Comunicarea Si Relationarea Eficienta cu Clientele, In Cadrul Serviciilor de Infrumusetare

Comunicarea și relaționarea eficientă cu clientele, în cadrul serviciilor de înfrumusețare

Rezumat

Serviciile de înfrumusețare, solicită din partea angajatelor, aptitudini de comunicare și relaționare eficientă cu clientele, în majoritate femei. Inteligența emoțională și socială a acestor angajate, creativitatea lor, abilitatea "de a se decurcuca" și cu personalități dificile sunt măsuri ale succesului lor în muncă.

Alături de motivație și abilități tehnice, de specialitate, vor asigura servicii ireproșabile angajatele cu anumite trăsături de personalitate și comportamentale care pot fi educate și dezvoltate.

Capitolul I

Introducere

Ross (1986) ne oferă un inventar al definițiilor comunicării:

„Comunicarea reprezintă interacțiunea socială prin sistemul de simboluri și mesaje" (George Gerbner);

„Comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă de a-i influența comportamentele ulterioare" (Gerald R. Miller);

„Comunicarea este realizarea socială în comportamentul simbolic" (A. Craig Baird și Franklin H. Knower);

„Comunicarea este procesul transmiterii structurii între componentele unui sistem care poate fi identificat în timp și spațiu" (Klaus Krippendorf);

„Comunicarea este o funcție socială…, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de reguli… Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial, un set de relaționări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea răspunsurilor" (Colin Cherry);

„Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificație mesajelor referitoare la comportament" (C. David Mortensen);

„Comunicarea reprezintă un proces de viață esențial, prin care animalele și oamenii generează sisteme, obțin, transformă și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitățile sau viața" (Brent D. Ruben);

„Comunicarea… constă… în atribuirea unui sens semnelor…, perceperea înțelesului" (Gary Cronkhite).

Însuși Ross, atunci când încearcă să ofere o definiție proprie a comunicării, remarcă un fapt pe care îl considerăm deosebit de important: nu doar că actul de comunicare reprezintă un proces, dar este unul mutual, mai precis, fiecare parte o influențează pe cealaltă în fiecare clipă. Autorul spune că procesul comunicării este „întotdeauna schimbător, dinamic și reciproc" (Ross, 1986, p. 9). De aceeași parte se situează și T.K. și M. Gamble, care definesc comunicarea ca fiind „un transfer deliberat sau accidental al înțelesului" (Gamble, Gamble, 1993, p. 6).

De altfel, dificultatea definirii comunicării este dată și de diversitatea unghiurilor de vedere sub care aceasta poate fi privită; spre exemplu, J. Gordon precizează că „percepția, atribuirea, motivația, precum și personalitatea și dezvoltarea fiecăruia dintre comunicatori influențează modul în care o persoană receptează informația transmisă de către alta" (Gordon, 1983, p. 223). Astfel, Gordon propune un alt tip de definire a comunicării prin variabilele pe care aceasta le implică, perspectivă utilă dacă intenționăm să întreprindem o analiză comprehensivă a fenomenului.

Interesantă din acest punct de vedere ni se pare și definiția comunicării oferită de Roberts și Hunt, care precizează că aceasta este „dobândirea, transmiterea și atașarea unui înțeles informației" (Roberts, Hunt, 1991, p. 225); chiar dacă autorii citați pun un accent important pe valoarea comunicațională a emițătorului, introducerea unui element la o primă vedere precomunicațional – și anume, cel de obținere, de căutare și posesiune a informației – în procesul propriu-zis al comunicării reprezintă o contribuție valoroasă din punct de vedere didactic.

Din această perspectivă, modul cum este obținută o anumită informație, cum capătă un referențial pentru cel care o transmite și cum se transformă apoi în mesaj reprezintă un factor comunicațional important, depășind o viziune simplistă asupra procesului, potrivit căreia comunicarea începe strict în momentul în care o persoană transmite o informație. Continuând ideea, considerăm că este util să echilibrăm acest punct de vedere prin utilizarea aceluiași spectru observațional asupra receptorului; astfel, acesta, la rândul său, conduce actul comunicațional mai departe decât simplul feedback la mesajul oferit de către emițător, până la activități ulterioare spațiului comunicațional propriu-zis (când, spre exemplu, emițătorul nu mai este prezent fizic), atunci când informația primită prin activitatea de comunicare este utilizată.

La rândul său, Longenecker precizează că, în definirea comunicării, „este important să notăm ce este transmis prin comunicare (…) opinii, predicții, sugestii, idei, toate sunt cuprinse în comunicare" (Longenecker, 1969, p. 492). Definirea comunicării în special din perspectiva mesajului însuși, nu a celui care transmite sau care primește mesajul (deși, implicit, se face apel și la aceștia), prefigurată de către autorul citat, constituie o viziune instrumentală pe care, de altfel, o împărtășim.

Merită menționată și modalitatea de definire la care apelează Luthans; acesta, referindu-se la comportamentul de comunicare, face un inventar util pentru o definiție a comunicării ca atare: el vorbește despre includerea tuturor aspectelor comunicării: „comunicare verticală, orizontală, laterală; orală, scrisă, ascultare, citire, metode, medii, moduri, canale, rețele, fluxuri informaționale; interpersonală, intrapersonală, interorganizațională, intra-organizațională" (Luthans, 1985, p. 423).

Chiar dacă la o primă vedere definirea comunicării ar putea părea un act simplu, în realitate, tocmai vasta întindere a conceptului și cotidianul practicii comunicaționale ridică probleme, delimitările terminologice revelându-se în fapt drept un proces destul de complex și de laborios. Trecând în revistă numeroase definiții, McQuail, citându-1 pe Dance, a precizat cincisprezece astfel de formulări, în încercarea de a oferi o definire completivă, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect sau unei alte componente:

simboluri, vorbire, limbaj;

înțelegerea – receptarea, nu transmiterea mesajelor;

interacțiune, relație – schimbul activ și coorientarea;

reducerea incertitudinii – ipotetică dorință fundamentală, care duce la căutarea de informație în scopul adaptării;

procesul – întreaga secvență a transmiterii;

transfer, transmitere – mișcare conotativă în spațiu și timp;

legătură, unire – comunicarea în ipostază de conector, de articulator ;

trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtășit sau acceptat de ambele părți;

canal, purtător, rută – o extensie a „transferului", având ca referință principală calea sau „vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie);

memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informație și putem „să comunicăm cu" astfel de depozite informative;

răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenție și a interpretării;

stimuli – accentuarea caracterului mesajului în cauză, a răspunsului sau a reacției;

intenție – accentuează faptul că actele comunicative au un scop;

momentul și situația – acordarea de atenție contextului actului comunicativ;

putere – comunicarea văzută ca mijloc de influență.

În încercarea de a sintetiza mulțimea de variabile identificate și stocate de aceste definiții, în literatura de specialitate întâlnim o mulțime de modele ale comunicării (de altfel, putem spune că majoritatea autorilor care s-au ocupat de problematica actului de comunicare au încercat să ofere un astfel de model); acestea au o valoare instrumentală, în sensul că dezvoltă, așa cum am amintit, mult mai pregnant posibilitățile de dinamică a procesului comunicațional ca atare.

Capitolul II

Considerații teoretice

2.1. Teorii privind comunicarea

Teoria cibernetică. La Massachusetts Institute of Technology, Shannon a audiat cursurile unui alt nume important în științele comunicării: este vorba despre Norbert Wiener, considerat părintele ciberneticii, cercetător care a intenționat să dezvolte o știință generală a comunicării, aplicabilă deopotrivă omului și mașinii. Wiener continuă, prin curentul creat, studiile abordării sistemice (la baza căreia regăsim numele biologului Ludwig von Bertalanffy), care tindea să se focalizeze pe interacțiunile dintre elementele componente ale unui întreg, să vadă sistemul în perspectiva unei mulțimi dinamice, capabile de relaționări variate și în permanentă schimbare. Cibernetica (termen care derivă din greacă și înseamnă «cârmaci, conducere») pune accent pe feedback, care cuprinde procedeele de control ce permit unui sistem să se adapteze la modificările contextului. Exemplul dat de Wiener pentru a descrie dimensiunea operațională a termenului de feedback este edificator: „Când vrem ca o mișcare să urmeze un model dat, diferența dintre acest model și mișcarea efectivă este folosită ca o nouă mărime de intrare, ce silește partea reglată să se miște încât mișcarea efectivă să se apropie cât mai mult de mișcarea trasată" (Wiener, 1966, p. 28). Importanța feedback-ului devine astfel covârșitoare asupra reușitei unei acțiuni: „Pentru o acțiune efectivă asupra lumii exterioare, esențial nu este numai că noi posedăm buni efectori, ci ca performanța acestora să fie semnalată înapoi corect" (Wiener, 1966, p. 135). Autorul observă însă că este necesară identificarea unui optimum al feedback-ului; aceasta pentru că un feedback excesiv poate să se constituie într-o piedică la fel de serioasă pentru activitatea organizată ca și un feedback insuficient. Pentru Wiener, tehnicile comenzii, respectiv comunicațiilor sunt inseparabile una de alta; cele două se concentrează în jurul conceptului de mesaj văzut drept „o succesiune discretă sau continuă de evenimente măsurabile, repartizate în timp" (Wiener, 1966, p. 31). Ca și Shannon, Norbert Wiener și-a îndreptat atenția și asupra zgomotului, observând că „se întâmplă adesea ca informația transmisă să fie denaturată de perturbații externe, cărora noi le dăm denumirea de zgomot de fond (background noise). Nu se pune atunci problema ca mesajul inițial să fie reconstruit" (Wiener, 1966, p. 32)

Școala de la Palo Alto. Intenția lui Norbert Wiener de a aduna persoane din diferite domenii în perspectiva unor conferințe comune (organizate de Fundația „Macy") 1-a adus în contact cu doi antropologi: Gregory Bateson și Margaret Mead. Bateson va încerca să îl convingă pe Wiener să-și îndrepte atenția către științele sociale ; ulterior, Bateson însuși se va consacra studiului privind comunicarea. Școala de la Palo Alto (un orășel situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din diferite domenii, care s-au aplecat asupra studiului comunicării. Cum Bateson este considerat catalizatorul acestui grup, nu trebuie să ne mire faptul că abordarea „colegiului invizibil" (cum a mai fost denumită Școala de la Palo Alto) pornește de la modelul circular retroactiv propus de Norbert Wiener, opunându-se prin aceasta modelului liniar al lui Shannon. Receptorul începe să capete un rol echivalent ca importanță cu cel al emițătorului. Yves Winkin subliniază elocvent acest accent: „Complexitatea celei mai mărunte situații de interacțiune este atât de mare, încât ar fi zadarnic să vrem s-o reducem la două sau mai multe variabile care să funcționeze liniar. Cercetarea în comunicare trebuie concepută în termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple și de sisteme circulare" (apud Mattelart, Mattelart, 2001, p. 51). Perspectiva elaborată de câțiva dintre exponenții principali ai Școlii de la Palo Alto (P. Watzlawick, J.H. Beavin, D. Jackson) focalizează demersul de cercetare mai degrabă pe relațiile dintre elemente decât pe acestea din urmă luate separat și specifică faptul că orice comportament uman are valoare comunicativă; în cartea lor Pragmatics of the human communication. A study of interactional patterns, pathologies and paradoxes, autorii evidențiază foarte clar acest punct de vedere : „Dacă admitem că, în cadrul unei interacțiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare, reiese că, vrem, nu vrem, nu putem să nu comunicăm. Activitate sau inactivitate, vorbă sau tăcere, totul are valoare de mesaj" (apud Lohisse, 2002, p. 136). Logica pornește de la studiul simetriei și complementarității în comunicare. în cazul în care comportamentul adoptat este unul „în oglindă", relațiile dintre comunicatori se bazează pe egalitate, pe minimizarea diferenței, conducând spre interacțiuni simetrice. în cealaltă extremă, atunci când interacțiunea aduce cu sine maximizarea diferenței, comportamentul unuia dintre parteneri îl va completa pe al celuilalt, conducând la interacțiunea complementară. Pe de altă parte, se face o diferențiere între conținutul mesajului (tot ceea ce este comunicabil) și relația de comunicare (care se referă la maniera în care trebuie perceput conținutul). Câteodată, dezacordurile se pot situa la acest nivel: al confuziei dintre conținut și relație (exemplul oferit de Lohisse este acela al unui individ care și-a invitat un prieten la masă fără să-și anunțe și soția. Soția era de acord cu invitarea prietenului – deci exista similaritate la nivel de conținut comunicațional – în schimb, s-a arătat nemulțumită de faptul că nu a fost anunțată și întrebată de soțul ei dacă este de acord – diferența apare la nivelul relației de comunicare). Comunicarea este în esența ei pozitivă; când acest lucru nu se întâmplă, când comunicarea îi îndepărtează pe indivizi sau introduce între aceștia un ecran al neînțelegerii, avem de-a face cu o comunicare patologică. Referitor la un alt contraargument adus împotriva percepției teoriei informației după care comunicarea presupune intenționalitate, într-un interviu publicat în 1977, Paul Watzlawick observa: „Acum câțiva ani, asistam la un simpozion despre comunicare, în Munții Stâncoși. Eram cazat într-un hotel format din bungalow-uri, fiecare dintre ele având două camere. Peretele despărțitor era subțire, iar în camera vecină locuia unul dintre prietenii și colegii mei. într-o zi, după masă, fâcându-mi siesta, nu apucasem încă să adorm, când l-am auzit întorcându-se în cameră. Atunci a început să facă ceva care părea să fie un step. Am înțeles că el nu știa că eram în cameră, dar comportamentul său îl influența foarte mult pe al meu, fiindcă știam că el își închipuia că este singur. Ca urmare, a trebuit să rămân culcat, nemișcat până a ieșit, fiindcă dacă m-aș fi mișcat, el s-ar fi simțit foarte stânjenit. Aici era o lipsă completă de intenționalitate, dar în măsura în care eram implicat eu, situația avea un impact enorm asupra comportamentului meu și însemna o constrângere" (apud Mattelart, .Mattelart, 2001, p. 53).

Teoriile structurale. Teoriile structurale presupun un demers interesant de extindere de la premisele unei școli lingvistice (dezvoltată de Ferdinand de Saussure) la alte domenii de studiu umanist (antropologie, istorie, literatură). Pentru Saussure, limba este o adevărată instituție socială, iar vorbirea este o activitate care îi aparține individului. în calitatea ei de instituție socială, limba reprezintă un sistem organizat de semne care exprimă idei, definind aspectul codificat al limbajului. încercând să studieze lingvistica internă, lingvistul elvețian omite problemele referitoare la origine, influență, difuzare etc. (care ar fi intrat în sfera lingvisticii externe) ; intenția sa este de a dezvolta o știință generală a tuturor limbajelor (vorbite sau nu), a tuturor semnelor sociale : „Se poate concepe o știință care studiază viața semnelor în sânul vieții sociale… o vom numi semiologie (de la grecescul semeion, «semn»). Ea ne va învăța în ce constau semnele și ce legi le conduc" (apud Mattelart, Mattelart, 2001, p. 66). Saussure se va concentra în întregime asupra semnului, definit ca raport între semnificant (ansamblu de sunete)/semnificat (concepte).

Structuralismul. Structuralismul concepe comunicarea ca un ansamblu de reguli care preexistă individului și sunt preluate de către acesta ; ca exponent al curentului structuralist, Claude Lévi-Strauss vedea necesitatea obiectivitătii înregistrării unor date ca primând asupra impactului pe care subiectivitatea îl poate avea în experiența socială, în general, și în experiența comunicațională, în particular. Deoarece Claude Lévi-Strauss a fost influențat decisiv de întâlnirea sa, în 1942, cu lingvistul rus Roman Jakobson, la ale cărui cursuri a asistat, să ne oprim câteva momente asupra lui Jakobson.

Roman Jakobson este primul lingvist care utilizează termenul de structură la Congresul filologilor slavi ținut la Praga, în 1929 ; pentru lingvistul rus, limba este un sistem care nu cunoaște altă ordine decât pe a sa proprie. Iată de ce Jakobson ia în calcul câteva reguli de funcționare a limbajului, schema oricărei comunicări prezentând șase elemente constitutive : (1) funcția expresivă este centrată pe emițător și vizează exprimarea directă a atitudinii subiectului cu privire la ceea ce vorbește ; (2) funcția conativă definește receptorul și modul în care limbajul este utilizat pentru a-1 determina pe acesta să adopte un anumit comportament ; (3) funcția poetică evidențiază mesajul ; (4) funcția referențială caracterizează contextul ; (5) funcția fatica delimitează aria de dezvoltare relațională a comunicării, verificând dacă circuitul mai funcționează (expresii cum ar fi „Alo ? ") și (6) funcția metalingvistică se referă la acțiunea de verificare a utilizării aceluiași cod.

Ideea de structură și de obiectivitate a comunicării devine un determinativ pentru alți autori din domenii umaniste. Claude Lévi-Strauss se declara, în domeniul antropologiei, adeptul „lărgirii unei experiențe particulare la dimensiunile unei experiențe generale (…) care să devină, chiar prin aceasta, accesibilă ca experiență oamenilor din altă țară sau altă epocă" (Lévi-Strauss, 1978, p. 27). Această generalizare a experienței, a faptului social -utilă, de altfel, în procesul de comunicare – ar putea părea la o primă vedere reducționistă. Generalizarea devine însă un fenomen posibil și util metodologic dacă facem apel la modul în care Lévi-Strauss vede acțiunea de comunicare prin intermediul instrumentului său : limbajul. Pentru autor, limbajul este un fenomen deja constituit care, în mod firesc, este învățat de către individ în procesul cunoașterii ; acest lucru se petrece deoarece „caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu este decât provizoriu. O dată creat semnul, vocația lui se precizează, pe de o parte în funcție de structura naturală a creierului și, pe de altă parte, în raport cu ansamblul celorlalte semne, adică universul limbii (Lévi-Strauss, 1978, p. 116). Perspectiva este utilă în aria investigației noastre datorită direcțiilor (surprinzătoare) pe care le-ar putea oferi în cadrul unei cercetări mai largi în studiul particularizat al tuturor formelor de comunicare (dezvoltarea unui asemenea „limbaj" la nivelul comunicării nonverbale, spre exemplu)

Claude Lévi-Strauss a folosit aceleași metode pentru a studia, în calitatea sa de antropolog, „popoarele primitive". Astfel „dacă (așa cum credem) activitatea inconștientă a spiritului constă în a impune forme unui conținut și dacă aceste forme sunt fundamental aceleași pentru toate spiritele vechi și moderne, primitive și civilizate (…), este necesar și suficient să se ajungă la structura inconștientă, subiacentă fiecărei instituții sau fiecărui obicei spre a obține un principiu de interpretare valid pentru alte instituții și alte obiceiuri"(Strauss, 1978, p. 32).

Programarea neuro-lingvistică (NLP)

Această abordare, inițiată de către Richard Bandler și John Grinder în anii '70 ai secolului trecut pornește de la ideea că oamenii pot, prin studierea tiparelor gândirii, comportamentului și limbajului, să-și construiască un set de strategii prin care să-și crească nivelul eficienței personale, să-și dezvolte modele de excelență. Combinând și sintetizând multe dintre contribuțiile aduse științei comunicării până la acea dată, cei doi autori au realizat un sistem care are la bază câteva concepte-cheie utile în studiul comunicării în ansamblu:

astfel, autorii au observat un fapt aparent foarte simplu, dar peste care multe cercetări trecuseră cu vederea; atunci când intenționăm să avem o comunicare eficientă cu o persoană este utilă o acțiune de calibrare (de studiere cu o atenție crescută a interlocutorului, de la poziția corpului și mișcările ochilor până la cuvintele pe care acesta le folosește) și de armonizare fizică și verbală cu aceasta. Justificarea acestui demers nu este greu de făcut: într-adevăr, încercați prima dată când interacționați cu cineva să-i copiați cu precizie mișcările (de parcă respectiva persoană s-ar privi în oglindă) și limbajul (utilizând, similar cu acesta, cuvinte cu înțeles vizual dacă el le folosește: „văd că", „în perspectivă", auditiv „se aude" „spuneți că", kinestezic etc.);

NLP acordă puțină atenție la ce spun oamenii că fac, ci încearcă să evidențieze acele aspecte mai puțin clare și de multe ori inconștiente ale excelenței; astfel, dacă sunt întrebați oamenii de succes cum au ajuns în vârful ierarhiei, ei pot oferi o mulțime de răspunsuri, dar arareori acestea sunt eficiente și utile pentru a fi folosite de către alții (deoarece cheia succesului rămâne de multe ori necunoscută la nivel conștient – Knight, 2004);

un accent important este pus de către această abordare pe stabilirea obiectivelor; interesant din punct de vedere comunicațional este evidențierea faptului că este important ca aceste obiective să fie operaționale (măsurabile) și exprimate în termeni pozitivi. Astfel, nu se va spune unei persoane „Nu trebuie să faci lucrul X", ci se va exprima acest aspect în cuvinte pozitive : „Fă lucrul Y" (unde Y îl exclude pe X). De exemplu, un tată nu-i va spune fiicei sale : „Să nu stai după ora 11", ci va formula în genul: „Te aștept acasă la orele 10.30". Obiectivele mai sunt importante pentru a face legătura între starea dorită și starea prezentă, termeni des folosiți în NLP;

un alt aspect este reprezentat de către acuitatea senzorială (în sensul de a avea toate simțurile deschise pentru a putea percepe cât mai mult din ceea ce se întâmplă în jurul nostru). Cel mai bine poate fi dezvoltată acuitatea senzorială în procesul de calibrare, iar câteva aspecte sunt utile (autorii insistă spre exemplu asupra privirii și evidențiază că atunci când alegem să privim în stânga ne aflăm într-un proces de amintire a unei informații memorate, pe când atunci când privim în dreapta această informație nu se află în bagajul nostru informațional și încercăm să o construim (dacă vom spune că ne aducem aminte, în fapt mințim);

un concept pe care îl întâlnim și în studiile de pedagogie (vezi Ausubel și Robinson, 1981) este utilizarea termenului „ancorare". O ancoră, în viziune NLP, este ceva ce va evoca o anumită stare (spre exemplu, dacă o anumită melodie vă dă fiori în momentul în care o ascultați); putem vorbi despre ancore vizuale, auditive, kinestezice ;

flexibilitatea este o altă dimensiune a NLP; în cartea lor, Frogs into Princes Bandler și Grindler (apud De Lassus, 2005) afirmă: „Dacă ceea ce faceți nu dă rezultate, faceți altceva! ", ceea ce este foarte simplu și clar de altfel; în fapt de câte ori emițătorul (în ipostaza sa de profesor, acest lucru reliefându-se cel mai bine) nu își consideră receptorul ca fiind „rezistent" la mesaj aruncă pe seama acestuia responsabilitatea eșecului întregii comunicări (cu toate că, ar fi fost eficient, în situația în care cel ce comunică nu obținea ceea ce își dorea să-și schimbe, pur si simplu, modul în care comunică).

Programarea neuro-lingvistică preia multe aspecte din aria științelor comunicării, din psihologie ori, cum am văzut, din științele educației și le duce mai departe, conjugându-le într-o manieră care să dezvolte cât mai pe larg conceptul de eficiență. în cele de mai sus ne-am oprit doar asupra câtorva date utile în procesul de evidențiere a teoriilor care au adus contribuții la devoltarea diferitelor aspecte din câmpul de cercetare descris de către comunicare.

Abordări ale teoriilor comunicării din perspectiva studiilor comunicării organizational. O perspectivă interesantă de urmărire a teoriilor comunicării este aceea a descrierii modului în care diferitele abordări ale comunicării au fost preluate și dezvoltate în calitate de teorii ale comunicării în studiul organizațiilor. Ne raliem unei atare perspective, cu atât mai mult cu cât această viziune a focalizării pe studiul interacțiunii în dimensiunea sa organizational tinde să capete tot mai mult teren în ultimii ani. într-adevăr, este dificil și neproductiv să studiem comunicarea în perspectiva ei eficientă fără să o raportăm la omul modern, o persoană care petrece cel mai mult timp din întreaga sa viață într-un cadru organizational. Revenind la aria teoriilor comunicării abordate din punct de vedere organizational, vom aduce în atenție un model adaptat după Stanley Deetz (1994) (în Jablin, Putnam [ed.] 2001, p. 11).

Astfel, se pot identifica patru perspective în ceea ce privește abordarea studiilor privind discursivitatea: normativă, interpretativă, critică și dialogică.

Studiile normative tind să accepte organizațiile ca obiecte ce există în mod natural, deschise spre descriere, predicție și control.

Studiile interpretative definesc organizația ca fiind un loc social, un tip special de comunitate care conține caracteristici importante, regăsite și în alte tipuri de comunități. Deetz, citându-1 pe S. Barley, definește factorul central al dimensiunii interpretative: o dublă hermeneutică (o interpretare într-o lume interpretativă) și un proces de comunicare complex (metacomunicarea diferențelor culturale) – concluzia fiind înțelegerea prezentului în construcția sa. Procesele sociale sunt dominate de ipostaza activismului.

Studiile critice văd organizațiile, în general, ca fiind elemente sociale definite de contextul istoric al realizării în condiții de relații de putere și conflict. Un interes special este acordat aici formelor de falsă conștiință, deformărilor sistematice ale comunicării, rutinelor care produc interese parțiale și țin oamenii departe de o înțelegere corectă a acționării în interesul propriu ; un accent explicit este pus pe morală și etică în comunicare.

Studiile dialogice (Deetz ne spune că a preferat termenul de dialogic celui de post-modern), ca și cele critice se focalizează pe asimetria și dominarea în luarea deciziilor în organizații, dar, în opoziție cu studiile critice, studiile dialogice se centrează mai degrabă pe procesele micropolitice privind natura puterii și a rezistenței. Dominația este văzută ca fiind un fluid, o dezvoltare situațională fără o origine fixă. Atât grupul, cât și personalitățile individuale nu pot fi văzute ca fiind fixe și unitare; studiile dialogice intenționează să surprindă astfel punctele ascunse care sunt responsabile de apariția rezistenței și a complexității. Câteva teme sunt urmărite cu precădere de către studiile dialogice: (1) centra-litatea discursului – cu sublinerea limbajului ca sistem care este central în procesele de construcție socială; (2) fragmentarea identităților – demonstrată de problema autonomiei și autodeterminării individului ca origine a înțelesului; (3) critica filosofiei prezentului -focalizată pe indeterminarea obiectelor și natura construită a oamenilor și realității;

Conjugând diverse accente ale teoriilor comunicării, analiza organizațională ajunge la un instrument util de lucru ; astfel, analizele discursului în organizații relevă opt elemente/ caracteristici (pentru a ajunge la aceste categorii simple, autorii – Linda L. Putnam și Gail T. Fairhurst – au revăzut și clasificat literatura de specialitate din puncte de vedere diferite: sociolingvistice, analiza conversațională, lingvistica cognitivă, pragmatica, semiotica, analiza literală și retorică, studiile de critică lingvistică și analiza lingvistică postmodernă):

Codurile: trăsăturile desemnând, printre altele, etichetele, jargonul profesional, terminologia și semnele;

Structura : patternurile, ordinea, sintaxa, succesiunea cuvintelor și frazelor și regulile implicite/explicite de folosire a discursului;

Funcția: scopurile utilizării limbajului și legăturile dintre funcțiile discursului și funcțiile organizației;

Utilizatorul limbajului: reprezentările cunoștințelor, expectațiile, documentele, cadrul și cunoștințele utilizatorului;

Înțelesul: interpretarea, înțelegerea și citirea unui text;

Textul: seturile patternurilor structurate ale discursului înregistrate în organizații;

Contextul: evenimentele organizaționale, istoria și parametrii care dau formă interpretării textelor;

Intertextualitatea: interfața dintre discurs, text și contextele instituționale (în Jablin, Putnam, 2001, p. 80).

2.2. Analiza tranzacțională

Pe la jumătatea secolului XX, psihiatrul american Eric Berne (1910-1970) a „inventat" și răspândit în lume o teorie alternativă la psihologia tradițională. Spre a fi accesibilă oamenilor obișnuiți a folosit un limbaj simplu, fără cuvinte savante. Atenție! Ca și apele liniștite, cuvintele simple poartă înțelesuri adânci, incredibil de subtile.

Analiza tranzacțională (AT) este o teorie a personalității umane și un sistem psihoterapeutic dedicat dezvoltării și schimbării personale (definiția ITAA – International Transactional Analysis Association, fondată în 1965).

În ultimele decenii, a evoluat spectaculos oferind instrumente puternice în psihoterapie, dezvoltare personală, educație, consiliere și training în management, marketing, vânzări, negocieri și comunicare în organizații.

Într-o manieră pragmatică, AT dezvoltă capacitatea intelectuală și emoțională a omului de a se înțelege pe sine, pe ceilalți și de a comunica persuasiv. Practic, AT oferă o cale simplă de a răspunde unor întrebări precum:

Cine sunt eu ?

De ce mă comport așa, și nu altfel ?

Care este originea comportamentelor mele ?

Cum am ajuns aici ?

Ce-aș putea să fac pentru a dobândi psihologia învingătorului ?

Răspunsurile permit conștientizarea unor istorii personale rămase nerezolvate sau spargerea unor programe mentale inconștiente, aflate la originea comportamentelor negative repetitive.

Totodată, AT este o teorie a comunicării cu ceilalți (interper-sonale) și cu noi înșine (intrapersonale). AT ameliorează relațiile cu ceilalți și descifrează „vocile" interioare.

În Europa, din 1976, există Asociația Europeană a Specialiștilor în AT (EAATS), cu numeroase asociații și federații naționale, răspândite pe întregul continent. în România, din 2000, există Asociația Română de Analiză Tranzacțională (ARAT), cu sediul central la Timișoara.

Analiza Tranzacțională propune o perspectivă umanistă asupra conștientizării și asumării libertății personale. „Destinul" nu-i făcut în ceruri și nici plăsmuit de oracole și ursitoare. Este doar ceea ce fiecare face din viața sa. Ține de libertatea și responsabilitatea fiecăruia să-și construiască și reconstruiască neîncetat viața pe care și-o dorește.

În sinteză, postulatele majore pe care se întemeiază filosofia AT sunt formulate astfel:

„Conștient sau nu, ființa umană decide propriul său «destin», iar deciziile cruciale ale vieții sale pot fi schimbate doar de ea însăși".

„Oamenii sunt OK".

„Fiecare persoană are capacitatea de a gândi (cm excepția celor cu grave leziuni cerebrale)".

Stările fundamentale ale eului sunt: starea Copil, starea Părinte și starea Adult. Fiecare se manifestă ca o stare de spirit și o înfățișare distinctă și observabilă a personalității. Ele sunt ipostaze fundamentale ale eului, partea cea mai accesibilă dintre cele trei instanțe psihice freudiene (Id, Ego și Superego – Sine, Eu și Supraeu).

Starea Copil

Programul genetic, nevoile biologice și dorințele psihologice sunt prezente în noi de la prima până la ultima suflare a vieții conștiente. Ele alcătuiesc entitatea numită starea Copil a eului, care se dezvoltă până în jurul vârstei de 5 ani, prin înregistrarea interioară a emoțiilor și comportamentelor de răspuns la evenimente exterioare. De-a lungul întregii vieți, starea Copil rămâne ipostaza în care persoana resimte emoțiile.

În această stare se află înclinațiile spre plăcere, joc, libertate, egoism, creativitate, curiozitate, invidie, agresivitate. Când o persoană se branșează la universul interior infantil, ea se „rupe" de lumea exterioară și repetă comportamente exersate în copilărie, indiferent dacă sunt sau nu adecvate împrejurărilor.

Oricare ar fi vârsta biologică, persoana aflată în starea Copil acționează în maniera proprie copilăriei și percepe lumea înconjurătoare prin ceea ce simte, și nu prin ceea ce gândește. Forul infantil funcționează ca o memorie secretă, care a înregistrat trăirile copilăriei, fără comentarii asupra lor. Când persoana se confruntă cu un stimul intens, această memorie se pune în mișcare, ca un compact disc sau o bandă magnetică.

Starea Copil orientează energia și creativitatea spre satisfacerea nevoilor biologice și psihologice ale persoanei; imaginează, se teme, se înfurie, se joacă, lasă frâu liber curiozității, egoismului, entuziasmului… Guvernată de principiul plăcerii, persoana aflată în starea Copil nu are conștiință morală și nu se supune de bunăvoie interdicțiilor. Nu știe ce-i permis sau interzis, corect sau incorect. Vrea doar să respire, să mănânce, să iubească, să fie iubită…

O persoană aflată în starea Copil retrăiește sentimente simțite deja în experiențe anterioare reale sau imaginare.

Comportamente tipice: râde, plânge, tresaltă, dansează, face mutre, se bosumflă, descompune mecanisme, inventează, se joacă, mâzgălește, bate din picior…

Expresii verbale tipice: „Ah! ", „Oho! ", „Vreau! ", „îmi place", „încerc și eu!", „Dă-mi!", „Asta-i a mea!", „Lasă-mă în pace! ", „Ce frumos ! ", „Mi-e cald", „Nu mai vorbesc cu tine! ", „Toate mi se întâmplă numai mie", „Hai să ne jucăm! ", „N-ai dreptul să…".

Starea Adult

Este ipostaza intelectului lucid și rece, în care gândirea analitică este branșată la realitatea concretă, aici și acum. Persoana activează conceptul de viață „așa cum experimentează ea însăși". Adultul se dezvoltă de-a lungul întregii vieți, începând de pe la 3 ani, interpretând datele obținute din explorarea realității, prin încercare și eroare. Starea Adult activează capacitatea persoanei de a observa atent, a culege și analiza date din mediul exterior, a interpreta lucid, a testa, a trage concluzii și a lua decizii, fără prejudecăți și fără implicare emoțională. E un computer interior, branșat la lumea exterioară, neutru față de sentimentele din Copil și prejudecățile din Părinte.

Starea Adult este sediul gândirii cauzale, inductive și deductive, în termeni de resurse și obiective. Expresia sa verbală este clară, logică, precisă, concisă. Folosește interogații și reformulări: „încă n-am înțeles exact ce vreți să spuneți", „Pe scurt, ideea ar fi aceea că…", „Care-i problema?", „Ce urmăriți?", „Puteți fi mai precis, mai concret ? ".

Vocea este clară și calmă, iar cuvintele rostite frecvent sunt de genul: cine, ce, unde, când, de ce, cât, alternativă, posibilitate, soluție, fapte, obiective, mijloace, ipoteze, exact, inexact, da sau nu. înainte de a lua decizii, adună date, calculează și problematizează : „E probabil să…", „Există următoarele soluții…".

Postura trupului este dreaptă, destinsă. Gesturile sunt deschise, dezinvolte, neutre.

Adultul are capacitatea de a media conflictele între Copil și Părinte. Judecă faptele ferm, rece, detașat și nu se lasă tulburat de emoții: „Nu amestecăm afacerile cu sentimentele", va spune un om de afaceri aflat în starea Adult.

Activarea abuzivă a stării Adult, fără a lua în seamă nevoile din Copil și valorile din Părinte, privează persoana de bogăția umanității. Ea ajunge un fel de mașină: „Viața n-are gust. Mașinile sunt preferabile oamenilor".

Starea Părinte

Practic, cu rarele excepții ale copiilor sălbatici, o persoană socializată asimilează norme, valori și judecăți despre oameni și lucruri încă din copilăria timpurie, înainte de a discerne asupra temeiniciei acestora. Lumea înconjurătoare a fost conștientizată treptat, prin părinți și alte modele sociale asimilate lor.

Ne-am putea imagina că, la naștere, în mintea noastră s-a pus în mișcare o „bandă de magnetofon sau un CD" care a înregistrat vocile ce ne-au învățat cum să trăim viața : mamă, tată, frați, surori, bunici, rude, profesori, educatori, șefi, eroi din povești și din filme… Toate aceste figuri parentale ne-au învățat ce este binele și răul, ce este permis sau interzis, în ce să credem sau să nu credem și așa mai departe. De altfel, ne amintim unele din acele voci: Asta face buba! Fii tare ! Fii politicos ! Nu te smiorcăi! Fă cum îți spun ! Ești un copil bun/rău ! Foarte bine ! Băieții nu plâng ! Fii cuminte! Nu te încrede în… ! Mama te iubește. Să nu ai încredere în femei! Toți bărbații vor același lucru…

Vocile de pe „banda" imaginară din mintea noastră sunt autorități parentale interiorizate la care căutăm toată viața înțelepciune și sprijin. Ele constituie forul parental interior la care ne branșăm în starea Părinte a eului și trăim viața „așa cum am învățat-o de la părinți". Starea Părinte activează preprogramarea mentală parentală. Persoana va simți, gândi și acționa așa cum au făcut mama, tata, profesorul, preotul… O tânără va putea spune: „Nu trebuie să ai încredere în bărbați" sau „Șefii sunt oameni răi", fără să fi cunoscut bărbații sau șefii la care se referă. în ea vorbește vocea mamei sau a bunicii, care au făcut cândva aceste afirmații.

Autoritatea „vocilor" interiorizate induce interdicții, valori și prejudecăți. Mesajele depozitate în forul parental devin „mentalități" care influențează comportamentul persoanei în două direcții:

copierea și reproducerea comportamentelor parentale;

transmiterea normelor parentale către alte persoane, copii, colegi…

În starea Părinte, ascultăm „vocile" care ne-au marcat și ne conformăm modelelor culturale în care am crescut. în unele maladii psihice (delirul de observație), bolnavul aude efectiv „vocile" care-i spun ce să facă. Starea Părinte se dezvoltă până la 5-7 ani (7 ani de acasă), prin integrarea sistemului de valori transmis de figurile parentale. Nu se confundă cu sensul biologic al noțiunii de „părinte", dar se activează spontan în relația cu propriii copii, elevi, discipoli.

Cele mai multe mesaje parentale ne organizează viața. Fără ele, am fi debusolați, lipsiți de repere morale. Altele devin balast, când lumea se schimbă. Cu cât prejudecățile parentale sunt mai adânc imprimate (introiectate), cu atât suntem mai puțin dispuși să verificăm realitatea. Interdicțiile din forul parental pot căpăta caracter universal și atemporal: „Trebuie să fiu tare!", „Trebuie să fiu amabil!", „Trebuie să fiu perfect!", „Trebuie să stau mai la o parte! ", „Trebuie să nu cer! ", „Trebuie să cer! ", „Trebuie să-mi fac datoria și numai după aceea să mă distrez ! ".

Părintele din noi este înclinat să dea sfaturi, să domine, să ordone, să critice, să condamne, dar și gata să protejeze, să ajute, să încurajeze, să alinte, să laude sau să orienteze. Un copil de 6 ani se află în starea Părinte a eului său atunci când ia o postură marțială și spune: „Tată, ești un rău dacă vii târziu acasă și o superi pe mama! ".

Modelul Părinte-Adult- Copil al personalității

Indiferent de vârsta biologică, orice persoană normală funcționează în toate cele trei stări ale eului, Părinte, Adult și Copil. în AT, acestea sunt simbolizate prin trei sfere suprapuse, care reprezintă ipostaze distincte ale personalității și modele constante de simțire, gândire și comportament. Denumirile lor sunt scrise cu majuscule pentru a le distinge de cuvintele omonime, folosite cu sensul lor biologic, obișnuit.

Fiecare stare a eului funcționează independent de celelalte. Trecerea de la una la alta schimbă maniera de a simți, a gândi și a se comporta a unei persoane. O stare sau alta poate să predomine, influențând în sensul său specific maniera de comunicare și rezolvare a problemelor. în funcție de starea eului activă la un moment dat, aceeași persoană va răspunde diferit la exact același stimul.

Există modele de analiză mai avansate și mai eficiente decât cel simplificat, prezentat aici. în esență, AT folosește două modele de analiză : analiza structurală și analiza funcțională. Ambele tipuri de analiză, numite de „ordin secund", fac obiectul unor niveluri mai avansate de studiu și training.

Psihologii au în vedere și o formă de energie psihică, numită cathexis, asociată fiecăreia dintre stările eului (Stewart, Joines, 1991, p. 70). Starea Copil are energie proprie, starea Părinte economisește energie, iar starea Adult consumă. Drept urmare, când suntem obosiți, speriați sau nervoși, activarea stării Adult este dificilă.

Conceptul de stare a eului oferă o explicație pragmatică pentru formidabila capacitate umană de a disimula și adapta comportamentul la circumstanțe. într-o rundă de negocieri, de pildă, negociatorul versat poate activa selectiv stările eului său în funcție de situația tactică și de starea eului partenerului său (Pasco, Prevet, 1994).

Strategograma – Profilul Părinte-Adult-Copil al deciziilor

Să ne imaginăm acel „comutator" din rețeaua neuronală a psihismului nostru care conectează neîncetat fie una, fie alta dintre stările eului, generând natura schimbătoare a deciziilor și înfățișărilor noastre. Clipă de clipă, după cum suntem conectați la o stare sau alta, deciziile noastre își trag originea fie din Copil, fie din Adult, fie din Părinte.

Reprezentarea grafică a profilului strategiei interne de activare a stărilor eului se numește strategogramă. Ea poate fi construită după frecvențele de apariție a deciziilor care-și au originea în fiecare stare. Acest profil al originii deciziilor noastre devine mai pertinent și mai relevant pe măsură ce starea Părinte și starea Copil sunt descompuse în subdiviziuni mai înguste și mai omogene, așa cum vom descoperi peste doar câteva pagini.

Strategograma este un chestionar-instrument al cunoașterii de sine, care favorizează evocarea unor istorii personale uitate și conștientizarea unor probleme rămase nerezolvate. Totodată, oferă explicații asupra naturii schimbătoare a reacțiilor și înfățișărilor noastre cotidiene, proiectând lumină peste umbrele propriei personalități, și aproximează participarea diverselor diviziuni ale stărilor eului la generarea deciziilor noastre. A fost preluată și adaptată după seminariile lui Philip Uzureau care, la rândul său, a obținut-o la seminariile lui Dominique Chalvin.

Asemănarea propriilor comportamente cu mostrele de comportament enunțate în chestionar va fi nuanțată în trei categorii și marcată cu asterisc în ultimele trei coloane ale tabelului. Dacă un enunț oarecare se potrivește în cel puțin 50% dintre cazuri, va fi marcat în coloana „mai curând adevărat", tot așa cum un altul care nu se potrivește în cel mult 50 % dintre cazuri va fi marcat în coloana „mai curând fals". Enunțurile pentru care balanța nu pare să se încline în nici o parte vor fi marcate în coloana centrală, „așa și așa".

2.4. Principii și funcții ale comunicării

În condițiile dezvoltării termenului de comunicare, și funcțiile comunicării pot să se întindă pe un palier extrem de larg; astfel, s-ar putea face apel, în determinarea acestor funcții, la extinderea pe care am operat-o în teoriile comunicării, după care comunicarea se poate conjuga cu integralitatea tuturor proceselor sociale. Pentru a avea însă un instrument de lucru util, vom porni de la cele trei funcții pe care ni le propun T.K. Gamble și M. Gamble (1993):

Prima funcție se referă la înțelegere și cunoaștere. Astfel, comunicarea sprijină atât o mai bună cunoaștere de sine, cât și cunoașterea celorlalți. Mai mult, aceste două tipuri de cunoaștere sunt interdependente : atunci când îi cunoaștem pe ceilalți în procesul de comunicare, ne cunoaștem simultan propria ființă, învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care îi influențăm, la rândul nostru. Putem spune că ne privim în ochii celorlalți ca într-o oglindă; uneori, oglinda nu reflectă așa cum trebuie, deformează, și totuși avem nevoie de ea pentru a ști cum arătăm.

O a doua funcție a comunicării vizează dezvoltarea unor relaționări consistente cu ceilalți. Nu este suficient să ne dezvoltăm propriul eu în relație cu alții și să-i cunoaștem. Avem nevoie de comunicare, avem nevoie de relații prin care să împărtășim celorlalți realitatea noastră, să construim împreună semnificațiile realității care ne înconjoară. Prin aceasta, comunicarea îndeplinește, evident, și o funcție de socializare a persoanei.

Cea de-a treia funcție privește dimensiunea de influență și persuasiune a comunicării. Prin comunicare putem să îi influențăm pe ceilalți să fie parte în activitatea noastră de a atinge anumite scopuri. Această funcție dezvoltă ideea de colaborare și de efort comun, perspective pe care comunicarea le creează în interacțiunea umană.

În ceea ce privește principiile comunicării, ele reprezintă un adițional la funcțiile pe care le-am expus. Principiile comunicării sunt prezente în majoritatea studiilor despre comunicare ; totuși, și aici întâlnim diferențe, câteva principii fiind generale, dar existând și suficiente specificități de la volum la volum, unele dintre acestea din urmă dovedind importanță pentru cercetarea în domeniu. Iată de ce vom caracteriza aceste principii în direcția unui instrument de lucru pentru cititor, un instrument pe care acesta să-1 poată dezvolta și adapta specificului comunicării proprii (vezi și Watzlawick, Beavin, Jackson, 1976; DeVito, 1988 ; Hybels, Weaver, 1989 ; Gamble, Gamble, 1993 ș.a.):

Primul principiu specifică faptul că nu putem să nu comunicăm. Comunicarea este inevitabilă – chiar dacă ne propunem să nu facem acest lucru, o vom face într-un fel (spre exemplu, atunci când vrem să evităm discuția cu o altă persoană, comunicăm totuși acelei persoane, prin comportamentul nostru, faptul că nu dorim să vorbim cu ea).

Comunicarea este un proces. Nimic în comunicare nu rămâne static, componentele sunt interrelaționate, fiecare dintre ele existând în relație cu celelalte. Conform acestor perspective, fiecare dintre noi reacționează ca întreg în procesul de comunicare (nu putem reacționa, spre exemplu, doar la nivel intelectual atunci când ne aflăm în conflict cu cineva, ci ne implicăm și la nivel emoțional). Mai mult, așa cum am văzut mai devreme, comunicarea este un proces ireversibil.

Comunicarea reprezintă un proces circular, continuu; nu pot fi identificate strict puncte de pornire și de oprire a comunicării. Pentru a observa acest lucru mai bine, reluăm aici un microexercițiu propus de T.K. Gamble și M. Gamble (1993): astfel, trebuie să vă gândiți la un argument recent pe care cineva din anturajul dumneavoastră vi 1-a relatat și v-a făcut să-1 credeți. Gândiți-vă la punctul de pornire probabil al acestei discuții și încercați să expuneți – urmând același comportament ca și prima persoană -unui alt prieten, observând dacă există diferențe între modalitatea de influență. Un alt exemplu este și mai relevant: să luăm cazul unui student care este apatic în timpul unui curs și, în același timp, profesorul nu s-a pregătit suficient pentru a face cursul mai atractiv. Care moment ar putea fi începutul comunicării ? Lecția plictisitoare îl face pe student apatic sau apatia studentului îl face să nu se implice și să considere lecția plictisitoare? Această dilemă se rezolvă, evident, apelând la principiul continuității în procesul de comunicare.

Comunicarea implică o dimensiune a conținutului și o dimensiune a relaționărilor. Astfel, același conținut transmis (spre exemplu, „ne vedem la ora cinci") poate fi spus ca o rugăminte de la un băiat spre o fată, ca o simplă informație atunci când mai mulți colegi vor să se întâlnească într-un local, după serviciu, ca o comandă dacă este adresată de un șef unui subordonat etc. Multe probleme de comunicare pot rezulta din dificultatea de a distinge între cele două dimensiuni (conținut și relație).

Comunicarea reprezintă un cumul de factori verbali, nonverbali, de context etc. Acești factori pot să se afle în armonie și să contribuie la o mai bună înțelegere a mesajului ori, dimpotrivă, să se contrazică (spre exemplu, mesajele mixte între comunicarea verbală, care transmite ceva, și comunicarea nonverbală, care transmite exact opusul).

Comunicarea este simetrică și complementară. Conform acestui principiu, simetria se dezvoltă atunci când doi indivizi se aseamănă, acționează la fel, comportamentul lor se reflectă ca într-o oglindă. Acest aspect poate fi un bun start pentru comunicare, dar, în același timp, cercetătorii au observat că putem să identificăm o escaladare a simetriei în sensul unei competitivități între cele două persoane. Paradoxal, dar și complementaritatea este un bun start pentru comunicare ; această a doua perspectivă se produce atunci când partenerul de comunicare are un comportament opus primei persoane. Elementul pozitiv este reprezentat de faptul că aceste caracteristici opuse ale celor două comportamente pot trimite spre o dezvoltare superioară a modului de interacțiune; la polul celălalt se află ceea ce se numește complementaritatea rigidă, care se referă la inabilitatea de a schimba tipul de relaționare în direcția îmbunătățirii comunicării.

Una dintre cele mai importante funcții ale comunicării este – în ceea ce ne privește – realizarea la indivizii izolați, la grupuri și chiar la organizații, văzute ca entități distincte, a ceea ce se numește în literatura de specialitate competența de comunicare. Termenul este unul distinct la etnografii comunicării, care văd necesară depășirea competenței lingvistice (astfel, dacă aceasta desemnează cunoașterea limbii, a sistemului lingvistic, acest lucru nu este suficient pentru a comunica; trebuie să ne folosim și de context, spre exemplu, pentru că nu vorbim în același mod cu toți interlocutorii pe care îi întâlnim). După Parks (1994), „competența de comunicare reprezintă gradul în care indivizii satisfac scopurile pe care și le-au propus în interiorul limitelor situației sociale, fără să-și riște abilitățile ori oportunitățile de a urmări alte scopuri mai importante din punct de vedere individual" (Jablin, Putnam, 2001, p. 820). Pentru Joseph De Vito, competența de comunicare se referă „la propriile cunoștințe asupra mai multor aspecte sociale ale comunicării" (1988, p. 6); autorul face referire la o comparație pe care o considerăm utilă pentru înțelegerea termenului : învățăm competența de comunicare în mod asemănător cu învățarea felului în care se mănâncă cu furculița și cuțitul: observându-i pe ceilalți, prin instrucțiuni oferite explicit, prin încercare și eroare etc.

Alte conceptualizări ale competenței de comunicare se concentrează asupra abilității de a manifesta comportamente de comunicare potrivite în situațiile date. Continuând pe această linie, regăsim una dintre cele mai populare conceptualizări aparținând lui Spitzberg și Cupach (1984), conform căreia competența de comunicare s-ar referi la abilitatea de a demonstra comunicarea potrivită într-un context dat. Pentru a putea utiliza perspectiva celor doi autori, este evident că trebuie să identificăm elementele componente ale „comunicării potrivite". Spre exemplu, Habermas (Jablin; Putnam, 2001) a stabilit că fiecare act de comunicare competent trimite spre: (1) prezentarea unei exprimări care să poată fi înțeleasă; (2) afirmarea unor propoziții de cunoaștere; (3) stabilirea unor relații sociale corecte și (4) relevarea experienței vorbitorului.

În contrast cu aceste conceptualizări, McCroskey et al. (1984) văd competența de comunicare ca fiind distinctă de comportament/performanță: „Competența de comunicare necesită nu doar abilitatea de a performa în mod adecvat comportamente corecte de comunicare, în același timp, ea necesită înțelegerea acelor comportamente și abilități cognitive care fac posibilă alegerea între comportamente" (Jablin, Putnam, 2001, p. 820). O încercare de a reuni aceste perspective o regăsim la Jablin et. al. (1994), unde competența de comunicare este caracterizată ca un set de abilități, resurse primare cu care un comunicator este capabil să utilizeze procesul de comunicare; aceste resurse includ cunoștințe strategice (despre regulile și normele de comunicare potrivite) și capacități (caracteristici și abilități, cum ar fi, în general, abilitățile de codare și de decodare).

În mod general, atunci când examinăm conceptualizarea competenței de comunicare, se poate face distincție între două perspective: comportament și cogniție. Studiile comportamentale caută să identifice specificul comportamentelor de comunicare și abilitățile necesare în acest sens, asociate cu competența, punând accentul pe „comportamentul potrivit". Cercetările cognitive examinează tipuri variate de cunoaștere socială și abilitau cognitive asociate competenței de comunicare, punând accentul pe astfel de „resurse". O a treia perspectivă, identificată de autori ca fiind alternativă, este aceea adusă de modelul ecologic: conform acesteia compentența de comunicare este un rezultat al interacțiunii dinamice dintre mediu și dezvoltarea persoanei/grupului/organizației; dezvoltarea competenței de comunicare (la nivel de analiză individual, de grup sau organizațional) este influențată și influențează la rândul ei mediul în fiecare proces care se produce.

2.5. Model de comunicare

Fereastra johari-model de comunicare, interacțiune și feedback

Fereastra Johari este numele sub care este cunoscut modelul de conștientizare/nonconștientizare a feedback-ului elaborat în 1955 de către Joseph Luft și Hary Ingham. O combinație a prenumelor celor doi psihologi este cea care a generat denumirea modelului. Fereastra Johari a fost pentru prima dată prezentată în cadrul unei ședințe de informare în cadrul Laboratorului Vestic de Formare în Dezvoltarea Grupurilor (Western Training Laboratory in Group Development).

Fereastra Johari ilustrează modul în care are loc interacțiunea dintre o persoană și o altă persoană sau un grup. Pe de o parte, feedback-ul servește la comunicarea de informații către alte persoane, referitor la felul în care comportamentele acestora ne influențează. Pe de altă parte, feedback-ul este o reacție a celorlalți, referitoare la felul în care comportamentele noastre îi influențează. Primul caz descrie oferirea de feedback, iar cel de-al doilea caz descrie primirea de feedback. Grupul acționează ca un dispozitiv de control, care contribuie la adaptarea și corectarea comportamentului individual, pe direcția concentrării către obiectivele de învățare.

Cele două coordonate ale ferestrei Johari sunt: a primi/ a oferi feedback, iar pe de altă parte conștientizarea/ nonconștientizarea feedback-ului, în situații de comunicare variate. La intersecția acestor două coordonate apar patru situații posibile (Figura III.l) Acest model poate fi considerat metaforic drept o „fereastră" prin care o persoană primește și oferă feedback, în forme diferite și în cantități diferite.

Fereastra Johari

Zona deschisă reprezintă ceea ce o persoană știe despre ea însăși și despre grupul din care face parte. Comportamentele și motivațiile care sunt vehiculate în această situație sunt cunoscute fiecăruia dintre membrii unui grup. Schimbul de informații este liber și deschis.

Zona ascunsă reprezintă ceea ce o persoană știe despre ea, dar grupul nu știe. Trăirile și motivațiile unei persoane sunt ascunse grupului atunci când o persoană nu găsește sprijin suficient din partea unui grup sau se teme că grupul o va respinge sau ataca. Un alt motiv care generează această situație este cel al existenței unei „agende ascunse", adică a unor intenții de manipulare a celorlalți membri ai grupului.

Zona „oarbă" reprezintă ceea ce o persoană nu știe despre ea, dar grupul știe. Comportamentele vehiculate în această zonă sunt comportamente pe care o persoană le adoptă fără a le conștientiza, în schimb aceste comportamente sunt observate și remarcate de ceilalți. Aici pot fi incluse ticurile verbale, maniere specifice de relaționare, gesturi utilizate în anumite momente.

Zona necunoscută reprezintă ceea ce nici persoana și nici grupul din care face parte nu știu. Comportamentele unei persoane pot să nu fie conștientizate nici de către persoana în cauză și nici de către ceilalți. Aici pot fi incluse reminiscențe ale copilăriei, amintiri neconștientizate, potențialul latent.

Cum funcționează fereastra Johari?

Între cele patru zone există o relație de interdependență. Aceste zone nu sunt statice și nu sunt egale. în funcție de gradul de coeziune și maturitate al unui grup, spațiul zonei deschise crește, iar cel al celorlalte zone descrește.

Câteva dintre principiile care acționează în interiorul ferestrei Johari sunt (www.ugsburg.edu/education/edc210/ johari.html):

Apariția unei schimbări în oricare dintre cele patru zone le afectează și pe celelalte;

Exemplu: După ce elevii și profesorul ajung să se cunoască mai bine crește zona deschisă, iar situațiile de grupul știe mai mult despre un elev decât elevul însuși (zona „oarbă) se răresc.

Amenințările tind să inhibe conștientizarea comportamentelor și motivațiilor, în timp ce încrederea reciprocă tinde să stimuleze starea de conștientizare;

Exemplu: Când elevii se simt amenințați de comportamentul puternic autoritar al profesorului, vor ajunge să-l învinovățească pe acesta de insuccesele lor școlare, fără să mai dorească să reflecteze la modul în care sunt responsabili ei înșiși de respectivul insucces.

Conștientizarea forțată este ineficientă;

Exemplu: Când am fost pusă în situația de a admite în mod obligatoriu că un anumit comportament pe care îl practicam este nepotrivit cu situația în care eram, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat într-un grup de prieteni, reacția mea a fost cea de evitare a respectivului grup de prieteni.

Sensibilitatea înseamnă a respecta dorința celorlalți de a păstra acoperite comportamentele din zonele închisă, „oarbă" și necunoscută;

Exemplu: Există persoane cărora le place stilul deschis de comunicare și care solicită ele însele feedback în legătură cu ceea ce nu conștientizează, dar există și persoane care se tem de acest feedback. Indiferent de persoană, modul cel mai adecvat de a oferi feedback este individual, iar când se oferă în grup, modul cel mai adecvat este cu păstrarea anonimatului persoanei la care se face referire.

Învățarea interpersonală înseamnă o modificare ce duce la creșterea zonei deschise, în condițiile în care celelalte zone descresc;

Exemplu: După ce elevii învață mai multe unii despre ceilalți, activitatea într-un grup care are de rezolvat o sarcină de învățare decurge mai eficient din punct de vedere al comunicării, prima zonă care descrește fiind cea ascunsă, urmată de cea „oarbă" și abia după timp mai îndelungat și comunicare constantă descrește și zona necunoscută.

Cu cât zona deschisă este mai mică, cu atât comunicarea este mai săracă;

Exemplu: în situația în care stilul de predare al profesorului este unul preponderent autoritar, timpul petrecut împreună cu elevii nu va mări prea mult zona deschisă, aceștia nefiind încurajați să se exprime, să formuleze întrebări, să dialogheze.

Zona necunoscută suscită curiozitate, dar este, în același timp, controlată de cutume, reprezentări sociale, temeri;

Exemplu: O persoană care refuză implicarea într-o activitate poate avea motive ce țin de credințe personale. La un curs, o elevă refuzat participarea la o activitate de sărbătorire a Crăciunului. Colegii erau curioși asupra motivelor ei, dar m am întrebat nimic în timpul cursului. După curs am aflat că aparținea unei religii ne nu sărbătorește Crăciunul.

Acumularea de cunoștințe despre procesele de grup contribuie la creșterea mei deschise atât pentru grup în ansamblu, cât și pentru fiecare individ în parte;

Exemplu: Negocierea unor reguli de funcționare a grupului și adoptarea lor în mod explicit de către toate persoanele (inclusiv profesorul) va ajuta elevii să se simtă în siguranță și să se expună mai mult. Pe măsură ce se expun verifică și ce pot face în interacțiune cu ceilalți și ce pot face ei înșiși pentru a rezolva o sarcină de învățare.

Sistemul de valori al unui grup se poate observa în modul în care un grup alege să trateze aspectele care țin de zona necunoscută.

Exemplu: în situația referitoare la refuzul elevi de participa la activitatea de Crăciun (situație descrisă anterior), valorile implicite ale grupului sunt cele k toleranță față de diferit și de respect față de celălalt și au ieșit la iveală prin receptarea deciziei studentei de a nu participa și prin neinsistența profesorului sau a Blegilor față de studentă ca aceasta să declare în sala de curs motivul.

În cadrul unui grup sau unei relații aflate într-un stadiu de început zona deschisă este redusă. Aceasta se extinde odată cu trecerea timpului și acumularea de experiențe în comun, experiențe care contribuie la creșterea {radului de libertate prezent în propriul comportament și a gradului de realism în percepția celorlalți. Pe măsură ce zona deschisă se extinde, zona ascunsă se micșorează, încrederea și respectul reciproc ne previn de la a nega lucruri pe care le știm. Zona „oarbă" se reduce în timp îndelungat, datorită mecanismelor psihologice de apărare pe care ni le construim pentru a putea să facem față realității. Cel mai greu se modifică zona necunoscută, chiar în condițiile în care grupul participă în întregime la activități de formare și dezvoltare a propriei identități. Anumite aspecte ale acestei zone rămân necunoscute chiar și într-un grup matur. Ilustrăm grafic situația celor patru zone într-un grup aflat la început și într-un grup ideal.

Starea inițială a unui grup/a unei relații

Starea ideală a unui grup/ a unei relații

Pentru a ajunge de la situația inițială la situație ideală, se conturează două direcții (Hansen, 1973):

reducerea zonei „oarbe" prin solicitarea de feedback și dezvoltarea unei atitudini de primire a feedback-ului care să-i încurajeze pe ceilalți să ofere feedback;

reducerea zonei ascunse prin oferirea constantă de feedback asupra percepțiilor, trăirilor, opiniilor personale.

În procesul concret de primire și oferire de feedback indivizii se comportă diferit, astfel că situațiile întâlnite în practică pot apărea ca fiind dezechilibrate în anumite momente. Forma și mărimea zonei deschise depind în egală măsură de cantitatea de feedback care este generată într-un grup sau într-o relație, precum și de raportul dintre cantitatea de feedback oferită și cea primită. Luând în considerare raportul dintre cantitatea de feedback primită și cea oferită pot apărea patru situații:

se cere și se oferă feedback în egală măsură

se cere mai mult feedback decât se oferă

se cere mai puțin feedback decât se oferă

nici nu se cere, nici nu se oferă feedback.

Phillip C. Hanson (1973) numește aceste situații: „fereastra ideală" (1), „interviul" (2), „elefantul în magazinul de porțelanuri" (3) și „țestoasa" (4).

(1) „Fereastra ideală" sugerează un nivel de încredere ridicat între membrii grupului, nu este necesară o mare investiție de efort în interpretarea comportamentelor celorlalți, întrucât există deschidere. Dacă nu este nevoie de acest efort de interpretare, de încercarea de a ghici ce semnificație are comportamentul altcuiva, atunci scade și posibilitatea de a interpreta greșit și de a atribui semnificații departe de realitate comportamentelor celorlalți.

Pentru a ajunge la o astfel de situație, o relație sau un grup trebuie să fie importante pentru membrii grupului.

„Interviul" este o situație care apare atunci când o persoană cere multe informații, fără a oferi în schimb informații în egală măsură. Persoanele care se comportă în acest mod, participă la viața grupului doar prin formularea de întrebări și nu prin afirmarea directă a unor idei, convingeri, ceea ce înseamnă că nu se angajează. în cadrul acestor persoane este greu de știut în ce idei cred cu adevărat, motiv pentru care ar putea fi evitate.

„Elefantul în magazinul de porțelanuri" este situația inversă interviului, în care persoanele oferă constant feedback, dar nu îl solicită de la ceilalți în aceeași măsură. Aceste persoane comunică permanent celorlalți ce cred despre aceștia, ce sentimente și trăiri au în relație cu ceilalți. Deși aceste persoane se expun, ele nu beneficiază de funcția corectivă a feedback-ului primit de la ceilalți, pentru că fie nu solicită acest feedback, fie nu sunt suficient de buni ascultători.

„Țestoasa" reprezintă un tip de comportament practicat de persoanele care nu se cunosc foarte bine pe ele însele, cele care stau de obicei tăcute într-un grup, care doar observă, fără să ceară și fără să ofere feedback. Aceste persoane rămân greu de descifrat pentru ceilalți, pentru că aleg să se insularizeze. Persoanele care se manifestă activ într-un grup se pot găsi uneori in situații neplăcute, dar au ocazia de a învăța și progresa, pe când persoanele care nu se expun se protejează de reacția explicită a grupului, dar nu au ocazia de afla ceva despre sine sau ideile lor. Dacă nu se exprimă, ceilalți nu au la ce să reacționeze. Menținerea unui astfel de comportament, mai ales într-un grup, necesită un mare volum de energie, care ar putea fi investită pentru progres și învățare.

2.19999999. Modalități de ameliorare ale comunicării

Unele din următoarele acțiuni ar putea fi de mai mare ajutor în comunicare:

Reflecția – exprimă înțelegerea conținutului informațional, cât și a stării emoționale transmise de vorbitor, creând sentimentul acestuia că este ascultat și că ceea ce exprimă sau trăiește este important. Poți pur și simplu să repeți ceea ce a spus, să comentezi modul în care a spus-o sau să faci legătura între două lucruri separate pe care le-a menționat.

Repetarea și rezumarea – simpla repetarea ultimei propoziții arată că ai ascultat și te ajută și pe tine să te concentrezi. Câteodată, rezumând cât mai corect ceea ce ți-a spus este o tehnică ce îl ajută să gândească mai clar.

Clarificarea – explicarea unor lucruri care merită a fi explorate pentru a ajuta persoana care vorbește să meargă în direcția care i se pare potrivită pentru sine.

Ascultarea în perechi: Ce este ascultarea eficientă?

(Katherine Weare, Gay Gray, 1995)

Obiective

Ajutarea participanților să evalueze aptitudinile ascultării eficiente;

Resurse

Foi xerox cu instrucțiunile pentru exercițiile de dezvoltare a aptitudinilor de a asculta;

Timp: 25 minute

Metode

Se lucrează în perechi; fiecare personă din pereche va fi etichetată cu A, respectiv B; se explică faptul că vor vorbi despre "ceva ce fac pentru a se distra și, în mod deosebit, ce îi interesează cu adevărat";

Se formează un grup cu toate persoanele A; acestora li se oferă foaia cu „Instrucțiunile pentru exercițiul aptitudinilor de a asculta – Persoana A"; se face precizarea că ei trebuie să urmeze aceste indicații atunci când își vor asculta partenerii; cu toate acestea, partenerii lor nu trebuie să știe care au fost aceste indicații. Persoanele B sunt rugate să înceapă să vorbească cu persoanele A.

După 3/4 minute, perechile sunt invitate să formeze grupul inițial; persoanele B oferă detalii privind atmosfera creată (cum s-au simțit să fie ascultate -reacțiile ar trebui să fie pozitive);

Se vor reface perechile și se oferă tuturor persoanelor B foaia cu "Instrucțiunile pentru exercițiul aptitudinilor de a asculta – Persoana B"; persoanele A sunt invitate să vorbească cu persoanele B;

După 3/4 minute, perechile sunt invitate să formeze grupul inițial; Persoanele A vor descrie experiența și sentimentele ce derivă din exercițiu (reacțiile ar trebui să fie negative);

Pentru a ne asigura că persoanele A nu au rămas cu sentimentul de a nu fi băgate în seamă, se vor acorda încă 2 minute pentru a vorbi în continuare; de data aceasta persoanele B vor asculta cu atenție;

Brainstorm pe o hârtie de flipchart:

Cum ne sim țim când suntem ascultați?

Cum ne simțim când nu suntem ascultați?

Cum procedăm pentru a arăta unei persoane că o ascultăm cu atenție?

Ce fel de comportament ne creează impresia că cealaltă persoană ne ascultă cu adevărat?

Instrucțiuni pentru exercițiile de dezvoltare a aptitudinilor de a asculta

Persoana A

Te rugăm ascultă cât de atent poți. In timp ce altă persoană vorbește, acordă-i întreaga atenție. E posibil ca aceasta să însemne să o privești, să te înclini spre ea și să nu te agiți sau să te uiți în jur. Demonstrează-i că o asculți scoțând chiar sunete care să arate interesul („uh", „continuă", "serios"), dar încearcă să nu întrerupi persoana o perioadă prea mare de timp.

Instrucțiuni pentru exercițiile de dezvoltare a aptitudinilor de a asculta

Persoana B

Nu vei asculta deloc atent! In timp ce cealaltă persoană vorbește, fă unele sau toate cele ce urmează: uită-te prin cameră, încearcă să tragi cu urechea la discuțiile celor din jur, oftează încet, leagă-ți șireturile, uită-te în geantă, răsfoiește foile din fața ta. După ce persoana a vorbit vreo două minute, întrerupe-o și spune-i că ceea ce îți povestește îți amintește de ceea ce îți place să faci ca să te distrezi și apoi spune-i să continue.

Joc de rol: Aptitudinile de a comunica cu oamenii despre probleme lor

(Katherine Weare, Gay Gray, 1995)

Obiective

oferirea unei oportunități participanților, de a practica aptitudinile necesare în comunicarea cu oamenii despre problemele lor;

Resurse

cartonașe cu diferite roluri;

Timp: 1 oră

Metode

Participanții sunt rugați să formeze grupuri de câte trei, cu cel puțin o persoană de sex feminine în fiecare grup, dacă e posibil. Vor fi etichetați cu A, B sau C. Persoana A ar trebui să fie de sex feminine și va juca rolul unei profesoare, pentru a-și practica aptitudinile de comunicare. Altcineva va juca rolul unei persoane ce va fi ajutată. A treia persoană va fi observatorul care transmite profesorului feedback-ul. Vor fi trei situații, oferind astfel fiecărei persoane șansa de a juca fiecare rol.

Se explică faptul că vor primi cartonașe cu detalii despre fiecare rol. Aceste detalii vor fi cunoscute numai de persoana căreia îi este adresat cartonașul respectiv rolul. Se precizează numai rolul de către fiecare persoană (profesor, persoana ce va fi ajutată, observator);

Se oferă cartonașele cu rolurile destinate situației 1. Timp: 5 minute;

In grupurile de câte trei persoane vor discuta despre următoarele aspecte:

Cum s-a simțit profesorul în legătură cu această conversație? Ce cred ei că a făcut bine? Cum ar fi putut îmbunătățită comunicarea?

Cum s-a simțit persoana ajutată? Ce cred ei că a făcut bine profesorul? Cum ar fi putut fi mai eficient profesorul?

Se oferă cartonașele pentru situațiile 2, respectiv 3;

Se discută cu tot grupul cum a mers jocul pe roluri.

Ce situație sau rol a fost cel mai dificil și de ce?

Ce a ajutat sau a stânjenit comunicarea?

Cât de folositoare au fost regulile feedback-ului? Ce au învățat din această activitate?

Cartonașe cu roluri: Aptitudinile de a comunica cu oamenii despre probleme lor

Situația 1

Persoana A – Profesor

Ești profesor. Unul dintre elevii tăi, în vârstă de 10 ani a devenit foarte retras. Abia dacă vorbește. Observi că în general, în pauze, stă singur. Ești îngrijorat și îl rogi să vină să te vadă. Vrei să afli care e problema.

Persoana B – Cel ce trebuie ajutat

Ai 10 ani. Te simți foarte trist și confuz pentru că tatăl tău a decedat cu două luni în urmă. Mama ta plânge întruna și nimeni nu vorbește cu tine despre aceasta. Fratele tău a fost trimis să locuiască cu unchiul și mătușa. Te simți foarte singur. Nu te poți concentra asupra temelor de la școală și nu vrei să te joci. Profesorul te-a rugat să treci pe la el și te temi că ai putea fi în încurcătură.

Persoana C – Observatorul

Persoana A e profesor. Persoana B e un Copil de 10 ani. Elevul a devenit foarte retras în ultimul timp iar în pauze stă de obicei singur. Profesorul a rugat persoana B să vină să-1 vadă pentru a încerca să afle ce s-a întâmplat. Observă conversația fără a o întrerupe pentru a afla cât de bine reușește profesorul să afle care e problema și cum îi ușurează sarcina copilul. Cât de eficient ascultă profesorul? întrebările profesorului deschid sau închid conversația?

Crezi că elevul pleacă cu senzația că a obținut ceva din această conversație?

2.7. Inteligența emoțională – caracterizare

Termenul “inteligență emoțională”, a apărut prima dată în S.U.A. în 1985, într-o teză de doctorat. Wayne Leon Payne consideră că inteligența emoțională presupune abilitatea de a reacționa creativ cu stările de teamă, durere și dorință.

D. Wechsler, autor al setului de teste standardizate pentru inteligența academică, a considerat că individul se adaptează la mediu prin aspecte cognitive, cât și non-cognitive. Cele non-cognitive conțin factori afectivi, personali și sociali.

Studiile care s-au realizat cu privire la inteligența emoțională au început în anii 1990. Cele trei mari direcții în definirea inteligenței emoționale, au ca reprezentanți pe: John D. Mayer și Peter Salovey, Reuven Bar-On, Daniel Goleman.

Mayer și Salovey (1990,1993) definesc inteligența emoțională în funcție de abilitățile pe care le implică, ca mai apoi în 1997 să o actualizeze, considerând inteligența emoțională ca fiind “capacitatea de a controla propriile sentimente și sentimentele celorlalți, capacitatea de a face diferența între ele, precum și folosirea acestor informații pentru ghidarea propriului mod de gândire și a propriilor acțiuni”.

Rauven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv, a studiat inteligența emoțională pe parcursul a 25 ani, iar în anul 1992 a stabilit componentele ei grupându-le astfel:

Aspectul interpersonal, care conține următoarele elemente: conștientizarea propriilor emoții, optimism, respect (considerație pentru propria persoană), autorealizarea, independență;

Aspectul intepersonal: empatie, relații interpersonal, responsabilitate socială;

Adaptabilitatea care presupune rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate;

Controlul stresului: toleranță la stres, controlul impulsului;

Dispoziția generală la care concură fericirea și optimismul.

Acești factori sunt evaluați prin teste specifice, la care suma punctelor obținute reprezintă coeficientul de emoționalitate (QE). Se consideră că se poate prevedea succesul în situații critice și prin stabilirea coeficientului de emoționalitate.

Stenberg (1988), în urma unui sondaj, a ajuns la concluzia că oamenii dispun de o abilitate aparte care îi ajută să depășească obstacolele vieții. Această abilitate este diferită de inteligența teoretică, fiind o sensibilitate aparte față de practică și relațiile dintre oameni.

Această nouă formă de inteligență emoțională, a fost raportată inițial la inteligența socială. Cea din urmă, a fost definită de Thorndike ca fiind “capacitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor inter-umane”.

H. Gardner (1993), în cadrul teoriei sale privind inteligențele multiple, introduce termeni de inteligență intepersonală și intrapersonală. Cea dintâi se referă la abilitatea de a-i înțelege pe ceilalți, de a cunoaște ce-i motivează pe oameni, cum muncesc ei, cum poți să cooperezi mai bine cu ei”. Inteligența intrapersonală “reprezintă abilitatea de a forma cu acuratețe un model vertical riguros al sinelui și de a folosi acest model pentru a acționa adecvat la viață”.

D. Goleman (1995) este reprezentantul celei de a treia direcții privind abordarea inteligenței emoționale. El a fost preocupat de studiul creierului, creativității și comportamentului

Daniel Goleman a formulat o definiție a inteligenței emoționale inspirându-se din lucrarea lui Mayer și a lui Salovey din 1990. El a adăugat anumite “trăsături de personalitate sau de caracter”, cum ar fi optimismul, capacitatea de a amâna satisfacțiile, perseverența și o temă de cercetare denumită “curgere”.

S. Hein nu este pe deplin de acord cu afirmația lui Daniel Goleman din anul 1998, unde acesta din urmă, nu precizează existența unor diferențe în potențialul genetic pentru inteligența emoțională. În schimb, D. Goleman, afirmă că personalitatea nu se modifică în timpul vieții, ceea ce contravine opiniei sale potrivit căreia în structura QE sunt incluse și aspecte ale personalității, ca optimismul și perseverența.

Nivelele formării inteligenței emoționale după Mayer și Salovey sunt:

Evaluarea perceptivă și exprimarea emoției în propriile sentimente, cât și la alții. Se referă la capacitatea unui individ de a identifica emoțiile, cât și acuratețea exprimării și manifestării emoțiilor; de a distinge între sentimentle precise și imprecise.

Facilitarea emoțională a gîndirii. În primii ani de viață, emoția acționează în sensul unei asigurări a supraviețuirii individului, iar în timp ce individul se maturizează, emoțiile îl influențează și îi modelează gândirea. Dacă un individ poate să-și anticipeze modul în care se poate simți în anumite situații, el își poate îndrepta comportamentul într-o direcție sau alta. Deci, abilitatea de a genera emoții poate facilita gândirea și ajută individul în a lua cele mai bune decizii.

Dacă un individ conștientizează că o dispoziție pozitivă duce la o gândire optimistă și una negativă generează pesimism, el își poate schimba starea afectivă de moment și modul de a acționa.

Înțelegerea și analizarea emoțiilor. Utilizarea cunoștințelor emoționale:

înțelegerea emoțiilor și folosirea cuvintelor despre emoții;

recunoașterea asemănărilor și deosebirilor dintre stările emoționale (ex: între a plăcea și a iubi);

cunoașterea semnificațiilor stărilor emoționale în funcție de situațiile în care se produc;

interpretarea sensului emoțiilor în relații, bucuria care se instalează în urma unor câștiguri;

transformarea emoțiilor în funcție de situație.

Reglarea emoțiilor pentru a promova creșterea emoțională și intelectuală. Se referă la:

capacitatea de a accepta atât sentimentele plăcute, cât și neplăcute;

eliberarea de o emoție în funcție de importanța ei;

monitorizarea emoțiilor în funcție de sine sau de ceilalți, pentru a recunoaște cât sunt subiecții de influențabili, responsabili;

manipularea emoției proprii sau a celorlalți fără a duce la extreme informația pe care o conțin.

Jeanne Segal (1993) a prezentat patru componente ale inteligenței emoționale: conștiința emoțională, acceptarea emoțiilor, conștiința emoțională activă, empatia:

Conștiința emoțională se dezvoltă prin exerciții de conștientizare a senzațiilor corporale și a emoțiilor. Această componentă se referă la trăirea reală a tuturor emoțiilor.

Acceptarea emoțiilor care sunt conștientizate duce la o deschidere față de trăirile afective plăcute cât și neplăcute.

Conștientizarea emoțională activă se referă la trăirea experienței prezente, fără a te agăța de cea trecută. Conștientizarea situațiilor, cauzelor declanșării emoției, a ceea ce simți, dă un echilibru, se poate gândi liber, limpede.

Empatia presupune înțelegerea sentimentelor, cât și a nevoilor celorlalți, fără a se implica în rezolvarea lor și a renunța la experiența ta emoțională.

Empatia ca trăsătură a inteligenței emoționale

Una din dimensiunile semnificative ale inteligenței emoționale o constituie empatia. S. Marcus (1997) o definește ca fiind “un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor și acțiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează lumea”.

În cadrul comunicării interumane, comunicarea nonverbală reprezintă cel puțin 60%. Cuvintele pot exprima relativ puțin din sentimentele oamenilor, fapt pentru care empatia se bazează pe capacitatea de a intui sentimentele oamenilor, atribuind o maximă atenție informațiilor de tip nonverbal.

În cazul unor discordanțe între cele două modalități de comunicare, cele care sunt concepute ca atare sunt semnalele nonverbale.

Empatia se realizează prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referință al altuia și transpunerea emoțională, acțiunea de activare a unei experiențe, de substituire în trăirile lui menționate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit (S. Marcus, 1997).

S. Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia:

fenomen psihic – situația în care se relevă dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv în continuă transformare;

proces psihic – ceea ce arată că are o desfășurare plurifazică ce se întinde de la proiecția eului până la identificarea cu altul;

produs psihic – empatia se concretizează în retrăirea gândurilor, emoțiilor, acțiunilor celorlalți;

însușire psihică – când ne apare ca trăsătură de personalitate, ca aptitudine a individului;

construct multidimensional de personalitate – care include toate aspectele menționate la formele anterioare.

Empatia ca dimensiune a inteligenței emoționale se manifestă în special sub forma unei trăsături de personalitate.

Rolul empatiei în cunoașterea interpersonală este cel puțin la fel de important ca și cel al factorilor intelectuali și se manifestă printr-un stil apreciativ (S. Marcus, 1971). Trăsăturile definitorii ale acestui stil empatic de personalitate constau în capacitatea de transpunere în psihologia modelului extern sau de proiecție. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină experiența afectivă cu flexibilitatea în planul cognitiv, prin utilizarea și aplicarea unor criterii apreciative diverse adaptate situației.

A. Mehrabian a stabilit cinci aspecte ale inteligenței emoționale:

perceperea clară, corectă, ordonată a emoțiilor personale ale altora;

exersarea capacității de a răspunde cu emoția și comportarea adecvată la situațiile variate de viață;

implicarea într-o relație interpersonală, având calitatea de a exprima onest emoțiile, arătând deopotrivă considerație și respect;

alegerea muncii (profesiei, activității) care aduce satisfacție emoțională, evitând amânarea, dubiile și nerealizările;

capacitatea de a lucra echilibrat și de a se recrea, de a se relaxa în viață.

Persoanele înalt empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor persoanelor care le înconjoară sunt bine adaptate social și în general puțin anxioase.

Altruismul se referă la acțiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat semenilor noștri.

Empatia influențează altruismul prin următoarele trei variabile:

abilitatea de a discrimina și clasifica stările afective ale altora;

abilitatea de a evalua ipotetic modul de comportare și perspectiva altei persoane;

impresionabilitatea emoțională (capacitatea de a unifica, de a asocia propriile simțăminte cu ale altuia).

Primele două componente sunt de factură cognitivă, iar cea de-a treia este de natură afectivă.

Empatia determină altruismul în două stadii.

receptivitatea, observarea suferințelor altuia, care se află în oscilație temporală cu propria persoană, cu experiența noastră personală la suferință,

apariția actului altruist, ca urmare a nevoii de a readuce propriile noastre suferințe empatice.

Pușkin arată că “avem simpatie pentru acei nenorociți dintr-un oarecare spirit de egoism, vedem că de fapt suntem singurii nenorociți”. Una din direcțiile antrenării inteligenței emoționale vizează educarea acestei calități de a te bucura de fericirea și de succsele altora. Diderot consideră că “omul cel mai fericit este acela care face fericiți cât mai mulți oameni”.

2.8. Inteligența socială

Inteligența socială este considerată de Kilstrom și Cantor (2000) drept ansamblul achizițiilor cognitive ale individului despre lumea socială. De asemenea, aceasta este definită ca fiind capacitatea de a înțelege alți oameni și de a reacționa în mod adecvat în situații sociale (Vasilova și Baumgartner, 2005). Studiul competenței sociale a fost frecvent asociat cu cel al inteligenței sociale (Greenspan, 1979). Keating (1978) a încercat să evidențieze pe baza unui suport empiric solid faptul că nu pot exista abilități sociale independente de dimensiunea cognitivă a vieții psihice. In acest sens a măsurat anumite aspecte ale inteligenței sociale, luând în considerare: raționamentul moral, raționamentul în situații de interacțiune socială, comportamentul social.

Inteligența emoțională (Goleman, 2004/1995) și inteligența interpersonală (Gardner, 2006) sunt considerate concepte ale căror conotații se suprapun parțial peste cele ale inteligenței sociale – partly overlapping concepts – (Andreou, 2006). H. A. Marlowe (apud Nota i Soresi, 1997) a folosit termenul de inteligență socială pentru a descrie capacitatea de a înțelege gânduri, comportamente, trăiri, care apar în diverse situații contextuale – relații interpersonale. Drept factori definitorii ai inteligenței sociale au fost menționați: percepția socială, abilitatea socială și empatia. Trebuie să facem diferența la nivel conceptual între inteligența socială și empatie. Deșisunt două concepte distincte, s-a evidențiat faptul că între ele există o corelație semnificativă. Conform lui Feshbach și Feshbach (1982), empatia presupune capacitatea de transpunere mentală (cognitivă și afectivă) în subiectivitatea celuilalt. Ea are trei componente: a) perceptivă (folosirea informației relevante, pentru recunoașterea și etichetarea emoțiilor), b) preluarea rolului (asumarea și experimentarea punctului de vedere al celuilalt), c) împărtășirea emoțiilor celuilalt.

O poziție relativ asemănătoare față de cea a lui H. A. Marlowe (1986) este cea prezentată de K. Bjorkqvist și alții (2000) în studiul referitor la relația dintre inteligența socială și agresivitate. Dimensiunile inteligenței sociale sunt: a) perceptivă (percepția socială acurată), b) cognitiv – analitică (analiza propriului comportament social și al altora, recunoașterea motivelor diverselor acțiuni), c) comportamentală (abilități sociale – social skills).

Considerăm necesară o scurtă prezentare a evoluției abordărilor inteligenței sociale. Acest concept a fost conturat la începutul secolului trecut, de către Edward Thorndike (1920). Inteligența socială era definită drept capacitatea de a-i înțelege și controla pe ceilalți, de a reacționa cu înțelepciune în relațiile interpersonale. Se poate observa că sunt avute în vedere atât componenta cognitivă (asociată capacității de identificare a trăsăturilor celorlalți), cât și cea persuasivă (posibilitatea de a-i influența pe ceilalți). Thorndike a sesizat că, pentru a putea fi măsurată inteligența socială, trebuiau avute în vedere situații reale din viața cotidiană, menite să evidențieze dacă individul este sensibil în prezența celorlalți, conștientizând indicatori deosebit de relevanți ai comunicării nonverbale și paraverbale (gesturi, expresii faciale, ton, ritm). La puțin timp după publicarea studiului referitor la inteligență, a fost construit un instrument intens utilizat de specialiștii din acea perioadă (George Washington Test of Social Intelligence). Cercetările ulterioare (Broom, 1930 qpwrfNota și Soresi, 1997) au arătat faptul că exista o corelație destul de mare între GWIST și testele de măsurare a inteligenței abstracte. De aceea Thorndike însuși a menționat că instrumentul respectiv nu poate fi considerat adecvat pentru măsurarea capacității de stabilire de relații interpersonale și influența socială asupra celorlalți. Așa se explică și declinul interesului pentru acest concept.

Acesta a renăscut în anii '60, când Guilford împreună cu O'Sullivan au construit Factor Tests of Social Intelligence. Au fost avute în vedere cele șase produse incluse în modelul triarhic al intelectului (cunoașterea unităților, claselor, relațiilor, sistemelor, transformărilor și implicațiilor comportamentale). Produsele măsurate în testul respectiv se referă așadar la forma în care sunt percepute și structurate informațiile referitoare la manifestările comportamentale în situații sociale. Din perspectiva modelului lui Guilford (1966), inteligența socială include conținuturi comportamentale, operații și produse conectate gândurilor, trăirilor, atitudinilor și tuturor celorlalte variabile care influențează modul în care individul reacționează în diverse contexte.

Modelul tirarhic al inteligenței sociale elaborat de S. Greenspan (1981) include următoarele dimensiuni: sensibilitatea socială, intuiția socială și comunicarea socială. Sensibilitatea socială se bazează pe acuratețea inferențelor, deducțiilor realizate cu ajutorul indiciilor relevante în diverse contexte, interacțiuni. Intuiția socială se referă la înțelegerea proceselor sociale. Dacă sensibilitatea socială se referă la descifrarea stimulilor din diverse situații, intuiția stimulează înțelegerea unor aspecte implicite, care se manifestă indirect. Comunicarea socială este activitatea psihică prin care se transmit mesaje în cadrul interacțiunii cu ceilalți. Este instrumentul prin care sunt rezolvate situațiile conflicruale, apărute ca urmare a diferențelor dintre nevoile și obiectivele celor care interacționează. Greenspan consideră că inteligența socială este o subcomponentă a competenței sociale. Aceasta din urmă are o dimensiune intelectuală (inteligența practică -servește la adaptarea în diverse situații sociale și inteligența socială) și una nonintelectuală (influențată de dimensiuni ale personalității: temperamentul și caracterul).

Analizând inteligența socială din perspectiva cogniției sociale (Cantor și Kihlstrom, 1989), se face diferența între componenta declarativă (informațiile legate de diverse situații sociale) și cea procedurală (regulile care guvernează formarea impresiilor, atribuirilor cauzale, judecăți sociale, inferențe, precum și elemente metacognitive – planificarea, monitorizarea și evaluarea relațiilor interpersonale). O persoană cu inteligență socială ridicată utilizează cunoștințele sociale într-un mod flexibil, adapft*3u-le în funcție de context, de obiectivele propuse, încearcă să creeze o atmosferă plăcută, își cunoaște limitele.

2.1. Caracterizarea creativității

Modelul structural al creativității după Tereza Amabile (1983) include:

Calificarea, gradul de specializare în domeniul respectiv;

Abilități creative (set cognitiv și unul receptiv);

Motivația intrinsecă.

Noutatea, originalitatea și valoarea teoretică sau practică sunt dimensiuni esențiale ale activității creatoare.

Robert Weisberg (1986) consideră că produsele creatoarea își au rădăcinile în experiența trecută a individului și în experiența altora pe care o preiau. Regula este cea a pașilor mici, făcuți în mod treptat.

H. Gardner (1998) abordează creativitatea din perspectivă holistă. Se preocupă de dimensiunea genetică a persoanelor creative.

M. Czikszentmihalyi (1997) afirmă că procesul creativ este interacțiune a trei sisteme: setul instituțiilor sociale, domeniul cultural stabil și individul care aduce schimbări.

Toate teoriile moderne ale creativității sunt de acord asupra rolului motivației intrinseci pentru activitatea creatoare. Aceasta este menită să dizolve efortul devenit postvoluntar și să ofere plăcere și satisfacție în perimetrul activității creative.

Adevărul împletește aspecte ale mai multor teorii fiind sintetizat în definirea creativității ca o realizare de combinații noi, originale de idei vechi (M. Bodeu, 1992).

În prezent există sute de modalități prin care este definită creativitatea. Psihologii susțin în general că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității.

A crea înseamnă: a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul și dă viață unui personaj, a compune repede, a zămisli etc.

Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.

Al. Roșca este de părere că, datorită complexității fenomenului creației, este puțin probabil să se ajungă la o definiție unanim recunoscută, deoarece fiecare autor pune accent pe dimensiuni diferite. Astfel, se arată că după unii autori „creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou și de valoare", iar după alții ea constituie un proces prin care se realizează un produs (Al. Roșca, 1981, p. 16).

După R Popescu-Neveanu „creativitatea presupune o dispoziție generală a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate" (P. Popescu-Neveanu, 1987, p. 52).

Margaret A. Boden (1992) a inventariat definițiile creației consemnate în diferitele dicționare, concluzionând că în general creativitatea constă în „realizarea de combinații noi, originale, de idei vechi". Combinațiile noi trebuie să aibă o anumită valoare.

Creativitatea este un concept destul de vag și oarecum imprecis. Michel și Bernardette Fustier (1988) arată că în mintea omului obișnuit creativitatea este legată de expresii și creații artistice, de invenții tehnologice sau descoperiri științifice, de comunicare inter-umană, de educație, de comportamentele personale și de mișcările sociale. Ea semnifică: adaptare, imaginație, construcție, originalitate, evoluție, libertate interioară, talent literar, distanțare față de lucrurile deja existente.

H. Jaoui, definind creativitatea ca aptitudinea de a realiza ansambluri originale și eficiente plecând de la elemente preexistente, consideră că oricine poate fi creativ (H. Jaoui, 1990, p. 70).

Alți autori văd în creativitate capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora soluții inedite și originale (E. Limbos, 1988).

A fi creativ înseamnă a vedea același lucru ca toată lumea, dar a te gândi la ceva diferit.

Anca Munteanu prezintă peste 35 de definiții ale creativității, elaborate de autori din diferite țări (A. Munteanu, 1994, pp. 309-314).

Ca formațiune psihică deosebit de complexă, creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficiență, valoare, ingeniozitate, noutate, originalitate. Le-am consemnat în ordinea importanței lor pentru creativitate și a măsurii în care ele sunt proprii fenomenului creației. Au existat tendințe de a limita creația în productivitate, utilitate, valoare, calități care sunt necesare, dar nu și suficiente pentru delimitarea creativității. Definitorii pentru creație sunt noutatea și originalitatea.

Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluții, lucrări de specialitate, produse mai mult sau mai puțin materiale.

Utilitatea privește în special rezultatele acțiunii, care trebuie să fie folositoare, să contribuie la bunul mers al activității.

Eficiența are în vedere caracterul economic al performanței, se referă la randamentul acțiunii, la performanțele care se pot obține prin folosirea rezultatelor activității creatoare.

Valoarea produselor activității creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută și respectată în plan social.

Ingeniozitatea presupune eleganță și deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare.

Noutatea se referă la distanța în timp a lucrurilor, ideilor. Există lucruri foarte noi (recent elaborate) care pot să aibă un grad redus de originalitate.

Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor, soluțiilor sau produselor. De obicei, sunt considerate originale rezultatele creativității care apar o singură dată într-o colectivitate, deci sunt unice.

Psihologii au formulat o serie de criterii pentru a delimita activitatea creatoare de cea reproductivă.

I.A. Taylor (1959) consideră că:

performanța creatoare trebuie să prezinte o anumită însemnătate economică, socială, culturală, științifică, tehnică etc., valoare care să fie recunoscută social.

rezultatele trebuie să fie formulate coerent și inteligibil.

S. Gollan (1963) stabilește patru tipuri de criterii în aprecierea creativității:

performanța creatoare sau rezultatele nemijlocite ale activității creatoare care se caracterizează prin eficiență, utilitate, noutate și originalitate ;

procesul creativ, ale cărui trăsături specifice sunt: spontaneitatea, asociativitatea, flexibilitatea, capacitatea combinatorică;

însușirile persoanei creative care privesc în primul rând motivele și atitudinile creative (în număr de peste 60);

potențialul creativ, situație în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea și capacitatea de elaborare prin intermediul unor teste specifice, persoana fiind doar candidată pentru creativitate.

F. Barron (1963) introduce un criteriu dual pentru evaluarea creativității. Astfel, el consideră că performanța sau produsul creator trebuie să aibă un grad ridicat de neobișnuit, să fie rar întâlnit în colectivitatea în care a apărut și în același timp acest produs creator să fie adecvat realității. De multe ori, răspunsurile neobișnuite provin din ignoranță, confuzie, stări alterate de conștiință, ele fiind în totală neconcordanță cu realitatea. De exemplu: „Doi copii se aflau la un muzeu unde erau expuse mumii. Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt ce ar putea reprezenta înscrisul de pe unul dintre bandajele care erau înfășurate – în jurul gâtului uneia dintre mumii – 179 î.Hr. Celălalt copil i-a răspuns că probabil era vorba de numărul mașinii care 1-a accidentat". 179 î.Hr. desemnează anul îmbălsămării mumiei.

Unul dintre psihologii care au încercat să delimiteze originalitatea de rutină este A. Koestler (1964). Pentru el, importante sunt următoarele aspecte:

nivelul de conștiință cu care este condusă activitatea de căutare a ideilor și a soluțiilor. O persoană înalt creativă se sprijină în aceeași măsură atât pe conștiință, cât și pe subconștient și inconștient în căutarea noului;

tipul de experiență pe care îl preferă și care este de încredere pentru o persoană. Persoanele înalt creative apelează de regulă la experiențe și modalități noi, necunoscute, spre deosebire de cele slab creatoare, care se încred numai în modalitățile cunoscute, care de regulă au dus la reușită;

natura obstacolului care trebuie depășit și felul obiectivelor alese. O persoană înalt creatoare alege situațiile problematice, cât mai noi și diferite de experiența ei anterioară și de ceea ce se cunoaște la momentul respectiv.

2.4. Personalitățile accentuate

Karl Leonhard, directorul clinicii de psihiatrie și neurologie a universității Humboldt din Berlin în perioada 1965-1982, înțelege prin „trăsături accentuate ale firii omenești, însușirile personalității care detașează persoana de limitele normalului și o situează în zona de trecere către maladaptare mai ales în condiții defavorabile de viață, fără a fi vorba de personalități abnorme” (Predescu, V., apud. K. Leonhard, 1979, prefață). Se admite continuumul trăsăturilor accentuate după comportament (firile demonstrative, hiperexacte, hipersperseverente, nestăpânite, pure sau combinate, cu diverse trăsături accentuate de temperament și de dispoziție afectivă, firile hipertimice, distimice, labile, exaltate, anxioase, emotive), la care se adaugă firile extravertite și introvertite cu interferențele lor posibile.

„Asemănător unui con cu baza situată în zona normalului, variabilele personalităților umane se îngustează în zona personalităților accentuate capătă limite și mai restrânse în zona psihopatiilor și se apropie de vârf în zonele seismice ale decompensărilor sau structurărilor psihotice sau ale unor structuri psihopatice” (ibidem.)

Paralela personalități accentuate și elemente de psihopatie corespunzătoare lor

A. După comportament

1. Firea demonstrativă – psihopatia isterică

2. Firea hiperexactă – personalitatea psihopatică – paranoiacă, hipocondrică și anancastă

3.Firea hiperperseverentă – psihopatia de tip paranoic expansiv

4. Firea nestăpânită – personalități psihopatice epileptoide, impulsive, mitomane, perverse

B. După temperament

1. Firea hipertimică

2. Firea distimică (depresivă cu temperament subdepresiv)

3. Firea labilă sau ciclotimică (înclinație spre psihoza maniaco- depresivă) sau psihopatii de tip isteric, instabil

4. Firea exaltată, anxioasă, emotivă (trăsături paranoice, anacaste, isterice, depresiv-melancolice)

5. Firile extravertite (nucleu al unei personalități psihopatice: isterice, paranoice)

6. Firile introvertite (astenice, schizoide, depresive)

Există o mare variabilitate a personalităților accentuate, o multitudine de posibilități de combinare a trăsăturilor lor pe personalitate. Accentuarea unor trăsături, presupune un anumit grad de intensitate crescută. Numărul trăsăturilor accentuate este mult mai mic decât a celor care prezintă variații.

Personalitățile accentuate manifestă vocație pentru ceva ieșit din comun atât în sens pozitiv, din punct de vedere social cât și negativ. Uneori mediul exterior neprielnic firii lor îi face pe unii oameni să treacă în zona personalităților accentuate.

„Drept personalități anormale ar trebui să calificăm numai acei oameni care se deosebesc într-o măsură atât de mare de medie, încât chiar în lipsa unor împrejurări exterioare, nefavorabile, au dificultăți în a se adapta cerințelor vieții (K. Leonhard, 1979, p. 13).

Mijloacele esențiale pentru evaluare și diagnoză în cazul personalităților accentuate nu sunt numai testările psihologice ci și observarea și explorarea acestora.

Observarea comportamentului, a mimicii, gesticii și fonicii, sunt recomandate de medicul Karl Leonhard (1979). Descrierile concrete ale unor situații în care se manifestă un comportament deosebit” (ibidem), de asemenea sunt indicii importante în diagnoză. De exemplu, la o persoană unde bănuim că e vorba de personalitate hiperexactă, chestionarea începe cu întrebări legate de profesie apoi întrebări legate de meticulozitatea acesteia și de controlul acțiunilor făcute, de 2-3 ori, de conșticiozitatea și seriozitatea la locul de muncă deși interesant este că pentru aceste persoane o promovare înseamnă noi responsabilități și o împovărare, ei fiind hiperperfecționiști.

În viața particulară, întrebările vor fi legate de exactitate și punctualitate dar și de îngrijorarea lor anxioasă privind ordinea. Hiperexactitatea, când ajunge la nivelul psihopatiei anacaste, apare ca o latură negativă a acestei trăsături. „Dubiul, însoțit de permanente controale, poate atinge un grad la care munca progresează foarte încet, gândirea care se vrea prevăzătoare se transformă într-o sterilă rumegare a acelorași fapte, unele idei pot căpăta caracter obsesiv, elemente ale nevrozei obsesive.

Hiperperseverenții sunt ambițioși, au aspirația de a fi recunoscuți social, năzuința de a se evidenția.

Personalitățile demonstrative nu răspund sincer la întrebări, induc în eroare psihologul, este important să le cerem exemple concrete pentru anumite comportamente. Ele „joacă teatru”, uneori nu se apreciază corect, se laudă și se autocompătimesc încercând să se pună într-o lumină favorabilă. Aceste persoane, uneori derutează având capacitatea de a disimula. Ele au fantezie, inventează minciuni, au talent actoricesc. Trebuie puși să-și povestească întreaga viață, care la ei este presărată de schimbări ale locului de muncă, fuga de eșec, eventual refugiu în boală.

Personalitățile nestăpânite sunt caracterizate prin inconstanță în viață. Le este specifică „o iritabilitate neînfrânată cu izbucniri de furie” (Leonhard, K., 1979, p. 37). Dau impresia de primitivism, de multe ori au un aer indispus, le e neplăcut să răspundă la întrebări. Înregistrează eșecuri și devieri de la viața socială, în cazuri extreme comit acte violente, au impulsuri sexuale excesive.

Personalitățile hipertimice au un temperament vesel, sunt în centrul grupului, au bună dispoziție, bogăție de idei, acasă sunt iritabili. La extreme sunt nepăsători față de viață, se agită fără rost.

Personalitățile distimice au un fel tăcut și posomorât de a fi. Nu cunosc bucuria și relaxarea. În cadrul ultimelor două comportamente, hipertimic și distimic, hotărțtoare este constanța acestor înclinații.

În cadrul persoanelor labile afectiv, în împrejurări nefavorabile, hipertimicii devin profund depresivi, „oscilațiile iau naștere din interior sau sub influența exterioară” (Lenhard, K, 1979, p. 39).

Personalitățile emotive sunt profund impresionate de trăirile lor însăși, dispozițiile lor se schimbă.

Combinația trăsăturilor de caracter accentuate

Combinația poate fi între firea hiperperseverentă și cea demonstrativă. Slăbiciunea istericului e compensată de perseverența paranoidului. Combinația poate aduce rezultate regretabile: „simularea simptomelor de boală prin refulare isterică, dar cu lupta caracteristică paranoicului perseverent pentru recunoașterea acestor simptome ca manifestări ale unei boli autentice” (ibidem).

În funcție de dimensiunea extraversiune-intraversiune, extravertiții orientați spre lumea percepută, exterioară, pot fi influențabili și creduli.

La introversiune accentuată există pericolul izolării de ceilalți oameni, „inaptitudine primară pentru contacte” (ibidem).

Pot apărea combinații atipice între trăsăturile de personalitate accentuată, de exemplu introversiune cu potențial de comunicare cu cei din jur.

2.5. Interacțiunea cu persoane cu tulburări de personalitate

Tulburările de personalitate/caracter pot fi comportamente constante ale individului, ca efect al unei trăsături mai bine conturate a personalității, sau, dimpotrivă, pot fi comportamente situaționale, accidentale. Acestea sunt în limitele normalității, deși au și corespondentul patologic. Mai mult încă, în situații de stres oricare persoană normală, fără tulburări constante de personalitate, poate manifesta anumite comportamente specifice unei tulburări, dar în mod accidental și nesemnificativ.

Efectul major și definitoriu al tulburărilor de personalitate constă în afectarea relațiilor sociale ale individului și a funcționării sale ocupaționale. Din păcate, indivizii respectivi nu au capacitatea de a-și asuma responsabilitatea stării conflictuale, ei nu conștientizează propria vină, ci o atribuie în totalitate celuilalt sau ghinionului, printr-un gen de eroare fundamentală de atribuire.

Trăsăturile de personalitate sunt, prin definiție, virtual permanente, deci aceste tulburări sunt doar parțial remediabile prin tratament, dacă nu deloc. Cel mai eficient tratament este cel care combină psihoterapia de grup, comportamentală și cognitivă. Medicația poate fi de ajutor în atenuarea periodică a anxietății, depresiei, instabilității emoționale sau tendințelor paranoide în unele cazuri. Manifestările comportamentale ale tulburărilor de personalitate adeseori tind să-și reducă intensitatea la jumătatea vîrstei și la bătrînețe.

Cauzele tulburărilor de personalitate nu sunt bine cunoscute, deși se admite că sunt implicate atât elementul ereditar, cât și experiența de viață, mediul.

În „personalitățile dificile” ale lui Lelord și Andre avem speranța că cititorul va recunoaște tipurile de tulburări de personalitate: anxioasă, paranoică, histrionică, obsesională, narcisică, schizoidă, de tip A, depresivă, dependentă, pasiv-agresivă și evitantă. La categoria „alte personalități” se adaugă personalitățile: evitant-dependentă, antisocială (sociopată), borderline, schizotipală, sadică, cu conduită de eșec și multiplă.

Relaționarea cu persoana anxioasă

Anxietatea (numită și generală, pentru a o deosebi de fobie) este o tulburare afectivă de personalitate. Alte tipuri de tulburări legate de anxietate sunt ipohondria, isteria, tulburările obsesiv-compulsive, fobiile și schizofrenia.

Tulburarea afectivă de personalitate conține anxietatea, alături de tulburarea depresivă (un pesimist extrem, sceptic) și cea ciclotimică (treceri bruște, excesive de la o stare la alta). Tulburarea afectivă de personalitate este mai des întîlnită la femei decât la bărbați. Ea se manifestă printr-un comportament extrem de dramatic și intens exprimat, tendința de a atrage atenția asupra sa, setea de noutate și senzații tari, egocentrism, reactivitate superioară și comportament excitabil, precum și tendințe spre dependență și sugestibilitate.

Manifestarea tulburării. Anxietatea generală ca tulburare a personalității se manifestă ca un sentiment de spaimă, presimțiri sumbre, adesea fără o justificare clară, sau ca un răspuns disproporționat la situații aparent inofensive ori ca produs al conflictelor emoționale interne, subisctive, de ale căror cauze persoana poate să nu fie conștientă.

Simptomele anxietății sunt fizice, psihologice și comportamentale: insomnii, explozii de iritabilitate, agitație, palpitații sau teama de moarte sau boală. Adesea apare oboseala, ca efect al efortului excesiv susținut pentru managementul fricii. Pe lîngă teamă, simptomele psihologice includ iritabilitatea, dificultatea de concentrare și neastîmpărul. Anxietatea se mai poate manifesta prin comportamentul de evitare – îndepărtarea de obiectul sau situația respectivă.

Uneori anxietatea se exprimă într-o formă mai acută – atacul de panică – care duce la manifestări fiziologice ca greața, diareea, urinatul frecvent, palpitații, gura uscată, tremurături, amețeală, senzații de sufocare, pupile dilatate, transpirație și respirație rapidă. Atacul de panică poate dura un sfert de oră.

Anxietatea are multe cauze și explicații:

Sigmund Freud vedea anxietatea ca pe o expresie simptomatică a conflictului emoțional intern produs atunci când o persoană își reprimă din conștiință experiențe, sentimente sau impulsuri care sunt prea amenințătoare sau turbulente pentru a fi tolerate.

Anxietatea mai este considerată un efect al amenințărilor ego-ului unui individ sau stimei de sine, ca în cazul performanței sexuale sau profesionale necorespunzătoare.

Psihologii comportamentali văd anxietatea ca pe un răspuns învățat, nefericit la evenimentele amenințătoare din viața reală. Anxietatea produsă devine atașată de circumstanțele asociate acelui eveniment, astfel încât acele circumstanțe ajung să declanșeze anxietatea persoanei independent de orice eveniment amenințător.

Anxietatea generală este mai puțin intensă decât atacurile de panică, dar este de mai mare durată și poate persista luni sau ani ori se poate manifesta în sistem recurent. Tratamentul pentru ambele forme constă în psihoterapie și medicația antianxietate.

Caracteristici ale anxietății:

Griji mult prea intense și frecvente, pentru sine sau pentru cei apropiați.

Tensiune fizică adesea excesivă.

Permanentă atenție la riscuri: vigilența față de tot ce ar putea lua o turnură neplăcută, pentru a controla chiar și situațiile cu un risc redus.

Avantaje: prudență și tendința de a controla situația.

Dezavantaje: tensiune exagerată și suferință.

Relaționarea cu personalitățile anxioase:

Fiți punctuali și prevăzători. Pentru o personalitate anxioasă lumea este ca o mașinărie uriașă în care fiecare piesă te poate „lăsa” oricând, producând astfel o pană. Dacă-i dați impresia că nu dvs. veți pricinui această pană, anxiosul vă va copleși mai puțin cu neliniștea sa, ceea ce va face ca relațiile cu el să fie mai bune. Și, adesea, îngrijindu-vă de detalii, îi veți da această impresie (fiți punctuali și prevăzători).

Desensibilizați-l. Discutați consecințele reale ale faptului pentru care prezintă încordare sau emoții (teamă), probabilitatea producerii lor și soluțiile. Astfel îl puteți ajuta să se detașeze și să-și reducă din anxietate, prin faptul că se va familiariza (obișnui cu gândul acelui posibil eveniment neplăcut) și va relativiza consecințele respective (nu le va mai lua în tragic).

Practicați un umor binevoitor pentru a-l relaxa.

Determinați-l să se trateze. Va învăța să practice relaxarea ori de câte ori își simte tensiunea nervoasă crescându-i. Se va adresa psihoterapeutului, care poate folosi terapiile cognitive, simple și eficiente în cazul personalităților anxioase.

Nerecomandabil:

Nu vă lăsați subjugat. Persoanele anxioase au tendința de a vă implica în necontenita lor politică de prevenire a riscurilor. Și, cum intenția pare a fi bună, te poți lăsa ușor influențat de punctul lor de vedere.

Nu le luați prin surprindere. Personalitățile anxioase au o „reacție de tresărire” exagerată, dînd naștere unor emoții puternice.

Nu le împărtășiți propriile dvs. neliniști.

Nu abordați subiecte de conversație anxiogene. Exemplu: că ați fost martorul unui accident de circulație, că vecinul a murit pe neașteptate de infarct etc.

Relaționarea cu persoana paranoică

Diagnosticul psihopatologic este cel de paranoic, terminația -oid desemnînd tulburările de limită, dar încă pe terenul normalității. Termenul paranoia este rezervat iluziilor (delirurilor) rare, cronice, fixate și înalt sistematizate. Unii psihiatri o consideră însă o varietate a schizofreniei. Toate celelalte sunt numite tulburări paranoide. Persoanele paranoide sunt atât persuasive, cât și neîncrezătoare și suspicioase. Adeseori sunt reci și fără sentimente. Ele pot fi reticente sau agresive și sunt excesiv de sensibile la nuanțele ascunse ale criticii.

Gândirea paranoică/paranoidă este un sindrom în care persoana crede, fără motiv, că ceilalți oameni complotează împotriva sa, o hărțuiesc, persecută sau încearcă să-i facă probleme. Cele mai răspîndite manifestări ale gîndirii paranoice sunt complexul de persecuție, grandoarea paranoidă, cunoscută și ca megalomanie și caracterizată prin falsa credință că persoana este superlativă, și gelozia.

Gândirea paranoică/paranoidă poate fi o trăsătură proeminentă sau esențială în schizofrenie (schizofrenia paranoidă), tulburările de personalitate, demențele senile, tulburările afective și psihozele maniaco-depresive.

Caracteristicile majore ale acestei persoane sunt neîncrederea și rigiditatea:

Îi suspectează pe ceilalți că ar fi rău intenționați în ceea ce o privește.

Se protejează în permanență, fiind foarte atentă la ceea ce se petrece în jur, nu are încredere, este suspicioasă.

Pune la îndoială loialitatea altora, chiar și a celor apropiați – adesea invidioasă.

În sprijinul bănuielilor sale caută dovezi în detalii, fără a ține seama de situație în întregul ei.

Dacă se simte ofensată, este gata de represalii disproporționate.

Preocupată de propriile drepturi, ca și de problemele de prioritate, se simte ofensată cu ușurință.

Persoană rațională, rece, logică și rezistentă oricăror argumente ce vin din partea celorlalți.

Îi este greu să manifeste tendințe ori emoții pozitive, nu prea are simțul umorului.

Neîncrederea, susceptibilitatea, tristețea adîncă – toate acestea sunt trăsături ale personalităților sensibile, o formă mai discretă a paranoiei1. De multă vreme psihiatrii au bănuit că, în cazul acestor personalități sensibile, la originea impresiei pe care o au de a fi amenințate de ceilalți stă sentimentul propriei neputințe. Neîncrezătoare, susceptibile, aceste personalități senzitive au o proastă imagine despre sine. în fața celorlalți se simt vulnerabile.

Avantaje:

Cresc șansele de supraviețuire, pentru că paranoicul nu poate fi luat prin surprindere de dușmani, poate evita capcanele și trădările.

Rigiditatea paranoicului este favorabilă ascendenței ca lider (prea multă flexibilitate vă poate face să vă lăsați dominat de cei autoritari).

Când trebuie să știți să fiți inflexibil în aplicarea legii (polițist, judecător, serviciul contencios).

Când trebuie să știți să vă apărați drepturile într-un conflict.

Când trebuie să faceți față unor adversari posibil vicleni ori primejdioși (sunteți vameș, lucrați în serviciile antitero sau într-un mediu cu echilibru instabil).

Aceasta nu înseamnă că toți cei care lucrează în domeniile respective trebuie să fie paranoici, ci că anumite trăsături ale paranoiei, bine dominate, pot fi utile în cazul în care vă confruntați cu situații din acest gen de activități.

Dezavantaje:

Un exces de neîncredere vă poate împiedica să vă găsiți aliați, să lucrați în colaborare.

Prea multă rigiditate vă poate stingheri în adaptarea la un mediu în continuă prefacere, precum cel al societăților noastre moderne.

Relaționarea cu paranoicii:

Exprimați-vă limpede motivele și intențiile. Paranoicul va avea mereu tendința de a-și imagina că vreți să-i faceți rău. Prin urmare, nu trebuie să-i dați „indicii” care i-ar confirma suspiciunile. Mesajele dvs. nu trebuie să lase nici cel mai mic loc interpretării. Dacă trebuie să-1 criticați, fiți limpede, ferm, clar.

Respectați conveniențele cu scrupulozitate. Orice eroare de etichetă pe care o comiteți riscă să fie considerată drept semn al disprețului sau batjocură: nu-1 lăsați să aștepte, fiți atenți la formulele de curtoazie atunci când îl prezentați cuiva, feriți-vă să-1 întrerupeți când vorbește.

Mențineți un contact regulat cu el, dacă, prin forța împrejurărilor, contactul cu un paranoic este inevitabil (patron, coleg, vecin, rudă).

Faceți referiri la legi și la regulamente. Majoritatea paranoicilor resimt o anume fascinație pentru legi și regulamente, iar scrisorile lor au adesea un aspect juridic, argumentația propriei lor poziții fiind justă și pe puncte. Procedura juridică exercită asupra lor o puternică atracție.

Lăsați-le unele mici victorii, dar gîndiți-vă bine care anume. Paranoicul are nevoie de succese mai mari ori mai însemnate decât ceilalți oameni pentru a-și menține echilibrul.

Căutați-vă aliați în altă parte, pentru a-i face față paranoicului. A te confrunta cu un paranoic la lucru sau în viața personală este adesea o situație frustrantă, istovitoare, uneori chiar primejdioasă.

Nerecomandabil:

Nu lăsați suspiciunile lor neclarificate. Cum personalitățile paranoice sunt obositoare, după o neînțelegere vă puteți simți tentat să renunțați să vă explicați în fața lor, considerînd că, la urma urmei, este vina lor și ele trebuie să clarifice lucrurile.

Nu le atacați imaginea de sine. Aruncându-le cuvinte care rănesc, jignindu-le, vă defulați pe moment, dar le veți spori violența, dorința de a vă învinge, de a vă domina, întărindu-le în suspiciunile lor: da, le-ați urît și disprețuit de la bun început, deci aveau dreptate să nu aibă încredere.

Nu comiteți greșeli. La lucru, o dată ce paranoicul va constata că îi sunteți adversar, nu va pierde nici o ocazie pentru a încerca să vă secătuiască de vlagă. El va jubila la cea mai mică greșeală, neatenție din partea dvs., căci în virtutea acestora vă va acuza sau va porni o procedură juridică împotriva dvs. Arătați vederii sale doar ceea ce este impecabil. Când paranoicul își face simțită prezența, fiți asemenea unei mașinării bine unse.

Nu-l bârfiți, căci paranoicul va ști întotdeauna, într-un fel sau altul, că l-ați bârfit.

Nu discutați politică. înainte de a vorbi politică, asigurați-vă că interlocutorul dvs. poate accepta regulile unei dezbateri contradictorii fără a-și pierde sîngele rece.

Nu deveniți și dvs. paranoici. Băgați de seamă să nu reacționați și dvs. asemenea paranoicilor, indignîndu-vă la culme, continuînd cearta din nimic, trecând la represalii disproporționate.

Cu puțin tact și prudență s-ar putea evita o seamă de conflicte cu persoanele ce prezintă trăsături paranoice, dar care sunt, de altminteri, persoane cât se poate de agreabile.

Relaționarea cu persoana histrionică

Persoanele care au o tulburare histrionică de personalitate manifestă permanent un comportament excesiv de dramatic, hiperactiv și intens exprimat, cu alte cuvinte teatral. Deseori reacționează exagerat la situații minore, plîngînd, cu accese de furie. Sunt văzute de ceilalți ca inutile, superficiale, dependente și manipulative.

Caracteristici:

Nevoia de a plăcea. Avînd stima de sine scăzută, ele caută atenție și afecțiune. Personalitatea histrionică caută întotdeauna să atragă atenția celuilalt prin toate mijloacele de care dispune (ținută, tonul vocii, scene dramatice etc). Nu agreează situațiile în care nu este obiectul atenției generale. Caută stăruitor afecțiunea propriului anturaj.

Dispoziții schimbătoare.

Comunicare prin dramatizare, teatrală.

Caracter emoțional al comunicării. Stilul discursului este mai degrabă emoțional, căci evocă impresii și este lipsit de precizie și detaliu.

Percepții extreme ale celorlalți. Are tendința de a idealiza anumite persoane, vorbind de ele cu admirație, dar și de a le deprecia în mod excesiv pe altele.

Trăsături de personalitate deficitare: capacitatea de autoobservație și de a-și accepta propriile emoții. La o primă vedere, personalitățile histrionice pot părea încîntătoare, dar manifestările lor exagerate, dispoziția schimbătoare, setea de a capta atenția, toate acestea sfîrșesc prin a-1 plictisi pe partener, care renunță la o asemenea companie. Personalitățile histrionice sunt întărite în convingerea că trebuie să vrăjești și să seduci fără încetare, altfel celălalt te va părăsi, și atunci încep o altă relație, procedînd încă mai histrionic și, firește, urmează un nou eșec.

Relaționarea cu personalitățile histrionice:

Așteptați-vă la tot felul de exagerări și dramatizări. Decât să vă enervați atunci când această personalitate pare „să întreacă orice limită”, încercați mai bine să acceptați că histrionismul său este un fel obișnuit de a fi.

Lăsați-le din când în când spațiu de acțiune, stabilind unele limite.

Arătați-le interes de câte ori au un comportament „normal”, întărindu-1 pozitiv.

Așteptați-vă să treceți de la statutul de erou la cel de infam și invers. Personalitățile histrionice au tendința de a idealiza ori de a deprecia persoanele din anturajul lor.

Nerecomandabil:

Nu vă amuzați pe socoteala lor. Deseori, personalitățile histrionice par ușor ridicole, iar anturajul lor simte o desfătare în a le ironiza. Zeflemeaua, care în genere rănește, va răni poate în și mai mare măsură o personalitate histrionică și o va determina să vă recâștige atenția prin toate mijloacele disponibile: lacrimi, tentative de suicid, concesii.

Nu vă lăsați impresionați de tentativele de seducție. Personalitatea histrionică este gata de orice pentru a vă capta atenția. Va avea deci tendința de a sexualiza relația, chiar într-un context profesional. îmbrăcată provocator, cu un surîs de asemenea provocator pe buze și o privire enigmatică, lesne îi va face să creadă pe naivi că „au un bilet în plus”. Dar nu mică le va fi surpriza când vor încerca să se apropie, căci vor vedea că personalitatea histrionică îi respinge cu un aer surprins, indignat chiar. Căci ei nu pricepuseră că toată această paradă de farmece avusese un unic țel: acela de a atrage atenția, de a vrăji, dar fără intenția vreunei relații intime. Deseori, femeile histrionice sunt considerate a fi „incendiare”.

Nu vă lăsați prea tare înduioșați. Emotivitatea de care dau dovadă personalitățile histrionice, de fapt, fragilitatea lor, comportamentul lor oarecum infantil vă pot înduioșa și vă pot trezi un sentiment protector.

Relaționarea cu persoana obsesională

Tulburarea se numește obsesiv-compulsivă. Persoana își restricționează capacitatea de a-și exprima căldura și afecțiunea. Are nevoie de perfecționism, spre care tinde pe seama celorlalți, și de trăirea cu plăcere a vieții. Insistă pentru a obține conformarea celorlalți la cerințele ei imperativ formulate. Este devotată muncii și productivității pînă la sacrificarea vieții private.

Caracteristici:

Perfecționism: este exagerat de atentă la detalii, proceduri, reguli și organizare, adesea în detrimentul rezultatului final.

Obstinație: încăpățînată, stăruie cu înverșunare ca lucrurile să fie făcute după cum consideră ea și respectîndu-se regulile.

Rezervată, îi este greu să-și exteriorizeze emoțiile pozitive: adesea foarte formală, glacială, timidă.

Nehotărâtă: îi este greu să ia decizii din teama de a nu comite vreo greșeală, tergiversează lucrurile și reflectează exagerat de mult. Rigoare morală: este extrem de conștiincioasă și scrupuloasă.

Relaționarea cu personalitățile obsesionale:

Le arătați că le apreciați simțul ordinii și al rigorii. Dacă le arătați că le apreciați perfecționismul, ele vor întâmpină cu mai multă considerație eventualele dvs. critici.

Respectați-le nevoia de a prevedea și de a organiza totul. Obsesionalilor nu le place imprevizibilul și detestă mai mult decât orice să fie puși în situația de a improviza. Evitați, pe cât posibil, să-i luați prin surprindere, să le cereți să facă unele lucruri de „urgență”. Căci îi veți face să sufere, iar ei vă vor enerva prin încetineala și rezerva de care vor da dovadă.

Când merg prea departe, aduceți-le critici precise și motivate. Nu folosește la nimic să te enervezi atunci când un obsesional îți explică că trebuie să faci neapărat în cutare fel sau că trebuie să respecți neapărat cutare procedură, despre care știi bine că ar fi o pierdere de timp. Dovediți-i pe îndelete, bazându-vă pe cifre, că metoda sa prezintă mai multe inconveniente decât avantaje.

Arătați-le că sunteți previzibil și că se pot bizui pe dvs. Faptul de a întârzia, de a nu respecta o făgăduială, chiar neînsemnată, este o cale sigură de a descrește în ochii unui obsesional și încă pentru multă vreme. Pentru el veți fi aidoma celorlalți iresponsabili, care nu pricep că mersul lumii ar fi mai bun dacă am respecta cu toții regulile. Unui obsesional, mai mult decât oricărei alte persoane, nu îi promiteți decât ceea ce puteți face, respectați-vă făgăduielile, iar când intervine ceva imprevizibil, înștiințați-1 cât puteți de repede, mărturisindu-i deslușit că sunteți dezolat. Faceți astfel încât pentru el persoana dvs. să fie asociată cuvintelor „previzibil” și „sigur”. Căci va fi cel mai bun mijloc de a-l face să se destindă un pic și să accepte mai ușor punctul dvs. de vedere.

Faceți-le să descopere bucuriile destinderii. Cele mai multe dintre ele nutresc în adâncul sufletului dorința de a se lăsa în voia lucrurilor, dorință pe care însă nu cutează să și-o recunoască.

Încredințați-le sarcini pe măsura lor, în care „defectele” să fie tot atâtea calități. Unele sarcini pot fi îndeplinite ireproșabil de obsesionali, căci obsesionalii vor reuși acolo unde ceilalți s-ar nărui de oboseală sau de plictiseală. Contabilitate, proceduri financiare, juridice sau tehnice, controlul calității sunt doar câteva dintre activitățile în care obsesionalul se va simți în largul său,făcând uz de simțul ordinii, ca și de capacitatea de a stărui în efort.

Nerecomandabil:

Nu ironizați obsesionalul pe tema maniilor lui. Nu cedați acestei tentații.

Nu vă lăsați antrenat prea departe în sistemul lui. Cu obstinația de care dă dovadă și convingerea pe care o are că ar acționa în numele binelui și al ordinii (termeni 1aproape sinonimi pentru el), obsesionalul simte dorința puternică de a impune respectul regulilor pe care el le consideră juste. Totuși, fără a nutri intenții rele, se poate întîmpla ca în scurt timp să ajungă să tiranizeze o întreagă echipă sau o întreagă familie și, prin demonstrații monotone și repetitive, să-i secătuiască de vlagă pe cei ce i se împotrivesc. Arătîndu-i că îi apreciați simțul ordinii și al rigorii, trebuie totuși să știți când să spuneți „Stop ! “. Pe cât posibil, recurgeți la un cât mai mare număr de argumente!

Nu-1 copleșiți cu prea multă afecțiune, recunoștință sau daruri. Când este vorba să își exprime sentimentele, adesea obsesionalii se simt stingheri. In același timp, vădesc o preocupare pentru simetrie și pentru reciprocitate. Aceasta explică, poate, de ce sunt atât de încurcați când li se arată afecțiune sau admirație: se simt obligați să răspundă în același registru, dar nu sunt în stare să o facă.

Relaționarea cu persoana narcisică

La persoanele care au o tulburare narcisică de personalitate se manifestă un simț nejustificat al propriei importanțe și preocuparea pentru fanteziile despre succes, putere și realizări. Individul cere atenție și adesea este convins că este îndreptățit la un tratament preferențial. Tinde să-i idolatrizeze sau să-i discrediteze pe ceilalți. Nu este capabil de empatie.

Caracteristici:

Are sentimentul că este excepțional, deasupra oamenilor de rînd și că i se cuvine mai mult decât celorlalți.

Stăpînit de ambiții, de ideea succeselor răsunătoare, atât pe plan profesional, cât și în viața personală.

Adesea extrem de preocupat de propria aparență fizică și vestimentară.

Se așteaptă la atenție, privilegii, fără a se simți însă obligat la reciprocitate. Devine furibund când nu i se acordă privilegiile pe care le așteaptă.

Îi exploatează și îi manipulează pe ceilalți pentru a-și atinge scopurile.

Vădește destul de puțină empatie, iar emoțiile celuilalt nu prea îl mișcă.

Narcisicul are o foarte bună părere despre sine și consideră că toată lumea (colaboratorii, asociații, societatea în întregime) trebuie să-i împărtășească propriul punct de vedere. Principala sa convingere ar fi: „Sunt o ființă excepțională, mai meritorie decât alții. Toată lumea trebuie să mă respecte”. Regulile sunt făcute pentru oameni obișnuiți și, prin urmare, nu se aplică și propriei persoane. Acest sentiment de a fi deasupra oamenilor de rând îl face să-și caute compania unor persoane pe care el le consideră importante, singurele care sunt demne de a fi frecventate în mod constant.

Avantaje: destul de insensibili la trebuințele și greutățile interlocutorilor lor, subiecții narcisici știu să lupte, lăsând deoparte orice scrupule pentru a obține ceea ce vor.

Relaționarea cu personalitățile narcisice:

Complimentați-1 pentru reușitele sale. Amintiți-vă: narcisicul consideră că i se cuvine întreaga voastră admirație și, dacă vreți să rămîneți în relații bune cu el, nu ezitați să-1 complimentați. Ne referim, firește, la o încuviințare sinceră, căci o lingușire falsă riscă să devină iute o escaladare căreia nu-i veți mai putea face față.

Explicați-i reacțiile celorlalți. Dacă ați reușit să cîștigați cât de cât încrederea unei astfel de personalități, atunci o veți auzi adesea cum vi se plînge de alții. Și vă va mărturisi că oamenii sunt abuzivi, ingrați, răi, lipsiți de valoare, ceea ce de regulă este semn că nu i s-a acordat considerația și atenția care crede ea că i se cuvin. Ați putea să o ajutați, explicându-i punctul de vedere al celuilalt, așa cum îl percepeți voi. Atenție, nu este vorba să-i spuneți că celălalt are dreptate, ci să-i arătați mai degrabă că fiecare vede lucrurile altfel.

Respectați cu scrupulozitate conveniențele. Rețineți că narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât dvs. și așteaptă deci o atitudine pe măsura însemnătății sale. Nu uitați că aveți de-a face cu o persoană susceptibilă chiar și în prezența acelor detalii care dvs. vi se par insignifiante.

Criticați-1 numai când este absolut necesar și atunci fiți extrem de preciși. Dacă îl criticați, precizați un anume comportament, reperabil în timp, fără a leza însă persoana: „Nu-mi palce să întîrzii fără să anunți”, „Aș vrea să nu mă mai întrerupi când vorbesc”, „înțeleg că ai motivele tale să nu îl agreezi pe X, dar aș prefera să vorbim despre altceva”.

Păstrați discreția asupra propriilor reușite și privilegii. Cunoaștem cu toții invidia, această emoție puțin agreabilă care ne poate cuprinde când vedem că o persoană deține acele avantaje la care rîvnim și noi… și despre care gîndim că ni s-ar cuveni! La narcisic, această emoție este înzecită. Cum el consideră că merită mai multe decât noi, privilegiile noastre îi vor da sentimentul unei dureroase nedreptăți.

Nerecomandabil:

Nu vă opuneți sistematic. Uneori, personalitățile narcisice sunt iritante, ca să nu spunem insuportabile. Veți avea chef să le contraziceți sistematic, să vă arătați ostili, să le răniți sentimentele, adică amorul propriu. Și aceasta vă va consola, dar va face ca relația să fie încă și mai dificilă.

Nu vă lăsați manipulați. Deseori, narcisicii sunt aidoma unor magicieni care-i fascinează ori îi seduc pe ceilalți, cel puțin la început. Poate tocmai această putere de seducție asupra celorlalți le-a creat impresia că li se cuvin atenții speciale.

Nu le faceți vreodată o favoare pe care nu doriți să o repetați. încercați să trasați o hartă a propriilor dvs. teritorii, stabilind care sunt cererile pe care le acceptați și care sunt cele pe care le veți refuza sistematic.

Nu vă așteptați la recunoștință din partea persoanelor narcisice.

Relaționarea cu persoana schizoidă

Persoanele cu tulburare schizoidă de personalitate sunt reci, distante, închise, fără umor și anormal de solitare. Incapabile să stabilească relații sociale, indiferente la laudă, critică, fără sentimente față de ceilalți. Preferă să lucreze solitar în atingerea scopurilor comune, se leagă mai degrabă de lucruri decât de oameni și adesea sunt considerate fără umor sau stupide.

Caracteristici:

Adesea schizoidul pare a fi impasibil, detașat, greu de deslușit.

Pare să fie indiferent la elogiile sau criticile celorlalți.

Preferă mai cu seamă activități solitare.

Are puțini prieteni apropiați, deseori chiar din cercul familial.

Nu leagă prietenii cu ușurință.

Nu caută compania celorlalți.

Relaționarea cu personalitățile schizoide:

Respectați-i nevoia de singurătate. Nu uitați că pe un schizoid compania celorlalți îl obosește mai mult decât pe noi. Singurătatea îl ajută să se concentreze asupra acelor activități în care se simte în largul lui.

Situațiile în care îl puneți să fie pe măsura lui. în funcții neadecvate personalității sale (de exemplu, responsabilități manageriale), schizoidul suferă, dezamăgește, iar rezultatele sunt proaste, atât pentru el, cât și pentru firmă.

Încurajați-l să vorbească, arătându-i că îl ascultați. Propuneți-i o temă de care să fie interesat. Respectați-i momentele de tăcere. Și, dacă veți dovedi îndeajuns de multă răbdare și atenție, veți avea șansa de a auzi lucruri originale, de a descoperi o lume fascinantă, ca un cadou rar pe care îl oferă doar câtorva privilegiați, care au știut să-1 facă să se simtă altfel.

Apreciați felul lui tăcut de a fi. Când aveți nevoie de puțin răgaz, de puțină liniște pentru a vă concentra, schizoidul este cea mai potrivită persoană. Gândiți-vă la el ca la un tovarăș de călătorie, de pescuit, ca la un coechipier într-o croazieră.

Nerecomandabil:

Nu-i cereți să manifeste emoții puternice.

Nu-1 sufocați cu prea multă conversație.

Nu-1 lăsați să se izoleze complet. Lăsîndu-se cu totul pradă înclinației lui naturale spre singurătate, schizoidul ar putea ajunge un pustnic. Așadar, dacă cunoașteți un schizoid, nu-1 obosiți cu un exces de prezență sau de conversație, vizitați-1 doar din când în când, invitați-1, încercați să-1 aduceți la întruniri. Căci astfel îl veți ajuta să-și păstreze capacitățile relaționale, iar acest antrenament îl va face să-și resimtă viața socială ca mai puțin obositoare.

Relaționarea cu persoana avînd comportamente de tip A

Caracteristici:

Luptă împotriva timpului: febril, preocupat să meargă mai repede, să facă cât mai multe într-un timp cât mai scurt, preocupat de exactitate, neîngăduitor față de încetineala altora.

Are simțul competiției: își dorește să „cîștige” pînă și în situații de viață anodine, în conversație, de pildă, ori în sporturile practicate în timpul liber.

Implicare în acțiune: muncește enorm, pune suflet în tot ceea ce face, iar activitățile din timpul liber devin tot atâtea sarcini cu un scop bine determinat. Deviza tipului A ar putea fi: „Trebuie să controlez orice situație” sau „Trebuie să izbîndesc în tot ceea ce întreprind” (Roskies, 1987).

La capătul opus comportamentului de tip A se află comportamentul de tip B5: persoane calme, chibzuiesc și lucrează pe îndelete, rareori se simt presate de timp.

Avantajele tipului A: implicat în acțiune, productiv, ambițios, combativ, apreciat pentru munca sa, mobilizator, energic, promovare rapidă, carieră reușită.

Dezavantajele tipului A: exces de implicare, sacrificiul vieții familiale, excesiv de conflictual, antipatizat din pricina autoritarismului său, pentru ceilalți este descurajam, are probleme de sănătate cauzate de un stres excesiv, riscă să stagneze din exces de implicare, probleme conjugale. Tipul A poate fi dificil pentru ceilalți, pentru colaboratorii lui, pentru familie, dar și pentru sine.

Relaționarea cu un tip A:

Fiți punctuali și arătați-i că se poate bizui pe dvs. Tipului A nu îi place să aștepte, se neliniștește și devine iritabil dacă este pus în această situație. Prin urmare, dacă aveți de-a face cu o astfel de persoană, nu îngreunați situația de la început întârziind! Dacă realizați că nu veți izbuti să ajungeți la timp, telefonați-i pentru a-i anunța acest lucru, precizați ora la care veți ajunge. Astfel, el se va liniști, va regăsi senzația că deține controlul asupra felului în care își folosește timpul: așteptându-vă, își va ocupa bucata respectivă de timp cu o altă activitate.

Nu uitați că tipul A încearcă în permanență să controleze tot ce-1 înconjoară. De aceea, faceți ceea ce ați preconizat că veți face, evitați omisiunile și lipsa de atenție, altminteri relațiile voastre vor fi afectate.

De câte ori încearcă să vă impună punctul lui de vedere, susțineți-1 pe al vostru !

Ajutați-1 să relativizeze. Tipul A are tendința de a dramatiza orice situație ce presupune un obiectiv de atins.

Ajutați-1 să descopere bucuriile adevăratei destinderi.

Nerecomandabil:

Nu negociați cu el la „cald”. Firea tipului A este competitivă. Când voi îl contraziceți, el va încerca de îndată să „cîștige” și discuția se poate lesne încinge.

Nu vă lăsați antrenați în competiții inutile. Mai bine amuzați-vă, remarcând că se crede permanent într-o situație de competiție.

Nu dramatizați conflictele cu el. Tipul A este irascibil adesea, dar, dacă nu este atins de alte tulburări de personalitate, furia sa se poate stinge repede.

Relaționarea cu persoana depresivă

Caracteristici:

Pesimist, depresivul vede doar latura sumbră a situațiilor, posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ minimalizîndu-1 pe cel pozitiv.

Dispoziție tristă: este trist și posac de obicei, chiar și fără motiv.

Ahedonie: nu simte plăcere nici în cazul unor activități ori situații considerate în mod obișnuit ca fiind agreabile (weekend-uri, evenimente fericite).

Autodepreciere: nu se simte „la înălțime”, nutrește sentimente de inaptitudine ori de culpabilitate (chiar și atunci când ceilalți îl apreciază).

Relaționarea cu personalitățile depresive:

Atrageți-i atenția, prin întrebări, asupra laturii pozitive a oricărei situații. Esențial este să nu-1 contraziceți fățiș, ci să-i atrageți atenția asupra „jumătății pline”. îi puteți reaminti și unele situații mai vechi în care a avut aceeași viziune care, în cele din urmă, nu s-a justificat.

Antrenați-1 în activități agreabile. De multe ori, personalitățile depresive au tendința de a respinge acele ocazii ce le-ar putea procura plăcere. în fața unei personalități depresive, două atitudini extreme sunt de evitat: a) fie de a o lăsa în pace, de a nu-i mai propune nimic: „La urma urmei, nu are decât să facă ce vrea”; această atitudine va face ca personalitatea depresivă să fie întărită în negativismul său; b) fie de a încerca să-i impuneți activități sau situații care-i depășesc puterile.

Arătați-vă considerația în mod adecvat. Se întîmplă uneori ca personalitățile depresive să aibă o proastă părere despre ele însele, fapt ce le întreține tristețea. Afecțiunea și considerația noastră, cu condiția însă de a fi sincere, sunt cele mai bune medicamente pentru personalitățile depresive. Elogiul trebuie să fie extrem de precis și centrat pe un comportament, nu pe persoană.

Îndemnați-1 să consulte un specialist. Această tulburare a personalității se înscrie în rîndul celor ce pot beneficia cel mai mult de progresele înregistrate în materie de medicamente și psihoterapii. Și aici, de cele mai multe ori, este nevoie de timp și diplomație pentru a determina o persoană să consulte un specialist. Dacă aceasta refuză să vadă un psihiatru, propuneți-i atunci să consulte un medic generalist, ceea ce-i va displace mai puțin. Un medic generalist o poate convinge fie să încerce un tratament antidepresiv, fie să consulte un psihiatru.

Nerecomandabil:

Nu-i spuneți să se mobilizeze. „Dacă vrei poți!”, „Adună-te! “ sunt sfaturi fără rezultate. Personalitatea depresivă se va simți respinsă, neînțeleasă și desconsiderată.

Nu-i faceți morală: „N-ai deloc voință! “, „Prea te lași în voia lucrurilor”, „Nu-i bine că vezi totul în negru ! “. Nu este vina lui că este depresiv, așa cum nici miopul nu este vinovat că vede totul în ceață.

Nu vă lăsați tîrît în marasmul personalității depresive. Fără voia lor, personalitățile depresive par să ne invite să le împărtășim viziunea asupra lumii și felul de a trăi. Văzîndu-le atât de triste, dvs. înșivă vă întristați și sfîrșiți prin a vă simți vinovat pentru că nu le împărtășiți neliniștea. Dar nu le veți ajuta alăturîndu-vă lor în tristețe. Respectați-vă nevoia de libertate și antren.

Relaționarea cu persoana dependentă

Persoanele dependente îi lasă pe alții, cu pasivitate, să-și asume responsabilitatea pentru aspectele majore ale vieții lor, întrucât nu au încredere în sine, energie și inițiativă.

Caracteristici:

Nevoia de a fi ajutat și susținut de ceilalți:

este reticent când este vorba să ia singur decizii;

de multe ori îi lasă pe ceilalți să ia decizii importante în numele lui;

preferă să-i urmeze pe ceilalți decât să vină cu unele inițiative;

nu-i place să fie singur ori să facă singur unele lucruri.

Teama de a nu strica relațiile cu ceilalți:

pentru a fi placul celorlalți spune mereu da;

este extrem de afectat și anxios atunci când este criticat și dezaprobat;

acceptă munci puțin gratificate, pentru a se face plăcut celorlalți;

ruperea unei relații îl tulbură teribil.

Subiectul dependent va căuta să vadă cu ce anume l-ar putea ajuta și sprijini persoanele din anturajul său. Câteodată, personalitățile dependente apar ca amabile, complezente, nu te contrazic niciodată, sunt gata oricând să-ți facă un serviciu, chiar dacă aceasta le incomodează.

Relaționarea cu personalitățile dependente:

Lăudați-i mai mult inițiativele decât izbânzile, ajutați-1 să banalizeze eșecurile. Incapacitatea multor personalități dependente de a acționa ascunde tocmai teama de eșec și de urmările lui. Când sunteți nevoit să-1 criticați, fiți mereu atenți să accentuați inițiativele lui, chiar dacă rezultatele nu sunt la înălțime.

Dacă vă cere sfatul, înainte de a-i răspunde chestionați-1 în privința punctului său de vedere. Subiectul dependent va încerca să vă facă să luați decizii în locul lui.

Vorbiți-i de îndoielile și slăbiciunile dvs., nu șovăiți să-i cereți dvs. înșivă sfatul și ajutorul. Această atitudine prezintă două avantaje. îl veți ajuta să nu-i mai privească pe ceilalți ca persoane ce îi sunt superioare în totul. Arătîndu-i unui dependent că dvs. înșivă aveți îndoieli în privința propriei persoane ori că sfaturile lui vă interesează, îi veți dovedi că poți fi, în același timp, sigur pe tine și independent, avînd totuși nevoie și de ajutorul celorlalți.

Ajutați-1 să multiplice ocaziile de a cunoaște și alți oameni. Multiplicarea surselor de dependență este un prim pas spre autonomie.

Faceți-1 să înțeleagă că sunt o serie de lucruri pe care le puteți face fără el, dar că aceasta nu înseamnă că îl respingeți. Dacă aveți o seamă de relații amicale ori profesionale, persoana dependentă se va simți respinsă, dată deoparte, pentru faptul că aveți o viață la care nu are acces, că dați, de pildă, o petrecere între prieteni la care nu o invitați, că aveți un proiect profesional la care nu ia parte. Nu încercați să îi ascundeți asemenea inițiative și nu cedați în fața culpei resimțite, integrînd-o ulterior în planurile dvs. Țineți-o sincer la curent, explicându-i de ce nu ați invitat-o și, măcar la începutul „administrării” unui asemenea tratament, faceți-i dovada stimei pe care i-o purtați, invitînd-o la o altă petrecere ori la o ședință de lucru. .

Nerecomandabil:

Nu luați decizii în locul lui, chiar dacă v-o cere: nu îi săriți în ajutor de câte ori este în impas și disperarea de care dă dovadă este reală, nefiind vorba de șiretenie sau de comoditate. Numai că fiecare sprijin sau sfat acordat încurajează tendința ulterioară de a cere din nou ajutor și – ceea ce este mai grav – accentuează sentimentul neputinței și al autodeprecierii la individul dependent.

Nu-i criticați fățiș inițiativele, chiar dacă sunt ratate. O dată ce ați izbutit să îl convingeți să ia chiar el decizii, să vină cu inițiative, va trebui să fiți pregătiți și pentru consecințe, căci subiectul dependent nu va pierde ocazia de a se întoarce mai apoi spre dvs., încercând să vă afle părerea în privința rezultatelor ori să vă atragă atenția asupra dezastrului. Fiecare dintre încercările lui trebuie încurajată, chiar dacă sunteți îndreptățit “să-1 criticați.

Nu-1 abandonați cu desăvârșire pentru a-1 „învăța să se descurce singur”. Din calcul sau din oboseală, vă veți simți uneori tentat să împingeți dependentul spre acțiune, așa cum împingi o persoană în apă. De cele mai multe ori va fi încă mai angoasat în urma unui astfel de „tratament”, iar convingerea despre propria neputință de a se descurca singur îi va fi întărită.

Nu-i îngăduiți să plătească prețul dependenței sale (să vă ofere cadouri și să facă „munci murdare”). Dependentul va încerca să vă cumpere bunăvoința, să vă intre în grații: se arată extrem de serviabil, vă oferă cadouri, acceptând să vă facă cele mai penibile și dezgustătoare servicii. Numai că în felul acesta sunteți antrenați într-un angrenaj subtil, în care culpa pe care o veți resimți vă va face să reacționați potrivit așteptărilor lui, arătându-vă protector și acceptîndu-1 ca însoțitor. Admirația și devotamentul personalităților dependente din anturajul dvs. își au prețul lor.

Nu-1 lăsați să vă „invadeze”. Vulnerabilitatea de-a dreptul mișcătoare uneori a personalităților dependente, solicitudinea lor reală și talentul de a se vîrî încet-încet în viețile altora le preschimbă într-un soi de paraziți ai existenței noastre. Dacă nu trasăm limite clare solicitărilor de ajutor, ca și aversiunii față de singurătate a personalităților dependente, ne putem trezi „invadați” fără să ne dăm bine seama.

Relaționarea cu persoana pasiv-agresivă

Persoanele care au o tulburare de personalitate pasiv-agresivă își exprimă ostilitatea prin mijloace indirecte, utilizând mijloacele pasive ca încăpățânarea, refuzul, tărăgănarea, amânarea, ineficienta intenționată sau uitarea deliberată.

Caracteristici:

Manifestă rezistență la exigențele celorlalți.

Discută excesiv de mult ordinele, critică figurile de autoritate.

Într-un mod ocolit: „tărăgănează” lucrurile, este intenționat ineficient, stă îmbufnat, „uită” anumite lucruri, se plânge că ar fi neînțeles ori desconsiderat sau că este rău tratat.

Relaționarea cu personalitățile pasiv-agresive:

Fiți amabili. Personalitățile pasiv-agresive sunt extrem de susceptibile la tot ceea ce aduce a lipsă de considerație. Dacă le ceri ceva într-un mod abrupt ori cu un aer distant, le poți trezi ostilitatea de îndată;

Cereți-i părerea de câte ori este posibil.

Ajutați-1 să se exprime direct. Comportamentul pasiv-agresiv reprezintă un mod indirect de exprimare a agresivității. Persoana care se comportă în acest fel are sentimentul că se expune mai puțin riscurilor decât dacă și-ar exprima fățiș dezacordul sau o face din timiditate.

Reamintiți regulile jocului: să-i arătați celuilalt că îi acordați atenție, că îl priviți ca pe o ființă ce își are propriile emoții și gânduri, că relația de autoritate dintre voi nu este personală, nu are la bază presupusa dvs. superioritate, ci este o regulă a jocului independentă de el și de dvs.

Nerecomandabil:

Nu vă prefaceți că nu i-ați remarcat opoziția. Dacă partenerul de viață sau colaboratorul dvs. stă bosumflat, puteți fi tentat să nu reacționați în nici un fel, așteptând să le treacă. Dacă vă prefaceți că nu percepeți nici un mesaj, celălalt va fi înclinat să-și intensifice represaliile până când va trezi o reacție. Așadar, dacă ați remarcat ceva ce aduce a rea-voință, îmbufnare, represalii mascate, reacționați imediat printr-o întrebare.

Nu-1 criticați aidoma unui părinte. Comportamentul pasiv-agresiv este o formă de revoltă împotriva autorității;

Nu vă lăsați antrenat în jocul represaliilor reciproce.

Relaționarea cu persoana evitantă

Personalitățile evitante sunt excesiv de sensibile la respingerea socială sau posibila umilire și rușine, au stima de sine scăzută și sunt devastate la cele mai slabe dezaprobări din partea altora; nu cultivă relațiile, dar le duc lipsa pentru că sunt avide de afecțiune și acceptare.

Caracteristici:

Hipersensibilitate: criticile și ironiile îl înspăimîntă, îi e teamă de ridicol.

Evită să intre în relații cu ceilalți câtă vreme nu e sigur de bunăvoința lor necondiționată.

Evită situațiile în care i se pare că ar putea fi jignit sau s-ar simți stingher: noi cunoștințe, un post important, o relație intimă.

Autodepreciere: are o stimă de sine redusă și de cele mai multe ori își subestimează capacitățile și reușitele.

Din teamă de eșec, optează deseori pentru un rol mărunt sau pentru posturi mult sub capacitățile sale.

Potrivit specialiștilor, ar exista două tipuri de personalități evitante: unele caracterizate de o mare anxietate, dar care izbutesc totuși să aibă și relații pozitive cu câteva persoane, altele, anxioase și extrem de susceptibile, nu izbutesc să se încreadă în ceilalți într-atât încât să poată avea și relații pozitive, durabile și trăiesc într-o singurătate dureroasă.

Relaționarea cu personalitățile evitante:

Recomandați-i obiective de dificultate crescândă. Personalitatea evitantă se simte inferioară și se teme să nu fie respinsă sau ridiculizată. Ca în toate celelalte tulburări legate de anxietate, cel mai potrivit mijloc de a o reduce este acela de a-i confrunta pe oameni, treptat, cu situațiile de care se tem și de a-i face să constate singuri că lucrurile nu stau chiar atât de rău, că teama lor este nejustificată.

Arătați-i că vă interesează părerea lui. Personalitățile evitante cred că părerea lor nu valorează prea mult și că, dacă vă contrazic, riscă să fie respinse. Teama de a displace apasă personalitățile evitante, teamă pe care voi o puteți folosi ca stimulent, arătându-le că le veți aprecia cu atât mai mult cu cât vor fi mai puțin evitante.

Arătați-i că acceptați contradicția. Personalitățile evitante sunt înclinate să creadă că faptul de a contrazice pe cineva duce la un conflict în care au numai de pierdut și în care riscă să fie ridiculizate.

Dacă vreți să-1 criticați, începeți printr-un elogiu și apoi aduceți critici unui comportament anume. Ca toată lumea de altfel, personalitățile evitante comit greșeli și chiar comportamentul lor poate enerva. E preferabil să le atenționați, căci a nu critica pe cineva înseamnă a-i refuza o șansă de a se schimba. Cum sunt hipersensibile la critici, e recomandabil să le faceți să înțeleagă că nu criticați persoana lor, faptul de a le face critică nu înseamnă că nu le-ați aprecia, că nu le înțelegeți punctul de vedere.

Asigurați-1 de sprijinul vostru constant, arătați-i că, în ciuda faptului că rezultatele nu sunt tocmai strălucite, voi îi apreciați totuși bunăvoința.

îndemnați-1 să consulte un specialist. Psihoterapie, noi medicamente, psihoterapii de grup, toate acestea pot face ca personalitățile evitante să progreseze într-un mod cu totul spectaculos uneori.

Nerecomandabil:

Nu îl ironizați. O ușoară remarcă ironică, chiar binevoitoare, ce abia l-ar atinge pe altul, pe el îl va răni teribil.

Nu vă enervați. Cu șovăielile sale, cu obiceiul său de a lăsa să lâncezească o conversație, cu stinghereala sa, o personalitate evitantă poate sfârși prin a vă enerva și riscați astfel ca într-o bună zi să o criticați cu ceva mai multă asprime. Dacă se întâmplă să vă enervați, căutați mai apoi să reparați lucrurile vorbindu-i din nou când sunteți ceva mai calmi.

Nu îl lăsați să accepte corvezile. Pentru a se încredința că nu vor fi respinse de ceilalți, de multe ori personalitățile evitante sunt gata să-și plătească locul în cadrul grupului, nu pierd nici o ocazie de a fi de folos. Ele vor încerca să facă tot soiul de servicii celorlalți, să se sacrifice pentru a se asigura împotriva unei eventuale respingeri din partea grupului. La lucru însă, această atitudine a lor este exploatată de colegi ori de șefi nu prea scrupuloși.

Alte personalități

Persoana narcisic-histrionică. O astfel de persoană vădește comportamentul teatral și seducător al personalității histrionice, dar și sentimentul de superioritate și susceptibilitate al personalității narcisice. Față de histrionicii puri, aceste personalități sunt mai puțin influențabile și mai hotărâte. Față de narcisicii puri, sunt mult mai dependente de atenția celuilalt și propria stimă de sine este redusă. Aceste personalități sunt destul de des întîlnite, într-o formă moderată, și, în cazul lor, perioadele mai narcisice, când se simt în plină formă, alternează cu cele histrionice, când au nevoie de sprijin și mîngîiere.

Persoana evitant-dependentă. Un „evitant pur” evită orice contact social care l-ar putea face să resimtă trac sau stinghereală, iar „dependentul pur”, dimpotrivă, caută compania celorlalți, fiind gata de orice pentru a fi acceptat. De multe ori însă, realitatea este mult mai complexă: evitantul este pus totuși în situația de a avea contacte sociale, fie la școală, la lucru, fie că s-ar îndrăgosti. Cum se teme că ar fi „ridicol” sau că n-ar fi „la înălțime”, va încerca să se facă acceptat, arătându-se deosebit de docil, serviabil și „drăguț”, având astfel comportamentul unei personalități dependente. Invers, dependentul se va simți teribil de prost în cazul unui conflict, chiar minor, din teama de a nu fi abandonat, și se va zăpăci, se va înroși, va fi încurcat sau se va retrage chiar, adoptând astfel conduita unui evitant.

Persoana antisocială (sociopată). Tulburarea antisocială, sociopată – sau tulburarea psihopatică a personalității – este una dintre cele mai importante tulburări. Individul violează permanent drepturile celorlalți, începând din copilărie: minte, fură, se bate, este trândav. Aceste persoane constituie un procentaj mare din elementele criminale și delincvente ale societății. Performanța slabă sau nulă la locul de muncă este un alt indicator major. Simptomele mai pot include și promiscuitatea sexuală sau agresiunea sexuală, precum și adicția față de droguri sau alcoolismul. Sociopații își acceptă de obicei comportamentul ca normal, nu simt vinovăție când îi rănesc pe ceilalți, nu înțeleg de ce ar fi nevoie să se schimbe și refuză terapia.

Această personalitate se caracterizează printr-o lipsă de respect față de regulile și legile din societate, asociată unei impulsivități, unei incapacități de a face proiecte pe termen lung și unui simț al culpabilității redus. Ea se regăsește de trei ori mai mult la bărbați decât la femei. Ca toate tulburările de personalitate, și aceasta transpare încă din adolescență.

Personalitatea borderline. Tulburarea borderline este definită prin instabilitate la nivelul stării dispoziționale (individul are toane), la nivelul comportamentului și al imaginii de sine. Un astfel de individ este impulsiv și imprevizibil. Cu cei din jur are relații intense și instabile, face scene de furie neadecvată și incontrolabilă. Incapabil să fie singur, este cuprins de sentimente de plictiseală și pesimism. Are tentative de sinucidere.

Și aceste personalități sunt marcate de comportamente impulsive, provocate de astă dată de o dispoziție fluctuantă, ce le induce o stare de criză aproape permanentă. Personalitățile bordeline sunt asaltate de emoții puternice, greu de stăpînit, mai cu seamă de stări de furie puternică împotriva celorlalți, dar și a propriei persoane. De multe ori, furia lasă loc unei stări depresive, însoțită de un sentiment de gol și plictis. Față de cei apropiați, ele formulează cereri stăruitoare de iubire și sprijin pe care le alternează cu evadări brutale, când li se pare că intimitatea ar fi amenințătoare.

Persoana schizotipală. în tulburarea schizotipă, indivizii manifestă ciudățenii în gîndire, vorbire, percepție și comportament (cum ar fi fanteziile bizare sau iluziile de persecuție), dar nu suficient de severe pentru a fi încadrați în categoria schizofrenicilor. Adesea sunt izolați social, suspicioși și hipersensibili la critică.

Individul nutrește convingeri și percepții bizare asupra celorlalți, asupra propriei persoane și restului lumii. în societățile noastre, personalitățile schizotipale se vor simți atrase de ezoterism, de religiile orientale, de New-Age, dar, cum sunt neîncrezătoare și nu se simt în largul lor într-un grup, de multe ori rămîn într-o anume izolare. Ele văd pretutindeni „semne”, cred în reîncarnare, în fenomenele paranormale și în extraterestri. Nu este vorba doar despre subiecte de interes, ci despre convingeri adînci de care sunt pătrunse, pe care le „simt” în viața de toate zilele.

Persoana sadică. Această tulburare neplăcută de personalitate se caracterizează printr-o serie de comportamente sau atitudini menite a-i provoca suferință celuilalt și a-1 determina să se supună pentru simpla plăcere, și nu ca mijloc în vederea unui scop.

Personalitatea cu conduită de eșec caracterizează acei indivizi ce par să-și „saboteze” cu bună știință viața, deși dispun de toate resursele pentru a proceda și altfel. Ca de obicei, și aici, pentru a putea vorbi de o asemenea personalitate, conduitele de eșec trebuie să se manifeste încă din adolescență în diferite sfere ale vieții: la lucru, în relațiile sociale și sentimentale, în activitățile din timpul liber, iar repurtarea unui succes trebuie să stea în puterile subiectului, fără șansa ca el să conștientizeze acest lucru. Dacă i se întâmplă ceva plăcut, acest tip de personalitate va anihila de îndată acel eveniment pozitiv provocând un accident, de pildă, ale cărui urmări să-i fie nefaste.

Personalitatea multiplă. Respectiva persoană apare, consecutiv, sub mai multe personalități, ce diferă radical unele de altele, uneori prin vîrstă, alteori prin nivelul cultural, prin sex și prin natura lor. în forma tipică de personalități multiple, fiecare personalitate manifestă amnezie față de celelalte, altfel spus nu-și amintește deloc sau extrem de puțin ceea ce au spus, făcut sau gândit celelalte personalități.

În acest subcapitol ne-am ocupat de adaptarea atitudinilor și comportamentelor de management al conflictului la comportamente și, mai ales, structuri de personalitate limitrofe normalității, întrucât acestea ridică probleme de relaționare mult deosebite față de norma curentă. Rămân însă de analizat și alte categorii, la care ar putea medita cititorul. Cu siguranță că va găsi modalități specifice de abordare și răspuns la faptele „personalităților accentuate” din tipologia lui K. Leonhard (1972), din tipologiile somatice (cea mai cunoscută fiind tipologia lui Kretskhmer (apud Mărgineanu, 1973, pp. 158-166) – a tipurilor astenic, picnic și atletic), din tipologiile stabilite în funcție de vîrstă (adolescența și tinerețea; bătrînețea), de sex, apoi din tipologiile psihologice, altele decât cele tratate aici: orientarea dominantă a personalității (introversiunea și extraversiunea) și chiar I tipul de memorie afectivă, primar sau secundar. în fine, din perspectiva managementului conflictului prezintă interes și temperamentul, ca tipologie dinamico-energetică.

Speranța noastră este aceea de a înțelege mai bine reacțiile celor din jurul nostru, precum și propriile noastre acte sau sentimente, în vederea optimizării raporturilor de conviețuire și, în final, a atingerii stării de bine

Capitolul III

Obiectivele și ipotezele cercetării

Studiul I:

Obiective:

O1: Autoevaluarea deprinderilor formate la angajate și utilizate de către ele în relațiile interpersonale

O2: Evaluarea frecvenței de manifestare a diferitelor deprinderi în relațiile interpersonale

O3: Compararea rezultatelor frecvențiale (deprinderi) la angajatele din eșantion

Ipoteză de cercetare:

I1: Diferențele dintre autoperceperea și aprecierea de către o altă colegă a deprinderilor utilizate în relațiile interpersonale sunt puternic semnificative

I2: Autoaprecierea și aprecierea de către o altă colegă corelează în mod semnificativ

Studiul II:

Obiective:

O1: Evaluarea inteligenței emoționale.

O2: Surprinderea interdependenței dintre inteligența emoțională, maturizarea socio-afectivă, modalitățile de reacție la situații dificile și atitudinile creative.

Ipoteze:

I1: Între angajați există diferențe semnificative în ceea ce privește inteligența emoțională.

I2: Inteligența emoțională este o premisă a atitudinilor creative.

Studiul III:

O1: Identificarea unor tipuri comportamentale și de personalitate în situații de conflict

O2: Identificarea tendinței de a manipula pe cei din jur

Ipoteza cercetării:

Prezumăm că persoanele care au probleme de rezolvare a conflictelor și prezintă trăsături accentuate de personalitate recurg și la manipularea celor din jur

Capitolul IV

Metodologia cercetării

Studiul I:

Metodă de cercetare: ancheta

Instrument de cercetare: chestionarul

Eșantion: un număr de 12 angajate cu vârsta cuprinsă între 24-53 ani.

Prezentarea instrumentului utilizat: Deprinderi folosite în relațiile interpersonale

(Eniko Albert Lorincz, Maria Cargea, 1998)

Testul va fi completat de elevii clasei în forma autoevaluării (AE), dar fiecare va fi caracterizat și de către un alt coleg (E). La sfârșit se face compararea acestor evaluări (A E).

Evaluarea frecvenței manifestării fiecărei deprinderi se face pe o scară de la 1-7(1- manifestări rare ale deprinderii; 7 – manifestări foarte frecvente ale deprinderii).

Simboluri:

Studiul II:

Descrierea eșantionului:

Pentru realizarea obiectivelor propuse s-au selectat din grupe de subiecți:

– primul lot este alcătuit din 32 de angajați cu vârste cuprinse între 24 și 53 ani

– cel de-al doilea lot este alcătuit din 32 de femei de aceeasi vârstă

Descrierea probelor aplicate:

Test pentru inteligență emoțională (pentru adulți), adaptat de Mihaela Roco dup Bar-On și D. Goleman.

Cele 10 întrebări al testului constau în prezentarea unor situații (scenarii) în care se poate afla o persoană. Completarea testului are în vedere, pe de o parte, asigurarea pe cât posibil a transpunerii individului în situația respectivă, iar pe de altă parte alegerea uneia dintre variantele de răspuns din 4 posibile, care prezintă unele modalități concrete de a reacționa în situațiile indicate de întrebări.

Scenariile conținute de ittem-urile testului sunt următoarele:

Persoana se află într-o situație critică, ce îi amenință viața. Trei dintre variantele de răspuns privesc capacitatea de a fi conștient de emoțiile personale, de a cunoaște, situația din punct de vedere afectiv și de a răspunde adecvat, echilibart la situațiile neobișnuite, critice sau stresante.

Un copil este foarte supărat, iar adulții care se află în preajma lui încearcă să-l ajute să depășească această stare emoțională negativă. Părinții, educatorii sau adulții în general, cei care au un nivel ridicat al inteligenței emoționale folosec situația pentru a-i antrena emoțional pe copii, ajutându-i să înțeleagă de unde provine starea emoțională negativă (supărarea), să înțeleagă ceea ce simt, să observe alternativele pe care le pot încerca pentru a găsi soluțiile adecvate.

Un subiect adult se află într-o situație care trebuie să fie modificată în vederea obținerii unor beneficii. Acest item al testului se referă la motivația proprie, intrinsecă, la capacitatea de a elabora un plan pentru a trece peste obstacole, frustrări și capacitatea de a urmări un scop. Este vizată “speranța” ca dimensiune a inteligenței emoționale.

Scenariul prezentat în cel de-al 4-lea item al testului se referă la o persoană care are eșecuri repetate într-o anumită situație. Doar una dintre variantele de răspuns se referă gradul de optimism al persoanei, care o ajută să treacă peste piedici, să continue, să persevereze fără a se blama pe sine sau a se demoraliza.

În situația prezentată de test se urmărește comportarea unei persoane față de minorități, atitudinea ei cu privire la diversitatea etnică, rasială, culturală, etc; doar una dintre variantele de răspuns indică modul optim de a crea o atmosferă deschisă diversității. Este vizată schimbarea prejudecăților prin acțiunea asupra lor și prin adoptarea unui mod democratic de relaționare.

Scenariu acestui item se referă la modul în care se poate calma o persoană furioasă. Varianta corectă de răspuns se referă la capacitatea empatică a persoanei, la modalitățile de stăpânire a furiei.

Se prezintă o situație în care unul dintre personaje este stăpânii de agresivitate, este mânios. Cel mai indicat răspuns în cazul unei dispute puternice este să se ia o pauză. După această perioadă de relaxare persoana respectivă va fi mult mai pregătită pentru o discuție, productivă.

Într-un colectiv de muncă trebuie găsită o soluție pentru o problemă delicată sau plicticoasă. Prin răspunsul dat se arată că membrilor unei echipe trebuie să li se asigure relații armonioase, un climat psihic confortabil, care să le permită exprimarea ideilor personale într-un mod natural, degajat și creativ.

Un copil, un tânăr sau un adult se pot afla în situații relativ stresante datorită, pe de o parte, timidității lor personale, iar pe de altă parte situațiilor relativ noi, neobișnuite care le accentuează starea de teamă. Răspunsul corect vizează implicarea persoanelor respective în situații noi, atragerea lor în mod progresiv în relații interpersonale.

În acest ultim tip de scenariu se arată că o persoană care are inițiativa schimbărilor în activitatea ei este mult mai pregătită să se angajeze cu plăcere într-un nou gen de acțiune, învață mai repede cum să obțină performanțe superioare. Este imporatnt ca cineva să fie capabil să încerce și altceva decât ceea ce face în mod curent, dezvoltându-și atfel unele talente ascunse.

Chestionar de atitudini creative (Mihaela Roco, Universitatea București, J.M. Jaspard – Universitatea Louvain-La Neuve, Belgia)

Este bine cunoscut că toți oamenii sunt creativi. Una dintre componentele esențiale ale creativității este atitudinea creativă.

Sunt date cinci posibilități de a răspunde la cele 50 de aserțiuni ale chestionarului:

cu totul neadevărat;

neadevărat;

relativ adevărat;

adevărat;

cu totul adevărat.

Se alege una din variantele de răspuns cea care corespunde cel mai mult persoanei chestionate. Chestionarul măsoară 16 atitudini creative pentru fiecare atitudine existând câte trei itemi. Cele 16 atitudini creative sunt:

energie;

concentrare;

orientare spre nou;

argumentarea ideilor;

independență;

nonconformism;

încredere în forțele proprii;

valori morale;

orientarea spre un viitor cât mai îndepărtat;

finalizare;

risc;

preferință, atracție față de problemele dificile;

diversitatea intereselor;

valori spirituale;

valori practice;

scala de minciuni.

Metode utilizate în interpretarea statistică a datelor experimentale:

Datele obținute după aplicarea probelor au fost prelucrate statistic sub următoarele aspecte:

s-au calculat indicii statistici de bază: media, abaterea standard și intervalul de încredere;

pentru studiul corelațiilor între diferite variabile a fost utilizat coeficientul de corelație parametric Bravais-Pearson (“r”);

pentru stabilirea semnificației între medii a fost utilizat criteriul “t”;

reprezentări grafice.

Studiul III:

Metode de cercetare: testarea psihologică și prelucrarea statistică a datelor

Eșantion: un grup persoane din breasla (servicii publice), care au vârste cuprinse între 23-38 ani, majoritatea femei, în cadrul unei acțiuni de evaluare de personal. Majoritatea se dovedesc a fi persoane cu probleme de comunicare și rezolvare a conflictelor (testul Thomas-Killman).

Procedura: Rezultatele la testul Thomas-Killman au fost corelate cu cele de la Mach IV, chestionar care măsoară gradul de manipulare al clienților de către subiecți.

VI: Itemii testelor

VD: Răspunsurile subiecților

Descrierea instrumentelor utilizare:

Testul Thomas Killman privind modurile de abordare a conflictelor

Chestionarul TK este un instrument care surprinde modalitățile de abordare și rezolvare a diferitelor situații problematice, posibil conflictuale, ce pot să apară în cadrul relațiilor profesionale. După autori, comportamentul unei persoane în astfel de situații poate fi descris utilizând două dimensiuni de bază: asertivitatea (gradul), măsura în care o persoană se impune, se firmă sau încearcă să-și satisfacă propriile interese și cooperativitatea, măsura în care o persoană încearcă satisfacerea intereselor altei persoane. Aceste două dimensiuni ale comportamentului pot fi utilizate pentru a defini 5 moduri, stiluri de abordare specifice a unei situații problematice: competiție, colaborare, compromis, evitare, acomodare.

Stilul competiție este aservit și necooperant. Persoana își urmărește propriile interese, neluând în considerare interesele altei persoane. Înseamnă „să-ți aperi drepturile”, „să te afirmi”. Este util în situații de criză când un mod hotărât de acțiune este vital, în situațiile când sunt necesare implementarea unor direcții nepopulare de acțiune sau pentru protecția împotriva persoanelor care obțin avantaje printr-un comportament nonasertiv.

Stilul colaborare este asertiv cooperant. Presupune încearcarea de a conclucra cu o altă persoană pentru a descoperi interesele subiacente, de bază, și a găsi soluții care să satisfacă deplin înteresele amândurora. Este util când amândouă seturile de interese sunt prea importante pentru a fi compromise și se caută o soluție integrativă, când este necesară o decizie consensuală, când este necesară obținerea angajamentului altora prin încorporarea intereselor acestora, când obiectivul persoanei este de a înțelege punctele celorlalți de vedere.

Stilul editare este neasertiv, necooperant, în opoziție cu stilul colaborare. Persoana nu caută să-și realizeze imediat propriile interese sau pe ale altei persoane. Persoana respectivă nu dorește să provoace o dispută, o confruntare. Stilul evitant poate lua forma evitării diplomatice, a discuțiilor în cotradictoriu, a amânării unui răspuns până la un moment favorabil sau, pur și simplu a retragerii în fața unei situații amenințătoare. Este util când un obiectiv este neînsemnat sau când alte obiective sau rezultate viitoare sunt presante, când nu există șanse vizibile de satisfacere a propriilor interese, dintr-un motiv extern, când costurile potențiale ale unei confruntări directe depășesc cu mult beneficiile obținute prin rezolvarea lui, când alții pot rezolva problema mult mai eficace.

Stilul acomodare neasertiv, cooperant, în opoziție cu stilul competiție. Persoana își neglijează propriile interese pentru a satisface interesele altei persoane. Poate să însemne generozitate, altruism, sau poate să însemne obediență. Este util când există obiective mult mai importante pentru alte persoane, pentru satisfacerea intereselor altora, ca un gest de bună intenție pentru a ajuta menținerea unei relaționări cooperante, pentru a construi credit social pentru obiective importante mai îndepărtate, când prezervarea armoniei și evitarea rupturilor sunt necesare în mod esențial, pentru a lăsa un alt punct de vedere mai bun să fie auzit, pentru a învăța de la alții.

Stilul compromis intermediar asertiv, intermediar cooperant. Obiectivul este de a găsi un expedient, o soluție acceptabilă mutual, care, parțial, să satisfacă ambele părți. Este util când 2 oponenți cu putere egală sau puternic angajați în obiective mutual exclusive, pentru achiziționarea unor acorduri și soluționări temporare, ce țin de rezultate și consecințe complexe, pentru a ajunge la soluții eficiente, expeditivie, aflate sub presiunea timpului.

Interpretarea rezultatelor:

Un scor înalt, obținut pe o anumită scală, arată că persoana preferă un anumit stil datorită predispozițiilor personale și că în perioada aplicării testului, persoana respectivă a fost implicată într-un anumit gen de situații care reclamă utilizarea acelui stil.

Un scor scăzut obținut pe o anumită scală poate să arate că persoana respectivă, fie nu preferă acel stil, datorită predispozițiilor personale, fie nu a fost implicată, în perioada în care a fost aplicat testul, în situații care reclamă acel stil.

Un scor scăzut pe o scală, însoțit de un scor înalt pe o altă scală, poate să arate că persoana nu stăpânește sau nu a învățat setul de abilități sociale incluse în acel stil. Punctajul obținut se raportează la un etalon care în funcție de însumarea punctelor pe cele 5 stiluri în caz de abordare al conflictului conturează tipuri de personalitate: tipul A, au resurse pentru a aborda, rezolva eficient situații sociale problematice; tipul B, obișnuite, subiecții au resurse de abordare, rezolvare, eficientă de situații sociale problematice, dar prezintă o ușoară accentuare. Dacă are un stil scăzut, acest lucru este legat de situații sau de trăsături de personalitate iar stilul deficitar este compensat de celelalte 4 stiluri; tipul C, obișnuite, un stil înalt pe seama altui stil scăzut, în aceste cazuri este de aflat dacă acest lucru este conjunctural sau structural (egocentrism, nonasertivitate, supraimplicare, superficialitate, etc.); tipul D, situații de limită în care subiectul face față situațiilor problematice, însă depune eforturi pentru aceasta, utilizează predominant un tipar de comportament generat de o diadă de tip C (înalt-scăzut); situațiile E și F sunt personalități care creează probleme de adaptare socială și au resurse scăzute în situațiile conflictuale.

Mach IV Scale:

A fost elaborat de Richard Cristie și Florance Gays în 1990 și se referă la felul în care se poartă personalitățile așanumite machiavelice (comportare, acțiune vicleană, perfidă, rea-credință, manipularea celorlalți). Proba se prezintă sub forma unui chestionar cu un număr de 15 enunțuri la care se răspunde cu sinceritate pe următoarea scară Lichert: acordați ‚+2 puncte dacă sunteți pe deplin deacord, +1 punct dacă sunteți în general deacord și 0 puncte dacă sunteți în mică măsură deacord, -2 puncte dacă sunteți în dezacord total. Autoevaluarea tendinței spre machiavelism se face prin însumarea algebrică a punctajului la cele 15 enunțuri, acesta variază teoretic între + și – 30. Persoanele machiavelice utilizează un număr nesfârșit de tehnici de manipulare a celorlalți, sunt lipsiți de deontologia profesională și merg pe principiul că scopul scuză mijloacele.

Capitolul V

Prezentarea rezultatelor

Studiul I:

Exemple de rezultate individuale la chestionarul pentru deprinderi folosite în relațiile interpersonale:

Studiul II:

Indici statistici de bază:

Studiul III:

Rezultate la chestionarul Thomas Killman

Rezultate la scala Mach IV

Capitolul VI

Intepretarea rezultatelor. Concluzii

Studiul I:

Avem cazul eșantioanelor perechi în care verificăm ipoteza nulă atribuind întâmplării diferențele constate între medii.

n=N-1=11

Valoarea calculată a lui | t | de 1,35 este mai mică decât valorile din tabelul de distribuție a lui | t | la toate pragurile de semnificație. În consecință diferența dintre media aprecierilor altui angajat și autoaprecierea angajatului privind deprinderile de relații interpersonale este nesemnificativă. Elevul adolescent are o autopercepție subiectivă apropiată de cea obiectivă, percepția celuilalt privind deprinderile lui de interrelaționare cu ceilalți. I1 se infirmă.

Verificăm cu ajutorul coeficientului Breavis-Pearson dacă autoaprecierea angajaților în privința relațiilor interpersonale corelează cu aprecierea colegilor lor. Luăm rezultatele a 3 subiecți din eșantionul investigat și corelăm autoaprecierea cu evaluarea celorlalți.

**Correlation is significant at the 0.01 level

Coeficientul calculat de 0,91 la p=0,01 semnifică o corelație pozitivă puternic semnificativă în adolescență, obiectivitatea autoaprecierii crește și se apropie de aprecierea celorlalți, percepția de sine se suprapune tot mai mult peste percepția celorlalți.

Studiul III:

Matricea de comparații cu testul t

* semnificativ la pragul p =.05

** semnificativ la pragul p =.02

Corelație Pearson între rezultatele la Thomas Killman și Mach IV

Valoarea calculată a coeficientului de corelație r (Bravais-Pearson) între rezultatele subiecților la chestionarul Thomas-Killman și Mach IV este de 0,46 la p=0,05, corelație pozitivă semificativă, ceea ce confirmă ipoteza cercetării.

Concluzii

Trebuie menționat că trăsăturile accentuate de personalitate pot fi benefice singure sau în combinație (de exemplu hiperexactitatea cu hiperperseverența) dar și nocive, distructive din punct de vedere adaptativ și comportamental.

În privința firii umane Karl Leonhard, 1972 spunea că „oamenii nu se deosebesc între ei numai prin trăsăturile accentuate ale firii lor, ci și prin întreg felul lor de a fi. Chiar dacă nu au nici o trăsătură care să-i deosebească de media generală, ei nu sunt totuși la fel unul cu celălalt. Este vorba de acele particularități care transformă o ființă umană într-o individualitate (p. 3).

Bibliografie:

Bogathy Z., (2007), Manual de tehnici și metode în psihologia muncii și organizațională, Iași, Ed. Polirom

Chirină, S. (1996) Psihologie organizațională .Modele de diagnoză și intervenție. Cluj-Napoca, Casa de editură și consultanță “Studiul organizării “.

Constantin T., (2004), Evaluarea psihologică a personalului, Iași, Ed. Polirom

Havârceanu C., (2000), Cunoașterea psihologică a persoanei, Iași, Ed. Polirom

Leonhard, K., (1979), Personalități accentuate în viață și în literatură, București, Ed. Științifică și Enciclopedică

Mărgineanu N, (1972), Selecția și orientarea profesională, București, EDP

Pitariu, H. (1983) Psihologia selecției și formării profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Pitariu, H. (1997/2000) Managementul resurselor umane: evaluarea performanțelor profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Tiffin J., McCormick E.J., (1967), Psychologie industrielle, Paris, PUF

Zlate, M. Psihologia organizațională – știință și profesie în expansiune în Revista de Psihologie organizațională, vol.I, nr.1/2001, p.13-26.

Zlate, M., (2007), Tratat de psihologie organizațional – managerială, București, Ed. Polirom

Bibliografie:

Alecu, E., (2002), Management educațional, Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș

Bocoș, M., (2003), Teoria și practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Cămășoiu, Camelia, (2005), Managementul organizației, Editura Bren, București

Cândea, Rodica și Dumitru, (1998), Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert, București

Chirică, Sofia, (2003), Inteligența organizațiilor-Rutinele și managementul gândirii colective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Chișu, Ana-Viorica, (2002), Managementul strategic al resurselor umane. Note de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București

Cristea, Sorin, (1996), Pedagogie generală:management educațional, E.D.P.. București. Cucoș, Constantin, (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iași

Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., (2003), Mass media și societatea, Editura Comunicare. Ro, București

Gilbert, P., Gillot, C, (1993), Management des aparences et magie du verbe în Le journal des psychologues, nr.110

Ionescu, Miron, (2003), Instrucție și educație.Paradigme, orientări, modele, strategii, Editura Garamond, Cluj-Napoca.

Romiță, B., (2000), Managementul și gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iași

Johns, Gary, (1998), Comportament organizational, Editura Economică, București

Malița, Mircea, (1972), Teoria și practica negocierilor, Editura Politică, București

Păun, Emil, (1999), Școala-abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași

Pânișoară, loan, Ovidiu, (2004), Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași

Răduț-Taciu, Ramona., (2003), Management educațional, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Stanciu, S.(și colab.), (2005), Managementul resurselor umane-cursuri universitare, Editura Comunicare.Ro, București

Bibliografie:

Bogathy Z., (2007), Manual de tehnici și metode în psihologia muncii și organizațională, Iași, Ed. Polirom

Chirină, S. (1996) Psihologie organizațională .Modele de diagnoză și intervenție. Cluj-Napoca, Casa de editură și consultanță “Studiul organizării “.

Constantin T., (2004), Evaluarea psihologică a personalului, Iași, Ed. Polirom

Havârceanu C., (2000), Cunoașterea psihologică a persoanei, Iași, Ed. Polirom

Leonhard, K., (1979), Personalități accentuate în viață și în literatură, București, Ed. Științifică și Enciclopedică

Mărgineanu N, (1972), Selecția și orientarea profesională, București, EDP

Pitariu, H. (1983) Psihologia selecției și formării profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Pitariu, H. (1997/2000) Managementul resurselor umane: evaluarea performanțelor profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Tiffin J., McCormick E.J., (1967), Psychologie industrielle, Paris, PUF

Zlate, M. Psihologia organizațională – știință și profesie în expansiune în Revista de Psihologie organizațională, vol.I, nr.1/2001, p.13-26.

Zlate, M., (2007), Tratat de psihologie organizațional – managerială, București, Ed. Polirom

Bibliografie:

Alecu, E., (2002), Management educațional, Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș

Bocoș, M., (2003), Teoria și practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Cămășoiu, Camelia, (2005), Managementul organizației, Editura Bren, București

Cândea, Rodica și Dumitru, (1998), Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert, București

Chirică, Sofia, (2003), Inteligența organizațiilor-Rutinele și managementul gândirii colective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Chișu, Ana-Viorica, (2002), Managementul strategic al resurselor umane. Note de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București

Cristea, Sorin, (1996), Pedagogie generală:management educațional, E.D.P.. București. Cucoș, Constantin, (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iași

Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., (2003), Mass media și societatea, Editura Comunicare. Ro, București

Gilbert, P., Gillot, C, (1993), Management des aparences et magie du verbe în Le journal des psychologues, nr.110

Ionescu, Miron, (2003), Instrucție și educație.Paradigme, orientări, modele, strategii, Editura Garamond, Cluj-Napoca.

Romiță, B., (2000), Managementul și gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iași

Johns, Gary, (1998), Comportament organizational, Editura Economică, București

Malița, Mircea, (1972), Teoria și practica negocierilor, Editura Politică, București

Păun, Emil, (1999), Școala-abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași

Pânișoară, loan, Ovidiu, (2004), Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași

Răduț-Taciu, Ramona., (2003), Management educațional, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Stanciu, S.(și colab.), (2005), Managementul resurselor umane-cursuri universitare, Editura Comunicare.Ro, București