Comunicarea, Intre Explicatie Si Comprehensiune
COMUNICAREA, ÎNTRE EXPLICAȚIE ȘI COMPREHENSIUNE
CUPRINS
Argument
Capitolul 1. Comunicarea
1.1. Procesul de comunicare.Definiții
1.2. Forme ale comunicării
1.3. Efectele comunicării
1.4. Limbajul, scopul comunicării, tipuri de comunicare
Capitolul 2. Explicație și comprehensiune
2.1. Introducere
2.2. Geneza noțiunii de explicație
2.3. O filosofie a limbii
2.4. Științele empirice.Științele filosofice
2.5. Științele hermeneutice și filosofia practică
2.6. Un criticism interpretativ
Capitolul 3.Hermeneutică
3.1. Definiție.Sens.Semnificație
3.2. Comprehensiune.Explicație
3.3. Limitele hermeneuticii
Capitolul 4. Pozitivism și istorism : contradicția dintre explicație și comprehensiune
4.1. Comprehensiune și continuitate
4.2. Descriere vs. explicație
4.3. Potențialitate hermeneutică și limbă : metodologia comprehensiunii
4.4. Hermeneutică, filologie, lingvistică
Capitolul 5.Comprehensiunea mesajelor transmise prin mass-media
5.1. Generalități
5.2. Înclinația simbolistică a comunicării
5.3 Blocajele receptării mesajelor transmise prin intermediul mass-media
5.4. Mesajele subliminale în mass-media.Mit sau realitate
5.5. Comunicarea actuală și puterea mesajului subliminal
5.6.Comprehensiunea metamorfozei lumii raportată la sistemele mass-media
ARGUMENT
I. Comunicarea propriu-zisă
1.1. Procesul de comunicare.Definiții
Este ușor să utilizezi termenul de ,,comunicare’’, fără a crea iluzia că există lacune în ceea ce privește înțelegerea.Însă, dacă privim în profunzime problema transmiterii unui mesaj, vedem că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par.De-a lungul timpului, procesul de comunicare a ridicat multe semne de întrebare, deși, la prima vedere, schema unui asemenea act este cum nu se poate mai explicită și ușor de înțeles.Dar, de la a auzi și până la a înțelege un mesaj este cale lungă.
Comunicarea a fost definită în fel și chip, de-a lungul vremii, însă trebuie să admitem că diferențele dintre definiții nu sunt majore.Cea mai simplă este aceea a unui mesaj transmis de către un emițător unui receptor, printr-un anume canal.Pentru a comunica, însă, ne este necesar un cadru mult mai bine pus la punct decât vedem în realitate.Astfel, suntem conștienți că nu putem realiza un schimb de informații dacă nu avem un limbaj suficient de comun cu interlocutorul (pentru a ne aștepta la un feed-back, fapt care necesită un anumit nivel de comprehensiune), o anume experiență comună sau o tehnologie care să permită transmiterea mesajului.
Modelul elementar al comunicării.
informație informație
EMIȚĂTOR → CANAL → RECEPTOR
Comunicarea poate fi privită in două moduri :
ca proces de transmitere;
ca proces de receptare;
Acestea rezultă din natura mesajelor de a fi transmise fără a fi receptate și de a fi receptate fără a fi transmise ( în mod conștient).De asemenea, trebuie să știm că există niveluri diferite de intenționalitate, atât în transmitere, cât și în receptare, incluzând celelalte limbaje, exceptându-l pe cel verbal.Ar trebui să luăm în considerare și mesaje care deseori sunt mai greu de identificat, ca de exemplu: gesturi, vestimentație, obiceiuri, forme culturale ș.a.m.d.
Comunicarea apare oarecum structurată în societate, astfel putem numi câteva condiții care fac posibilă interacțiunea verbală :
proximitatea : este mai probabil ca persoanele care locuiesc în aceeași zonă, care frecventează aceeași școala, care merg în același loc de muncă, să socializeze decât persoane aflate la distanță ;
similaritatea : cei care fac parte din aceeași categorie, incluzând religia, tipurile de activități, interese, este mai probabil să socializeze decât persoanele care diferă din acest punct de vedere ;
apartenența de grup : există o comunicare mai intensă în interiorul grupului decât între grupuri ;
În cazul realizării actelor de comunicare la nivelul instituțiilor, grupurilor sau organizațiilor, se aplică norme nescrise, înțelese de fiecare dintre comunicatori, care au un scop previzibil și deseori se referă la alocarea puterii legitime celor cu anumite funcții.
Pentru o detaliere mai completă a comunicării, putem adăuga încă trei elemente esențiale: codarea, decodarea și ,,zgomotul de fond”.Iată și schema, care simplifică mult înțelegerea:
Modelul fundamental al comunicării.
X Y X+Z X'
EMIȚĂTOR → CODARE → CANAL → DECODARE → RECEPTOR→EFECT
,,Dacă un emițător dorește să transmită o informație (x) unui receptor, informația trebuie să fie inteligibilă.Emițătorul trebuie să-și găsească cuvintele, să se exprime.Pentru a se face înțeles, oral sau în scris, el trebuie să-și codeze mesajul, să folosească coduri.Odată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor.Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale și să îl interpreteze (x').În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus de irelevant de informație (z) sau de zgomotul de fond (noise).
1.2. Forme ale comunicării
Actele de comunicare se realizează prin utilizarea unor tehnologii și tehnici, începând cu unele foarte simple și terminând cu unele destul de complexe.Mijloacele de comunicare pot fi diverse.Acestea depind de gradul de dezvoltare al societății, iar folosirea lor se supune normelor culturale și sociale.
Mijloacele de comunicare se referă la sisteme lingvistice și coduri, în sensul de bază, adică sistemul cunoscut de semne și norme de folosire a lor, care reprezintă conținutul concret al mesajului.Apoi, modalitățile de codificare a mesajului, acțiunile legate de transmiterea acestuia și, în final, aptitudinile asociate decodificării lui.
Principala modalitate de interacțiune comunicațională a oamenilor este limba vorbită, deoarece este cel mai frecvent folosită și poate descrie și alte forme de comunicare.Aceasta prezintă o serie de caracteristici particulare: presupune existența unui mesaj care la rândul său presupune existența unor criterii cum ar fi claritatea, coerența, etc; presupune oferirea de suporturi diverse de comprehensiune a mesajului; este de natură circulară și este totodată permisivă, adică permite revenirea asupra unor detalieri sau amănunte care nu au fost prevăzute în momentul conceperii mesajului; este influențată de situație, de împrejurări, de context și în cadrul ei, mesajul poate fi interpretat diferit de către diferiții receptori, iar acest lucru poate fi favorizant sau nu.De asemenea, depinde foarte mult și de caracteristicile particulare atât ale receptorului, cât și ale emițătorului și posedă atributele necesității umane – necesitatea oamenilor de a comunica.
Altă formă semnificativă de expresie care este asociată comunicării este limbajul mișcării, al gesturilor.Cercetătorii au observat elemente repetitive în ceea ce privește gestualitatea, mișcările trupului, expresiilor feței, care arată că folosim inconștient această formă de comunicare, ,,paralimbajul’’, și este socotit că transmite semnificații cu acuratețea limbii vorbite.
O importanță deosebită au limbajele non-verbale și simbolice.Limbajul non-verbal nu se leagă de cuvinte, el este determinat cultural,ba mai mult, se poate afla în contradicție cu limba vorbită, cu mesajele verbale.Ce este de subliniat și de luat în seama este faptul că mesajele non-verbale sunt inconștiente, iar canalele prin care acestea sunt transmise sunt esențiale în ceea ce privește transmiterea de sentimente, atitudini, pe care, poate că uneori dorim să le ascundem.Pricipalele sale funcții sunt acelea de a aduce un plus comunicării verbale, de a o completa, de a o accentua, de a-i substitui lipsurile, anumite aspecte, de a podera dinamica proprie comunicării verbale, să îi reactualizeze sensul, semnificațiile.Totodată, limbajul non-verbal poate să vină în contradicție cu anumite aspecte ale comunicării verbale, în anumite circumstanțe.Principalele canale de transmitere a mesajelor de acest tip sunt: corpul, privirea, fața, brațele, picioarele, hainele, simbolurile, muzica, culorile, tăcerea, obiectele (bijuterii, accesorii), locul și spațiul.
Limbajul simbolic este într-o mare proporție nedeslușit, însă, deoarece implică și depinde de factori subiectivi.Limbajul non-verbal se bazează mai mult pe cultură, și nu pe societate.Limbajul iconic (picturi, sculpturi, muzica ce imită sunete ale naturii, etc. ) este în cea mai mica proporție influențat de societate și cere o experiență comună a ceea ce este reprezentat.
Comunicarea în scris are un rol extrem de important în păstrarea și răspândirea culturii și științei și raportată la celelalte forme de comunicare, ea prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje.Avantajele ar fi că oferă posibilitatea de a organiza mult mai clar conținutul, spre deosebire de celelalte mijloace, pentru că se poate îmbunătăți și reactualiza succesiv, poate să fie în orice moment consultat, în cazul unor neclarități și oferă posibilitatea argumentării, pe lângă cele scrise.Dezavantajele se referă la faptul că nu are capacitatea să realizeze o corelație între interlocutori, nu permite un feed-back imediat și îi privează pe locutori de datele emoționale, pe care mesajele orale le deține implicit.
Este evident că rata mesajelor transmise a crescut în cadrul societăților care utilizează mijloace relativ noi de comunicare.Însă, mijloacele de transmitere a mesajelor presupun încă o oarecare interdependență.Filmul depinde de convențiile literale, de exemplu.
Societatea este într-o continuă schimbare, din perspectiva expunerii vizuale controlate de computer și tinde să se deschidă către introducerea și implementarea diverselor forme verbale.
1.3. Efectele comunicării
O primă idee cu privire la efectele comunicării este aceea că aceasta va influența interlocutorul cu atât mai mult cu cât monopolul sursei de comunicare asupra receptorului este mai complet, acest principiu fiind valabil oriunde, oricând.Monopolul face referire la eliminarea mesajelor care vin în contradicție cu ceea ce se vrea a fi exprimat de fapt și repetarea succesivă a unui mesaj, însă această strategie nu poate fi niciodată așa cum se dorește a fi.Un exemplu în care monopolul este extrem este acela al societăților totalitare.
O a doua concepție este că efectele comunicării sunt mai de impact în condițiile în care mesajul este în concordanță cu părerile deja existente.Astfel, în cazul în care receptorului i se prezintă situații bazate pe credințele lui preexistente, șansa ca mesajele să aprobe opiniile lui este mult mai mare.Tipologia de relații care are cea mai mare importanță pentru a întări comunicarea este cea care se bazează pe recompensă, deoarece sursa susține oarecum părerile receptorului, inducândui-se o stare plăcută și simțindu-se satisfăcut datorită faptului că i se dă dreptate.
Cea de-a treia observație face referire la subiectele asupra cărora este mai probabil să aibă efecte comunicarea.Este un fel de continuare a punctului doi, diferența fiind făcută de faptul că aici nu sunt implicate predispozițiile receptorului, ci are legatură cu descoperirea.Cele mai susceptibile de a fi influențate prin comunicare sunt acele situații la care este greu să ai acces, de exemplu, părerile asupra unor zone îndepărtate, în care este puțin probabil că o sa ajungi și că le poți verifica prin experiență personală.Excepție fac cazurile de loialitate religioasă sau de orice altă natură, cum ar fi politică, părerile și convi O a doua concepție este că efectele comunicării sunt mai de impact în condițiile în care mesajul este în concordanță cu părerile deja existente.Astfel, în cazul în care receptorului i se prezintă situații bazate pe credințele lui preexistente, șansa ca mesajele să aprobe opiniile lui este mult mai mare.Tipologia de relații care are cea mai mare importanță pentru a întări comunicarea este cea care se bazează pe recompensă, deoarece sursa susține oarecum părerile receptorului, inducândui-se o stare plăcută și simțindu-se satisfăcut datorită faptului că i se dă dreptate.
Cea de-a treia observație face referire la subiectele asupra cărora este mai probabil să aibă efecte comunicarea.Este un fel de continuare a punctului doi, diferența fiind făcută de faptul că aici nu sunt implicate predispozițiile receptorului, ci are legatură cu descoperirea.Cele mai susceptibile de a fi influențate prin comunicare sunt acele situații la care este greu să ai acces, de exemplu, părerile asupra unor zone îndepărtate, în care este puțin probabil că o sa ajungi și că le poți verifica prin experiență personală.Excepție fac cazurile de loialitate religioasă sau de orice altă natură, cum ar fi politică, părerile și convingerile despre un gup rasial, etc.Acestea sunt aproape imune la atacul influenței.
A patra idee face referire la notorietatea sursei, la modul că este mai probabil ca efectul comunicării să fie mai pronunțat dacă, în viziunea proprie, receptorul acordă credibilitate sursei.În condițiile în care sursa este expert într-un anumit domeniu, receptorul tinde să îi acorde și mai multă credibilitate, din cauza faptului că este străin de acea arie de cunoaștere, și tinde să creadă tot ce i se spune, datorită calificării comunicatorului.Astfel, este indicată puterea influenței comunicării bazate pe puterea legitimă, care este enormă.
Concluzionăm că efectele pe care comunicarea le are în diferite contexte depind de mai mulți factori, printre care numărându-se legitimitatea, respectul sau recompensa.
Modelul elementar al comunicării, incluzând efectul.
informație informație
Emițător → canal → receptor → efect
1.4. Limbajul, scopul comunicării, tipuri de comunicare
Instrumentul esențial al comunicării dintre oameni îl constituie limbajul.Limba este platforma generală pe care se constituie limbajele.,,Limba cuprinde totalitatea cuvintelor utilizate de către membrii colectivității (vocabularul), o structură (gramaticală) a vorbirii, legi proprii de evoluție a termenilor verbali, norme și reguli de ortografie, ortofonie, ortoepie, de folosire a lexicului, etc” iar limbajele sunt ,,sisteme de semne, semnale sau simboluri – kinestezice, sonore, tactile, cromatice, grafice, etc.) utilizate în mod uniform de către indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor din mediul extern, precum și exprimarea stărilor, intențiilor și atitudinilor subiective”.
De fiecare dată când dorim să ne exprimăm punctele de vedere, să explicităm, să oferim informații, prin procesul de comunicare sunt urmărite de fiecare dată patru scopuri esențiale:
ca informația noastră să fie receptată;
să fie înțeleasă;
să fie acceptată;
să provocăm reacții.
Tipuri de comunicare:
intrapersonală (modul în care fiecare comunică cu el însuși)
interpersonală (modul în care comunicăm cu persoanele din jur)
într-un grup restrâns (grupuri alcătuite din mai mult de trei persoane)
publică (comunicarea unuia cu un grup foarte mare)
în masă (prin intermediul instrumentelor mass-media)
II. Explicație și comprehensiune
2.1. Introducere
Explicația este o metodă de lucru specifică științelor naturii, științelor exacte.Pentru a reuși să aplicăm această metodă, trebuie să identificăm și să arătăm relațiile cauzale pe care le deducem mergând de la un palier explicativ la altul, până la atingerea scopului: acela de a ajunge la o axiomă.Explicația este un proces extern, care presupune experiență, o înțelegere a acesteia și poate fi catalogată ca un discurs științific.În mod particular, explicația de text indică ceea ce spune acesta, ceea ce se dezvăluie strict literal, la suprafața sa, exprimă ideile exacte ale textului. Trebuie să avem în vedere că explicația nu este un comentariu, un rezumat, o parafrază sau o repetare a textului.Pentru un proces de explicație optim, este necesar să urmăm câteva etape: trebuie să cunoaștem tema și teza problemei, să îi observăm particularitățile pentru a ne facilita viitoarea tentativă de argumentare, să identificăm și să studiem subînțelesurile și la sfârșit să facem o incursiune asupra lucrului de explicat, pentru a-l aprecia așa cum este necesar.O condiție necesară și esențială a explicării trebuie să se facă în absența totală a prejudecăților de orice fel, trebuie să pornim la acest drum cu mintea liberă.Pentru a avea succes deplin, trebuie să conștientizăm că sensul pe care noi îl căutăm îl vom găsi numai și numai în textul nostru, și nu în altă parte.
Comprehensiunea este o metodă de lucru specifică științelor umaniste și se caracterizează printr-o cunoaștere intelectuală a naturii lucrurilor, a cauzelor, a fenomenelor și scopurilor acestora.Spre deosebire de explicație, comprehensiunea este un proces intern, care ține de sensibilitatea artistică a fiecăruia.Aceasta se desfășoară printr-o intuiție sintetică a experienței trăite, este o metodă prin care viața se edifică asupra ei prin procedee profunde și este bazată pe hermeneutică (știința interpretării).Putem spune că am ajuns să înțelegem un text numai în momentul în care îl putem argumenta.
Cercetarea realității socialului se încadrează în cercetarea umanului, iar noi ne aflăm în mijlocul unei paradigme de cunoaștere care scindează procesul stiințific în două ramuri: cea a științelor pozitive și cea a științelor umaniste.Diferența dintre acestea nu este de natură speculativă, ci ,,realitatea” are în prima categorie o altă semnificație decât cea pe care o au științele naturii.Științele spiritului sunt întemeiate pe natura exprimabilului, inteligibilului și trăibilului iar conceptele lor generale sunt cele de trăire și de comprehensiune.Foarte important este că trăirea nu are un sens subiectiv în științele spiritului, ci obiectiv.Datorită acestui lucru, lumea spiritului este o lume istorică și înțeleasă.Comunicarea este un concept fundamental în înțelegerea științelor spiritului.
Explicația și comprehensiunea nu sunt în contradicție, ele nu se anulează reciproc, sunt concepte diferite, dar se sprijină unul pe celălalt.Voi face o distincție mai clară în capitolele următoare.
2.2. Geneza noțiunii de explicație
Modalitățile de a înțelege știința s-au dezvoltat odată cu evoluția înțelegerii ei cu ajutorul fizicii moderne.Programul metodologic a căpătat temei în viziunea lui Descartes.Potrivit concepției sale, a ,,explica” ceva înseamnă a utiliza un concept categoric și indiscutabil sau a mărgini acel lucru la componentele sale cele mai simple și a deduce un fapt singular dintr-un altul, într-o înlanțuire pragmatică.Cuvântul ,,explicație” își are originile în limbajul logicii și în condițiile în care nu admite diferențe precise între ,,cuvânt’’ și ,,lucru”, din acestea rezultă, împreună cu expresia ,,descriere”, definiția : ,,Se explică fie un cuvânt, fie un lucru real; iar lucrul real este decris fie prin proprietățile sale accidentale, fie prin cele esențiale’’.Termenul tehnic pentru definiția nominală este explicația – deslușirea utilizării cuvântului, pe care, dacă o luăm ca atare, merge de la logică la hermeneutică, mai precis în momentul în care se are în vedere nu numai reproducerea sensului obișnuit al unui cuvânt, dar și atribuirea unui sens distinct, însemnând adaugarea a ceva în contextul său ori interpretarea sa.
Tot așa cum privitor la definițiile nominale, trăsăturile explicării merg dinspre explicație la interpretare, ele trec către ceea ce au în vedere definițiile obiective între doi poli, cel al deducției și cel al descrierii.Pentru a face diferența între două lucruri, este mulțumitor ca ele să fie descrise ținând cont doar de însușirile lor întâmplătoare, prin urmare vorbim de descripție, care este întotdeauna centrată pe natura singulară a lucrurilor.Dar singularul nu poate fi considerat obiect al științei, deci un lucru este cu adevărat explicat doar în momentul în care toate atributele fundamentale descrise pot să derive simultan din ,,generalul” conceptului lui.
Potrivit raționalismului, filosofia este ,,știința explicativă pur și simplu”, deoarece aceasta poate deduce potențialitatea faptelor în general din noțiuni a priori , în care situația unei deducții se realizează în condițiile în care conceptul categoric este amănunțit, adică este configurat astfel încât să poată fi însușit oricărui obiect dintr-o anumită categorie și acesta se poate diferenția prin concepul respectiv de oricare alte obiecte, în orice moment, oriunde și de către oricare persoană.
I. Kant spune : ,,A explica înseamnă a deduce dintr-un principiu, pe care trebuie să îl recunoaștem și să îl putem indica cu precizie”.Explicația înseamnă astfel ,,orice fel de reducere a cazurilor individuale la o forță care provoacă un anumit succes în anumite condiții”.
Științele hermeneutice se folosesc intensiv de explicare, și tragem concluzia că însăși ele au zămislit-o și au adus-o în competiție cu arta comprehensiunii.Comprehensiunii îi este imposibil să se facă pricepută prin metode hermeneutice, deci ,,științele explicative” și ,,științele comprehensive” sunt contrare.
2.3.O filosofie a limbii
În cadrul științelor sociale se situează și reflecția filosofiei dialectice privind fundamentele.În primă fază, constrânsă de premisele încă ontologice ale divergenței prezente social ca bază a dialecticii, din cauza contradicției dintre ,,raționalismul critic” și ,,teoria critică”, acest ansamblu de cugetări a luat forma unei metodologii alternative la teoria științei și la hermeneutică.
Concepția dialectică pleacă de la calitatea care conferă experiență în cadrul intereselor care conduc către știință și nu atribuie funcția de criterii de demarcare facturii obiectului de cunoscut sau caracterului inițial al comprehensiunii.În concepția lui J. Habermas, știința iși are baza în ,,constelația orientărilor fundamentale care sunt legate de condițiile fundamentale determinate ale posibilei reproduceri și autoconstituiri a speciei umane, adică de muncă și interacțiune”.Celebrul sociolog și filosof a dezvoltat teorii cu privire la aceste concepte, și se leagă în mod vădit de ,,informația cumulativă de experiență”, ,,interpretarea orientatoare în funcție de sens” și de ,,reflecția de sine iluminatoare”.Deocamdată, putem preciza că la acest nivel, divergența dintre explicare și comprehensiune nu a pierit.Această contradicție vine din nou în diferențierea dintre științele hermeneutice și cele empiric-analitice, dar și în cadrul științelor guvernate, potrivit criticii ideologiei, de scopul emancipator-practic.Prin urmare, științele spiritului, ar însemna că s-ar integra și în grupul acelora istorico-hermeneutice, și în cele sociale critice și sistematice.Principiile de diferențiere indicate au în componență clauze indispensabile dar nu suficiente pentru o împărțire a științelor care ar putea oferi legitimitatea științelor spiritului de a fi științe.Înăuntrul lor, comprehensiunea semnificației ar lua accesul la informatii în locul observației.
Inconveniente de aceste fel vin din faptul că științele spiritului sunt considerate științe istorico-hermeneutice.În același timp dispare acea ipostază caracteristică materiilor care lucrează hermeneutic și ipostaza hermeneutică a științelor sistematice ale faptelor.Văzut în acest mod, acele interese conducătoare de cunoaștere nu par să fie verosimile, pentru că cele trei grupări ale cunoștinței posibile sunt temelia tuturor categoriilor de științe ca schițe ale organizării demarcabile.
Concepția dialectică privind fundamentele a produs un soi de răscruce – turnura spre pragmatica limbii.În această situație, interesele conducătoare de cunoaștere capătă statutul unui principiu.
Potrivit lui K. O. Apel ,,ele pot să fie fundamentate ca principii normative, în maniera filosfiei transcedentale, prin derivare dintr-un principiu al eticii în spatele căruia nu se poate trece, și simultan, ele pot să fie dovedite în mod reconstructiv, în calitate de competențe ale regulilor în sensul unei pragmatici universale a tuturor jocurilor de vorbire, extinsă în direcția antropologiei cunoașterii”.Se vorbește despre o tentativă de deducție raportată la sensul pragmaticii limbii, potrivit căreia în cadrul unui joc de vorbire, niciunei persoane nu îi stă în putință să urmeze singure și numai o dată o regulă.
În oricare utilizare a unei norme colectivitatea mediată prin limbă cu altul este nu numai întotdeauna angajată, ci întotdeauna deja presupusă.La modul acesta își exprima Apel concepția cu privire la aprioriul comunității comunicării cu funcția de factor transcedental a comportamentului guvernat de norme în general, de la procesele de vorbire care fac parte din limbajul curent, până la normele logico-metodologice ale științelor.
În perspectivă metodologică, deducția are ca punct de start catetgoria pragmatic-transcedentală a comprehensiunii, care conține interesele de cunoaștere critic-emancipator, practic și tehnic.Faptul care ar trebui demonstrat în același timp este ceea ce Apel numește ,,teza complementarității”, potrivit căreia explicarea nomologică și comprehensiunea hermeneutică se elimină una pe cealaltă și se completează tocmai prin ea.Datorită faptului că științele descriptiv-explicative s-au constituit prin abandonarea tradiționalei interpretatio naturae, tot în acest fel se alcatuiește interesul pentru înțelegerea persoanei și societății în viața de zi cu zi, pe baza cărora se instituie științele hermeneutic-comprehensive.Datorită faptului că sunt succesive, cele două categorii fac trimitere la constituirea normativă a comunității comunicării.Normele cerute din punct de vedere moral ale înțelegerii, care lucrează aici, sunt condițiile posibilității și pentru științele naturii.Prin urmare, concepul pragmatic-transcedental tinde să legitimeze calitatea și utilizarea interesului de cunoaștere tehnic în științele sociale și în cele istorice și să surclaseze înțelegerea distorsionată în sens ontologic a teoriei hermeneuticii și științei.
Apel dorește să demonstreze necesitatea și posibilitatea unei sinteze a datelor din sfera tehnică care depind de dispoziția tehnică și de înțelegerea în mediul reflecției de sine critic-emancipative.Potrivit argumentării lui Apel, la traversarea de la pragmatica limbii la filosofia transcedentală, științele sociale care acționează critic-reconstructiv mijlocește aprofundarea deliberată a înțelegerii de sine prin intermediul surclasării fragmentate a înțelegerii hermeneuticii a semnificației în avantajul explicațiilor cvasinomologice ale desfășurărilor de conduită forțate.
Interesul conducător de cunoaștere care stă la temelia acestei mijlociri denumite ,,dialectică” a înțelegerii de sine, vazută ca o condiționare a existenței sale, duce la aprioriul comunicării ca și concept normativ al științei sociale critice.Din cauză că Apel îi atribuie diferențierii cvasidialectice dintre comunitatea comunicării concretă și cea ideală, funcție constitutivă, nu mai ajungem de fapt la ceea ce se spera în legatură cu instituirea filosofiei transcedentale.
2.4. Științele empirice.Științele filosofice
În același timp cu maniera dialectică raportată la critica ideologiei dintre comprehensiune și explicație, care utilizează un liant nedescoperit sistematic între reconstruirea cvasiempirică și teoria dezideratelor morale, lunga legătură destul de încordată dintre filosofie și științe nu numai că nu a fost clarificată, dar s-a și extins în jurul subiectului moralei, care a fost oarecum lăsat la o parte în teoria științei și în hermeneutică.Așa că, mergând de la conceptul complementarității și de la deducția pragmatic-transcedentală a intereselor conducătoare de cunoaștere ale lui Apel, intervine problema încercării de mediere și modului în care poate fi argumentată în mod just și construită, în locul faptului de a fi reîntemeiată dintr-o curiozitate pentru înțelegere, sau doar postulată.Este necesar să interogăm noțiunile și criteriile care sunt analizate în cadrul controversei fundamentelor, care este conturată de următoarele perspective :
a) Absolut nicio știință nu are ca obiect ,,stări de lucruri în sine” : ele pornesc mereu de la anumite postulate și apreciază stările de lucruri pe baza acelor postulate.În filosofia analitică auzim deseori de presupuneri, și în filosofia hermeneutico-dialectică de aprioriul științelor, prin ele înțelegându-se lucruri în totalitate distincte : sfera comunicării, ca și normele logico-metodologice și criteriile acceptate ,,ipotetic” și legăturile propozițiilor privind un areal de rațiuni sau limbaje naturale și lumea trăirii din care se distinge praxisul științific.Pentru a înlătura tendința de arbitrarietate a conferirii de fond exprimării despre ipoteză și a priori, se cere să se definească exact ceea ce științele au în vedere din punct de vedere metodic, genetic și pragmatic.De exemplu, din punct de vedere genetic, depinde chiar de felul postulatelor formarea lor în relațiile experienței preștiințifice, după cum orice știință face trimitere la comunicarea cercetătorilor unul cu celălalt și cu aceasta, la comprehensiune.Chiar și așa, înclinația pragmatică pentru înțelegere, nu trece neapărat în premisele lor metodice, adică în întemeierea pe bază științifică a noțiunilor și principiilor.Înclinația pentru comprehensiune a sferei comunicării nu este capabilă să dea vreun a priori al hermeneuticii, căci autenticitatea sa se leagă de exprimarea în limbajul actual și se află la mare distanță ca să poată deveni ,,condiția posibilității lor”.Nu este deloc accidental faptul că sensurile expresiilor ,,comprehensiune” și ,,explicație” trec unul în celălalt.De exemplu, X îi spune lui Z : ,,Eu ți-am explicat părerea mea cu privire la această problemă, de ce nu mă înțelegi?”.La fel și hermeneutul, spune că explică o parte a unui text când dorește să facă înțeleasă utilizarea cuvintelor de către un autor.Explicația echivalează deci, din punct de vedere semantic cu ,,explicitarea semnificației cuvântului”.
b) Împărțirea clasică duală a științelor face trimitere la diferențierea dintre științele descriptiv-explicative și științele hermeneutic-comprehensive.Nu este chiar o contrazicere, deoarece cele două tipuri de științe sunt empirice și au puncte comune considerabile.Deci, oricare creare de concepte științifice se bazează pe o stabilire extraordinară de concepte și norme de ierarhizare.Conceptele empirismului sunt stabilite îndeajuns de exact atunci când segmentează arealele obiectuale în așa fel încât acestea sunt separate foarte vizibil de ea : ca distincția pe care zoologia o face între vertebrate și nevertebrate.
Acest tip de concepte au în vedere categorii care se elimină unul pe celălalt.Comprehensiunea și explicația ar face parte din acest tip de concepte, în cazul în care funcția lor s-ar determina așa cum spun filosofii hermeneuți sau cei analitici.De fapt, este o încurcătură de noțiuni, deoarece conceptele conducătoare ale științelor empirice au în vedere determinări ale condiției raționale a precedeelor care transcend diverse sfere materiale binedefinite.Faptul că în explicațiile datelor înregistrate ale lumii are un rol magistral este de netăgăduit, de când cugetările asupra bazelor fizicii a demonstrat că obiectul cunoașterii în științele empirice nu este observația, ci propoziția de observație, deci ceva care este lingvistic.Condiția conceptelor filosofice se diferențiază prin aceea că fac referire la sfere care nu pot fi tratate într-un singur mod, nici din punct de vedere teoretic nu pot fi determinate îndeajuns de precis, astfel încât devin concurente și ating punctul în care sunt determinate, doar în felul acesta.
c) Comprehensiunea și explicația sunt de factură distinctă, nu se diferențiază doar după nivel.Niciuna nu poate avea funcția de gen pentru cealaltă.Comprehensiunea și explicația stau mai degrabă sub noțiunea comună de cunoaștere care alcătuiește genul filosofic al științei.Ne preocupă, deci, ceea ce reușește să facă universal valabilă exigența de cunoaștere a unei propoziții empirice sau a unei legături dintre propoziții.Analiza chestiunii științelor hermeneutice nu se termină sub nicio formă odată cu întrebarea ,,cum ar fi posibilă comprehensiunea?”.De fapt, potențialitatea de a duce analizarea unui particular la universalitatea generală este pusă sub semnul întrebării.
d) Explicațiile au în vedere întotdeauna concepte, care sunt susținute de valabilitatea criteriilor.În științele descriptiv-explicative temeiul unei teorii sunt legile naturii, adică ,,șiruri de enunțuri generale cu caracter de lege L1….Ln, din care, având o descriere a unei serii de condiții prealabile, respectiv marginale E1…En, se poate deduce sau deriva ( dublu sens – a explica și a prevedea) apariția unei stări de lucruri E”.Denumim explicație o metodă potriviă unor concepte, prin care ceva singular, respectiv individual, este subsumat unui general ( model al explicației prin subsumare).
Și științele hermeneutice utilizează aceste procedeuri.Dacă vrem să ajungem la comprehensiunea a ceva, trebuie ca noi deja să fi înțeles acel ceva, adică plasarea lui în conjunctura din care face parte.Hermeneutica filosofică vorbește de ,,înțelegere prealabilă” și de un ,,cerc al comprehensiunii”.În cadrul procedeului comprehensiunii, individualul nu trebuie să fie subsumat, ci recunoscut ca atare și numai așa putem înțelege generalul.Această metodă esențială este numită ,,modelul comprehensiunii prin prezumție”.
2.5. Științele hermeneutice și filosofia practică
Platforma sistematică a științelor explicative se bazează pe o comprehensiune abstractă limitată a științei, care este numai condiționat convergentă cu noțiunea originar-clasică a științei.Aceasta conduce practica analizei spre colectarea de fenomene, explicitarea lor prin intermediul legilor și corelarea datelor cu privire la faptele și legile într-un ansamblu al științei care este controlat de aceleași norme ale realității.În același timp cu scindarea treptată a domeniilor științei și unirea acestora prin procedeele naturalist-științifice matematice, postura științelor a fost necesar să se modifice, pentru că principiile unui adevăr universal valabil elimină de la sine bazele stablite, adică practice ale noțiunii originar-clasice a științei și, cu aceasta, realizează o reducere a înțelegerii științei grea în efecte pentru era contemporană.
Practica analizei în științele hermeneutice nu a fost corelată neapărat de acea noțiune a științei care s-a impus în platforma sistematică a științelor explicative.Sigur, teologia sau filologia reprezintă și ele într-o anumită măsură ,,științe teoretice”, care au în vedere ,,ceea ce este” și ,,ceea ce a fost”; și în acest context, atât cu particularul, cât și cu ceva ce este universal.Însă amândouă capătă în interiorul lor o altă expresie.,,Singularia” către care tind ele nu sunt fenomene ideale ale naturii, nici situații de norme ale naturii, ci ceva produs de om însuși: fapte și cuvinte, lucrări și creații.Sunt materii care redau întotdeauna autorul lor și gândurile, așteptările, temerile și țelurile sale.De aceea, obiectul hermeneuticii este unicul – ceva individual în care se dezvăluie continuu ceva universal.Unitatea unicului individual, care cuprinde generalul și singularul, este criteriul care constituie științele hermeneutice, care este oferit anticipat obiectelor lor în limbaj și acțiune a priori sau absolut, însă chiar și în aceste condiții este dat inițierii obiectuale numai a posteriori, adică la atestări pragmatice sau lingvistice.
Chestiunea instituirii în științele hermeneutice face trimitere la tematizarea practicii în accepțiunea originar-clasică a unei ,,științe practice”.Filosoful J. B. Vico a înglobat științele hermeneutice (alături de poetică și retorică) în studia humanitas și le-a definit ca latură a politicii și eticii.El pune sub semnul întrebării, din punct de vedere antic, exigența de absolut a noțiunii contemporane de știință.Legătura dintre acțiune și limbaj, pe care științele practic-folosofice o au ca rațiune, iese din noțiunea carteziană a evidenței și explicației.Ceea ce creează omul, nu poate să fie dedus din ,,adevăruri prime”.Nu este necesar ca științele hermeneutico-practice să formeze în prealabil ori să întemeieze obiectele după conceptele materiilor teoretice.Ele trebuie să recunoască aceste obiecte exact cum sunt ele, în individualitatea lor, pentru ca în sfârșit să identifice în ele generalul.Filosoful admite factura strict ilustrativă a cunoștinței practic-hermeneutică și spune lementul care pune bazele principiilor științei este un praxis, adică potențialitatea de creare a obiectelor lor.
În accepțiunea lui Vico, pentru a releva cu aceeași strictețe formulele științei naturii, ar fi necesar ca noi înșine să înfăptuim natura, rezultă deci, că nu se poate vorbi despre știință în natură, ci numai ,,cunoștințe probabile”.În cazul în care știința se bazează pe adevăr atunci numai istoria poate fi recunoscută ca obiect al ei.O dată ce a invocat criteriul verum-factum, Vico nu mai raportează științele hermeneutic-practice doar în mod negativ la științele ,,teoretice”.El pune la îndoială, mai curând, opțiunile înțelegerii clasice a științei.El formulează cu mai mult de o sută de ani înaintea lui Droysen și Dilthey, problematica instituirii științelor hermeneutice, pe care încă nimeni nu a combătut-o.
Studiul legaturii dintre acțiune și limbă are același sens cu studiul ,, lumilor reale”, raportat la elucidarea sau la interpretarea tradiției care le confirmă.Aceasta este metodologia unei științe comprehensive, pe care Vico, o prevestea (în contradicție cu Descartes), ca o posibilă alternativă la noțiunea clasică de știință.,,Comprehensiunea” înseamă a merge de la unic-particular la ceva general, care nu se duce sub simțuri, ci este știut a priori ori adevărat.În arealul istoriei, generalul nu este constituit de legile naturii, ci de regulile practice, adică de lumea reală, o lume a eticii, dreptului, științei, artei și în sfârșit a limbii, pe care omul a întemeiat-o și pe care o poate cunoaște în totalitate, adică ,,înțelege”.Noul procedeu al științei este utilizat în cazul în care corelația unic-particularului cu generalul nu mai se prezintă ca relație a ulteriorului față de anterior : în aria limbii, mereu în instituția unui dat intuitiv.Vico ne vorbește despre un general care iese din închipuire (fantasia), care poate să fie deslușit numai prin ,,puterea de imaginație”- ,,trăirea în trecut”.Însă nu știm încă sensul cuvintelor, dacă le limităm la noțiuni distincte și precise.Este nevoie să explicităm chestiunea la care fac ele referire, care este într-o permanentă necesitate de a se folosi de imaginație.La fel se întâmplă și în cazul actelor recunoscute ca lingvistice.Nu pot fi explicate conform planului legilor și faptelor, deoarece ele ies din sfera observației directe și cu atât mai puțin cu cât orice ,,fapt” este deja interpretat în aria lingvisticii.
Putem să îl ,,înțelegem”, în condițiile în care suntem convinși în mod sistematic de postulatele noastre, de generalul practic, la fel ca și condițiile individuale ale dispozițiilor practice ale celor care acționează, prin intermediul limbii – o metodă ,,reconstructivă” în care potențialității de a le face prezente intuitiv i se cuvine o pondere accentuată.
2.6. Un criticism interpretativ
În sferele de referință ale rațiunii, dobândește valabilitate o noțiune a experienței privind istoria și ,,caracterul” omului, ale căror componente elimină sistemul explicației prin subordonare.Astfel, se constituie punctul comun al științei și hermeneuticii, pe care îl găsim în filosofia practică a lui Aristotel și pe care își are bazele hermeneutica filosofică a lui Gadamer – noțiunea aristotelică a înțelepciunii și acutizarea sa în sfera ontologiei existențiale, în reprezentarea noțiunilor deciziei și situației.Conform lui von Wright, schița inferenței practice ,,A intenționează să realizeze P./A crede că poate realiza P numai dacă face Y./ Prin urmare se preocupă să facă Y”, este una ,,cu capul în jos”, și în aceasta se regăsesc procedeele sistematic-noționale necesare deslușirii chestiunii comprehensiunii.În concepția lui Gadamer, cercetarea aritotelică a filosofiei practice, arată că inferența care se bazează pe general nu este de ajuns, deoarece sunt implicate și condițiile și rezoluția celui care operează.Comprehensiunea depinde clar de situație, situație în care referentul este o legătură istoric-individualizatoare de fapte ale tradiției.Deslușirea chestiunii hermeneutice poate exista doar dacă tradiția este asumată ca fapt al omului, care dorește să se interpreteze în orice ,,situație” ,,altfel”.Văzută logic, comprehensiunea este o situație deosebită a administrării a ceva universal la un caz determinat și individual, căruia nu îi este de ajuns judecata noțională teleologică.
Hermeneutica filosofică reduce sferele de referință ontologice ale ,,faptului omului” la chestiunile elementare ale științelor spiritului.Gadamer pornește de la conceptul că obiectul ei de știință se constituie în utilizarea universalului pragmatic în oricare situație clară și individuală.Comprehensiunea înseamnă consensul în situația în care trebuie să ajungem la înțelegere.Situația este practica supusă unei schimbări perpetue din punctul de vedere al lucrului care trebuie făcut într-un anumit caz.Comprehensiunea nu are nevoie să fie delimitată de explicație, ci are nevoie de motivarea acelui alt tip de cunoaștere, dinăuntrul științelor interpretative.Filosofia practică ,,oferă raționalității practice, angajată în orice comunitate umană, care a parcurs milenii în tradiția retoricii, justificarea ei științifică.În cadrul ei problema hermeneutică este centrală: abia concretizarea generalului, îi împrumută ei conținutul determinat”.În lucrarea ,,Adevărul și metoda”, turnura filosofico-practică nu a ajuns la un consens cu turnura ontologică a hermeneuticii având ca element cârmuitor limbajul.În consecință, s-ar putea crea falsa senzație că Gadamer a jertfit în mod interpretativ principiul metodei și că a lăsat filosofia în grija istoriei ființei.
,,Cotitura lingvistică”, la care se face adesea referire ca fiind ,,cea mai recentă revoluție în filosofie” nu se poate separa de nașterea unei noi teorii a cunoașterii raționale, care a survenit atât în științele exacte, cât și în științele umaniste – lingvistică (obiectul nostru).Această teorie se referă la un anumit ,,ideal de inteligibilitate”, care poate fi exprimat prin ecuația: ,,cunoaștere rațională = inteligibilitate necondiționată”, în umbra căreia stă o tactică a eficienței : eficiența procesului științific solicită un acord intersubiectiv, ,,inteligibilitate necondiționată”.
În științele exacte aceste cerințe sunt aproape în totalitate îndeplinite, dar nu și în științele umane.De la logică și de la matematică s-a pornit spre alcătuirea cerințelor, iar cele mai inportante sunt ,,Claritatea, Certitudinea, Precizia și Univocitatea”. Ele sunt esențiale și în lingvistică și constituie însușiri perfecte ale unui limbaj de comunicare perfect.
III. Hermeneutică
3.1. Definiție.Sens.Semnificație.
O definiție generală și care tinde să cuprindă subiectul acestei lucrări este aceea că hermeneutica este metoda sau știința intepretării fenomenelor de natură spirituală.Hermeneutica este strâns legată de fenomenul comprehensiunii și înglobează metodologia și teoria interpretării textelor.În concepția lui Mircea Eliade, aceeastă noțiune este sinonimă cu ,,descifrare”, ,,interpretare”, ,,exegeză”, ,,înțelegere” sau ,,hermeneutică”, sau, mai bine spus, ele se sprijină unele pe altele și sunt circulare.Hermeneutica lui Eliade însă, se ramifică în două direcții: prima este intepretarea înțelesurilor și semnificațiilor textelor (sacre) și a doua – metoda de a le studia.Pentru acesta, hermeneutica este ,,știința sau metoda descifrării semnificațiilor religioase și de orice altă natură”.
Condiția intepretării este existența și edificarea semnificației și aici putem observa o diferență de terminologie între conceptele de sens și semnificație.Sensul se referă la înțelesul elementar, fundamental al unei scrieri, pe când semnificația exprimă numai una dintre potențialele conotații ale sensului scrierii respective.Premisa oricărei hermeneutici este ,,existența semnificației sau sensului adevărat, absolut, veritabil, clar sau opac”.Întrebarea care vine odată cu aceste definiri este În ce măsură este posibilă interpretarea?Am citit diferite scrieri ale mai multor filosofi, și pot spune că din acest punct de vedere, ei sunt împărțiți în două tabere: cei care consideră că intepretarea nu este limitată și cei care consideră că aceasta trebuie să aibă anumite limite, să se oprească la un moment dat (vorbesc despre interpretare la modul particular).Această problemă va fi lămurită însă, în cadrul altui subcapitol.
Problema stabilirii sensului a ceva, a unei propoziții, spre exemplu, poate fi abordată, din perspectiva numeroșilor semioticieni și filosofi, în două moduri: din punct de vedere pragmatic și din punct de vedere semantic.
Teoria semantică se bazează pe ideea că limbajul utilizat de noi se referă la stări de lucruri externe, deci un răspuns la întrebarea ,,de ce înțelegem ceea ce vorbesc cei din jurul nostru?” ar fi ,,pentru că știm la ce se referă”, deși acest lucru poate fi greșit de multe ori.
Teoria pragmatică face referire la faptul că pentru o mai bună determinare a sensului unei propoziții, este necesar să cunoaștem timpul, locul și contextul semantic în care s-a înfăptuit textul respectiv.
3.2. Comprehensiune.Explicație
Conceptul de comprehensiune determină considerentul ultim al hermeneuticii și anume că noi interpretăm semnificații pentru a le ,,înțelege”.Astfel, putem afirma că înțelegerea constituie evenimentul ultim, absolut și scopul, finalitatea fenomenului hermeneutic.În concepția lui Mircea Eliade ,,a interpreta este sinonim cu a înțelege”, intelligere.Dar hermeneutica nu se rezumă numai la o metodologie a înțelegerii, ea este o modalitate de introducere și știință, de practică existențială și de exploatare a unei multitudini de semnificații.Dar care este sensul în care utilizează Eliade acest concept cu atât de multă însemnătate, din punct de vedere hermeneutic?La modul cel mai general, se vorbește despre a înțelege corect, ceea ce este și cel mai important, ,,de e explora atent și a le înțelege, în sensul bine cunoscut de descifrare a semnificațiilor explicite sau implicite”.Un factor esențial al înțelegerii este descifrarea, iar acest demers evoluează pe două căi convergente: cea a conștiinței interpretului și cea a lectorilor lui, care îi aprobă interpretările: ,,a le înțelege și a le face înțelese” chiar și cele mai ascunse semnificații.Scopul pe care îl urmărim, deci, este același lucru cu o explicație de text clasică.
O tradiție antică asociază înțelegerea cu explicația.Această asimilare variază, ca înțeles, în științele spiritului și în cele ale naturii.În sfera hermenuticii lui Mircea Eliade se face o diferențiere între interpretare și înțelegerea propriu-zisă, bazată pe criterii obiective: a înțelege este același lucru cu a interpreta și cu a explica.Comprehensiunea și explicarea au ca punct convergent conceptul universal al lecturii ca pătrundere a sensului.Eliade se confruntă permanent cu instabilitatea semantică a explicării.El se preocupă când de fapte obiective, valide, raționale, când de lămuriri hermeneutice, prin intermediul explicărilor semnificațiilor fundamentale și funcționale, iar hermeneutica sa nu este de tip cauzal, ci de tip existențial și ontologic, pentru că recunoașterea cauzei înseamnă identificarea explicației și astfel procesul hermeneutic se termină.Or, interpretarea ar trebui să fie nesfărșită, prin prisma polivalenței semnificației, care este ea însăși nesfârșită.
3.3. Limitele hermeneuticii
Un text care este separat de emitentul său, de intenția acestuia și de condițiile concrete ale emiterii sale, s-ar putea învârti într-un cerc infinit de interpretări potențiale.Niciun text nu poate să fie interpretat conform unui sens delegat ca final și definitiv pentru că limbajul are întotdeauna ceva în plus de spus, în raport cu sensul său literar, care se pierde încă de la emiterea propriu-zisă a textului.Nimeni nu este îndreptățit să declare că un mesaj ar putea semnifica orice.În cadrul unei limbi vorbite, există un sens literal al entităților lexicale, cel care este primul menționat în dicționare, cel pe care orice om l-ar defini în prima secundă de la auzul cuvântului, primul la care ar face trimitere gândirea noastră.Această restricție preliminară nu poate fi evitată niciodată.Oricare fel de act de libertate al cititorului poate să apară numai după ce trece de această restricție.Există interpretări care pur și simplu nu pot fi acceptate, însă.Demersul noastru ar trebui să cuprindă căutarea, în text, a ceea ce a voit să spună autorul, iar apoi, căutarea a ceea ce textul spune, separat de orice intenție a autorului.O lectură hermeneutico-simbolistică a unui text poate avea loc în două moduri: căutând infinitatea semnificațiilor puse de autor în text și căutând infinitatea semnificațiilor de care autorul nu știa și care sunt induse de către destinatar.Poate fi citită ca fiind infinit interpretabilă o scriere care este, în mod sigur, univocă din punct de vedere intențional, cel puțin într-un caz de acest gen : ,,o telegramă expediată ca atare și care spune sosesc maine, marți, 21, la orele 22:15, care poate fi încărcată de subînțelesuri amenințătoare sau promițătoare”.
O interpretare poate să fie aprobată numai în cazul în care va fi dovedită sau dacă nu va fi contestată de un alt punct al textului de interpretat.
Motivul central pentru care Umberto Eco schițează niște frontiere la adresa interpretării unei scrieri este pentru ca aceasta să nu își piardă din valoare.O interpretare, odată orientată spre infinit poate deveni aberantă, absurdă, se poate distanța mult de sensul precis și veridic al textului și astfel ne poate îndepărta de adevăr.De aceea, este indicat să rămânem într-o zonă sigură și să nu ducem interpretarea la extrem.
IV. Istorism și pozitivism : contradicția dintre explicație și comprehensiune
4.1. Comprehensiune și continuitate
Citind critica droysiană, se pot identifica trei etape care au stimulat metamorfozarea hermeneutică.Prima etapă este aceea a lămuririi ,,obiectualității” obiectului.Droysen confirmă faptul că punerea laolaltă a acțiunilor (fără conexiuni) sau simpla descriere a celor ce s-au petrecut în trecut este numită nepotrivit ,,istorie”, raportându-ne la limbajul unei teorii neadevărate la adresa științei și de multă vreme învechită.Dar istoria nu se clădește ca și știință prin căderea de acord a acțiunilor cu legile universale, conform unor norme sistematice sau explicarea lor în acest mod, ci numai prin faptul că istoricul diferențiază acțiunile de ceea ce cunoaștem despre ele.
A doua etapă se referă la rolul și topica acestei probleme în istorie, care nu se termină odată cu desfășurarea acestei corelații ( a chestiunii sintezei).Naturalețea cu care se desfășoară comprehensiune istorică implică în cadrul domeniului faptelor umane, desprinderea de cauzalitatea naturii sau libertatea de decizie.Corelația hermeneuticii și eticii rămâne în ceață la Droysen, chiar dacă acesta este subiectul criticii pe care o face la adresa pozitivismului.Singura chestiune clară este că spontaneitatea subiectului comprehensiv și cadrul transcedental al noțiunii de istorie de sprijină reciproc.Droysen a delimitat prestația hermeneutică a subiectului care deslușește lumea istorică, pornind de la o noțiune a gândirii practice, potrivit căruia binele major al istoriei se denotă ca libertate, care oferă istoriei acea unitate sistematică în care cu greu se desfășoară subiectivitatea posibilității de comprehensiune.
A treia etapă se bazează pe această ,,constituire etică a obiectului istoriei”.Droysen nu a mai putut să își imagineze istoria ca totalitate, ci numai ca pe o continuitate.Aceasta este noțiunea cheie a istoriei, în cadrul căreia scopul hermeneutic este surmontarea descompunerii istoriei de prezent, care s-a constituit concomitent cu pozitivismul artificial al acțiunilor și puterilor istoric-sociale în continuitatea unei comprehensiuni istorice, care o are în componență, și în a elibera emanciparea treptată a comunității moderne, contra ei însăși, din anumite puncte de vedere.
Însă, acest demers nu se putea desfășura fără obstacole, astfel că Droysen s-a văzut pus în situația de a renunța la unitatea rațiunii, pentru a putea să determine istoria ca pe o continuitate.El scindează tipurile explicației ipotetic-constructive a științelor naturii și preocedeul descriptiv-comprehensiv al structurilor particulare și a stărilor de fapt, și pe amândouă de tipurile de cunoaștere ale speculației filosofice.Costul necesar pentru continuitatea forțată a istoriei este constituit de neutralitatea procedeelor.
Teoria istoristă a istoriei, îngaduie conturarea sensurilor scopurilor particulare și să se constituie, în cele din urmă etic, comprehensiunea hermeneutică.Premisei omogenității faptelor îi corespunde acea continuitate care cuprinde numai istoria, supunându-se scindării sistematice.Dacă putem vorbi despre istorie ca despre o știință despre particular, atunci comprehensiunea este corelată cu acea continuitate a preocupării istoric-progresive.
Se spune despre aceasta că ar fi ,,generalul și necesarul care leagă faptele singulare ale istoriei și conferă fiecăruia, în specia sa individuală, valoarea sa, ceea ce înseamnă că ea conferă o valoare doar acelora care sunt individuale.În această continuitate și intensificare, lumea istorică își are ideile și adevărul său, iar empiria noastră lucrează la investigarea amănuntelor trecutului, pe cât ele pot fi încă cuprinse empiric, pentru a confirma empiric în ele, mereu mai mult, această continuitate și a prezenta verigile izolate în lanțul acestei înaintări”.
Conform legii continuității, care circumscrie aria istoriei, cunoașterea ei niciodată nu poate să fie ,,descrisă” pe deplin și nici ,,explicată” complet, deoarece este știință a individualului.
După modelul pozitivist al cunoașterii, componentele cunoștinței, apte de evaluare intersubiectivă și de identificare generală sunt observația, experimentul și simbolismul matematic.Modelul hermeneutic se reconstituie prin reflecție și prin tradiție, care sunt mijlocite lingvistic.Pentru analiza istorică, miljocirea lingvistică este un lucru în spatele căruia nu poate să se treacă.Ceea ce are ea în vedere este că ,,orice conținut de conștiință – inclusiv cel al cunoștinței despre sine – este ,,mijlocit” și ,,devenit” rezultat istoric.În inițierea sa, nu există niciun fel de observație ferită de mijlocirea lingvistică, ci chestiunea istorică.Din modul problematizării derivă euristica – ,,căutarea materialului care poate fi atras pentru a-i da un răspuns”.Euristica are în vedere delimitarea aceluia în care obiectul istoric este corelat cu planul și țelurile indivizilor dinamici în contextul respectiv – ,,actele lor de voință”.Nici critica nu vizează realitatea întâmplării – ,,așa cum s-au întâmplat lucrurile de fapt”.Droysen este de părere că, critica nu are cum să vizeze ,,fapte istorice propriu-zise”, deoarece în domeniul istoriei, oricare astfel de fapt denumit așa, ,,este, făcând abstracție de mijloacele, conexiunile, condițiile, scopurile care erau coactive, complice și prohibitive, care ca atare dispar o dată cu prezentul căruia îi aparțin și sunt atestate doar, fie în vestigiile a ceea ce atunci s-a constituit sau făcut, fie în concepții și amintiri”.
Ceea ce rezultă este preformarea și selectarea materialului care face realizabil un concept la adresa faptei relativ precisă și categorică.Istoria nu este constituită de totalul acțiunilor sau întâmplărilor dintr-o perioadă de timp, care sunt explicabile sau descriptibile în conformitate cu legile de derulare; este, mai degrabă ,,cunoștința despre eveniment și cele petrecute, știute astfel”.Având statutul de cunoștință despre eveniment, istoria este condiționată de regulile transcedentale de concepție ale problemei istorice știutoare, care sunt întemeiate hermeneutic, adică ,,în condiții ale interpretării”.
3.2. Descriere vs. explicație
Conform gândirii leibniziene, știința istoriei are în componență tot ceea ce este legat de natură și de domeniul spiritului, iar expresia are aceeași semnificație ca și cunoașterea a posteriori (întemeiată pe experiență), doar în condițiile în care însușirile empirice ale faptelor sunt recunoscute ca informații ale simțurilor.În schimb, cunoașterea filosofică ,,explică” prezența și transformarea prin intermediul fundamentelor rațiunii (noțiuni și norme universale).Explicația dobândește în acest context un rol concordant platformei raționaliste ale cunoașterii.În cazul filosofiei, care este știință explicativă, explicația are loc în momentul în care o noțiune este amanunțită , adică aceasta corespunde doar lucrurilor din cadrul unei anumite categorii, iar lucrurile se diferențiază de altele din alte categorii exact prin conceptul respectiv, ,,pentru totdeauna”.Atunci când nu avem nevoie decât de un singur concept pentru a diferenția un obiect de altele, în anumite contexte, în anumite momente și raportându-ne la alte obiecte, vorbim despre descriere.Explicația și descrierea sunt în contradicție și asta pentru că descrierea este parte integrantă a istoriei (care lucrează cu fapte particulare) și de aceea nu poate fi în niciun caz știință.
Kant a lansat o critică la adresa acestui subiect, punctul ei de plecare fiind ceea ce acesta numea ,,deducția transcedentală a categoriilor”, a noțiunilor de bază a filosofiei, care sunt susceptibile să fie demonstrate în totalitate numai în virtutea de condiție a eventualității obiectelor în raport cu care se poate da curs vreunei experiențe.Legătura explicației cu conceptele științei și filosofiei se destinde atunci când știința este percepută ca o cunoaștere pe baza unei experiențe, prin corelația universalului cu particularul, cu singularul din experiență, și din corelația aceasta rezultă necesitatea îmbinării metodelor explicative cu metodele descriptive, sub aspect sistematic.
Ajungem, deci, la un moment crucial care se constituie în stabilirea raportului cunoașterii istorice cu cea filosofică, adică acela în care istoria are în componență mai multe discipline, care corelează a priori explicațiile bazate pe concepte cu descrierile obiectului.
3.3. Potențialitate hermeneutică și limbă : metodologia comprehensiunii
Ca o consecință a imboldului concomitent venit de la filologie și istorie, Wilhelm von Humboldt merge către o ipostază care materializează între științele istorico-filologice și speculația filosofică, ,,turnura de la rațiune la limbă” și în același timp și filosofia ,,reflectată hermeneutic”.Este vorba aici despre o metodologie a comprehensiunii.Humbold critică, ajutându-se de ,,aflarea limbii”, noțiunea critică a filosofiei prin intermediul analizei potențialității hermeneutice și aportului acesteia la dobândirea experienței.Filosofia este știință comprehensivă și mai puțin explicativă (din punct de vedere al deducției metodologice de noțiuni și concepții).,,Experiența” reprezintă zămislirea datului în factura sa singulară de a fi dat.
În concepția lui Humboldt, metoda critică de a filosofa are în componență dispoziția unei cugetări a cunoașterii, orientată sistematic în relație cu interpretarea teleologică a semnificației trăirii și transformării potrivit conceptelor de limită ale cunoașterii ( adică idei, în concepția lui Kant).La Humboldt filosofia apare ca o ,,antropologie filosofică”, adică o rânduire a percepției de sine realizabilă pentru om, care se poate desfășura ,,numai în mediul vorbirii și limbii, el însuși structurat teleologic”.
Filosoful concluzionează hermeneutic, prin intermediul postulatelor de antropologie a științei filosifiei și aflarea limbii ca sferă a reflecției de sine.Punctul central al procedeelor practicii teleologice constă în ,,interpretarea sau explicarea vieții în lume”.Turnura hermeneutică se realizează prin desistarea cunoașterii metodologice a lumii raportată la explicarea trăirii.Rezultă, deci, prin critica facultății hermeneutice fundamentale (capacitatea limbii), că filosofia este, în linii mari, știință ,,comprehensivă”.Limba, ,,ne dezvăluie… neîncetat travaliul spiritului nostru, și într-adevăr, într-o încercare limpede, până la un punct izbutită, dar mereu numai pe jumătate realizată, care acordă astfel necontenit, în același timp, atmosferă și călăuză pentru continuarea mai departe a travaliului”.
Factorul care declanșează cugetările la adresa limbii este conștiința de sine ca presupunere a interpretării teleologice a semnificației, la care, în filosofie, încă se lucrează.
3.4. Hermeneutică, filologie, lingvistică
Humboldt atribuie comprehensiunii, ascultării și vorbirii sarcini esențiale în lingvistică.Mai departe de modul în care acestea s-au constituit, se ajunge la problema comprehensiunii și zămislirii faptului de cunoscut, care este întotdeauna ,,înțeles în prealabil”.Ceea ce face posibilă o interpretare prealabilă este limba, care particularizează noțiunea în cuvânt.În lucrările filosofice ale limbii, arta, știința sau etica se încadrează ca ,,forme interioare”, unde conceptul particularizării dobândește o formă ideală.Aici, limbile particulare nu mai sunt, ca de obicei, specifice creării și transmiterii de informații, ci sunt ca o constituire a conceptului limbii particulare.Din acestea laolaltă, decurg cercuri de particularități, care reflectă conceptul.De aici rezultă funcția filologiei.Din cauza faptului că, conceptul de limbă ni se arată mereu particularizat doar prin comprehensiune și vorbire, nu putem avea, în mod categoric, vreo știință universală a acestuia.Deosebirea limbilor ,,este tema ce trebuie prelucrată plecând de la experiență și pe baza istoriei, și anume în privința cauzelor și efectelor ei, a relației ei cu destinele și scopurile umanității”.Temeiul studiului limbii constă în stăpânirea riguroasă a limbilor particulare, mai exact limbile înrădăcinate prin intermediul literaturii.Aici Humboldt utilizează cuvântul ,,filologie”.În condițiile în care acesta nu este de acord cu punerea lingvisticii și filologiei la același nivel și nici cu încercările moderne de a încadra filologia în știința universală a limbii, Humboldt se ajută de ,,conceptul pur” al acesteia, care pretinde mărginirea filologiei la ,,vechea literatură”.Dobândirea de cunoaștere este ceea ce făgăduiesc filologia și comprehensiunea.Interesul hermeneutic pentru filologie ,,duce la rafinamentele și particularitățile folosirii limbii, și chiar ale construcției, la care nu ar parveni un cercetător al limbii neorientat spre critică și hermeneutică; dimpotrivă, luare nemijlocită în considerare a limbii conduce pe neobservate de la rigoarea individualității cercetării la generalul filosofic și istoric”.
Înaintarea către interpretare și critică se pretează și la filologiile întemeiate pe fundamentele conceptului creat de Humboldt, conceptul comparației limbilor.Laolaltă cu reflecția potrivit căreia orice limbă are alcătuire particulară și orice ins are limba sa caracteristică, se ajunge la chestiunea din cadrul hermeneuticii care pune problema posibilității comprehensiunii expresiei lingvistice.Faptul ca limba existența definită doar în cadrul vorbirii particulare, este o problema și a rațiunii, dar și a empirismului.Faptul ca emițătorul ,,se înțelege” și că este ,,ascultat” sau ,,înțeles” de cineva este un preambul al conceptului de limbă, răscumpărat numai de comprehensiune.Deci, înțelegerea este problema reală, nu vorbirea în sine.
Problema fundamentală a hermenuticii este cea a posibilității comprehensiunii și posibilitatea ridicării particularului la universal valabil.Putem oferi un raspuns adecvat chiar și numai prin judecata asupra temeiului limbii și vorbirii.Comprehensiunea este un fenomen lingvistic, nu unul de natură empirică.
Pentru Humboldt, limba este ,,unirea originară a ceea ce este deosebit și despărțit în sine (a vizibilului și nevizibilului, a particularului cu generalul, a materiei cu forma etc.).Limba nu poate fi înțeleasă numaidecat ca ceva corporal; receptorul trebuie să o toarne în forma pe care o ține pregătită pentru ea, și aceasta este ceea ce se numește comprehensiune”.Faptul de a se încerca să se ajungă la comprehensiune, să se treacă de la limba ,,străină” la cea proprie, este o formă a comprehensiunii care se încadrează în tipurile neînțelegerii.Capacitatea unei comprehensiuni hermeneutic-critice îngăduie verosimilitate intervalului dintre procedee și leagă unilateralitatea lor prin identificarea formelor limbii.Aceasta cere un al treilea termen, ,,conștiința neslăbit simultană a formei proprii și a formei limbii străine.Aceatsa presupune însă, în claritatea sa, că s-ar fi ajuns la un punct de vedere mai inalt, căruia îi sunt subordonate ambele; ea se trezește totodată și obscurizată mai ales acolo unde aparent totala deosebire face la prima vedere imposibil ca străinul să fie asimilat și să te asimilezi străinului”.
Comprehensiunea semnifică, deci, constituirea unei colectivități întemeiate pe despărțirea și diferența prealabilă.Sinteza hermeneutică, nu este un fapt care bazează pe limbă, deoarece ea are o anumită semnificație numai într-o anumită vorbire.Corelată cu aceasta, comprehensiunea este definită prin prisma caracteristicilor respectivei situații de vorbire.Comprehensiunea, ca vorbire, este orientată către interior, ,,se sprijină cu totul pe spontaneitatea lăuntrică”, așa cum și comunicarea unuia cu altul este o declanșsarea a capacității de ascultare și de înțelegere : ,,În suflet nu poate fi dat nimic care să nu treacă prin propria activitate, iar comprehensiunea și vorbirea nu sunt decât acțiuni diferite ca natură ale acelei puteri de vorbire”.
Comprehensiunea poate exista doar cu ajutorul faptelor particular-lingvistice și capacitatea acesteia decurge din faptul că fiecare vorbire particulară nu este doar a insului în particularitatea sa singulară, ci și a categoriei vorbitoare de limba respectivă.
V. Comprehensiunea mesajelor transmise prin mass-media
5.1. Generalități
De o perioadă destul de lungă, în viețile noastre și-a făcut apariția fenomenul mass-media, care are un impact uluitor asupra a tot ceea ce înseamnă omenire.Pot spune că deja elementele mass-media sunt indispensabile vieții noastre actuale, atât din punct de vedere al utilității lor, cât și prin prisma faptului că sunt extraordinare mijloace de divertisment.Indiferent că vizionăm un film, că navigăm pe Internet sau că ascultăm buletinul de știri, suntem asaltați de o avalanșă de informații, zilnic, aproape în orice moment.Suntem oare conștienți de măsura în care ne afectează această cantitate de informație, sau, și mai important, suntem capabil să o înțelegem?Suntem siguri pe ceea ce auzim sau vedem ori suntem încărcați negativ?Există firi sceptice, care spun că mass-media au tendința să inducă în eroare oamenii și firi care sunt la polul opus și afirmă că nu suntem în niciun fel de pericol.
Ceea ce este incontestabil, însă, este faptul că ar trebui să fim conștienți că mesajele transmise prin intermediul mass-media, nu ajung la noi de fiecare dată în forma în care se dorește ca ele să ajungă.Acest lucru este dependent de diverși factori, unii cu un grad de intenționalitate mai mic, alții cu un grad de intenționalitate mai mare.Nu de fiecare dată mijloacele de transmitere sunt cele care poartă vina.De multe ori, oamenii (receptorii) au carențe în ceea ce privește receptarea și înțelegerea informațiilor.Lacunele pot apărea din cauza neatenției, poate, din cauza nivelului intelectual mai scăzut, din cauza subiectelor care nu sunt din aria lor de cunoaștere, ș.a.m.d.
Ne aflăm într-un proces continuu de informare, însă, din punctul meu de vedere, acest lucru nu ne aduce numai beneficii, întrucât ni se pot transmite date care ne afectează și negativ, nu numai pozitiv și cum spuneam, se vehiculează că acest lucru este făcut de foarte multe ori, în mod intenționat, iar pe Internet circulă mii de ,,dovezi” ale acestor fapte.
De menționat este că în jurul perioadei anilor ’50, un nou concept a intrat în atenția noastră, în atenția societății: este vorba despre presupusele mesajele subliminale, entități care au puterea să influențeze oamenii, demersurile și acțiunile lor, fără ca ei să conștientizeze acest lucru.Conform cercetărilor îndelungate și rezultatelor a numeroase teste de natură psihologică, realizate de-a lungul anilor, mesajele de acest tip sunt stimuli care iau diverse forme și care nu pot să fie percepuți de către oameni, sunt informații care ajung la creier, dar de care nu suntem conștienți și care funcționează ca și sugestiile hipnotice.
Termenul ,,subliminal” își are originea în latinescul ,,sub limen”, și înseamnă ,, prag senzorial”.Prima treaptă de care trebuie să treacă mesajul este cea a detecției.Acela este momentul în care oamenii sunt vag conștienți de faptul că li s-a transmis ceva, însă nu pot identifica acel lucru.Oamenii au nevoie de o perioadă mai lungă pentru a atinge cea de-a doua treaptă, și anume aceea a recunoașterii, adică pentru a putea fi capabili să recunoască ceea ce au vazut sau auzit.Mesajele regăsite în intervalul detecției și recunoașterii sunt cele care ne pot influența acțiunile și modul de a ne comporta.
Este clar că acest gen de mesaj există, însă nu putem spune cu certitudine că ele sunt utilizate în mod cert, în mediile de transmitere a informațiilor, mai ales că acest lucru este puternic contestat.
Subiectul mesajelor subliminale este unul destul de controversat și încă intens discutat, mai ales prin prisma contradicției dintre părerile unora și altora.De fapt, chiar și existența lor este încă discutată.Foarte mulți psihologi și-au expus opiniile în propriile lucrări cu privire la modul acestui tip de mesaje de a acționa asupra noastră, unii spun că nu avem motive de îngrijorare în această privință, iar alții sunt de părere că ele nici măcar nu există.Majoritatea persoanelor care încearcă să combată teoria mesajelor subliminale este chiar categoria ,,suspectată” că recurge la astfel de mijloace, pentru a schimba opinii, credințe, stiluri de viață.Desigur, nu am spus că transmiterea de mesaje de acest fel este dăunătoare, pentru că nu este, într-o oarecare măsură și în anumite condiții.Aici ne putem referi, de exemplu, la mesaje subliminale care sunt menite să lucreze pozitiv și care ne determină sa renunțăm la fumat, la alcool, la kilogramele în plus, etc.Oamenii condamnă acest soi de practici și uneori au dreptate, dar alteori nu.
Bob Garfield, de la revista Advertising age consideră că publicitatea, de exemplu, nu recurge la astfel de mijloace, dintr-un motiv foarte simplu: ,,Reclamele subliminale nu există decât în mintea oamenilor.Nimeni din industria publicității nu apelează la ele, căci este suficient de greu să impresionezi oamenii lovindu-i în creștetul capului cu mesaje directe”.Și Bill Cook, de la Advertising Research Foundation este de aceeași părere: ,,Dacă ne este atât de greu să comunicăm un mesaj simplu în 30 de secunde, cât de probabil este să putem comunica ceva într-o fracțiune de secundă?”
Cert este, că ,,fără foc nu iese fum”, prin urmare, acest subiect a pornit de undeva anume, iar cei care contestă existența acestor mesaje sunt chiar persoanele al căror interes este acela ca oamenii să nu cunoască acest aspect al vieții lor.
5.2. Înclinația simbolistică a comunicării
,,Simbolismul transformă fenomenul în idee, ideea într-o imagine, astfel încât ideea să rămână în imagine întotdeauna infinit de eficace și inaccesibilă și, chiar dacă este pronunțată în toate limbile, să rămână totuși inexprimabilă”.
Este nevoie de o poveste pe care cuvintele, textele, imaginile simbolice să se constituie, poveste care se bazează pe un concept codificat concordant cu educația emițătorului ei.Despre simbol putem spune că este ceva ce poartă date diferite despre ceea ce s-a emis, date care vin în completare, dar pe care nu le putem identifica de fiecare dată.Limbajul uman natural este o mare realizare a umanității și cel mai complex set de simboluri, iar sunetul este o modalitate ideală de a le transmite.Cea mai sensibilă componentă a constituirii unui sistem de simboluri o reprezintă interpretarea.
Denotația și conotația.Cuvintele au două dimensiuni la care vorbitorul se poate raporta, în funcție de diverși factori.Astfel, sensul denotativ are în vedere sensul propriu al cuvântului, sensul care primează în dicționar și care, utilizat în vorbire, nu implică nicio altă semnificație a cele ce sunt spuse.Sensul contotativ este acel sens secundar pe care îl atribuim comunicării, un sens subiectiv, care, în numeroase cazuri reprezintă factorul declanșator al neînțelegerilor, al lacunelor în ceea ce privește comprehensiunea unui text, unui act de comunicare de orice fel și datorită lui, ceea ce spunem capătă alte semnificații decât cea de bază.
Simbolicul își face apariția în situația în care avem și un alt sens în afară de cel denotativ, literal și pentru a decoda un simbol, este necesară interpretarea.Aceasta depinde de competențele lingvistice ale fiecăruia și nu numai.Un text poate fi interpretat în mai multe maniere, însă putem începe un astfel de demers numai in condițiile în care avem aptitudinile necesare unui astfel de act interpretativ, altfel riscăm să ajungem la concluzii false, fără temei.Într-un astfel de proces, ne-ar putea ajuta foarte mult faptul de a fi puși în temă cu subiectul sau cel puțin o oarecare minimă experiență în legătură cu el.
De multe ori, vorbim despre lucruri care ne-au intrat în reflex, pierzându-le conotația și depărtându-ne de esență.Am luat în considerare un exemplu care mi-a atras atenția, aparținându-i Doinei Ruști, și care aduce în atenția noastră faptul că mesajul simbolic are tendința de a se complica în diferite contexte, sub presiunile culturale ale istoriei.Autoarea spune că zicale uzuale ca ,,lumea e rea” sau ,,dacă ești bun, ești luat de prost”, au fost, de-a lungul vremii expuse lumii ca istorisiri din care ar trebui să învățăm lecții de viață și a exemplificat o poveste sugestivă bazată pe această ,,bunătate învinsă”, filmul ,,Dogville”, din 2003.,,În acest film, Grace (Nicole Kidman), o tânără urmărită de gangsteri și căutată de poliție, ajunge într-un cătun izolat (Dogville) și, ajutată de unul dintre localnici, Tom (Paul Bettany), câștigă bunăvoința oamenilor din această așezare care hotărăsc să o ascundă.Mai întâi, Grace încearcă să se facă utilă, rugându-i pe oameni să-i dea ceva de lucru, însă nimeni nu are nevoie de ajutorul ei.Treptat, lucrurile se schimbă.Locuitorii din Dogville încep să aibă pretenții de la ea, reamintindu-și brusc că la urma urmelor nu este decât o fugară.Ea devinde servitoarea tuturor și încearcă să își păstreze bunătatea în pofida tuturor umilințelor la care este supusă.Oamenii o tratează ca pe o ființă fără drepturi: o jignesc, o agresează, o pun la cele mai grele munci, o violează și apoi o țin în lanțuri, ca nu cumva să plece.În acest punct al poveștii își fac apariția gangsterii și se dovedește că este fiica șefului lor.Ea pusese pariu cu tatăl ei că bunătatea poate învinge, dar este nevoită să accepte că a pierdut.Bunătatea ei a generat cruzime, iar cruzimea oamenilor din Dogville nu mai poate fi remediată.Așa că toți locuitorii cătunului sunt împușcați, cu excepția unui câine, care este lăsat acolo, în locul pustiu.Povestea desfășoară în prim-plan un mesaj clar, legat de sensurile bunătății.Dar acest înțeles se complică pe parcursul filmului, alimentat de un alt plan în care sunt plasate discret îndrumările autorului.Tom și Grace se îndrăgosesc, dar în ciuda sentimentelor lui, Tom păstrează numărul de telefon al gangsterului care îi promisese o recompensă în schimbul fugarei.De asemenea, povestea lor de dragoste, se desfășoară în condiții sordide, Tom continuând să facă parte dintre oamenii cătunului.El asistă la numeroasele maltratări la care este supusă iubita sa, fără să își judece cetățenii.O ajută pe Grace să-și ducă lanțurile în care trebuia să muncească zilnic, este nemulțumit de faptul că în fiecare noapte este violată de toti bărbații satului, însă nu se desolidarizează de ei.Amănuntele de felul acesta accentuează nota alegorică a poveștii și amplifică mesajul.Sunt evenimente grotești care amintesc în permanență receptorului că se află în fața unui mesaj simbolic, iar acest procedeu își are rădăcinile în parabola mistică.
Esența simbolului este neclară, provoacă la interpretare.În cadrul comunicării, însă, acesta nu oferă oricui posibilitatea de a-l interpreta, din cauza complexității sale care este în antiteză cu, capacitatățile hermeneutice ale omului de rând, spre exemplu.Odată ce au pătruns în mintea noastră ele sunt corelate cu altă serie de simboluri, preexistentă.
În accepțiunea lui Ricoeur ,,enigma nu blochează înțelegerea, ci o provoacă; este ceva de dezvăluit, de dezimplicat în simbol; iar acel ceva e tocami dublul sens, ținta intențională a sensului secund în și prin sensul prim, care suscită înțelegerea; în expresiile figurate ale servului-arbitru se constituie simbolica mărturisirii, am putut să arăt că însuși surplusul de sens în raport cu expresia literală este cel care pune în mișcare interpretarea: astfel în simbolismul cel mai arhaic, penitentul vizează spontan sensul maculării în acel al petei; se poate vorbi de naivitate simbolică pentru a caracteriza această modalitate de a trăi în și prin analogie, fără ca ea să fie recunoscută ca structură semantică distinctă; dar această naivitate se află încă de la origini pe calea interpretării, în virtutea transgresării sensului prin sens, în chiar inima structurii simbolice; voi spune, în termeni generali: orice mythos comportă un logos latent care cere să fie dezvăluit.Iată de ce nu există simbol fără un început de interpretare; acolo unde un om visează, profețește sau compune poezie, un altul se ridică pentru a interpreta; interpretarea aparține organic gândirii simbolice și dublului său sens”.
Putem conluziona, afirmând că aceste teorii se pot aplica în totalitate și unei analize a transmiterii mesajelor prin intermediul mass-media.Există diverse blocaje, care se interpun între noi și înțelegerea lor, iar dacă nu posedăm calitățile necesare deslușirii acestora, informația primită de noi nu va avea valoarea scontată.Blocajele existente vor fi analizate într-un alt capitol.
5.3. Blocajele receptării mesajelor transmise prin mass-media
În numeroase situații, informațiile transmise către noi nu reușesc să se facă înțelese așa cum ar trebui, din cauza unor lacune, care privesc ori transmiterea ori receptarea acestora.Există sceptici care consideră că în multe dintre cazuri aceste erori de transmitere sunt făcute deliberat, intenționat, însă nu intrăm în acest subiect.Cele mai frecvente blocaje în receptarea optimă a unui mesaj sunt:
divergențe ale percepțiilor: felul în care se comportă fiecare, precum și felul în care fiecare persoană privește și înțelege lumea, este unic, prin prisma experiențelor de viață unice pe care fiecare le-a avut, le-a trăit și nu numai.Diferențele de a percepe mediul înconjurător se referă și la vârstă, sex, religie, cultură, naționalitate, etnie, tipul de educație al fiecăruia, profesia, caracterul, temperamentul fiecăruia, etc.Astfel, este imposibil, spre exemplu, ca un adolescent de 17 ani să perceapă un lucru în același mod cum îl percepe o persoană de 60 de ani, dar acest lucru depinde și de nișa informației.Prin urmare, este mai greu să convingi un adolescent să fie receptiv și să fie interesat la auzul unei știri despre mărirea pensiilor, pe când o persoană vârstnică are tot interesul de a o asculta.În interesul unui adolescent ar putea fi o știre care conține informații despre examenul de bacalaureat, de exemplu.Privitor la profesie sau la cultură, un profesor, un doctor sau un inginer vor fi întotdeauna mai interesați de emisiunile de pe canalul Discovery, decât un muncitor de pe șantier, un șofer sau un măturător.Probabil persoanele din ultimele trei categorii menționate nu vor înțelege niciodată mare parte din conceptele prezentate în acel gen de emisiune, prin urmare mesajul pentru ei ar fi nesemnificativ, prin prisma neajunsurilor intelectuale.Privitor la sex, o femeie rareori va urmări un meci de fotbal cu interes, iar un bărbat, un film de dragoste și exemplele pot continua.
părerile pe care ți le formezi timpuriu: acest punct se referă la faptul că oamenii au tendința să tragă concluzii pripite (poate chiar la simplul auz al titlului unei știri, de exemplu), aud ceea ce vor, văd ceea ce vor foarte rapid și succint, și prin urmare nu mai simt nevoia să asculte știrea în continuare, argumentele, datele unei probleme, astfel formându-și opinii fără temei.Prin aceasta riscăm să ne îndepărtăm de realitate, poate chiar să judecăm greșit anumite fapte, să rămânem cu impresii eronate despre ceva anume.Luăm ca exemplu un cazul următor: de curând, am citit în presă că Parlamentul a votat o nouă lege.Titlul suna aproximativ astfel: ,,Deputatații au adoptat legea dublării alocațiilor pentru copii”.Întâmplător, o cunoștință a citit aceeași știre și mi-a comunicat ceea ce a citit, foarte mulțumită de acest fapt, ca și cum ar fi fost unul împlinit.Problema era că persoanei respective i s-a părut suficient să citescă titlul și a fost indusă în eroare, pentru că în continuare se specifica foarte clar că legea încă nu a fost promulgată de președinte.Este o linie foarte fină între o înțelegere optimă a unui mesaj și între una precară.
carențele în ceea ce privește cunoașterea unui domeniu anume: este extrem de dificil să reușim să înțelegem noțiuni noi, cu care nu suntem familiarizați, mai ales prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, care sunt sisteme unidirecționale de comunicare și care nu oferă posibilitatea lămuririi foarte clare a problemelor discutate (la modul că majoritatea nu oferă publicului posibilitatea de a interacționa cu ele).În această situație, totul se rezumă la cultura fiecăruia, la nivelul de educație la care se află.În consecință, mie, ca om de rând, îmi este aproape imposibil să înțeleg principiile funcționării unui motor electric, de pildă, ori mecanismele corpului uman.Singurul care ar putea face ceva în acest sens este comunicatorul, adică numai el ar putea să se adapteze la la modul de gândire și de înțelegere al receptorului și astfel l-ar putea ajuta în acest demers comprehensiv.Pentru o înțelegere minimă, este necesar ca specialistul în domeniile necunoscute nouă, să utilizeze cel puțin termeni familiari pentru noi, să ne ușureze procesul comprehensiv la care suntem supuși, pentru că, în caz contrar ( adică dacă ar vorbi tot în termeni tehnici, pe care creierul nostru nu îi identifică), ne afundă tot mai tare în neștiință, în neclaritate și astfel comunicarea devine redundantă.
preconcepții: nu de puține ori am fost martora unor situații în care am auzit ,,schimbă postul, nu suport prezentatorul”.Cu siguranță, fiecare om are personalități, vedete, oameni din mass-media, pe care nu îi simpatizează și aproape în toate cazurile motivele nu sunt nici pe departe întemeiate, dar aceasta pur și simplu stă în firea umană, ca trăsătură fundamentală, pentru că nu toată lumea place pe toată lumea.Prin urmare, faptul că eviți anumite programe realizate de persoane pe care ,,nu le placi” te poate priva de cunoașterea unor informații de care ai nevoie și pe care, poate că nu le vei mai găsi în altă parte.Aceste stereotipii se pot referi și la faptul că respingi cu vehemență un anumit program, fără a-l fi vizionat vreodată, afirmând pur și simplu că ,,nu îți place”.Și aici pot vorbi din proprie experiență, pentru că admit că acesta este unul dintre obiceiurile mele, și se întâmplă foarte des odată ce sunt ,,silită” mai mult sau mai puțin, de diverse împrejurări, să le vizionez.De foarte multe ori mi s-a întâmplat să îmi schimb total percepția despre anumite posturi/programe/personalități.
o atitudine ostilă, dezinteresată a receptorului, în ceea ce privește mesajul transmis: aceasta poate surveni din mai multe cauze și depinde atât de factori de natură internă, cât și de factori de natură externă.Un exemplu de factor extern este zgomotul din jur – poate o discuție pe care alte persoane o poartă în preajma ta, poate un alt mijloc de comunicare care bruiază datele primite de tine, poate o discuție în care încearcă să te atragă cineva, punându-ți o întrebare sau comunicându-ți orice altceva, cu sau fără intenția de a-ți disturba activitatea, muzică, sunete de orice natură care îți pot distrage atenția de la receptarea mesajului, distorsionându-l și privându-te de cunoaștere.Însă nu numai zgomotul se încadrează în sfera factorilor externi, ci și imaginile și altele.O simplă privire spre o persoană care trece prin apropierea ta, fără să producă vreun sunet, te poate deconcentra și te poate determina să pierzi firul pe care îl urmăreai.Factorii interni sunt, în general stări psihice sau chiar fizice.Stările psihice se referă la emoții; eșecul unui act de comunicare depinde de starea noastră emoțională în sensul că situațiile afective de la un moment dat ne influențează opiniile în legătură cu chestiunile pe care dorim să le cunoaștem prin intermediul mass-media.Spre exemplu, dacă suntem posomorâți, tindem
să ne gândim la lucrurile care ne preocupă și din cauza cărora simțim tristețe, în detrimentul informațiilor pe care încercăm să le receptăm, și nu numai.În aceste condiții, orice informații receptate vor căpăta, în viziunea noastră, semnificații negative.Pe de altă parte, dacă suntem fericiți, vom tinde să privim pozitiv informațiile.Capacitatea noastră de receptare optimă a mesajelor este slab calitativă și în momentele în care suntem obosiți (mintea noastră nu mai este la fel de activă ca atunci când este odihnită și riscăm să sărim involuntar peste informații esențiale, este mai greu să ne concentrăm când suntem obosiți), somnoroși, nervoși, melancolici, etc.
calitatea slabă a mesajului: aici ne referim la situațiile în care, din cadrul mesajului de receptat lipsesc date esențiale.Aceasta este o eroare care ar trebui efectiv să nu existe, pentru că omul are dreptul de a fi informat complet și până la urmă, așa este corect.Nu este necesar ca dintr-un mesaj să lipsească mai multe informații fundamentale pentru a-ți ruina înțelegerea, însă.Este de ajuns să lipsească numai una și totul se poate prăbuși; în aceste cazuri este foarte probabil să nu ajungem la niciun fel de cunoaștere.Această barieră se poate instala chiar din startul chestiunii în cauză, la modul că subiectul poate fi unul nefondat, fără temei sau de interes minim.Calitatea slabă a informațiilor poate să survină din mai multe cauze: un limbaj precar, sărac, poate chiar lipsa informării emitentului.O altă cauză este incapacitatea emițătorului de a se exprima în mod clar și concis, din diverse motive de natură internă sau externă (emoții puternice, distragere a atenției, zgomote din studio, preconcepții, părtinire).Însă, nu ar trebui ca aceste tipuri de mesaje sau de emițători care nu sunt capabili să expună informații complete să fie prezenți în mediile de comunicare în masă.
abaterea de la detaliile semnificative și rătăcirea în amănuntele irelevante: aceasta este o capcană pe care emițătorul o sesizează cu dificultate, uneori chiar deloc.Totul pleacă de la un moment incitant pe baza căruia sensul mesajului ia cu totul altă turnură, ajungându-se la teorii și intepretări care, poate că nu au nicio legătură cu mesajul în sine.Emițătorul trebuie să rămână concentrat pe ceea ce este esențial și până la urmă, pe exigențele publicului, care, în mod logic, dorește informații propriu-zise despre subiecte, date vitale, care vizează aria discutată, nu scenarii ieșite din comun sau detalii fără importanță, care nu ajută cu nimic.
Din păcate, nu vom putea aproape niciodată să înțelegem un mesaj prin prisma tuturor dedesubturilor lui și nu va exista probabil niciodată vreo metodă prin care să reușim acest lucru, însă avem nevoie de o doză de antrenament și de o receptivitate dusă la extrem pentru a pătrunde măcar pe jumătate dintre făgașele sale.
5.4. Mesajele subliminale în mass-media.Mit sau realitate?
Controversa acestui subiect tinde să ia amploare cu atât mai mult cu cât există voci care contestă cu vehemență acest fel de practică.Nu de puține ori am auzit vorbindu-se pe această temă, aducându-se argumente bazate pe cercetare amănunțită, pe interpretări, pe explicații plauzibile.Însă de fiecare dată, acestea se cramponează de faptul că nimeni nu vine cu o confirmare, lucru care probabil nu se va întâmpla niciodată.Citesc tot mai des că suntem bombardați cu mesaje ascunse, menite să ne schimbe percepțiile, dar dovezi solide avem?Teorii sunt nenumărate, dar trebuie să ne păstrăm o doză de scepticism întotdeauna.Nu încerc să induc o părere pro sau contra, ci doar să fac o analiză a acestui presupus fenomen.
Toată această problemă a pornit de la un experiment al lui James Vicary, un cercetător în căutarea unor modalități de a influența oamenii în a cumpăra diverse lucruri și implicit pentru a crește vânzările.Acesta a introdus în timpul difuzării unui film la un cinematograf, sintagmele ,,beți Coca-cola” și ,,mâncați pop corn”, cu o viteză fulgerătoare, astfel încât să nu fie percepute de ochiul uman, spectatorii nefiind capabili să îl inregistreze.După experiment, acesta a declarat că vânzările acestor două produse au crescut considerabil, după care, după aproximativ 30 de ani a recunoscut că rezultatele au fost false.Acesta a fost declicul care a produs o adevărată avalanșă de noi experimente pe baza acestui presupus procedeu, iar de atunci este într-o continuă cercetare.
Se spune că în mod frecvent mesajele ascunse ne sunt transmise prin intermediul imaginilor și că acestea sunt introduse în reclame, în emisiuni, în filme, în videoclipuri, pe produse de orice fel, chiar și în interiorul denumirii produsului.Spre exemplu, un regizor poate introduce în derularea filmului o imagine care stă pe ecran chiar și 0,03 secunde, pe care nimeni nu are cum să o observe, dar ea pătrunde mult mai adânc în subconștient, având puterea să modifice percepția asupra filmului, mărindu-i intensitatea.Un exemplu elocvent de folosire a mesajelor de acest fel este acela al difuzării spotului publicitar al lui George W. Bush, din perioada electorală din 2000, în care s-a descoperit, din greșeală, o imagine strecurată în reclama sa, în care se putea distinge cuvântul ,,rat”(șobolan) în momentul în care se vorbea despre oponentul său și care avea rolul să crească opiniile negative la adresa acestuia.Creatorii spotului au declarat că a fost o greșeală tehnică, dar era puțin probabil ca acest lucru să fie adevărat, ținând cont de faptul că mediul de realizare al unei reclame este controlat foarte bine, iar dacă apare ceva care nu ar trebui să fie acolo, este cu siguranță plasat intenționat, cu un anumit scop.Ba mai mult, regizorul clipului a recunoscut fapta după câțiva ani.
Avem, deci, atât evenimente care infirmă, cât și evenimente care confirmă practica aceasta, de aceea trebuie să ne păstrăm scepticismul.
Subliminalul auditiv depinde de intensitate, și nu de durată, ca subliminalul vizual.În acest caz mesajul este prezent sub limita de 20-30 de decibeli, urechile nu îl aud, însă creierul îl receptează și îl decodează.Nu o să distingem niciodată o melodie care are încorporat un mesaj ascuns de o melodie care nu are.Trebuie ca lucrul pe care dorim să îl inducem, să fie difuzat la o intensitate prea mică pentru a fi perceput în mod conștient.
La noi în țară, este interzisă prin lege această practică: ,,Se interzice publicitatea care este subliminală”, conform legii privind publicitatea în România, însă consider că această normă este frecvent încălcată.Din păcate, cele mai multe reclame nu promovează nimic constructiv, ci ne îndreaptă către sete de bani, mancare în exces, sexualitate, etc.
Având în vedere avalanșa de scrieri și articole despre acest fenomen, este clar că este un subiect de o importanță deosebită și personal, cred în puterea mesajelor subliminale și în faptul că ele sunt foarte des utilizate în mass-media, însă consider că nu întotdeauna au efect.Punctul esențial al problemei este acela că se încearcă să se schimbe opinii, însă tentativele dau roade foarte rar.
5.5. Comunicarea actuală și puterea mesajului subliminal
În concepția mea, este cert că există ceva mai presus decât noi, care ne controlează și care este capabil să ,,se joace” cu mințile noastre, uneori în scopuri constructive, alteori nu.O analiză amplă asupra acestui aspect este realizată de autoarea Doina Ruști și cuprinde numeroase exemple și argumente.Prin intermediul scrierilor sale, aceasta ,,demască” oarecum aceste mecanisme, de observat fiind claritatea și concizia cu care le tratează.Studiile sale își au temeiul pe teorii psihanalitice și pe experimente psihologice, raportate la istoria României, în general, dar si la alte subiecte.Spre exemplu, autoarea precizează și explică motivul pentru care termenul ,,domnișoară”, spus pe un anumit ton, are o nuanță ofensatoare: ,,Apologia căsătoriei ținea desigur tot de demagogia comunistă. În realitate, oamenii necăsătoriți, fără copii, erau mai greu de controlat, nu puteau fi șantajați și se puteau revolta. Și chiar o făceau uneori, deoarece nu aveau prea multe de pierdut. De aceea era întreținut permanent disprețul față de cei care nu aveau o familie. Existau și femei necăsătorite dar obediente, cărora li se spunea tovarășa. Domnișoară era spus doar atunci când femeia trebuia izolată și pronunțat cu anumite nuanțe care forțau receptorul să pună la îndoială moralitatea domnișoarei. Pe scurt, don’șoara era cineva singur și ușor de călcat în picioare. În timpul emisiunilor de televiziune, în care s-au confruntat doi candidați N. Onțanu a folosit acest cuvânt pentru a câștiga alegerile și a reușit. El cunoaștea bine publicul care urmărea emisiunea și l-a conectat la vechea ideologie printr-un singur cuvânt care a deșteptat subliminal disprețul față de ființele necăsătorite și odată cu el o ideologie picurată de-a lungul mai multor decenii”.
Privitor la o altă modalitate de a transmite mesaje subliminale, autoarea vorbește despre ambiguitatea mesajelor, crearea intenționată a unei confuzii și oferă un exemplu celebru, a lui Umberto Eco: ,,X face dragoste cu nevasta sa în fecare zi.Y la fel”.Aparent nevinovat, acest gen de transmitere de informații, are o putere extraordinară asupra psihicului omului, prin calitatea sa de a intercala datele și de a ne trimite cu gândul către alte semnificații.În consecință, într-un astfel de caz, transmițătorul este absolvit de orice eventuală contestare a clarității celor transmise, având ca argument faptul că vina se regăsește numai la receptor.
În opinia mea, însă, aceste mesaje nu ne sunt induse intenționat, de fiecare dată.Acest lucru depinde foarte mult de imprejurări, de context.În fond, nu este vina nimănui că ai receptat un mesaj care nu îți era destinat, spre exemplu, și care te încarcă, cu informație de care nu ai nevoie și care te poate afecta.Toată această controversă este relativă și depinde de fiecare persoană în parte dacă alege să creadă ceea ce se vehiculează în legătură cu acest fenomen.Cu cât analizezi mai mult însă, cu atât lucrurile vor părea mai ciudate, vom deveni mai sceptici, paranoici chiar.Din punctul meu de vedere, dacă ai folosit toată viața o anumită marcă de săpun, spre exemplu, un spot publicitar făcut pentru o altă marcă, cu un conținut menit să te atragă, nu te va determina ca de mâine să îl cumperi pe celălalt.
5.6. Comprehensiunea metamorfozei lumii raportată la sistemele mass-media
Reflecția mea cu privire la această problematică este destul de întemeiată și se bazează pe dovezi clare și sesizabile.În această analiză a unei schimbări prea evidente pentru a trece neobservată, ma voi raporta strict la lumea divertismentului și voi sta departe de subiecte mult mai delicate, cum ar fi politica.Din păcate, nu am trăit în vremurile în care un program de divertisment se putea rezuma la un simplu număr al unui mim sau la întruchiparea unei piese de-a lui Caragiale ori a unei scenete copilărești, dar care stârnea mii de râsete sincere.Am crescut uitându-mă la videoclipuri cu fete de 16 machiate strident și cu tocuri pe care nici măcar nu puteau merge, care cântau despre iubiți și despre dorința de a fugi cu ei la mare; am crescut vizionând filme în timpul cărora îmi puneam mâna la ochi, din cauza scenelor neadecvate; am crescut ascultând versuri atât de încărcate cu semnificații sexuale, încât mi-era imposibil să le ascult în preajma vreunui membru al familiei.Anii în care aceste lucruri nu erau permise, îi știu din povestirile celor mai mari sau din redifuzările televiziunii române și trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să trăiesc vremuri mai simple decât cele de acum.Curiozitatea mea se leagă de motivele pentru care lumea a luat o turnură radical diferită și de gândul că oamenii nu conștientizează cu exactitate cele ce li se transmit.
Internetul vuiește de publicații menite să indice motivele pentru care s-a ajuns în această situație, iar in centrul tuturor stau banii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea, Intre Explicatie Si Comprehensiune (ID: 106460)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.