Comunicarea Si Relatiile Publice

CAPITOLUL 1

COMUNICAREA ȘI RELAȚIILE PUBLICE

Comunicarea

Comunicarea este prima unealta spirituala a omului în cursul socializării sale. Comunicarea a fost definită ca o expresie aparte a legăturii de schimb între doi sau mai multi indivizi, între două sau mai multe grupuri care are ca substrat relația dintre persoane sau dintre grupuri, schimbul, trimiterea și receptionarea de semnificații, prelucarea voită sau nu a conduitei celor angajați.

Comunicarea umană se ocupă de conținutul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mimica trupului și utilizarea spațiului.

Constantin Noica afirmă că „toată viața și toată societatea, laolaltă cu toată cultura, sunt o chestiune de comunicare”, iar Norbert Wiener punea pe seama aceleeași comunicări progresele extraordinare ale umanității din ultimele patru secole.

În literatura de specialitate, există două mari tipare de definire a comunicării. Cea dintâi privește comunicarea ca pe un proces prin care A transmite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia. A doua vede comunicarea drept negocierea și schimbul de înțeles, proces în care mesajele, indivizii determinați cultural și realitatea interacționează astfel încât să ajute semnificația să fie produs și să apară înțelegerea. „Comunicarea ocupă un câmp plurisemantic vast. Ea este parte a reflecției, dar și a acțiunii, îndeplinind funcția de liant social”.

În folosirea actuală, verbul a comunica se referă de in general la operația de a transmite un mesaj despre „ceva” cuiva care este receptorul. În afară de aceste componente, mai există intenția, motivația și existența unor persoane, obiecte, evenimente, idei care să formeze subiectul mesajului. Comunicarea eficientă necesită o practică obișnuită pentru a produce un anume efect. Există o complexitate reală, pe care nu o poate exprima o singură formulă, o complexitate care are o multime de izvoare, în afara cantității de elemente și a etapelor implicate.

În articolul Despre ce este vorba, Dan Stoica recomandă două semnificații ale termenului de comunicare. În primul rând, este vorba despre Comunicare (cu majusculă), definită ca o procedură continua și dinamică, un fenomen nemărginit și atotcuprinzător, la care asistăm intenționat sau neintenționat. Acțiunea de comunicare (fără majusculă) exprimă instanța de comunicare, fenomenul precis al interacțiunii umane, care are ca izvor comportamente intenționale și implică noțiunea de schimb. Ea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura și mărimea acesteia. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de viziune și, implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv (emoțional, sentimental) și motivational (opinii, interese, convingeri, atitudini).

Atunci când vorbim despre comunicarea dintre oameni, avem o activitate de creare de semnificații mereu noi, uneori surprinzătoare. Ca activitate umană, comunicare este definită ca fiind un proces continuu și dinamic, ce are la bază atitudini care sunt intenționale și care implică ideea de schimb. Dominique Wolton consideră comunicarea drept o experiență antropologică fundamentală, aceea de a împărtăși ceva cu cineva. Dar tot el susține că prin comunicare trebuie să înțelegem mai mult decât ideea simplă de transmitere, și anume ideea de gestionare a unor logici contradictorii.

Aflate la răspântia mai multor discipline, studierea proceselor de comunicare a trezit interesul unor științe foarte de diferite, ca filosofia, istoria, psihologia, sociologia, etnologia, economia, științele politice sau cibernetică. În felul său, „comunicarea vine ca o prelungire a filosofiei, relansând marile întrebări tradiționale despre adevăr, real, legături sociale, imaginar, dreptate, consens, folosind concepte trecute prin semiologie și pragmatică”.

Termenul de comunicare începe să fie utilizat în secolul al XIV-lea și provine din latinescul communis, care arată „punerea în comun”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înțelesul a împărtăși, a împărți mai multora. Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază și un înțeles nou (a transmite), odată cu dezvoltarea sistemului poștei și a drumurilor moderne.

Începând cu secolul al XIX-lea, sensul a transmite trece pe primul plan ca o consecință a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicații. În contextul noilor mijloace de comunicare, termenul adecvat ar fi cel de comunicare-difuzare. Un termen combinat ar reține atât înțelesul originar, când se desemna comunicarea umană, naturală între doi sau mai mulți indivizi, cât și activitățile mediate de tehnică. Astfel, ideea de împărțire, împărtășire va fi dublată de cea de transmitere.

Așadar, comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacțiunilor și relațiilor interumane. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără el structurile sociale nu s-ar putea forma și nici nu s-ar putea menține, după cum susține și renumitul cercetător Paul Watzlawick, care considera comunicarea ca pe o condiție sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale. De aceea, comunicarea trebuie văzută ca o înțelegere atât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât și ca înțelegere între persoane. Noțiunea de comunicare presupune comunitatea, existența grupurilor precum și a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă. Tot comunicarea implementează la nivelul mentalului colectiv și noțiunea de participare. Aceasta este văzută ca un proces care implică angajarea membrilor grupurilor, un proces de transfer și contratransfer informațional. Înțelesul de organizare oferit de noțiunea de comunicare se apropie foarte mult de definiția conceptului de relații publice. Alături de organizare se găsește și conceptul de acțiune, iar comunicarea reprezintă liantul dintre cele două concepte, deoarece datorită comunicării este posibilă atât acțiunea organizată, cât și organizarea acțiunii.

Într-o organizație, comunicarea exercită o funcție la fel de importantă ca și resursele financiare, materiale, umane și informatice. Este vorba, pe de o parte, de faptul că ea necesită aplicarea unor tehnici speciale, iar pe de altă parte, că trebuie să se țină seama de ea în permanență. Comunicarea nu trebuie să fie doar monologul unui emițător către unul sau mai multe publicuri receptoare. Ea trebuie să fie, în același timp, un dialog, care presupune partea sa de ascultare și, pe cât posibil, de răspunsuri. Atâta vreme cât comunicarea va fi percepută ca un mesaj conceput de o sursă pentru a influența cetățeanul care îl recepționează, vom avea un discurs cu sens unic, nerentabil. A persuada înseamnă a face pe cineva să creadă ceva, să fie convins de acel lucru sau să dorească să facă ceva anume, cu o adeziune ridicată. Comunicarea nu este deci doar împărtășirea de informații, ci ea reprezintă dorința de schimbare și reflectă o intenție de a da un sens anume realității. Atunci când vorbim despre cod, trebuie să spunem că reprezintă un „sistem de de semnificare specific unui grup social sau unei culturi și presupune, în egală măsură, un sistem de semne și un sistem de norme în baza căruia respectivele semne se combină”. În cazul oamenilor, putem spune că nu există gândire fără limbaj (verbal). Nonverbalul este reprezentat de o suită de coduri, un mod de comunicare în care sunt folosite alte coduri decât cel verbal. Acest limbaj poate sta în locul verbalului, poate să-l însoțească în cadrul comunicării, să-l aprobe sau să-l contrazică. Dar nonverbalul funcționează datorită faptului că, la receptare, ne traducem instantaneu în limbaj verbal tot ceea ce am perceput sub forma nonverbalului. Pe scurt, noi percepem, decodăm, asimilăm informația și apoi emitem judecăți, totul pe baza limbajului verbal. În același timp, nici paraverbalul nu poate exista decât însoțind verbalul. Acesta adaugă la conținutul semantic al cuvintelor coordonarea și înțelegerea celor spuse. La nivelul comunicării, paraverbalul decide sensul care trebuie desprins dintr-o instanțiere discursivă și astfel este imposibilă separarea lui de limbajul verbal.

Se cuvine aici o diferențiere între noțiunea de feedback și cea de răspuns. Feedback-ul reprezintă o reacție neexplicită la un discurs, de multe ori necontrolată, greu de descifrat, mai consistentă și mai aproape de adevăr decât răspunsul direct, care este o reacție explicită și voluntară. De exemplu, pentru a afla părerea publicului și a construi o strategie pe baza acesteia, este nevoie de o bună studiere a feedback-ului, care oferă informații autentice în acest sens.

Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noțiune prezentă este foarte complexă, dar și faptului că fiecare din aceste noțiuni- comunicare, limbă, limbaj – sunt studiate de mai multe discipline științifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis.

– comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalți, în me-diul în care evoluează;

– în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;

– orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui

– orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anume spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o re-lație de strânsă interdependență;

– procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice co-municare, o dată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;

– procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit“ în „drumul“ lui către destinatar.

La cele enumerate mai putem adăuga:

– în situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere;

– semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de co-municare, cât și între receptorii aceluiași mesaj;

– orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

Noțiuni introductive ale comunicării

Într-un sens foarte larg, comunicarea desemnează orice proces prin care o informație este transmisă de la un element la altul, aceste elemente fiind de natură:

– biologică(comunicațiile în sistemul nervos),

– tehnologică (procedeele de telecomunicații)

– socială.

Teoria generală a comunicării studiază caracteristicile și relațiile dintre factorii de ordin general care facilitează transferul unei cantități de informații de la un obiect la altul și, pe baza utilizării unor metode operaționale, recomandă căi de stabilire a unor regimuri optime de circulație a informației în cadrul diferitelor tipuri de sisteme.

În accepțiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare a gândurilor și sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor, mimicii, în scopul de a te face ințeles.

În accepțiuni speciale, comunicarea poate însemna o intervenție orală în fața unui auditoriu; un mesaj care este transmis pe linie ierarhică într-o organizație; o relație bidirecțională între subiect și agent într-o situație pedagogică; un mijloc prin care indivizii scapă de singurătate printr-un schimb cu semenii lor; un schimb de informații între doi corespondenți prin intermediul unui canal de transmisie, etc.

Comunicarea se deschide o dată cu intenția transmițătorului de a comunica un anumit mesaj către receptor. Intenția acestuia este însoțită de semnificația evenimentului ce urmează a fi comunicat. Mesajul este elementul de legătură dintre transmițător și receptor, aducând în atenție referentul comunicării, obiectul pe care se centrează informația. O condiție se impune a fi respectată: semnificația semnelor limbajului trebuie să rămână relativ constantă în orice context situațional. Receptorul este cel care utilizează mesajul și acționează sau reacționează asupra informației primite. Mesajele au sens numai în măsura în care conțin referenți ce aparțin experienței comune transmițătorului și receptorului. În acest caz, intenția comunicatorului corespunde nivelului comprehensiv al receptorului, conștientizând profunzimile lui de înțelegere și acordând mesajele la așteptările și acțiunile receptorului. Elementelor procesului de comunicare, emițător, receptor, cod, destinatar, context, îi corespunde după Roman Jakobson o funcție lingvistică.

1. Emițătorului îi corespunde funcția expresivă ce vizează exprimarea directă a atitudinii subiectului cu privire la ceea ce vorbește.

2. Contextul îndeplinește o funcție referențială ce leagă limbajul de referent, adică de persoana sau subiectul despre care se vorbește. Despre cine, despre ce se vorbește?

3. Destinatarul dă naștere funcției conative, în care limbajul este utilizat pentru a-l determina să adopte un anumit comportament. Limbajul puterii, al ordinii este exprimat prin modul imperativ.

4. Mesajul este autorul funcției estetic-poetice și nu se limitează doar la poezie sau la literatură, el pune în evidență puterea semnelor.

5. Mesajul presupune un contact, pentru stabilirea și menținerea comunicării. Jakobson consideră că acesta îndeplinește o funcție fatică (relațională). Prin funcția fatică emițătorul încearcă să stabilească și să mențină contactul cu destinatarul, să verifice dacă circuitul funcționează. Încercăm să reținem atenția celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul real (Alo? Cum merge?) scopul lor fiind acela de a menține contactul.

6. Codul, ca formă sub care se prezintă mesajul asigură cadrul de adecvare al informației transmise cu cea înțeleasă de receptor, îndeplinește o funcție metalingvistică, ce verifică dacă este utilizat corespunzator.

Comunicarea orală și scrisă

„Cea mai importantă diferență între comunicarea față în față și cea scrisă este prezența imediată a feetback-ului într-o formă care este absentă în cazul unei scrisori. Un transmițător verbal cunoaște feed-back-ul primit și își adaptează eforturile comunicative următoare în funcție de acesta. Între timp cel care scrie este limitat la un feed-back întârziat; este incapabil să-l activeze imediat, ci trebuie să aștepte un timp până va putea evalua efectele. Datorită decalajului de timp poate rezulta o distorsiune și înțelegere greșită a acestuia, ce rămâne insesizabilă până în clipa în care destinatarul mesajului răspunde. În unele cazuri va rămâne invizibil și după aceea, probabil până când greșeala în comunicare va fi detectată din cauza unui aranjament pierdut sau a unei tactici greșite.

Altă importantă diferență este faptul că permanența mesajului scris lipsește în comunicarea verbală. Dacă mesajul este lung sau tehnicist sau conține termeni legali sau contractuali este recomandabil să fie scris. Reportofoanele sau alte aparatele de înregistrare cresc valabilitatea comunicării verbale, dar nu au aceeași valabilitate cum o are comunicarea scrisă. Realitatea este că expeditorul și destinatarul comunicării scrise au în permanență o arhivă a dictărilor și o răspundere a planificărilor mesajelor ce vor fi transmise, decât în comunicarea verbală.”

Comunicarea este o caracteristică fundamentală a existenței. Prin comunicare se realizează un schimb de informații, idei și sentimente de naturi diferite pe cale orală și pe cale scrisă.

Comunicarea orală, are o deosebită importanță pentru că asigură înțelegerea dintre oameni.

În cadrul comunicării orale, se manifestă capacitatea de a conversa, de a lua parte la un dialog între două sau mai multe persoane, fiind fie emițător, fie receptor. În schimb, în cadrul comunicării scrise, aceasta este folosită în momentul în care nu este posibilă comunicarea orală, când nu există alt mijloc de comunicare și astfel este necesară existența unei forme scrise.

Prin comunicare scrisă se ințelege: scrisoare, conținutul unei scrisori, schimb de scrisori între două sau mai multe persoane, raport sau legătură între fapte, lucrări, fenomene și situații. Este procedeul de comunicare între oameni prin scrisori, înștiințări sau comunicări scrise.

Comunicarea orală, are o deosebită importanță pentru că asigură înțelegerea dintre oameni.

Sunt de părere că, pentru unele persoane este mult mai ușoară comunicarea în scris față de cea orală, pentru că uneori ne este mai dificil să ne exprimăm în public, datorită faptului că se pot vedea anumite gesturi, anumite emoții, de la caz la caz, dar și pentru că mesajul nu poate fi șters, doar rectificat.

Așadar, principala caracteristică a comunicării orale o constituie ireversibilitatea. În privința aceasta, comunicarea orală reprezintă un dezavantaj, ceea ce pentru comunicarea scrisă ar reprezenta un avantaj.

Mai este destul de importantă pronunția corectă a cuvintelor, pentru că dacă nu se asigură această condiție, mesajul fie nu este înțeles, fie primește alt sens. Principala formă de comunicare este cea orală, așadar pentru a fi ințeleși față de cei din jur trebuie să învățăm să comunicăm liber mai mult, iar pentru a ne putea face ințeleși față de cei din jur depinde numai de noi.

În ziua de azi limbajul scris s-a perfecționat din ce în ce mai mult. El joacă un rol destul de important în păstrarea, menținerea și răspândirea științei și a culturii . Avantajul acestei comunicări o constituie faptul că, mesajul scris care vrem sa-l transmitem,il putem sterge si il putem modifica.Dar, ca si in cazul comunicarii orale,mesajul scris trebuie sa fie adecvat,adapatat la caracteristicile cititorilor.

Deasemenea, si comunicarea scrisa are un rol deosebit de important,mai ales in cazul intreprinderilor,institutiilor,care astfel de comunicare constituie o activitate continua,o modalitate de lucru.

Asadar, mesajul transmis,atat prin cale orala cat si prin cale scrisa trebuie sa poata fi decodificat,sa fie cat mai clar si concis pentru a putea fi inteles.

Ca o concluzie,ambele tipuri de comunicare se folosesc si sunt destul de importante,in functie de anumiti factori,in functie de necesitatile fiecaruia.

Modele și teorii comunicaționale

Orice comunicare este privită ca un act creativ ce anticipează stări viitoare și produce mutații asupra normelor și convențiilor sociale. Comunicăm pentru a atinge idealuri viitoare ce au ca teren de manifestare viața socială.

Între cele mai cunoscute teorii comunicaționale amintim: teoria matematică a comunicării, modelul general al lui Gebner (cineva percepe un anumit eveniment și reacționează într-o anumită situație prin anumite mijloace pentru a face disponibile, într-o formă sau alta, materialele și conținuturile ce privesc contextul și anumite consecințe), modelul sociologic (comunicatorul își acordează mesajul la asteptările și acțiunile grupurilor cărora li se adresează), modelul tranzacțional ce consideră comunicarea nu ca o relație sau interrelație, ci ca o tranzacție în care omul inventează și atribuie semnificații pentru a-și realiza scopurile. Acest ultim model relevă câteva trăsături ale comunicării, și anume: dinamismul, complexitatea, continuitatea, circularitatea, unicitatea, ireversibilitatea.

Teoria învățării consideră ca relația dintre stimul și răspuns oferă cheia învățării și comunicării, fiind un act evident și măsurabil. El stabilește o relație cu mediul, comportamentul dă un răspuns determinat de orice stimul și are consecințe menite a reduce tensiunea, a reveni la starea de echilibru, de normalitate, armonizând relația dintre subiect și mediu. Transmițătorul se raportează la receptor fie instrumental, pentru a obține un răspuns și un efect planificat și previzibil, fie din necesitate. Receptorul utilizează mesajul din convingere sau din constrângere.

Teoria informației accentuează importanța, definirea și posibilitatea măsurării informației într-un mesaj. Există o teorie matematică ce cuantifică conținutul mesajului, al canalelor de comunicare, al eficienței codificării, al receptării și al decodificării. Ea presupune o relație esențial instrumentală între comunicator și receptor.

Teoria interacțiunii simbolice: prin comunicarea inter și intra personală, alături de contactul cu obiectele semnificative ale contextului social subiectul își dezvăluie o imagine coerentă despre sine și despre ceilalți, compatibilă cu percepția pe care o au alții despre el. În general, comunicarea dintre indivizi și societate este, în mare parte, imprevizibilă, răspunsurile conținând elemente de creativitate și libertate. Individul transmite propriile mesaje și realizează o comunicare între lumea exterioară și cea lăuntrică atunci când receptează mesaje.

Indiferent de natura teoriei ce definește comunicarea, ea presupune: să fim receptați (auziți sau citiți), să fim înțeleși, să fim acceptați, să provocăm o reacție (schimbare de comportament sau de atitudine). Succesul comunicării se rezumă la șase întrebări:

1. De ce comunic? (Care este scopul meu real de a scrie sau de a vorbi? Ce sper eu să realizez? Schimbare de atitudine? Schimbare de opinie? Care este scopul meu? Să informez? Să influențez? Să conving?).

2. Cui? (interlocutorul). Cine este cu precizie receptorul meu? Ce fel de persoana este? Ce personalitate are? Educație? Vârstă? Statut social? Cum va reacționa la conținutul mesajului meu? Ce știe despre conținutul mesajului meu? Mult ? Puțin? Nimic? Mai mult sau mai puțin ca mine?

3-4. Unde și când? Locul și contextul. Unde va fi interlocutorul când va primi mesajul meu? În birou sau în apropierea unui alt obiect interesant? Ce elemente ale mesajului meu sunt cunoscute, astfel încât va fi nevoie să-i reamintesc faptele? În ce moment sosește mesajul meu? Pot răspunde la o problemă ridicată de interlocutorul meu etc.? Ce relație am eu cu ascultătorul? Atmosfera este încărcată sau colocvială?

5-6. Ce? Cum? Ce vreau să spun? Ce sper? Ce dorește interlocutorul? Ce informații pot omite? Ce informații pot da pentru fi clar, concis, amabil, constructiv, corect, complet? Cum voi comunica mesajul meu? În cuvinte? În imagini? În cuvinte sau imagini? Ce cuvinte? Ce imagini? Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? Cum voi organiza informațiile pe care vreau să le transmit?

Aspecte ale relațiilor publice

Definirea relațiilor publice

Noțiunea de ,,relații publice" a devenit, de-a lungul timpului, un concept de succes intrat în limbajul de specialitate din domeniul marketingului, asimilat tot mai mult cu mediul de afaceri dar și cu activitățile instituționale și non-profit.

Pe măsura trecerii timpului, “relațiile publice" (PR) s-au constituit ca știință de sine stătătoare și în România, fiind parte din conversațiile cotidiene și argumentul multor congrese și seminarii, deciziile întreprinderilor ținând cont de această nouă știință.

In general, procesul de relații publice are obiectul de a evidenția favorabil realizările unei instituții, firme sau organizație non-profit în vederea creării unei imagini pozitive a acesteia în raport cu publicul vizat, partenerii de activitate/afacere sau a propriului personal. Este vorba de un proces bine fundamentat științific, care functionează pe baza unui cadru legislativ bine conturat și se adresează celor care se ghidează după principiul performanței.

Și totuși, conceptul poate fi analizat sub numeroase aspecte care oferă valențe multiple în raport de rolul pe care îl poate avea în cadrul organizațiilor. De asemenea, datorită faptului că ,,relațiile publice", ca funcție și concept, se găsesc încă în stadiul de evoluție, ca știință, ele impun modificări ale sferei de cuprindere și o redefinire în raport cu stadiul acestei evoluții.

Deși multă lume lucrează în agenții de relații publice, companii sau firme care au ca scop executarea de activități de relații publice pentru clienți, cel mai mare număr lucrează în agenții, companii și organizații guvernamentale.

În sensul larg al conceptului, relațiile publice, includ publicitatea și toate formele de comunicare. Într-un sens restrâns, domeniul include, în general, publicitatea, cu excepția celei instituționale, sau publicitatea de tip “good will” (pentru fapte bune) ori publicitatea de țintă.

În mod ideatic, relațiile publice ajută o organizație și publicurile ei să se înțeleagă reciproc și/sau să obțină cooperarea dintre diferite grupuri de oameni.

Practicienii de relații publice concep și execută programe, create să obțină obiective în legătură cu grupuri specifice (publicuri), scopuri și strategii, utilizând publicitatea precum și alte tehnici de comunicare. O organizație cu relații publice bune, are o imagine bună și o reputație favorabilă, și asta se datorează poate activităților de relații publice.”

Asociația Internațională a Relațiilor Publice a stabilit , cu ocazia Convenției anuale din 1978, următoarea definiție: „Practica relațiilor publice este arta și știința socială a analizării unor tendințe, a anticipării consecințelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizații și a implemenării unor programe de acțiune care vor servii atât interesele organizației, cât și interesele publicului”

După Public Relations Society, una dintre cele mai mari asociații profesionale din lume „ relațiile publice ajută societatea noastră complexă și pluralistă să funcționeze într-un mod mai eficient, contribuind la înțelegerea reciprocă dintre grupuri și instituții”.

Relațiile Publice presupun cercetarea tuturor publicurilor: primirea de informații de la acestea, avertizarea conducerii în legatură cu atitudinile și reacțiile lor, ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenția crescută față de publicuri și evaluarea constantă a eficienței tuturor programelor de PR.

Ca funcție de management, RP înseamnă resposabilitate și întelegere în stabilirea de politici și în informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizației și ale publicurilor ei.

Rex Harlow și-a asumat sarcina de a colecționa și sintetiza 472 de definiții ale relațiilor publice existente la un moment dat (1976). Nici una din aceste definiții nu a fost considerată acceptabilă și, astfel, și-a dezvoltat propria definiție. Definiția adoptată seamănă cu cea dată de IPR Anglia și a fost dată și de Cutlip et. A., 1985:

“Relațiile Publice reprezintă funcția de management care indentifică, stabilește și menține relații reciproc benefice între organizații și diferitele tipuri de public de care depinde succesul sau eșecul acestora.”

Relațiile Publice sunt considerate ca interactive și reciproce deoarece indentifică, stabilesc și mențin relații benefice avantajoase reciproc. Aceasta sugerează nevoia de a monitoriza nivelul de conștientizare, opiniile, atitudiniile și comportamentul, înăuntrul sau în afara organizației, fapt care sugerează că marile companii trebuie să-și schimbe modalitatea de a se adresa oamenilor și de a-i asculta, atât în cadrul lumii afacerilor, cât

și în afara acesteia.

Această definiție sugerează că publicul cu care se confruntă companiile nu e singular, ci multiplu. De aici nevoia de analizare și ajustare a politicilor corporative și de marketing la nivelul interesului publicului, al supraviețuirii și creșterii organizatorice.

Relațiile Publice sunt pe termen lung și activitățile hazardate și riscante și ar fi mai bine îndeplinite în cadrul unor astfel de relații.

Prin urmare, o definiție a relațiilor publice ar putea arăta astfel: „relațiile publice reprezintă funcția de conducere care contribuie la luarea eficientă a deciziilor prin indentificarea , stabilirea și menținerea relațiilor cu publicul numeros și variat al unei organizații. Prin intermediul acestor relații pe termen lung, relațiile publice ajută organizația pe care o deservesc să aibă succes și, în acelși timp, să păstreze viu interesul publicului”.

Definiția de mai sus are trei aspecte esențiale. Ea poziționează relațiile publice în cercurile superioare de conducere, pentru a influența modul în care sunt practicate, creează relații pentru succesul pe termen lung și armonizează interesele organizației cu cele ale publicului său.

În definirea relațiilor publice este important de clarificat rolul social al relațiilor publice. Dacă ele servesc numai organizațiile ori, în ultimă instanță, servesc societatea, sau dacă ajută la păstrarea status quo-ului ori duc la schimbare.

Scopul economic al relațiilor publice intră într-o posibilă contradicție cu dimensiunea socială. Au relațiile publice un scop civic? Cum se poate menține echilibrul fragil între interesul organizației și interesul social? Stabilitatea economică și socială a unei organizații depinde esențialmente de atitudiinile și opiniile publicurilor din interiorul tuturor mediilor în care operează organizația.

“Conducerea unei firme trebuie să fie responsabilă și atentă cu publicurile ei, altfel are de înfruntat un mediu ostil. Din nefericire, modelul de acțiune a fost de multe ori cel opus… Nu numai că acest comportament justifică presiunea publică pentru intervenția guvernului ca singura modalitate de a face schimbările necesare, exact ceea ce o organizație nu vrea , dar subminează și credibilitatea unei companii.”

Tot mai mulți teoreticienii plasează, însă, Relațiile Publice pe un eșapod mult prea înalt și utopic pentru o profesie care se vrea a fi longevivă, rentabilă și indispensabilă.

Nu poți afirma că Relațiile Publice se ocupă doar cu grija prestigiului și a reputației unei companii/organizații și chiar să mergi mai departe și să te detașezi de sintagma de “creatori de imagine” doarece asta ar însemna să îi negi tocmai rentabilitatea și relevanța ei economică.

Relațiile Publice au ca scop, dacă nu direct atunci în mod sigur indirect, interesul economic sau dacă e vorba de un ONG sau o instituție guvernamentală, interesul acestora. Gestionezi o situație de criză și de imagine, implementezi și faci muncă de cercetare pentru păstrarea reputației intacte și pentru a avea aprobarea socială a publicurilor cu care interacționezi asupra organizației, tocmai pentru ca profitul organizației să nu aibă de suferit.

„Relațiile Publice”, ca instrument de marketing, înmagazinează experiența cumulată de-a lungul timpului de companii și de specialiști în lupta de zi cu zi pentru piață, pentru clienți și în final pentru dezvoltare și profit… Relațiile Publice sunt în același timp un instrument de management, când se îndreaptă înspre personalul companiei și unul de marketing atunci când se îndreaptă în exteriorul companiei, spre clienți, furnizori și spre toate celelalte organizații cu care compania vine în contact pe tot parcursul

activității sale.”

Originea relațiilor publice

Relațiile Publice au foarte multe noi denumiri, cum ar fi comunicare integrată (integrated communication) dar si nume vechi care, paradoxal, au devenit mult mai proeminente, comunicare de coorporație (corporate communication). Nu toți practicienii însă se pot considera ca fiind practicieni de relații publice, ci numai cei care au un post de management și care implică planificare strategică.

În privința stabilirii momentului și a locului în care relațiile publice au început să fie practicate sau despre felul în care au primit acest nume, părerile sunt împărțite.

Unii istorici îi atribuie lui Thomas Jefferson prima combinare a cuvintelor „public” și „relații” în sintagma relații publice în anul 1807. Alții spun că termenul a fost inventat de avocatul Dorman Eaton într-un discurs la absolvirea promoțieie Yale din anul 1882. Avocatul a folosit termenul referindu-se la rolul organizației în serviciul publicului. Oricum , „relațiile publice” nu a fost folosit în accepțiunea lui modernă decât în 1897, când a apărut în ghidul anual al scrierilor despre căile ferate (Yearbook of Railway Literature).

Succesul real al noțiunii poate fi atribuit lui Edward L. Bernays, denumit „primul și fără îndoială cel mai influent ideolog al relațiilor publice”. Bernays a fost primul care s-a intitulat „consilier de relații publice”, în 1921. Astfel în 1923 , el scrie prima carte pe această temă, „Cristalizarea opiniei publice” (Crystallizing Public Opinion) și predă primul curs universitar de relații publice la Universitatea New York.

Astfel la începutul sec. XX, „relațiile publice” au început să fie folosită ca sintagmă, să fie o ocupație și o disciplină academică.

În ciuda influenței sale asupra domeniului relațiilor publice, Bernays nu este „fondatorul”. Este posibil ca relațiile publice să nu aibă un singur „fondator”, dar mai multi practicieni de relații publice din Statele Unite consideră ca Ivy Lee este primul practician al unui tip modern de relații publice. Cele mai multe dintre primele eforturi ale lui Lee erau numai de informare publică, dar, mai târziu, el, la fel ca altii, a fost chemat să ofere asistență în „relațiile cu presa” atunci când izbucnea o criză. În timpul

lui Bernays s-au dezvoltat mai mult planificarea strategică și consilierea.

O concluzie pertinentă ar putea fi că relațiile publice nu au un fondator central, prin care să se indentifice, nu au o origine națională, deși în Statele Unite s-au dezvoltat cel mai rapid, și nici dată de naștere. Am putea spune că relațiile publice au fost descoperite, nu inventate, pentru că tehnici și elemente care le definesc au fost de-a lungul timpului prezente.

Strategii ale relațiilor publice

Strategia de comunicare publică

Istoria modernă se desfășoară în spațiul public. Este istoria ,,publicurilor" în acțiune și a comunicării de masă.

O caracteristică primară a spațiului public vizează relația de complementaritate și interferența cu spațiul privat. Spațiul privat este spațiul individului, în sensul vieții individuale. Drepturile omului, ca drepturi ale individului, sunt instituite prin autoritatea intrinsecă spațiului public.

Spațiul public este, de fapt, spațiul vieții comunitare. El nu are, în mod normal, altă logică decât cea prin care comunitatea își asumă rolul susținerii și protejării vieții indivizilor care alcătuiesc comunitatea. In ultimă instanță, istoricește vorbind, totul se reduce la o problemă de echilibru funcțional între individ și structura comunitară.

Strategia de comunicare organizational

Trăim într-un univers organizațional. Spațiul social este populat de organizații. Unele dintre acestea sunt organizațiile noastre de apartenență. Instituțiile sociale (actorii publici) sunt, în sens general, organizații. Dacă, așa cum arătam anterior, actorii publici acuză, în principal, o problemă de securitate identitară (de coagulare și manifestare a constituenței și profilului propriu), organizațiile în ansamblu, inclusiv actorii publici, se confruntă cu provocările riscurilor de insecuritate funcțională.

Mai exact spus, mediul social, ca mediu extraorganizațional, este tot mai mult un mediu (un spațiu) al schimbării globale. Marea provocare a tuturor organizațiilor, a celor publice și a celor private, a celor politice, educaționale, productiv-economice, a celor naționale și internaționale, este însăși schimbarea.

Strategia de comunicare mediatică

Spațiul mediatic este spațiul mass-media, mai exact este spațiul public și organizațional aflat sub impactul mass-media.

Legitimarea socială a spațiului mediatic rezultă din dreptul democratic al publicului la informare. Vectorizarea reală a spațiului mediatic decurge însă din interesul actorilor mediatici de a avea acces la sursele și canalele de informare. Evident, accesul la informații (surse și canale) se sprijină tot pe norma democratismului social. Publicul este implicat în evaluarea politicii publice, iar media acționează pentru prevenirea și blocarea eventualelor excese și abuzuri ale actorilor puterii în raporturile cu cetățenii.

Comportamentul etic în cadrul relațiilor publice

Relațiile publice reprezintă cu mult mai mult decât activitatea agentului de presă, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, a hazardului, evenimentele trebuie create, înscenate chiar, stilul de a aborda subtil orice problemă care se ivește ține de abilitatea persoanelor care-și desfășoară activitatea în acest domeniu dar și de un anumit simț nativ, de arta de a comunica în raport de ceea ce vrei sa înțeleagă ținta pe care o ai; este un stil pe care-1 poți învăța, perfecta, șlefui dar pe care îl ai sau nu.

Capacitatea de a înțelege la timp ceea ce se așteaptă de la tine și de la organizația pe care o reprezinți și de a te adapta în timp util la mediul în care acționezi, speculând oportunitățile ivite sau creându-le efectiv, stă la baza procesului complex de relații publice.

Conceptul de relații publice ca atare nu poate fi atribuit nimănui, el s-a dezvoltat în timp, captând noi forme și accepțiuni dar se poate spune cu certitudine că abordarea sa a fost făcută în Statele Unite, caracterizate printr-un climat economic, social, politic și cultural nonconformist, unde puterea presei a determinat o vulnerabilitate destul de mare a tuturor instituțiilor și organismelor în fața opiniei publice.

Relațiile publice ar trebui să folosească o abordare sistematică asupra stresului cotidian, care face parte din mediul lor de desfășurare, dezvoltând politici de comunicare, care pot stabili și menține relații de încredere mutuală cu multiplele componente ale publicului organizației.

În lumea actuală nu e nevoie să fii de față atunci când comunici pentru că tehnologia îți permite să faci acest lucru de la distanță, astfel încât practicienii de relații publice trebuie să fie de fapt niste interpreți, funcționând ca o legătură comunicațională între o organizație și toate publicurile ei.

Se spune că n-ar trebui să spunem lucruri pe care dacă le-am vedea scrise sau le-am auzi/viziona ulterior ne-am rușina că le-am spus.

Dacă am ales să lucrăm în domeniul relațiilor publice, asta ar trebui să fie o regulă de bază care ne-ar putea ajuta să creăm și să menținem în jurul nostru o atmosferă destinsă, frumoasă, plăcută, care să denote încredere și siguranță și să stimuleze spiritul creativ, ideile novatoare, care să permită transmiterea unei imagini pozitive despre organizația pe care o reprezentăm prin însuși climatul în care ne derulăm activitatea noi și cei care ne înconjoară.

„Nimic nu e mai specific unei companii decât reputația ei și climatul în care își desfășoară activitatea. Aceasta este preocuparea departamentului de relații publice al companiei, care trebuie să fie o antenă, conștiința și voința întregii corporații.”

Comportamentul etic are o determinare culturală, este constituit pe anumite principii morale. Acestea ne determină să spunem cuvinte care se potrivesc sau nu cu acțiunile noastre, făcându-ne responsabili pentru faptele noastre și pentru asumarea răspunderii față de acestea.

Relațiile publice funcționează și ca o oglindă a managementului unei organizații, arătând permanent raporturile în care se află acesta cu publicul său. Un management etic îi îndrumă pe angajați înspre acțiuni responsabile, bazate pe integritate, pe standarde care să nu permită comportamente imorale.

Pentru a avea însă, curajul de a apăra regulile eticii trebuie să ai un puternic sistem personal de valori, să ai curajul să-ți aperi convingerile și să refuzi să faci ceea ce nu este etic. De cele mai multe ori însă oamenii înțeleg greu sau deloc că există și altceva în viață decât bani, putere, faimă și interese personale.

În viața cotidiană principiile etice sunt susceptibile a fi supuse mai multor interpretări, culturale, marcate de tradiții, obiceiuri, valori moștenite, factori de mediu sau individuali ori de altă natură, astfel încât deciziile luate în anumite momente sunt discutabile sub aspect moral.

La baza implementării unui management etic reflectat în modul de manifestare al relațiilor publice stă adevărul, abordarea problemelor așa cum apar ele, luând în calcul însă și etica de natură situațională, care ia în considerare relativitatea adevărului sau a oportunității la un moment dat de a-i spune.