Conceptul de Dictator

CAPITOLUL 1

DICTATORUL SIMBOL

Dictatorul este acel conducător de stat care deține întreaga putere, își exercită autoritatea, fără limită în timp, asupra tuturor cetățenilor și a tuturor sectoarelor vieții publice și chiar a celei personale, impune o idelogie unică și folosește teroarea împotriva oricărei forme de opoziție.

Conceptul de dictator există din antichitate. În timpul republicii romane, în situații extraordinare (criză economică, agitații ale plebeilor, război), exista un magistrat care deținea imperium-ul, adică era învestit cu puteri absolute (conducerea militară și puterea juridică) pentru o perioadă de șase luni. Așadar, vorbim despre o magistratură extraordinară care se instituia în momente excepționale. Caracterul temporar al magistraturii este modificat total în secolul I î.Hr., în urma acțiunilor lui Cezar, care instituie „dictatura perpetuă”. Conceptul revine în secolul XX, concretizat în cele trei regimuri îngrozitoare, stalinismul, fascismul și nazismul. Dar între aceste două momente autoritarismul a existat, s-a manifestat sub diferite forme.

De-a lungul secolelor XIX – XX spațiul latino-american poate fi caracterizat drept „continentul cazărmilor și al comandanților”. Aici exista o veche tradiție a răsturnării neconsituționale a puterii legitime a statutului, o preluare a puterii prin violență. Autoritarismul, sub toate formele lui, face parte din ethosul latino-american, este o trăsătură genetică ce caracterizează fenotipul Americii Latine: această trăsătură se traduce în înclinația ori apetența culturală irepresibilă pentru raporturile social-politice pe verticală, ce implică relații de tipul dominație-subordonare. Imaginea eroului ca figură autoritară a însoțit națiunile latino-americane în îndelungatul proces de construcție identitară. Specialiștii sunt de părere că această aplecare a Americii Latine spre formele de conducere opresive își are originea în întâlnirea dintre populațiile precolumbiene și conchistadorii spanioli, întâlnire ce a determinat, în primul rând, o identitate culturală unică. Astfel, plecând de la mitul cuceritorului, al civilizatorului deschizător de drumuri, se ajunge la figura conducătorului carismatic, a bărbatului providențial, șef înăscut, forță a naturii, erou mai presus de toți și de toate, care trece peste tot ce îi stă în cale pentru a-și îndeplini misiunea istorică.

Această realitate istorică s-a reflectat cu generozitate și în literatura născută pe acest continent. Romanul despre dictator și dictatură a fost o temă constantă a literaturii latino-americane, încă de la originile sale. E de înțeles, spune Gabriel García Márquez, căci dictatorul este singurul personaj mitologic pe care l-a produs America Latină, iar ciclul său istoric este departe de a se fi încheiat.

Tradiția romanului despre dictatură și despre dictator începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea și se continuă în secolul al XX-lea, cu momentul de apogeu în anii `70. Personajul dictatorial de factură romantică, specific secolului al XIX-lea, este unul concret, ușor identificabil, inspirat din galeria tiranilor de pe continent. În aceste romane, dictatorul se află în planul doi, iar imaginea sa este realizată, mai degrabă, prin intermediul celorlalte personaje, a situațiilor înfățișate. Dictatorul modernist, de secol XX, este un amalgam, un personaj sintetic, ce nu poate fi plasat concret în spațiu și timp. Atemporalitatea este intenționată și are drept scop sublinierea ideii că istoria se repetă, dictatorii și regimurile lor sunt mereu aceleași de-a lungul istoriei, diferă doar decorurile.

Amalia lui José Mármol, Domnul Președinte al lui Miguel Ángel Asturias, Toamna patriarhului și Funeraliile Mamei Mari ale lui Gabriel García Márquez, Recursul la metodă al lui Alejo Carpentier, Eu, Supremul al lui Augusto Roa Bastos, Sărbătoarea Țapului a lui Mario Vargas Llosa, toate aceste romane istorisesc o singură poveste, continuă, strălucită și repetată la infinit a dictatorilor. Din ele se poate desprinde figura arhetipală a dictatorului latino-american. Sursele lor de inspirație au fost reprezentate de lideri absoluți precum Juan Manuel de Rosas (Argentina), Estrada Cabrera (Guatemala), Perez Jimenez, Juan Vincente Gomez, Guzman Blanco și Cipriano Castro (Venezuela), Gerardo Machado (Cuba), Porfirio Diaz (Mexic), Jose Gaspar Rodriguez de Francia (Paraguay), Rafael Leónidas Trujillo Molina (Republica Dominicană). Aceste romane sunt documente în adevăratul sens al cuvântului, îndepărtează măștile de pe fața dictatorilor, ne înfățișează mecanismele puterii absolute, denunță abuzurile și nedreptățile, sunt mărturii autentice ale unor experiențe istorice.

1.1. PORTRETUL FIZIC AL DICTATORULUI

Înfățișarea fizică a dictatorului se află în concordanță cu spiritul său, cu trăsăturile sale morale. Vestimentația este anostă, în culori terne. Când iese în public este îngrijit, atent cu imaginea lui, vrea să transmită forță și prin intermediul unor astfel de mijloace.

Patriarhul, din Toamna patriarhului, și președintele, din Domnul Președinte, sunt prezentați ca doi oameni în vârstă, aflați la capătul drumului. Trupurile par că nu-i mai ajută. „Ochii pustiiți, buzele vlăguite, mâna istovită așezată pe piept, glasul de străbunic”, „buzele de liliac, ochii muți, pielea fără păr, cu pete ca niște bulgări de pământ amestecați cu fiere, uriașii pantofi de mort, gândirea invizibilă, puterea ascunsă, bătrânul cel mai în vârstă de pe lume, cel mai temut, cel mai dușmănit din toată țara și față de care nu exista nici un fel de milă”. Personajul lui Miguel Ángel Asturias pare a purta doliu și în înfățișare, nu doar în vestimentație. „Sub mustățile-i cărunte, lăsate la colțurile buzelor, își ascundea gingiile fără dinți; pielea îi atârna pe obraji și avea pleoapele ciupite.”

La celălalt pol se află Rafael Trujillo, din Sărbătoarea Țapului, Primul Magistrat, din Recursul la metodă, Juan Manuel de Rosas, din Amalia și Dictatorul Suprem, din Eu, Supremul. Ei reușesc să transmită putere, să intimideze, să răspândească teamă prin aspectul fizic și ținuta impecabilă. Pe unii îi ajută și datele genetice. Rosas este prezentat ca „un om solid, de vreo patruzeci și opt de ani, cu obrajii cărnoși și înroșiți, buzele strânse, fruntea înaltă însă îngustă, ochii mici și umbriți de pleoape, având, cu totul, un aer mai degrabă plăcut, însă izbitor la vedere.” Supremul impresionează cu ochii negri foarte pătrunzători care „te țintuiau cu o hotărâre neclintită. Părul negru ca pana corbului, pieptănat pe spate, descoperea o frunte mândră și îi dădea un aspect demn și impresionant, amestec de cruzime și bunătate; un aer care atrăgea atenția și impunea respect.”

Vestimentația lor este sobră și poartă însemne ale puterii pe care o dețin. Costumele militare sunt impecabile, simbol al opulenței dictatorului, cu nasturi de aur sau epoleți auriți, așa cum sunt cele ale lui Trujillo. Pe ele sunt purtate întotdeauna medaliile și decorațiile pe care tiranul și le conferă pentru diverse merite, aproape întotdeauna închipuite. Rezultatul este unul copleșitor. „Înfășurat în mantia neagră cu căptușeală stacojie, aruncând flăcări din ochi și cu silueta profilată pe cerul înnorat, avea o înfățișare de Arhanghel răzbunător; glasul lui a răsunat mai puternic decât sunetul trompetei.”

Nu întodeauna înfățișarea este un instrument auxiliar al consolidării puterii, ci, dimpotrivă, poate să fie un obstacol în înfăptuirea acestui obiectiv. Rafael Trujillo are un complex legat de culoarea pielii sale care îi dezvăluie originea pe care o disprețuiește. Drept pentru care obișnuia să mascheze tenul tuciuriu, moștenit pe linie maternă, sub un strat de pudră. Dorința de a-și ascunde obârșia este, cel mai probabil, și motivul pentru care în 1937, declanșează prigoana împotriva negrilor haitieni din regiunea de graniță.

1.2. EDUCAȚIA DICTATORULUI

În ceea ce privește educația dictatorilor, se regăsesc două situații. Unii dintre ei sunt inculți, ingnoranți și chiar de-a dreptul analfabeți, dacă ne gândim la patriarh. Despre acesta aflăm că scrisul și cititul i-au fost străine până la o vârstă înaintată și că se achita de obligațiile profesionale „punând degetul”, în loc de semnătură. Sosiei sale, Patricio Aragonés, îi este dată să bea terebentină, ca să uite să scrie și să citească și, astfel, să fie dublul său perfect și în această privință. De-abia după întâlnirea cu Leticia Nazareno, cea care îi va deveni soție, pătrunde în tainele abecedarului, grație eforturilor susținute ale acesteia. Alții sunt manierați, rafinați, atenți la felul în care vorbesc și se comportă în public. Au o formație solidă, posedând cunoștințe (relativ) vaste în diferite domenii, sunt culți, iubitori de carte, de artă și de muzică bună. Lecturile Primului Magistrat sau ale Supremului sunt relevante în acest sens: Solon, Rousseau, Raynal, Montesquieu, Rollin, Voltaire, Condorcet, Diderot, Julius Caesar, Machiavelli etc. Ambii posedă biblioteci impresionante, cu sute sau mii de volume. Devorează tratate de filosofie, drept, istorie sau tactică militară, deși uneori sunt depășiți de conținut. Sunt plurilingvi sau cel puțin se străduiesc și în această direcție. Supremul „(…) s-a apucat să învețe englezește cu asociatul său Robertson, pentru a profita de cărțile bune pe care le-a primit de la Londra și Buenos Aires (…)”. Cu toate acestea, eforturile făcute de dictatori nu pot acoperi total adevărata lor natură, originea și caracterul lor. Sunt personaje duale. Trujillo poate să aibă pretenții de erudiție și competență deosebită, dar, în același timp, „putea să fie îngrozitor de vulgar și să repete cumplitele sudălmi din tinerețea lui.” Dacă situația o cere poate afișa o atitudine condescendentă, cordialitate și afecțiune față de interlocutori pe care îi disprețuiește. În realitate, dictatorii sunt neloaiali, falși, imorali, demagogi, cameleoni sociali. Dictatorii au opinii solide despre calitățile pe care trebuie să le aibă un lider. Acesta „trebuie să se folosească de tot ce este favorabil cauzei sale (…) să fie flexibil, niciodată încăpățânat, chiar dacă e nevoie să renunțe, într-un anumit moment, la dorințe foarte personale, ca să-și păstreze puterea.”

Dincolo de masca pe care liderii absoluți o poartă cu grijă se pot afla și vicii ascunse. Primul Magistrat este dependent de alcool. Deși dorește să lase impresia unui om cumpătat, are o înclinație deosebită pentru romul Santa Inés, „romul zilelor faste”. Această patimă îi este întreținută de cei doi oameni de încredere, secretarul Peralta și intendenta Elmira. Primul are grijă să refacă mereu stocul de alcool aflat la dispoziția dictatorului, camuflat într-o servietă diplomat. „Era de-ajuns ca Primul Magistrat să-și ducă degetul mare la urechea stângă, pentru ca unul dintre flacoane să apară la țanc.” Iar servitoarea este atentă să îi procure și diferite materiale necesare acoperirii consumului de alcool – apă de gură, pastile de mentă, apă de colonie. Supremul Dictator este dependent de jocurile de noroc, este afemeiat, „își petrece nopțile în chefuri interminabile. Străbate cartierele deocheate ale orașului cu șleahte de petrecăreți, cântând serenade, dansând la balurile din port.”

PROFILUL PSIHOLOGIC AL DICTATORULUI

Profilul psihologic al dictatorului este cel al psihopatului. Psihopatia este definită ca fiind o stare de dezechilibru psihologic caracterizat prin tendințe asociale fără deficit intelectual și fără afectare psihotică. Psihopații dețin o varietate largă de atribute. Simț exacerbat al propriei persoane, persuasiune, șarm supeficial, curaj, cruzime, imunitate la stres, lipsă de empatie, manipularea altora, independență, concentrare, un coeficient ridicat de inteligență. Trujillo este descris ca fiind „un ins rațional, calm, pragmatic, cu capul limpede și o amplă viziune asupra lucrurilor.” Astfel de persoane se regăsesc de cele mai multe ori în funcții de conducere, inclusiv cele politice. Dictatorii analizați se dovedesc a avea carismă și o putere de convingere de-a dreptul demonică. Același despot, „călăul dominicanilor, Bestia”, este caracterizat de unul dintre complotiști ca „maestru manipulator de naivi, proști și imbecili, acel individ viclean care profita de vanitatea, de lăcomia și prostia oamenilor”. Psihopații sunt persoane creative, au o gândire strategică și o capacitate excelentă de comunicare. Tiranii-psihopați au, așa cum se poate lesne observa din analizarea relațiilor cu cei pe care-i controlează, un al șaselea simț pentru detectarea vulnerabilității. Primul Magistrat, care are un caracter fluctuant, „ascundea o usturătoare ranchiună pe cei ce-l umiliseră și îl jigniseră (și o) agresivitate crescândă”. Astfel de indivizi s-au născut cu talentul de a fi duplicitari și au mai puține mustrări de conștiință decât majoritatea.

Un astfel de profil își are originea, după mai mulți autori, în copilăria traumatizantă. Mulți dintre cei prezentați în romane au o astfel de istorie. Cei mai mulți nu își cunosc tatăl, sau acesta este incert. De asemenea, poartă stigmatul ilegimității, pentru că mama i-a conceput în afara căsătoriei. Imaginea dominantă din viața lor a fost aceea a mamei și, erau, într-un anume fel, dintotdeauna, orfani de tată, ca în cazul patriarhului. Scopul legendei răspândite de mașina de propagandă, că mama îl zămislise singură, este și acela de a acoperi adevărul. Cu ultima suflare, mama recunoaște că nu are habar cine a fost tatăl lui Nicanor. Dictatorul Suprem al lui Roa Bastos are la dispoziție mai multe variante asupra părinților săi, pentru că în acest caz nu doar că are două date de naștere, la 10 ani diferență una de cealaltă, dar și două posibile mame și doi posibili tați. Incertitudinea domnește la cote elucubrante.

Dacă tatăl există, el este de obicei un personaj brutal, care își agresează copilul, emoțional și fizic. În Eu, Supremul relația cu tatăl prezent oficial, adevărat sau nu, se înscrie în acești parametri. Don Engracia este militar de profesie, descris de fiu foarte plastic, ca având „trăsături de țap, jumătate om, jumătate dobitoc.” Conflictele dintre cei doi sunt determinate de comportamentul imoral al tatălui, care este astfel un exemplu negativ pentru cei trei fii, Supremul, Pedro și Juan Ignacio. Don Engracia își ignoră fiul și îl umilește în fața tuturor ori de câte ori are ocazia. „Eu nu existam pentru presupusul meu tată decât ca obiect al urii, vociferărilor și pedepselor lui.”

Incapacitatea de a se apăra în copilărie în fața tatălui determină acumularea unor frustări uriașe care ies la iveală la maturitate. Sentimentele de inferioritate, vorbele și faptele care l-au umilit în prima perioadă a vieții sale sunt răzbunate la vârsta bărbăției, atunci cînd dictatorul are, în sfârșit, putere. De multe ori autoritatea părintească este experimentată ca punitivă: „Portughezul are o palmă grea, cu care e în stare să mute fălcile din loc și unui leu. Vântul stârnit de scatoalca pe care mi-a dat-o când m-a prins cu craniul în după-amiaza aceea mi-a vâjâit multă vreme în urechi și mi-a răvășit chica. Și încă una, noaptea, fiindcă nu i-am îndeplinit îndată porunca de a arunca tivga în râu.” Astfel copilul va ajunge să creadă că este „normal” ca puterea să fie folosită într-un mod represiv, negativ și punitiv. Convingerea inconștientă este că iubirea și cruzimea sunt același lucru, ceea ce duce astfel la sadism, manifestat prin agresiune vicioasă împotriva oricărei persoane sau grup definit ca fiind amenințător sau rău. Sau, în cazul unui despot, împotriva oricui îndrăznește să se opună voinței lui. Antieroul lui Roa Bastos are o tentativă de asasinat asupra tatălui său. „Mâna-gheară îl înhață zdravăn pe stăpânul tutelar. Se strânge în jurul gâtului. Îl sugrumă. Nu-i dă drumul până ce lacrimi de mânie și de neputință nu izvorăsc din ochii lui de muribund. Pot oare plânge două pustiuri? Îmi țintuiesc ochii într-ai lui, și acum pustiurile sunt patru. Portughezul cedează până la urmă. Cu penultimul horcăit: Dă-mi drumul, copile! Hai, dă-mi drumul, că mă sufoc! Aruncă tivga-n râu și ne-am împăcat! Mi-am desprins mâna ușurel, eliberându-i mărul lui Adam. Degetele mele de Cain rămăseseră crispate. Toată noaptea a trebuit să le cufund în apa aceea puturoasă, până ce s-au muiat câte puțin și au revenit la normal.” Într-un final, tatăl este omorât de un tigru. Deși fiul are posibilitatea să-i salveze viața, nu o face, lăsând animalul junglei să-și dovedească superioritatea în fața omului. Nu este încercat de nici o remușcare pentru această alegere. Se simte eliberat de moartea tatălui, așa cum, mai târziu, supușii săi se vor simți eliberați de moartea sa, a Dictatorului Suprem, care nu este decât o copie perfecționată a figurii paterne.

Traumele copilăriei nu sunt doar cele provocate în cadrul familiei, ci sunt reprezentate și de înjosirile venite din partea colegilor de școală, profesorilor („Scuipatul rotund al rectorului mi s-a lipit de ochi”) sau partenerilor de joacă. Situația materială precară a familiei, de obicei monoparentală, îl face să se simtă stigmatizat, disprețuit de ceilalți. Evocarea copilăriei și a tinereții chiar de către președintele lui Asturias este concludentă. „Un salt înapoi în închipuire, către străzile pe care le bătuse când era copil sărac, nedrept de sărac, către străzile pe care le străbătuse ca tânăr, obligat să-și câștige pâinea, în timp ce băieții de familie își petreceau viața în chefuri. Se văzu micșorat, ca în binoclul trecutului, izolat de toți, singur sub lumina lumânării care-i îngăduia să învețe noaptea, în timp ce maică-sa dormea pe un pat de scânduri, iar vântul aducând miros de berbec, răbufnea pe străzile pustii, se văzu, mai târziu, în biroul lui de avocat de clasa a treia, între prostituate, cartofori, vânzătoare de mațe, hoți de cai, disprețuit de colegii lui împărțiți în grupuri și grupulețe adverse.” La maturitate, președintele ajunge un ticălos, repugnant, fără onoare, dornic de răzbunare.

Originea etnică și culoarea pielii pot fi alte cauze ale rănilor sufletești profunde din copilărie și adolescență și o altă sursă ce alimentează vendeta de mai târziu. Trujillo și Supremul sunt inhibați din cauza statutului de mulatru pe care îl au. Dacă în Republica Dominicană dictatorul se folosește de instrumente ce țin de cosmetică pentru a ascunde tenul tuciuriu, Supremul e mult mai afectat și face eforturi susținute să scape de această pecete. El „a izbutit să obțină, prin viclenie și mărturii mincinoase, un document fals cu arborele lui genealogic (…) pentru a scăpa de etichetele de <venetic> și <mulatru>”. Astfel capătă poziția unui descendent al unei familii de nobili conchistadori și șterge rușinea realei sale obârșii.

1.4. MESIANISMUL

Mesianismul este definit ca o doctrină sau atitudine caracterizată prin credința apariției unui salvator care să instaureze o ordine a dreptății, păcii și fericirii.

În romanele latino-americane în portretul dictatorului se regăsește și o astfel de viziune. Despotul este perceput, la un moment dat, și ca un trimis al divinității pe pământ, o ființă supranaturală, un zeu atotputernic. Persoane reale capătă astfel rolul de salvator magic – ele sunt investite cu calități magice.

Aceste legende despre originea divină a liderilor sau capacitățile lor supranaturale (sau, în cazul de față, și ale mamelor lor) nu sunt ceva nou în peisajul politic. Încă din antichitate, în spațiul oriental, grec sau latin, conducătorii își fabrică povești despre părinți, despre momentul nașterii, în așa fel încât să își justifice puterea în fața maselor și să capete susținerea acestora, să își impună autoritatea supremă. Originea medie a dictatorului îl ajută să fie acceptat de mase, ca reprezentant al lor. Dar în același timp el simte nevoia, o dată ajuns la putere, să își aroge puteri mesianice.

Mesianismul reprezintă un nou nivel în exercitarea puterii absolute.. Liderul este deja un supraom. Adorația maselor față de el cuprinde elemente religioase. Liderul eroic ni se înfățișează ca o ființă cu atribuite excepționale a cărei existență presupune credință, moralitate, umanitarism și sacrificiu în numele valorilor pe care le apără, veritabil mântuitor și profet al neamului său.

Pentru a reuși în crearea unei asemenea imagini și apoi difuzarea ei, cu succes, în cercuri cât mai vaste, intră în joc mașina de propagandă. Există un întreg mecanism de manipulare și de falsificare a realității. Înclinația mentalului colectiv al Americii Latine înspre magie reprezintă o bază puternică a succesului demersului în cauză. Și, ca mai în toate demersurile de acest gen, succesul deplin înseamnă momentul în care chiar dictatorul ajunge să creadă cu tărie în acest scenariu. Consideră că are dreptul divin să conducă.

Dictatorul ca personaj cu puteri fantastice este regăsit în mod special în Toamna Patriarhului. Începuturile acestuia au elemente magice și cristice. Mama sa, Bendición Alvarado, l-ar fi conceput singură. Comparația cu Fecioara Maria este evidentă. La fel ca și ea, mama a primit vestea sarcinii printr-un vis în care era anunțat și destinul mântuielnic al fiului său. Același caracter cristic îl are și Dictatorul Suprem, dar capacitatea de creație îi aparține sieși. „Eu am putut să fiu conceput fără femeie, numai prin forța gândirii mele. Nu mi se atribuie oare două mame, un tată fals, patru frați falși, două date de naștere? Și toate astea nu dovedesc oare cu siguranță falsitatea presupunerilor? Eu n-am familie; dacă într-adevăr m-am născut … atunci eu m-am născut din mine însumi. Eu singur m-am făcut Dublu.”

Odată ajuns la putere, patriarhului i se recunosc calitățile taumaturgice. Minunile făcute de el sunt dintre cele mai diverse. El este „asediat de o puzderie de leproși, orbi și damblagii” – și lista bolilor pentru care are tratament ar putea continua – „care implorau din propria mână sarea tămăduirii”, dar este, în același timp, capabil să vindece și animale: „taurul … pe care tot el îngrijise cu descântece împotriva ciumei”. Personajul lui García Márquez este și stăpân al fenomenelor naturii, fiind prezentat ca „cel care îndreaptă cutremurele, eclipsele, anii bisecți și alte greșeli ale Domnului”.

Dictatorul este egal al lui Dumnezeu. Patriarhul este Creatorul statului pe care îl conduce: „nu exista altă patrie decât cea făcută de el după chipul și asemănarea lui, cu spațiul schimbat și cu timpul îndreptat de planurile voinței sale nestrămutate, reclădite de el de la începuturile cele mai incerte ale memoriei”. Autocratul este cel care dictează destinul supușilor săi, precum divinitatea: „(…) era singurul dintre noi care cunoștea dimensiunea adevărată a destinului nostru”. Sacrilegiul continuă atunci când, după moartea sosiei, se organizează manifestații care îi sărbătoresc nemurirea celui care, precum Iisus Hristos, „a înviat din morți a treia zi”. Și atunci când, în sfârșit, patriarhul moare, supușii nu cred și se gândesc că „pentru trei zile cât o să zacă mort n-avea rost să-l trambaleze până la Ierusalim ca să-l îngroape în Sfântul Mormânt”. Uneori, dictatorul chiar este perceput ca inamicul divinității, cu reale șanse de reușită într-un potențial conflict pentru că „eram în stare să îndrept ordinea universului și că-i scosesem fumurile din cap Providenței Divine”.

Dictatorul lui Llosa nu mai are aceeași capacitate de taumaturg precum patriarhul, dar se bucură de o adulație asemănătoare. La intrarea în multe dintre casele dominicanilor trona o imensă inscripție luminoasă: „Dumnezeu și Trujillo”, urmată, în interior, de „icoana Fecioarei de Altagracia, cu acea penibilă placă de bronz: <În casa aceasta, Trujillo este Șeful>”, asociindu-se astfel puterea temporală cu cea spirituală. El a primit de la Dumnezeu misiunea de a conduce Republica Dominicană, fiind astfel „instrumentul Ființei Supreme”. Ideea aceasta este în mod organizat și constant inoculată populației, în cadrul programei școlare. Puterea propagandei se dovedește a fi imensă, pentru că însuși Trujillo se străduiește să înțeleagă de ce a fost tocmai el alesul Divinițătii. „A fost o decizie divină? De ce eu? De ce m-a ales pe mine?” Lui Trujillo îi este atribuită puterea, asemenea lui Iisus Hristos cînd săvârșește prima sa minune în Cana Galileii, să transforme apa în vin și să înmulțească pâinea, „dacă i se năzărea”.

Dacă dictatorul nu are ca prioritate adularea sa de către mulțime ca o ființă divină, asta nu înseamnă că acesta lipsește cu desăvârșire. Undeva, în mintea sa, există dorința ca în perspectivă să abordeze și acest subiect. Primul Magistrat joacă rolul lui Pilat din Pont, în tinerețe, într-o punere în scenă a momentului judecării lui Iisus Hristos. Dictatorul este cel care hotărăște soarta adevăratului Mesia.

Restauratorul lui José Mármol se află la același nivel cu Dumnezeu sau peste Dumnezeu. Portretul său joacă rolul unui adevărat obiect de cult, este adulat în cadrul bisericii și apoi purtat într-o procesiune în care „era înfățișat ca protejat al lui Dumnezeu pe pământ.”

Dictatorul Suprem se percepe pe sine ca fiind, pe rând, mai bun ca Moise, Noe sau Iisus. Personajele biblice și-au îndeplinit diversele misiuni, dar Supremul este deasupra lor. Moise a avut nevoie de patruzeci de ani pentru a-i conduce pe evrei în Țara Sfântă și de patruzeci de zile pentru a primi poruncile. „Eu am avut nevoie de mai puțin timp; mi-au ajuns douăzeci și șase de ani pentru a impune cele trei porunci capitale ale mele și a-mi duce poporul, nu la Pământul Făgăduinței, ci la Pământul Abundenței.” Apoi adaugă: „Dictatorul unei Națiuni, dacă e Suprem, n-are nevoie de ajutorul niciunei Ființe Supreme. Chiar el e Ființa Supremă.”

Zeificarea muritorilor se extinde, în romanele discutate, și la mama sau soția dictatorului. Acestea prezintă caracteristici supranaturale din timpul vieții sau, uneori, după moarte. Figura feminină este comparată adesea cu Fecioara Maria. După moarte, rămășițele trupului ei se mumifică și sunt adorate ca moaște. Așadar, există toate motivele inițierii unui proces de canonizare. În romanele analizate sunt trei astfel de cazuri: mama Patriarhului, Bendición Alvarado, Mama Mare și Doña Hermenegilda, soția Primului Magistrat.

În destinul oficial al mamei Bendición Alvarado se regăsesc numeroase paralelisme cu Maica Domnului. Așa cum s-a menționat deja, la fel ca și aceasta, primește vestea, printr-un vis, că poartă în pântece un prunc care, odată adus pe lume, va avea misiunea de a-și salva supușii. Copilul nenăscut îl concepuse singură, fără contribuția vreunui bărbat. După trecerea în lumea celor drepți, minunile încep să se producă: „leproși tămăduiți care veneau să-și arate pielea de curând crescută peste răni, foștii infirmi de la San Vito veniră să le demonstreze celor care nu credeau că puteau băga ață-n ac, veniră să-și etaleze averea celor care se îmbogățiseră la ruletă pentru că Bendición Alvarado le dezvăluia în somn numerele, cei care primiseră vești de la rude dispărute, cei care își găsiseră înecații, cei care nu avuseseră nimic și acum aveau de toate”. Toate acestea se doreau a fi dovezi despre care oamenii vorbesc în fața trimișilor Papei, ca să convingă în demersul de canonizare a mamei despotului. Cum aceștia refuză, de două ori chiar, acceptarea statului de sfântă pentru mamă, fiul îi pedepsește și apoi, printr-un decret „proclamă sanctitatea civilă a lui Bendición Alvarado prin hotărârea supremă a poporului liber și suveran, o numi patroana neamului, tămăduitoarea bolnavilor și maestră a păsărilor, iar ziua ei de naștere a fost declarată sărbătoarea națională”, secularizează averile mănăstirești, iar mama devine Sfînta Bendición a Păsărilor. Patriarhul îi cere ajutorul ori de câte ori are nevoie, invocând protecția ei divină.

Soția Primului Magistrat, Doña Hermenegilda, face și ea parte din această galerie a „sfintelor”. Portretul său este făcător de minuni, vindecă afecțiunile lombare sau reduce potențiale riscuri ale nașterii. Acatistul în cinstea ei este eficient pentru tinerele fete care doreau să se căsătorească.

1.5. IMORTALITATEA DICTATORULUI

Imortalitatea dictatorului este rezultatul muncii aparatului de propagandă, al imaginii false a tiranului, dar și a credințelor și miturilor specifice lumii latino-americane. Atunci când se produce moartea sa, ideea este greu acceptată de oameni.

Imaginea imortalității este pregătită încă din momentul preluării puterii, cu foarte multă atenție. Dictatorul are grijă ca vârsta lui să nu fie cunoscută de nimeni. Despre patriarhul lui García Márquez se spune că a ajuns până la vârsta canonică de 150 de ani: „el continuase să crească până la o sută de ani, și că atunci când a făcut o sută cincizeci îi ieșise un al treilea rând de dinți”. Timpul scurs de la nașterea sa este neștiut. Chiar și existența sa este pusă sub semnul întrebării, în mod intenționat. Supușii nu au certitudinea că el mai există: „până și în epoca lui cea mai de glorie se găsiseră destule motive pentru ca lumea să se îndoiască de existența sa, și nici chiar ucigașii lui tocmiți nu-i știau întocmai vârsta”. Nemuritor pare a fi și un alt personaj al scriitorului columbian, José Montiel. După anunțarea decesului său a fost nevoie de câteva ore bune pentru ca lumea să se încredințeze că murise cu adevărat. Imaginea acestuia, în sicriu, nu este un argument suficient pentru locuitorii satului pe care Montiel îl condusese. „A trebuit să fie bătut în cuie capacul sicriului și să fie zidit în impunătorul cavou al familiei pentru ca tot satul să se convingă că nu făcea pe mortul.” Aceeași uimire domină atmosferă și la dispariția Mamei Mari pentru că „nimănui nu-i trecu prin minte că Mama Mare ar fi muritoare”. Oamenii nu știu cum să trăiască fără autoritatea absolută a dictatorului asupra lor, sunt în derivă atunci când acesta dispare și de aceea refuză să accepte realitatea.

Între acești lideri, locali sau naționali, și condiția de muritori de rând există o incompatibilitate majoră. Ei sunt adorați în timpul vieții ca zei, ca ființe supranaturale. Ori zeii nu mor. Ei sunt veșnici, eterni. „Patriarhul fără nume, care stătea așezat la dreapta Sfintei Treimi” este, prin definiție, fără început și fără sfârșit.

Mulțimea acceptă o astfel de imagine mistificată pentru că are nevoie de un personaj care să întrunească aceste însușiri. Într-un sistem totalitar, pentru mase este indispensabil sentimentul de protecție oferit de o personalitate dominatoare, precum cea a dictatorului nemuritor. Mulțimea are nevoie să se abandoneze voinței stăpânului invulnerabil, invincibil, de neatins, deținătorul adevărului absolut, pentru a se simți în siguranță.

CAPITOLUL 2

PUTEREA ABSOLUTĂ A DICTATORULUI

Este în însăși natura regimurilor totalitare să ceară o putere nelimitată. O asemenea putere nu poate fi asigurată decât dacă, literalmente, toți oamenii, fără nici o singură excepție, sunt dominați competent în toate aspectele vieții lor. Obiectivul primordial al dictatorului este, așadar, să dețină puterea absolută. El să fie singurul stăpânitor, unica autoritate, începutul și sfârșitul lucrurilor. „EU sunt acest PERSONAJ și acest NUME. Supremă întruchipare a neamului. M-ați ales și mi-ați încredințat pe viață guvernarea și soarta vieților voastre. EU sunt SUPREMUL PERSONAJ care vă veghează și vă ocrotește somnul adormit.” În mod paradoxal pentru el, dictatorul reușește să-și îndeplinească scopul, dar nu singur.

2.1. ASCENSIUNEA LA PUTERE

Ascensiunea la putere a dictatorului se produce în contexte diferite. Sunt situații în care ia puterea cu forța, printr-o lovitură militară. Patriarhul instituie prin decret stare de ciumă pentru a putea să dispună de puterile excepționale pe care i le acorda legea marțială în astfel de împrejurări, atunci când autoritatea lui este amenințată de o revoltă civilă. În alte ocazii, dictatorul reușește să fraudeze scrutinul electoral. Rafael Trujillo ajunge la putere, în 1930, prin falsificarea alegerilor („primele alegeri falsificate din lungul șir de fraude electorale ce avea să urmeze”), în condițiile în care el era comandantul șef al Poliției Naționale, forță creată de SUA, și transformată apoi, după retragerea trupelor americane, în armata dominicană. Episodul relatat de Vargas Llosa, dar și cel al lui Carpentier din Recursul la metodă sunt de o asemănare izbitoare cu alegerile desfășurate în noiembrie 1946 în România și falsificate de comuniști. Primul Magistrat venise la putere printr-o lovitură de stat și fusese confirmat în funcție în urma unor alegeri frauduloase. Titlul de general „și-l conferise el însuși, cu foarte mulți ani în urmă, cu prilejul uneia dintre primele sale acțiuni politice.” El coordonează un sistem bine pus la punct de intimidare și influențare a electoratului. Pentru votanții analfabeți buletinele de vot au fost înlocuite cu niște cartonașe colorate, albe pentru un vot pozitiv, negre pentru un vot negativ. Caracterul secret al votului este doar teoretic pentru că „aparate de fotografiat ascunse în spatele draperiilor din cabinele de votare se declanșează automat când cetățeanul întinde mâna spre urnă. Iar unde nu există asemenea dispozitive, în spatele respectivelor draperii vor sta ascunși niște oameni (…) în localitățile mici fiecare cunoaște opiniile politice ale vecinului său și douăzeci de voturi împotrivă însemnau douăzeci de indivizi identificați fără eroare posibilă. O teroare crescândă a pus stăpânire pe funcționarii publici.” Oamenii se tem de represiuni: forță, concedieri, controale ale fiscului, retragerea cetățeniei. Frauda este recunoscută ca practică frecventă și de către Mama Mare, care avea un cufăr plin cu buletine de vot falsificate, păstrate ca o garanție a puterii sale asupra politicienilor. María del Rosario Castañeda y Montero ajunge la conducerea satului, după moartea tatălui său, când a fost investită „cu noul și strălucitorul ei rang, la douăzeci și doi de ani, devenită Mama Mare.” Există însă și despoți care ajung să ocupe prima poziție în stat pe cale democratică, în urma adeziunii liber exprimate a maselor, prin intermediul alegerilor bazate pe votul universal. Supremul Dictator ajunge la putere datorită sprijinului popular, deși aristocrația creolă îl respinge ca fiind mulatru și fiu de venetic. „Nu m-am ales eu. M-a ales majoritatea concetățenilor noștri.”

2.2. SURSE ALE PUTERII ABSOLUTE

După îndeplinirea acestui prim obiectiv, următoarea mare provocare a dictatorului este să consolideze și să mențină puterea pe care a obținut-o. În esență, sursele autorității absolute a dictatorului sunt trei. Pe plan intern, el se bazează pe controlul asupra elitei și al maselor largi, ambele categorii fiind reduse la statutul de marionete. Pe plan extern autoritatea îi este susținută și confirmată de politica interesată a marilor puteri democratice.

2.2.1. ELITA

Elita îl sprijină pentru că, în primul rând, îi datorează ascensiunea la putere. Fără dictator nu s-ar mai fi aflat în aceste poziții: miniștri, consilieri, generali, aghiotanți etc. De aceea, mulți dintre ei nutresc o credință profundă, viscerală față de lider. Pentru a-i ține sub control, dictatorul îi batjocorește, le pretinde dovezi de loialitate, le controlează viața până în cele mai intime unghere, îi menține într-o dependență de-a dreptul medievală. Locotenentului Amado García Guerrero, ofițer din corpul de pază al lui Trujillo, nu i se aprobă căsătoria cu logodnica lui, pentru că fratele acesteia era activist comunist. Amadito ajunge să își ucidă fostul viitor cumnat, atunci când Trujillo are nevoie de la el de „proba loialității”.

Între dictator și apropiați există o strânsă relație de dependență care funcționează în ambele direcții. Dictatorul are nevoie de sprijinul acestor personaje pentru a institui controlul absolut asupra statului. De cealaltă parte, chiar viața apropiaților depinde de voința dictatorilor. Sentimentul care leagă eroii acestor romane este teama, frica reciprocă.

Cei care îl înconjoară pe lider au avantaje rapide și consistente, politice și materiale. Au intrat, datorită lui, într-un clan privilegiat și intangibil. Cum această intangibilitate este fragilă și la dispoziția dictatorului, elita îl susține (aproape) necondiționat. Se creează astfel un sistem subtil, al cărui obiectiv este să-l protejeze pe Binefăcător. „ (…) pădurea aceea monstruoasă care-l apăra pe Domnul Președinte de dușmani, pădure de arbori cu urechi, care, la cel mai slab ecou, se răsuceau ca frământați de uragan. Nici cel mai ușor foșnet iscat pe o rază de-o leghe nu scăpa atenției acelor milioane de cartilaje înfometate. Câinii continuau să latre. O rețea de fire invizibile, mai invizibile decât firele de telegraf, lega fiecare frunză cu Domnul Președinte, atent la ceea ce se petrecea în măruntaiele cele mai adânci ale cetățenilor.”

Acești oameni aparent privilegiați trăiesc în permanență cu o uriașă spaimă, aceea de a nu fi pe placul dictatorului, de ieși din grațiile lui, situație care era echivalentă cu moartea. Ar fi acceptat orice, chiar și reproșuri, „dar să nu fie lăsați deoparte, în infernul celor uitați.” Iar dictatorul știe asta și o folosește ca pe o tehnică eficientă de a-i domina. Rosas este unul dintre dictatorii care își menține puterea absolută asupra elitei în acest mod: „nesiguranță obositoare și îngrozitoare în care consecventul dictator menținea permanent spiritul slujitorilor săi, căci teama îi putea face să fugă de el, iar încrederea ar fi putut să-i înfumureze prea tare.”

Camarila prezidențială este alcătuită din oameni de diferite facturi. Ei provin din categorii sociale și profesionale diverse, iar ascensiunea în funcțiile-cheie s-a petrecut în contexte diferite. Astfel că regăsim oameni educați, cu studii superioare, culți, dar și elemente dubioase, oameni cu un cazier consistent.

Cum se explică faptul că oameni inteligenți susțin un astfel de regim? Cum de sunt adepții principiilor promovate de regimului dictatorial? Și de ce dictatorii îi acceptă? Până la urmă, deși se pot folosi de ei, oamenii inteligenți sunt mai periculoși decât alții, gândesc pentru sine, sunt mai greu de manipulat, pot trăda oricând. Cum își menține dictatorul controlul asupra lor ?

Apropiații dictatorului sunt cei din aparatul de stat și servitorii. Patricio Aragonés, sosia patriarhului, din Toamna patriarhului; Joaquín Balaguer, președintele fantoșă și Johnny Abbes García, șeful serviciului de securitate SIM din Sărbătoarea Țapului; Peralta, secretarul-servitor al Primului Magistrat, din Recursul la metodă; Policarpo Patiño, secretarul Supremului, din Eu, Supremul.

În primul rând, aceștia îi datorează dictatorului funcția. Tot ceea ce au realizat până atunci a fost cu sprijinul liderului. Doar așa ei ies din anonimat, urcă în ierarhia socială sau profesională.

Patricio Aragonés, „dublul perfect” al patriarhului, ilustrează această realitate. Sosia dictatorului suferă o întreagă serie de tratamente violente până când devine imaginea în oglindă a dictatorului. De ce acceptă această transformare chinuitoare? Este practic mutilat: „mai întâi strivindu-mi picioarele cu maiul ca să-mi fie mersul de lunatic, ca al dumitale, apoi străpângându-mi testiculele cu sulă de cizmar ca să mi se facă hernie, mai târziu punându-mă să beau terebentină ca să uit să mai citesc și să mai scriu, și când mă gândesc cât s-a chinuit mama să mă învețe!”. Astfel preia tarele patriahului, se transformă într-un personaj de vârstă incertă, cu o mulțime de probleme de sănătate și dizabilități. În a doua etapă, se produce și transformarea emoțională, psihică, de caracter. Rezultatul este apariția dublului perfect. Sosia este cea care îndeplinește îndatoririle publice pe care Patriarhul se temea să le ducă la bun sfârșit. Iar avantajele sunt pe măsură: „(…) ajunsese omul cel mai de seamă al puterii, cel mai iubit și poate cel mai temut”.

Rafael Leónidas Trujillo Molina a condus Republica Dominicană, direct sau prin interpuși, timp de 31 de ani. Unul dintre aceștia a fost și Joaquín Balaguer, supranumit „Umbra”. Fără ca inițial să se remarce ca om politic, „neînsemnatul, discretul poet, timidul profesor și jurist” este cel care profită cel mai mult de pe urma asasinării Șefului. În cazul lui obediența a fost o tactică de luptă. Trujillist convins, mereu răspunde pozitiv la sarcinile ce îi sunt desemnate. Principala sa calitate era „lipsa oricărei ambiții”, aspira doar la ceea ce îi trecea lui Trujillo prin cap să îi ofere. La fel ca și alți apropiați, Balaguer știe că îi datorează totul dictatorului. Cariera sa politică exista doar pentru că Trujillo avea nevoie de el. „Binefăcătorul era seva care îi dădea viață, fără el se va evapora din politică pentru totdeauna.” Dacă patriarhul lui García Márquez a acționat la timp și a scos sosia din joc, Trujillo nu a avut aceeași inspirație. După complot, personajul ce părea șters, mărunt, „omulețul fără lumină proprie”, ajunge să fie principalul beneficiar și să ocupe scaunul prezidențial. În aceeași categorie se înscrie și Peralta, secretarul și, în același timp, servitorul Primului Magistrat. „Machiavelli de buzunar”, cum îl numește chiar președintele, acționează pe diferite căi pentru a-i submina autoritatea stăpânului său. Spre exemplu, alimentează dependența de alcool pe care acesta o are. Chiar este suspectat că a introdus în incinta Palatului bombele pentru unul dintre atentate, purtându-le în servieta specială pentru sticlele cu băutură. Peralta trădează, iar președintelui nu-i vine să creadă, nu poate înțelege lipsa de loialitate a secretarului său. Despre secretarul său, Policarpo Patiño, Supremul spune că face parte dintre aceia care „ întind curse chiar și după moarte.”

Avantajele există și din punct de vedere material pentru intimii tiranului. Pentru a se asigura de fidelitatea lor, dictatorul le oferă de multe ori recompense. Îi transformă, ilegal, în proprietarii unor afaceri, le facilitează dezvoltarea propriilor activități economice. Legea este încălcată cu seninătate și fără remușcări. Dictatorul se asigură că acești apropiați au tot timpul un motiv pentru a se simți datori lui, a-i fi recunoscători, le întreține cu multă pricepere devotamentul. Supremul, atunci când își dă seama de potențialul pericol care vine din partea sfătuitorului său, îi deleagă o nouă atribuție. „Funcționarul meu de la sectorul suflete e cel mai primejdios. E în stare chiar să pună pe furiș arsenic sau orice altă substanță toxică în oranjadele sau limonadele mele. O să-i acord un nou privilegiu. Dovadă de supremă încredere. Îl voi face începând de astăzi paharnicul oficial pentru toate băuturile mele.”

Nimic un este lăsat la voia întâmplării. Pentru că orice slăbiciune îi poate fi fatală dictatorului. Le dă senzația că au putere de decizie, dar în realitate președintele este cel care stabilește tot, ia toate hotărârile.

Această camarilă prezidențială este foarte sugestiv prezentată de Miguel Ángel Asturias. „Prietenii” Domnului Președinte sunt proprietari de zeci de case, cămătari, funcționari cu sinecuri, recuperatori, „exploatatori de concesiuni, de case de amanet, de titluri profesionale, de tripouri, de lupte de cocoși, de indieni, de fabrici de rachiu, de bordeluri, de cârciumi și de ziare subvenționate”, „bancheri urmăriți de justiție și eliberați pe cauțiune”, cu ale lor consoarte frivole, indolente, narcisite, într-un cuvânt „o clică de tâlhari, exploatatori și vânzători de patrie”.

Nu există nimeni cu adevărat de încredere pentru dictator, nici un apropiat în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii nu sunt decât jucării umane folosite într-un joc al puterii și, atunci când era cazul, pur și simplu aruncate. Nu se bazează niciodată pe ei sută la sută. Dictatorul este extrem de conștient că nimeni nu-i este în totalitate loial. Intuiția lui funcționează perfect. De fapt, marii trădători, creierele comploturilor contra dictatorilor au fost, de cele mai multe ori, chiar oamenii de încredere. Întotdeauna pentru lider există și planul B. Se poate dispensa oricând de aceștia, înlocuindu-i cu alții dornici de parvenire. Așadar epurările se desfășoară și la acest nivel sau, mai ales, la acest nivel.

Sosia patriarhului l-a trădat. Este eliminat în urma unui atentat. Cu sânge rece, Supremul îi dictează lui Policarpo Patiño propria condamnare la moarte și așa află acesta că „va fi osândit la spânzurătoare ca un infam trădător de Patrie, iar cadavrul lui va fi îngropat în afara orașului, fără cruce sau vreo piatră care să-i pomenească numele”, pentru că dictatorul află de rolul pe care secretarul urma să-l joace după dispariția sa. Moartea acestor personaje, care ajung să aibă multă putere, poate fi percepută și ca prețul pe care cei care ajung în fruntea sistemului sunt obligați să-l plătească. Este sfârșitul inerent al oricui care acumulează atât de multă putere.

O altă modalitate prin care îi menține pe aceștia sub control este să cultive nesiguranța în rândul lor și să alimenteze sciziunile, neîncrederea între cei care sunt la conducere.

Uneori însă supunerea apropiaților pare a depăși limitele. Oamenii se supun chiar îl admiră, îl divinizează, îl adoră ca pe un zeu. Obediența este totală. Din punct de vedere psihologic, sunt specialiști care susțin că între actorii acestei piese există o relație de genul sadism – masochism. Acesta ar fi un alt argument prin care se poate explica atracția uimitoare pe care liderul o exercită asupra elitei. Policarpo Patiño, secretarul Supremului, („nevrednicul de încredere”) este în permanență batjocorit de către acesta. Încoronat „regele istețimii”, primește de la dictator ca moștenire „oala de noapte”. Titlurile pe care i le acordă sunt dintre cele mai înjositoare: „secretar suge-cerneală”, „compilator de minciuni și falsificări”, „vierme-scrib” sau „butoi de osânză”.

Dictatorul își alege colaboratorii din diferite categorii sociale. Nu se ferește să își ia alături indivizi dubioși, de o moralitate îndoielnică, indivizi cu un trecut întunecat. Robin Dunbar, prestigios psiholog și profesor la Universitatea Oxford, afirmă că societatea are nevoie de anumite persoane care să îi facă treburile murdare, cărora nu le este teamă să ia decizii grele, să pună întrebări incomode, să se expună.

Exemplul perfect este Johnny Abbes García, șeful serviciului de securitate SIM din Sărbătoarea Țapului, un tip imoral și oportunist. Colonelul García, declarat „specialist în tortură și asasinate”, își căpătase galoanele drept recompensă pentru treburile murdare: „dispariții, execuții, subite căderi în dizgrație ale unor personaje sus-puse”, intrigi, comploturi, minciuni și calomnii, denigrări împotriva unor oameni apolitici. Trujillo are nevoie de el ca țap ispășitor. Cineva trebuie să fie tras la răspundere, să acumuleze, fără prea mare greutate, energiile negative dintr-un regim dictatorial și să-i asigure spatele liderului. „Ca un guvern să dureze treizeci de ani, e nevoie de un Johny Abbes care să-și bage mâinile în rahat. Și trupul, și capul, dacă e cazul. Să se frigă. Să strângă ura dușmanilor și uneori pe cea a prietenilor.”

Dictatorul este prima persoană din statul pe care îl conduce care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. El dă dovadă, mai tot timpul, fără remușcări, de lipsă de conduită morală, de fermitate și de principialitate.

Accesul la funcții se face pe orice alte criterii, mai puțin pe cele care vizează competența. Aproape toți membrii familiei Trujillo parvin în funcții-cheie la conducerea statului, fiind sprijiniți de atotputernica lor rudă. Nu au studiile sau experiența necesare posturilor pe care le ocupă, dar acesta pare să fie un amănunt irelevant. Hector Trujillo (poreclit Negrul), fratele dictatorului, ajunge președinte al Republicii Dominicane. Virgilio García Trujillo, nepotul dictatorului, comandant al Bazei Aeriene din San Isidro, este caracterizat drept „general de mucava” chiar de către unchiul său. Soțul surorii lui Virgilio García Trujillo, generalul José René Román Fernández, „o nulitate ca militar”, se dovedește a fi un alt ofițer mediocru care „datorită înrudirii cu Binefăcătorul, urcase până în vârful ierarhiei” militare.

Recompensele pe care dictatorul le acordă oamenilor săi pentru devotamentul de care dau dovadă ilustrează abuzurile existente în statul condus de el. Patriarhul împarte militarilor ajutoarele primite din străinătate – proviziile de hrană și de medicamente, corturile Crucii Roșii ajung să fie folosite de miniștrii săi la plajă, în week-end. Camarila prezidențială face profit din absolut orice, inclusiv din suferița umană, pentru că „vindeau ministerului sănătății cantitățile de plasmă și tonele de lapte praf pe care ministerul sănătății le revindea la rândul lui spitalelor pentru săraci”.

Uneori acestea abuzuri sunt realizate cu știrea dictatorului, alteori fără ca acesta să bănuiască ce se întâmplă. Primul Magistrat află despre afacerile făcute de apropiați în spatele lui: „afacerea cu podul construit peste un râu inexistent pe hartă; afacerea Bibliotecii Municipale fără cărți; afacerea cu taurii de reproducere din Normandia care nu traversaseră niciodată oceanul; afacerea cu jucăriile și abecedarele pentru inexistente grădinițe de copii; afacerea Maternității Rurale, unde țărăncile nu se duceau niciodată, bineînțeles (…) afacerea cu pietrele kilometrice ajunse simple tăblițe indicatoare” și lista continuă. Deturnare de fonduri, spălare de bani, trafic de influență, acestea sunt activitățile preferate de oamenii săi. Un alt apropiat al său, Cholo, fost ambasador, își asigură liniștea financiară de după pierdea puterii prin fabricarea de pașapoarte și acte de identitate false pentru imigranții ruși. Medicul care o tratează pe Mama Mare primise de la aceasta avantajul „de a interzice altor medici să se stabilească în Macondo.”

Dar dictatorul nu pare foarte afectat de toate aceste nereguli, pentru că el însuși se află în fruntea sistemului. El este primul care ocupă poziții pentru care nu are nici un fel de pregătire necesară. Eroul lui Carpentier se dovedește a deține, prin intermediari, monopolul în agricultură, brutărie, piscicultură, electricitate, transport, „sub o multiplă identitate de inițiale, consorții, firme comerciale, societăți întotdeauna anonime, ce nu cunoșteau falimentul și pierderile.” Iar patriarhul își rezervă dreptul de a câștiga absolut întotdeauna premiul cel mare la extragerea loto printr-un subterfugiu, ale cărui victime sunt 2000 de copii nevinovați.

Sistemul promovat de dictator este unul al nonvalorilor. Președintele lui Asturias îi explică unui conlocutor criteriile ce trebuie îndeplinite pentru succesul profesional. „Nu vrei să înțelegi că, pentru a ajunge ceva în țara asta, e nevoie mai mult de vorbărie decât de știință? Ce câștigi cu învățătura? Nimic!”

2.2.2. MASELE

Cealaltă mare sursă de putere absolută a dictatorului este reprezentată de masele largi. Atracția pe care o exercită răul și crima asupra mentalității plebei nu este nouă. Liderul se dovedește a fi un foarte bun cunoscător al psihologiei mulțimilor, care funcționează după cu totul alte rațiuni decât individul izolat.

Tiranul își menține controlul asupra maselor care îl susțin prin diferite mijloace. Gustave Le Bon a ajuns la concluzia că masele nu pot fi influențate prin raționamente, ci doar emoțional și cu ajutorul imaginilor. Pentru a domina mulțimea, susține psihologul francez, mai întâi trebuie să-și dai bine seama de sentimentele care o animă, să te prefaci că le împărtășești tu însuți, și abia apoi să căuți să le folosești în direcția dorită. „Cea mai mare putere a unui guvernant constă în perfecta cunoaștere a celor pe care-i guvernează”, afirmă Supremul într-un discurs.

E important să le ofere activități interesante, care să le distragă atenția de la lucrurile cu adevărat relevante care se petrec în stat. Patriarhul reflectează cu înțelepciune la acest aspect: „necazul cu țara asta e că lumea are prea mult timp de gândit”, iar mai apoi le pune la dispoziție o serie de ocupații. „ (…) reintroduse jocurile florale din martie și concursurile anuale pentru alegerea reginelor frumuseții, construi cel mai mare stadion de base-ball din Caraibi (…) porunci să se deschidă în fiecare provincie o școală gratuită de învățat cum trebuie măturat”, iar gunoaiele erau purtate în procesiuni prin întreaga țară, cu pancarde uriașe pe care era mesajul „Domnul să-l aibă în pază pe neprihănitul care veghează la curățenia națiunii.” Masele au nevoie de pâine și circ, iar el asta le oferă.

Rafael Trujillo câștigă încrederea și susținerea dominicanilor, la fel ca Adolf Hitler în Germania, prin măsurile economice adoptate, transformând Republica Dominicană, construind șosele și poduri, dezvoltând industria, eliminând subordonarea financiară față de SUA. O altă metodă, inedită, a fost reprezentată de crearea unor legături de rudenie între el și mase. Timp de treizeci de ani, săptămânal, o dată sau de două ori, se oficiau, în capela Palatului său, botezuri colective. Trujillo devenea astfel nașul a cel puțin o sută de bebeluși, în cadul unei singure ceremonii de botez. „O investiție productivă, desigur. A fost inspirat (…), cunoscând foarte bine psihologia dominicană. Înrudindu-se cu un țăran, cu un muncitor, cu un meșteșugar, cu un negustor, își asigura loialitatea acelui biet bărbat, a acelei biete femei, cărora, după botez, le dădea o îmbrățișare și două mii de pesos.” Exercită astfel un imens control la nivel emoțional asupra maselor.

Puterea absolută a lui Juan Manuel de Rosas se bazează pe felul în care știe să controleze societatea, să-i îndrepte pe unii împotriva altora, să creeze incertitudinea care poate duce la fanatism. „M-aș lăsa ucis pentru Excelența Voastră”, îi mărturisește maiorul Cutiño Restauratorului. Creează un sistem în care controlul absolut se bazează pe nevoia unora de a domina și pe a celorlalți de a fi dominați. „Căci această mulțime obscură și prostituată pe care el o ridicase din drojdia societății pentru a înăbuși cu respirația ei pestilențială libertatea și dreptatea, virtutea și inteligența, căpătase de timpuriu obiceiului supunerii negândite și oarbe pe care o arăta materia brută a omenirii față de puterea fizică și inteligența dominatoare când acestea se străduiesc s-o măgulească pe de-o parte și s-o umiliească pe de altă parte. (…) Știința unică și exclusivă a lui Rosas, a cărui putere s-a bazat întotdeauna pe exploatarea pasiunilor josnice ale oamenilor, ridicându-i pe unii contra altora, făcându-i să se urmărească, să se omoare, și asta doar prin ațâțarea instinctelor și măgulirea ambițiilor acestui popor ignorant ca învățătură, răzbunător prin rasă și entuziast prin climat.” În esență, liderul totalitar nu e nici mai mult nici mai puțin decât funcționarul maselor pe care le conduce. Fiind doar un simplu funcționar, el poate fi înlocuit în orice moment și depinde în tot atâta măsură de „voința” maselor pe care le întrupează, pe cât depind masele de el. Fără el, acestea ar fi lipsite de reprezentare în exterior și ar rămâne o hoardă informă; fără mase, liderul nu există.

Din trusa de bază a dictatorului face parte și puterea demonică de convingere. El vorbește repede, minte fără nicio remușcare, este șarmant și carismatic, iar aceste însușiri îi asigură succesul în operațiunea de persuasiune. Este un maestru al oratoriei și al manipulării maselor, adept al fermecării celor din jur.

Dictatorii sunt magicieni ai demagogiei. Arta guvernanților constă în principal în priceperea de a vehicula cuvintele. Dar pe lângă promisiunile mincinoase, lozincile seducătoare, discursurile emfatice, dictatorul se folosește și de vocea sa, care poate fi puternică, hipnotică, mieroasă, în funcție de context. „Președintele a început lent, marcând pauzele, după cum îi era obiceiul, să rostească un discurs bine închegat, sonor în registrul său de tenor, precis în intenții (…) Cântatele fraze întortocheate ale Primului Magistrat (…) prin astfel de artificii de limbaj crease un stil ce îl definea.” Cuvântul vorbit este eficient nu doar pentru că ajunge cel mai ușor la mase, dar și grație gradului său ridicat de adaptabilitate. Dacă un mesaj oral nu are rezultatul scontat de inițiatori, poate fi rapid modificat în funcție de reacțiile pe care le declanșează în rândul auditoriului. Limbajul folosit poate să fie, după împrejurări, dur, inflexibil, nemilos sau maleabil, temperat, pașnic, nu neapărat pe înțelesul maselor.

Capacitatea de influențare a maselor de către dictatori este completată, în anumite cazuri, și de puterea privirii acestora. Cei care, în diferite împrejurări, s-au aflat față în față cu ei, fac mărturisiri în acest sens. Privirea lor intimidează, iscodește până în cele mai lăuntrice cotloane ale celor chestionați, pătrunde în sufletul lor. În Sărbătoarea Țapului, Trujillo are o privire „sumbră, sfredelitoare, nemiloasă, prin care le amintea oamenilor cine conducea țara și destinele dominicanilor”, „o privire căreia nimeni nu-i putea rezista, cel interpelat se uita în jos, intimidat, anihilat de forța pe care o iradiau acele pupile sfredelitoare ce păreau a ghici gândurile cele mai secrete, dorințele și poftele cele mai ascunse, dezbrăcând oamenii cu puterea lor.” Privirea se transformă într-un simbol central al voinței de putere. Nimeni nu rezista în fața acestor calități de-a dreptul hipnotice care paralizau voința, rațiunea și liberul arbitru.

2.2.3. BISERICA

Relația dictatorilor cu biserica este una strict strategică. Aceasta din urmă poate fi o forță centrifugă extrem de periculoasă pentru liderii absoluți. Într-o societate profund religioasă, așa cum este cea din America Latină, biserica poate să ridice sau să coboare un dictator. La un moment dat, într-o discuție cu Juan Perón, Trujillo este avertizat de acesta din urmă: „Fiți atenți cu preoții, Generalisime. Nu puterea oligarhică și nici militarii nu mi-au venit de hac, ci fețele bisericești. Împăcați-vă ori isprăviți cu popii, o dată pentru totdeauna.” Și Supremul Dictator se teme de slujitorii bisericii și de autoritatea de care ei se bucură în rândul credincioșilor. „Cu preoții aștia nu poți ști niciodată la ce să te-aștepți. Uneltesc foarte abil, au urzeala fină.”

Pe tot parcursul istoriei, liderul absolut a avut nevoie ca autoritatea lui să fie dublată, susținută de cea a bisericii. Credința oarbă care îi animă pe oameni, din punct de vedere religios, poate fi sursă de putere și pentru dictator. Dictatorul dominican a avut, în cea mai mare parte a stăpânirii sale, sprijin total din partea bisericii. La baza acestei alianțe a stat Concordatul semnat între Vatican și Republica Dominicană în 1954. Aprobarea Bisericii Catolice legitima acțiunile regimului în ochii poporului dominican. Retragerea sprijinului bisericii a atras după sine, în acest caz, sfârșitul fizic al lui Trujillo. Scopul despotului este „să despoaie conștiința celor care-l sprijineau de orice credință care nu era credința în puterea lui; de orice teamă care nu era teama de persoana lui; de orice speranță care nu era promisă de gura lui; de orice consolare în afară de cea pe care o dă crimei repetarea ei. Iar pentru aceasta, era nevoie să-l insulte pe Dumnezeu, religie și practicarea acesteia, față de mulțimea fanatică și împătimită ale cărei emoții rudimentare le exploata.”

Motorul care pune în mișcare această relație este alimentat de oportunism sau teamă? „De ce Biserica sprijinea un regim mânjit de sânge? Cum era posibil ca Biserica să-i confere autoritatea morală unui conducător care săvârșea crime abominabile?” se întreabă unul dintre personajele lui Llosa, participant la complot. Biserica îi acordă binecuvântare dictatorului prin slujbele la care acesta participă sau la care este pomenit, se identifică în acest fel cu el. Răspunsul este unul complex. Pe de o parte, în anumite situații, teama de comunismul ateu i-a determinat pe înalții prelați să-i ofere suport unui astfel de personaj. Pe de altă parte, sigur că a fost vorba și despre incapacitatea acestei instituții de a rezista tentației avantajelor oferite de regimul dictatorial.

Această relație de bună înțelegere funcționează doar atâta vreme cât Biserica este supusă. În caz contrar, dictatorul nu are nici un fel de remușcare în a reprima orice acțiuni ale slujitorilor lui Dumnezeu pe pământ. Bisericile sunt demolate, ca în Recursul la metodă, sau sunt naționalizate, ca în Eu, Supremul. Sarcedoții sunt batjocoriți. Patriarhul lui Gabriel García Márquez lansează o amplă operațiune de canonizarea a mamei sale, Bendición Alvarado. Din acest motiv intră în conflict cu reprezentanții Statului Papal, care descoperă minciunile din spatele așa-ziselor minuni săvârșite de răposata mamă. Primul nunțiu apostolic este pus „pe o plută cu merinde pentru trei zile și lăsat în voia sorții în calea vapoarelor spre Europa ca să afle lumea întreagă cum sfârșesc veneticii care-și ridică mâna împotriva maiestății patriei, și până și papa să învețe minte în vecii vecilor că o fi el papă la Roma cu inelul pe deget stând în jilțul lui de aur, dar aici eu sunt cine sunt, lua-v-ar naiba de lași nenorociți.” Al doilea ambasador al Sfântului Scaun își găsește sfârșitul pe fundul unei prăpăstii. Mama este, într-un final, canonizată printr-un decret civil, starea conflictuală cu Vaticanul este oficială, toate averile mănăstirești sunt secularizate și trecute în patrimoniul Sfintei Bendición a Păsărilor.

Se ajunge, în anumite cazuri, la momentul în care Biserica recunoaște răul întruchipat de acești dictatori și își retrage sprijinul. Pentru dominicanul Rafael Trujillo acest fapt i-a grăbit sfârșitul. Biserica își dă acordul pentru înlăturarea Antihristului. Crima este justificată. „Eliminarea fizică a Bestiei este bine văzută de către Dumnezeu dacă prin ea se eliberează un popor.”

2.2.4. MARILE PUTERI

O altă sursă, importantă, a autorității depline pentru dictator este reprezentată de sprijinul marilor puteri democratice, în mod special cel al Statelor Unite ale Americii. Nu de puține ori, liderii absoluți ai Americii Latine ajung la putere cu ajutorul hotărâtor al acesteia. Sosia patriarhului, Patricio Aragonés, este singurul care îndrăznește să-i spună acestuia că „nu ești președintele nimănui, nici nu te afli pe tron datorită vitejiei tale militare, ci pentru că te-au pus acolo englezii, iar yankeii te-au susținut cu puterea cuirasatului lor.” Pușcașii marini au fost cei care l-au ajutat să pună bazele sistemului pe care el l-a perfecționat apoi, ei i-au „dezvăluit secretul de a menține servicii paralele spre a spori rivalitățile dintre militari, mi-au inventat biroul securității statului, agenția generală de investigații, departamentul național al ordinii publice.”

Rațiunea acestei decizii a diplomației nord-americane poate fi susținută de argumente economice, politice sau din perspectiva raportului de forțe specific războiului rece. Statele conduse de dictatori sunt surse de materii prime, de mână de lucru ieftină sau piețe de desfacere pentru marile puteri. Se semnează numeroase contracte cu marile companii americane, chiar de către reprezentanții familiei dictatorului. Atunci când interesele economice sunt puse în pericol, puterile democratice nu ezită să amenințe cu intervenția armată.

În perioada postbelică, obiectivul principal al lumii libere a fost acela de a opri expansiunea comunismului. Statele din America Latină profită de această spaimă și ajung astfel să ocupe o poziție importantă în politica de îndiguire lansată de SUA după al doilea război mondial. Republica Dominicană a fost în toată era Trujillo un bastion împotriva comunismului și cel mai fidel aliat al Statelor Unite în emisfera occidentală. „Americanii nu de dumneavostră se tem, Șefule, ci de Castro. (…) îi sperie comunismul care s-ar putea propaga în America Latină. Este momentul să le arătați că apărarea cea mai bună din regiune împotriva comuniștilor sunteți dumneavoastră.”

În numele acestei cauze, de multe ori, și nu doar în America Latină, au fost susținute la putere regimuri extremiste, dictaturi militare. Pentru niște voturi în plus în cadrul ONU, Statele Unite ale Americii oferă o mulțime de avantaje dictatorilor, familiei și apropiaților lor. Amprenta modelului american devine vizibilă în scurt timp. În republica imaginară condusă de Primul Magistrat, după încheierea primului război mondial, în școli începe să se învețe masiv limba engleză, de fapt, influența SUA în viața lor devine majoră, în detrimentul latinității, care decade. Cărți, filme, reviste, toate sunt preferate cele din America. De Crăciun apar brazii împodobiți și renii. Moș Crăciun îi sabotează pe Cei Trei Magi, pentru că le aduce copiilor cadouri cu treisprezece zile înainte. Iar de sărbătoarea Paștilor, „în loc să se evoce Inventarea Sfintei Cruci, de-a lungul și de-a latul teritoriului național lumea asistă la Inventarea Grevei.”

Când aceste regimuri se dovedesc a nu mai fi utile, sunt îndepărtate. Fie prin simpla retragere publică a sprijinului față de dictator, fie prin alimentarea conspirațiilor interne. Complotul prin care Rafael Trujillo a fost asasinat nu ar fi fost pus la punct fără amestecul SUA, atât diplomatic – promosiunea susținerii noului guvern, Junta civico-militară, cât mai ales cu armament – puști, explozibil etc. Pentru America acest spațiu nu este decât un instrument, pe care, uneori, chiar îl privește cu dispreț, cu superioritate. Continentul latino-american reunea, în viziunea sa, totalitatea indivizilor declasați: „pușcăriași, prostime, corcituri, mâncăruri africane.” De fapt, toată această paradigmă va fi apoi transferată și folosită de dictator în relațiile cu subordonații săi. Ascensiunea la putere, crearea unor legături de dependență, controlul absolut, eliminarea opozanților și a celor inutili, toate fac parte din lecția predată de democrați, lecție pe care dictatorul și-a însușit-o temeinic.

În cealaltă tabără, lucrurile sunt percepute cu totul altfel. De multe ori retragerea suportului pentru dictator îl transformă pe acesta, grație și efortului uriașei mașini de propagandă, într-un erou național. Iar SUA devine țapul ispășitor, sursa tuturor problemelor. Teoria conspirației funcționează ireproșabil. Într-o discuție cu câțiva ofițeri, Abbes García, șeful SIM din Republica Dominicană, le explică acestora cum atacurile externe îi furnizează putere lui Trujillo: „Dacă Statele Unite țipă, dacă OSA turbează, dacă Venezuela și Costa Rica latră, nu ne interesează. Dimpotrivă, asta îi unește pe dominicani, pe toți ca unul în jurul Șefului”, pentru că el era cel care pusese capăt dependenței umilitoare față de Statele Unite – care controlau vămile, nu permiteau existența unei monede dominicane și aprobau bugetul. Primul Magistrat știe și el cum să se folosească de vulnerabilitatea din exterior pentru a-și consolida poziția în fața supușilor săi. Dacă inițial dorește venirea de capital american în țară, de la un moment dat propune o altă interpretare – amestecul inadmisibil al yankeilor în treburile interne ale țării, pentru ca astfel să alimenteze resentimentele față de SUA. Și astfel America de Nord ajuge să devină „pantagruelicul imperiu al voracității nesățioase.”

2.3. PUTEREA ABSOLUTĂ

Dictatorul este întruchiparea statului. Supremul Dictator al Republicii afirmă clar, parafrazându-l pe celebrul său predecesor, că „Statul sunt Eu, căci poporul m-a făcut împuternicitul său suprem.” Patriarhul nu trebuie să își asculte supușii, nu trebuie să dea socoteală nimănui pentru deciziile sale, căci „el singur era patria”. Aceeași expresie se regăsește și în romanul lui José Mármol, atunci când Rosas este identificat de unul dintre personaje ca fiind una cu Federația.

Despotul are drept de viață și de moarte asupra tuturor celor care se află în interiorul granițelor statului său. „Să nu miște nimeni, să nu respire nimeni, să nu trăiască nimeni fără voia mea.” Nimeni nu are voie să i se opună, în nicio privință, de la lucrurile importante, până la chestiunile insignifiante, cum ar fi jocul de domino, în Toamna patriarhului. Tiranul este stăpânul evenimentelor, pe care le poate inventa sau reinventa după bunul său plac. Se consideră întruchiparea competenței depline, salvatorul statului, singurul care poate soluționa numeroasele chestiuni importante care nu suferă amânare.

În statul pe care el îl păstorește nu există decât un singur adevăr acceptat, cel al președintelui. Realitatea percepută doar prin ochii lui este singura relevantă. Reflectarea justă a evenimentelor contează mai puțin. Apropiații își fac griji nu neapărat dacă au greșit cu ceva, ci mai ales în funcție de cum este interpretat acel fapt de către lider.

Dictatorul este stăpânul trecutului, al prezentului și al viitorului. Istoria îi aparține, este un bun personal, pe care îl poate crea, modifica, interpreta după bunul plac sau interes. „Eu nu scriu istoria. O fac. Pot s-o refac după voia mea, ajustându-i, subliniindu-i, îmbogățindu-i înțelesul și adevărul.” Din aceasta poziție, dictatorul este egal cu Creatorul, cu Absolutul.

Puterea sa este atât de mare, încât poate controla și moartea, vrea și trebuie să fie deasupra ei. Supremul pretinde că el este cel care își stabilește propriul sfârșit: „moartea (…) O s-o aștept aici, așezat la birou și lucrând. O s-o fac să aștepte în spatele jilțului meu cât va fi nevoie. O s-o țin de planton până când îmi voi spune ultimul cuvânt.” După ce părăsește lumea aceasta, Patriarhul primește „cei zece sori lugubri de general al universului, grad ce-i fusese conferit în ultimul moment pentru a-i da o ierarhie superioară celei a morții.”

Dictatorul se impune în fața mulțimilor și pentru că știe cum să își creeze o imagine de invincibil. De vreme ce masele sunt motivate mai mult de emoții decât de rațiune, ceea ce le trebuie cel mai mult este un lider inspirator – cineva care să le excite și să le canalizeze sentimentele. Cum mulțimea este capabilă să gândească numai prin imagini, singurul mod de a o impresiona este tot cu imagini. De aceea, arta bunei guvernări este să furnizezi oamenilor tipul potrivit de imagine. Conducătorii cei mai admirați de mase se poartă ca cezarii, folosind simboluri și embleme, cu o autoritate care îi face foarte venerați de oameni și o sabie pentru a-și impune voința. Masele nu și-au arărat niciodată simpatia față de stăpânii generoși, ci față de tiranii care le-au dominat cu mână de fier. Oricând gata să se răzvrătească împotriva unei autorități slabe, masele se înclină cu servilism dianintea celei viguroase. Pe patriarh oamenii îl percep ca fiind inatacabil, pe el nimic nu-l poate atinge, nimic nu-l poate răni. Este invulnerabil în fața fenomenelor naturale, a lipsei de loialitate a apropiaților, invulnerabil și la trecerea timpului. „El avea să supraviețuiască tuturor loviturilor potrivnice, pasiunilor celor mai necruțătoare și celor mai primejdioase capcane ale uitării, căci el era etern și așa a și fost.” Dictatorul are grijă să devină – sau cel puțin să lase senzația că este – de neînlocuit. Visează că este stăpân al timpului, care se dilată sau se contractă după bunul său plac. „Ceasul din turn să nu bată de douăsprezece la douăsprezece, ci la două pentru ca viața să pară mai lungă.” Orologiile își îndeplinesc misiunea, aceea de a măsura trecerea timpului numai când, cum și dacă voiește patriarhul. Despre el circulă povești cum că este stăpân al fenomenelor naturale, e capabil să aducă sau se alunge ploaia.

În cadrul unei conferințe ținute la București, Mario Vargas Llosa a afirmat că puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău. Și mai absurd, am putea adăuga. Puterea parcă întunecă mintea celui aflat la conducere, îi afectează iremediabil capacitatea de decizie și de acțiune. Acestea par a fi concluziile atunci când parcurgem scene în care dictatorul șochează prin hotărârile luate sau faptele întreprinse.

Generalul lui García Márquez stabilește singur sexul copilului nenăscut, hotărăște să fie băiat. Joacă, din nou, rolul Creatorului. Și îl continuă atunci când, amenințată fiindu-i puterea deplină, dă ordinul de neimaginat de a fi uciși fiul și soția. Are autoritate religioasă absolută atunci când o proclamă pe răposata sa mamă sfântă, iar rămășițele pământești ale acesteia sunt adorate ca moaște. Calul Primului Magistrat este servit zilnic cu o găleată de bere englezească, Guinnes, iar răsplata primită sunt „fericitele nechezături” ale cabalinei, care câștigă astfel un loc de frunte în galeria unde se mai află fii făcuți generali de nou-născuți, mame sanctificate și soții semidocte ridicate în cercurile superelitiste. Apogeul este atins însă printr-un alt episod, care ne trezește amintirea, profund neplăcută, a epocii predecembriste. Pentru că lucrările la Capitoliul Național nu se desfășoară conform planului (acela de a fi inaugurat în ziua comemorării Centenarului Independenței), președintele lui Carpentier ordonă accelerarea lucrărilor. „Și atunci începu o muncă de sclavi egipteni. Cu ajutorul a sute de țărani aduși cu otuzbirul, înjugați la care și căruțe, cazați în barăci, de unde erau scoși în sunet de goarnă ca să se schimbe în ture, începură să se înalțe coloanele ce nu se înălțaseră încă, se ridicară obeliscuri, fură ridicați zei și războinici (…) se lustrui ceea ce era de lustruit, se auri ceea ce trebuia aurit, se zugrăvi ceea ce era de zugrăvit.” Pentru amenajarea peisagistică sunt aduși tot felul de arbori exotici: Palmieri Regali, pini pitici, cimișir tuns, palmieri de Filipine. Ca să fie sigur că frunzele vor fi verzi pentru „Ziua cea Mare” Primul Magistrat dă un ordin, venit parcă din universul oniric al operei lui Carol Lewis: „Frunzele care se ofilesc să fie vopsite în noaptea dinainte. Câteva ceasuri or să poată suporta un strat de vopsea Lefrane.” Aceeași scenă, dar cu brazi autohtoni, o regăsim și în romanul ecranizat și premiat al lui Dan Lungu.

Eforturile suținute ale dictatorului pentru a-și instala autoritatea solidă și durabilă au efecte mai puternice chiar decât ar putea anticipa acesta. O societate care a cunoscut experiența totalitarismului resimte efectele pe termen lung, atât la nivel individual, cât și la nivelul maselor. Dispariția Mamei Mari este percepută ca o „comoție națională.” Moartea dictatorului îi eliberează pe oameni doar parțial. Aceștia uită de răul produs în anii de dictatură și regretă dispariția sistemului nefast pentru că „se pare că se trăia mai bine pe vremea lui. Aveau cu toții de lucru și nu se mai comiteau atâtea crime.” Revenirea la normalitate este un proces amplu și anevoios. Amprenta lăsată prin intermediul numeroaselor instrumente de control este atât de puternică încât în momentul dispariției patriarhului aceștia nu-și pot imagina viața fără el. Motivul principal pentru care complotul antitrujillist nu a avut succes pînă la capăt poate fi justificat și din această perspectivă. Generalul Roman nu își poate îndeplini misiunea în cadrul complotului deoarece simte că „deși trupul Șefului murise, sufletul lui, spiritul sau cum s-o fi numind, continua să-l țină în sclavie.” După asasinarea Șefului, generalul Piro Estrella, tatăl lui Salvador Estrella Sadhalá (Turcul), unul dintre complotiști, își repudiază fiul, acuzându-l că și-a ucis protectorul și binefăcătorul. Trujillo reușea astfel să afecteze chiar și după moarte relațiile cele mai intime dintre oameni, relațiile de familie.

CAPITOLUL 3

MIJLOACE DE MANIFESTARE A PUTERII ABSOLUTE

3.1. CULTUL PERSONALITĂȚII

Cultul personalității poate fi definit ca un ansamblu de tehnici și mijloace utilizate pentru exaltarea caracterului excepțional și unic al unei persoane.

Proslăvirea dictatorului este realizată, mai întâi, sistematic, de către oamenii săi, după un plan bine pus la punct. Obiectivele sunt atinse în momentul în care masele largi își însușesc ideile vehiculate de aparatul de propagandă și contribuie astfel la consolidarea imaginii tiranului. Acesta este venerat pentru calitățile excepționale pe care, chipurile, le-ar poseda. Imaginea obținută este aceea a unui personaj autoritar, cu competențe în orice domeniu, înzestrat cu numeroase virtuți, care niciodată nu greșește, cu răspuns pentru orice întrebare, cu soluții pentru orice problemă. Astfel încât, treptat, ajunge să se transforme într-o ființă superioară, un supraom, un semizeu.

Scopul acestui demers este multiplu. Imaginea liderului și a statului sunt suprapuse. „Statul sunt Eu”, afirmă Dictatorul Perpetuu. Prin diferite mijloace, se demonstrează justețea tuturor acțiunilor tiranului. Violențele, crimele, atrocitățile făcute de el sau de alții în numele lui sunt legitimate. Oamenii ajung să creadă în minciuna primordială creată de propaganda oficială. Din moment ce totul este bine fundamentat, nu mai există motive ca autoritatea sa să fie contestată.

Căile de propagare a acestei imagini sunt diverse. Dacă inițial presa scrisă era elementul de bază, pe măsură ce se dezvoltă mass-media, instrumentele se înmulțesc și se perfecționează: radio, televiziune, spectacole de masă etc.

Grandomania dictatorului este ilustrată, în primul rând, de titlurile pe care și le arogă – direct sau prin intermediari. Felurile în care sunt numiți dictatorii sunt nenumărate. Domnul Președinte este numit „părintele patriei, șeful marelui partid liberal și ocrotitorul tineretului studios”. Persoana sa este asociată, direct sau subtil, cu mari figuri ale istoriei. Antichitate, evul mediu sau epoca modernă, indiferent de moment, toți sunt simboluri ale puterii depline: „Regele Soare, un nou Pericle”, „Primul Cetățean al Națiunii, Mare între Mari, ca Înțelept între Înțelepți, ca Liberal, Gânditor și Democrat”. Nu este omisă nici latura supranaturală a președintelui. Acesta este „zeul adorat”, „supraom (…) arhisupraunicul (…) altoiul aproape divin al supraomului”.

Primul Magistrat este „Împărțitor de Pedepse”, „Pacificator” și „Părinte al Patriei”, „Primul Mecanic al Țării”. Se autointitulează „Diriguitorul Popoarelor”, „Călăuza Oamenilor” și „Cruciat al Latinității”. Pentru că e stăpânul economiei din statul pe care îl posedă, nu doar îl conduce, ca proprietar de întreprinderi administrate prin intermediari, el se mai declară și „Seniorul Pâinii și Peștelui, Patriarh al Grânelor și al Turmelor, Domn al Gheții și Domn al Izvoarelor, Stăpân al Curentului Electric și Stăpân al Roții”.

Pe patriarhul lui García Márquez îl regăsim în ipostaze precum: „neprihănitul care veghează la curățenia națiunii”, „prea milostivul care împarte fericirea”, „maiestatea patriei”, „general al universului”, „binefăcătorul care ne-a izbăvit de bezna teroarei”.

În Amalia dictatorul argentinian Juan Manuel de Rosas apare sub titlul de „Excelentisimul Guvernator al Provinciei, Ilustrul nostru Restaurator al Legilor”, „părintele Federației, părintele tuturor”.

Rafael Leónidas Trujillo Molina este „Șeful, Generalisimul, Binefăcătorul, Părintele Patriei Noi”, „Restaurator al Independenței Financiare”.

În romanul lui Roa Bastos, tiranul este „Supremul Dictator al Republicii”, „Supremul nostru Stăpân”, „Cetățean Fidel, Fidel Părinte și Suveran al Republicii”. Supușii îi se adresează folosind formule de genul „Înălțimea Voastră, Eminența Voastră”, „Karai Guasu”, „Tatăl nostru”, în sens blasfemiator, de înlocuire a Divinității cu dictatorul. Supremul își arogă și calitatea de pater universalis: „ca Guvernant Suprem sunt și tatăl vostru natural”, la fel ca Nicolae Ceaușescu în România comunistă. Alte titulaturi, la fel de emfatice, sunt „Omule, Mare Om, Om Suprem”, „Veneratul Părinte” sau „Cârmaci-Salvator”.

Glorificarea conducătorului cunoaște numeroase forme de manifestare. Sunt organizate serbări publice, cu diferite ocazii, cu sau fără legătură cu persoana dictatorului, dar cu figura acestuia ca element central. Pancardele purtate de mulțime pot avea scrise mesaje blasfemiatoare, ca în Toamna patriarhului: „Domnul să-l aibă în pază pe preamăritul care a înviat din morți a treia zi.” Cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere a președintelui, nu se precupețește nici un efort pentru ca totul să iasă perfect. Fondurile alocate pentru aceste serbări publice sunt consistente, atâta vreme cât, spre exemplu, la aniversarea Supremului Dictator se eliberează o sută de mii de fluturi, se aprind opt sute de lumânări, cântă o sută de fanfare și tarafuri de muzicanți negri, metiși și mulatri, sunt trase salve de tun, iar trimișii prezidențiali dau de pomană săracilor, „așa cum se face în fiecare an în cinstea Excelenței voastre, în fericita voastră zi de naștere.” În galeria evenimentelor eclatante se înscrie și Sărbătoarea Păcii și a Frăției Lumii Libere, care marchează 25 de ani de tiranie trujillistă. Pentru desfășurarea, de-a lungul unui întreg an, a acestor manifestații se cheltuie jumătate din venitul național. „Trujillo se sărbătorea pe sine, aducând ochestra lui Xavier Cugat, coristele de la Lido din Paris, patinatoarele nord-americane de la Ice Capades, și, construind, în cei opt sute de mii de metri pătrați ai parcului pentru distracții, șaptezeci și una de clădiri, unele din marmură, alabastru și onix, pentru a găzdui delegațiile din cele patruzeci și două de țări din Lumea Liberă.” La serbările publice de acest gen participă și copii; defilează în coloane prin fața dictatorului, îi poartă portretul, îi oferă flori sau recită poezii în cinstea lui. Dacă la aceste festivități sunt prezenți și invitați din alte state, autoritățile dau dovadă de vigilență în a disimula realitatea: „Cu ocazia sărbătoririi Centenarului Independenței în Mexic, autoritățile au aranjat ca opincarii, văcarii, lăutarii și schilozii să nu se apropie de locurile marilor ceremonii, pentru că era mai bine ca oaspeții străini și invitații Guvernului să nu-i vadă pe ăia pe care prietenul nostru Ives Limantour îi numea <neam prostimea>”.

Figura dictatorului este omniprezentă. Tiranul devine subiect de studiu în manualele școlare. Este înfățișat ca un personaj de basm, aflat în luptă cu forțe nefaste, veșnic învingător, capabil să comunice cu necuvântătoarele, prezicător și făcător de minuni. Patriarhul era astfel un „uriaș care nu ieșea deloc din casă fiindcă nu încăpea pe uși, care îndrăgea copiii și rândunelele, știa graiul câtorva animale, avea harul de a prevedea fenomenele naturii, putea ghici gândul cuiva doar privindu-l în ochi și cunoștea secretul unor săruri miraculoase care tămăduiau rănile leproșilor și-i făceau pe damblagii să meargă.”

Cultul personalității dictatorului se manifestă și prin schimbarea denumirii unor orașe, care primesc numele lui, sau chiar ridicarea unor orașe noi, în cinstea dictatorului. În Sărbătoarea Țapului, vechiul oraș Santo Domingo de Guzmán este redenumit Ciudad Trujillo. Cel mai înalt munte din țară a devenit Pico Trujillo. Peste tot, în aceste orașe, tronează statui ale dictatorului, nu mai puține de 100.000. Până și pe cișmelele publice existau plăcuțe cu înscrisul „Trujillo ne dă apă”. În interiorul clădirilor, oficiale sau particulare, în fiecare cameră, agățate pe pereți, atmosfera este dominată de potretele sale. Întotdeauna înfățișat în costum de gală, purtând toate decorațiile, dictatorul controlează, și sub această formă, viața supușilor săi.

Venerarea excesivă nu se rezumă doar la persoana liderului, ci, aproape întodeauna, este extinsă și la familia acestuia. Mame, soții, copii sunt prezenți și ei pretutindeni, mereu cu atribute la superlativ. Mamele și soțiile, din timpul vieții sau postmortem, sunt idolatrizate, sunt canonizate, în cinstea lor sunt instituite sărbători naționale, străzile primesc numele lor. Pentru a nu mai fi mai prejos decât partenerii de viață, toate își arogă statutul de mater universalis. Fără o pregătire deosebită, cu alții care muncesc și creează pentru ele și în numele lor, reușesc însă să devină personalități ale vieții intelectuale din respectivul stat. Copiii dictatorului vin să completeze acest tablou tragicomic. În Toamna patriarhului și Sărbătoarea Țapului, fiii urcă treptele ierarhiei militare, până la gradul de general, rapid, până să împlinească 10 ani. Asta dacă nu cumva au ajuns să dețină o astfel de funcție „cu drept de putere și comandă chiar în clipa venirii pe lume”, așa cum se întâmplă cu Emanuel, fiul patriarhului. Nici fetele nu sunt uitate. În Republica Dominicană, un iacht este denumit după unica fiică a dictatorului, Angelita. Aceasta are parte de o petrecere fastuoasă, cu ocazia înscăunării sale, petrecere la care tânăra fată are o vestimentație ce o imită pe aceea a reginei Elisabeta I la încoronare, în timp ce poporul dominican este pus „în slujba grației și frumuseții ei.”

Eficiența cultului personalității dictatorului este dovedită, ironic, într-un mod primejdios chiar și pentru persoana sa. Mașina de propagandă ajunge să creeze un univers paralel, ficțional. Oamenii sunt pioni pe o tablă de șah, dar regulile jocului sunt cu totul altele decât cele cunoscute și universal folosite. Se creează o societate unde scala valorilor și a principiilor este inversată. Principala victimă a acestei farse devine, de multe ori, chiar personajul principal, dictatorul. Dacă propaganda funcționează impecabil, acesta ajunge să creadă în propriul său mit. „Cu fiecare două sute de metri urcați de mașină, creșteam în putere și statură, tonificat de un aer rarefiat, venit dinspre culmi. Trebuia să fiu dur, neînduplecat (…) Pe măsură ce mă adăpam cu aerul meu, deveneam tot mai Președinte (…) Și eram cu adevărat președinte, în picioare pe platforma vagonului oficial, cu chipul împietrit, privirea aspră, cravașa în mână, încruntat (…)”. Iluziile sunt perpetuate si după dispariția dictatorului. Indivizi și mulțimi deopotrivă nu pot concepe că viața merge înainte și fără infinita protecție paternă a tiranului. Acesta este venerat și după moarte. La funeraliile lui Trujillo, președintele Balaguer a adus elogii „stejarului puternic care, timp de peste treizeci de ani, a înfruntat toate fulgerele și a ieșit învingător din toate furtunile”. Mii de dominicani așteaptă, ordonați, pe caniculă, la o coadă imensă, „să urce treptele Palatului pentru ca, în mijlocul exclamațiilor isterice de durere, leșinurilor, strigătelor, ofrandelor aduse spiritelor vudu, să prezinte un ultim omagiu (…)” Aceleași efecte se fac simțite și asupra străinilor care, în diferite împrejurări, au intrat în contact cu un astfel de sistem diabolic. Dictatorul Perpetuu a lăsat o impresie uriașă asupra unui ofițer francez, captiv în Paraguay, astfel că în cei „șapte ani care s-au scurs de la eliberarea lui până când a murit, n-a pronunțat niciodată și nici n-a auzit pronunțându-se numele Supremului fără a se ridica în picioare și a-și lipi călcâiele cu un zgomot puternic, ducând mâna la pălărie.”

3.2. CONTROLUL MASS-MEDIA

Primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang Di (259 – 210 î.Hr.; a domnit 221 – 210 î.Hr.), afirma în secolul al III-lea î.Hr.: „Cel mai bun mod de a organiza o țară constă în suprimarea libertății cuvântului … de aceea nu trebuie să te bazezi pe oameni inteligenți și care gândesc. Conducătorul îi face pe oameni să gândească cu devotament și de aceea ei nu vor complota pentru a obține profit personal.”

În atingerea obiectivelor sale, dictatorul e nevoit să aibă controlul absolut și asupra mijloacelor de comunicare în masă. În acest fel, pe de o parte, își creează imaginea dorită. Pe de altă parte, ține masele sub control.

Aparatul de propagandă este unul complex. Mesajele se transmit către receptori prin intemediului ziarelor, revistelor, radioului, televiziunii, cinematografului. Imaginea creată tiranului este aceea a unui personaj puternic, invincibil, capabil întotdeauna să rezolve orice problemă apărută, gata să depășească orice stavilă.

Rolul mass-media într-un stat democratic este acela de a transmite informații, de a educa și forma opinia publică, de a-i oferi divertisment. Într-un regim dictatorial, mass-media se ocupă exclusiv de influențarea și manipularea opiniei publice. În acest cadru, nici nu se poate vorbi despre libertate de gândire și de exprimare, pluralism de idei ș.a.m.d. Diversele mijloace de informare sunt doar o „vastă hazna care publică toate porcăriile dictaturii”, ziarele sunt instrumente prin care este „defăimat până în cele mai intime amănunte ale vieții private, orice om ce se pronunțase împotriva tiraniei (…) unde se inventau cele mai josnice calomnii”.

Răspândirea sistematică a elementelor care reflectă figura dictatorului funcționează în paralel cu cenzura. Conceptul de cenzură a fost asimilat dintotdeauna puterii autoritare care, de altfel, este elementul său constitutiv major. Cenzura înseamnă suprimare, interdicție, prohibiție, ascundere și stopare a informației, autoritatea consideră că un atribut însemnat al puterii sale constă în controlarea formulării și comunicării către toți cei care se află sub tutela sa.

Prin aceste mijloace, pe de o parte se promovează o anumită imagine a dictatorului și a regimului său. Pe de altă parte este interzisă orice informație care ar putea afecta imaginea nou-creată. În romanele studiate „totdeauna mai exista un adevăr dincolo de adevăr”, așa cum afirmă eroul lui Gabriel García Márquez.

Dictatorul falsifică realitatea. Sunt tăinuite acele informații care le-ar afecta liderilor imaginea de invincibilitate. Despre starea de sănătate a mamei patriarhului se „dădeau mereu publicității buletine medicale inventate”. Imaginea mistică de general-taumaturg este întreținută tot prin intermediul propagandei de stat. Oamenii patriarhului umblau prin întreaga țară pentru a răspândi vorba despre minunile săvârșite de acesta – vindecarea leproșilor, a nevăzătorilor sau a celor paralizați. Iar lumea crede, nu pune la îndoilă aceste plăsmuiri. Gustave Le Bon afirmă că masele sunt îndeosebi frapate de latura miraculoasă și legendară a evenimentelor. În ziarele guvernamentale sunt publicate în fiecare an aceleași fotografii care să ilustreze același tip de știre, discursurile radio-difuzate sunt repetate an după an. Dictatorul apare astfel nemuritor, pe el trecerea timpului nu îl afectează. Prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, dictatorul domină viața supușilor în permanență.

Mass-media își îndeplinește rolul specific într-un regim dictatorial și atunci cînd este vorba despre a acoperi realitatea unor evenimente reprobabile. Acesta este cazul asasinării surorilor Mirabal, în Republica Dominicană, despre care ziarele nu au scris absolut nimic. „Asemenea vești erau înflorite, minimalizate sau exagerate pe parcurs, devenind în cele din urmă niște mituri, legende sau ficțiuni care n-aveau aproape nici o legătură cu cele întâmplate.” Sau înfiorătoarea manipulare, internă și externă, în masacrul din 1937, când asasinarea haitienilor de culoare de la graniță, din ordinul lui Trujillo, este prezentată ca o reacție spontană a populației și nicidecum o acțiune bine organizată a autorităților dominicane, încheiată cu zeci de mii de morți. În Recursul la metodă, deși reprimarea după primul atentat cu bombă împotriva Magistratului este una masivă, „edițiile ziarelor de seară care vorbeau de orice, dar nu despre ceea ce aștepta lumea”. Controlul mass-media este absolut, nu scapă nici o informație despre arestările de la Universitate, ale studenților, sau despre distrugerea cărților considerate periculoase pentru regim. Un alt episod este înfățișat la sfârșitul primului război mondial, când dictatorul lui Carpentier, în conformitate cu legea fundamentală a statului, ar fi trebuit să organizeze alegeri. Reușește să manipuleze opinia publică, internă și internațională, și de data aceasta, tot prin intermediul mass-media. Presa din interior, cenzurată, aborda doar subiecte de tip tabloid, menite să distragă atenția de la problemele reale, importante. Amenințarea venită din partea The New York Times este îndepărtată într-un mod ilar, datorită eforturilor secretarului Peralta de a cumpăra toate exemplarele de pe piață.

Supravegherea presei scrise din interior, dar și a presei străine, este deplină. În Sărbătoarea Țapului publicații precum El Caraibe și La Nacion erau instrumente ale puterii, prin intermediul cărora erau distruse cariere, vieți, erau modificate destine. Dacă presa internă este controlată ușor, prin teroare, cea din afara statului dictatorului este dirijată cu bani. Primul Magistrat investește sume uriașe pentru a diminua efectul apariției în celebrul cotidian Le Matin a unor articole nefavorabile lui. Reușește astfel să obțină publicarea, ulterior, în Le Journal, a unei serii de articole, menite să reabiliteze imaginea dictatorului și a regimului său. Nu același succes este înregistrat față de presa din Statele Unite, care dezvăluie abuzurile interne. Primul Magistrat dă ordinul retragerii de pe piața a unei ediții a The New York Times care vorbea despre acțiunile poliției, despre torturi, asasinate, disparții misterioase ale unor persoane incomode. Președintele conștientizează pericolul reprezentat de aceste surse de informare, precum și puterea redusă de a le controla: „(…) cuvântul tipărit se strecoară peste tot. Poți să închizi un adversar politic. Dar nu poți împiedica difuzarea unui ziar străin, care te înjură de mamă. Un exemplar ajunge. Vine zburând prin aer, se ascunde în buzunarele călătorilor, în valize diplomatice, sub fustele doamnelor, trece din mână în mână, peste frontiere, râuri, munți.”

În Toamna patriarhului, controlul mass-media mai are și un alt rol, mai special. Acesta este realizat de către apropiații generalului, cu scopul menținerii acestuia într-un soi de captivitate. Controlul este instituit aici în ambele direcții. Dictatorului îi sunt puse la dispoziție un post de radio, un canal de televiziune și un ziar. În toate trei cazurile, știrile și programele sunt mistificate după indicațiile dictatorului, pentru a-i da senzația că totul se întâmplă după cum poruncește el. Este o modalitate prin care și el este controlat, este meținut într-o lume paralelă cu realitatea. Patriarhul cerea modificarea scenariilor pieselor radiofonice și era ascultat, chiar dacă schimbările erau ilogice „ca să-i facă lui pe plac dându-i iluzia că el era cel care poruncea”, pe canalul de televiziune rulau doar filme „retușate după gustul lui unde nu mureau decât cei răi, dragostea învingea moartea, viața era o desfătare”. Iar ziarul guvernamental, editat într-un singur exemplar, și unde el însuși figurează ca patron și director onorific, cuprindea doar „știrile care vă sunt pe plac, cu ilustrațiile pe care doreați să le vedeți, cu anunțurile publicitare ce v-au făcut să visați la o lume diferită.” Și astfel patriarhul ajunge la concluzia că „minciuna e mai comodă decât îndoiala, mai folositoare decât dragostea, mai trainică decât adevărul”.

3.3. TEROAREA

Toate dictaturile, chiar și cele mai „nevinovate”, lasă mereu în urma lor un sinistru șuvoi de sânge și moarte și un manual complex al încălcării drepturilor omului. Tortura, răpirea, asasinatul au fost dintotdeauna practici obișnuite ale dictaturilor din America Latină. Prin tortură și intimidări, dictatorul reușește să pună capăt oricărei opoziții politice.

Conform Convenției împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (1984), tortura este definită ca o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau pentru alte motive. 

Pentru a-și îndeplini aceste scopuri, dictatorul are nevoie de un întreg aparat prin care să-și pună în aplicare ideile scelerate. Astfel că se înconjoară de indivizi asemenea lui, cu același profil psihologic. Sunt criminali profesioniști care nu au nici un fel de remușcări îi a susține politica dictatorului.

Unii dintre satrapii descriși în romanele din spațiul latino-american sunt participanți direcți la actele de teroare. Dau dovadă de o cruzime extremă. La aceștia, din punct de vedere psihologic, există o plăcere patologică, de a-i chinui pe alții sau de a-i vedea cum suferă. Simpla vedere a unei persoane neputincioase îl face să dorească să o atace, să o domine, să o umilească. Cu cât obiectul devine mai neajutorat, el se simte mai îndârjit. Au o latură sadică mai dezvoltată decât la alți indivizi.

Alți dictatori s-au ținut la distanță, lăsând altora treburile murdare. Dar asistă sau constată aplicarea ordinelor lui cu aceeași plăcere morbidă.

Cei care fac treburile murdare în locul și la ordinul dictatorului se pot împărți în două categorii. Militarii execută ordinele. Poliția politică asigură controlul total asupra populației. Militarii sunt motorul fricii de moment. Poliția politică instituie teama permanentă, cu mult mai profundă decât prima.

Prin poliție politică se poate înțelege totalitatea structurilor create pentru instaurarea și menținerea puterii dictatorului, precum și pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Șeful poliției, într-o țară totalitară, ocupă cea mai puternică poziție publică. Atât el, cât și oamenii care lucrează în structurile sale, sunt psihopați. Psihopatul este o persoană inteligentă, caracterizată prin lipsa emoțiilor, absența sentimentului de rușine; manifestă lipsa culpabilității și a anxietății, e imprevizibil, iresponsabil și manipulator. Există o bucurie perversă de a produce durere la acești dictatori și la cei care îi sunt aproape, la cei care fac parte din aparatul de teroare, de poliție politică. Rolul lor este perfect ilustrat de denumirile primite din partea dictatorului: „oamenii Trasului cu Urechea și cu Ochiul, Pândașii, Auzitorii, Nevăzuții, Presărații, Comedianții, Maeștrii Maieuticii, Virtuoșii Euristicii, Supraveghetori ai Supraveghetorilor, Pânditori ai Viclenilor, memorialiști ai tot ceea ce închipuiau, urzeau, unelteau chiar colaboratorii, rudele și prietenii Primului Magistrat, sub ocrotirea Înaltei sale Umbre.” Cei care fac parte din Mazorca (Asociația Populară Restauratoare; denumirea ei se traduce drept „știulete de porumb”), organizație folosită de Rosas ca poliție politică și instrument de teroare, sunt, de fapt, adevărați infractori, hoți care acționează sub oblăduirea statului și a dictatorului. „Mazorca, club de bandiți pe care partizanii lui Cromwell l-ar fi privit cu repulsie, iar amicii lui Marat cu groază.” Întotdeauna au grijă să jefuiască victimele pe care aveau ordin să le elimine. Sunt niște oportuniști care declară pe față că urmăresc în primul rând satisfacerea intereselor personale: „Suntem aici din ordin, iar când om vedea că lucrurile ies rău, trecem de partea celalaltă.”

Aparatul de teroare pe care dictatorul își bazează puterea absolută include și un sistem eficace de închisori și lagăre. Rolul acestuia este de a-i reduce la tăcere pe toți cei care sunt periculoși sau incomozi pentru regimul dictatorial. Deținuții ajunși în aceste locuri sunt condamnați la o pedeapsă infinit mai mare decât moartea.

Pentru dictatori menținerea opozanților în viață, într-o închisoare, este mai avantajoasă decât uciderea lor, și astfel, apariția nevoii de justificare a existenței unor cadavre. De asemenea, temnița este un loc unde deținuții pot fi reeducați, modelați după interesele noului regim, și apoi folosiți. În consecință, fondurile investite pentru ridicarea și perfecționarea acestor instituții sunt consistente. Primul Magistrat dispune construirea unui Penitenciar Model, după atentatul de la Operă. Întreaga operațiune beneficiază de o campanie de imagine pe măsură, pe plan intern și extern, este apreciată de cele mai prestigioase reviste de arhitectură. Președintele e foarte mândru că „în materie de Închisoare, i-o luasem înainte Europei – ceea ce e logic, pentru că, fiind Continentul Viitorului, trebuia să începem cu ceva …” Lucrările la penitenciar sunt finalizate la timp, tocmai pentru a fi umplut de deținuți, în urma celui de-al treilea atentat asupra dictatorului, cel din timpul Carnavalului. Inaugurarea instituției corecționale a fost marcată de o serie torturi greu de imaginat. Condamnații dau dovadă de ingeniozitate de-a lungul timpului infinit petrecut în temnițe. Pot găsi diferite modalități de comunicare între ei. Iar răspunsul sistemului este pe măsură. Supremul Dictator dispune tencuirea vizoarelor, a crăpăturilor de la uși, a fisurilor din ziduri și din tavane, pentru ca nici un firicel de lumină să nu mai pătrundă în celulele deținuților. Pentru că deținuții foloseau șobolanii pentru a transmite mesaje „am pus să astupe până și găurile și galeriile de furnici, de greieri, și toate fisurile și spărturile. Un întuneric mai de nepătruns nici nu există.” Izolarea totală, în celule minuscule, era una dintre pedepsele preferate instituite de acest sistem demonic.

Din momentul ajungerii în închisori, deținuții sunt supuși torturii, fizice și psihice în egală măsură. Cea de-a doua are efecte chiar cu mult mai intense decât primul tip.

Din perspectiva dictatorilor, tortura este, în același timp, o artă și o necesitate. Din romanele studiate s-ar putea realiza un oribil compendiu al tehnicilor de tortură, care se perfecționează cu trecerea timpului. Călăii-psihopați nu au probleme de igienă morală, așa cum ei înșiși o mărturisesc. Execută ordine de castrare a deținuților, scoatere a ochilor, ruperea membranei timpanelor, statul în anumite poziții pentru mai multe ore, electrocutarea etc. Scripeți, clești, vase cu jăratic sunt doar câteva dintre instrumentele de tortură, care pot varia de la cele rudimentare la cele foarte sofisticate. Un deținut este zidit de viu, un altul este condamnat pe viață la trasul la rame. Suferința nu-i sensibilizează câtuși de puțin pe acești ucigași. Oamenii lui Trujillo îi torturează pe unul dintre complotiști, chiar dacă acesta este rănit de moarte. Pe patul de spital îl transformă într-o „scrumieră umană” pentru a obține informații de la el. Deținuții își găsesc sfârșitul în cele mai înfricoșătoare moduri. Moartea prin deshidratare severă presupunea „izolarea cu pâine și apă infestată cu viermi”, urmată de clisme zilnice. Sunt oferiți hrană animalelor: caimani, în Toamna patriarhului, rechini în Sărbătoarea Țapului. Este bine cunoscut obiceiul dictatorului dominican de a-i elimina în acest mod pe cei care îl deranjau. În romanul amintit protagoniștii sunt doi frați nebuni-bufoni, Valeriano și Barajita, care își bat joc de el în mod public, numindu-l Sticletele. Șeful SIM, Johnny Abbes, îl anunță liniștit, de soarta celor doi nefericiți: „I-am aruncat de ieri la rechini. Vii, așa cum ați poruncit dumneavoastră.”

Nici după moarte opozanții dictatorului nu au parte de liniște. Cadavrele lor sunt mutilate, decapitate, tranșate, batjocorite, expuse în public. Prin ordinele date, dictatorul simte nevoia de a-i fi confirmată puterea absolută inclusiv prin astfel de argumente. Patriarhul ordonă tăierea în mai multe bucăți a cadavrului atentatorului său „ca să le fie învățătură de minte, îl ciopârțiră mărunt, expunându-i capul conservat în bulgări de sare în Piața Armelor, piciorul drept la granița de răsărit în Santa María del Altar, cel stâng în apusul nemărginit al deșertului de salpetru, un braț în ținuturile sterpe, celălalt în mijlocul selvei, părțile trunchiului au fost fripte în untură de porc și expuse în aer liber în bătaia soarelui până nu au mai rămas decât oasele curățite de carne.” Doar un individ cu probleme psihice grave poate să emită astfel de dispoziții.

Tortura psihică (tortura albă) este o metodă de tortură care nu lasă urme de leziuni corporale. În schimb această metodă recurge la o tortură mentală, care are urmări mult mai grave, distrugând victima din punct de vedere psihic. Andy McNab, un fost ofițer britanic din Forța Majestății Sale, îi mărturisea lui K. Dutton, autorul studiului despre psihopați, cât de nociv este acest tip de tortură. „Nu violența te face să cedezi. Ci amenințarea cu violența. Gândul ăla nimicitor că ceva groaznic este pe cale să ți se întâmple. Și că se apropie cu pași repezi.” Incertitudinea are același efect. Lipsa de încredere în oamenii apropiați, chiar și în cei din familie. Stoparea accesului la informație. Incapacitatea de a reacționa în fața nedreptăților. Sistemul de supraveghere a populației are ca efect final împărțirea societății în două categorii, de victime și călăi. A treia cale nu există. Toată lumea spionează pe toată lumea. Se creează în acest fel un sistem extrem de eficace de control, de instalare a fricii permanente. „Politica lui Rosas are tot atâția agenți câți oameni s-au îmbolnăvit de frică. Bărbați, femei, stăpâni și servitori, toți își caută siguranța prin denunțuri.” Mijloace folosite pentru a se ajunge la acest control absolut mai pot fi trădarea particulară, corupția individuală, ajungându-se ca teama și neîncrederea să se manifeste și față de rudele de sânge și astfel să vedem „pe frate temându-se de frate, iar pe soț păzându-se să-i facă până și soției confidențe.”

Într-un regim dictatorial, familia este o victimă și dintr-o altă perspectivă. Nu doar cel care are o vină (reală sau închipuită) plătește, ci și apropiații săi, familia, prietenii. Aceștia se trezesc peste noapte șomeri, cu bunurile confiscate, își pierd chiar libertatea personală. Părinții nu au voie să-și plângă copiii morți, ci sunt obligați „să-și ia hoitul și să-l vâre în groapă, fără bocete și maimuțăreli, că altfel toată familia, cu mamă, bunici și plodărie, intră la pârnaie.”

Pedepse îngrozitoare erau, de multe ori, instituite și pentru cele mai mici greșeli sau pentru vine închipuite. Pentru Rafael Trujillo „un nasture căzut, o pată ori o cută la pantaloni sau la veston, un chipiu prost așezat erau greșeli extrem de grave, care se pedepseau cu mai multe zile de arest și, uneori, cu excluderea sau trimiterea la batalioanele disciplinare.” Bătrânul secretar al Domnului Președinte este pedepsit cu două sute de lovituri de baston pentru că a vărsat, din greșeală, o călimară de cerneală peste un document. Suferința, fizică și morală, îl va face pe funcționar să-și piardă viața.

Acest sistem se află într-o permanentă perfecționare. Există, în statul condus de dictator, adevărate laboratoare unde se desfășoară experimente menite să dezvolte tehnicile de tortură. Patriarhul renunță la o îngrozitoare modalitate de a pune în aplicare pedeapsa cu moartea (sfârtecarea trupului tras de cai), pentru a folosi scaunul electric, preluat de la americani, „metoda cea mai civilizată de a omorî”. La o mică distanță de palatul său se află o „fabrică de tortură”, de unde în nopțile liniștite ajung până la dictator urletele de durere ale cobailor umani. În Sărbătoarea Țapului, există „Institutul Panamerican de Educație”, un loc înfiorător. Schingiurile ajung la cote care întrecere orice închipuire. Generalul José René Román (Pupo), cel care ar fi trebuit să-i ia locul lui Trujillo după asasinat, este supus la electroșocuri timp de patru luni de zile în acel loc. Pe câteva pagini sunt descrise torturi care seamănă izbitor cu experiența din România comunistă, „Experimentul Pitești”: privare de somn, bătăi, excremente oferite ca hrană, coaserea pleoapelor, castrare. Tentativele de suicid ale generalului eșuează, iar eliberarea vine de-abia atunci când fiul dictatorului decide să fie împușcat. Supremul Dictator și-a creat o uriașă crescătorie de șoareci, un laborator unde infernalul personaj încearcă „în acel soi de ciornă pe viu, metodele de guvernare cu care îi abrutizează pe concetățenii noștrii.”

Nici copiii nu scapă de diabolicele planuri ale dictatorilor. În Toamna patriarhului, copiii sunt folosiți ca mijloc de șantaj pentru a obține mărturii din partea părinților. Băieții sunt torturați, cu „sârme electrice înfipte în testicule”. Sau sunt pur și simplu uciși atunci când devin periculoși pentru afacerile necurate ale patriarhului, așa cum a fost cazul celor 2000 de copii asasinați ca să fie acoperită frauda de la extragerile loto. Viața unui nou-născut este insignifiantă pentru mințile mefistofelice ale oamenilor Domnului Președinte, pentru că este lăsat să moară, alături de mama lui care este torturată.

Efectele acestui sistem nu întârzie să apară. La scurtă vreme de la instalarea dictatorului la putere, societatea este abrutizată și dezbinată. Până și copiii sunt îndoctrinați. Începutul procesului de dezumanizare, ai căror victime sunt, este marcat de momentul în care, ca spectatori ai unei piese de teatru de păpuși, copiii râd, se amuză, la scene de violență între marionete. „Don Benjamin crezuse că micii lui spectatori vor plânge la aceste comedii în care pătrunsese un început de durere, dar surpriza îi fu fără margini când îi văzu râzând în hohote, cu mai multă poftă și veselie ca înainte. Copiii râdeau când vedeau că alții plâng … Copiii râdeau când vedeau că alții sunt bătuți …”

Teroarea naște discordie între oameni. Suspiciunea domnește pretutindeni. Solidaritatea, coeziunea, fraternitatea sunt principii de mult uitate, abandonate în lupta pentru supraviețuire. Acesta este obiectivul maximal al dictatorului. Așa poate să dețină puterea supremă. „Tiranii de peste tot au persecutat câte un partid, câte o idee. Dar nicăieri n-au persecutat întreaga societate cu ajutorul unei mici părți din acea societate însăși. La Buenos Aires … nimeni nu era însemnat și toți se aflau sub anatemă. La Buenos Aires nu exista nici un mijloc de a cunoaște această soartă, nici o cale care să ducă la siguranța personală, decât cea de a te transforma în asasin pentru a scăpa de soarta de victimă.”

CAPITOLUL 4

FAMILIA DICTATORULUI

4.1. FEMEILE DIN VIAȚA DICTATORULUI

În viața dictatorului se deosebesc, în principiu, trei categorii de figuri feminine: mama, soția și amanta. În Amalia un rol semnificativ este jucat și de sora și cumnata dictatorului.

Mama este de fapt singura figură importantă din viața acestor bărbați de stat. Bendición Alvarado, mama patriahului, Julia Trujillo, mama lui Rafael Trujillo, María Josefa de Velasco y de Yegros y Ledesma, mama (incertă) a Supremului sunt persoanele care domină viața temuților dictatori.

Singura care are influență cu adevărat în viața despotului este mama. Doar ei i se permite să îl critice. Bendición Alvarado este „singura ființă de pe lume care se încumeta să-l dojenească din pricina mirosului de ceapă putredă ce i se răspândea de la subsuori” pe patriarh. Doar din partea ei se bucură de dragoste necondiționată și, la rândul său, este singura persoană față de care nutrește sentimente reale de afecțiune. Mama este unicul om pe care se poate baza cu adevărat, de a cărui fidelitate nu se îndoiește.

Existența dictatorului se învârtește în jurul figurii materne, atâta timp cât ea este în viață, și chiar și după aceea, ca în cazul patriahului. Ea face obiectul adulației președintelui. Bendición Alvarado este o prezență constantă în roman grație dialogului neîntrerupt pe care îl poartă cu ea dictatorul, care se prelungește la nivel imaginar după moartea ei, fapt ce marchează și o dependență aproape organică manifestată de patriarh.

Povestea vieții mamei este, de multe ori, falsificată sau romanțată. Propaganda statului lucrează cu toate instrumentele pentru a-i crea o imagine idilică, foarte departe de realitate.

Mama patriarhului este o femeie simplă, naivă, a cărei origine este confuză. Nu reușește să se adapteze la viața de la Palat, specifică noului statut al fiului său, și își continuă aceleași activități domestice care îi erau familiare. O vânzătoare singuratică de păsări vopsite care în tinerețe „umbla îmbrăcată în zdrențe, desculță” și se vindea și pe sine ca să aibă ce mânca. Imaginea făcută publică este însă la polul opus. „Manualele școlare îi atribuiau virtutea miraculoasă de a-l fi conceput fără bărbat și de a i se fi deslușit în vis tâlcul ascuns al destinului său mesianic, și pe care el o proclamă prin decret mama patriei pentru simplu motiv că mama-i doar una.” De-abia pe pe patul de moarte, Bendición Alvarado lasă adevărul să iasă la lumină. Povestea despre originea sacră a dictatorului era menită să acopere un adevăr dureros: imposibilitatea stabilirii paternității. „N-am putut afla niciodată care dintre atâția vagabonzi de aiurea câți s-au tot perindat fusese tatăl tău.”

Doña Altagracia Julia Molina era mama lui Trujillo. La fel ca și în Toamna patriarhului, originea sa nu este un motiv de mândrie. Dictatorul este complexat că a moștenit trăsăturile faciale ale acestei „fiice ilegitime a unor haitieni emigrați în San Cristobal. Deși, uneori, la Hipodrom, la Country Club sau la Bele-Arte, când vedea toate familiile aristocrate dominicane aducându-i omagii, gândea în bătaie de joc: <Lingeți pământul pentru un descendent de sclavi.> Ce vină avea Distinsa Matroană că îi curgea sânge negru prin vene?”.

Dictatorul Suprem trăiește o adevărată dramă din acest punct de vedere. El nu știe, cu siguranță, care îi sunt părinții. Există mari semne de întrebare atât asupra mamei, cât și a tatălui. I se atribuie două mame, una de origine nobilă, cealaltă plebee și străină, doi posibili tați (unul braziliano-lusitan, celălalt francez) și două date de naștere.

Mama ajunge omul de bază al dictatorului chiar și în afaceri, luând în calcul că pe soție sau copii nu se poate sprijini. Și astfel o vedem pe mamă cum profită de funcția copilului său pentru a parveni. Bendición Alvarado ajunge „una din femeile cele mai bogate de pe lume, că tot ce strângea el din afacerile guvernului era trecut pe numele ei, că devenise nu numai stăpâna unor pământuri necuprinse și a unor cirezi fără număr, ci și a tramvaielor locale, a poștei, telegrafului și a rețelei apelor naționale.”

Ziua de naștere a mamei este decretată zi de sărbătoare națională. În Republica Dominicană se organizează serbări publice de Ziua Mamei pentru Julia Trujillo, „Distinsa Matroană, mama Binefăcătorului, oglindă și simbol al mamei quisqueyana”. Cu această ocazie, fetițele de la un reputat colegiu din capitală susțin un adevărat spectacol în casa doñei Julia, recitând poezii precum „Mamă și învățătoare, Distinsă Matroană”. Numele său este purtat de sute de străzi, parcuri și licee din țară, și se acordă Premiul Julia Molina pentru cea mai Fecundă Mamă. Sărbătoare națională este proclamată și ziua de naștere a mamei Domnului Președinte, iar vestirea manifestărilor dedicate acestei ocazii se face prin toate mijloacele, inclusiv prin intermediul bisericii.

În multe cazuri, mama este sanctificată după moarte, funeraliile ei sunt naționale, se declară una sau mai multe zile de doliu național. Bendición Alvarado este mama venerată încă din timpul vieții ca Fecioara Maria. După moarte, moaștele făcătoare de minuni pornesc în procesiune prin toată țara, iar fiul îndurerat inițiază demersurile necesare pentru canonizarea acesteia. Dublul refuz al nunțiilor apostolici duce la pedepsirea acestora (unul dintre ei chiar plătește cu viața). Patriarhul o trece, într-un sfârșit, în catalogul sfinților „prin decret civil”, ignorând întru totul pașii specifici ritualului de canonizare.

Prin viața dictatorului se perindă multe femei. Dar doar una reușește să-i devină soție în acte și să-i ofere moștenitori recunoscuți. În galeria Primelor Doamne le aflăm pe Leticia Nazareno, soția patriarhului, María Martínez Trujillo, soția Șefului, Hermenegilda, soția decedată a Primul Magistrat, doña Encarnación Ezcurra de Rosas, soția Restauratorului. Pentru Domnul Președinte și Dictatorul Suprem nu este amintită prezența unei consoarte oficiale.

Căsătoria dictatorului este, de cele mai multe ori, una de conveniență. Face acest pas pentru că trebuie, nu pentru că așa simte. Sentimentele de acest gen nu sunt compatibile cu personalitatea sa. Ele „ocupau un loc neînsemnat în sufletul frigid al acestui bărbat, absorbit de un țel fundamental. Pentru a pătrunde în acest suflet e nevoie de scări și de un felinar.”

Soția tiranului este și ea o figură parazitară, cu pretenții de putere absolută. De foarte puține ori are această putere. Reușește să își atingă scopurile doar dacă are o personalitate puternică și îl domină pe dictator. O figură precum văduva lui Montiel „firavă, bântuită de superstiții, măritată la douăzeci de ani din voința părinților”, fără nici un contact cu realitatea, nu poate avea succes. Oricum, chiar și când reușesc, este doar o iluzie. Sursa reală a puterii absolute pentru ele este tot dictatorul, care le folosește drept „izvor inepuizabil de resurse pentru atingerea scopului lui”.

O soție care reușește să își atingă obiectivele este Leticia Nazareno, partenera oficială a patriarhului, „unica și legitima mea soție”. O femeie vicleană, viitoare călugăriță, de care patriarhul se îndrăgostește. Îi oferă ceea ce el își dorește cel mai mult: un moștenitor. Ea este persoana care reușește, pentru o vreme, să îl transforme pe patriarh, să îl cizeleze. Ea îl „așeza în fiecare după-amiază de la două la patru pe un scăunel ca la școală sub bolta de glicine ca să-l învețe să citească și să scrie”. Datorită ei își însușește, alături de micul moștenitor, regulile de comportare în societate și bunele maniere. „Leticia Nazareno îl făcuse ca nou fără apucăturile sălbatice moștenite de la maica-sa, Bendición Alvarado, îl dezvăță să mănânce plimbându-se cu farfuria într-o mână și cu lingura într-alta și se așezau toți trei la o măsuță de plajă sub bolta de glicine, el în fața copilului și ea între amândoi, învățându-i regulile de bună purtare și de igienă în timpul mesei, le arăta cum să stea cu șira spinării lipită de spătarul scaunului, cu furculița în mâna stângă și cuțitul în dreapta, mestecând fiecare îmbucătură de cinsprezece ori pe o parte și de cincisprezece ori pe cealaltă cu gura închisă și capul drept, fără a ține seama de protestele lor că parc-ar fi fost la cazarmă cu atâtea reguli, îl învăță să citească după prânz ziarul oficial în care apărea el însuși ca patron și director onorific, i-l punea în mână când îl vedea trântit în hamac la umbra uriașului seiba din grădina familiei spunându-i că era de neconceput ca un adevărat șef de stat să nu fie la curent cu tot ce se petrece în lume…”. Patriarhul chiar crede că își iubește soția. E vrăjit de frumusețea ei. Și astfel Prima Doamnă se impune în fața lui și îl controlează, devine „președinta ascunsă”. Succesul îi este însă fatal. Atunci când dictatorul conștientizează că Leticia Nazareno ajunsese să aibă mai multă putere decât el, ia o decizie care îi sfâșie sufletul, dar care este necesară: îndepărtarea acesteia. Astfel că, într-o zi de miercuri, „a luat hotărârea bruscă, la dracu, ce-o fi să fie cât mai repede, și parcă a fost un ordin fulgerător pe care nici nu a apucat să-l dea când doi din aghiotanții lui năvăliră în cabinet cu vestea cumplită că Leticia Nazareno și copilul fuseseră sfârtecați și devorați de câinii sălbatici din piața publică, i-au mâncat de vii, domnule general, dar nu erau câinii vagabonzi dintotdeauna, ci niște animale de pradă cu ochii galbeni uimiți și piele netedă ca de rechin pe care cineva îi asmuțise”.

În jurul soției dictatorului se dezvoltă un cult al personalității. Cu ocazia zilei ei de naștere se desfășoară, la fel ca în cazul mamei, serbări publice. Ea parvine în poziția pe care o deține și profită la maxim. Are pretenția de a-i fi recunoscute realizări profesionale care nu îi aparțin.

María Martínez Trujillo este un astfel de exemplu. „Scriitoare și moralistă dominicană”, este disprețuită de soțul său pentru că își arogă merite și funcții fără temei. Patronează întâlniri pseudo-culturale, la care lingăii îi ridică osanale. Este, la fel ca și Elena Ceaușescu, semi-analfabetă. Trujillo ține să-i reamintească în fiecare zi care îi este locul și că realitatea în care trăiește este o minciună. „Uiți că tâmpeniile alea nu le-ai scris tu, tu care nu ești în stare să-ți scrii nici măcar numele fără să faci greșeli gramaticale, ci spaniolul ăla trădător, José Almoina, pe care eu l-am plătit!” Are un caracter îndoielnic: este parcimonioasă, meschină, „veșnic nesătulă ca un vampir”. Dar pentru toate aceste carențe există poate o explicație. La fel ca și în cazul copiilor, și soția este profund marcată de amprenta întunecată a soțului. Nu ar avea cum să reziste lângă el dacă nu s-ar adapta, nu ar prelua din trăsăturile lui de caracter.

Aceste femei ajung lângă dictatori, dar nu întodeauna se remarcă prin aspect fizic, frumusețe sau prin vreun talent deosebit. Unele dintre ele sunt chiar figuri terne, monotone. Trujillo spune despre soția lui că este o „bătrână grasă și imbecilă”.

Deși, oficial, este figura din spatele dictatorului, cea care îl susține, realitatea este alta. Soția dictatorului nu are scrupule atunci când se pune problema să-l delapideze pe acesta de niște bani. Are grijă să își pună la adăpost fonduri consistente, pentru momentele când fie nu va mai fi în grațiile soțului său, fie în perspectiva apunerii carierei politice a acestuia. Nu trebuie să ne surprindă că, la fel ca și copiii, Prima Doamnă este printre primii care părăsesc corabia ce se scufundă. María Martínez Trujillo scoate, fără știrea soțului său, milioane de dolari din țară. Se ferește să împărtățească secretul chiar și cu proprii copii, pentru că știe că aceștia pot, la rândul lor, să o fure.

Deși sufletul îi este sterp, dictatorul se află, într-un fel, în permanență în căutarea iubirii. Nu o găsește nici la soție și nici la copii. În căutările lui se întâlnește, uneori, cu iluzia iubirii. Patriarhul o descoperă în drumurile sale pe Manuela Sánchez, iar Supremul Dictator pe frumoasa Deianira-Andaluză. În ambele situații este vorba despre pseudorelații. Pentru „regina frumuseții săracilor”, „o floare crescută printre gunoaie a cărei frumusețe de necrezut uimise țara”, generalul este capabil să facă tot felul de gesturi extreme. Mai întâi îndepărtează toți posibilii pretendenți la iubirea alesei sale, apoi dă ordinul construirii unui cartier pentru ea, cadou pentru ziua de naștere, îmbunătățește tramvaiele „cu geamuri fumurii și un tron de catifea”, astronomii produc o eclipsă totală de soare pentru Manuela. Dar femeia dispare din viața dictatorului așa cum a și apărut, brusc, astfel încât te și întrebi dacă ea a existat cu adevărat.

Un personaj asemănător Manuelei Sánchez este și Deianira-Andaluză, fata morgana a Supremului Dictator. Existența ei este incertă, tânăra e o himeră, există doar în închipuirea dictatorului. Nimeni nu atestă intrarea în palat a femeii care încearcă să-l seducă pe Suprem și apoi să-l omoare.

4.2. COPIII DICTATORULUI

În privința moștenitorilor dictatorului, natura a fost generoasă: sunt nenumărați, de ordinul sutelor și miilor. Despre patriarh se spune că a avut 5000 de copii, toți născuți, ca și el, la șapte luni. Dictatorul Suprem număra nu mai puțin de 500 de succesori. Unii sunt recunoscuți, dar cei mai mulți sunt bastarzi. De altfel, ca și în cazul dictatorilor, și asupra paternității copiilor lor planează mari suspiciuni.

Copiii recunoscuți oficial, cei pentru care părintele-despot are un plan, sunt figuri vizibile și importante în economia romanelor. Emanuel din Toamna patriarhului, Ramfis, Radhamés și Angelita din Sărbătoarea Țapului, Manuela Rosas din Amalia, Ofelia, Ariel, Marc Antonio și Radhamés din Recursul la metodă, Nicanor și Magdalena, nepoții Mamei Mari.

Pare că destinul lor le este fixat, chiar înainte de a se naște, de către părinții, deținători ai puterii depline inclusiv în acest domeniu. Patriahul stabilește sexul singurului său urmaș oficial „căci el hotărâse să fie băiat”, iar Leticia Nazareno naște într-adevăr un băiat, pe care îl numesc Emanuel.

Unii dintre ei trăiesc alături de tatăl-dictator, alții, departe, în străinătate. Ramfis, Radhamés și Angelita, copiii lui Trujillo, își petrec o bună parte din viață în America de Nord sau în Europa, oficial la studii, în realitate pur și simplu tocând banii primiți de la tatăl lor. Bayreuth, Salzburg, Londra, Roma, Paris sunt tot atâtea destinații pe care le bifează Ofelia, fiica Primul Magistrat, de-a lungul tinereții sale zbuciumate. Copiii lui José Montiel sunt toți plecați, băiatul în Germania, iar fetele la Paris. Moartea tatălui lor nu pare să-i afecteze, căci „trimiseră niște telegrame de trei pagini. Se vedea că le scriseseră în picioare, cu cerneală de toate culorile de prin oficiile poștale, și că rupseră multe formulare înainte de a găsi cuvinte de douăzeci de dolari. Niciunul nu promitea să vină.”

O parte dintre ei își susțin părinții, alții sunt niște simple instrumente ale acestora. În esență, sunt niște copii, adolescenți, tineri, profund nefericiți, afectați iremediabil de originea lor, purtând povara numelui tatălui lor.

Prima categorie este reprezentată de copiii-profitori. Pentru ei dictatorii sunt instrumentul către o viață ușoară, cu acces nelimitat la bani. Urmează cursurile școlilor și ale universităților din străinătate, pe care le absolvă contra unor sume consistente. Sau, mai rău, în ciuda eforturilor părinților lor, eșuează în străinătate și se întorc plini de rușine. Nu dau socoteală în fața nimănui pentru acest fiasco. Dimpotrivă, unii sunt primiți chiar cu onoruri, din dorința tatălui de a diminua efectele emoționale ale insuccesului.

Ramfis Trujillo, cel pe care dictatorul îl vedea drept moștenitorul său, ajunge în SUA, după ce violează o tânără dintr-o familie importantă dominicană. Aici el ar fi trebuit să urmeaze cursurile de elită de la prestigioasa academie militară Forth Leavenworth. Dar, de fapt, pierde timpul și cheltuie banii cu femei celebre de la Hollywood. Se declanșează chiar un incident diplomatic din cauza conduitei sale, iar Statele Unite sistează ajutorul militar acordat Republicii Dominicane. Ramfis Trujillo este un duplicat al tatălui său. Preocupat de înfățișarea sa și de vestimentație, cu un corp bine lucrat, etalându-și fără jenă accensoriile scumpe și automobilele asemenea, „părea alesul zeilor: bogat, puternic, elegant, sănătos, fericit.” Cultul personalității dictatorului este extins și la copiii săi, astfel că despre Ramfis aflăm că este „prințul moștenitor, căpitanul neînvinsei echipe de polo a țării, generalul locotenent, Șeful Aviației”. Este un personaj inteligent, dar diabolic. Inteligența sa este pusă în slujba răului. Caracterul și comportamentul său sunt foarte bine ilustrate de poreclele pe care le primește: „Marele Cocoș, Țapul dezmățat, Preacurvarul feroce”.

Replica feminină a lui Ramfis Trujillo este Ofelia, fiica Primului Magistrat. Cu un nivel de alfabetizare relativ (căci scrisorile ei scoteau „la iveală cu prisosință o ortografie fantezistă”), duce o viață imorală, prin marile orașe europene. Cheltuie bani, fără măsură, singură sau cu prietenii ei, prin baruri și cazinouri. Nu este interesată de soarta tatălui său, victimă a unor atentate repetate, și nici de cea a țării de origine, pe care o califică drept „jegoasă și puturoasă”. Izbucnirea primului război mondial o afectează doar pentru că este privată de petrecerile de gală la care obișnuia să participe. Dar găsește totuși energie să facă parte din campania de manipulare a opiniei publice pentru intrarea în război. Pentru tatăl său această campanie era o chestiune de câștigare a susținerii interne și externe. Pentru fiică, e doar o ședință foto reușită: „Ofelia (…) îmbrăcată în infirmieră a Crucii Roșii, strălucea mai mișto și mai creolă ca niciodată, bandajând fruntea unui englez, rănit.” Nu este afectată nici măcar de moartea tatălui său, de pe urma căreia a devenit proprietara Diamantului de la Capitoliu.

Copiii dictatorului acced în funcții importante în stat (în mod special băieții), fără să aibă nici un merit. Dar există, în romanele studiate, și două cazuri eculubrante, din acest punct de vedere: Emanuel, din Toamna patriarhului și Ramfis, din Sărbătoarea Țapului. Fiul patriarhului cu Leticia Nazareno este numit „general de divizie cu autoritate efectivă din momentul în care el îl așeză pe piatra de sacrificiu și-i tăie cu sabia buricul”. Micuțul este costumat la fiecare ocazie specială cu „uniforma de gală cu fireturi de aur ce părea că-i crește pe trup, căci Leticia Nazareno i-o pusese încă dinainte de a-i ieși dinții de lapte”. Emanuel „prezidează” întruniri oficiale în locul tatălui său, trupele îi dau onorul și mulțimea îl ovaționează, deși are doar 3 – 4 ani. Ramfis Trujillo este numit la șapte ani colonel, iar la zece ani avansat general, pentru ca apoi să ajungă șeful Statului Major al Forțelor Armate ale Republicii Dominicane. Această răsturnare profundă a valorilor este privită însă cu seninătate în lumea creată de dictator.

O altă categorie de moștenitori este reprezentată de copiii-victimă, ca în Toamna patriarhului sau Amalia. Fiul patriarhului, Emanuel, este ucis din ordinul tatălui, alături de mama lui, pentru că fuseseră percepuți ca o amenințare la adresa puterii supreme. Atunci când patriarhul simte că pierde controlul, nu are nici o reținere în a da ordin ca asupra celor doi, într-o după-amiază, să fie asmuțită o haită de câini sălbatici.

Manuela Rosas este un instrument al planurilor diabolice ale tatălui ei. Pare a fi o figură diferită în galeria copiilor de dictatori. În vreme ce cei mai mulți profită de statutul pe care îl dețin, ea este o victimă. Orfană de mamă, are un tată autoritar, care îi controlează și viața sentimentală din motive incredibile: „Tatăl decretase eternul celibat al acelei ființe, cunoscătoare a tuturor mizeriilor, a tuturor intrigilor și crimelor lui, căci odată cu inima ei, ar fi încredințat altuia și toate aceste importante secrete.” Pentru Rosas, Manuela este un instrument care îl ajută să câștige și să își mențină populariatea, puntea de legătură între el și popor, „îngerul păzitor al vieții”. Este batjocorită, umilită în fața străinilor, ca atunci când Restauratorul îi cere unui preot să o sărute, în ciuda voinței sale, evident. Dictatorul nu are nici o reținere în a-și târî proprii copii în infernul creat de mintea lui bolnavă.

Educația lor este, în cele mai multe dintre cazuri, deficitară. Chiar dacă au posibilitatea, material vorbind, de a frecventa cursurile celor mai prestigioase universități din lume, nu știu sau nu vor, pentru că nu-i interesează, să profite de această șansă. Sunt trimiși la studiu în Statele Unite ale Americii sau în Europa. Uneori dictatorul conștientizează că urmașii lui sunt niște deșeuri ale societății. Trujillo se gândește, cu regret, la „Ramfis și Radhamés – copiii lui, formidabile rebuturi, decepțiile lui cumplite”, niște „paraziți profitori”, trădători, două nulități cu nume de personaje de operă (Aida). Băieții lui ajunseseră „niște paiațe de operetă. Boemi, târâturi, fără caracter și ambiție, buni doar să se țină de chefuri”. Regretă că nu pot face față rolului atribuit în piesa scrisă și regizată de el. În ciuda eforturilor depuse, este nevoit ca până la urmă să accepte realitatea. „Ah, ce bine ar fi fost dacă Ramfis, fiul atât de iubit, ar fi fost în stare să-i continue opera. Dar nu-l interesau deloc nici politica, nici țara; îl interesau doar băutura, femeile și jocul de polo.”

Moartea tatălui îi eliberează. Asta simte Ofelia, grăbindu-se să părăsească degrabă trupul neînsuflețit al tatălui său, pentru a participa la o petrecere. Moartea tatălui marchează pentru Ramfis Trujillo ascensiunea la putere, ocazia de a pune în practică, la nivel înalt, tot ceea ce văzuse la tatăl său.

De cele mai multe ori sfârșitul acestor copii este tragic. Poveștile lor de viață sunt creionate în culori triste, dramatice. Mulți dintre ei au probleme psihice și ajung să fie internați în sanatorii. Sau devin dependeți de alcool și droguri și sfârșesc la dezintoxicare. Toți cei trei urmași ai lui Trujillo au un astfel de parcurs. Ramfis se confruntă cu probleme serioase din acest punct de vedere: „predispus la depresii, la nevroze de introvertit, măcinat de complexe, neliniști și angoase, trecând de la stări de isterie la lungi perioade de abulie, pe care și le îneca în droguri și alcool”, ajunge să fie internat de tatăl său într-un sanatoriu de boli mintale, din Belgia. Își găsește sfârșitul într-un accident de mașină, suspectat însă a fi fost pus la cale de serviciile secrete și de președintele Balaguer. Fratele său, „dizgrațiosul Radhamés”, ajunge dealer de droguri, în Panama, și este executat de capii mafiei din Columbia. Unica fiică a lui Trujillo, Angelita, trăiește la Miami și devine membră a uneia „dintre acele mii de secte evanghelice, care te împing spre nebunie, idioțenie, neliniște și teamă.” Magdalena, nepoata cea mai mică a Mamei Mari are probleme psihice a căror rezolvare o găsește în retragerea la mănăstire. O situație asemănătoare se regăsește și în familia Supremului unde există un istoric al bolilor psihice: „alor noștrii le-a dat mereu târcoale fantoma demenței. E un fel de calitate de familie la rudele de sânge.”

Pot fi condamnați acești copii? Nu tocmai, ținând cont de modelul pe care îl au, de figura paternă care le guvernează viața. Concepția lor despre lume, modelul de comportare și de relaționare cu ceilalți, climatul familial sunt fundamental viciate. Lecțiile de ură, de dispreț și cruzime primite în copilărie determină caracterul de adult de mai târziu. Un astfel de tată nu ar putea să aibă moștenitori viabili.

CAPITOLUL 5

LIMITE ALE PUTERII ABSOLUTE

5.1. OPOZIȚIA

Dictatorul se lovește, în timpul mandatului său, nu de puține ori, și de acțiunile opoziției. Cei care se opun puterii absolute a liderului vin din mai multe direcții.

Aceștia pot fi, în primul rând, susținătorii vechiului regim politic sau dușmanii declarați din punct de vedere ideologic. În această situație se află, spre exemplu, în Amalia, Daniel Bello care i se opune dictatorului Rosas cu foarte multă subtilitate.

În al doilea rând, se remarcă apropiații dictatorului care se transformă în inamici (pentru că îi contestă modul de conducere, nu sunt de acord cu principiile promovate de dictator etc.), sau pe care dictatorul îi percepe ca inamici din cauza faptului că dețin periculos de multe informații confidențiale: generalul Rodrigo de Aguilar, din Toamna patriarhului, Octavio de la Maza, din Sărbătoarea Țapului, Walter Hoffmann din Recursul la metodă, José María Pilar din Eu, Supremul. Tiranii s-au folosit de ei și când au devenit inutili sau o primejdie pentru el, îi elimină, fără scrupule.

Această opoziție poate să fie reprezentată atât individual, cât și la nivelul maselor. Pentru Primul Magistrat „indieni, negri, da, corcituri, metiși și mulatri, golani, coate-goale, haimanale, mitocani, mojici, pui de târfă, bețivani, gloată, adunătură de pușcăriași”, toți erau împotriva lui, un popor incult, rezistent la a fi educat.

Soarta acestor opozanți este întotdeauna aceeași: eliminarea – și care se dovedește a fi, de cele mai multe ori, foarte violentă. Justificări există în fața opiniei publice pentru aceste execuții, chiar dacă frizează absurdul. În romanul lui Gabriel García Márquez se povestește cum „pe generalul Jesucristo Sánchez au fost siliți să-l omoare cu lovituri de scaune cei din propria-i escortă fiind pradă unui atac de turbare de pe urma unei mușcături de pisică”, „generalul Lotario Sereno se înecase deoarece calul i-a murit pe neașteptate trecând un râu”, „generalul Narciso López și-a vârât în fund un cartuș cu dinamită și i-au explodat măruntaiele, copleșit de rușinea de a nu-și înfrâna pederastia.” Patriarhul nu are rețineri în a-i suprima pe alți șase dintre generalii care îl sprijiniseră în cucerirea puterii. Acestora le întinde o capcană, atunci când îi invită la o petrecere organizată cu ocazia zilei sale de naștere, îi închide într-o cameră a palatului și detonează o bombă. Dictatorul din Republica Dominicană rememorează îndepărtarea din cercurile sale a unor personaje pe care se bazase vreme îndelungată. Aceștia sfârșesc în închisori, exilați sau, cel mai simplu, asasinați. Dictatorul nu se poate mulțumi doar cu victoria asupra opoziției, este vital să o și elimine fizic, pentru că un dușman învins rămâne un dușman periculos toată viața.

Recțiile dictatorului atât în timpul, cât și după îndepărtarea dușmanilor sunt de un cinism îngrozitor. El dovedește a avea abilitatea de a întinde un covor roșu pentru aceia pe care nu-i suportă, cu scopul de a-i îndepărta cât mai repede, mai lin și mai eficient posibil în direcția în care dorește. Deși este, de fapt, asasinul, nu își asumă niciodată responsabilitatea pentru aceste dispariții, ba chiar compătimește familia afectată de dispariția cuiva drag, îi este alături. Uneori chiar despăgubește material respectiva familie pentru pierderea suferită. Patriarhul ordona pentru generalii asasinați „onoruri postume, îi proclama martiri căzuți la datorie și le făcea funeralii magnifice”. După ce dispune asasinarea lui Octavio de la Maza, un trujillist convins, care fusese implicat într-o răpire a unui alt incomod, Trujillo trimite o coroană „cu flori proaspete și parfumate care era cea mai impunătoare din camera mortuară” și apoi îi oferă familiei sale „concesiunea unui tronson pentru a construi șoseaua care leagă Santiago de Puerto Plata.”

Aparent dictatorul își disprețuiește opoziția, o privește cu superioritate. În realitate acordă multă atenție acestei chestiuni, pentru că știe că puterea lui absolută rezidă și în capacitatea de a gestiona relația cu opozanții. Nu lasă nimic la voia întâmplării. Răul, pentru el, trebuie eliminat din rădăcină.

În Toamna patriarhului decizia despotului de a elimina orice pericol atinge cote oripilante: eliminarea a două mii de copii pe care ani de-a rândul îi folosise pentru a falsifica procedura de extragere la loto, în așa fel încât numai numerele jucate de el să iasă câștigătoare. După ce îi ținuse un timp captivi, dă ordin să fie îmbarcați pe un șlep, iar în larg să fie dinamitați. Aceeași soartă au au și cei trei ofițeri care duc la îndeplinire ordinul patriarhului; poruncește „să fie împușcați fără nici o cinste ca pe niște delincvenți oarecare fiindcă sunt ordine care pot fi date dar nu și îndeplinite”. Este o situație fără ieșire pentru cei aflați în subordinea sa. A-l sluji pe dictator înseamnă o condamnare la moarte, din start, e o certitudine. Variază doar momentul în care el dă dispoziția suprimării.

Există și situații în care dictatorul nu reușește să îndepărteze din scenă adversarii. Ca urmare, adoptă o altă tactică. Pe cei pe care nu-i poate elimina îi ține aproape pentru că sunt foarte periculoși. Patriarhul știe că față de un „om de neînvins nu există altă armă decât prietenia”. Acesta este cazul Studentului din Recursul la metodă. El este un simbol al opoziției, un „luptător și reformator, apărătorul săracilor, dușmanul bogaților, biciul necinstiților, recuceritorul unei naționalități alienate de capitalism”. Primul Magistrat realizează că uciderea acestuia ar fi un dezavantaj pentru sine, pentru că l-ar transforma într-un erou, ar crea un mit în jurul său: „Nu vreau mituri. Nimic nu circulă atât în continentul ăsta ca miturile.” Și îi propune să părasească țara, oferindu-i în schimb o sumă consistentă de bani. Supremul chiar își salvează și protejează un inamic, pentru ca astfel să-i câștige gratitudinea și, în consecință, să aibă putere și control asupra lui. „Astăzi îmi jură recunoștință și credință veșnică. Mă elogiază ca pe cel mai drept și mai bun dintre oameni.”

5.2. SINGURĂTATEA DICTATORULUI

Atunci când i s-a solicitat lui Gabriel García Márquez să definească Toamna patriarhului într-o singură propoziție, răspunsul oferit de autor a fost: „un poem despre singurătatea puterii.”

Aceasta este drama dictatorului. Are putere absolută. Domină totul în jur, controlează viața supușilor săi până în cele mai intime amănunte, nimeni nu îndrăznește să-i țină piept. Este înconjurat de o mulțime de oameni care îl sprijină în ceea ce face. Are susținerea maselor. Dar tiranul nu are prieteni, cu numai subordonați. Este singur. Și nesigur. Oamenii se împart în dușmani și slugi.

Se străduiește mereu să fie de neînlocuit. El este Alfa și Omega. Este recunoscut și adulat ca centru al universului, originea tuturor lucrurilor. Cât timp are puterea. La cel mai mic semn de slăbiciune sau după moarte este înlocuit fără efort sau uitat. „Dormi liniștită, mamă, în țara asta nu există președinte care să dureze (…) o să vezi cum mă vor da jos înainte de cinsprezece zile”, îi spune patriarhul mamei sale. Dominicanii care aveau în casele lor icoana Fecioarei de Altagracia, cu inscripția „În casa aceasta, Trujillo este Șeful”, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de loialitatea lor față de Șef, „când vraja s-a risipit, au vrut să șteargă orice urmă, fiindu-le jenă de ceea ce reprezenta ea: lașitatea lor.” Le Bon afirmă în lucrarea sa, de la începutul secolului trecut, că nimic nu este mai schimbător și mai alunecos decât opinia publică: ceea ce ieri era aclamat de mase, astăzi e pus la stâlpul infamiei.

Puterea absolută are la bază nisipuri mișcătoare. O imensă minciună, care ajunge să fie mai comodă decât adevărul. Și dictatorii sunt conștienți în fiecare moment de acest lucru. Eroul lui Carpentier se autointitulează „Primul Deținut al Națiunii”. Este înconjurat de miniștri, funcționari, generali și doctori („droaia de Iude care sunt apostolii mei”, afirmă Supremul), prins într-un cerc magic din care parcă își dorește să iasă, parcă nu.

„Timp de treizeci de ani îl adulaseră, îl aplaudaseră, îl divinizaseră, dar, de îndată ce vântul își schimba direcția, urma să-și scoată pumnalele”, recunoaște dictatorul dominican într-un moment de sinceritate.

Pare paradoxal. Toți îl înconjoară și, totuși, dictatorul este singur. Este captiv în „cumplit de lunga-i viață de despot singuratic.”

Nu poate avea încredere în nimeni. Puterea sa înspăimântă. Cei care îi sunt alături și îl susțin (însă doar aparent), o fac din teamă. Aceeași teamă care îi ține pe alții departe de dictator. Patriarhul conștientizează că „îl înșelau din obișnuință, îl mințeau din teamă”. Lealitatea afișată este falsă. „Nimeni nu ți-a spus niciodată ce gândește sincer, ci dimpotrivă, toți îți spun ceea ce știu că-ți dorești să auzi, în timp ce-ți fac plecăciuni în față caută pistolul pe la spate”.

Singurătatea este alimentată de el. Chiar dacă se teme de acest vid din jurul lui. Dictatorul conștientizează că pentru a se menține la putere are nevoie să fie singur. Orice apropiat reprezintă un potențial pericol, un uzurpator. Din nefericire, pentru el, se dovedește de multe ori că are dreptate. De aceea, deși își dorește loialitate de la cei din jurul său, de la persoanele apropiate, el însuși îi îndepărtează, acest lucru însemnând inclusiv eliminarea fizică. „N-o să mai țin soldați, nici ofițeri (…) s-a văzut doar, scuipă mâna care le dă de mâncare.” Trujillo anticipează sfârșitul. „Dacă mă ucid, o să fie cineva foarte apropiat, vreun trădător din familie, de pildă”, spune Trujillo într-o discuție cu Abbes. Capii complotului vor fi chiar oameniii care se aflau în subordinea lui, oameni care se presupunea că-i sunt loiali, chiar membrii ai familiei sale.

Nu are încredere niciodată pe nimeni, nici măcar pe cei din familie. Patriarhul dă ordin să îi fie asasinată familia, reprezentată de soție și de fiu. De ce ia o astfel de hotărâre incomprehensibilă? Pentru că cei doi deveniseră o amenințare pentru puterea lui.

În acest fel, dictatorul ajunge să conducă fără a avea putere, să fie preamărit fără glorie și ascultat fără autoritate. Patriarhul lui Márquez trăiește aidoma unui autist, complet desprins de lumea înconjurătoare, într-un univers paralel creat de oamenii săi pentru a-i face pe plac, într-un „goblen iluzoriu al realității.”

Marii dictatori trec prin viață singuri și sfârșesc singuri. Asta dacă nu sunt asasinați. Bolnavi (patriarhul e surd și amnezic), neputincioși, triști, conștientizând fragilitatea destinului și a puterii lor. „Prin toate aceste depărtări mi-am petrecut viața cu mine însumi, fără nimeni altcineva. Singur. Fără familie. Singur. Fără iubire. Fără mângâiere. Singur. Fără nimeni. Singur în țară străină, cea mai străină fiind a mea. Singur. În țara mea hărțuită, singură, străină. Pustie. Singură. Plin de ființa mea pustie. Când ieșeam din acest pustiu, cădeam în altul și mai pustiu.”