Comunicarea Sindrom Down

motto:

„Civilizația unei societăți poate fi apreciată și după atitudinea pe care o manifestă față de persoanele cu handicap. Mai mult, integrarea social-profesională a persoanelor cu hansdicap este dependentă și de condițiile atitudinale și materiale ce sunt create acestora de către societate”

R. Zazzo

introducere

Întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficiențe. Ei sunt percepuți diferit, perceperea lor socială nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificații diferite, în funcție de cultura și de valorile promovate.

Mulți oameni au reticențe față de persoanele cu deficiențe, deoarece au o concepție greșită despre ele. Trebuie însă să înțelegem că sunt niște oameni la fel ca ceilați, fiind produsul unic al eredității lor și al mediului.

Persoanele deficiente, la rândul lor au două păreri în ceea ce privește impedimentul lor: unele îl consideră dezastru, iar altele un simplu inconvenient. Există mai multe perspective de abordare a handicapului ce se concretizează în diferite definiții sau modele ale acestuia. Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele și valorile comunității sociale, persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regulă, respinse de către societate. Aceste persoane sunt puse în situația de a renunța la ajutorul societății cu instituțiile sale, trăind în familii problemă, care nu se preocupă de bunăstarea copilului.

Elevii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum planificat diferențiat, de programe de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învățare și evaluare specializate, adaptate abilităților lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări motorii. De asemenea vor beneficia de consiliere școlară și vocațională personală și a familiei. Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învățare pentru ca un volum mai mare de informații să fie acumulat în aceeași perioadă de timp. Acest lucru este posibil dacă este cunoscut stilul de învățare al copilului, dacă este facută o evaluare eficientă care ne permite să știm cum învață copilul, dar și ce si cum este necesar să fie învățat.

Unii elevi au nevoie de o terapie a tulburărilor de vorbire și de limbaj și de psihoterapie individuală și de grup pentru sprijinirea integrării pe plan social. De asemenea copiii au nevoie de ajutor suplimentar din partea profesorilor și colegilor, fiind nevoie să primească în activitatea școlară conținuturi și sarcini simplificate.

Elevii cu tulburări vizuale, tulburări de auz, cu dizabilități fizice, necesită programe și modalități de predare adaptate cerințelor lor educative, programe de terapie, rampe de acces pentru deplasare, asistență medicală specializată, asistență psihoterapeutică. Elevii ce prezintă tulburări emoționale trebuie să fie din timp identificați astfel încât consultarea psihologului, a medicului neuropsihiatru și terapia să fie facute cât mai precoce, cu implicarea tuturor factorilor educaționali (familie, cadre didactice). Consilierul școlar este și el de un real ajutor, el oferind consilierea elevului și a familiei.

Sindromul Down este cea mai frecventă afecțiune genetică. Din 600-800 de nașteri, una este un copil cu sindrom Down, acesta fiind un procent relativ egal pe tot globul.

Se estimează că în lume se află, la ora actuală, peste 100.000.000 de persoane afectate în viață.

Statistic, cei mai multi copii afectați de sindromul Down prezintă deficiență mentală moderată și de aceea este foarte important ca el să beneficieze de ajutor specializat de la cea mai fragedă vârstă, pentru a putea utiliza potențialul mare de învățare pe care il au acești copii.

Acești copii trebuie să învețe să fie cât mai independenți, să ajute la treburile casei (atât cât pot), să dezvolte aptitudini de integrare socială atașându-se unui grup de joc format din copii de aceeași vârstă, să își comunice necesitățile, să îndeplinească sarcini utile pe măsura abilităților și posibilităților fizice.

Astfel copiiI cu Sindrom Down trebuie să simtă necesitatea de a comunica, și astfel este important să le punem la dispoziție posibilități de comunicare.

comunicarea

Comunicarea este un mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.

Comunicarea umană se poate desfășura pe cinci niveluri relativ distincte:

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine.

Comunicarea interpersonala este comunicarea între oameni.

Poate fi directă, care înseamnă inițierea de contacte „față-în-față”, contacte personale, interactive, și indirectă, care reprezintă comunicarea cu ajutorul mijloacelor secundare – scriere, înregistrări sau transmisii prin intermediul benyilor magnetice sau internetului

Comunicarea de grup este tipul de comunicare care se realizează în colectivități restrânse (familie, preieteni, colegi de birou, echipe)

Comunicarea publica – discursul public (e.g. conferinta, pledoaria, prelegerea, comunicarea stiintifica, luarea de cuvînt, prezentarea unui raport sau a unei dari de seama, expunerea în fata unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.).

Comunicarea de masa – producerea mesajelor mediatice pentru informarea, construirea identitatii personale, integrarea si interactiunea sociala si divertisment.

Comunicarea poate fi realizată prin intermediul limbajului verbal și nonverbal

Comunicarea verbală

Prin comunicare verbală se realizează transmiterea dorințelor, gândurilor și sentimentelor prin intermediul limbii.

Aceasta este formată dintr-un set de sunete articulate ce pot fi utlilzate cu ajutorul vorbirii, ducând la producerea mesajului.

Modul de transmitere a informațiilor prin intermediul limbii, ține de competența subiecților, iar modul în care enunțurile sunt produse și interpretate ține de performanță. Decelarea efectelor pe care un enunț il poate avea în context, sau capacitatea de adaptare a enunțului la situația de discurs, nu sunt rezultatul competențelor lingvistice pe care le are cineva, ci de ceea ce cunoaște repsectiva persoană despre lume și modul în care își gestionează realțiile interumane.

Comunicarea nonverbală

Comunicarea verbală se referă la cuvântul pronunțat. Dar cuvântul este însoțit și de alte semne – distanțe, îmbrăcăminte, gesturi, obiecte, reprezentări grafice, uneori chiar tăcere ș.a.

Un element care însoțește întotdeauna cuvântul este limbajul trupului care are o foarte mare valoare comunicativă.

Limbajul trupului poate deveni, la un moment dat un element ajutător pentru cuvântul rostit, sau, poate să-l contrazică.

Această formă de limbaj este și foarte subtilă. Există gesturi, expresii ale feței care pot să descurajeze un interlocutor, sau să îl încurajeze.

De asemenea, limbajul trupului, în cele mai multe din cazuri, are aceeași semnificație la nivel universal, indiferent de limba sau cultura din care provine cel care realizează comunicarea.

Comunicarea la copii

Datorită faptului că simt nevoia să comunice, și pentru că de la nastere părinții îi vorbesc tot timpul, copiii învață să vorbească.

Comunicarea monosilabică, prin gesturi și prin zâmbete din timpul perioadei de bebeluș se schimbă în comunicarea prin cuvinte și propoziții.

Faptul că învață să vorbească reprezintă cel mai important lucru pe care îl fac copiii. A învăța să vorbească reprezintă baza a tot ceea ce va învăța copilul pentru a se dezvolta din punct de vedere social, emoțional și pentru dezvoltarea abilităților cognitive și mentale.

Pe măsură ce se devoltă limbajul, acesta devine un instrument al gândirii, al rațiunii și memoriei.

Dezvoltarea vorbirii permite copiilor să capete control asupra lumii lor, sociale și emoționale.

Sindromul down

Definitie

Sindromul Down este una dintre cele mai cunoscute afecțiuni genetice întâlnite, și este datorat prezenței unui cromozom suplimentar atașat perechii cromozomiale 21.

La specia umană există 23 de perechi de cromozomi în fiecare celulă, adică 46 de cromozomi. Un set de 23 de cromozomi se moștenesc de la mamă, iar celălalt set se obține de la tată.

În cazul Sindromului Down (trisomia 21), din motive încă insuficient cunoscute, un fragment din unul din cromozomii 21 parentali se desprinde rezultând un al treilea cromozom 21.

Acest Sindrom a fost descris pentru prima dată în 1866 de către medicul englez John Langdon Down, care a observat că un număr de persoane, fără legături de rudenie între ele, internate în instituții pentru persoane cu boli mintale ale vremii, aveau caracteristici fizice similare și a denumit afecțiunea „maladia Langdon-Down”

După aproape un secol, în 1959 a fost identificată de către geneticianul francez Jerome Lejeune prima anomalie cromozomială descrisă la om, trisomia cromozomului G21 care a fost asociată maladiei descrisă de Langdon-Down.

Deoarece cromozomul 21 se pare că ar conține aproximativ 1% din totalul genelor organismului, rezultă că Sindromul Down implică o schimbare în cantitatea genelor și nu în calitatea lor. Nu se cunosc exact cauzele apariției acestui sindrom și este diferit de celelalte afecțiuni genetice. Sindromul down este ereditar doar în proporție de 1%, este ceva foarte neobișnuit ca într-o familie să se nască mai mult de un copil cu Sindrom Down

Tipuri de sindrom down

Cercetările arată că există trei tipuri principale de Sindrom Down:

Trisomia 21 standard

Aceasta reprezintă aproximativ 95% din persoanele afectate, care prezintă un cromozom 21 suplimentar în fiecare celulă. Acest extracromozom poate preveni fie din ovul, fie din spermatozoid. Nu are nici o importanță pentru persoanele cu Sindrom Down care este proveniența cromozomului suplimentar, de asemenea, nu există nici o dovadă cum că anumită naționalitate, grup etnic, dietă, medicamente, afecțiune sau educație ar avea vreo influență asupra nașterii unui copil cu Sindrom Down, de asemenea, datorită faptului că Sindromul Down este prezent încă din momentul concepției, nimic din ce va face o femeie pe perioada sarcinii nu va influența nașterea copilului cu Sindrom Down. Factorul cel mai implicat în apariția acestui sindrom este vârsta mamei.

Translocația 21

Un procent de 4% din persoanele cu Sindrom Down nu au cromozom 21 suplimentar separat sau complet, ci au doar o parte aditională a cromozomului 21 atașată altui cromozom. Este singura formă care poate fi uneori moștenită direct.

Ca și în trisomia 21, motivele pentru care apare translocația rămân necunoscute, nu se poate prevedea și nu reprezintă rezultatul a nimic din ceea ce părinții sau membrii familiei ar fi putut face.

Mozaicismul

Persoanele cu sindrom Down mozaic prezintă un cromozom 21 suplimentar doar în anumite celule. Din această cauză acestea prezintă o mixtură de celule trisomice si celule normale. Mixtura poate varia de la foarte puține celule trisomice până la un procent de 100%.

Depinzând de proporția celulelor trisomice si a părții corpului care conține aceste celule, indivizii pot fi maimult saumai puțin afectați, atât în ceea ce privește trăsăturile fizice cât și a nivelului abilităților.

Ca și în celelalte tipuri de sindrom Down, nu se poate preciza la naștere care este gradul de afectare, numai timpul va arăta cât de mult se va dezvolta copilul.

Caracteristici

De obicei nou născutul cu sindrom Down este recunoscut încă de la naștere, având o fizionomie aparte (ochi oblici, o formă a capului particulară, o elasticitate crescută a articulațiilor, aspectul particular al palmelor etc.)

Semne fizionomice:

Fața mai lată

Macroglosie (limba de dimensiuni mai mari decât normal)

Retard mental – de diferite grade

Tonus muscular scăzut

Gât mai scurt

Gura mică, urechi mici

Mâna mai mică decât normal, degete mai scurte. În 50% din cazuri estște trăsăturile fizice cât și a nivelului abilităților.

Ca și în celelalte tipuri de sindrom Down, nu se poate preciza la naștere care este gradul de afectare, numai timpul va arăta cât de mult se va dezvolta copilul.

Caracteristici

De obicei nou născutul cu sindrom Down este recunoscut încă de la naștere, având o fizionomie aparte (ochi oblici, o formă a capului particulară, o elasticitate crescută a articulațiilor, aspectul particular al palmelor etc.)

Semne fizionomice:

Fața mai lată

Macroglosie (limba de dimensiuni mai mari decât normal)

Retard mental – de diferite grade

Tonus muscular scăzut

Gât mai scurt

Gura mică, urechi mici

Mâna mai mică decât normal, degete mai scurte. În 50% din cazuri este prezentă doar o singură cută palmară, orizontală

Dezvoltare psiho-motorie întârziată

Tonusul muscular scăzut și articulațiile slăbite sunt de asemenea, caracteristice pentru acest sindrom, copiii având un aspect particular flasc la naștere. Deși starea lor se poate îmbunătăți de-a lungul timpului, copiii cu sindrom Down fac achizițiile mai târziu decât copiii sănătoși, cum ar fi mersul în 4 labe, statul în picioare, mersul, vorbirea și activitățile zilnice cum ar fi mâncatul, îmbrăcatul și obișnuința de a merge la toaletă.

Sindromul down afectează abilitățile cognitive ale copiilor în diverse moduri, dar cei mai mulți copii au retardare mentală ușoară spre moderată. Copiii afectați pot învăța și sunt capabili să primească o calificare profesională de-alungul vieții.

O mare parte din copii prezintă unele malformații care trebuie tratate de urgență, pentru că altfel pun viața copilului în pericol (malformații cardiace-40%, digestive-10%, oculare, respiratorii, tulburări metabolice, imunitate scăzută).

Aproximativ jumătate din copiii cu sindrom Down au probleme cu auzul și vederea. Problemele de auz pot merge până la pierderea auzului. Problemele de vedere includ ambliopia, scăderea acuității vizuale și un risc crescut de cataractă. Evaluarea din acest punct de vedere trebuie să se facă pentru depistarea și tratarea problemelor înainte de a afecta vorbirea și abilitățile de învățare ale copilului.

Alte afecțiuni care se pot asocia sindromului Down sunt: afecțiuni tiroidiene, convulsii, afecțiuni respiratorii, obezitate, susceptibilitate la infecții, un risc crescut pentru leucemie.

Comportamentul socio-afectiv

Ca o definiție, dezvoltarea socială a unui individ, include abilitățile sociale interactive, înțelegere și empatie socială, independență personală și socială și un comportament social adecvat (Salkind, 2002).

Comportamentul social al copiilor este influențat de patru factori importanți: temperamentul și personalitatea, limbajul și activitățile cognitive, mediul familiar, nivelurile de așteptare și managementul exigențelor.

În cazul copiilor cu Sindrom Down, înțelegerea relațiilor sociale, empatia și abilitățiile sociale, sunt considerate puncte forte ale acestora. Din acest punct de vedere, comportamentul social poate fi consolidat pe tot parcursul vieții celor afectați de Sindrom Down, cei mai mulți copii și adolescenți având un comportament social corespunzător vârstei. Sunt excepții cei care dezvoltă comportamente dificile care cauzează stres în familie și afectează incluziunea socială și educațională.

Comparativ cu alți copii cu retard mintal, cu niveluri cognitive și de comunicare similare, copiii cu Sindrom Down tind să aibă un comportament social semnificativ mai bun, ceea ce crează premisele succesului integrării lor în activitățile comunitpții și în societate (Buckley, Bird, Sacks, 2002).

Deși atât de diferiți, în ceea ce privește copiii cu Sindrom Down, sunt câteva caracteristici la nivel comportamental și emoțional:

Din punct de vedere comportamental sunt persoane de regula calme, integrându-se ușor în colectivitate. De regula nu sunt violenți, dar această comportare se poate dezvolta în cazul în care nu există comunicare cu ei în familie, sau daca sunt crescuți în centre speciale. Tind să caute și să se încadreze în grupuri de copii mai mici de vârstă decât ei, cu care sunt foarte atenți.

Din cauza faptului că motilitatea fină și grosieră reprezintă achiziții întârziate, limbajul corpului este mai sărac, dar mimica este de foarte multe ori bogată și expresivă.

Din punct de vedere emoțional, cea mai importantă particularitate psihică a copiilor cu Siindrom Down este afectivitatea, foarte dezvoltată. Își exprimă deschis emoțiile care, în majoritatea cazurilor sunt pozitive. Sunt veseli, optimiști și afectuoși față de orice persoană cu care intră în contact mai mult timp și în care are încredere.

Copilul cu sindrom Down este capabil de o înțelegere nemăsurată deoarece nu l-a cuprins îndoliala generată de cunoștințe mai aprofundate. Dragostea lui nu izvorăște din durere și constiința de sine. Ea este un fel de dragoste originară, inocentă și desprinsă total de povara intelectului.

Este ca și când “ochii nu i s-au deschis”, ca și cum aura existenței umane de dinaintea izgonirii din Rai l-ar înconjura inca.

Și totuși, el poate resimți rușinea, care pare o emoție adânc înrădăcinată la acest copil. Dacă, în general. Sentimentul de teamă este slab dezvoltat, rușinea îi produce o suferință adâncă și-l împiedică să ducă la bun sfârșit lucrurile pe care este capabil să le facă.

Oamenii obișnuiți – adulții într-o măsură mai mare – se autoprotejează prin facultatea de a-și disimula dezamăgirea. În naiviatea sa originară, primitivă, intactă, copilul cu sindrom Down este lipsit de autoprotecție. El este expus vicistitudinilor vieții într-un fel pe care nici un copil handicapat nu îl cunoaște, oricât de gravă ar fi maladia sa.

Faptul de a fi născut “insuficient de îmbrăcat” în propria corporalitate, pe de o parte îl izolează, și pe de altă parte, îi aduce simpatie, protecție și compasiune din partea celor din jur. La acestea trebie să adăugăm faptul că un tânăr cu acest sindrom se dezvoltă destul de rar din punct de vedere sexual. Se cunosc foate puține cazuri în care aceștia devin părinți. Iar aceste cazuri sunt nesigure.

Și totuși ar trebui spuse câteva cuvinte despre rezultatele școlare ale acestor copii, care sunt de o mare diversitate. Unii dintre ei învață să scrie și să citească la o vârstă foarte fragedă. Ei vor citi, mai târziu, cărți pe care le vor înțelege pe deplin. Nu puțini sunt cei care manifestă interes pentru istorie. În ansamblu, preferințele lor merg mai mult spre științele umaniste și mai puțin spre cele exacte, deși unii dintre ei sunt mai buni la aritmetică, în ciuda opiniei preconcepute că nu pot face socoteli.

Există printre ei și copii care nu vor învăța niciodată să scrie sau să citească, deși facultățile lor generale sunt suficient de dezvoltate pentru a le permite să-și asume ulterior responsabilități în diverse domenii și chiar în viața de familie, care necesită mai mult simț de prevedere și planificare decât munca de rutină de asamblare din multe fabrici.

Copilul cu sindrom Dowm nu necesită vreo educație sau vreo terapie specială. El trebuie să se bucure de aceeași atenție pe care o acordăm celorlalți copii, nu numai pentru a-l ajuta, dar și pentru că el, la rândul lui, poate să-i ajute pe mulți. La modul ideal, dacă în fiecare clasă din școlile obișnuite ar exista un asemenea copil și dacă profesorii ar proceda în așa fel încât acestor copii să le fie recunoscută demnitatea umană, ceilalți copii ar putea fi ajutați să-și dezvolte acele capacități de empatie și dragoste care ar putea duce societatea umană spre noi progrese.

Pe termen mai scurt, s-ar putea opera în cadrul sistemului nostru educațional valoroase transformări.

De asemenea, dacă acești copii trăiesc alături de copii cu alte deficiențe, si primesc aceeași educație și instrucție, se dovedesc neprețuiți in ce privește ajutorul și alinarea pe care le pot oferi altora.

Ei trezesc dragoste, empatie și responsabilitate la copii care prezintă mari dificultăți chiar în dezvoltarea acestor calități. Ei reușesc mai bine decât oricine să depășeasca izolarea și recularea copilului autist, prin binecuvântata nebăgare în seamă a lipsei de răspuns din partea acestuia. Simpatia lor veșnic iertătoare și extreme de irațională îi poate oferi copilului o neadaptare gravă, șansa primei experiențe de a fi dorit de cineva.

Particularități ale comunicării la copiii cu sindrom down

Copiii cu sindrom Down sunt de obicei foarte buni comunicativi. Încă de foarte mici sunt nerăbdători să interacționeze social, dar, deoarece utilizarea limbajului și vorbirii sunt de obicei întârziate, ei vor utiliza abilitățile non-verbale cum sunt gesturile, contactul vizual, sau zâmbetul.

Aproape toți copiii cu Down vor folosi limbajul ca principal mod de comunicare după vârsta de 5 ani, în special dacă au fost stimulați adecvat de familie, școală și comunitate.

Cu toate acestea au dificultăți specifice în învățarea gramaticii și în dezvoltarea vorbirii clare, inteligibile.

Din moment ce vorbirea și limbajul reprezintă factori centrali ai dezvoltării abilităților mentale și incluziunii sociale, au devenit esențiale în susținerea dezvoltării copilului cu sindrom down, atât de către părinți cât și de terapeuți și profesori, înca de la prima copilărie și până la viața adultă.

În ceea ce privește comunicarea primară, copiii cu sindrom Down sunt mai înceți în mișcări și în explorări ale medului înconjurător, vizual sau prin interacția cu obiectele sau jucăriile.

Este mult mai greu să menții atenția unui astfel de copil asupra unei jucării sau a unei activități. De aceea, este foarte important să se urmărească spre ce este îndreptată atenția copilului cu Sindrom Down și să se vorbească cu el despre același lucru, fără a încerca îndreptarea atenției spre altceva. S-a dovedit că acționând astfel, vocabularul copiilor se îmbogățește pe măsură ce ei cresc.

Referitor la gesturi, copiii cu sindrom Down comunică chiar mai bine decât copii normali de același nivel cognitiv.

De asemenea, un copil cu sindrom Down se simte frustrat de dificultatea pe care o are de a produce cuvinte și de aceea este capabil de a învăța semne specifice pe care le va folosi în locul cuvintelor.

Limbajul copiilor cu Sindrom Down (Buckley, 1993) este în marea majoritate întârziat. În ciuda unor mari diferențe individuale, majoritatea copiilor întârzie în a spune primele cuvinte, vocabularul lor se îmbigățește mai încet decât al celorlați copii.

Copii au dificultăți în însușirea regulilor de vorbire, în a forma propoziții corecte din punct de vedere gramatical, fapt ce face ca vorbirea lor să fie restrictivă, telegrafică chiar și la adolescenți și adulți cu Sindrom Down. Apar și dificultăți în pronunțarea clară a cuvintelor. Coroborarea acestor efecte, face ca persoanele cu sindrom Down să fie dificil de înțeles când vorbesc, mai ales de persoane străine de familie.

Cercetările au arătat că ei pot răspunde mai bine, în unele circumstanțe, acelor solicitări care permit răspunsurile manuale, prin gesturi, decât celor care solicită răspunsuri verbale.

Înțelegem de aici că abilitățile lor de vorbire nu reflectă obiectiv nivelul lor de înțelegere, iar capacitățile lor pot fi subestimate datorită dificultăților pe care le au în oferirea unor răspunsuri verbale chiar și atunci când înțeleg foarte bine întrebările și soluțiile unor sarcini.

De aceea este foarte importantă intervenția cât mai precoce asupra dezvoltării copiilor cu sindrom Down, tocmai pentru punerea în evidență a abilităților specifice fiecărui copil în parte.

intervenții și terapii

Pentru copiii și adulții cu sindrom Down, înțelegerea socială este, de obicei o problemă, începând din copilărie. Multe dintre indiciile care să arate modul în care cineva se simte sunt non-verbale, de exemplu, tonul vocii, expresia facială și postură, astfel încât chiar și atunci când un copil sau adult nu înțelege limba vorbită folosită într-o situație socială ei sunt capabili de a percepe principalele mesaje și să se comporte în mod corespunzător, în ciuda întârzierilor în dezvoltarea de limbajulu verbal.

Aceasta a făcut ca o serie de autori să evidențieze bune abilități sociale, empatie și competența socială la cei mai mulți copii și adulți cu sindromul Down. Aceștia tind să aibă o mai bună înțelegere socială și comportament social în comparație alți copii cu niveluri cognitive similare și acest lucru îi poate ajuta să aibe succes în activități comunitare și în Educația Incluzivă.

Este evident că progresul sau regresul individual depinde în mare masură de factorii sociali și de mediul familial, de atenția acordată problemelor sale de sănătate, de serviciile de sprijin familial sau alegerea unei școli potrivite. Este foarte important ca pacientul cu deficiență mentaă datorată sindromului Down să beneficieze de ajutor specializat incepînd de la o vârsta cât mai timpurie, deoarece potențialul lui de a învăța va fi mai mare.

Copilul cu sindrom Down prezintă o dezvoltare psihomotorie mai lentă (reusesc sa stea în șezut în jurul vârstei de un an, merg în jurul vârstei de un an și jumătate, deprinderile jocului cu mingea apar mai târziu, la fel toate abilitățile cotidiene: spălatul, îmbrăcatul, comunicarea verbală cam la 3-4 ani). Datorită acestor particularități se indică începerea școlarizării la 8 sau 9 ani. Deoarece copilul Down învață mai greu, obiectivele propuse trebuiesc defalcate în etape foarte mici.

Pedagogul trebuie să fie insistent și răbdător cu acești copii. Învățarea pentru ei este ceva dificil și au nevoie de toată încurajarea pe care o pot obține. Cele mai importante și competente persoane pentru a ajuta copilul sunt membrii familiei lui. Prin urmare realizările copilului cu sindrom Down vor depinde de abilitatea lui de a învăța și de posibilitățile ce se oferă din partea familiei și prietenilor săi.

Copilul trebuie să simtă necesitatea de a comunica. Daca i se rezolvă toate problemele și i se oferă hrana fără să fie întrebat, copilul nu va încerca sa ceară singur. Este important să i se ofere copilului posibilități de comunicare. Părinții copilului cu sindrom Down pot oferi sfaturi și asistență unul altuia. Este important ca părinții să se întâlnească și să discute iar copiii să se joace împreună într-un mediu relaxant.

Concluzionând: copiii cu Sindrom Down au nevoie de un mediu în care să se simtă acceptați, în care se pot simți liberi să facă greșeli din care să învețe, și în care să încerce să devină independenți. Persoane cu nevoi speciale au existat și vor exista atâta timp cât va fi societatea umană, de aceea comunitatea trebuie să învețe să-și iubească și să-și accepte aproapele așa cum este el. Persoanele cu dizabilități constituie o categorie aparte necesitând acceptare, întelegere și ajutor. Să reținem că ceea ce îl poate ajuta în cea mai mare măsură pe copil este modul în care îl tratăm zi după zi acordându-i încredere și înconjurându-l cu atașament și afecțiune.

Nu toți copiii cu Sindrom Down au aceeași manifestare. Unii ajung să poată comunica bine, să urmeze un anumit nivel de școlarizare, să își susțină în familie unele îndatoriri, să se implice în mici activități casnice sau chiar să susțină în centre protejate unele mici activități productive. Gradul de handicap este judecat în funcție de unele patologii asociate sau de scalele unor coeficienți care nu pot fi aplicați in măsura egală tuturor copiilor trisomici. Unor copii, cu un grad mai mare de afectare li se aproba asistent personal, altora nu. E o discriminare pentru că, indiferent de rezultatele uneori mai bune într-o etapa a vârstei, cu timpul prognosticul este invariabil înspre pierderea acumulărilor și agravare a tuturor complicațiilor, ajungând dependent în final de o protecție specială, exact atunci când părinții devin prea bătrâni să ducă o luptă birocratică.

Financiar familiile nu sunt spijinite să lupte pentru educarea și recuperarea la un maximum al potențialului, iar, în situația aceasta, copilul își pierde și sansa de a fi supravegheat permanent de părinte, cel mai bun asistent personal posibil.

Primii ani de viață reprezintă timpul cel mai valoros din punct de vedere al dezvoltării. Fiecare copil este unic, are propriul ritm de dezvoltare, și fiecare copil cu sindrom Down are grade diferite de afectare.

Intervenția presupune depistarea deficiențelor și întârzierilor de dezvoltare și acționarea profesionistă pentru ca fiecare copil să poată atinge potențialul maxim și să se integreze în societate.

Pentru ca deficiențele și întârzierile în dezvoltare să fie depistate cât mai repede, este absolut necesară intervenția timpurie, perioada 0-6 ani, astfel încât șansele de recuperare să fie cât mai mari.

Profesorul poate folosi în procesul de predare-învățare-evaluare diverse strategii și intervenții utile:

Crearea unui climat afectiv-pozitiv;

Stimularea încrederii în sine și a motivației pentru învățare;

Încurajarea sprijinului și cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive a colegilor;

Încurajarea independenței, creșterea autonomiei personale;

Încurajarea eforturilor;

Sprijin, încurajare și apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor școlare, fără a crea dependență;

Folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă, astfel încât să fie încurajat și evidențiat cel mai mic progres;

Crearea unui climat afectiv, confortabil;

Centrarea învățarii pe activitatea practică;

Sarcini împărțite în etape mai mici, realizabile;

Folosirea învățării afective;

Adaptarea metodelor și mijloacelor de învățare, evaluare;

Sprijinirea elevului să devină membru al unui grup;

Organizarea unor activități de grup care să stimuleze comunicarea și relaționarea interpersonală (jocuri, excursii, activități extrașcolare, activități sportive, de echipă);

Sprijin emoțional;

Folosirea unui limbaj simplu, accesibil elevului și nivelului lui de înțelegere;

Instrucțiuni clare privind sarcinile și elaborarea unor programe individuale de lucru;

Așezarea în prima bancă a elevilor cu deficiențe de vedere, îmbunătațirea calității iluminării, adecvarea materialelor didactice;

Poziția profesorului să fie astfel ca fiecare elev să-l poată vedea, iar în dialogul profesor-elev profesorul să vorbească numai stând numai cu fața spre elevi;

Stabilirea foarte clară a regulilor și consecințelor nerespectării lor în clasă și aplicarea lor constantă;

Așezarea copiilor cu hiperactivitate și deficit de atenție în primele banci, astfel încât să nu le distragă atenția restul colectivului și să fie așezat în apropierea elevilor care sunt acceptați de colectiv ca modele pozitive;

Încurajarea oricărei tentative de comunicare, indiferent de natura ei;

Profesorul să fie ferm, consecvent, să folosească înțelegerea și calmul ca modalitate de stingere a manifestării agresive a elevului;

Să fie comentată acțiunea elevului și nu personalitatea lui;

Profesorul să aprecieze limita de suportabilitate a elevului (să nu-l jignească sau umilească);

Profesorul să folosească o mimică binevoitoare și o atitudine deschisă (să nu încrucișeze brațele și să nu încrunte privirea);

Orice activitate să fie bine planificată, organizată și structurată;

Profesorul să dea dovadă de consecvență și corectitudine în evaluare;

În funcție de carențe se poate interveni astfel:

Terapia ocupațională

Este un tip de terapie care stimulează persoanele în a dobândi independență. Contribuie la îmbunătățirea deprinderilor cognitive, înțelegere și coordonare motrică.

Recuperarea prin terapie ocupațională reprezintă baza acestui demers și poate fi aplicată cu success în toate formele de handicap. Printre terapiile ocupaționale semnificative, la care cadrul didactic își poate aduce o contribuție importantă, enumerăm: ludoterapia, arterapia, meloterapia, terapia prin dans, ergoterapia etc.

Se știe că unii subiecți cu handicap de intelect manifesta un interes viu pentru muzică, dans, pictură, joc, confecționarea unor obiecte etc., ceea ce pot reprezenta nu numai momente de consumare a energiei, dar și de formare a unor abilități motrice, practice ori de elaborare a unor deprinderi profesionale.

O importanță cu totul aparte capătă, mai cu seama la copiii din clasele mai mari, ergoterapia; ea contribuie la integrarea subiecților într-o activitate cu caracter social, prin care își pot valorifica, la maxim, potențialul fizic și psihic restant.

Remarcăm că solicitările trebuie adaptate la posibilitățile subiectului pentru a evita descurajarea și scăderea interesului în raport cu activitatea (în cazul când nu poate să-i facă față). Foarte important este să-i formăm buna dispoziție și să perceapă că activitatea desfășurată prezintă importanță nu numai pentru el, dar și pentru societate.

Există o strânsă legătură între ergoterapie și ludoterapie, pentru că atât munca, cât și jocul sunt forme de activitate prin care copilul își poate valorifica disponibilitățile sale în raport cu grupul și cu aportul său la desfășurarea acțiunii. Se va stimula dezvoltarea sentimentelor de cooperare și întrajutorare, formarea spiritului de stăpânire de sine și de autocontrol, de antrenare în activități care să-i aducă copilului satisfacție și să-l ajute să înțeleagă succesul.

Efectele optime ale recuperării se apreciază în condițiile formării unor calități fizice și psihice, care permit subiecților să ajungă la: un anumit nivel de autonomie personală, exercitarea unei ocupații sau profesii, formarea unor comportamente adecvate la situație, capacitatea de a comunica prin limbaj oral și scris, conturarea unor interese cât mai diverse, formarea simțului de responsabilitate și de autocontrol, însușirea de abilități motorii și a dexterităților manuale etc.

Este un tip de terapie care stimulează persoanele în a dobândi independență. Contribuie la îmbunătățirea deprinderilor cognitive, înțelegere și coordonare motrică.

Astfel, copilul învață să interacționeze cu membrii familiei, să dezvolte relații sociale. I se dezvoltă abilități ca: motricitatea fină, motricitatea grosieră, integrare senzorială, planificare motorie, auto-îngrijire.

Copiii cu Sindrom Down sunt afectați pe mai multe arii de dezvoltare, unde performanța lor este foarte scăzută de aceea Terapia ocupațională este atât de necesară acestor copii pentru a îmbunătăți abilități ca :

motricitate fină: mișcarea și dexteritatea mușchilor mici din mâini și degete

motricitate grosieră: mișcarea mușchilor mari din brațe și picioare;

oral-motorii: mișcarea mușchilor din gură, buze, limbă și maxilar, incluzând suptul, mușcatul, mestecatul și linsul;

auto-îngrijire: îmbrăcat, hrănit și mersul la toaletă;

integrare senzorială: abilitatea de a primi, sorta și răspunde la informațiile primite din mediu;

planificare motorie: abilitatea de a planifica, implementa și împărți secvențele sarcinilor motorii;

Astfel, prin intermediul acestei terapii începută de la vârste fragede, 2 ani, o mare parte din actualii copii  vor devenii adulții de mâine capabili  să se bucure de o viață aproape normală, să muncească și să poată avea grijă de ei înșiși.

O formă mai nouă de ludoterapie, este terapia prin jocul cu nisip (sandplay therapy). Este o metodă terapeutică ce face parte din grupa abordărilor psihologice de profunzime. În “spațiul liber și protejat” al relației terapeutice și al cutiei cu nisip, creația simbolică duce la elaborarea unei imagini compuse din nisip, apă și miniaturi. Creația liberă permite proceselor psihice profunde să ia formă și să devină vizibile, punând în evidență acele aspecte ale ființei care necesită atenție și vindecare în prezent. O serie de imagini reprezintă confruntarea concreta și continuă între conștientul și inconștientul persoanei.

Nu există reguli pentru a realiza o imagine în cutia cu nisip. Copiii sunt liberi să exploreze nisipul și colecția de miniaturi.

Când realizează imaginea tridimensionala, pot să mute, să schimbe formele și miniaturile așa cum doresc și oricum au nevoie. Pot utiliza nisipul răsfirându-l, bătătorindu-l, modelându-l, scobindu-l…

Copilul se joacă pe sine în cutia cu nisip, unde pune în dialog lumea interioara cu lumea exterioară, dând astfel ocazia manifestării potențialului natural spre restructurare, vindecare și dezvoltare (sandplayromania.blogspot.ro).

Terapia comportamentală aplicată (ABA)

Aceasta reprezintă un studiu terapeutic al comportamentului. Contribuie la menținerea unor comportamente necesare adaptării mediului social, generalizează comportamente dintr-o situație în alta, învață copilul abilități noi.

Metoda ABA ajută copilul cu Sindrom Down în următoarele arii:

Crește frecvența apariției coportamentelor dezirabile prin recompensare;

Dezvoltă copilului abilități noi (prin învățare sistematică și recompensare, predă abilități de autoservire, comunicare și relaționare socială);

Menține anumite comportamente necesare adaptării la mediul social;

Generalizează sau transferă comportamentele dintr-o situație în alta sau de la un anumit mod de răspuns la altul, mai complex (scopul este de a generaliza și transfera tot ceea ce învață în camera de lucru și la grădiniță, școală sau în mediul social)

Reduce comportamentele interferante care pot îngreuna învățarea și relaționarea;

Modifică mediul de învățare pentru ca aceasta să se realizeze cât mai eficient, însă pe termen lung se urmărește ca persoana să se poată descurca ăn orice situație.

Terapia Tomatis

75% din copiii cu sindrom Down au o problema de auz. Acest lucru este cel mai adesea din cauza infectiei recurente a urechii medii și depunerilor de ceară. Repetarea infectiilor cronice duce la adeziuni fibroase care limitează mișcarea oaselor rezultand pierderea progresiva a auzului.

Copiii cu sindromul Down sunt afectati în mod semnificativ de deprivarea senzorială și au nevoie de măsuri de susținere pentru a ajunge la potențialul cognitiv complet. Afectarea limbajului duce la întârzieri de învățare în toate zonele și face sarcina de educație și socializare mai dificila. Acest lucru creeaza probleme de comportament ce ar putea fi evitate daca s-ar dezvolta abilitatile lingvistice.

Terapia prin sunet poate stimula capacitatea de audiere prin exercitarea urechii, în special pentru a primi sunete de inalta frecventa, care sunt pierdute atunci când capacitatea auditivă este deteriorata. Sunetele de consoane, cum ar fi b, d, p, g și t sunt sunete de frecvență înaltă și sunt, desigur, esențiale pentru înțelegerea clară a limbajului. Inainte de a emite sunete copilul trebuie sa le auda. Terapia Tomatis poate restabili audierea în întreaga gamă de frecvențe, ceea ce va afecta pozitiv discursul copilului.

Terapia Tomatis are rezultate semnificative in toate domeniile de dezvoltare ale copiilor cu sindrom Down. Auzul îmbunătățit duce la un interes mai mare fata de mediul înconjurător și confera mai mult dinamism și mai multa dorința de a învăța. Înțelegerea limbajului și a discursurilor sunt imbunatatite în mod semnificativ si, deoarece legatura dintre invatarea limbajului si deschiderea fata de lume sunt directe, rezultatele educationale si performantele copilului vor fi dezvoltate in toate ariile.

Terapia prin artă (art terapia)

Reprezintă utiliizarea terapeutică a artei (pictura, sculptura, muzica, poezia, literatura, teatrul și dansul) cu scopul de a ajuta copilul să dezvolte abilități de comunicare și să își exerseze capcaitatea de relaționare.

Logopedia

Este disciplina psihopedagogică ce se ocupă cu educarea și reeducarea limbajului. Studiază natura și formele de manifestare a tulburărilor de limbaj și propune metode adecvate de corectare.

Cu toate ca logopedia se orientează predominant spre vârsta preșcolară și  școlară mică, vârste la care dezvoltarea  și perfecționarea limbajului au cea mai mare plasticitate  și susceptibilitate, in cazul copiilor cu Sindrom Down, interventia timpurie este foarte importantă, asigurând eficiența sporită a recuperarii, întrucât la copiii mici automatismele psiholingvistice nu sunt consolidate  și pot fi ușor înlocuite cu deprinderi corecte de vorbire.

Astfel este recomandata inceperea terapiei logopedice in jurul varstei de 2-3 ani. La aceasta varsta, cei mai multi copii cu Sindrom Down emit vocalele, însă consoanele dificile sunt omise sau înlocuite, grupurile de consoane fiind înlocuite cu altele mai ușor de pronunțat, diftongii sunt reduși la o vocală, silabele reducându-se spre sfârșitul cuvântului. Apariția cuvintelor are loc după 2 ani și jumătate – 3 ani, vocabularul fiind format din cel mult 20 de cuvinte (uneori și aceatea pronunțate incorect și neinteligibil).

Copilul nu formează propoziții, nu diferențiază sunetele în cuvinte, are dificultăți la trecerea limbajului intern spre cel extern, nu cunoaște semnificația multiplă a cuvintelor. Interventia logopedica timpurie este centrată pregnant în direcția dezvoltării motricitații aparatului fono-articulator (musculatura obrajilor, buzelor, limbii), restabilirea echilibrului inspir-expir, dezvoltarea percepției auditive și auzului fonematic si stimularea si promovarea limbajului.

Este foarte important ca fiecare exercitiu sa fie individualizat in functie de particularitățile fiecărui copil. Urmărirea obiectivelor intervenției logopedice timpurii îl va ajuta pe copil sa emită unele sunete și să articuleze cuvinte pe care insuficienta dezvoltare a musculaturii și deficitul de auz fonematic le impiedicau.

De asemenea, intervenția timpurie este crucială în abordarea corecta a cazurilor de bâlbâiala primară,  care apar deseori la copiii cu Sindrom Down pe fondul motricitații deficitare, respirației incorecte (bucala) și a discrepanței între gândire și posibilitaea organelor fonatoare de a articula și fără de care aceasta tulburare s-ar agrava.

Logopedul va face stimularea și apoi corectarea limbajului și va fi un specialist de care copilul cu sindrom Down va avea nevoie pe termen lung. Activitatea logopedică cuprinde exerciții cu caracter general, pregătitoare vorbirii (educarea respirației, imitarea mișcărilor organelor fono-articulatorii, dezvoltarea mușchilor fini ai mâinii, optimizarea coordonarii oculo-motorii).

Alături de acestea, mare parte din terapia logopedică se referă la exercițiile cu caracter specific, exerciții care variază în funcție de fiecare problemă și de fiecare copil.

Kinetoterapie

Reprezintă acel tip de gimnastică medicala ce are ca scop corectarea posturii, creșterea rezistenței și a forței musculare, reducerea sensibilității, corectarea deficitului respirator și relaxarea.

Copiii cu Sindrom Down au un profil ce evidențiază un nivel particular dezvoltării motorii: laxitate articulară, hipotonia musculară.

Kinetoterapia are un rol important în dezvoltarea copilului cu Sindrom Down, mai ales în dezvoltarea mersului. În urma evaluării musculo-articulare care urmărește bilanțul articular, bilanțul muscular, evaluarea aliniamentului și posturii corecte a corpului, evaluarea mersului etc. se stabilește programul de kinetoterapie.

Recuperarea trebuie făcută încă din primele luni de viață pentru a înlesni apariția mersului, corectarea posturii, dobțndirea unei vieți cât mai aproape de normal.

Terapia cu ajutorul animalelor

Este un tip de terapie alternativă ce sprijină și întărește efectele terapiilor convenționale și se utilizează pentru obținerea unor comportamente pozitive.

Un animal, de foarte puține ori va trezi în copil un sentiment de respingere.

Chiar dacă uneori copiilor noștri le este teama, dorința de a interacționa cu animalele este prezentă mereu și dacă reușesc să-ți învingă temerile…atunci, nimic nu-i mai poate despărți. Să vezi un copil alături de un cal …par să fie doua lucruri atât de diferite… copilul – mic, fără apărare, fără putere și calul – mare, hotărât, puternic….Asta simțim când îi vedem unul în fața celuilalt. Dar, atunci când copilul este călare… totul devine complet, natural.

Terapia acvatică (hidroterapia)

Apa neutralizează efectele gravitației permițând copilului să se miște ușor. Această terapie determină îmbunătățirea funcționării atat a corpului exterior cât și a organelor interne.

Pentru ca și achizițiile acvatice în timpul ședințelor de lucru efective să apară, copilul trebuie:

să simtă că mediul acvatic îi conferă siguranță

să se simtă relaxat

să se joace și să exploreze

să se simtă în siguranță ori de câte ori incearcă ceva nou

să fie încurajat

să participe în activități de grup în apă

să încerce ceva nou numai atunci când este pregătit să o facă, fără ca noi adulții să îl forțăm

Beneficii ale educației acvatice la copiii cu sindrom Down

redobândirea/dobândirea mobilității articulare;

ameliorarea funcționalității organismului;

redobândirea/dobândirea coordonării;

creșterea forței musculare;

scăderea spasticității (apa caldă are efectul antispastic);

corectarea deficiențelor (deformărilor) coloanei vertebrale;

îmbunătățirea funcției respiratorii.

în plus, ei vor avea un mare câștig la nivelul acceptanței, al încrederii în forțele proprii. Adesea acești copii sunt izolați de societate, de cei de o seamă cu ei, și prin această activitate acvatică desfășurată la un club, ei sunt puși în contact cu alți copii, cu familiile lor, socializează, se joacă, observă ce fac ceilalți; scapă de sentimentul de a fi exclus, de a nu fi destul de bun pentru a fi împreună cu ceilalți

fiecare copil este unic și deosebit, are ritmul său propriu de învățare, de dezvoltare. Copiii cu sindrom Down vor avea de multe ori nevoie de un timp mai îndelungat pentru a-și însuși o mișcare anume, sau este posibil să se adapteze mai greu la mediul acvatic; cu atât mai mult în cazul lor este necesară prezența și implicarea părintelui, pentru că acesta va fi sursa de încredere, resursa afectivă a copilului (dar nu mai mult decât au ei nevoie întradevăr, astfel îi pot stimula negativ)

Comunicarea augmentativă

Comunicarea prin intermediul limbajului nonverbal este comunicarea augmentativă.

Acest sistem premite persoanelor cu abilități reduse de comunicare verbală să se exprime și, în același timp, completează procesul de achiziție a vorbirii și al înțelegerii.

Când recuperarea verbală se lovește de limitele insurmontabile ale deficienței, se recurge la comunicarea augmentativă și la cea alternativă.

Comunicarea augmentativă este un multisistem de componente integrate – verbale, gestuale, pictografice, care oferă suport și cresc comunicarea, învățarea, participarea, gradul de independență și calitatea vieții în general a persoanelor care le folosesc.

Cu cât tulburarea de vorbire este mai gravă, cu atât vor fi necesare mai multe mijloace și tehnici de comunicare augmentativă. Prin folosirea acestora se va reuși potențarea capacității verbale.

Multe voci se întreabă dacă nu cumva utilizarea limbajului corporal și al mijloacelor pictografice avea un efect negativ asupra dezvoltării limbajului verbal. Ultimele studii au arătat de fapt că, din contra, acest tip de comunicare îmbunătățește limbajul vorbit și vocabularul.

Comunicarea augmentativă utilizează mai multe mijloace:

Limbajul gestual – Sistemul de semne manuale MAKATON

„Limbajul gestual este liantul care susține și menține abordarea multisenzorială. Aceasta oferă cadrul pe care pot fi construite alte sisteme. Limbajul prin semne produce un in-put și output multimodal care include senzori auditivi, vizuali și kinestezici, în crearea unui mediu cât mai bogat pentru învățarea comunicării” (Burkhart, 1993)

Sistemul pictografic MAYER-JONSON

Sistemul de simboluri grafice (PICTURE COMMUNICATION SYMBOLS – PCS, Mayer-Johnson, 1981) care sunt imagini alb-negru care cuprind următoarele categorii morfo-semnatice: persoane, relații sociale, verbe, termeni cu funcții descriptive, mâncare, băutură și alte substantive.

Recompensă și motivație

O problemă majoră în ceea ce privește programele intensive de terapie este dificultatea de a motiva copiii pentru a realiza activități, pentru a interacționa cu ceilalți, pentru a comunica. Cheia pentru scăderea comportamentelor inadecvate și înlocuirea lor cu comportamente acceptabile social este motivația pe care o oferim copiilor. De aceea, este important să aflăm ce anume este motivant pentru ei.

În terapia comportamentală aplicată, recompensele sunt “uneltele” cu care se lucrează pentru modelarea comportamentului copiilor cu diverse tulburări de dezvoltare/ sindroame.

Recompensa este o consecință oferită unui comportament, nu unei persoane.

Recompensele au un “termen de valabilitate”: ceva care înainte reprezentă o recompensă poate înceta să aibă această semnificație pentru copil. De aceea, este important să fim atenți și mereu pregătiți să identificăm alte recompense.

Știm că “ceva-ul” pe care-l oferim este recompensă atunci când probabilitatea ca un comportament să se manifeste pe viitor crește. Pentru a crește motivația copilului pentru o anumită activitate, este indicată prezentarea recompensei înaintea cerinței “După ce faci cerculețul, îți ofer jucăria”.

Cu o terapie intensivă și precoce, adultul poate deveni independent în societate, poate urma grădinița și școala, poate avea prieteni, slujbă, familie. 

STUDIU DE CAZ

IPOTEZA DE LUCRU

Evaluarea continuă și individualizată a dinamicii comunicării asigură înregistrarea progreselor realizate de copil și identificarea rapidă a dificultăților întâmpinate de acesta, determinând optimizarea proiectării programelor de intervenție personalizată.

ETAPE DE PARCURS

PREZENTAREA CAZULUI

ANAMNEZA

ANCHETA SOCIALĂ- STRUCTURA ȘI ATMOSFERA FAMILIALĂ

EXAMENUL SOMATIC

EXAMENUL PSIHOPEDAGOGIC

EXAMENUL LOGOPEDIC

RECOMANDĂRI

Prezentarea cazului

Nume și prenume : A.R.M.

Data nașterii: 20.07.1996

Domiciliul: Brasov

Diagnostic medical: Sindrom Down

Anamneza

Mama 28 de ani, sarcina cu evoluție normală. Naștere la termen, copilul având greutate normală. La naștere a fost diagnosticat cu sindrom Down clasic.

La 3-4 ani, vorbirea se menținea la stadiul de gângurit. După această vârstă, limbajul înregistrează o evoluție foarte lentă. Noile cuvinte, fiind mult denaturate, nu puteau fi înțelese decât de cei care se ocupau de creșterea lui.

Din punct de vedere al dezvoltării fizice s-a observat o evoluție greoaie, aceasta fiind marcată de obezitate.

R. provine dintr-o familie formată din 4 membri: părinții și bunica maternă care îl îngrijeste, pariții fiind în cea mai mare parte a zilei absenți.

Ancheta socială – structura și atmosfera familială

Hiperprotecția familiei a dus la o slabă socializare a copilului, la contacte extrem de reduse. La 4 ani este înscris la gradinița specială. Frecventează gradinița 2 săptămâni, după care părinții sunt rugați să-l retragă deoarece era foarte agresiv cu toți copiii și educatoarea nu-l putea stăpâni.

Stă sub supravegherea bunicii până la 9 ani și jumătate, când vine la cabinetul de logopedie din Școala Specială Brașov, unde începe terapia logopedică. O lună mai târziu, este integrat în clasa I, în aceeași unitate. În prezent este elev în clasa a IV-a.

Examenul somatic

Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică specifică copilului cu sindromul Down

statura mică: copilul are un ritm de creștere mai lent;

tonus muscular scăzut: acești copii au mai puțină forță musculară decât alți copii de aceeași vârstă; tonusul scăzut al musculaturii abdominale determină protruzia stomacului. În mod normal, la copii, musculatura gastrică se tonifică progresiv în jurul vârstei de 2 ani;

gât scurt, gros, cu țesut adipos și piele în exces: de obicei această trăsătură devine mai puțin evidentă pe măsura ce copilul crește;

brațe și picioare scurte, îndesate

Date medicale 

Nu este un copil bolnăvicios – prezintă o sensibilitate la infecții, datorită pe de o parte deficitului de factori imunitari ai organismului și pe de altă parte hipertoniei care favorizează infecțiile respiratorii. A prezentat des rinofaringite și afecțiuni pulmonare.

Are predispoziție la carii dentare – necesitând tratamente stomatologice frecvente, acestea reprezentând o sursă de stress continuu. În prezent s-a evidențiat o dezvoltare anormală a maxilarului inferior, necesitând protezarea acestuia.

Examenul psihopedagogic

Capacitate slabă de efort, în general, de concentrare, în special. Obosește repede și refuză participarea la activitate. Este emotiv, fericit când este lăudat, lauda fiind un puternic stimulent. Dezvoltarea copilului poate fi facilitată printr-o atitudine pozitivă și prin intermediul diferitelor oportunități de învățare și socializare.

Evaluarea psihologică inițială a evidențiat:

capacitate de ințelegere relativ bună, în acord cu vocabularul pasiv

imaginație săracă, neproductivă

memorie de scurtă durată, mecanică

capacitate de concentrare a atenției scazută – 5 minute

instabilitate psihomotrică, agitație

instabilitate afectivă, dependent de adult

temperamental – coleric, impulsiv, vioi, mobil, vorbăreț (neinteligibil)

Evaluarea logopedică

Vorbire neinteligibilă, redusă la încercări de modulație a sunetelor, dar fără o reușită articulatorie. 'Vorbire' expresivă, de situație în care para-verbalul era dominant.

Motricitatea generală greoaie datorată obezității, cât și lipsei de antrenament. Stereotipul dinamic articulator e foarte tulburat, apraxia organelor vorbirii nu-i permite executarea unor mișcări la cerere (rotunjirea buzelor, ridicarea vârfului limbii, fluierarea). Prezintă sinchinezia mișcărilor asociate de buze și maxilar (grimase, ticuri), dar și protruzia linguală.

Evaluarea logopedică a evidențiat pronunția defectuoasă a tuturor sunetelor, inclusiv a vocalelor, în cadrul pronunției reflectate. În vorbirea independentă, cu exceptia unor silabe, toate sunetele sunt grav afectate. Ritm alert al vorbirii. Se observă o mare discrepanță între posibilitățile intelectuale și gravă insuficiență a manifestărilor verbale. În general, Întelege cuvintele cu un conținut din viața cotidiană și propozițiile axate pe situații concrete.

Diagnostic logopedic:

Intârziere severă în dezvoltarea limbajului

Tahilalie

Disgrafie

Alalie mixtă, predominant motorie.

Recomandări

Datorită întârzierii în intervenție, este necesară construirea unui plan de intervenție personalizat, pentru a interveni pe toate planurile în vederea integrării copilului în derularea activităților didactice și în grupul de copii ce compun clasa.

DOMENIUL DE INTERVENȚIE:

Educarea limbajului

Activități practice în vederea dezvoltării motricității și pentru realizării integrării în grupul de copii

Dezvoltarea itelectului, capacității de gândire și de dezvoltare personală

TIPUL DE INTERVENTIE SPECIALIZAT:

Dezvoltarea abilităților de comunicare,

Formarea unor deprinderi elementare și de comportament pentru integrarea în școală

Stimularea tendinței de a relaționa și comunica

SPecialiști care intervin în program:

Consilier psihopedagog,

Profesor

Specialist logoped

Kinetoterapeut

Înterventia pentru corectarea Limbajului și încurajarea comunicării verbale

premisa

Evoluție lentă pe toate liniile: articulatorie, a limbajului, intelectului, scris-cititului, cu posibilități limitate de recuperare pe linia limbajului oral – scris.

Exercițiile au fost efectuate în ordinea următoare:

exerciții de gimnastică a aparatului fono-articulator și exercițtii de gimnastică respiratorie pentru educarea respirației fără/cu la emitere de sunete.

emite, reflectat, vocalele a, e, i, o, u, întâpinînd greutăți la î, a, precum și silabe formate din 2 vocale: au, ua, ai, ou, eu.

emite silabe deschise formate din consoanele m, n, p, b, t, d (ex. ma, me, mi, mo, mu ; na, ne, no, nu, ni; pa).

rostește cuvintele 'apa', 'asa', 'dada', 'buba' , 'doi', 'copii', 'gata', 'Ina', 'pui', 'hai', 'paru'-patru, 'padon'-pardon, 'ute'-uite, 'pocu' – porcul, 'coco'- cocos, 'baca'-vaca, 'mao'-maro.

asociază silabe : pa-pa, ta-ta, ma-ma, na-na, co-co, da-da, ba-ba.

formulează propoziții simple: 'nu pun' – nu spun, 'te-am pins' – te-am prins.

Folosește cuvinte / verbe cu rol de propoziție :'da', 'hai', 'ute','pou', 'apa'.

spune și recunoaște onomatopeele emise de diferite animale și păsări domestice, indicând sursa acestora: 'câne'-câine -ham-ham, 'baca'-vaca-mu-mu, 'pui'-pui-pui-pui, 'oi'-oaie-be-be, 'coco'-cocos.

În vederea ameliorării disgrafiei s-au efectuat exerciții pentru dezvoltarea motricității fine.

a trecut de la 'mâzgălituri' la linii în spațiul grafic al caietului – și anume: linie oblică dreapta-stânga, linie dreaptă orizontală și verticală, punctul.

colorează imagini mari, ramânînd cel mai ades, în spațiul desenului. Reușește parțial să traseze contururile formelor geometrice.

A fost și este aplicată în continuarea următoarea terapie logopedică:

1. Mobilitatea aparatului fono-articulator :

A. Exerciții de mobilitate a maxilarelor

exerciții de închidere și deschidere a gurii;

exerciții de coborare și ridicare a maxilarelor;

exerciții de alternare a maxilarelor înainte-înapoi;

mușcătura .

B. Exercitii de mobilitate pentru limbă

limba iese si intră repede (ca la pisică când bea);

limba mișcată de la dreapta la stânga (tic-tacul ceasului) ;

limba iese în formă de lopată;

limba iese în formă de sageată;

limba șterge buzele;

limba șterge dinții de deasupra ;

limba sterge dintii de dedesubt

mișcări circulare ale limbii;

limba ghemuită în fundul gurii;

mișcările limbii în jos și în sus cu gura deschisă.

pronunțarea rapidă și repetată a silabei ‘la’;

Exerciții pentru buze si obraji

mișcări de sugere a obrajilor;

mișcări de țuguiere a buzelor ;

mișcări de întindere a buzelor (zâmbetul);

mișcări de rotunjire a buzelor ;

mișcări alternative de întindere și rotunjire a buzelor;

mișcări de țuguiere a buzelor pentru fluierat, suflat in lumânare, balon, morișcă;

miscari de aburire a oglinzii ;

mișcări de umflare a obrajiilor ;

vibrarea buzelor ;

rictusul buzelor

Exerciții pentru vălul palatin

exerciții de imitare a căscatului ;

exerciții de imitare a înghițitului, tusei ;

mișcări de deglutiție.

2. Educarea respirației

A. Dezvoltarea respirației nonverbale : educarea echilibrului între inspirație și expirație

Exercitii pentru expiratie

se suflă nasul in batistă;

se suflă aerul pe dosul mâinii ;

se ține un fulg în aer ;

se stinge lumânarea ;

se umflă balonul ;

se suflă în apă cu paiul .

Exercitii pentru inspiratie

miroase florile ;

câinele la vânătoare;

miroase parfum, spirt, oțet etc.

B. Dezvoltarea respiratiei verbale:

Obținerea expirații mai lungi decât inspirația la pronunție.

Vorbirea in expirație, fără efort, ritmat .

exerciții de pronunție a vocalelor, prelung, rar, fară efort în timpul unei expirații ;

exerciții de pronunție într-o expirație a unei consoane;

exerciții de pronunție a unor grupe de vocale pe durata unei expirații (ai, ei, oi, ua, ue etc.) ;

exerciții de pronunție a unor consoane însoțite de vocale, pe durata unei expirații (ba, be, bi, bo… ale, ele, ile…) ;

exerciții de pronunție a unor silabe în care se găsesc grupuri de vocale sau grupuri de consoane, pe o expirație (aie, oie, uie, stra, stre, stri, cra, cre, cri, tra, tre, tri);

exercitii ritmice de respiratie insotite de miscari si cantec

exerciții de respirație (culcat pe canapea-cu un caiet pe  abdomen, caietul mișcându-se în ritmul diafragmei) : la început nonverbal ; cu pronunție de vocale, silabe, cuvinte ; cu recitare de poezii ; citire în această pozitie cu voce tare .

Exercitii pentru mobilitatea buco-linguo-faciala

se arată dinții ;

se suflă in hârtii, vată, moriști;

se suge cu paiul un lichid ;

se mestecă;

se înghite;

se apucă cu dinții sau cu buzele un obiect;

se umflă sau se sug obrajii ;

sa reproduce prin mimică :râsul, plânsul, mirarea ;

se fluieră;

se scoate limba ;

se indreaptă limba către : nas, bărbie, comisuri.

Corectarea alaliei

Obiective terapeutice:

Dezvoltarea motricității generale și a aparatului fono-articulator.

Dezvoltarea auzului fonematic și a memoriei auditive.

Dezvoltarea atenției și gândirii.

Dezvoltarea capacității de înțelegere a cuvintelor și mesajelor verbale.

Identificarea și pronunțarea corectă a sunetelor și cuvintelor

Folosirea unor forme de activitate care să faciliteze trecerea sunetelor, cuvintelor și structurilor gramaticale învățate în limbajul activ.

Integrarea achizițiilor verbale în experiența de viață a copiilor

Deblocarea aparatului fono-articulator.

Pregătirea organelor fono-articulatorii pentru învățarea pronunției.

Pregătirea copilului pentru receptarea vorbirii prin formarea atenției auditive și vizuale.

Invățarea limbajului: fonetica, vocabular și structuri gramaticale.

Dezvoltarea și coordonarea motorie; dezvoltarea capacității de a reacționa motric la comenzi verbale.

Orientarea în spațiu și gnozia corporală.

Înterventia pentru stimularea comportamentului social și stimularea integrării în grupul de copii

premisa

Nevoile copiilor cu dizabilități sunt identice cu ale celorlalți copii:

Nevoia de prieteni

Includerea în grup

Să se simtă iubiți

Să facă parte șin comunitate

Metode și strategii

Centrate pe copil

Adaptate particularităților copilului (în cazul de față lipsa integrării până la 9 ani și jumătate, lipsa dorinței de participare la activități, motricitate slabă, )

Crearea unui mediu favorabil învățării și integrării sociale (centrul de educație incluzivă)

Atitudine pozitivă față de copil

Să fie supus provocărilor chiar dacă uneori greșește

ȚINTA 1: Îmbunătățirea capacității de comunicare orală

Exemplu activitate: Povestea „Iedul cu trei capre”

Activitate:

Copiii sunt așezați în semicerc

Copilul cu Down se află în mijlocul semicercului pentru evitarea automarginalizării

Copiii audiază cu atenție, rețin textul poveștii, reacționează și trag învățăminte

Copilului cu Down i se pun întrebări de dificultate mică

Fiecare răspuns este aplaudat de colegi

Educatoarea corectează greșelile de vorbire și exprimare, îl stimulează pozitiv pe copil larăspunsurile corecte

Ceilalți copii il încurajează cu aplauze și oferă alte variante de răspuns

Se realizează apoi, dramatizarea poveștii

Copilul cu Down își alege singur rolul și este ajutat de către educatoare în interpretare

Prin astfel de activități copilul este inclus în interiorul grupului și participă la activitățile acestuia. Jocul de roluri este una din cele mai bune metode de determinare a copilului cu

Down de a comunica oral. O face cu plăcere pentru ca este într-o poveste, aceasta reprezentând o motivație puternică, iar aplauzele sunt recompensa.

ȚINTA 2: Îmbunătățirea nivelului de dezvoltare motrică

Stimularea motricității și achiziția de abilități practice.

Exemplu de activitate: Realizarea unui colaj – include deprinderea utilizării foarfecii și capacitatea de a lipi formele decupate într-o ordine dată.

Activitata se realizează în etape mici, copilul primește explicații și ajutor verbal și fizic. Pentru fiecare etapă realizată se dau stimulente pozitive, mai ales laude.

Activități similare: realizarea de puzzle de la cât mai simplu (câteva piese) mergând treptat, în etape mici la puzzle cu piese mai multe.

ȚINTA 3: Terapie prin artă

În acest tip de terapie sunt incluse activități de desen, pictură, modelaj.

Obiective:

Dezvoltarea încrederii în sine;

Dezvoltarea simțului artistic și exprimării artistice;

Familiarizarea cu materialele

Dezvoltarea deprinderilor manuale;

Dezvoltarea gândirii, limbajului, capacității de menținere a atenției, perseverența;

Consolidarea deprinderii de tăiat, lipit, pictatului si coloratului.

Activități:

Și aceste activități se vor desfășura pe etape, în pași mici de la simplu la complicat;

Sarcini simple:

a mototolit și întins hârtia – realizarea de mingi colorate din hârtie;

a rupt hârtia în fâșii și a creat imagini ale obiectelor pe care le cunoaște din mediu: panglici, sfoară, scară etc.

Se crește treptat gradul de dificultate al sarcinilor: colorarea cu acuarele și creioane colorate, modelaj din plastilină.

ȚINTA 4: Terapia cognitivă

Activități și programe compensatorii pentru înțelegerea lucrurilor, fenomenelor și situațiilor de viață.

Obiective: dezvoltarea coordonării vizual – motorii

Activități:

Ca și la celelalte tipuri de terapii activitățile vor avea grad de dificultate în creștere, de la cele mai simple la unele mai complicate.

Se începe cu desenarea de linii

Unirea de puncte

Desene în contur

Deseneaza singur din imaginație

ȚINTA 5: Consilierea părinților

În paralel cu intervenția terapeutică asupra copilului, s-au inițiat discuții și ședințe pentru consilierea părinților și a bunicii în vederea continuării terapiei și educației și acasă

In cadrul acestor întâlniri sunt abordate teme precum : dificultățile prin care trece un părinte ce are un copil cu dizabilități, nevoile sale și ce servicii i se pot oferi, importanța părintelui în terapia copilului, părintele între rolul de terapeut și părinte.

Părinții trebuie să se implice alături de specialiști în educația copiilor, în acest fel se vor obține rezultate pozitive și stabile în dezvoltarea acestora. Părinții sunt cei care petrec majoritatea timpului cu copilul, din acest motiv trebuie priviți ca parteneri de către specialiști și provocați să investească în propriul copil.

Comunicarea dintre specialiști și părinți este foarte importantă, specialiștii trebuie să le prezinte părinților nivelul de dezvoltare al copilului și planul de intervenție, iar părintele trebuie să întrebe atunci când are nelămuriri.

Este foarte important ca părinții, încă de la început, să vorbească despre proiecte de viitor pentru copil, întrucât adeseori ei nu se mai gândesc să ducă copilul la grădiniță, la școală, la întâlniri cu prietenii. Părintele poate ajuta copilul să-și îmbunătățească achizițiile, să-l încurajeze, să-i ofere spațiu și să întărească comportamentele pozitive.

Factorii care pot determina o mai bună implicare a părinților în terapia copiilor ar fi :

Explicarea planului de intervenție;

Oferirea de explicații pentru sarcinile de acasă ;

Evitarea judecării acțiunilor părinților ;

Încurajarea colaborării în găsirea cauzelor comportamentului copiilor ;

Oferirea de sugestii, mai degrabă decât prescripții ;

Oferirea posibilității de a alege.

Implicarea părintelui în terapia copilului poate avea efecte pozitive sau negative asupra dezvoltării acestuia.

Efectele pozitive se obțin atunci când părintele reușește să mențină un echilibru între intervenția terapeutică și joacă și când părintele respectă nevoile esențiale ale copilului: nevoia de afecțiune- oferită necondiționat, nevoia de joc- liber fără a urmări anumite realizări.

Efectele negative pot apărea atunci când părintele, copleșit de problema copilului, uită de aceste nevoi esențiale și i le oferă în mod condiționat și exagerat uneori. Copilul primește laude și îmbrățișări doar când reușește să achiziționeze ceva, jocul are loc doar după anumite reguli, impuse de părinte pentru a învăța o anumită deprindere, iar desertul este oferit doar ca recompensă. Toate acestea pot fi derutante pentru copil și pot fi sursa unor comportamente nedorite pe viitor.

CONCLUZII

Am ales să prezint un caz de Sindrom Down clasic cu probleme atât psihosomatice caracteristice sindromului, dar si probleme socio-comportamentale, de comunicare și mai ales probleme grave logopedice, un caz în care s-au putut aplica aproape toate formele de intervenție terapeutică.

Am dorit, și sper că am reușit, să evidențiez faptul că pentru copiii cu Sindrom Down, întreaga intervenție terapeutică se axează pe dezvoltarea în principal a tuturor tipurilor de comunicare, ei fiind firi comunicative și dornici de exprimare.

Sesizarea acestor nevoi de comunicare și exprimare, este o etapă principală și o condiție esențială pentru succesul terapiei și dezvoltarea copilului într-un adolescent și adult integrat social.

De aceea este foarte importantă intervenția cât mai timpurie și de asemenea, abordarea incluzivă a educației.

Am dorit să evidențiez prin acest caz succesul unei „terapii integrate”, a colaborării dintre părinți, medic, profesor/educator, psihopedagog, logoped, kinetoterapeut.

După o încercare ratată de a fi integrat în colectivitate la 4 ani și ținut acasă până la 9 ani jumătate, datorită unei intervenții susținute, copilul a reușit destul de repede să corecteze, pe cât posibil, în primul rând defectele grave de vorbire și încet, cu dragoste și multă susținere, să ajungă în clasa a IV-a, în momentul de față.

Acest lucru demonstrează că datorită particularităților Sindromului Down copilul învață mai greu și de aceea obiectivele propuse pentru terapie trebuie defalcate în etape foarte mici.

Ca al orice copil cu deficiență mentală, cele mai importante sunt defectele de vorbire și tulburările de limbaj, care, la rândul lor, determină tulburări și insuficiențe ale dezvoltării și ale comportamentului social.

Am arătat că aceste defecte și deficiențe de pot diminua și reduce treptat cu ajutorul activităților instructiv – educative și terapeutice, dar depinde de momentul și modul în care este abordată terapia.

Cele mai importante deficiențe de corectat sunt cele de vorbire și, de asemenea, terapia limbajului. Activitățile de corectare a acestor deficiențe în școală fac parte din planul integrat de terapie și sprijină integrarea eficientă a copiilor cu Sindrom Down în procesul de învățare și al comunicării curente

Pedagogul și educatorii trebuie să fie insistenți și răbdători pentru că învățarea pentru copiii cu Sindrom Down este ceva dificil și de aceea au nevoie de încurajări. Persoanele care îl pot ajuta cel mai mult sunt părinții și rudele apropiate, pentru că ei reprezintă cele mai importante persoane pentru acești copii.

Abordarea incluzivă susține că scolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depașească barierele din calea învațării și că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilitățile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reușeasca acest lucru. Pentru aceasta școala trebuie să dispună de strategii funcționale pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în calea participării lor la educație.

Este absolut necesară stabilirea de relații de colaborare cu autoritațile locale, părinții și reprezentanții comunității și deschiderea acestora de a-i sprijini pe copiii cu sindrom Down.

Poate fi dezvoltat un mediu afectiv pozitiv în care elevii să poată discuta cu lejeritate despre dificultățile pe care le pot întâlni și să aiba curaj să ceară ajutor. Într-o abordare incluzivă toți elevii trebuie considerați la fel de importanți, fiecăruia să îi fie valorificate calitățile, pornind de la premisa că fiecare elev este capabil să realizeze ceva bun.

În concluzie copiii cu sindrom Down sunt diferiți unii de alții și au abilități diferite de aceea progresele lor sunt diferite. Ei necesită o stimulare mai intensă și, în funcție de abilitățile de învățare, de deschiderea familiei de a-i pune la dispoziție mijloacele necesare, ei vor avea rezultate, vor reuși integrarea socială sau nu.

Trebuie însă avut în vedere că persoanele cu sindrom Down, indiferent de vârstă, sunt în primul rând oameni. Oameni cu sentimentele lor, cu abilitățile lor, cu calitățile și slăbiciunile lor, ca noi toți. Calitatea sprijinului medical, educațional și în comunitate acordat acestor copii, își va pune amprenta asupra întregului lor progres de-alungul vieții.

Astăzi, mulți copii cu sindrom Down merg la școală și se bucură de aceleași activități ca și copiii neafectați, de aceeași vârstă. Unii dintre ei ajung să meargă și la facultate. Mulți duc o viață semindependentă. Alții continuă să trăiască cu părinții, dar sunt capabili să ducă o viață aproape normală, punându-și în practică abilitățile pe care le deține, și astfel se va dezvolta foarte bine în comunitate.

bibliografie

Buckley, Susan (2000, 2012) – Living with Down syndrome, an Overview, published by Down Syndrome Education International

Buckley, Susan (2000, 2012) – Speech and language development for individuals with Down syndrome, an Overview, published by Down Syndrome Education International

BURKHART, Linda, Z (1993) – Total Augmentative Communication in the Early Childhood Classroom, Copyright by Linda Z. Burkhart, Eldersburg, MD

CIF (2004) – Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, Organizația mondială a sănătății Geneva

Convenția cu privire la Drepturile Copilului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 nov.1989

Covic, Mircea, Ștefănescu Dragoș, Sandovici, Ionel (2004) – Genetică Medicală, editura POLIROM

GHERGUȚ, A. ( 2001)- Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Editura Polirom, București

HORGHIDAN, V.(1997) – Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică și pedagogică R.A., București;

LE PREVOST, A., Patricia (1983) – Using the MAKATON Vocabulary in Earlz Training with a Down's Baby: a Single Case Study. In: Mental Handicap vol. 11, British Institute of Mental Handicap

MARCELLI, D. (2003)- Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundației Generația, București

Olinici, D, Corneliu – Citogenetică clinică, Editura Dacia, Cluj Napoca

PĂUNESCU, C., MUȘU, I. ( 1997) – Psihopedagogie specială integrată, Editura Pro Humanitate, București

RUSU, C., HÂNCU, V., CARANTINĂ, D., LECA, M., TEODORU, V. (1997) – Deficiență Incapacitate Handicap, Editura Pro Humanitate

Secretariatul de stat pentru handicapați-recuperarea și integrarea persoanelor cu handicap, revistă semestrială, 1996

STRĂCHINARU, I. (1994)- Psihopedagogie Specială

VERZA, E., VERZA, F.E. (2000)- Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București

www.sindrom.ro

www.updown.ro/despre-sindromul-down

www.dseinternational.org

www.facebook.com/InternationalDownSyndromeCoalition/info

www.sandplay.org

www.sandplayromania.blogspot.ro

www.tomatis-romania.ro

www.tomatisbucuresti.ro

bibliografie

Buckley, Susan (2000, 2012) – Living with Down syndrome, an Overview, published by Down Syndrome Education International

Buckley, Susan (2000, 2012) – Speech and language development for individuals with Down syndrome, an Overview, published by Down Syndrome Education International

BURKHART, Linda, Z (1993) – Total Augmentative Communication in the Early Childhood Classroom, Copyright by Linda Z. Burkhart, Eldersburg, MD

CIF (2004) – Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, Organizația mondială a sănătății Geneva

Convenția cu privire la Drepturile Copilului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 nov.1989

Covic, Mircea, Ștefănescu Dragoș, Sandovici, Ionel (2004) – Genetică Medicală, editura POLIROM

GHERGUȚ, A. ( 2001)- Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Editura Polirom, București

HORGHIDAN, V.(1997) – Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică și pedagogică R.A., București;

LE PREVOST, A., Patricia (1983) – Using the MAKATON Vocabulary in Earlz Training with a Down's Baby: a Single Case Study. In: Mental Handicap vol. 11, British Institute of Mental Handicap

MARCELLI, D. (2003)- Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundației Generația, București

Olinici, D, Corneliu – Citogenetică clinică, Editura Dacia, Cluj Napoca

PĂUNESCU, C., MUȘU, I. ( 1997) – Psihopedagogie specială integrată, Editura Pro Humanitate, București

RUSU, C., HÂNCU, V., CARANTINĂ, D., LECA, M., TEODORU, V. (1997) – Deficiență Incapacitate Handicap, Editura Pro Humanitate

Secretariatul de stat pentru handicapați-recuperarea și integrarea persoanelor cu handicap, revistă semestrială, 1996

STRĂCHINARU, I. (1994)- Psihopedagogie Specială

VERZA, E., VERZA, F.E. (2000)- Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București

www.sindrom.ro

www.updown.ro/despre-sindromul-down

www.dseinternational.org

www.facebook.com/InternationalDownSyndromeCoalition/info

www.sandplay.org

www.sandplayromania.blogspot.ro

www.tomatis-romania.ro

www.tomatisbucuresti.ro