Conceptul de Vecinatate

În oraș viața socială se desfășoară în cadrul unor comunități umane. Astfel, comunitatea, devine odată cu folosirea sa adjectivală frecventă (asistență medicală comunitară, dezvoltare comunitară, educație comunitară etc.) mijlocul cu ajutorul căruia sunt descrise anumite seturi de valori, ale existenței sociale și a comportamentelor întregii sume de indivizi rezidenți în mediul urban. Simultan, comunitatea este și mediatorul dintre stat și societatea civilă, mijlocul de a descrie procesele și fenomenele într-un mod normativ, având ca scop legitimarea acestora în cadrul deciziei politice. Cercetarea socială s-a concentrat în cadrul sociologiei urbane asupra cadrului menționat mai sus, care este comunitatea umană, fiind considerată reacția firească sau nu, la modul cum e perceput orașul astăzi. În cadrul orașului. Termenul de comunitate umană este asociat cu termenul de vecinătate de locuire. Aceasta din urmă este considerată unul dintre elementele fundamentale ale vieții urbane, un oraș considerându-se într-un proces de dezvoltare, creștere prin adiționare de comunități umane. Studiul comunității locale urbane, poate evidenția stiluri de viță metropolitană, problemele acesteia și modalitățile de intervenție în vederea rezolvării acestor probleme. Prin dezvoltarea comunităților umane putem ameliora disfuncționalitățile datorate mediului construit, se poate astfel diminua sau chiar elimina aglomerarea urbană.

Diferite poziții asupra semnificației conceptului de vecinătate urbană

Vecinătatea este considerată o relație de apropiere între un număr de elemente aflate într-un cadru dat. Aceasta poate reprezenta și o relație socială manifestată între două sau mai multe persoane, aflate intr-o anumită proximitate spațială. Persoanele care se găsesc într-o relație de vecinătate pot adopta diferite comportamente, fie ele de cooperare, conflict sau evitare. Totuși, este dificil de aprofundat acest subiect de către cercetătorul din științele sociale tocmai datorită variației conceptului de vecinătate. Pe de o parte, termenul privit ca unitate de teritoriu, ne arată că nu există corespondență între el și comportamentul uman. Pe de altă parte, vecinătatea privită ca relație socială, ne arată ca în majoritatea cazurilor nu se sincronizează cu geografia.

Caracteristicile vecinătății urbane

Vecinătatea urbană este considerată un grup local, aflat în interiuorul unui oraș.

Vecinãtatea urbanã este definită ca un grup local, dar în interiorul orașului. Dorel Abraham, în cadrul cursului de Sociologie urbană, susținut la Universitatea din București, evidenția patru caracteristici specifice ale vecinătății urbane:

Vecinătatea este o unitate ecologică, adicã un grup local ce are capacitatea de a-și satisface nevoile într-un mod relativ autonom.

Prin trăsătura enunțată mai sus, se face referire la existența în oraș a unui grup de indivizi, concentrați într-un spațiu, care merg la medic, la biserică, care fac cumpărături și care petrec timpul împreună, în mare parte în zona în care locuiesc. De asemenea sunt importante de menționat și o parte dintre preocupările școlii de la Chicago. Aceasta punea accent pe reconstrucția societății trebuie să fie în primul rând o reconstrucție morală a mentalului colectiv. În esență aceasta căuta un model al spațiului urban, lipsit de disfuncționalități.

Vecinãtatea urbanã presupune angajare simbolicã, considerarea avantajelor ºi dezavantajelor spaþiului, identificarea indivizilor cu zona respectivã.

Vecinătatea urbană este o arie naturală, care desemnează un grup local, definit de omogenitate în funcție de venit, etnie, rasă, etc.

Vecinătatea urbană este un spațiu cu interacțiune socială puternică.

Vecinătatea urbană presupune angajare simbolică, identificarea avantajelor și dezavantajelor și a indivizilor dintr-o zonă bine definită.

Tipuri de vecinătăți în mediul urban.

După Terence Lee (Lee, 1970,117), vecinătățile din mediul urban se împart în trei categorii:

vecinătatea cunoștinței sociale

vecinătatea omogenă

vecinătatea-unitate

a) Vecinătatea cunoștinței sociale

Acest tip de vecinătate este delimitat de interacțiunea socială și înțelegerea termenului este determinată în mare măsură de raporturile distictive dintre a cunoaște, a fi familiarizat cu oamenii, a-i știi, a fi prieten cu ei. Acest tip de comunitate acoperă un spațiu limitat, mic, fiind formată doar din case și inevitabil din spații comerciale. În acest fel se crează o zonă a cunoștințelor fără a se încuraja totuși interacțiunile. Mulți dintre membrii acestei vecinătăți se dedică aproape exclusiv vieții de familie, neamestecându-se foarte mult cu ceilalți, prioritară fiind aici dorința de a evita conflictele. Se dezvoltă o serie de prietenii, însă, sursa de sprijin și securitate este reprezentată de rude. Vecinătatea de acest tip este caracterizată de o mobilitate rezidențială ridicată, caracteristică zonelor în care stilurile de viață sunt variate.

b) Vecinătatea omogenă.

Acest tip de vecinătate este ușor de identificat după caracteristica sa principală: omogenitatea. Aceasta este identificabilă ca principiu atunci cănd membrii comunității se identifică cu ceilalți: oameni ca noi, oameni care trăiesc în case ca ale noastre, genul nostru de oameni, etc. Nici în acest caz interacțiunea nu este foarte accentuată, iar existența în cadrul acestei vecinătăți este asociată cu diferitele grupuri rasiale, etnice și de clasă socială. Atunci când trăsăturile vecinătății omogene sunt duse la extrem, atunci când acestea sunt mult prea evidente, atunci vorbim de ghetouri, spațiul urban fiind divizat în segmente teritoriale speciale.

c) Vecinătatea-unitate

De aceasta dată spațiul fizic ocupat de acest tip de vecinătate este mult mai mare decât în cazul celorlalte două mai sus menționate. Și în ceea ce privește activitățile garantate de locuirea într-o astfel de vecinătate lucrurile stau diferit, fiind vorba de un nivel mult mai echilibrat al serviciilor, fie ca vorbim despre magazine, biserici, școli, cluburi etc. Prieteniile sunt împrăștiate pe o arie mult mai largă, nefiind generate în mod automat de străzile imediat adiacente. În cadrul acestui tip de vecinătate vorbim de eterogenitate atât în compoziția populației cât și în ceea ce privește casele în care membrii vecinătății locuiesc.

Funcții ale vecinătățiilor urbane

Fiecare vecinătate este caraterizată de un mixt de valori generate în timp prin evoluția respectivei vecinătăți. Fie că vorbim despre structura ei fizică, fie despre relațiile din interiorul comunității, sau din exteriorul ei, pot fi identificate șase factori care constituie baza și totodată conturează comunitatea de tip vecinătate urbană:

1. Activitatea cotidiană: Este foarte important ca locul în care ne desfășurăm activitatea de zi cu zi să ne satisfacă nevoile. De aici ne procurăm alimente și alte bunuri esențiale, aici avem acces la educație, acees la îngrijirea sănătății sau a vieții spirituale, aici se joacă copii noștrii pe care trebuie sa-i supraveghem. De asemenea pentru mulți dintre oameni, vecinătatea cuprinde locul de muncă, sau locul în care se dorește eliberarea de acesta. Mare parte dintre necesitățile și câștigurile oamenilor se găsesc în vecinătate, astfel aceasta este unul dintre elementele cheie după care se învărte activitatea umană.

2. Rețeaua de susținere informală.

Locul de rezidență asigură de multe ori produsele și serviciile de susținere pentru grupurile de indivizi din spațiul respectiv. Avem aici exemplul baby-sitting-ului în casele vecinilor sau al prietenilor, îngrijirea respectivelor locuințe cât timp proprietarii sunt plecați etc. La nivel de vecinătate putem vorbi și despre schimburi reale de bunuri, sau împrumuturi reciproce. Astfel de caracteristici ale vecinătății generează interacțiune și îi determină pe membrii comunității să interacționeze.

3. Securitate și încredere

Vecinătatea este foarte importantă pentru individ, deoarece oferă sentimentul de securitate fizică dar și psihică. Acest lucru se datorea mediului asociat cu familia caracteristic vieții într-o astfel de comunitate. Peste tot în cadrul vecinătății există spectatori, fie prieteni, fie dușmani, dar și instituții și indivizi care cer fie dependență, fie atașament. De asemenea specificitatea comunitații, culoarea pielii, argoul, îmbrăcămintea, pot reprezenta criterii de categorizare a a membrilor sau a non-membrilor vecinătății, acest aspect fiind generator de securitate și încredere.

4. Identitate

Oricare fel de vecinătate este importantă pentru individ, fiind cu certitudine o importantă sursă de identitate. Aceasta realizează la nivel de comunitate atât delimitări spațiale cât și delimitări sociale. Intervine aici și puterea simbolică a comunității, printr-o întreagă serie de norme de conviețuire, de valori etc. De asemenea se cere ca fiecare vecinătate să fie recunoscută, prin anumite trăsături proprii care o deosebesc de celelalte.

5. Aglomerația urbană

Despre acest lucru ne vorbește Logan și Molotch, (1987, 108) care spun că vecinătatea este departe de a reprezenta doar o colecție de case, fiind din punctul lor de vedere experiența împărtășită a aglomerației de avantaje complementare. Existența unui număr mare de indivizi într-un spațiu determinat, duce la apariția aglomerației, atât din punct de vedere fizic cât și din punct de vedere al necesităților fiecăruia dintre indivizi.

6. Apartenența etnică

Aceasta este de multe ori una dintre trăsăturile principale ale vecinătăților. Astfel prin aceasta se pot fi rezumate avantajele locuirii în comunitatea respectivă, fie că vorbim despre același stil de viață, aceleași nevoi, aceleași percepții și aspirații. Prin apartenență etnică un mumăr mare de indivizi este definit de o singură trăsătură, fie că vorbim despre accent sau culoarea pielii, etc. Vorbim aici despre doua feluri de a privi lucrurile, unul în care apartenența etnică clarifică pentru indivizi zona de încredere și unul în care apartenența etnică îi evidențiază pe toți aceia pe care indivizii consideră că trebuie excluși, ambele perspective marcând un fel sau altul de a folosi orașul.

5.

Agresivitatea umană și controlul social. O perspectivă sicioantropologică

În mod cert, agresitivitatea este unul dintre cele mai dezbătute subiecte în ziua de azi, indiferent de ce sfere vorbim. În cele ce urmează, voi analiza subiectul din punct de vedere teoretic și interpretativ, punănd accentul pe diferite dimensiuni ale fenomenului. Analiza se va concentra pe românul contemporan, fie că vorbim despre acesta ca actor agresiv, fie ca mare consumator de agresivitate. Despre conduitele agresive aflam din multiple sfere precum, instituțiile școlare, competițiile sportive, comportamentul stradal. Toate aceste atitudini și comportamente sunt generate de vizionarea anumitor emisiuni TV, jocuri cu conținut violent sau chiar producții cinematografice agresive.

Despre normalitatea agresivității

Stabilirea unui nivel acceptabil de agresivitate poate fi extrem de benefcă, contribuind hotărâtor la înțelegerea termenului. Ne este clar astazi că dacă nu am fii bolnavi, nu am știi ce este sănătatea, dacă nu am fii triști, nu am știi când suntem fericiți, sau dacă nu am cunoaște întunericul nu am știi ce e lumina, tot astfel fără rău nu am știi ce e binele. În felul acesta agresivitatea umană este un rău în plus în multitudinea existentă în lume. În felul acesta am ajuns la concluzia conform căreia este posibil ca agresivitatea să fie ceva natural, ceva normal pentru om și implicit pentru societate. Aici intervin două cercetări interesante din punct de vedere etologic-antropologic și sociologic, care ilustrează într-o măsură mai mare mai mică cele spuse mai sus. În primul rând este vorba despre cercetările realizate de Konrad Lorentz și în al doilea rând despre teoriile privind crima, realizate de sociologul francez Emile Durkheim. În primul caz, Konrad Lorentz analizează comportamentul animalelor și prin cercetările sale demonstrează o ce-a mai mare parte a comportamentelor acestora nu sunt învățate, ci înnăscute. Se pare că instinctul determină anumite reacții în lumea animalelor, inclusiv manifestările agresive. În aceeași manieră stau lucrurile și în cazul oamenilor. Cu toate acestea, omul este guvernat și de factorul cultural, comportamentul uman fiind rezultatul intersecției dintre sistemul cultural pe de o parte și sistemul biologic pe de altă parte. Deși omul are încorporat un potențial înnăscut încă de la naștere, acesta este modelat și adaptat culrural. Este important de precizat faptul că studii etologice identifică comportamente agresive în situații identice. În continuare o să enumăr și o sa prezint pe scurt câteva dintre acestea:

însușirea unor părți dintr-un spațiu poate să conducă la apariția unor manifestări agresive (razboiul care are ca obiectiv principal apararea unor teritorii sau cucerirea altora noi, copii care plăng și se agită cand le este ocupat spațiul, disputele milenare ale diferitor civilizații asupra teritoriului). În fiecare om există tendința de a alege un loc care să devină propriu lui, iar cand acest spațiu este invadat, apare instictul care ne spune că trebuie să-l protejăm, să-l recuperăm.

însușirea obiectelor de asemenea duce la apariția unor atitudini agresive. În primă fază deși îmbrăcat în haina copilăriei, acest comportament este ușor de observat la copii, mai exact în dorința acestora de a deține monopolul asupra unuia sau mai multor obiecte. Odată cu dobăndirea unei vârste comportamentul nu dispare, ci este însușit sub alte forme, precum dorința oamenilor de a achiziționa obiecte fără valoare și de multe ori inutile, act prin care posesorul se încarcă cu un sentiment de securitate și chiar putere.

competiția în diferitele ei forme, fie că vorbim de atenția superiorilor, familiei, a profesorilor sau obținerea favorurilor anumitei persoane etc; generează în multe situații conflicte. Sunt sugestive în acest sens duelurile medievale ale cavalerilor care aveau drept scop cucerirea unei femei, dueluri care nu au dispărut, ci doar s-au transformat din confruntări fizice în competiții verbale și non-verbale.

protecția partenerului social, copil, familie, rude, sau grup de apartenență demonstrează existența unui motiv înnăscut. Multe dintre actele agresive ale oamenilor sunt explicate ca forme de ajutor pentru un prieten, un coleg, o rudă etc.

aspirația ierarhică camuflează competiția, care se poate manifesta fie prin utilizarea forței, fie prin utilizarea simbolurilor de recunoaștere. Astfel de simboluri pot fi reprezentate de decorațiuni, deținerea de obiecte prețioase sau stil vestimentar etc. În acest caz calitatea nu este importantă ci valoarea materială a bunurilor.

împrejurările explorative care sunt folosite de nenumărate ori atât de individ cât și de societate. Avem aici exemplul individului, mai exact al copilului care își testează părinții sau profesorii folosindu-se de atitudini agresive. De cealaltă parte la nivel social, individul perceput ca agresor își măsoară prin comportamentul său, inferioritatea sau superioritatea.

ostilitatea pedagogică punctează acele împrejurări în care nerespectarea regulilor este pedepsită. Prin aceasta se formează comportamente și aptitudini în raport cu cerințele. Întâlnim aici exemple precum ritualurile de inițiere ale primitivilor, perioada de ucenicie sau stagiul militar etc. Agresivitatea este prezentă pretutindeni în aceste exeple, dar este privită diferit de cele două părți, pe de o parte se află inițiații care văd agresivitatea necesară procesului și pe de altă parte candidații care văd agresivitatea ca pe ceva tainic, uneori sacru, fapt care-i determină să accepte diferitele nivele de agresivitate. Astăzi este mai puțin prezentă semnificația agresivității educative ca formă de spiritualitate sau de sacru, ci este percepută mai mult din perspectivă juridică.

După cum se poate observa în toate exemplele prezentate mai sus, indiferent de spațiul sau timpul pe care îl luăm în considerare, sunt situații exacte care pot duce la apariția comportamentelor agresive, lucru care nu ar fi real în lipsa unui potențial agresiv înnăscut.

În cel de-al doilea caz, este bine de remarcat încercarea sociologilor de a transfera agresivitatea din zona individual-biologică, în zona spațiului social. Această perspectivă este interesant prezentată așa cum am spus și mai sus de către sociologul francez Emile Durkheim. În încercarea sa de a defini socialul, folosindu-se de modelul organizațional, acesta a ajuns la concluzia conform căreia crima este unul din fenomenele normale și chiar necesare. Astfel se poate afirma că din punct de vedere sociologic, implicit agresivitatea este unul din fenomenele normale și necesare existente la nivelul societății. Acesta vede boala ca pe un lucru benefic, nu dăunător. Astfel, spune el, putem defini starea de sănătate, ne putem stabili un stil de viață sănătos și din când în când cu ajutorul ei corpul uman își generează anticorpi. Toate acestea sunt benefice, nu daunătoare, la fel cum si agresivitatea poate fi pozitivă, nu neapărat negativă. Cu ajutorul acesteia putem să generăm mecanisme de reglaj social, multe dintre comportamentele menționate mai sus, identificate de Konrad Lorentz, nu ar exista în lipsa agresivității, lucru deloc benefic pentru societate. Sociologul francez, spune că indiferent de formele agresivității, aceasta poate duce la apariția dinamicii sociale, a evoluției societății, la îmbunătățirea controlului social sau sporirea solidarității sociale, poate genera inovație și chiar să dezvolte creativitatea. Precum spunea Durkheim despre crimă și agresivitatea poate fi considerată nu doar normală ci și necesară pentru existența socială. Deși am ajuns la a accepta agresivitatea umană ca fenomen la nivelul socialului, problema următoare nu mai este reprezentată de simpla ei prezență, ci de intensitatea și extinderea acesteia.

Agresivitatea contemporană – expresie a unui decalaj între cultură și civilizație.