza trei tipuri de actori: autoritățile, islamicii tradiționaliști și salafiști. Acestea au fost intensificate de Legea privind libertatea de Conștiință și Asociațiile Religioase din 1997 , care au impulsionat grupările salafiste să lupte pentru dominație și control în Caucazul de Nord. Mai mult decât atât, în 1999 Islamul reprezenta principalul factor destabilizator din Caucazul de Nord, în special în Daghestan și Cecenia, radicaliștii primind ajutor financiar din partea diverselor organizații islamice internaționale.

Incursiunile trupelor federale din anii 1999-2000, au constat în arestarea a numeroși imami salafiști, distrugerea de ziare, cărți, videoclipuri cu predici, case de rugăciuni și moschei, și chiar declararea unor grupări salafiste ca fiind ilegale și desființarea lor. Aceste acțiuni au avut numeroase consecințe negative expansioniste, determinând adepții să creeze grupări underground, mai periculoase și cu scopuri clare de a lupta împotriva opresiunii.

Primul Război Cecen s-a desfășurat între anii 1994-1996, la conducerea Ceceniei aflându-se, liderul naționalist Doku Dudaev. Acesta a luptat neîncetat împotriva Federației Ruse, prin luări de ostatici și alte incidente cu scopul forțării Rusiei de a recunoaște independența Ceceniei. O confruntare directă a fost evitată până în 1994, cu toate acestea varianta unei coexistențe pașnice între Moscova și Groznâi, capitala Ceceniei, era exclusă. Între 1991-1994, zeci de mii de persoane, din care majoritatea de etnie rusă, au părăsit republica pe fondul rapoartelor de violență împotriva populației non-cecene. Mai mult, în sfera industrială, inginerii ruși și muncitorii au fost expulzați, ceea ce a condus la un eșec industrial în Cecenia, aceasta a reprezentat doar un element, din preludiu crizei economice ce urma să cuprindă republica.

Punctul slab al liderului cecen l-a reprezentat facțiunea anti- Dudaev, de care a profitat armata Rusiei, pentru ca în 11 decembrie să intervină militar, susținută fiind de respectiva facțiune. Deși, Rusia se aștepta să obțină victoria, într-un timp relativ scurt, acesta s-a întins pe parcursul a doi ani, în care ambele tabere au avut de suferit pierderi masive (în special resurse umane și economice). Forțele naționaliste cecene au fost învinse o dată cu uciderea lui Dudaev, în aprilie 1996, iar în luna mai, a aceluiași an, Federația Rusă a încheiat un armistițiu cu rebelii ceceni, în orașul Nazran din Republica Ingușeția. Deoarece Rusia nu a respectat armistițiul și a instalat o campanie militară sub conducerea generalului Alexander Lebed, forțele insurgente cecene s-au revoltat și au acaparat capitala Ceceniei, Groznâi, la începutul lunii august 1996. Ca răspuns, pentru a stabiliza situația Rusia a semnat un acord de pace cu conducerea cecenă, în orașul Hasaviurt, din Daghestan, prin care se amâna rezolvarea problemei suveranității cecene timp de cinci ani, până în 31 decembrie 2001. Datorită faptului că guvernul federal a continuat să pună presiune asupra Ceceniei, prin mijloace politice, militare și economice un nou conflict izbucnește în anul 1999, al doilea război cecen.

Al doilea Război Cecen și începutul unei noi ere: Era lui Vladimir Putin.

Contextul istoric nefavorabil a dus în anul 1999 la izbucnirea celui de al doilea război cecen. Evenimentul declanșator a fost invadarea Daghestanului, de către liderul militar Șamil Basaev și Ibn al-Khattab (comandantul mujahedinilor), în a doua jumătate a anului 1999, aceștia folosindu-se de armament exploziv, în zone populate. Acțiunile s-au soldat cu sute de morți (atât insurgenți, dar mai ales civili), și cu zeci de mii de refugiați în zonele vecine, care au fost nevoite să apeleze la ONG-uri, pentru a face față crizei umanitare create. O altă urmare importantă a fost demiterea prim-ministrului rus, Serghei Stepașin și înlocuirea sa cu Vladimir Putin. Sub conducerea acestuia a fost lansată operațiunea de combatere a terorismului, în baza căreia, Rusia și-a justificat anumite acțiuni sângeroase împotriva insurgenților, în fața opiniei publice.

Invazia din Daghestan, a militanților islamiști ceceni din 1999, i-a oferit lui Vladimir Putin oportunitatea perfectă de a se afirma pe plan național și de a-și fortifica poziția. Acesta a ajuns într-o funcție de conducere importantă în august 1999, când a fost ales prim-ministru al Federației Ruse, pentru ca în decembrie 1999, după retragerea lui Boris Elțîn să devină președinte interimar. La data de 26 martie 2000, prin alegeri prezidențiale anticipate, Putin a fost ales oficial președintele Federației Ruse. Din această postură a coordonat intervenția militară a în Cecenia, iar în calitate de președinte, cu drepturi depline, în mai 2000 a fost reinstituit autoritatea federală în Cecenia.

Cu toate acestea, războiul a continuat sub forma unor acțiuni insurgente ale separatiștilor musulmani pe toată perioada anilor 2000-2009, marcată fiind de incidente precum:

23-26 octombrie 2002 – 129 de ostatici și 41 de rebeli ceceni au fost uciși când trupele ruse au asediat un teatro Dubrovka, din Moscova, unde rebelii luaseră 700 de ostatici. Cei mai mulți au murit, din cauza gazului folosit de autorități împotriva cecenilor;

1 august 2003 – un camion-capcană ticsit de explozibili a aruncat în aer un spital militar din Mozdok (Oseția de Nord, la granița cu Cecenia), unde 50 de oameni au murit;

5 decembrie 2003 – o bombă a explodat într-un tren al navetiștilor, lângă gara Yessentuki, în sudul Rusiei, omorând 46 de oameni și rănind 160;

22 iunie 2004 – rebelii au atacat o clădire a Ministerului de Interne, din Ingușeția, situată lângă granița cu Cecenia, unde cel puțin 92 de oameni au fost omorâți, printre aceștia numărându-se ministrul de interne regional, Abukar Kostoyev;

1-3 septembrie 2004 – 331 de ostatici au căzut victime asaltului autorităților ruse asupra școlii din Beslan, după ce rebelii puseseră stăpânire pe clădire;

27 noiembrie 2009 – explozia unei bombe a făcut să deraieze expresul Nevsky, care circula pe ruta Moscova – St. Petersburg, cu 700 de oameni la bord, unde cel puțin 26 de pasageri au murit, iar alți 100 au fost răniți;

Cu toate că, Federația Rusă a declarat conflictul închis în 2009, putem cu ușurință observa că aceste zone, ce și-au născut identitatea în conflict își pot găsi cu greu liniștea într-o pacificare totală. Ca exemple avem incidentul din 20 octombrie 2010, când un grup armat, format din patru insurgenți musulmani, au atacat sediul Parlamentului cecen de la Groznîi, subordonat autorităților de la Kremlin. Atacul s-a soldat cu cel puțin opt morți, cei patru agresori fiind uciși de forțele de ordine după ce au împușcat mortal patru persoane. Un altul din 24 ianuarie 2011, s-a produs pe aeroportul internațional Domodedovo din Moscova, unde cel puțin 31 de persoane și-au pierdut viața, iar alte 130 de persoane au fost rănite. Și mai recent incidentul de la maratonul din Boston, unde două bombe au explodat simultan, iar o a treia două ore mai târziu, și a căror suspecți erau de naționalitate cecenă.

În ceea ce privește Caucazul de Nord, ca întreg, Putin a încercat să aducă stabilitatea, folosindu-se de anumite strategii și măsuri prin care să remodeleze relațiile dintre gurvernul rus și regiunile Caucazului, dintre acestea cele mai importante au fost: impunerea unui sistem de numire al funcționarilor regionali de la centru (înlocuirea elitei), restructurarea administrativ- teritorială, militarizarea intensivă.

Mai mult, această dorință de soluționare a tensiunilor din Caucazul de Nord, a fost afirmată de Putin în discursul, susținut în martie 2000, la începutul primului său mandat: „Am decis deja, că deși cariera mea s-ar termina, misiunea mea, misiunea mea istorică – iar aceast lucru poate suna măreț, dar e adevărat – constă în a rezolva situația din Caucazul de Nord. Am puțin timp la dispoziție – două, trei, sau poate patru luni, pentru a scăpa de acești bandiți. Apoi, pot scăpa și ei de mine”. Totuși, aceste măsuri nu au avut rezultatul anticipat de Putin, în consecință în anii ce au urmat, acesta a lansat mai multe valuri de reforme, cu scopul de a întării puterea executivă centrală asupra regiunilor.

Reformele cu privire la Caucazul de Nord au vizat înglobarea acestei regiuni în Districtul de Sud al Federației Ruse, alături de regiunile rusești Stavropol krai și Krasnodar krai, și de asemenea alinierea constituțiilor republicilor, cu constituția și dreptul federal. Acest proces de restructurare a conducerii a eșuat în mare parte, Caucazul de Nord confruntându-se cu o o criză a managementului și cu probleme grave de securitate la aceea vreme. Prin urmare, agenda stabilită de Putin a întâmpinat varii dificultăți în procesul de implementare, explicate fiind de faptul că anumite măsuri fie nu ajungeau să fie implementate, fie erau repede subminate.

La sfârșitul primului mandat (2000-2004), elitele regiunii au triumfat în fața agendei lui Vladimir Putin, persistând un aer de instabilitate și neîncredere în conducerea de la Moscova. Această situație l-a înverșunat pe Putin, în al doilea mandat (2004-2008), să recurgă la măsuri mai drastice, mai autoritare, punând accent pe restructurarea teritorial- administrativă. Una din modificări a vizat ca regiunea Adîgheia, să fie alipită regiunii Krasnodar krai, însă masele au pornit demonstrații pe străzile capitalei, la care s-a adăugat criza politică putenică cauzată de demisia conducătorului regiunii, și astfel au dus la amânarea inițiativei.Această inițiativă a fost considerat un preludiu al următoarelor fuziuni în Caucaz: o eventuală reunificare a Ceceniei cu Ingușetia, sau mai controversată ar fii fost unificarea Osetiei de Nord, aparținând Federației Ruse, cu Osetia de Sud, aflată sub conducerea Georgiei. Însă, în perioada imediat următoare, liderii celor mai multe republici etnice, în special din Districtul de Sud, și-au exprimat rezerve cu privire restructurarea Caucazul de Nord și la politica de fuzionare, având în vedere organizarea complexă, etnică și socială.

3. Studiu de caz: Conflicte etnice separatiste în statele Caucazului de Nord: Cecenia, Ingușetia și Daghestan

Studiul de caz se centrează pe prezentarea, analizarea și compararea principalelor tipuri de conflict din cele trei zone ale Caucazului de Nord: Cecenia, Ingușetia și Daghestan. Această cercetare științifică dorește să identifice, într-o primă etapă, tipurile de conflict, specifice fiecărei entități în parte, iar mai apoi prin analizarea componentelor multi-etnice, multi- lingvistice, culturale și confesionale se dorește identificarea punctelor comune, asupra cărora se poate interveni (din interior și exterior ) pentru ameliorarea și eliminarea conflictelor sângeroase, care au loc zi de zi în Districtul de Sud al Federației Ruse.

După trecerea în revistă a conflictelor actuale din cele trei zone, fiind consecințe ale trecutului istoric tumultuos, prezentat în capitolul doi, vom încerca să răspundem la o serie de întrebări de cercetare, care din punctul meu de vedere, ne vor aduce o viziune mai clară asupra temei în discuție. În acest sens, întrebările care ar putea fi luate în considerare, pentru problematica enunțată ar fi: Care este sursa conflictelor ? Ce impact a avut istoria asupra conflictelor, dar mai ales cum influențează ele în prezent relația cu Federația Rusă și relațiile internaționale ? De asemenea, ne interesează: Cum se poate ajunge la un consens și la o pace durabilă, în contextul existenței unei diversități profunde atât etnice, culturale, dar în special religioase ? În ce măsură, interesele economice și politice influențează gradul de violență ?

3.1. Tipuri de conflicte specifice fiecărui stat

În acest subcapitol vom prezenta fiecare regiune conflictuală, dintre cele trei menționate mai sus, limitându-ne la trei aspecte principale:

conflictele etno-naționaliste, incluzând aici probleme interetnice și administrativ- teritoriale, atitudinea etniilor față de conlocuitorii de origine rusă, cererile de secesiune și răspunsul la acestea din partea conducerii ruse;

conflictele religioase, descriu mișcările religioase care au loc în prezent: radicalismul islamic, prezent în toate cele trei regiuni, cu grupurile islamice specifice zonelor și gradele diferite de manifestare;

conflictele socio-economice și politice, vor face referire la elemente precum: infrastructură, nivelul de trai, interesele economice (în special, problema petrolului) și alte aspecte particulare;

În acest sens, considerăm necesar, menționarea faptului că, pe parcursul prezentării acestor trei aspecte conflictuale, în cadrul fiecărei regiuni, vor exista anumite puncte de intersecții, dat fiind trecutul istoric comun, granițele și religia comună.

3.1.1. Cecenia

Cecenia este situată în partea de N-E a regiuni Caucazului. În prezent, se învecinează la est, nord și vest, cu granițele regiunilor Daghestan, Stavropol krai, Ingușetia și Osetia de Nord, iar în sud cu Georgia, având o populație de aproximativ 1.3 milioane locuitori și o suprafață de 15.500 km².

Principala sursă de conflict, în cazul Ceceniei a fost dorința aprigă de rezistență a națiunii cecene, care dintotdeauna a luptat pentru independență față de Rusia, transformând criza regională, într-un război de secesiune, ce continuă și astăzi.

În analiza naturii conflictului ruso-cecen trebuie avut în vedere, că acesta nu implică competitori comuni pentru distribuția puterii statului sau accesul la putere. Nu este nici un conflict orizontal între două grupuri etnice luptând pentru păstrarea identității lor culturale sau luarea de poziții, valori sau resurse ale puterii locale; conform ultimului recensământ, Cecenia e populată în proporție de circa 95% cu etnici ceceni, rușii reprezentând mai puțin de 2% din populație. Mai degrabă, acesta poate fi numit un conflict vertical, între autoritățile centrale ale unui stat federal și ale unei unități sub-naționale, definită constituțional drept membru al Federației, dar care luptă pentru independență și suveranitate statală sau relații confederale. Altfel spus, problemele controversate sunt delimitarea puterii în interiorul unui stat versus cererile pentru relații inter-statale.

Președintele actual al republici este Ramzan Ahmatovici Kadîrov, care în comparație cu liderii anteriori, are relații relativ bune cu Moscova. Spunem relativ bune, deoarece, într-o primă fază Putin, pentru a pune capăt luptelor din Cecenia, a încheiat un acord cu clanul Kadirov al rebelilor ceceni, iar în schimbul loialității față de Kremlin, clanul a primit putere și ajutor financiar pentru reconstrucția republicii. Cu toate acestea, conform ultimelor declarații și relatări în presă, liderul cecen, Ramzan Kadirov a cerut, în 21 aprilie 2015, trupelor „să tragă pentru a ucide, orice soldat rus care se află pe teritoriul republicii fără autorizație”. Această cerere a avut un ecou negativ în interiorul conducerii de la Kremlin, fiind calificată drept „inacceptabilă”.

În ceea ce privește dimensiunea religioasă, Cecenia este un stat cu o majoritate musulmană. Islamul populației cecene este mult diferit de cel al afganilor sau arabilor, nefiind un islam fundamentalist. Jurnalistul evreu, de origine română, Alexe Dan, care și-a desfășurat o bună parte din cercetare în Cecenia, afirmă că „islamul cecen este de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transă colectivă, care nu sunt acceptate de ceilalți musulmani”. Mai mult spune despre ceceni că „erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) închise lumii din afară.”

Astăzi, în jurul sufismului s-au conturat numeroase grupări, care intră în conflict cu musulamnii fundamentaliști. Însă problema reală o reprezintă faptul că mișcările religioase, mișcările de secesiune, de divizare sunt conduse de aceste clanuri musulmane, care aduc pagube (materiale, dar mai ales umane) pe întreg teritoriul rus, și în special în zonele vecine, ale Daghestanului, Ingușetiei, Osetiei de Nord, dovadă fiind atentatele teroriste sângeroase, din ultimii 15 ani.

În ceea ce privește interesele economice, percepute ca surse de conflict în cazul Cecenie, aceastea vizează în primul rând resursele naturale deținute, motiv principal pentru care Putin respinge continu cerera de secesiune. Petrolul rusesc reprezenta, la începutul secolului al XX- lea, jumătate din cantitatea de producție la nivel mondial. Însă cu timpul, s-a produs o expansiune a exploatărilor petroliere, în toate colțurile lumii, care a condus la o scădere reprezentativă pentru Rusia, ajungând să contribuie cu un procent de doar 20%. Capitala Ceceniei era la mijlocul secolului al XX- lea, era cea mai importantă zonă petrolieră, după Baku (Azerbaidjan). Astăzi Groznîi, capitala Cecenie, este una dintre cele mai mari centre de rafinare a petrolului pentru Rusia, care de asemenea atrage investiții străine considerabile în acest sector.

Însă, fără îndoială, în ceea ce îl privește pe președintele Ceceniei, în ciuda aparențelor, de păstrare a unor relații bune cu Moscova, pe lângă control asupra petrolului, acesta țintește pe viitor, pentru suveranitate și o zonă economică liberă. Deoacere Kadîrov susține că nu este mulțumit cu a fii vasal pe termen nelimitat, întrucât ambițiile sale se extind în mod proporțional, cu nevoia lui de avea mai mulți bani pentru proiectele sale. În fapt, cererea lui principală nu a fost, deocamdată afirmată cu voce tare; acesta așteptă momentul propice pentru a-i da Rusiei un ultimatum. Aceasta nu se va materializa în viitorul apropiat, ci de îndată ce își va da seama că baza sa de sprijin este în scădere sau poziția lui nu mai este sigură, atunci este destul de probabil, să joace mizele finale.

În concluzie, esența s-ar putea rezuma, răspunzând la două întrebări: Care este dorința cecenilor? Pe de o parte se află populația cecenă, care este interesată de pace și de stabilitate (socială, economică), de cealaltă parte avem gherilele separatiste care doresc independența, sau cel puțin o autonomie recunoscută. O a doua întrebare ar putea fi, care este interesul Rusiei în privința acestei regiuni ? La acestă întrebare, răspunsul ar putea fi destul de complex, însă ne rezumăm a spune că, pentru Rusia, acordarea independenței Ceceniei ar putea cauza: o destabilizare etnică, economică, politică, teritorială, acestea fiind doar câteva din posibilele nivele afectate. Mai mult, independența ar putea reprezenta un stimulent pentru viitoare mișcări secesioniste, ale altor etnii din Caucazul de Nord, provocând un adevărat haos.

3.1.2. Ingușetia

Ingușetia este o republică autonomă din Federația Rusă, inclusă în Districtul de Sud al federației, și se învecinează la N- E cu Cecenia, la S- E cu Osetia de Nord, iar la Sud cu Georgia. Este considerată o republică relativ mică, atât din punctul de vedere al ocupației geografice ( 2960 km²), cât și din punct de vedere demografic ( aproximativ 450.000 de locuitori). Capitala este stabilită din anul 2000 în orașul Magas, anterior fiind localizată în orașul Nazran. Deși a fost precizat în partea de istoric, țin să repet faptul că destinul Ingușetiei a fost strâns legat de cel al Ceceniei, acestea două formând în era sovietică, și puțin timp după desființarea regimului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Ceceno-Ingușă. Unirea, și mai apoi separarea celor două, a dterminat consecințe devastatoare în plan teritorial, economic și social.

Conflictele etno- naționaliste, din ultimii ani, potrivit unor analiști nu se rezumă doar la conflictele teritoriale, pe care Ingușetia le-a avut (și le are) cu Osetia de Nord, asupra regiunii Prigorodni, sau cu Cecenia, asupra delimitării unei frontiere comune, ci fac trimitere la conflicte mai grave, precum colapsul, nerecunoscut oficial, al puterii regionale. Conform, unei declarații date de șeful Departamentului de Relații Internaționale de la Institutul de Politică și Analiză militară, Ingușetia ar putea deveni un „ mini stat eșuat”. El face referire, în fond, la o eventuală prăbușire a puterii de stat, deoarece politicile federale, fie nu sunt implementate corect și respectate, fie nu sunt coerente și potrivite cu situația existentă în Ingușetia. Această observație nu este valabilă doar Ingușetiei, ci se extinde către toate regiunile din Districtul de Sud al Rusiei. Conflictele mocnite dintre inguși și osetini, sau ceceni, combinate cu prezența unei situații economice precare ar putea cauza în timp o situație de criză, la care Federația Rusă nu se așteaptă, din partea unei regiuni atât de mici, ca mărime și importanță.

Cu excepția militanților islamiști, care au participat în cadrul unor atentate, alături de ceceni sau daghestanezi, inguși nu au fost cei care să contribuie efectiv, ca și regiune la destabilizarea Caucazului de Nord, afirmație făcută, în comparație cu Cecenia sau Daghestan. În schimb au avut de suferit de pe urma conflictelor din vecinătate (cele două războaie cecene, conflictul cu Osetia de Nord, pentru revendicarea regiunii Prigorodni) sau de pe urma acțiunilor întreprinse de conducere rusă, care desfășăoară și astăzi, campanii de represiune asupra populațiilor, prin intermediul serviciilor de securitate FSB.

Pentru problema răspândirii conflictelor, sau cel puțin a efectelor acestora, din vecinătate pe plan intern, avem ca dovadă două acțiuni: prima în 2002, când războiul de gherilă cecen a început să se extindă spre Ingușetia, iar o a doua, consecință a primeia, a fost atacul cecenului Shamil Basayev, într-o stație de poliție din orașul Nazran, care s-a soldat cu 98 de morți (din care majoritatea civili) . Răspunsul Rusiei, la aceste atrocități, nu a fost în favoarea Ingușetiei, deoarece controalele și persecutarea populației a fost scopul principal, pentru a intimida și a ține sub control o regiune precum aceasta, și pentru a evita formarea unei alianțe cu Cecenia. La acestea au contribuit și numeroasele cazuri de răpiri, spre exemplu doar în anul 2009, din 13 răpiri raportate, patru persoane au fost ulterior găsite moarte, iar cinci persoane au fost declarate dispărute. Strigătele de suferință ale etniei ingușete nu se aud, printre luptele care se dau între conducerea regională și cea federală. Dintr-un interviu a lui Batir Akhilgov, un avocat specializat pe cazurile de răpire din Ingușetia, aflăm că o mare majoritate dintre ofițerii de securitate aplică metode de tortură inumane, pentru a afla informații despre locația taberelor insurgenților sau, așa numitelor, case sigure, iar în cazuri mai tragice, daca cei interogați sunt găsiți vinovați sunt forțați să recunoască crime nerezolvate din trecut. Identitatea ofițerilor este necunoscută, aceștia fiind mascați, fără insigne de legimitare. Cei mai mulți analiști presupun că acești ar putea fi: fie agenți FSB, fie ofițeri aparținând Biroului Operațional de Investigații din cadrul Ministerului de Interne Rus.

Un caz aparte, de atentat cu bombă este cel în care, în 2009, chiar actualul șef (cu sensul de președinte) al Ingușetiei, Yunus-bek Yevkurov, a fost grav rănit, iar verișorul acestuia, care conducea vehicolul a murit. După recuperare, s-a întors hotărât să ducă o luptă „necruțătoare” împotriva islamului și a corupției. În anul 2008, la preluarea conducerii, exista un grup puternic al opoziției care critica dur eșecul fostului președinte, în combaterea corupției, soluționarea litigiilor cu Osetia de Nord pentru refugiați sau reducerea atacurilor forțelor de securitate asupra islamiștilor. Metodele folosite, înainte de 2008, de către forțele de securitate pentru a zdrobi un mic grup de separatiști, care luptau pentru un stat islamic independent în regiune, au determinat unii localnici să susțină cauza islamistă. Astfel în 2009, principala provocare a lui Yevkurov a fost de a recâștiga încrederea în poporul inguș.

Ca dovadă a succesului său în rândul poporului, la începutul anului 2015, în contextul incidentului Charlie Hebdo, Yevkurov condamnă publicarea caricaturilor Profetului Muhammad ca fiind „o acțiune extremistă”. Iar la scurt timp după, ca urmare a acestei declarații, mii de inguși participă la un miting împotriva acestor caricaturi, pe străzile capitalei, Magas. Mai mult decât atât, recent, președintele afirma că în lupta împotriva extremiștilor, 80% din informațiile operaționale provin din rândul populației și nu de la agenții specializați. Ca și argument solid în acest sens, o serie de informații din partea populației a ajutat în 28 martie 2011, la descoperirea unei tabere de antrenament terorist din Ingușetia, în care 17 luptători de gherilă au fost uciși, iar doi au fost arestați, și presupuși implicați în atacul cu bombă de la aeroportul Domodedovo (Moscova).

În ceea ce privește resursele de petrol de pe teritoriul Ingușetiei, acestea au fost evaluate la o cotă de producție, puțin sub cea a Ceceniei, luând în considerare faptul că în prima jumătate a secolului al XX- lea, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Ceceno-Ingușă producea aproximativ 4 milioane de tone de petrol brut anual, ceea ce l-a și ademenit pe Hitler în timpul celui de a al Doilea Război Mondial în această parte a Caucazului. Iar în a doua jumătate a aceluiași secol, înainte de separarea regiunilor rezervele de petrol erau estimate la aproximativ 60 de milioane de tone, împărțite în mod egal. Astăzi, Ingușetia reprezintă pentru Federația Rusă o zonă deosebit de importantă, dat fiind numeroasele resurse naturale pe care le deține: petrol (estimat la peste 60 miliarde de tone), rezerve de gaz natural, marmură, lemn, ipsos, calcar, granit, argilă, apă termală medicală, metale rare, apă minerală. Pe lângă aceste bogății, administrația regională a Ingușetiei are în vedere dezvoltarea turismului și promovarea culturii ingușe. Dezvoltarea acestui sector este pus sub semnul întrebării, dat fiind conflictele din stat și din proximitatea acestuia. Șomajul a fost estimat la 53% din populația activă, iar sărăcia în creștere reprezintă o problemă majoră cu care se confruntă în prezent statul.

În concluzie, Ingușetia este considerată una dintre cele mai sărace republici ale Federației Ruse, cauzele fiind datorate conflictelor etno-naționaliste, grupurilor extremiste și incidentelor teroriste, corupției galopante și situației economice instabile. Prin afirmația lui Magomed Mutsolgov, supraviețuitor al patru atentate și două tentative de răpire, un proeminent apărător al drepturilor omului și fondator al ONG- ului MASHR (organizație pentru drepturile omului din Ingușetia), putem auzi vocea poporului inguș, care se zbate între teroare și speranță: „Dacă vrem să salvăm Ingușetia, avem nevoie de școli noi, spitale și fabrici. Avem nevoie de drepturi egale în fața legii. Avem nevoie de un sentiment de speranță. Ceea ce nu avem nevoie, este teroare și nedreptate”.

3.1.3. Daghestan

Daghestan este cea mai mare republică a Caucazului de Nord, situată pe țărmul de vest al Mării Caspice. Mărimea este dată de suprafața teritorială, aceasta ocupând în jur de 50 300 km² și de populație, 2 900 000 locuitori. Republica este considerată cea mai diversă din punct de vedere etnic și lingvistic, fiind denumită, încă din Evul Mediu, un munte de limbi.

În termeni conceptuali, regiunea este una polietnică, înglobând în componența sa etnii precum: avari, darghini, lacti, tabasarani, rutuli, aguli, takuri, kumici, nogai și lezghini ce sunt vorbitori ai limbilor caucaziene, de asemenea întâlnim și populație de etnie rusă, într-un procent de 3.6%. Pe lângă cele enumerate, există și etnii de dimensiuni foarte mici, care pot ocupa doar un sat, izolat, adică sunt situate în extremitățile zonelor Daghestanului. Republica a suferit diverse modificări teritoriale și demografice în perioada sovietică, însă, revenind la forma inițială, a elaborat o serie de proiecte, cu scopul de a unii sau federaliza, anumite etnii în cadrul republicii (spre exemplu, Avaristanul, care urmărea unificare lezghinilor).

Într- o „mare” a grupărilor etnice, conflictele sunt inevitabile. Primul aspect pe care îl avem în vedere este cel legat de conflictele etno-naționaliste. Sub acest aspect, în ciuda diversități, conflictele interetnice sunt reduse, în comparație cu cele de natură religioasă. Totuși, au existat și există, două tipuri de conflicte ce vizează naționalitatea etnică:

cele asupra teritoriilor, care au presupus ciocniri între etnii majoritare: între kumci și avari (1991, 1995-1996); între kumici și lacti; între kumici și darghini; între azeri și lezghini, sau avari și ceceni, asupra districtului Hasaviurt (conflict reaprins în 2007). Particularitatea acestor conflicte o constituie modul de gestionare și eliminare a tensiunilor, care sunt tratate local, intern, într-o perioada relativ scurtă.

cele asupra dominației în elita conducătoare, traduse prin lupte între etnii de a se afla la conducerea republicii. În acest context, în 2006, se creează o tensiune între avari și darghini, pe fondul numirii unui președinte de etnie avară, care a determinat mitingu-uri și manifestări violente, între cele două grupuri.

Ca urmare, a celor două tipuri de tensiuni, a fost creat un organ executiv, numit Gossovet (Consiliu de Stat), care să gestionze, printr-un sistem de coabitare interetnică, reprezentarea grupurilor etnice. Scopul secundar al sistemului a fost de a neutraliza forțele centrifuge, la fel de mult ca și confruntările, prin satisfacerea aspirațiilor naționalităților. Reformele electorale din 2006 au încercat să de-etnicizeze politica, și să introducă o listă de vot generală, care funcționează și astăzi, și care a scăzut lupta interetnică, pentru dominație politică și economică.

Daghestan reprezintă din punct de vedere istoric, centrul Islamului din Caucazul de Nord, fiind regiunea unde a înflorit și s-a dezvoltat atât Islamul tradițional cât și Salafismul. Vidul de putere, care s-a creat ca o consecință a incapabilității autorităților ruse, de a rezolva această situație, a oferit radicalismului islamic o scenă de afirmare. Astfel s-a ajuns astăzi, ca legea impusă de wahabiți să fie mai puternică decât cea a autorităților federale. Atentatele sinucigașe comise împotriva forțelor de ordine și securitate de la Kremlin, asupra populației de etnie rusă, sau chiar asupra propriilor etnii din care fac parte, stau mărturie că insurgenții islamiști doresc, cu orice preț să conducă regiunea.

3.2. Analiza comparativă a conflictelor din cele trei zone vizate

La o analiză a situației actuale, Cecenia, Ingușetia și Daghestan nu pot fi separate, indiferent din ce unghi sau domeniu privim. O viziune și o politică unică de gestionare a situației e benefică și chiar mai ușor de implementat. Aplicată greșit însă va fi un catalizator important al tendințelor separatiste. Deocamdată însă e prematur de concluzionat.

În ceea ce privește rețeau extremistă din Caucazul de Nord, se cunoaște faptul că extremiștii islamici locali din afara Cecenia, au cooperat într-o anumită măsură, cu insurgenții ceceni de-a lungul anilor, iar în mai 2005, liderul cecen Abdul- Khalim Sadulayev a decretat formarea unui Front al Caucazului în rândul credincioșilor islamici, împotriva Rusiei. Scopul a fost de a spori consolidarea poziției Caucazului de Nord, din toate punctele de vedere. O continuare a acestei inițiative a fost proclamarea, în octombrie 2007, de către Dokku Umarov, a noului Emirat Islamic din Caucaz, care îndemna toate populațiile musulmane să i se alăture. Această acțiune a întărit poziția mișcărilor musulmane radicale, slăbind imaginea conducerii Rusiei și a capabilității acesteia de a rezolva criza din Caucaz, atât în fața opiniei publice cât și în fața organizațiilor internaționale.

O soluție ar fii creearea unor politici integraționiste pe piața muncii a tinerilor, care în momentul de față, din cauze economice, sau chiar confesionale, tind să se afilize acestor grupări care le arată o cale, un scop, o țintă.

Concluzii

Bibliografie

Cărți:

Barna, Radu Cristian, Regiuni în State Federale, Ed. Fundația pentru Studii Europene, Cluj- Napoca, 2012.

Briely, J.L, The Law of Nations: An Introduction to the International Law of Peace, Ed. Oxford University Press, New York, 1936.

Cloșca Ionel (coord.), Dicționar de drept Internațional Public, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Coene, Frederik, The Caucasus- An introduction, Ed. Routledge, New York, 2010.

Compajen, Francoise, László Marácz, Lia Versteegh, Exploring the Caucasus in the 21st Century, Ed, Pallas Publication, Amsterdam 2010.

Cornell, Svante E., Small Nations and Great Powers, Ed. Routledge Curzon, New York, Londra, 2001, pp. 244- 246.

Esman ,Milton J. Ethnic Politics, Ed. Cornell University Press, New York, 1994.

Evangelista, Matthew, The Chechen Wars, Ed. Brookings Institution Press, Washington, 2002.

Fowkes, Ben Ethnicity and Ethnic Conflict in the Post- Communist World, ed.Palgrave, New York, 2002.

Gorenburg, Dmitry P., Minority Ethnic Mobilization in the Russian Federation, în cadrul Center for Strategic Studies of the CAN Corporation ,Ed. Cambridge University Press, New York, 2003.

Hagen, Schulze, Stat și națiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans Neumann, Iași, Editura Polirom, 2003.

Hale, Henry, The Foundations of Ethnic Politics, ed.Cambridge University Press, New York, 2008.

Hirsch, Francine, Empire of Nations: Ethnographic Knowledge and the Making of the Soviet Union, Ed. Cornell University Press, Ithaca, New York, 2005.

Kahn, Jeffrey, Fededarlism, Democratization, and Rule of Law in Russia, Ed. Oxford University Press, New York, 2002.

Makarov Dmitrii și Rafik Mukhametshin, “Official and Unofficial Islam”, în Hilary Pilkington, Galina Yemelianova (eds.), Islam in Post Soviet Russia: Public and Private Faces, Ed. Routledge Curzon, Londra, 2003.

Marshal, Alex, The Caucasus under the Soviet Rule, Ed. Routledge, New York, Londra, 2010.

Raymond C.Taras; Rajat Ganguly, Understanding Ethnic Conflict. The International Dimension, ediția a 3-a, Longman: New York, San Francisco, Boston, London, 2008.

Smith, S. Anthony, The Russian Revolution: A Very Short Introduction, Ed. Oxford University Press, New York, 2002.

Sakwa, Richard, “Political Leadership”, în Stephen K. Wegren, Dale R. Herspring (eds.), After Putin`s Russia, Ed. Rowman and Littledfield Publisher, Lanham, pp.28-31.

Articole:

Gârlan, Mictat, “Ethnicity and Interethnicity. Methods of Approaching”, în International Lumen Conference, Vol. 3, Section: Social Sciences, Iași, 2011.

Jenkinson, C. Brett, Tactical Observations from the Grozny Combat Experience, Ed. Fort Leavenworth, New York, 1989.

Melvin, Neil J., Building Stability in North Caucasus, Policy paper nr. 16, Stockholm International Peace Research Institute, mai 2007.â

Moldovan, Radu, „Aspecte grostrategice în spațiul caucazian”, în Revista Geopolitica, Anul III, nr. 11, București: Top Form, 2005.

Pericle, Florian, Globalizarea și influența sa asupra Securității Internaționale, în Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice, Secțiunea: Securitate și Apărare, București, 17-18 aprilie 2008, Ed. Universității Naționale de Apărare „CAROL I”.

Rădulescu, Bogdan G., „Petrolul- cauză a conflictului ruso-cecen ”, în Catalogul Generația 2000 al Centrului de Analiză Politică și Relații Internaționale , București, 2000.

Shulman, Stephen, Challenging the Civic/Ethnic and West/East Dichotomies in the study of Nationalism, în Comparative Political Studies, Volumul 35, Nr. 5, iunie 2002.

Smirnov, Andrei, “Kremlin Plan to merge Adygeya meets unexpected obstacle”, în Euroasia Daily Monitor, 6 aprilie 2006.

Cristoph, Zürcher, The Post Soviet Wars- Rebellion, Ethnic Conflict, and Nationhood in the Caucasus, New York, Londra: Editura New York University Press, 2007.

Surse online:

***On Freedom of Conscience and Religious Associations, octombrie 1997, [ http://original.religlaw.org/template.php?id=72], accesat la data de 24 mai 2015.

***Charter of the United Nations and Statute of the International Court of Justice, Capitolul: Scopuri și Principii,[ http://www.un.org/en/documents/charter/index.shtml ], accesat la data de 22 aprilie 2015.

*** “Mahkamah Syriah”, în Caucasian Knot, Secțiunea Encyclopedia, 31 august 2003, [http://eng.kavkaz-uzel.ru/articles/803/], accesat la data de 14 mai 2015.

*** Ingushetia profile, 12 martie 2015, [http://www.bbc.com/news/world-europe-20615790 ], accesat la data de 20 mai 2015.

***Commentators See Ingushetia as a “Failed State” Where an Uprising Could Occur, 6 septembrie 2007, [http://www.jamestown.org/programs/tm/single/?tx_ttnews%5Btt_news%5D=4385&tx_ttnews%5BbackPid%5D=239&no_cache=1#.VYGMCPmqqko ], accesat la data de 20 mai 2015.

***Ingush president regains consciousness after attack, 3 iulie 2009, [http://www.globalsecurity.org/military/library/news/2009/07/mil-090703-rianovosti05.htm], accesat la data de 20 mai 2015.

***Ingushetia profile – Leaders: President: Yunus-Bek Yevkurov, BBC News, 12 martie 2015, [http://www.bbc.com/news/world-europe-20615793], accesat la data de 22 mai 2015.

*** Ingushetia-The peaceful exception: A new president has worked wonders, The Economist, 7 aprilie 2011, [http://www.economist.com/node/18527530?zid=307&ah=5e80419d1bc9821ebe173f4f0f060a07], accesat la data de 26 mai 2015.

Alexe, Dan, O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar , 6 decembrie 2014, [https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/], accesat la data de 14 mai 2015.

Butnaru, Bogdan, „Tendințe ale conflictului ruso-cecen”, în cadrul Academiei Naționale de Informații, București, 2010, [http://xa.yimg.com/kq/groups/31980993/815775143/name/conflictu+ruso+-+cecen.docx ], accesat la data de 20 martie 2015.

Declarația ONU cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale etnice, religioase și lingvistice, [ http://www.dri.gov.ro/declaratie-onu-cu-privire-la-drepturile-persoanelor-apartinand-minoritatilor-nationale-etnice-religioase-si-lingvistice/ ], accesat la data de 22 aprilie 2015.

Fuller, Liz, “Moscow`s ostrich policy in North Caucasus”, 11 august 1997 în REF/RL la 10 iunie 2015, [ http://www.rferl.org/content/article/1086058.html ], accesat la data de 13 iunie 2015.

Gupta, Rashi Shailesh, “Recognition of Insurgent and Belligerent Organisations in International Law”, în Social Science Research Network, 23 aprilie 2014, p.1, [http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2457749 ], accesat la data de 10 aprilie 2015.

Gee, Alison, Ingush elders recall the horror of deportation, 25 februarie 2015, [http://www.bbc.com/news/magazine-26271733 ], accesat la data de 15 mai 2015.

Buzard, Kristy, Benjamin A.T.Graham, “Unrecognized States: A Theory of Self-Determination and Foreign Influence”, în Social Science Research Network, 28 august 2014, pp.14 [http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2491944], accesat la data de 24 aprilie 2015.

Ludwig Von Mises, The Right to Self-Determination (1927, 1944) în Foundation for Economic Education, 13 decembrie 2013, [ http://fee.org/freeman/detail/the-right-to-self-determination-1927-1944#axzz2uVjaiICv ], accesat la data de 6 aprilie 2015.

Iordachescu, Ionuț, „Tensiuni între Rusia și Cecenia”, în DC News, 23 aprilie 2015, [http://www.dcnews.ro/tensiuni-intre-rusia-i-cecenia-ramzan-kadirov-a-ordonat-uciderea-solda-ilor-ru-i-afla-i-fara-autoriza-ie-in-cecenia_473933.html#sthash.fa5vwMGV.dpuf], accesat la data de 26 mai 2015.

Spencer, Robert, “Chechnya: 800,000 Muslims protest Muhammad cartoons; protests also in Iran, Pakistan, Ingushetia, elsewhere”, Jihad Watch, 20 ianuarie 2015,[http://www.jihadwatch.org/2015/01/chechnya-800000-muslims-protest-muhammad-cartoons-protests-also-in-iran-pakistan-ingushetia-elsewhere], accesat la data de 22 mai 2015.

Srebrnik, Henry, Civic and Ethnic Nationalism în The Journal Pioneer [http://www.journalpioneer.com/Opinion/Columns/2011-12-28/article-2849291/Civic-and-ethnic-nationalism/1], 28 decembrie 2011, accesat la data de 20 aprilie 2015.

Parfitt, Tom, “A Fear of Three Letters”, în The Pulitzer Center, 8 martie 2011, [http://pulitzercenter.org/articles/north-caucasus-violence-ingushetia-russian-federal-security-service], accesat la data de 20 mai 2015.

Popescu, Ciprian, „Federația Rusă – scena sângeroasă a jihadului cecen” în Revista Forțelor Terestre, Anul III, nr. 2(10), mai 2011, pp. 161-163. [http://www.bg15mc.ro/RFT/BTM_2011-2.pdf ], accesat la data de 24 mai 2015.

Preston, Jennifer; Stack, Liam, April 22 Updates in the Aftermath of the Boston Marathon Bombing, 22 aprilie 2011, [http://thelede.blogs.nytimes.com/2013/04/22/updates-in-the-aftermath-of-the-boston-marathon-bombing/?hp&_r=0#their-stories-the-people-who-were-at-the-finish-line], accesat la data de 24 mai 2015.

Recomandările de la Lund cu Privire la Participarea Efectivă a Minorităților Naționale La Viața Publică, Notă explicativă, septembrie 1999, pp. 1, [ http://www.osce.org/ro/hcnm/32251?download=true ], accesat la data de 17 aprilie 2015.

Vatchagaev, Mairbek, “Oil in Chechnya: A brief History”, în North Caucasus Analysis, Vol. 9, nr. 15, 17 aprilie 2008, [http://www.jamestown.org/single/?tx_ttnews%5Btt_news%5D=4870#.VYGHyfmqqko], accesat la data de 14 mai 2015.