Comunicarea Si Manipularea
CAPITOLUL I
COMUNICAREA SOCIALÃ
MANIPULAREA
Televiziunea manipulează ! “ De unde știm ? O spune toată lumea. Și ca acele adevăruri asupra cărora, odată formulate, nu se mai apleacă nimeni decât cu riscul de a fi ars pe rug (pământul e plat, soarele se învârte în jurul pământului, cu cât un lucru este mai scump, cu atât valoarea lui adevărată e mai mare), și axioma „televiziunea manipulează“ s-a înfipt strașnic în conștiințele oamenilor. Deși pentru marea masă a telespectatorilor, noțiunea de manipulare este confuză și le-a fost transmisă, culmea, prin mijloace mass- media, axioma aceasta a dat bătăi de cap în primul rând ziariștilor. Din dorința de „obiectivitate“, jurnaliștii au început să construiască cu atâta atenție emisiunile încât rezultatul este, de multe ori, o capodoperă de manipulare inconștientă, care reflectă toate percepțiile, convingerile și motivațiile realizatorului. Puțini știu exact cum și mai ales, de ce manipulează televiziunea, prin ce mijloace și cu ce rezultate. Puțini se simt manipulați, crezând cu tărie în superioritatea lor intelectuală datorată simplului fapt că „știu“ că televiziunea manipulează. E ca și când un om nu s-ar îngrășa mâncând dulciuri pentru simplul fapt că știe că dulciurile îngrașă. Cel mai greu lucru pentru un telespectator este să accepte că este manipulat de ceea ce vede. Distrugerea încrederii în televiziune ar duce, automat, la renunțarea la aceasta și, implicit, la motivațiile care îl fac să o privească: nevoia de siguranță, de explicații, de sfaturi.(Radu,2000,p.102)
Să nu mergem mai departe până nu vom da o definiție manipulării. Conform Dicționarului de sociologie, manipularea este o acțiune de a determina un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului. Manipularea este o tehnică de propagandă, este o componentă a ei, cealaltă fiind persuasiunea. Manipularea este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor și determină formarea unor convingeri noi și reacții conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă. Pentru a fi eficientă, manipularea, oricât de grosieră ar fi, trebuie să dea senzația telespectatorului că are deplina libertate de gândire și decizie. În general, aceste două condiții sunt îndeplinite automat de telespectatorul român. În primul rând fiecare om are o părere despre sine în general mai bună decât realitatea. Capacitatea de a face raționamente simple îi conferă siguranța că poate înțelege aproape orice (dacă nu este exprimat în termeni de specialitate). Cunoașterea semnelor (simbolurilor) care sunt cuvinte îi creează senzația că pot descifra orice înțeles al îmbinării lor. Cu alte cuvinte, au senzația că dacă recunosc un piston, o bielă, un arbore cotit etc., înțeleg și principiul de funcționare al unui motor. În al doilea rând, deși așteaptă aproape întotdeauna consensul celuilalt, nu este dispus să accepte ideea că acest lucru îl poate influența. De asemenea, lipsa acelui consens îi pare unui om o simplă întâmplare și nu un element care l-ar putea face în sine să-și schimbe opiniile. Oamenii reacționează direct la formule de genul „te rog !“, „vreau !“, „doresc !“, „trebuie !“ etc., pe care le consideră comandamente care ascund intențiile celui care le rostește. Absența lor îi dau telespectatorului senzația că cel ce vorbește nu dorește nimic de la el. Oricât ar părea de straniu, există un orgoliu care îi oprește pe oameni să recunoască faptul că au preluat idei „de-a gata“ și le-au aplicat sau transmis mai departe. O astfel de recunoaștere ar echivala cu depersonalizarea și cu acceptarea, implicită, a influențabilității lui. Cea de-a doua condiție este îndeplinită și mai simplu, prin convingerea că are libertatea de a decide oricând întreruperea manipulării, cu alte cuvinte, senzația de controlare asupra mesajului transmis prin televizor prin existența și folosirea telecomenzii. Nu există o coerciție directă (ca în cazul educației părintești, a școlii, a serviciului, etc.) și vizibilă. De aceea, se consideră absentă orice formă de coerciție. Oamenii au senzația că, odată închis televizorul, încetează și influența pe care o are acesta asupra lor. Toate aceste lucruri, combinate cu o lipsă de cultură sau informație care să permită identificarea analogiilor sau a trimiterilor, o lipsă de subtilitate în receptarea mesajelor și o lipsă de atenție cronică la formulări fac din cei mai mulți dintre telespectatorii români „victime“ sigure și ușoare ale manipulării.(Radu,2000,p.103)
Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai uzitate sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe false și combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele emoționale non-raționale ale conștiinței umane. În timp ce prima formă de manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesioniști care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ ușor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simț, al culturii și al informațiilor. Din păcate, și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor menționate anterior. În ultimul timp, prin înmulțirea fantastică a surselor de informații s-a apelat din ce în ce mai puțin la manipularea prin propagarea de minciuni sau de construcții false care cuprind adevăruri parțiale și s-a folosit cea de-a doua tehnică, uneori în combinație cu prima. De ex.: un lucru (presupus de noi fals) spus de un copil într-o emisiune de știri (într-un reportaj) pare mult mai verosimil decât rostit într-un context asemănător de un matur. În ambele cazuri este vorba de transmiterea unei informații false, elementul care ajută la acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale.
Apelarea la stereotipul „copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învățați de cei mari” existent la nivel inconștient, combinată cu stimularea centrilor de emoționare în fața unui copil fac mult mai ușor de transmis o informație falsă. Spre deosebire de metodele de convingere rațională, prin manipulare nu se urmărește determinarea celuilalt de a înțelege mai corect și mai profund problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzației de înțelegere (superficială) și obținerea unei reacții inconștiente, instinctuale, rezultat al eficacității mesajelor relaționale. Se poate observa cu ușurință că cei mai de succes oameni care apar în televiziune (politicieni, afaceriști, realizatori sau moderatori de programe, intelectuali) sunt aceia care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte puține și simple, „pe înțelesul tuturor“. Folosirea unui limbaj popular, ușor decodificabil, indiferent de gradul de instrucție , îl fac pe cel de acasă să aibă senzația că înțelege în profunzime problema discutată și să acționeze în consecință. Se poate manipula și prin crearea intenționată de confuzii dar rezultatele sunt imprevizibile de cele mai multe ori, din cauza labilității unui sistem uman aflat în cumpănă. De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai permită apariția necesității de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni manipulatori știu dinainte ce întrebări i-ar putea pune (sau își pun) telespectatorii și răspund la acestea înainte de a fi chiar conștientizate de aceștia. Astfel, cel de acasă are senzația extrem de puternică că cel ce vorbește spune adevărul pentru că altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni încă“. Calitatea de veridic trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este condiția esențială ca o comunicare, neînsoțită de mesaje relaționale, subconștiente, să reușească. Din păcate, pentru mulți oameni ceea ce le pare clar este și veridic. Descoperirea logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenție scăzută concordanței (sau punctelor de legătură) dintre logica internă a mesajului și logica normală, uzuală, continuă a raportării noilor informații la cele deja acumulate. Să presupunem că luna ar putea intra într-o cutie de chibrituri. Să presupunem că am băga cutia în buzunar. Rezultă, fără umbră de îndoială că pot introduce oricând luna în buzunarul meu. După cum se vede există o logică internă a mesajului transmis aici. Odată acceptată o ipoteză, tot ceea ce derivă din ea pe cale logică este acceptat ca posibil.(Chelcea,2006,p.224)
Oamenii, incapabili de multe ori să-și susțină cu argumente părerile (în principal din cauza preluării lor de la alții) îi admiră pe cei care pot s-o facă și acest sentiment le influențează capacitatea de a surprinde (sau de a redescoperi la sfârșitul demonstrației) falsitatea ipotezei pe care s-a bazat întregul raționament doveditor.
O altă metodă extrem de folosită de propagandă în comunicare directă (făcută de o persoană în televizor) este amestecarea elementelor previzibile a exista în acel mesaj și cele imprevizibile, originale. Folosirea elementelor banale duce la crearea senzației de liniște, de siguranță, existentă în oameni atunci când au de-a face cu situații sau cu oameni presupuși cunoscuți. De asemenea duc la o recunoaștere a vorbitorului și la o conectare a lui cu imaginea formată în urma aparițiilor anterioare. Orice formă, oricât de superficială, de coerență este necesară în discursul unui om care apare în televizor pentru a-i face pe telespectatori să accepte ușor introducerea în mesaj a elementelor noi, mai greu de verificat dar cu aer de veridicitate dat de senzația cunoașterii celorlalte elemente componente. Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii au capacitate redusă în a asimila noutățile. De aceea este folosită des tehnica redundanței, pentru a mări cantitatea elementelor din mesaj și, implicit, a procentului noutăților care poate fi folosit. Tehnică extrem de utilă atunci când vrei să transmiți fără ostentație elemente noi, pe care le susții mai greu cu argumente. De aceea, într-o „mare“ de banalități, apariția unui element nou va duce la absorbirea lui instantanee de către telespectator și, de cele mai multe ori (și din considerentele arătate mai înainte) acceptat fără a simți nevoia unor lămuriri suplimentare.
Așa cum spuneam la început, un ingredient absolut necesar rețetei de manipulare este tehnica de disimulare a acesteia.
sublinierea pluralismului părerilor într-o dezbatere. Cei mai mulți moderatori țin morțiș să-i aibă în jurul unei mese (de preferință rotundă – pentru a induce în telespectator ideea de egalitate a opiniilor exprimate) pe exponenții diferitelor poziții. Cu cât numărul celor prezenți este mai mare cu atât este mai ușor de indus ideea de obiectivitate a întregului, de oferire a posibilității de a alege între diversele opinii exprimate. Inducerea unei astfel de idei face mult mai ușoară misiunea celui care dorește să manipuleze. Odată inoculată ideea de arenă deschisă oricăror confruntări din care telespectatorul este liber să ia doar adevărul, tehnicile de manipulare pot fi folosite de cel mai iscusit. Oamenii politici buni vor accepta cu mai mare plăcere o confruntare cu un adversar decât prezența singur în fața realizatorului (considerat de telespectatori a priori, mai obiectiv decât invitatul său). Într-o confruntare cu un adversar considerat la fel de obiectiv sau de subiectiv ca și el, își poate folosi capacitățile de manipulare.
mutarea centrului de greutate. Centrul de greutate se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. De multe ori se folosește opoziția măruntă, pe elemente de amănunt nesemnificativ pentru a se abate atenția de la adevăratele contradicții. De exemplu, o discuție despre programul impus României de FMI se va purta despre (sau va aluneca invariabil spre) dezbaterea normalității acceptării de către guvernul român a unui program străin și mult mai puțin despre justețea sau eficacitatea măsurilor cuprinse în acel program. Discuțiile despre calitatea manualelor alternative erau deviate (în special de apărătorii lor) spre utilitatea lor în principiu, tărâm pe care se simțeau mult mai siguri.
exacerbarea rolului garanților sociali. Invitarea în platou a unui politician, specialist într-un anumit domeniu. Accentul pus pe calitatea lui de profesionist duce la diminuarea percepției lui ca om politic și, implicit, implicat subiectiv în subiectul pe care îl dezbate. Folosirea unor analiști politici (titulatură extrem de generoasă și care ascunde de multe ori capacități care n-au legătură cu analiza) cu orientări politice cunoscute (sau chiar foști oameni politici) și accentuarea calității lor de analiști și mai puțin (sau deloc) pe cea de politician duce la crearea senzației de obiectivitate și , astfel, adevărurile rostite de un analist sunt mult mai ușor acceptate.
realizatorul este întotdeauna aliatul telespectatorului. Rareori duritatea unui moderator are drept scop principal determinarea invitatului de a spune adevărul, chiar dacă incomod. De cele mai multe ori, duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop esențial convingerea telespectatorilor că el este neutru și obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea lor. Rareori telespectatorii observă că o întrebare „dură și directă“ este destinată „ridicării mingii la fileu“. Surprinși, de multe ori, ei înșiși de agresivitatea întrebării, telespectatorii au tendința de a considera răspunsul dat ca adevărat, în lipsa oricărei portițe de scăpare și nu ca pe o folosire inteligentă a elementelor întrebării (anticipate sau cunoscute).
transferul de specializare. Se practică în televiziunile din România invitarea unor personalități pentru a dezbate subiecte din domenii cu care nu sunt familiari (sau cu care nu sunt percepuți a avea vreo legătură). Telespectatorul va privi cu interes, amuzat sau nu, cu simpatie sau nu, afirmarea concepțiilor invitatului despre subiectul abordat și va da o mai mică atenție replicilor colaterale, ironiilor îndreptate spre adversarii acestuia din alt domeniu, aluziilor și analogiilor. Considerate a avea importanță minimă în contextul abordării subiectului (cine se uită la o emisiune cu vânători se așteaptă să se vorbească de vânătoare și are atenția concentrată în special asupra elementelor din mesaje care au legătură directă cu subiectul care-l interesează) elementele „colaterale“ pătrund mult mai ușor în subconștientul telespectatorului decât dacă ar fi fost lansate într-o altfel de emisiune. De ex: “ironiile politice ale lui Adrian Năstase intercalate în cadrul unor dezbateri pe marginea vânătorii vor fi mult mai ușor acceptate de un vânător, chiar dacă, în mod obișnuit, acestuia nu-i plac glumele lui și-l consideră un arogant”.(Adrian Năstase).
Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă – folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă. În general, această tehnică este folosită de cei care nu-și pot camufla (sau n-au făcut-o până în acel moment) opiniile. Folosirea exagerată a argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziții duce la respingerea sau acceptarea acelei poziții în mod instinctual. Într-o astfel de luare de poziție, orice propoziție care ar devia puțin de la linia cunoscută de telespectatori ar fi receptată de aceștia ca o dovadă de „bun simț“ și de „trezire la realitate“. Chiar dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera extrem de importantă și o vor accepta ca adevărată.(Haineș,2000,p.52)
Cele mai susceptibile de a încerca manipularea telespectatorilor sunt exact acele emisiuni destinate (și anunțate prin titulatură sau raportare) informării publicului: emisiunile de știri. Neacceptând deontologic părerile personale declarate și nici interpretările celor care informează (în principal prezentatorii), știrile au aura de obiectivitate. De aceea, manipularea își poate găsi un excelent câmp de desfășurare. Iată care sunt tehnicile cele mai uzitate:
selectarea știrilor. Criteriile de selectare ale știrilor pot fi de trei feluri: importanța lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care îl poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă știrilor cel ce le selectează. Este clar că, în absența unui profesionalism sau în prezența unor interese puternice (nu neapărat materiale) cel care are această putere va selecta în special acele știri care îi vor servi interesele sau, în cel mai fericit caz, nu i le vor leza.
conceperea știrilor. Știrile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu ușurință de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu tonalități ușor optimiste sau pesimiste, în funcție de senzația care trebuie transmisă telespectatorului.
plasarea știrilor. Am mai discutat despre importanța plasării unei știri în desfășurătorul unui jurnal. O știre care deschide jurnalul va fi considerată „mai adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O știre plasată în mijlocul jurnalului va beneficia de o importanță mai mică în ochii telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei știri după calupul publicitar îi va diminua din seriozitate.(mass-media)
titlurile știrii. Mai nou se folosesc titluri și pentru știrile care apar în jurnalele de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conținutului informației. Pentru a atrage atenția telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă și nu arată (din lipsă de spațiu) și celelalte opțiuni.
alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să prezinți într-un scurt buletin de știri întreaga desfășurare și istorie a unui eveniment complex și deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea acelor amănunte care pot fi susținute cu informații și imagini. Pentru coerența și cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar necesita un spațiu extrem de mare pentru lămurire și se folosesc în special acele amănunte ușor de prezentat și de explicat și care se încadrează perfect în desfășurarea evenimentului.
selecția imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate informațiilor. De multe ori se vor folosi imagini pentru a masca lipsa unor informații complete. Se va pasa telespectatorului responsabilitatea „înțelegerii“ circumstanțelor și elementelor componente ale unui eveniment.
PERSUASIUNEA
Spre deosebire de manipulare, persuasiunea este o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influențelor încât să ducă la adoptarea personală a schimbării personale. În urma manipulării, o persoană poate avea o anumită reacție (eventual cea dorită de manipulator) în mod instinctual și mai puțin rațional. În persuasiune esențială este senzația pe care trebuie s-o capete persoana cealaltă că a înțeles ceea ce i se spune, că a integrat motivațiile schimbării și că deciziile ulterioare îi aparțin în totalitate, fără influențe din afară. Persuasiunea este mult mai dificil de realizat decât manipularea dar rezultatele ei sunt mult mai puternice și durează în timp mult mai mult. Dacă manipularea poate aduce reacții pe care persoana în cauză le poate reconsidera în scurt timp (în momentul în care nu mai este sub influența directă a sursei de manipulare), în cazul persuasiunii, reacțiile sunt gândite și, prin urmare, convingerile care au stat la baza lor pot fi reconsiderate mult mai greu și numai în momentul apariției unui element persuasiv mai puternic. O altă diferență între manipulare și persuasiune este aceea că prima se bazează pe acel factor personal numit sugestibilitate în timp ce persuasiunea se bazează pe persuasibilitate, adică acea tendință de a fi receptiv la influențe. Spre deosebire de sugestibilitate, persuasibilitatea implică din partea individului conștiința acceptării și interiorizării mesajelor transmise.
Persuasiunea poate semăna și cu negocierea, dar sunt diferite, nu atât ca mod de punere în practică a lor, cât prin raportarea la celălalt. Când negociați, nu vă interesează dacă cealaltă persoană vă împărtășește sau nu punctul de vedere, atâta timp cât puteți ajunge la o concluzie mutual acceptată. Părerile celeilalte persoane pot să nu se schimbe deloc, ci doar ceea ce vrea ea să facă. Aveți nevoie de persuasiune când doriți să ajungeți la o decizie mutual acceptată, dar mai doriți și ca cealaltă persoană să vă înțeleagă mai bine poziția și să împărtășească în mai mare măsură propriile dvs. păreri.
Pentru a face acest lucru, trebuie să știți care sunt aceste păreri și ce păreri noi vreți să aibă respectiva persoană. Trebuie să cunoașteți punctele tari și slăbiciunile poziției sau argumentelor dvs. ca și cele ale persoanei respective. Persuasiunea trebuie să se bazeze pe un argument rațional (din păcate, de multe ori, locul raționalului e luat de logica interioară) – nu pe coercițiune sau informare greșită. Pentru a convinge, trebuie să subliniați punctele tari ale argumentării dvs. și slăbiciunile celuilalt, într-un mod clar și logic. Persuasiunea poate necesita timp deoarece părerile adânc înrădăcinate nu se schimbă cu ușurință. Pregătiți-vă să convingeți treptat, într-o perioadă mai mare de timp. Persuasiunea este dificilă deoarece părerile sunt adesea rigide, pot fi formate la o vârstă fragedă și se pot baza pe informații puține. Multe păreri au origine socială și sunt rezultatul muncii și vieții într-un anumit grup de oameni. Pentru a convinge, trebuie să vă fie clare: propria dvs. poziție – ce credeți că faceți ? Care sunt dovezile ? Ce argumente puteți folosi pentru a arăta logica părerilor dvs.? poziția celeilalte persoane – de ce crede în ceea ce crede ? Care sunt dovezile sale ? Pe ce se bazează argumentele sale? Puteți începe persuasiunea fără a cunoaște poziția celeilalte persoane, dar veți descoperi că este dificil să știți dacă folosiți argumente sau dovezi care par constrângătoare.
Pentru a convinge pe cineva, trebuie:
Să începeți prin a presupune că acea persoană este rațională și prin urmare este deschisă argumentelor raționale (dacă nu e, trebuie să negociați). Să arătați că sunteți rațional (vocile ridicate și mânioase nu fac asta). Să vă prezentați pe scurt argumentele și baza lor într-un mod logic, inclusiv orice dovadă. Să prezentați pe scurt ce considerați a fi argumentele opuse, subliniindu-le slăbiciunile în contrast cu punctele forte ale argumentului dvs. Prezentați-vă mai detaliat argumentul. Să ascultați răspunsul în tăcere, asigurându-vă că cealaltă persoană este capabilă să își prezinte cazul și să și-l argumenteze – în acest mod nu aveți parte de surprize mai târziu. Să identificați slăbiciunile în prezentarea celuilalt, cum ar fi:
– presupunerile;
– erori de fapt;
– argumente fără dovezi;
– dovezi slabe (de ex. controversate sau neacceptate pe scară largă), dar faceți acest lucru pe un ton diplomatic. Părerile se pot consolida pur și simplu prin atacarea lor (de ex. spuneți „o mulțime de oameni cred asta“, nu „e o tâmpenie!“).(Radu,2000, p.115)
Să fiți de acord cu cealaltă persoană, dacă argumentul este rațional. Dacă sunteți de acord cu oamenii le oferiți un model care spune: „Sunt rațional, pot să fiu de acord cu tine. Dacă ești rațional, poți și tu să fii de acord cu mine.” Să reformulați principalele puncte ale argumentelor dvs. și să le subliniați forța în comparație cu slăbiciunile argumentului celeilalte persoane. Să-i dați timp celeilalte persoane să-și reafirme principalele idei. Ea va sublinia ce consideră a fi punctele principale ale argumentelor sale, exprimate ca îndoială finală. Să spuneți că sperați că noile informații pe care ați putut să le dați au fost utile. Prin prezentarea argumentelor dvs. sub formă de informație, îi dați șansa persoanei să aibă un motiv bun să-și schimbe părerile. Ea se poate răzgândi sau poate fi de acord cu dvs. fără să-și piardă imaginea sau respectul de sine.(Marga,1991,p.194)
În televiziune este folosită destul de rar persuasiunea, pentru că nu există posibilitatea ca telespectatorul să poarte un dialog cu invitatul. De multe ori, persuasiunea este în primul rând îndreptată împotriva moderatorului, ca, prin convingerea lui, să se dea un semnal pozitiv celui de acasă. Vorbitorii buni vor discuta cu moderatorul ca și când în jurul lor ar fi mulți oameni care i-ar putea pune la îndoială argumentele. Din păcate pentru ei, emisiunea se poate termina înainte de a convinge și reluarea subiectului în altă zi și la o altă emisiune trebuie făcută de la 0 pentru că oamenii care trebuie convinși s-au schimbat în proporție covârșitoare. Chiar și așa, cei ce apar în televiziune folosesc fragmente scurte și condensate de persuasiune (raționamente, dovezi) pentru a transmite o idee. Toate acestea se întâmplă pentru că persuasiunea necesită timp. Iar un realizator de televiziune exact asta nu-i poate oferi invitatului. De aceea, acesta trebuie să fie un foarte bun vorbitor pentru a putea schimba (sau influența) în scurtul timp pe care îl are la dispoziție, părerile telespectatorului. Părerile pot fi considerate a fi:
– periferice;
– aproape fundamentale;
– fundamentale.
Părerile fundamentale nu se schimbă cu ușurință. De obicei, părerile periferice și cele aproape fundamentale care sunt asociate părerilor fundamentale sunt cele care trebuie schimbate mai întâi. Pentru a schimba părerile vechi sau adânc înrădăcinate, trebuie să convingeți treptat persoana să-și schimbe părerile periferice.
Puteți face acest lucru prin:
– introducerea treptată a unor noi informații și dovezi
– modelarea (de ex. a comportamentului)
– recompensarea – lăudarea și răsplătirea acțiunilor schimbate
Așa cum spuneam, rezultatul unui proces de persuasiune trebuie să fie schimbarea. Dar, atenție, schimbarea nu este efectul doar al persuasiunii. La o extremă, schimbarea poate veni din coerciție – sau refuzarea șanselor oamenilor. Un terorist înarmat își forțează victimele să se supună înlăturând toate opțiunile în afară de viață și moarte. La cealaltă extremă față de forță este supunerea. După un efort minim din partea prietenilor sau a iubiților – adesea simple priviri sau ridicări din umeri – cineva se poate supune capriciilor sau dorințelor acestora. În ambele cazuri, schimbarea nu este însoțită de modificarea convingerilor. În general, vorbitorii în public care folosesc persuasiunea se feresc de forță și supunerea imediată. Din contră, trebuie oferite dovezi solide, astfel încât ascultătorii să ia în mod conștient și liber o decizie în legătură cu mesajul transmis. Pentru a evalua procesul schimbării persuasive, voi trece în revistă caracteristicile procesului de transmitere/receptare a informațiilor. Publicul va reține cu mai mare probabilitate informațiile, dacă vorbitorul le-a exprimat cu acuratețe relevanța și utilitatea pentru cei care ascultă. Procesul de receptare a informațiilor implică un efort comun din partea vorbitorului și a publicului. Procesul de persuasiune necesită de asemenea acest efort comun. Vorbitorul persuasiv propune o schimbare care, în viziunea sa, este benefică pentru ascultători și apoi oferă material în sprijinul schimbării propuse. La rândul său, persoanele din public cântăresc argumentele când se decid dacă să accepte schimbarea ca fiind benefică sau să facă în realitate schimbarea propusă. Totuși, de vreme ce vorbitorii persuasivi urmăresc o schimbare și nu doar recunoașterea, înțelegerea, sau memorarea (etapele procesului de transmitere/receptare a informațiilor), efortul comun al vorbitorului și publicului devine și mai important. Relația dintre atitudini și comportament
Atitudinea este o judecată bazată pe convingerile unei persoane asupra unui anumit obiect sau idee. Comportamentul implică acțiune și răspuns în afară de judecată. Această distincție este importantă în elaborarea unui discurs persuasiv. Investigarea atitudinilor este o parte importantă a analizei publicului. Atitudinile sunt legate de motive care sunt forțele călăuzitoare din spatele comportamentului oamenilor. Schimbările de atitudine duc la schimbări de comportament. De exemplu, o televiziune își poate modifica ora de difuzare a unui jurnal de știri dacă va fi convinsă că telespectatorii vor crede că astfel vor fi mai bine informați. Așadar, motivați fiind, telespectatorii vor avea o atitudine favorabilă față de schimbarea orei de difuzare și, când aceasta se va produce, își vor schimba comportamentul, în sensul schimbării obișnuitului program de a se uita la televizor. Dacă nu ar exista nici o legătură între atitudini și comportamente, atunci persuasiunea ar deveni un proces mult mai complicat decât informarea. Vom prezenta tehnici care presupun că discursul informativ și persuasiv sunt strâns legate. Discursul persuasiv nu este în mod necesar mai complicat decât discursul informativ. Diferența cheie este că în timp ce vorbitorii informativi caută să obțină doar înțelegerea publicului, vorbitorii persuasivi îi cer publicului să se și schimbe.
Folosirea apelurilor persuasive. Indiferent dacă urmăresc o schimbare a direcției sau a intensității acțiunii receptorilor, vorbitorii trebuie să dovedească necesitatea schimbării și faptul că ea este de dorit. Încă din timpul lui Aristotel (384-322 î.e.n.), cei care au studiat persuasiunea au analizat-o din trei perspective: apelul la credibilitate, sau impresia creată de orator; apelul la emoții, sau sentimentele create în public; și apelul la rațiune, sau argumentele dintr-un discurs. În plus, toate cele trei tipuri de apeluri sunt folosite în combinație pentru a obține cea mai eficientă persuasiune. Apelul la credibilitate, caracterul, cunoștințele, bunăvoința și dinamismul exprimate de vorbitor prin cuvinte și fapte. Apelul la emoții, sentimentele provocate în rândul publicului la momentul potrivit prin alegerea atentă a temei și a limbajului. Apelul la rațiune, acceptabilitatea schimbării măsurată prin raționamentul și dovezile vorbitorului.
Apelul la credibilitate. Vorbitorii folosesc apelul la credibilitate când i se prezintă publicului ca fiind credibili, etici și de încredere. Dacă vedem că o persoană este în general credibilă și etică, atunci avem tendința să credem ce spune acea persoană despre un anumit subiect. Dacă nu ne-am format deja o impresie despre credibilitatea vorbitorului, trebuie să ne bazăm pe percepțiile noastre față de el din timpul discursului. Vorbitorii eficienți își creează credibilitate (sau o întăresc pe cea dobândită anterior) la începutul discursului lor.
Dar cum se formează impresia despre un vorbitor ? Teoriile tradiționale spun că noi judecăm dacă vorbitorul pare că știe ce spune, are un caracter drept și este interesat de bunăstarea noastră. Aceste trei elemente – cunoștințe, caracter și bunăvoință – au fost analizate pe larg de-a lungul anilor și sunt factori esențiali în crearea credibilității. Mai recent, un alt element, dinamismul, a apărut în studiile despre crearea imaginii în mass-media. Dinamismul se referă la energie, atractivitate și gradul de entuziasm pe care-l arată oamenii care încearcă să convingă. Dinamismul este astfel un mod de creștere a răspunsului publicului la celelalte trei elemente ale credibilității.
Cunoștințele. Un vorbitor cunoscător și prudent arată stăpânire de sine, nu se aruncă să ia decizii și face remarci corecte la momentul potrivit. Vorbitorii își creează adesea credibilitate menționând educația și experiența lor de viață. Ei amintesc de asemenea momente în care și-au dovedit judecata corectă (se autocitează). Atâta timp cât aceste experiențe sunt relevante pentru subiectul în cauză, publicul acceptă cu ușurință dovezi despre cunoștințele vorbitorului. Vorbitorii de succes, totuși, sunt modești în legătură cu realizările lor educaționale. Aceștia știu ce ușor se poate naște reacția adversă: „ce se tot laudă ?“ sau „ ce face pe deșteptul !“.Ei accentuează importanța educației sau experienței lor, în loc să-și manifeste superioritatea asupra ascultătorilor. De asemenea, vorbitorii împrumută credibilitate citând sau parafrazând observațiile și evaluările unor experți reputați. Autoritatea experților trebuie menționată înainte de a da citatul sau parafraza astfel încât publicul să poată judeca relevanța acestor dovezi.(Chelcea,2006,p. 227)
Caracterul. Oamenii judecă caracterul în multe feluri. De cele mai multe ori, totuși, publicul apreciază caracterul vorbitorului în termenii asemănării cu ei și ai integrității sau consecvenței lui. Pentru a-și crea credibilitate, vorbitorii își compară adesea propriile preocupări și interese cu cele ale publicului. Ei își compară de asemenea educația sau experiența cu cele ale publicului. Vorbitorul ar putea exprima similarități între nivelul său educațional și cultural și cel al publicului. Cei mai credibili vorbitori, totuși, recunosc când o analogie între ei și ascultătorii lor este mai potrivită decât o comparație directă. Se poate spune „chiar dacă în condiții ușor diferite, am fost pus într-o situație asemănătoare“ în loc de „exact asta mi sa întâmplat și mie, iar eu am făcut așa… “ Publicul apreciază de asemenea integritatea, sau consecvența dintre faptele și vorbele din trecut și prezent ale vorbitorului.(Buzămescu,1995,p.50)
Bunăvoința. Publicul poate respecta vorbitorii care au cunoștințe și caracter deosebit, fără a răspunde favorabil la discursul lor. În aceste cazuri, publicul vrea să știe motivul din spatele discursului. Ascultătorii se pot întreba: „Dacă ne schimbăm atitudinea sau comportamentul, vom beneficia de pe urma acestui lucru la fel de mult pe cât vom servi scopului vorbitorului?” Bunăvoința este considerată de ascultători ca fiind interesul sincer al vorbitorului pentru bunăstarea publicului. Vorbitorii credibili își definesc sau explică bunăvoința, dacă nu este extrem de clară. Bunăvoința este un motiv pe care publicul îl consideră convingător. Uneori din conținutul unui discurs va reieși în mod clar dacă vorbitorul este sau nu egoist sau arogant. Pentru vorbitorii mai puțin cunoscuți sau experimentați, este utilă definirea către ascultători a beneficiilor de care se bucură cei care cred sau se comportă după cum se arată în discurs. După explicarea sursei interesului dvs. personal, puteți exprima convingerea clară că publicul trebuie să fie de asemenea preocupat de subiectul discursului dvs. Apoi bazați-vă pe materialul din discurs pentru a vă prezenta motivele acestei preocupări. Credibilitatea este o atracție care poate fi dezvoltată în același timp ca o temă însăși. În funcție de subiectul dvs., credibilitatea se bazează pe unul sau mai multe din elementele cunoștințelor, caracterului și bunăvoinței; în plus, o prezentare dinamică crește credibilitatea. (Buzămescu,1995,p.51)
Apelul la emoții. Oamenii au sentimente sau stări atunci când anumite gânduri și idei le vin în minte. Unele din aceste sentimente sunt mai puternice decât altele. Vorbitorii persuasivi folosesc apelul la emoții când încurajează publicul să-și exprime anumite sentimente față de exemplele, citatele, statisticile sau alte puncte de interes din discurs. La un anumit moment, apelul la emoțiile ascultătorilor – uneori denumit apel psihologic – poate fi atât eficient cât și de dorit în atingerea unui scop persuasiv.
Vorbitorii eficienți pot prezice momentul când ascultătorii vor simți o anumită emoție – când menționarea unui anumit subiect va determina o anumită reacție.
Apelul la rațiune. Vorbitorii nu se ceartă cu publicul și nu-i caută nod în papură. De fapt, vorbitorii de succes nu sunt considerați în general de ascultători ca fiind de părere opusă sau combativi. Acești vorbitori se bazează pe apelul la rațiune – oferă motive sau argumente de ce o atitudine sau comportament este sau nu de dorit, și aduc dovezi în sprijinul acestor motive. În multe cazuri, vorbitorii folosesc apelul la rațiune pentru a arăta cum au ajuns ei înșiși să aibă încredere într-un fapt sau o conjunctură, să accepte o valoare, sau să aplice o politică. În acest mod, vorbitorul leagă credibilitatea personală și energia emoțională de atitudinile și comportamentele raționale.
Raționamentele sunt de două feluri: deducția și inducția. Acestea sunt bazele teoretice ale oricărui argument. Raționamentul deductiv pornește de la o problemă generală asupra căreia publicul și vorbitorul sunt deja de acord și ajunge la o anumită concluzie. Unii specialiști denumesc variațiile raționamentului de la general la specific argumente din generalizări și argumente din cauze. Când vorbitorii dau argumente din generalizări, ei încep prin a discuta un principiu general. În deducție, vorbitorul începe prin identificarea unei valori sau politici general acceptabile. Ascultătorilor li se poate reaminti, de ex., că au sprijinit întotdeauna economiile guvernamentale. Apoi li se cere să accepte și un fapt, conjunctură, valoare sau politică mai specifică. („Închiderea fabricilor care nu mai sunt vitale pentru apărarea țării va economisi bani din taxe”). În final, vorbitorul recomandă o atitudine sau comportament care să se încadreze în ceea ce este general sau particular acceptat. (Înscrieți-vă pe listele de disponibilizări!”). Raționamentul inductiv pornește de la un anumit punct cu care publicul și vorbitorul sunt deja de acord și ajunge la o concluzie la fel de specifică, sau la una mai generală. Unii specialiști denumesc variațiile raționamentului argumente din exemple specifice, argumente din efecte și argumente din semne (argumentele din analogii, după cum sugerează expresia, se bazează pe puncte ale argumentului care au o legătură mai mică între ele). Argumentele din exemple specifice sunt opusul argumentelor din generalizări – vorbitorul pornește de la un subiect clar, bine motivat și ajunge la existența unui principiu general. Argumentele din efecte, la fel, inversează ordinea în argumentele din cauze. Argumentele din semne sunt legate de procesul diagnosticului folosit de doctori: doctorul concluzionează că simptomele (sau semnele) cum ar fi febra și tusea indică faptul că aveți gripă. Prin analogie, vorbitorul poate susține că economia românească este în declin pentru că există economie subterană. Raționamentul deductiv și inductiv sunt modele sau structuri prin care vorbitorii persuasivi își construiesc argumente. Totuși, raționamentul este inutil fără dovezi. (Buzămescu,1995,p.52)
Dovezile sunt substanța raționamentului persuasiv prin care se demonstrează ceva ascultătorilor. Dovezile sunt de 5 tipuri, pe care le-am discutat deja mai sus: definiția/explicația, compararea/analogia, exemplificarea/ilustrația, citarea/parafraza și numărul/statistica. Până acum, am tratat aceste 5 tipuri de dovezi ca mijloace de argumentare a răspunsurilor pe care vorbitorul le dă la întrebările ascultătorilor, cum ar fi: „Ce vreți să spuneți ?” sau „Cum putem să facem asta ?” În vorbirea persuasivă, totuși, trebuie folosite aceste tipuri de dovezi pentru a susține răspunsul la o întrebare mai importantă a ascultătorilor: „De ce să ne schimbăm atitudinea sau comportamentul ?“
Fără dovezi, nu poate exista raționament. Când treceți în revistă dovezile pe care le pregătiți pentru un discurs persuasiv, gândiți-vă dacă argumentarea raționamentului dvs. este actuală și confirmată de cel puțin o altă sursă imparțială. Definiția/Explicația. Vorbitorii persuasivi au în vedere alt scop decât revelarea înțelesului cuvintelor. Când folosim definiții și explicații, dovedim că există un acord între noi și public, definindu-l și explicându-l. Definiția și explicația mai pot fi folosite pentru a demonstra că alte dovezi din discursul dvs. sunt relevante pentru raționament – adică, face parte din aceeași categorie cu decizia pe care vreți s-o ia ascultătorii. Comis-voiajorii folosesc acest tip de dovezi tot timpul. Ei își conving clienții că prețul unui aparat de fotografiat, de exemplu, este rezonabil, explicându-le caracteristicile sale de calitate. Sau susțin că un client trebuie să cumpere un anumit covor fiindcă, prin definiție, fibra și culoarea sa se potrivesc nevoilor sale. Comparația/Analogia. Spre deosebire de vorbitorii informativi, vorbitorii persuasivi folosesc comparația sau analogia ca dovadă că schimbarea este de dorit, deoarece este similară cu ceea ce ascultătorii au gândit sau făcut anterior. Uneori, nu puteți defini sau explica precis – sau nu vreți să fiți precis. Comparația (sau contrastul) este atunci cel mai bun mijloc de susținere a schimbării. Exemplificarea/Ilustrația. Exemplele și ilustrațiile pot fi folosite drept dovadă că o schimbare propusă este realistă, chiar dacă publicul n-a simțit niciodată ceva similar. Dovezile istorice și contemporane ale rezultatelor benefice îi fac pe ascultători să se simtă încrezători față de decizia care li se cere să o ia. De exemplu, reclama la Tide va susține că gospodina va fi mulțumită de el deoarece toți ceilalți cumpărători au fost mulțumiți de albul rufelor spălate. Citarea/Parafraza. Exprimarea autorității în citate și parafraze le permite vorbitorilor persuasivi să folosească acest material ca dovadă. Totuși, spre deosebire de forța persuasivă a altor tipuri de dovezi, forța persuasivă a citării și parafrazei depinde de alte dovezi – credibilitatea sursei. Procurorul îl poate cita pe un martor ocular pentru a dovedi că acuzatul este vinovat, dar această probă poate eșua dacă martorul este cunoscut a fi un criminal condamnat. Numărul/Statistica. Când dovezile trebuie să fie foarte precise pentru a susține un argument, dovezile materiale sau statistice sunt valoroase. Numerele și statisticile necesită frecvent explicații suplimentare. De exemplu, un specialist în economie poate susține închiderea fabricilor prin prezentarea cifrelor legate de pierderile suferite de industrie prin menținerea lor în funcțiune. Este posibil, însă, ca aceste cifre să fie insuficiente și să fie nevoie să se explice de ce pierderile nu pot fi înlăturate sau diminuate. (Buzămescu,1995,p.53)
PROPAGANDA
Propaganda și mass-media
În formularea sa cea mai elementară, propagandă este un termen neutru pentru răspândirea ideilor. În Dicționarul științelor sociale, propaganda este definită prin: “Tehnicile și metodele de influențare sau controlare a atitudinilor și comportamentului… prin utilizarea cuvintelor și a altor simboluri în vederea transmiterii, promovării sau răspândirii unor doctrine, teze sau idei” ca și prin “declarațiile și impresiile care rezultă din folosirea unor astfel de tehnici și metode”. Propaganda este un proces de comunicare care folosește anumite tehnici și metode pentru a-și realiza scopurile. Acest lucru ne face să afirmăm că nu există o propagandă neutrală valoric sau obiectivă. În toate societățile și în slujba oricui s-ar afla, propaganda vizează să formeze anumite atitudini și să impună stereotipuri sociale, tinde să condiționeze individul, creându-i mecanisme automate în scopul de a controla și manipula comportamentul său social (achiziția unor bunuri, votarea unei anumite forțe politice, respingerea unei anumite legi în cadrul unui referendum). Deși termenul provine de la Biserica Romano-Catolică și era legat de “propagarea credinței”, și-a croit drum în comunicarea politică la începutul sec. XX. Despre primul război mondial se spune că a însemnat o bătălie propagandistică între englezi și germani și că publicul american era ținta mesajelor din pamflete, broșuri, afișe, benzi desenate și alte forme de comunicare. În timpul celui de-al doilea război mondial naziștii au dezvoltat un sistem elaborat de propagandă pentru a obține sprijinirea regimului, atât în Germania cât și în străinătate. (orthodoxwiki.org.)
În acea perioadă Institutul de Analiză a Propagandei a realizat un studiu serios al propagandei, definind termenul ca fiind: “o expresie a opiniei sau acțiunii unor indivizi realizată deliberat ca să influențeze opiniile și acțiunile altor indivizi în scopuri predeterminate“. Propaganda implică în general promovarea de către stat (sau guvern) a unui anumit punct de vedere pentru a câștiga influența sau controlul. Romanul lui George Orwell 1984 este povestea unui stat în care propaganda este folosită pentru a controla gândirea și acțiunea. Specialiștii în științe sociale care studiază propaganda și presa au identificat mai multe tehnici de propagandă, de la apelarea cuiva pe nume până la generalități evidente, mărturii și tactici oportuniste. (Institutul de Analiză a Propagandei)
Interesul pentru propagandă a presupus efecte mediatice puternice, dar pe măsură ce această latură a mass-media a pierdut teren după al doilea război mondial, la fel s-a întâmplat cu analiza propagandei. Cu timpul, termenul s-a redus la cercul specialiștilor în mass-media și a fost folosit doar ocazional în studiile despre mass-media și comunicare. În afara referirilor la propaganda chineză și nord-coreeană, unde guvernul și presa sunt amestecate, termenul avea o rezonanță arhaică în America. În România nu se vorbea de propagandă decât cercuri extrem de elevate pentru a da un nume sistemului informatic al sistemului comunist. Această opinie s-a schimbat în anii ‘90 odată ce studenții la mass-media au abandonat modelul efectelor minime. Deși mass-media în Statele Unite nu este un instrument oficial al propagandei statului cum a fost în România, este uneori acuzată că este instrument de propagandă pentru interese diverse. În România, toată lumea știe că mass-media face propagandă dar puțini sunt cei care știu și cum sau cum poate fi aceasta identificată. Este un fel de axiomă pe care au adoptat-o și cei care nu știu ce înseamnă propaganda. Termenul propagandă are azi o conotație evident peiorativă pentru marele public. De aceea se evită folosirea acestui termen în analizarea acțiunilor unor partide de către ele însele.
Mai există o definiție a propagandei, poate cea mai pozitivă: propagare de cultură din unghi partinic. Nu trebuie să considerăm acest partizanat numai în zona politică. Există un partizanat civic sau social, unul economic și chiar unul ecologic. Toți apelăm la tehnici de propagandă atunci când vrem să convingem. În mod conștient sau inconștient, folosim mijloace de influențare a celuilalt. Rareori argumentele pot convinge în stare pură, pentru că, așa cum spuneam mai devreme, ele sunt însoțite de mesaje relaționale. Construirea unui sistem logic de argumente este la fel de importantă ca însoțirea lui de o haină de mesaje relaționale care să deschidă calea (să lumineze drumul) elementelor capabile să-i schimbe celuilalt modul de a percepe un anumit lucru. Pentru a fi considerată propagandă, trebuie să fie instituționalizată. Adică să presupună existența unui sistem care să acționeze pentru propagarea ideilor. Acesta ar presupune o structură instituțională specializată, o ideologie și o scară de valori, mijloace specifice și metode clare de transmitere a mesajelor. De aceea, este esențial să cunoaștem sursa informației cuprinse în mesaj, modul de construire a mesajului și canalul de comunicare.
În principiu, propaganda este un dialog fără interlocutor. Dialogul se poartă cu convingerile, cu percepțiile și cu senzațiile oamenilor cărora încercăm să le inoculăm o anumită idee. Celălalt nu este prezent decât pentru a accepta sau pentru a respinge ideile transmise. În principiu formarea convingerilor are patru etape: prezentarea ideilor (transmiterea mesajului), conceptualizarea sa perceptivă (asocierea ideilor cu noțiunile), acceptarea ideilor transmise, obiectivarea valorilor în comportamente ulterioare (aplicarea ideilor și a atitudinilor derivate din acceptarea lor).
În funcție de dimensiunea și numărul adevărurilor pe care le transmite, propaganda politică este de trei feluri:
– propaganda albă utilizează informații oficiale: noutăți culturale și artistice, biografia unor personalități publice. În cadrul acestui tip de propagandă nu se aduc în atenția oamenilor acele elemente care ar putea pune în discuție contradicțiile spațiului social în care se petrec evenimentele sau din care au ieșit personalitățile prezentate. Impactul psihologic este uriaș prin senzația de „absență“ a elementelor de propagandă. S-a observat că, în rândul tinerilor, impactul unor știri prezentate între două programe muzicale este mult mai mare decât al buletinelor de știri standard, precedate și urmate de discuții social- politice sau reportaje. Un alt exemplu îl constituie folosirea știrilor „soft“ în cadrul jurnalelor de știri, chiar înainte de recapitularea principalelor informații cuprinse în jurnal. În cazul unor știri proaste (care afectează viața oamenilor), folosirea în încheierea jurnalului a unei informații despre urșii koala din China atrage o reevaluare inconștientă retroactivă a întregului lanț de știri.(Marga,1991,p.278).
– propaganda gri combină informațiile adevărate cu cele false. Sunt multe știri care abundă în date precise, dar a căror corectitudine nu poate fi verificată. Senzația de „bine documentat“ atrage după sine acceptarea cu ușurință a ideilor transmise. Folosirea datelor, a cifrelor, a statisticilor exacte dau senzația de „adevărat“. Cel care descoperă adevăruri deja cunoscute, va trage concluzia inconștient că și elementele pe care nu le cunoaște sunt adevărate.
– propaganda neagră folosește elemente false în construirea mesajelor. Se citează surse din cadrul unor instituții sau persoane particulare fără nume care nu pot fi identificate de telespectator. De multe ori, astfel de știri nu fac decât să întărească unele zvonuri acre circulă deja. Ele vin în întâmpinarea așteptărilor telespectatorilor, preocupați de o anumită problemă care s-a discutat mult în cercul său de cunoscuți. Cu cât apropierea de ceea ce ar dori telespectatorul să audă este mai mare, cu atât mesajul are mai mari șanse să fie acceptat. Cu cât se ocupă mai mult de probleme generale care interesează un grup mai mare de oameni, cu atât impactul mesajului în masă este mai mare.
CAPITOLUL II
MANIPULAREA
MANIPULAREA
În limbajul curent, manipularea este un termen des utilizat, răvășit însă între cuvinte cu înțelesuri apropiate (convingere, influențare, persuasiune, propagandă etc.), ceea ce arată că el este înțeles, dacă nu greșit, atunci cel puțin într-un sens îngust sau, dimpotrivă, larg.
În sens îngust, apreciem că manipularea este înțeleasă ca ispitire sau păcăleală a cuiva de a gândi și/sau a acționa așa cum vrea…Păcală, într-un scop (al consolării cu ceva) sau altul (al satisfacerii unei dorințe), aparent sau efectiv comun, dar, ceea ce nu prea se spune, cu „sarmalele” de o parte și cu ce mai rămâne în „oală” de cealaltă parte. De exemplu, un dicționar frecvent apelat ne propune ca definiție a manipulării „acțiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească și/sau să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune și distorsionând intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie”. Iar în această accepțiune, se consideră că manipularea se deosebește de persuasiune. Diferența constă în faptul că actorul social persuadat cunoaște intenția celui care folosește această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conștient de intenția celui care se folosește de acest proces de convingere.(dexonline)
Cam același lucru ne spune și următoarea definiție a manipulării: acțiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor prin expunerea la mesaje a persoanelor și grupurilor umane în vederea atingerii unor scopuri dorite de altcineva (persoane sau organizații), fără aplicarea constrângerilor fizice și fără conștientizarea discrepanței dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor și grupurilor-țintă și scopurile îndepărtate ale celor care exercită influența.
Într-un sens mai larg, unii autori consideră că manipularea ar fi un concept care subsumează propagandă, hipnoză, spălarea creierului, comunicarea neurolingvistică ș.a.m.d. În raport cu o definiție sau alta pe care le întâlnim în literatura de specialitate consacrată manipulării, realitatea socială o găsim a fi mult mai complexă, de vreme ce 80%, probabil, din oameni muncesc pentru restul de 20%, iar pe cei 80% nu-i poți face să gândească într-un mod compatibil cu interesele celor 20%, dacă interesele lor nu sunt satisfăcute în aceeași proporție; în schimb, 20% poate determina pe cei mulți să acționeze în vederea atingerii unor scopuri dorite și de ei sau numai de ei, pe lângă păcăleală, prin constrângere, aidoma păpușarului care mânuiște niște lucruri neînsuflețite, acțiune care-i tot manipulare, dar în sens larg, sens în care am căutat și mai continuăm puțin a găsi un răspuns la întrebarea anunțată – este sau nu este criza actuală un rezultat al sau și al manipulării sociale?
Manipularea socială a fost și rămâne un apanaj al celor puternici, preocupați mereu de publicitate, avuție și de bâtă pentru cei cu purtări lipsite de suficientă loialitate față de ei. Sub „liturghia” profitului și a banului, ca „Dumnezeu al lor”, asistăm azi mai mult ca oricând la sloganuri aparținând unor organizații care proslăvesc spiritul, sufletul, sacrul și alte valori ale neamului omenesc, asociind brandurile lor cu credințele și speranțele oamenilor. Însă, Deși frumoase pe dinafară, aceste comportamente ale organizațiilor de afaceri, și nu numai, ascund în interiorul lor fenomene ale manipulării prin respiritualizare. Cu mici excepții, un manipulator este, într-o măsură mai mică sau mai mare, și un manipulat, atât ca individ, cât mai ales ca membru al unei organizații structurate ierarhic. În cadrul unei asemenea organizații, conducătorul unei verigi inferioare este manipulat de managerul verigii superioare și manipulează, pe cât posibil, pe cei din subordinea sa, iar la rândul ei organizația, la fel ca individul aflat în afara acesteia, suferă și influențează mediul ei social adiacent. Numai cine nu vrea nu vede acest lucru!. Pentru manipulare, cei interesați se sprijină pe slăbiciunea celui aflat în căutarea a orice îi poate servi la depășirea, negarea – parțială sau totală, temporară sau permanentă – unui dezacord sau altul cu finalitatea sau existența și dezvoltarea sa biologică și socială, iar pentru reușită ei se folosesc de limbaj și acordă bunuri obiectale-nonbani, bani și privilegii.
În cadrul limbajului, prioritară pare a fi cercetarea moralei celor vizați să gândească și/sau să acționeze într-un mod compatibil cu interesele manipulatorilor, respectiv imoralitatea vremii lor, în numele căreia demonstrează sau dezmint, ei sau alții, ceea ce vor. Cineva spunea odată că „Atunci când există o teză care trebuie demonstrată sau dezmințită de către „puternicii acestei lumi”, se va găsi totdeauna un om care să facă acest lucru”. Azi, un asemenea om nu mai trebuie căutat prea mult; el te așteaptă deja, gata pregătit, dacă nu în mod individual, atunci în cadrul unor agenții de știri, agenții de rating, agenții de publicitate și al multor alte feluri de organizații. Ei monopolizează și manageriază date și informații – bunuri prin care unii stăpânesc gândirea altora, îi țin în atârnare de ei, așa cum cel lipsit de mijloace de trai atârnă de cel bogat sau de stat. Dependența este adesea un “secret” atât al persoanei în cauză, cât și al familiei. Ea este tăinuită, este ceva “de rușine”, simțit ca ilegal, care trebuie să dispară sau să fie rezolvată pe ascuns. Asta mi se pare cheia problemei dependenței. Partenerul sau familia ajung să sufere în locul celui dependent pentru că el nu a putut suferi și în locul suferinței a pus această dependență. Ei spun adesea, când se referă la apariția comportamentului, că au facut asta “ca să uite”. Asta ne face să întelegem că jocul acoperă ceva, un lucru greu sau imposibil de suportat.(mass-media)
Pe de altă parte, masură în care reușim să vedem sau să ne dăm seama că partenerul sau un membru al familiei este dependent, depinde de cât putem accepta asta. Este într-adevar ceva extrem de dureros și noi toți ne protejăm și atunci “nu ne dăm seama”. Fără un ajutor terapeutic, acești oameni din jurul dependentului nu pot suporta toată această suferință, frustrare, neputință, rușine, vinovăție și îl lasă singur, îl părăsesc, îl abandonează, îl lasă cu dependența lui. Nimeni nu poate face față concurenței cu jocul.Dar pe de altă parte dependentul simte că relația lui cu jocul este singura de durată, că jocul nu-l va parasi. Adesea dependența este cauzată de o carență afectivă foarte timpurie, de o “părasire traită demult, de un gol pe care obiectul dependenței, jocul în cazul nostru, are menirea de a-l umple. Pentru a da la o parte jocul, este nevoie sa suportăm golul, suferința din spatele lui. Asta este valabil si pentru cei din jur, pentru psihoterapeut și pentru cel dependent. De aceea, dependența este atât de greu de abordat terapeutic pentru că cere foarte mult timp, foarte multă muncă și trăirea unor stări de suferință imensă până când dependentul va reuși să intre în contact cu ele și să nu se mai ascundă după joc.
Autoritățile din mai multe țări ale lumii trag un semnal de alarmă asupra faptului că tot mai mulți tineri cad pradă jocurilor de noroc. Potrivit specialitșilor, se pare că acestea provoacă un nou tip de dependență. Alături de dependența de droguri și alcool, problema jocurilor de noroc subjugă tot mai mulți tineri, o mare parte adolescenți. Această dependență devine periculoasă când persoanele în cauză nu se mai pot controla și recurg la infracțiuni pentru a face rost de banii necesari. Foarte trist dar adevarat, numai în Statele Unite aproximativ 750.000 de tineri, cu vârste cuprinse între 14 și 21 de ani, sunt dependenți de jocurile de noroc, în timp ce în Marea Britanie, cifrele arata ca numarul acestora a trecut de 350.00.
1.1 TERAPIA PSIHOLOGICÃ “TRATAMENTUL BOLII PARIURILOR”
Potrivit unui studiu efectuat în SUA, la care au participat peste 2.500 de tineri, 11% au susținut ca pariază la aceste jocuri de cel puțin două ori pe saptamână. Mai mult, 69% au declarat că au jucat un joc de noroc cel puțin odată în anul precedent. Alte studii au arătat că această dependență este comună la tinerii din toate țările dezvoltate. Este mult mai probabil ca un adolescent sau un tânăr să participe la jocuri de noroc, față de un barbat trecut de 35 de ani. De asemenea, peste 25 % dintre copiii cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani pariază și joacă la aparatele cu fise, iar o parte dintre aceștia manifestă deja semne de dependență. În acest sens, tratamentul care se impune va fi de natură psihologică și nu va consta în administrarea de medicamente. Acesta se va baza pe diferite tipuri de terapii care sa îi convingă pe pacienți că pot opta oricând pentru moduri de petrecere a timpului mult mai plăcute decât jocurile de noroc. Problema jocurilor de noroc este dăunătoare pentru sănătatea psihologică și fizică. Oamenii care se confruntă cu această dependență pot suferi de depresie, dureri de cap, stres, tulburări intestinale și de alte probleme asociate cu anxietatea. În cele din urmă, problema gravă a jocurilor de noroc poate duce la suicid. De-a lungul ultimilor ani, rata problemelor cu jocurile de noroc a crescut la nivel global. Din cauza consecințelor sale dăunătoare, problema jocurilor de noroc a devenit o preocupare seminficativă a sănătății publice în multe din țările lumii.
Care sunt semnele și simptomele unei probleme cu jocurile de noroc?
Problemele cu jocurile de noroc pot deveni o dependență progresivă. Unele dintre semnele și simptomele acestei afecțiuni sunt:
– dorința necontrolabilă de a practica jocurile de noroc;
– depresie;
– sentimente de remușcare;
– cel care este dependent de jocurile de noroc simte nevoia de a paria și mai mulți bani și mai frecvent;
– în ciuda pierderilor din ce în ce mai mari, persoana continuă să joace sperând că își va recupera pierderea;
– o datorie financiară din ce în ce mai mare (folosește venitul și economiile pentru a paria, împrumută bani, apelează la jocurile de noroc pentru a-și îndeplini obligațiile financiare);
– pierderea controlului;
– lipsa somnului;
– persoană continuă să urmeze acest tip de activități, în ciuda faptului că experimentează consecințe negative din ce în ce mai grave;
– încercări nereușite repetitive de a nu mai apela la acest tip de activități;
– o obsesie din ce în ce mai mare față de jocurile de noroc;
– probleme asociate cu stresul (migrene, afecțiuni intestinale);
– atunci când încearcă să se abțină de la jocurile de noroc, persoana devine agitată sau iritată;
Ce poate declanșa problema jocurilor de noroc?
Joc de noroc sau Joc de hazard (arabă hazard – joc cu zaruri) sunt denumite categoria de jocuri unde pierderea sau câștigul depind în mare parte de întâmplare (noroc). Aceste tipuri de jocuri depind într-un grad diferit de noroc sau de iscusința jucătorului. Astfel jocul de ruletă practicat în cazinouri nu poate fi influențat deloc de inteligența jucătorului ci numai de întâmplare. Pe când „ Black Jack” (jocul de cărți 21) depinde într-o măsură mai mare de iscusința jucătorului.(ro.wikipedia.org)
Orice persoană care apelează la astfel de activități poate dezvolta simptome de acest tip, dacă nu devine conștientă de riscurile la care se expune. Jocurile de noroc devin o boală atunci când comportamentul deviant începe să afecteze relațiile, locul de muncă și bugetul personal. Adesea, cei care sunt în această situație au nevoie de timp pentru a conștientiza că au o problemă serioasă. Mulți oameni care dezvoltă o dependență față de jocurile de noroc sunt considerați de cei din jur (care nu le cunosc obiceiurile) responsabili și de încredere. De multe ori, există factori acceleratori care duc la producerea unei modificări de comportament, cum ar fi pensionarea, circumstanțe traumatizante sau stresul asociat cu locul de muncă. În general, s-a stabilit faptul că oamenii care sunt dependenți de ceva au un risc mai mare de a dezvolta un alt comportament de același tip. Unii oameni care au căzut în dependența jocurilor de noroc descoperă că au o problemă și cu alcoolul sau drogurile. Aceștia au o predispoziție pentru dependență. Totuși, există și persoane dependente de jocuri de noroc, fără să fi experimentat, la un moment dat în viața lor, un alt tip de dependență.
De asemenea, există dovezi potrivit cărora tiparul familiei este un factor important. Multe persoane au declarat că unul sau ambii părinți au avut o problemă cu alcoolul și/sau cu jocurile de noroc. Tiparul familiei și educația sunt aspecte semnificative în ceea ce privește tendința de a dezvolta o dependență. În plus, tendința genetică a unei persoane de a dezvolta o dependență și abilitatea sa de a face față stresului unei vieți normale au un rol important în acest sens. Efectul jocurilor de noroc pentru o persoană dependentă este comparabil cu cel pe care îl resimte un om care ia un tranchilizant, un drog sau bea alcool. Senzația experimentată este asemănătoare, deși nu este ingerată nicio substanță. Astfel, acest obicei de a practica jocurile de noroc modifică starea de spirit și starea mentală a persoanei, pe moment. Apoi, acesta încearcă să repete comportamentul, pentru a experimenta din nou același efect. La fel ca și în cazul altor tipuri de dependențe, persoana începe să dezvolte o toleranță. În acel moment este nevoie de o cantitate a substanței din ce în ce mai mare pentru a experimenta senzația specifică. Persoanele sunt captive într-un cerc vicios în care există o dorință imensă de a se hrăni cu acele substanțe. Frecvența cu care o persoană apelează la jocurile de noroc este grăitoare, dar nu determină neaparat gravitatea bolii sau a dependenței. Unele persoane pot avea doar anumite perioade în care frecventează jocurile de noroc. Totuși, indiferent de rata recurenței acestei activități dependente, consecințele emoționale și financiare vor fi evidente.
Problema cu jocurile de noroc cauzează perturbări în orice zonă importantă din viața unei persoane (la nivel psihologic, personal, social și profesional). Banii pierduți sau câștigați nu sunt un indicator al instalării dependeței. Jocurile de noroc devin o problemă atunci când provoacă un impact negativ asupra oricărei dintre zonele importante din viața unei persoane.
1.2 FACTORUL VÂRSTEI
Cercetarea indică faptul că un număr semnificativ de copii au jucat jocuri de noroc înainte de a împlini 18 ani. Creșterea accesibilității la activitatea de a paria și la jocurile de noroc permite copiilor și tinerilor să participe la o anumită formă a jocurilor de noroc (jocurile pe internet, pariuri sportive, jocuri mecanice). Acest fapt creează o situație îngrijorătoare, întrucât adolescenții și tinerii, în general, au mai multe șanse decât adulții să dezvolte probleme asociate cu jocurile de noroc. Studiile indică faptul că adulții care caută să obțină tratament pentru problema jocurilor de noroc au început să apeleze la acest tip de activități de la o vârstă fragedă. Adolescenții au declarat că aveau o obsesie pentru orice aspect asociat cu jocurile de noroc înainte de a dezvolta acest tip de dependență. Miezul problemei cu jocurile de noroc este eșecul persoanei de a controla acest comportament deviant.
Ca și rezultat, orice tip de jocuri de noroc (curse, bingo, jocuri cu cărți, jocuri cu zaruri, loterie, jocuri mecanice și pariurile sportive) poate deveni problematic, la fel cum un alcoolic poate consuma orice tip de alcool. Cu toate acestea, unele tipuri de jocuri de noroc au caracteristici specifice care pot intensifica gradul de dependență. Analizele subliniază faptul că un factor de risc semnificativ poate fi viteza mare a jocului. Tipurile de jocuri în care pariul se face rapid prezintă un risc mai mare pentru jucători.
1.3 PREVENIREA
Problema jocurilor de noroc este în creștere și din ce în ce mai răspândită. Accesibilitatea crescută la jocurile de noroc impune o conștientizare mai mare a problemei și o legislație corespunzătoare. Oricine furnizează servicii de jocuri de noroc are responsabilitatea de a elabora politici și programe prin care să combată creșterea numărului de minori care sunt dependenți de jocurile de noroc. Cercetarea, tratamentul și prevenirea problemei cu jocurile de noroc ar trebui încurajată în mod general.
Recunoașterea problemelor asociate cu jocurile de noroc și obținerea de ajutor
Dacă o persoană suspectează că ar putea avea o astfel de problemă, există o varietate de teste pe care le poate face singură pe internet. Totuși, aceste teste nu vor pune un diagnostic și nici nu vor înlocui evaluarea față în față, făcută de un specialist clinic. Aceste teste reprezintă instrumente care să îi ajute pe cei care au o astfel de problemă să își dorească să caute o evaluare a comportamentului lor, realizată în mod profesionist.
După o evaluare detaliată, este adoptat un plan de tratament adecvat pentru persoana care suferă de pe urma acestei dependențe. Tratamentul se bazează pe o evaluare completă a problemei și răspunde la nevoile specifice ale fiecărei persoane. Manipularea individual socială, este un element atât de folosit de societate, ȋncat am ajuns la un punct ȋn care suntem mânați chiar și când mâncăm. Da! Suntem mânați și bombardați cu tot felul de mesaje de la nutriționiști și toate genurile de diete, ȋncât ne este frică să băgăm ȋn gură chiar și un măr dintr-un copac. Suntem atât de speriați și atât de temători că mărul respective ar putea fi chiar otrăvitor și noi să murim pe loc sau dacă nu, să suferim crunt pe termen lung de nu știu ce boli imaginare de care am auzit ȋn ghidul lui “Nea-Ghiță“.(Steliana,2012,p.15)
Bombardarea informațională ȋn secolul XXI este una extraordinar de puternică. Practic din toate părțile, ȋn toate domeniile, ești ȋnvățat, ești mânat să traieșți după niste reguli si principii, care “cica” nu au cum sa dea gres iar tu vei obține fericire și procentaj pozitiv 100% ȋn tot ceea ce vei face. Ascultând toate regulile și toate restricțiile care ne sunt băgate pe gât, noi nu mai putem fi numite finițe individuale, cel mult putem fi numiți niște animale, dintr-o turmă care dacă ai părăsit puțin turma, vei fi altoit și pedepsit pentru ȋndrăzneala ta. Vedem stiluri de viață la foarte multi dintre noi, care sunt atât de false, atât de chinuitoare și totuși continuăm să le afișăm și să trăim ȋn aceste elemente negative doar de dragul de a aduce un tribute pozitiv societății. Chiar dacă este nevoie să mâncăm sau să ne ȋmbrăcăm cu cine știe ce porcării, unii dintre noi sunt ȋntr-o groapă foarte adâncă numită penibil și nici măcar nu au puterea de a conștientiza că sunt ȋn rahat păna la gât, continuând să se târască și să se chinuie, doar pentru niște aprecieri false de la niște oameni la fel de falși ca și ei.
Omul ar trebui să fie o esența aparte, să se diferențieze de ceilalți prin stilul lui, prin tiparul lui de a fi, prin esența din care este facut. Nu se poate ca un om să fie ca altul sau ca mai mulți, el este unic în felul lui. E ca și cum ai lua cinci sticle de vin diferite și le-ai amesteca pe toate ȋntre ele și pe urmă ai umple sticlele la loc. Vinul respectiv va deveni un vin mizerabil din toate combinațiile alea, nu doar o sticla ci toate cinci sticle la un loc. Așa și cu oamenii, ȋn loc să ȋși pună o amprentă unică, să ȋși trăiască ȋn felul lor viața, încep și copiază comportamentele altora, stilurile de viață cu speranța că vor trăi și ei fericiți și vor fi apreciați de lume la fel ca și cei în cauză. Dar tocmai falsitatea aceasta le pune bețe ȋn roate si ȋi face să dea rateu peste rateu. Nu poți să te modifici pe tine, pentru că tu esti tu și el este el , fiecare având elemente pozitive și negative, bune și rele, nu ȋncerca să faci din lemn fier sau invers, nu vei reuși niciodată. Și pe langă asta vei devei un penibil plus că ȋți vei pierde niște timp prețios din viața ta. Omul a uitat de originile lui și se ȋndreaptă spre nicăieri, spre un hău atât de mare, spre o proiecție atât de imaginară, atât de falsă, ȋn care crede că odată ajuns acolo va cunoaste adevarata ȋmpăcare cu sinele pe toate planurile vieții.
Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin apariția ȋn 1895 a lucrării “Psihologia mulțimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunț de tip cauzal stimul – contagiune. Pentru a ȋntelege mai bine trebuie să pornim de la definiția dată de autor mulțimilor: “Multimea este o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naționalitate, profesie sau sex, indiferent de împrejurări care ȋi adună ȋmpreună”. Încă de la această definiție se poate intui cu ușurință concepția lui Gustave Le Bon despre comportamentul mulțimilor pentru ca o astfel de reuniune cât se poate de eterogena nu va fi foarte greu de stăpânit și dirijat. Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea conștienta dispare formându-se un “suflet colectiv” cu prezinta trăsături distincte. În aceste condiții se poate pune problema caracteristicilor unei astfel de mulțime de vreme ce ea este alcătuita din mai multi indivizi care ȋși pierd ȋn mare măsură conștiința de sine. Membrii unei astfel de comunități se supun Legii unitații mentale a mulțimilor, care spune că toți indivizii din grup au tendința de a-și ignora propriile sisteme de valori și ȋncep să se ghideze exclusiv dupa normele gruplui respectiv. O astfel de mulțime are câeva caracteristici care o definesc. În primul rând ȋntre mebrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacțiilor (Legea uniformizarii acțiunilor). Membrii grupului au un sentiment de siguranță ȋn interiorul maselor. Masele după cum spune Gustave Le Bon sunt impulsive versatile si iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece ȋntr-un moment de la o stare, o emoție la una total opusă fără a avea vreo explicație foarte pertinentă pentru aceasta, iar prin faptul că sunt impulsive se poate explica și atitudinea lor profund irascibilă. De asemenea masele sunt foarte credule datorită faptului că anumite sentimente le pot fi foarte ușor induse. Această caracteristică este valabilă atât ȋn cazul maselor mari de oameni cât și ȋn cazul celor alcătuite dintr-un număr mai mic de indivizi (grup), deoarece nu este nevoie de un număr mare de oameni ȋntr-un grup pentru ca faptele reale să fie ȋnlocuite ȋn conștiința grupului respectiv de halucinatii, reprezentări care să se potrivesca cu sistemul grupului. Sentimentele mulțimilor sunt foarte simple și nu de multe ori exagerate. Violența unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la nivelul individual. Astfel grupul este intolerant autoritar și de cele mai multe ori conservator in convingerile sale. Autoritarismul și intoleranța având grade diferite ȋn funcție de rasă, religie, sex etc. Nu ȋn ultimul rând moralitatea mulțimilor este ȋn general redusă. Cu toate acestea mulțimile sunt capabile să facă și acte de sacrificiu, mai mari decât cele pe care le-ar putea face un individ izolat dar ȋn general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a impulsivității și al sentimentului de siguranța pe care ȋl dă grupul.(Gustave le Bon)
Din cele pe care le-am menționat ȋn paragrafele anterioare putem trage concluzia că din punctul de vedere al lui Gustave le Bon maselele sunt o formă de organizare socială care suportă foarte multe critici, iar pe cea mai mare și cea mai importantă le-o aduce el ȋnsuși. În momentul ȋn care masele au puterea intervine haosul din cauza dezorganizării interioare pe care ele insele sunt clădite. Cu toate că nu putem critica punctul de vedere al acestui autor putem totuși să facem câteva observații cu privire la cele pe care le afirmă. Trebuie să spunem că definiția pe care o dă Gustave Le Bon mulțimilor este mult prea generală și de aici se pot ivi multe probleme, pentru că o multime nu poate fi constituită doar din indivizi care se aseamănă ȋn principal prin scopul comun pe care ȋl au și diferă din punct de vedere al convingerilor politice, sex, rasă, religie. Putem oferi un exemplu ȋn sprijinul afirmației ca definiția lui Le Bon este incompletă. Să luam drept caz de lucru o mișcare ecologistă de luptă ȋmpotriva poluarii cu deșeuri radioactive rezultate din procesele de fuziune nucleară ce au loc la centrala nucleară de la Cernavodă. Membrii acestei organizații deși diferiți au un scop comun: militeză pentru ȋnchiderea centralei nucleare pentru că ea polueaza mediul. Există ȋnsa un grup de câțiva indivizi care deși sunt membrii activi ȋn această organizație ei au un scop ascuns și anume să ȋnchidă centrala nu pentru că polueaza ci pentru că exploatarea miniera din localitatea X de unde se extrage uraniul ȋi amenință că s-a găsit un nou zăcământ pe pășunile care le aparțin, motiv pentru care ei vor fi deposedați. Ei vor să inchidă centrala nucleară pentru ca astfel nu vor mai fi desproprietariți și nu din considerente ecologice. În concluzie criteriul scopului comun este incomplet ȋn definiția dată pentu ca ȋnt-o masă de oameni unii pot avea scopuri diferite ȋnsă cel mai important toți au motivații diferite. De asemenea, este discutabil punctul de vedere al autorului conform căruia un lider carismatic poate determina masele să acționeze hipnotic, ignorându-și astfel propriile convingeri. Este adevarat că din varii motive ȋntr-o masă de oameni fiecare individ se comportă diferit decât ar face-o ȋn mod izolat, dar este greu de crezut că un om poate fi manipulat fără ca el să mai fie raspunzator de acțiunile sale. Acțiunile fiecăruia dintre oameni poartă ȋn permanentă amprentă individualității și a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor și a credințelor personale.
În conformitate cu cele descrise anterior, urmărind sistemul lui Gustave Le Bon, situația electorală din turul doi al alegerilor prezidențiale din Romania ar fi trebuit să difere de cele care au fost ȋnregistrate oficial. În al doilea tur de scrutin liderul carsmatic Corneliu Vadim Tudor și-a amplificat toate trasaturile de caracter pe care trebuie să le aibe un conducător de mase), motiv pentru care ar fi trebuit să atraga un numar mult mai mare de electori decât cel ȋnregistrat la finele scrutinului. De aici putem trage următoarele concluzii teoria despre hipnotizarea maselor este parțial adevarată, maselelor pot fi controlate, ȋntr-adevar, dar nu pană la nivelul de hipnoza pe care ȋl afirmă Le Bon. Cu toate acestea nu trebuie să trecem cu vederea importanța și valoarea lucrării “Psihologia mulțimilor” a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie în explicarea comportamentului social. O perspectiva diferită asupra copmprtamentului social ne este oferită de catre Herbert Blumer (1900 – 1972) care transformă contagiunea mentală despre care vorbea Le Bon în contagiune comportamentală. În acest sens el propune o noua teorie: Teoria reacțiilor circulare.
Aplicând modelul lui Blumer la realitatea ȋnconjuratoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine teoria autorului. Să presupunem că la un moment dat ȋntr-o rezerva de spital se găsesc mai mulți pacienți internati, dintre aceștia unul urmează a suporta o intervenție chirurgicală peste un scurt timp. Acest pacient este liniștit ȋn ceea ce privește reușita operației pentru că medicul ȋn cauză ȋi inspiră ȋncredere, cu toate acestea el discută cu colegii de rezervă cu privire la practicile medicale. Unul dintre ceilalți pacienți ȋi marturisește că este neliniștit de faptul că medicii nu mai sunt atenti așa cum obișnuiau să fie, oferindu-i câteva exemple de neatenție a cadrelor medicale. Din acest motiv pacientul care urmează să fie operat se impacientează și ȋi comunică interlocutorului său nelinistea sa. Astfel ambii și-au schimbat comportamentele unul ȋn funcție de celălalt. Extrapolând, putem spune că pe același principiu intervin și schimbările de comportament ȋn cadrul unor grupuri. Membrii grupurilor interacționează și astfel ȋși schimbă permanent reacțiile unul ȋn funcție de celălalt, odată facută o schimbare la nivelul comportamentului individual ea este observată de către ceilalți și pentru ca interacțiunea nu ȋncetează la nivelul grupului ceilalți ȋși vor adapta, la rândul lor comportamentele. Deci se poate trage concluzia că acest fenomen de contagiune comportamentală este un fenomen ciclic. În aceste conditii putem afirma că ȋntr-un grup este aproape imposibil să determinam cu exactitate.
Psihologia socială este acea ramură a psihologiei care se ocupă de studierea comportamentului omului în societate. Practic, grație cercetărilor din psihologia socială am ajuns ca astăzi sa avem marketingul, PR-ul (darea de prosteală sau facerea din vorbe, în general).
MANIPULAREA MATERIALÃ
Un aspect al manipulării, mult mai subtil de această dată, este acela al exercitării puterii în general. Aici ne referim în primul rând la stat și la marile companii multinaționale, a căror putere economică a ajuns, în mod paradoxal, să o depășească pe a multor state. În societatea contemporană, omul tinde din ce în ce mai mult să fie aruncat în anonimat, să-și piardă individualitatea și identitatea. Puterea în general, a reușit să creeze niște roboți extrem de bine dresați.
Un exemplu ar fi din societatea occidentală, care nu va întarzia să apară și la noi. Aici, oamenii sunt extrem de bine plătiți, dar viața lor nu este extrem de roz. Există un echilibru extrem de precar, care se poate deranja imediat ce individul a ieșit de pe culoarul de alergare ce i-a fost impus. Salariile mari încurajează achiziționarea de bunuri extrem de scumpe (mașini și case în special), care nu se pot cumpăra decât prin împrumuturi. Aceste împrumuturi nu se pot plăti decât din salarii extrem de bune, salarii care nu pot fi decât rezultatul unei munci susținute. Și iată, cum s-am creat roboțelul! Daca nu muncește îi luăm casa! Când a terminat de plătit casa…sau pur și simplu, doar i-a crescut salariul, îl încurajăm să-și cumpere o mașină mai scumpă (cea veche de trei ani nu mai este bună!) prin reclamă și prejudecăți (Cum ai salariul de….și nu-ți cumperi Porsche??). Omul trebuie din răsputeri să muncească pentru salariu…pentru că daca n-are salariu, n-are nici asistență medicală și nici pensie la bătrânețe. Oamenii liberi din punct de vedere financiar, nu sunt foarte bine văzuți. Impozitele pentru aceștia sunt enorme (de exemplu în Germania, la primirea unei moșteniri, deci a unor bani sau bunuri, pentru care s-a mai plătit odată impozit, statul ia pur și simplu 40%), prețul locuințelor atinge cifre astronomice (pentru ca un om care are o casă are ceva, un bun material, care îl poate lăsa moștenire și care îi ofera un grad de libertate în plus).(Buzămescu,1995,p.54)
Alt aspect al manipularii materiale: prin idei “destabilizatoare”. Totul în jurul nostru încurajează lenea (emisiuni Teleshoping, prezența într-o forma sau alta la mai toate televiziunile din lume, și nu numai), mita (ideea inoculată la noi cum ca fără un ciubuc nu faci cutare sau cutare lucru), parvenirea (marile atracții ale societății au devenit miliardarii de “carton” care “au reusit”), etc. ((Buzămescu,1995,p.55.)
Ce influență poate avea asupra unei personalități neformate sau în formare (cum sunt copiii și adolescenții) următorul fenomen, pe care îl vedem reflectat în mass-media sau il auzim pur și simplu? Ni se prezintă o “vedeta”, i se aduc laude, e prezentat ca un personaj de invidiat (astfel încât să ne dorim să fim în locul lui) și…la sfârșit, sau așa… “din greșeală” ni se oferă și informația că n-are terminat liceul, că în adolescență a fugit de-acasă, că a consumat droguri, că a fost alcoolic sau mai știu eu altceva. Ce influență are asta asupra personalităților de care vorbeam? Și ne mai întrebăm de ce ne auzim copiii sau adolescenții spunând fraze de genul: “Lasă că se poate și fără muncă (sau școală)!…Uite…X a reușit…și acum are mai mulți bani decât unul cu facultate!…”. Prin aceasta puterea exemplului a fost deturnată de la scopul ei inițial. Dar dintre toate aspectele manipulării, există unul extrem de pervers și periculos, pe lângă care întreaga societate românească trece cu o indolență fantastică…indolență pentru care personal n-am nicio explicație.( (Buzămescu,1995,p.56).
Acest aspect se referă la distrugerea valorilor morale, materiale și spirituale ale acestui popor. Valorile morale prin încurajarea lenei, lipsei de creație, prin îngustarea orizontului general uman (droguri, pornografie, alcoolism) și mai ales prin slăbirea forței educației naționale (după cum știți probabil, după revoluție, întregul popor a asistat cu nepăsare la distrugerea școlii românești, iar acum rezultatele se văd prin calitatea adolescenților noștri).
Valorile materiale – într-un cuvânt, bogățiile și resursele acestei tări – au fost distruse de asemenea cu bună știință. Cu toții știm de devalizarea băncilor, vinderea combinatelor ca fier vechi, tăierea cu bestialitate a pădurilor, distrugerea sistemelor de irigații, deteriorarea până la distrugere a construcțiilor începute înainte de decembrie 1989, falimentarea cu bună știință a vărfurilor de lance ale industriei romănești, slăbirea monedei naționale prin incurajarea importurilor concomitent cu reducerea drastică a producției interne și implicit a exporturilor, încurajarea exportului de materie primă în detrimentul produselor finite, etc.
Aici lupta se dă la nivel mondial și nu doar la nivelul României. Acest aspect se referă în principal la distrugerea ideii de creație (creativitatea, motorul progresului umanității, calitate de bază a individului liber de orice constrângere, a devenit un lucru desuet, marii creatori aflându-se în umbra marilor companii, necunoscuți maselor, niște anonimi robotizați prin manipulare, așa cum am explicat mai sus)…se mai referă la distrugerea rădăcinilor istorice (cazul poporului nostru, împotriva căruia se dă această luptă, de aproximativ 400-500 de ani), precum și la desacralizarea ideii de apartenență la ceva: organizație, idee, popor, rasă, credință, etc. Toate acestea au fost înlocuite treptat, chiar sub nasul nostru, cu democrația (idee de origine iudeo-masonică, aflată in totală contadicție cu cele mai elementare judecăți de bun simț, și care nu păstrează decât numele, celebrei forme de guvernare a cetăților antice grecești), drepturile omului (transformate peste noapte când nu au mai corespuns scopurilor politice, în dreptul popoarelor, respectiv al minorităților) și un sistem de justiție, în care forța banului a înlocuit bunul simț, și care abia dacă mai păstrează o pâlpăire a ideii de dreptate.
STRATEGII DE MANIPULARE
Câteva noțiuni din care vă veți da seama că zi de zi sunteți manipulați..
Senzația de socializare.
Senzația de socializare îi dezarmează pe 30% dintre noi. Să luăm ca exemplu dezinformarea unui om de presă. Primele experimente în domeniu au fost mult mai simple. Cineva s-a dus pe stradă și a cerut o monedă de telefon de la trecători și doar 10% din subiecți au fost de acord cu donația cerută. Mai apoi, aceeași persoană a ieșit în stradă și i-a întebat pe diverși trecători, mai întâi cât este ceasul, și de-abia apoi le-a bătut un apropo legat de necesitatea unei convorbiri telefonice, de data aceasta, 40% din subiecți au fost de acord cu donația cerută.
Ordinul rugăminte.
Cererea formată ca o rugăminte îi dezarmeaza pe 75% dintre oameni. Ex: Dacă cineva, care nu te cunoaște, vede că ți se sustrage un bun, doar 20% dintre ei îți sar în ajutor. Dacă rogi pe cineva srăin să aibă grijă de un bagaj pe care îl lași undeva la vedere, 95% dintre ei îți apără bagajul respectiv în cazul în care apare vre-un hoț.
Efectul de îngheț.
Efectul de îngheț ne manipulează pe 60-75% dintre noi. Efectul de îngheț a fost născocit din necesitatea de a vinde. Comercianții și-au dat seama că dacă lauzi calitatea, nu vor cumpăra decât cei ce au strictă necesitate de acel lucru. În timp ce, dacă inciți la consum, ai clienți peste măsură. Reclama nu este altceva decât o incitare (prin seducere cu cuvinte imagine) urmată de tendința de menținere pe piață.
Capcana ascunsă.
Capcana ascunsă ne manipulează pe 60% dintre noi. Exemple:
1). Dacă vezi 2 produse și nu poți cumpăra decât unul, există 60% să îl alegi pe cel mai scump.
2). Dacă îți iei un credit în valută, dar pe care îl platești în lei, te trezești în următoarea situație: când te duci să plătești o rată ți se ia dobânda pe care o știi, dar și comisionul de schimb valutar din lei în valuta respectiv.
3.) „Prețul cel mai mic, că dacă nu, îți dăm banii înapoi.” În acest caz, se face reclamă la mărci care se găsesc mai peste tot și care sunt lăsate mai ieftin, dar când te duci să cumperi ți se bagă sub nas o marcă mai scumpă la care magazinul are exclusivitate în toată țara. Așa se face că 60% din oameni dau mai mulți bani pe anumite lucruri decât calculează că vor da.
Amorsarea deciziei.
Amorsarea deciziei ne dezarmează pe 75% dintre noi.
Acest lucru se face, fie ascunzând defectele, fie prezentând avantaje de care nimeni nu are nevoie. Ex: La teleshoping-uri mai toate produsele sunt lăudate ca fiind: ușor de folosit, revoluționare, că nu ocupă mult spațiu etc.
Piciorul în ușă.
Piciorul în ușă ne poate manipula pe toti. Ex: Dacă semnezi o petiție, în care îți sunt trecute datele personale, vei fi mai dispus să ieși în stradă pentru a milita pentru lucrul pe care l-ai semnat. Așa s-a întâmplat și la începutul „Golaniadei” din ’90 când, adezioniștii ai PNȚCD-ului și PNL-ului militau pentru orice prostie debitată de către liderii celor două partide, la fel ca și adezionistii manifestelor proaspetei “societăți civile” care au rămas în stradă luni întregi, uneori contrazicându-se în privința a ceea ce militau.(Chelcea,2006,p.228)
Atingerea.
Ex: dacă într-un mall cineva împarte produse promoționale stând într-un stand, s-ar putea să nu împartă mai nimic, dar dacă acea persoană se plimbă prin mall și ne oferă câte o mostră atingându-ne, privindu-ne și invitându-ne să încercăm produsul respectiv, majoritatea celor atinși, nu numai că vor accepta mostra oferită, ba chiar va folosi acel produs pentru mai mult timp.
Ușa în nas.
Este vorba de o metodă prin care oamenii pot fi foarte ușor manipulați de către cei apropiați lor. De exemplu, dacă cineva vrea să ne ceară ceva cu care noi nu putem fi de acord, se poate folosi această tehnică prin care, mai întâi ni se cere un lucru imposibil de realizat, după care ni se cere lucrul urmărit. Această succesiune de evenimente ne poate da senzația că suntem în măsură să alegem, senzație care ne face să acceptăm să alegem obictivul urmărit de către acea cunoștință.
Idealul.
Idealul este prezentarea lucrurilor ca și cum ar fi ceva la care potențialul client așteaptă de mult și la care nu avea acces pănă acum, cel puțin nu la fel de ușor ca și acum (teleshoping-urile).
Suspendarea ședinței.
Suspendarea ședinței se face în afaceri, în anumite momente bine cântărite, pentru a-i face pe ceilalți să aleagă ceea ce vrei să le impui.
Manipularea comportamentului.
Modificarea comportamentului oamenilor este urmărit mai ales de către cei care sunt responsabili de activitatea partidelor, lucru urmărit a se petrece în rândul membrilor de partid și care se obține prin:
– caracterul public sau privat (dacă semnezi o petiție în care îți sunt trecute datele personale vei fi mult mai atașat de acea petiție);
– repetabilitatea (dacă ești determinat să faci de mai multe ori un anumit lucru, vei fi mai atașat de acel lucru);
– revenirea asupra deciziei (dacă omul are senzația că poate reveni asupra deciziei sale este mai predispus să o ia);
– costul (de regulă, un om este mai atașat activităților în care folosește sau împrumută lucruri mai scumpe);
– principiul atribuirii (Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un anumit fel despre ei înșiși. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite tipuri de comportament. Dacă cineva vrea să dea senzația cum că deține o anumită caracteristică, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristică. Dacă, de exemplu, un șef îi va spune subalternului său că îl consideră o persoana competentă și care lucrează mult, angajatul își va atribui inconștient caracteristica de om care lucreaza mult, și se va comporta ca atare).
Folosirea de cuvinte cheie.
Există trei cuvinte care sunt folosite mai des:
– acum. Puterea lui “acum” stă în faptul ca este o comandă care induce urgența;
– pentru că. Statistic, când folosești “pentru că” ai șanse mai mari să convingi decât dacă nu folosești această expresie;
– este important. Această expresie este un truc prin care comanda de după devine mai subtilă, mai puțin impusă.
Distorsiunea temporală.
Câteodată cel mai bun mod de a influența o persoană este să te comporți ca și cum ceea ce vrei tu să obtii de la aceasta, s-a și întâmplat. Este și cazul liderilor politici care, imediat după încheierea unor alegeri, își declară victoria pe baza exit-poll-ului. Acest fapt servește apărării împotriva acuzațiilor de fraudă (protecție împotriva scandalurilor), precum și posibilității de a părea credibili în cazul în care, după numărarea voturilor, doresc să conteste legitimitatea câștigării cursei electorale de către un alt partid care ar ieși învingător la o diferență foarte mică (credibilitate care face ca cei ce au votat cu adevărații căștigători să aibă tendința de a fi și ei circunspecți cu privire la căștigarea alegerilor de către cei pe care îi simpatizează, și, totodată, să îi facă pe simpatizanții celor de pe locul doi să iasă în stradă pentru a cere renumărarea voturilor, renumărare în care cel mai adesea se jonglează cu voturile nule).
Principiul reciprocității.
Este știut că oamenii simt nevoia de a răsplati favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declanșa sentimente de îndatorare. Astfel subiectul simte o mare nevoie de a se elibera de povara psihologică a datoriei, dorind să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decât cel pe care l-a primit. Principiul reciprocității constă în nevoia de a răsplăti un favor, fie el cerut sau nu, imediat după acceptarea acestuia.
Metoda șarmantului.
Este o metodă care funcționează pentru că în mod deschis se oferă concesii, se manifestă dorința de a asculta și se validează ideile subiectului țintă. Acesta are libertatea de a decide; iar manipulatorul nu îi îngreunează gândirea cu un nor de cețuri verbale. Este cea mai etică dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar în același timp și cea care necesită cel mai mult timp pentru a fi realizată. Este o metodă folosită în toate mediile unde eticheta este pe primul loc. Tehnicile de manipulare sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, de la cele cu efecte imediate până la cele ale căror urmări se văd după ani de zile sau chiar după decenii, de la unele utilizate pentru influențarea unei anumite persoane, într-o anumită împrejurare, până la altele axate pe remodelarea unei întregi societăți.
Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acțiunile și reacțiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de așteptat dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar și aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o anume situație socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi și, într-o mare măsură, prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-și dea seama.
În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator.
Luarea și combinarea imaginilor
Pentru că nu întotdeauna imaginea surprinsă prin intermediul aparatului de filmat conține elemente în mișcare (constanța sau imobilismul lor creând impresia de monotonie) se poate obține senzația de mișcare, de dinamism prin schimbarea încadraturilor și prin mișcările camerei. Dar nu acesta este singurul efect obținut. Prin tipurile de încadratură folosite, prin schimbarea lor și prin mișcările camerei se pot crea telespectatorului senzații care să influențeze percepția elementelor prezentate și, implicit, să obțină o reacție dorită de realizator. Ca și în cazul redactării știrilor, și la filmarea și montarea unui material, majoritatea încadraturilor și a mișcărilor camerei sunt întâmplătoare, ținând mai mult de criterii estetice decât de intenția operatorului sau a editorului de montaj de a manipula. Chiar și în aceste condiții, efectele obținute sunt aceleași, reacția telespectatorilor putând varia în funcție de modul în care a fost surprinsă și apoi transmisă o imagine. Este extrem de important pentru un operator bun să știe ce elemente poate sublinia și ce senzații poate naște în telespectator prin folosirea uneia sau alteia dintre încadraturi. Pentru necunoscători, elementele de prezentare a imaginilor (încadratură, montaj, etc.) pot părea un simplu accesoriu neimportant (asemeni cusăturii interioare a unui veștmânt). Ba chiar, mulți nici nu le observă în mod conștient, importanța lor nefiind mai mică, totuși. Ba chiar am putea spune că, cu cât telespectatorul este mai neavizat și mai neatent în ceea ce privește tehnica de producere și montare a imaginilor, cu atât cresc șansele ca acestea să aibă un rol important în perceperea într-un anumit mod (dorit de realizator) a subiectului materialului. Astfel se explică de ce o suită de imagini care nu descriu decât un fapt banal, un eveniment sau o persoană care ne-ar lăsa indiferenți în viața reală, reușesc să ne capteze atenția și să ne dea senzația de interesant în timp ce alte imagini, filmate și montate într-un anumit mod scad importanța subiectului abordat până la a o reduce la 0, prin plictisirea telespectatorilor. Putem așadar, împărți în trei categorii elementele de creare a imaginii folosite la manipulare: încadrarea subiectului, trecerea de la un element al imaginii la altul și montarea secvențelor (a cadrelor).
Încadraturile
Încadratura (planul sau cadrul) se caracterizează prin distanța aparentă dintre camera de filmare (și a telespectatorului) de subiect și, implicit, prin diferența dintre cantitățile de elemente componente ale subiectului care apar în cadru (a informațiilor despre subiect care pot fi receptate privind la imagine). În funcție de planul folosit la încadrarea subiectului putem transmite telespectatorilor senzația receptării unor informații suplimentare față de cele existente în imagine. Cu alte cuvinte, folosirea unei anumite încadraturi determină transmiterea către telespectator a unui mesaj relațional. Din motive tehnice, de standardizare și estetice, se folosesc în toată lumea 4 tipuri de încadraturi. Există și filme de artă caracterizate prin încadraturi neșablonarde, dar acestea sunt ca poeziile suprarealiste, din care fiecare înțelege ceea ce poate sau vrea. Cele 4 încadraturi oficiale sunt: gros-planul, prim-planul, planul mediu (și varianta sa americană – planul american) și planul general.
Gros-planul este încadrare foarte de aproape a subiectului, astfel încât sunt vizibile detalii care, în mod normal, cu vederea liberă, nu ar fi observabile. Se pot vedea ridurile și petele de pe pielea unei persoane, vinișoarele sângerii de pe ochi, fibrele unui material, zgârieturile unui obiect etc. Aproape întregul ecran este ocupat de un detaliu, ceea ce îi conferă acestuia o greutate deosebită și, eventual, nejustificată. Gros-planul se folosește în special pentru a întări sau pentru a contrazice o afirmație făcută de subiectul uman sau pentru a confirma sau nu afirmația despre un obiect sau altă persoană. Cele mai des încadrate astfel sunt mâinile și ochii. Există o convingere populară (întărită în ultimii ani de psihologii mișcărilor corpului uman – specialiștii în limbajul trupului) că ochii și mâinile „te trădează“, cu alte cuvinte sunt acele elemente care pot fi foarte greu controlate mental și astfel, prin observarea lor, se pot trage concluzii despre ceea ce gândește cu adevărat persoana în cauză, dacă minte sau nu atunci când face o afirmație, dacă este tensionată sau calmă, preocupată sau nu. Este absolut clar că prezentarea în gros-plan a unor ochi frumoși, limpezi și mari va transmite telespectatorului senzația de sinceritate, de inocență, de credibilitate. Astfel, o afirmație făcută de persoana în cauză este mult mai ușor acceptată și considerată veridică de către telespectator, chiar dacă, în condiții normale, ar avea dubii. Prin contrast, niște ochi mici, pe jumătate închiși, cu o culoare nedefinită, cu ușoare defecte fizice sau care se mișcă necontenit au darul, prezentați în gros- plan să transmită senzația de nesiguranță, de neadevăr, de dorința de a ascunde ceva, de răutate etc. Ochii îmbătrâniți, înconjurați de riduri au darul de a da senzația de înțelepciune. Evident că, în acest caz este vorba de și de publicul telespectator. Nu vor fi folosite gros-planuri cu astfel de ochi la o emisiune distractivă pentru tineret. Dar sunt bineveniți la un material educativ. Niște ochi „blegi” nu vor avea darul de a da tărie unei afirmații în timp ce unii „vii“ au toate șansele de a da greutate unei afirmații banale sau stereotipe.
Mâinile sunt un alt element prezentat des prin gros-planuri. Mâinile frumoase, cu degete lungi și unghii îngrijite au darul de a întări afirmațiile și de a da telespectatorului o senzație de „ținută“ în privința vorbitorului. Mâni crăpate de muncă au darul de a da tot ideea de înțelepciune și cer respect. Evident că, în cazul unor telespectatori tineri, acest efect poate fi contraproductiv pentru intențiile realizatorului, mâinile declanșând reacția specifică unora la auzul termenului „muncitor“. Mâini cu unghii neîngrijite sau murdare au darul de a diminua importanța spuselor. Mâini care se freacă sau se strâng dau senzația de nesiguranță. Dacă mișcarea este accentuată, putem avea ideea de nervozitate. Mâini așezate calm, în poală, ne pot da senzația de simplitate dar și de profunzime. Mâini care se agită prin aer dau senzația unui om expansiv, care vrea să spună mai multe decât are capacitatea într-un timp limitat sau care vrea să impună prin gesturi o idee insuficient exprimată prin cuvinte. O ultimă senzație de luat în seamă în cazul folosirii gros-planurile se referă la receptarea televiziunii care dă posibilitatea telespectatorului să-i „privească în ochi pe cei care le vorbesc“, lucru demn de toată stima și admirația. Astfel se întărește convingerea că televiziunea este mijlocul prin care oamenii se pot convinge „singuri“ de adevăr.
Pentru a înțelege mai bine cum funcționează acest mecanism subliminal, gândiți-vă la afirmațiile făcute sau auzite de voi în dese ocazii: „Nu i s-a mișcat nici un mușchi pe față!“, „M-a privit drept în ochi!“, „Mi-a evitat privirea!“, „Nici n-a clipit când a spus!“, „Bătea darabana pe masă!“, „Stătea cu mâinile liniștite în poală!“, „Ce-și mai freca mâinile de satisfacție!“.(Bogdan,2001,p.105)
Prim-planul
Prim-planul este încadrarea care prezintă o persoană de la torace în sus, fără să i se vadă mâinile (palmele). Folosirea acestui cadru are drept scop sublinierea afirmațiilor acestei persoane, prin transmiterea ideii că motivul pentru care se află în centrul imaginii, fiind mult mai clară și mai mare decât restul elementelor din imagine, este importanța ei. De exemplu, o declarație luată pe stradă are mult mai mare impact dacă persoana care o dă este filmată în prim-plan în timp ce restul trecătorilor se văd în planuri largi sau medii. Persoana filmată în prim-plan dă senzația de apropiere față de telespectator, ca și când ar fi un interlocutor din viața de zi cu zi. Ambianța are importanță minimă, greutate dându-se persoanei și afirmațiilor sale. În cazul știrilor, prezentatorii versați vor folosi prim-planuri atunci când citesc știri interesante sau importante pentru telespectator și plan mediu atunci când citesc despre crime și catastrofe. Oamenii tind să asocieze chipul pe care îl văd cu informațiile transmise. De aceea, atunci când vorbesc, politicienii inteligenți vor folosi cadrele adecvate pentru a întări sau diminua importanța unei idei, pentru a crea o asociație între chipul său și o idee sau pentru a se disocia subtil de cele spuse. Cu alte cuvinte, cu cât este mai apropiat de mine (eu-telespectator) cu atât vorbitorul „crede“ mai mult în ceea ce spune. La prim plan, putem vedea mișcările tipice ale capului care însoțesc anumite gânduri. Acceptarea sau respingerea unor idei pot fi însoție de mișcări ale capului. De asemenea neîncrederea, surprinderea sau amuzamentul pot fi deslușite din mișcările sprâncenelor și ale buzelor.
Planul mediu
Planul mediu cuprinde toată partea de deasupra taliei, inclusiv mâinile și palmele. Aici, un rol important încep să capete hainele (eleganța lor sau culorile folosite) și gesturile făcute cu capul sau mâinile. Anumiți cercetători au dat o mare importanță mesajelor transmise de modul în care cineva își folosește mâinile. Palmele deschise în sus transmit ideea de sinceritate, în timp ce mâinile încrucișate pe piept dau senzația de atitudine de apărare. O variantă a acestui cadru este planul american, folosit cu precădere de operatorii din țările anglofone. El cuprinde corpul unei persoane de la jumătatea distanței dintre genunchi și talie în sus. În cazul în care persoana încadrată stă pe scaun, se vede corpul de la nivelul genunchilor. În acest caz intră în joc și poziția genunchilor (lipiți – apărare, depărtați-siguranță de sine).
Oricum, folosirea cadrului mediu are rolul de a transmite o senzație de relaxare, de liniște, de calm, de importanță redusă a subiectului discutat sau de diminuare a contradicțiilor. În general, talk-show-rile care doresc să transmită senzația de destins folosesc metoda așezării invitaților pe fotolii sau canapele (pentru a li se putea face des încadraturi medii sau americane) în timp ce la discuțiile cu aer de „importanță“, de dezbateri de idei esențiale, invitații stau pe scaun la masă pentru a se folosi în special prim-planurile și pentru a nu lăsa telespectatorii să fie „furați“ de alte elemente care pot apărea în cadru. Discursurile politice se țin la prim-plan, în timp ce întâlnirile politice se redau la plan-mediu.
Folosind cele două tipuri de încadrare (prim-plan și plan mediu) se poate manipula telespectatorul prin inducerea unor senzații care nu au legătură cu fondul problemei discutate. Astfel, personajul „pozitiv“ va fi prezentat la prim-plan iar cel „negativ“ la plan mediu. Astfel, telespectatorii vor da o importanță crescută personajului filmat de aproape în timp ce imaginea depărtată a celuilalt diminuând greutatea spuselor sale. De asemenea, scăpările (momente de nervozitate și de confuzie) celui „pozitiv“ se transmit în cadru mediu sau chiar general, în timp ce ticurile faciale sau rictusurile celui „negativ“ trebuie surprinse în prim-plan pentru a servi intereselor realizatorului.
Planul general
Folosirea acestei încadraturi ne permite să vedem ambianța în care se desfășoară acțiunea dar, în același timp, avem posibilitatea să-i urmărim concomitent pe cei angajați în discuție, putând pune în balanță senzațiile date de gesturile lor. De obicei, planul general este folosit ca un cadru de legătură, având scopul de a detensiona pentru o clipă atmosfera. Discuțiile foarte „încinse“ vor fi transmise printr-o succesiune de prim-planuri iar folosirea unui plan general are rolul de a da un respiro telespectatorului. Planurile generale nu sunt folosite foarte des pentru că transmit telespectatorului senzația de detașare, dezinteres și de pasivitate a operatorului (și, implicit a realizatorului) și de neimportanță a subiectului abordat. Atunci când cineva spune un lucru extrem de important iar tu, ca realizator ai interesul ca acesta să nu fie receptat ca atare, vei folosi cadrul general. De foarte multe ori, folosirea excesivă a planurilor generale (dintr-o grandomanie a realizatorului care dorește să se vadă înconjurat de zeci de invitați sau din ambiția de a i se admira decorul) duce la plictiseală, la senzația de tern, de tărăgăneală, de platitudine.Sigur că în cazul documentarelor, este recomandată folosirea cadrelor genera le, dar și aici, ele trebuie intercalate cu grijă printre prim-planurile naratorului și gros-planurile cu detalii ale subiectului descris.
Trecerile
Trecerea de la o imagine la alta (în timpul filmării și nu în urma montajului) se poate face, în principal prin două metode: transfocarea și panoramarea. În filmările complexe se mai folosesc macaraua și travelingul (deplasarea camerei odată cu subiectul filmat). Ca și în cazul încadraturilor, și mișcările camerei pot modifica senzațiile avute de telespectator și, ulterior, reacțiile acestuia. Ca și în cazul planurilor, alegerea mișcărilor ține de criteriile estetice ale operatorului sau ale regizorului dar asta nu înseamnă că ele nu au un efect asupra telespectatorului.
Transfocările
Transfocările constau în mișcarea lentilelor aparatului de filmat astfel încât un element al ansamblului filmat sau chiar întreg ansamblul să dea senzația că se apropie sau se depărtează de telespectator. Un element extrem de important în acest artificiu tehnic este viteza cu care se face. Cu cât viteza crește, cu atât efectul este mai puternic. În principal, transfocarea este destinată transmiterea senzației de creștere a importanței subiectului discutat. Dacă în timp ce vorbește la plan mediu sau general, un personaj începe să se apropie de telespectator (grație transfocării) el va da aceeași senzație ca atunci când, într-o discuție obișnuită, celălalt se apropie mai mult de tine pentru a-ți împărtăși ceva extrem de important. Dacă mișcarea este inversă, senzația este contrară, de diminuare a importanței celor spuse. O transfocare rapidă înainte are efectul de pumn în nas, informația subliniată astfel având toate șansele de a se întipări profund în mintea telespectatorului. Invers, o transfocare brutală înapoi ar putea duce la ruperea telespectatorului de subiectul prezentat. În general transfocarea înapoi este folosită pentru a încheia un material. Nu este recomandată folosirea excesivă a transfocărilor pentru a nu rupe ritmul prea des și a nu obosi telespectatorul. În cazul filmărilor de studio se folosesc transfocările lente. La știri, acestea sunt folosite în special înaintea publicității pentru a da o senzație mai puternică telespectatorului că merită să aștepte pentru că materialul de după publicitate va fi cu adevărat extrem de interesant. La talk-show-rile politice nu veți vedea prea des transfocări pentru că discuțiile sunt, de obicei extrem de dinamice și ideile nu așteaptă apropierea sau depărtarea vorbitorului de telespectator.
Panoramarea
Panoramarea este mișcarea obiectivului aparatului de filmat așa cum neam mișca noi ochii dacă am fi în locul lui: de la stânga la dreapta sau de jos în sus (sau, evident, invers). Mișcarea are drept scop principal reliefarea relațiilor cauzale sau de alte natură între elementele subiectului filmat. Panoramarea permite introducerea în cadru a unor elemente noi a căror importanță este foarte mare dar pe care nu dorim s-o diminuăm prin lărgirea cadrului. Astfel, trecerea se face de la un tip de plan la același tip de încadratură. De exemplu, de la prim plan se trece tot la prim plan, pentru a da senzația de echivalență între spusele celor doi vorbitori. Toate elementele prezentate au importanță egală, senzația transmisă telespectatorului fiind cea de dezvăluire a unor noi amănunte importante.
Montajul
Combinarea ulterioară a cadrelor filmate se numește montaj. Acesta poate fi simplu, realizat prin lipirea cadrelor într-o succesiune oarecare sau complex, prin scurtarea unor cadre, prelungirea altora, intercalarea cadrelor și trecerile artistice dintr-un cadru în altul (prin dizolvare sau cu ajutorul efectelor computerizate). Aparatura modernă de montaj permite și decuparea unui element dintr-un cadru dat și folosirea lui ca un cadru de sine stătător. Nu ne vom ocupa aici de multiplele posibilități de trucare a cadrelor ci doar de montajul obișnuit într-o televiziune. Există și în acest caz anumite reguli care țin de senzațiile estetice și nu de intenția celui care montează de a manipula. De exemplu nu se montează prim-plan după prim-plan pentru a nu avea așa-numita „săritură în cadru“. Dar există și aici anumite modalități de a transmite telespectatorului senzații diferite în funcție de modul de asamblare a imaginilor.(Bogdan,2001,p.111)
Succesiunea rapidă a unor cadre foarte scurte are drept scop tensionarea telespectatorului în timp ce cadrele lungi pot plictisi. Evident că astfel se forțează atenția lui, informațiile reținute fiind extrem de puține. Senzația de tragism este ușor de obținut folosind o înlănțuire de cadre la ralanti (cu încetinitorul) în timp ce senzația de dinamism și chiar unele efecte comice putând fi obținute prin concentrarea unei imagini într-un timp mai scurt. Introducerea unor cadre care prezintă obiecte sau persoane despre care vorbește o persoană va da greutate spuselor acesteia sau, dimpotrivă, prin intercalarea unor cadre care prezintă elemente ce-l contrazic se obține o diminuare a veridicității afirmațiilor. De exemplu, un discurs al primarului despre realizările din oraș poate fi prezentat în mai multe feluri, efectele obținute fiind diferite. Astfel, se poate prezenta discursul doar cu imagini ale primarului, surprins în diferite încadraturi (planuri), înlănțuite prin tăieturi simple sau artistice. Efectul va depinde în mare măsură de cele spuse de primar și de comparația mentală pe care o vor face telespectatorii între afirmațiile acestuia și realitatea cunoscută de ei. Discursul poate fi prezentat voit pozitiv, intercalând imagini cu realizările administrației locale (blocuri noi, străzi curate și asfaltate, locuri de joacă, parcuri îngrijite, autobuze noi) sau se poate obține efectul contrar prin intercalarea unor imagini cu câini vagabonzi, cu găurile din carosabil, cu munții de gunoaie etc. Astfel de procedee sunt extrem de folosite în campaniile electorale.
La știri, trecerile de la un cadru la altul se fac prin tăietură, succesiunea „agresivă“ a acestora dând senzația de dinamicitate, de nou, de actual. Un documentar sau o emisiune culturală va folosi trecerea de la un cadru la altul prin dizolvare, adică prin ștergerea contururilor unei imagini concomitent cu apariția alteia, dând senzația continuității de semnificație.
Sunetul
Sunetul este extrem de important pentru senzațiile pe care vrem să le transmitem telespectatorilor. Este evidentă importanța lui pentru transmiterea informațiilor dar noi ne vom ocupa de folosirea sunetului ca mijloc de manipulare. O succesiune rapidă de sunete duce la distragerea atenției de la imagine. Sau, dimpotrivă, absența sunetului provoacă o concentrare a atenției la imagine. Sunetele extrem de puternice au darul de a trezi o reacție de respingere de către telespectator a informației obținute. Suprapunerea comentariului pe sunetul original al materialului are darul de a crește veridicitatea informațiilor prezentate. Uneori se folosește și muzica pentru a sublinia importanța unei informații. La știri acest procedeu se folosește foarte rar și numai în cazul reportajelor sau a știrilor soft. Pentru a vă convinge de importanța sunetului (nu ca informație transmisă ci ca intensitate, formă și combinare cu elementele vizuale) urmăriți un film de groază fără sonor. Veți constata că nu veți mai fi așa de ușor impresionați de ceea ce vedeți.
Regia
Regia reprezintă amestecul elementelor componente astfel încât filmarea lor să transmită telespectatorului o idee sau o senzație dorită de regizor sau de realizator. Așezarea în cadru, în cazul filmărilor din platou nu este deloc întâmplătoare. Astfel, invitatul cu greutate va sta în dreapta ecranului (respectiv în stânga moderatorului). Cel mai puțin important invitat (ale cărui idei trebuie receptate ca fiind cel mai puțin corecte) este ultimul invitat din dreapta moderatorului (respectiv primul din partea stângă a ecranului). Folosirea unor scaune diferite ca mărime induce ideea diferenței importanței. De obicei invitații au același tip de scaun el diferind însă de cel al moderatorului. Un scaun mai mare sau așezat mai sus induce senzația de superioritate. Cu cât invitatul stă mai departe de moderator, cu atât scade impactul diferențelor dintre scaunele lor. folosirea unei mese rotunde are drept scop inducerea ideii de egalitate între poziții și ideile invitaților. Moderatorii au grijă, însă, să folosească mese ovale sau mai multe mese astfel încât, în cazul mai multor invitați, ei să se afle în mijlocul acestora. Așezarea unui invitat într-un scaun incomod îl va face pe acesta să stea tensionat și să se foiască în continuu. Este clar că astfel diminuează impactul pozitiv al vorbelor sale. De asemenea, un om corpolent așezat într-un scaun strâmt sau un om mărunțel așezat într-un fotoliu imens vor avea mai puține șanse să-și transmită eficient ideile.
Persoanelor cărora li se dorește sublinierea importanței afirmațiilor vor fi filmate fie de la nivelul ochilor fie ușor de jos în sus. Dimpotrivă, ideile își vor pierde din importanță dacă filmăm persoana care le prezintă de sus în jos (plonjat). De asemenea, o persoană mică de statură va fi filmată de la nivelul ochilor sau de jos în sus în timp ce un om înalt va fi filmat ușor plonjat.
În general, atenția telespectatorilor este atrasă prima dată de elementele din dreapta sus a cadrului, apoi de cele din dreapta jos, stânga jos și stânga sus. Astfel poziționarea unor sigle sau simboluri poate fi foarte importantă pentru perceperea lor de către telespectatori.
Culorile
Nu este nevoie, cred, să subliniez importanța culorilor în viața noastră. Dar trebuie să spun aici, pentru cei care nu știau acest lucru, că ele au nu numai un rol estetic, de decorare a lumii înconjurătoare ci au și efecte extrem de puternice asupra psihicului nostru, asupra sentimentelor și emoțiilor noastre, asupra stării de spirit și, evident, asupra modului în care recepționăm o informație. Există în întreaga lume o mulțime de institute care cercetează efectele culorilor asupra psihicului uman iar rezultatele au fost folosite în toate domeniile de activitate, în principal, pentru a ajuta omul să se integreze într-un anumit sistem. Evident că și televiziunea a profitat din plin de pe urma cercetărilor și a învățat să folosească toate culorile în scopurile pe care și le-a propus: informare, divertisment, educare. Ar fi naiv să credem că deosebita influență pe care o au culorile asupra modului de receptare a informațiilor a trecut neobservată de cei care folosesc televiziunea ca pe un mijloc de propagandă. Astfel, fără a fi evidente (și, prin urmare, aproape imposibil de conștientizat) efectele folosirii unei anumite culori într-o anumită situație pentru a transmite o anumită informație în scopul de a obține o reacție anume, există și sunt mai puternice decât credem. De cele mai multe ori, telespectatorii sunt preocupați de folosirea culorilor din punct de vedere estetic, aprecierile lor fiind strict subiective și având la bază criterii superficiale. Ei fac judecăți de valoare asupra potrivirii culorii unui element de vestimentație cu culoarea altuia, alegerea fericită sau nu a nuanței care pune în valoare tenul sau ochii moderatoarei, reușita estetică a combinării culorilor într-un decor etc. Aproape niciodată nu se întreabă de ce un studio de știri este decorat în albastru sau de ce mulți politicieni îmbracă cămăși bleu.
Vom vedea în continuare care sunt efectele culorilor de bază și ce tipuri de reacții poate naște folosirea lor. Roșu – efecte psihologice: dă senzația de căldură, excită, irită, provoacă, incită la acțiune, stimulează intelectual, provoacă neliniște, dă senzația de apropiere, mobilizează, însuflețește, facilitează asociațiile de idei. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă dorință, excitabilitate, dominanță, erotism. Este specifică tipului activ, excentric, ofensiv-agresiv, autonom, competitiv, operativ. Portocaliu – Efecte psihologice: induce optimism, veselie, dă senzație puternică de apropiere, sociabilitate, sănătate. În cantități mari pare dulceag și iritant. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: la fel ca la roșu. Galben – efecte psihologice: creează senzația de intimitate, provoacă satisfacție, admirație, înviorare, veselie, stimulează vederea, calmează, stimulează starea de vigilență, sporește capacitatea de mobilizare și de concentrare a atenției, predispune la comunicabilitate. Galbenul puternic poate fi obositor. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă spontaneitate, aspirație, originalitate și veselie. Este caracteristic tipului activ, expansiv, investigativ. Verde – efecte psihologice: aduce liniște, creează bună dispoziție, relaxare, predispune la meditație și contemplare, dă senzația de echilibru, stimulează asociații multiple de idei, dă prospețime, dă senzația de depărtare în spațiu. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă elasticitatea voinței, concentrare, siguranță, introspecție, persistență, îndrăzneală. Caracterizează tipul pasiv, defensiv, autonom, posesiv, imuabil. Albastru – efecte psihologice: dă senzația de liniște, calm, reverie, stimulează concentrarea, seriozitate, tendință spre evocare, îngăduință, nostalgie, distanță, infinit și meditați. În cantitate mare poate provoca depresie. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: se caracterizează prin profunzimea trăirilor și sentimentelor. Este caracteristic pentru tipul concentric, pasiv, senzitiv, perceptiv, unificativ. Exprimă liniște, satisfacție, tandrețe, iubire și afecțiune. Violet – efecte psihologice: este o culoare rece, neliniștitoare și descurajatoare. Stimulează, induce optimism și nostalgie, dă senzația de gravitate. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: tristețe, melancolie, penitență. Negru – efecte psihologice: dă senzația de reținere, neliniște, depresie, interiorizare, înduioșare. Impresie de adâncime, plinătate și greutate. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: moarte, tristețe, sfârșit, singurătate, despărțire. Alb – efecte psihologice: expansivitate, ușurință, suavitate, robustețe, puritate, răceală. Este obositor prin strălucirea sa. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: pace, împăcare, liniște, inocență, virtute, castitate, curățenie, sobrietate.
Mulțimea nuanțelor și a posibilităților de combinare a culorilor dau regizorilor artistici și realizatorilor de emisiuni posibilități practic nelimitate de a le folosi pentru transmiterea unor senzații și obținerea unor reacții dorite de la telespectatori. Asta nu înseamnă că folosirea culorilor în televiziune are de multe ori alt substrat decât gustul celui care este pus să facă acest lucru.
Etapele de impunere a strategiilor de manipulare
Strategia impunerii, pentru a fi eficientă, pentru ca schimbările să fie durabile, are ca numitor comun succesiunea a trei etape: dezghețarea, schimbarea și reînghețarea.
Dezghețarea are ca scop distrugerea totală a vechiului element de identitate a individului (act de comportament, mod de gândire, sentiment). Schimbarea este reprezentată de inocularea noului element de identitate. Reînghețarea constă în fixarea noii personalități a individului, pentru ca ea să reziste în timp.
Acest model în trei trepte a fost studiat, în linii generale, de Kurt Lewin, în anii patruzeci, apoi a fost descris și sistematizat, două decenii mai târziu, de Edgar Schein și de R.J. Lifton. Ultimii doiși-au bazat studiile pe analiza programelor de spălare a creierului, utilizate în China maoistă, la sfârșitul anilor cincizeci. Modelul în trei trepte nu este însă aplicabil numai unor tehnici de felul celor utilizate de comuniștii chinezi pentru a-i “converti” pe prizonierii lor americani. El este aplicabil în toate împrejurările în care individul este supus unor constrângeri fizice, sociale sau psihice, pentru a i se crea o nouă identitate. Dacă nu se iau în considerare credința, valorile, atitudinile, sentimentele sau actele de comportament ce urmează a fi modificate, modelul în sine (devenit astfel neutru din punct de vedere moral) poate explica toate procesele de influențare și de schimbare a personalității individului, atât cele cu finalitate morală negativă, cât și cele ce urmăresc scopuri pozitive, din perspectiva moralității, precum reeducarea n penitenciare sau psihoterapia.
Dezghețarea, schimbarea și reînghețarea sunt specifice și proceselor de îndoctrinare din sistemele totalitare, și metodelor de convertire la diverse religii și secte religioase, și sistemelor de reeducare din pușcării, și proceselor de recuperare mentală din spitalele de boli nervoase, și antrenamentelor din armată, iar exemplele pot continua. Modelul în trei trepte este universal valabil și, de fapt, singurul cu adevărat eficient.
Dezghețarea
Este cea mai importantă etapă a procesului, de eficiența ei depinzând reușita aplicării întregului model. Pentru a pregăti un individ în vederea unei schimbări radicale, identitatea acestuia trebuie distrusă. El trebuie să fie complet dezorientat. Sistemul său propriu de valori, standardele conform cărora se raporta la lumea exterioară și se înțelegea pe sine însuși sunt anihilate pentru a pregăti terenul schimbării ce va urma.
Dezghețarea poate fi aplicată pe diverse căi. Prima ar fi detașarea individului din mediul său social și anihilarea deprinderilor sale zilnice. Lipsa contactelor interumane obișnuite îl va priva de posibilitatea unor confirmări exterioare ale manifestărilor sale, sporindu-i deruta. În închisori, în spitalele de boli nervoase, în așezămintele monahale, în taberele de instruire ș.a.m.d., sistemul de regulamente interne, obligativitatea purtării unor veșminte specifice, aceleași pentru toți, programul zilnic foarte riguros stabilit creează un cadru cu totul nou, complet diferit de cel cu care era familiarizat individul. În același timp, vechile deprinderi sunt uitate și se formează noi obișnuințe ce vor intra curând în reflex. O situație asemănătoare, deși mai puțin evidentă, se întâlnește și în instituțiile de învățământ, mai ales acolo unde funcționează internatele. Nevoit să locuiască la cămin sau în campusurile universitare, tânărul se adaptează treptat unui nou mediu social, contactul cu cei de acasă devine dificil, programul de studiu și regulamentele interne îi creează noi obișnuințe. În acest mod, procesul de educație începe pe un “teren defrișat”, eliberat, în mare parte, de influența experienței anterioare. La fel se petrece și în armată. Regulamentul strict, încazar-marea, uniformele, lipsa contactelor cu cei de acasă îl dezorientează complet pe recrut și îl fac mult mai ușor de instruit, mult mai obedient față de ordinele superiorilor. Un studiu din 1954, efectuat în mai multe unități militare din Statele Unite, revela faptul că rezultatele militarilor erau cu atât mai bune, cu cât unitatea lor se afla mai departe de casă, iar contactele cu cei apropiați erau mai puține.
În sistemele totalitare, după preluarea puterii, întregul sistem de legi este modificat într- un timp foarte scurt, se impun rapid noi deprinderi și noi forme de comportament, mergând până la purtarea unor haine specifice, utilizarea unor alte formule de adresare ori respectarea unui nou program zilnic, astfel că, pe fondul stării generale de anomie, propovăduitorii noii doctrine au o aderență sporită în rândurile marii mase a cetățenilor.
O variantă mai dură a acestei prime căi de dezghețare este mortificarea eului. Ea se întâlnește în special în unele secte religioase sau în lagăre. Individului i se iau definitiv toate bunurile personale, este privat, de multe ori, chiar și de unele semne distinctive ale persoanei sale prin obligativitatea tunsului la piele și a rasului, primește un număr în locul numelui, este supus unor munci sau ritualuri extenuante și deseori umilitoare, personalitatea îi e complet anulată. Devine un “nimeni” cufundat în anonimatul celor mulți. Vechea sa identitate este complet distrusă. În unele culte satanice, novicele, pentru a fi rupt complet de vechea personalitate, este supus unor ritualuri ce implică desacralizarea și profanarea unor simboluri unanim acceptate în lumea exterioară (i se impune să scuipe crucea, să jure că își va omorî părinții sau prietenii dacă i se va cere, să facă diverse jertfe animale etc).
O altă metodă foarte utilizată pentru distrugerea identității individului este privarea acestuia de somn. În completare se poate veni și cu o nouă dietă precum și cu noi ore de masă, ce sporesc dezorientarea persoanei. În unele grupuri se folosește regimul alimentar sărac în proteine și bogat în glucide. De asemenea, subalimentarea continuă a individului are efecte sensibile în subminarea stabilității sale psihice. În lagărele de concentrare naziste, metoda era generalizată. În România regimului Ceaușescu, întreaga populație a țării, cu excepția nomen- claturii, suferea de foame. Așa-numitul “program de alimentație rațională” avea ca scop atât erodarea rezistenței psihice a individului, cât și ocuparea timpului liber al acestuia cu o permanentă alergătură după alimente, pentru a nu avea când să mai gândească. Trebuie remarcat și faptul că, după căderea regimului comunist, inițiatorul respectivului “program” a ajuns ministru al sănătății.
Dezghețarea este realizată cu maximum de eficiență în izolare, atunci când indivizii nu au posibilitatea întreținerii unor legături cu exteriorul. Sistemele totalitare interzic cetățenilor lor călătoriile în străinătate. În sectele extremiste, adepții sunt aduși într-o stare de dependență totală față de așezământul grupului. Hipnoza este o altă metodă, foarte puternică, pentru desfășurarea procesului de dezghețare. Extrem de eficiente sunt tehnicile hipnotice bazate pe utilizarea deliberată a confuziei pentru inducerea stării de transă. Confuzia rezultă atunci când individul este supus unui flux de informații contradictorii, comunicate în același timp. Spre exemplu, hipnotizatorul spune pe un ton autoritar: Cu cât vei încerca mai mult să înțelegi ceea ce spun, cu atât te vei dovedi mai incapabil să pricepi vreodată. Înțelegi?. Deși, la o analiză mai atentă, fraza pare a avea sens, efectul ei imediat asupra subiectului este crearea unui sentiment de disconfort psihic. Însă chiar și în absența hipnozei, atunci când individul este menținut mult timp într-un loc izolat și supus permanent unor astfel de fluxuri informaționale confuze, el va ajunge să-și suprime din reflex gândirea logică și să se comporte asemenea celor aflați împreună cu el în izolare. Controlul informației își dovedește astfel întreaga putere de manipulare a conștiințelor. Individul nu mai are încredere în sine, ci se adaptează din instinct comportamentului de grup. Revenind la metoda propriu-zisă de spălare a creierului, aceasta este considerată unanim drept forma extremă de îndoctrinare politică și singura cu adevărat eficientă. Deși au urmat căi diferite, atât rușii, cât și chinezii au desăvârșit-o. Americanii, prin câteva programe ultrasecrete ale CIA, au experimentat alt gen de metode, în care au utilizat hipnoza, drogurile, șocurile electrice, administrarea de diferite substanțe chimice ș.a.m.d. Au fost depășite orice limite ale eticii medicale și profesionale, au fost sacrificate vieți omenești, însă rezultatele nu au confirmat așteptările. Comuniștii ruși și cei chinezi și-au păstrat “supremația” în domeniu, deși nu au folosit tehnici “exotice” precum americanii, iar violența fizică a fost aproape inexistentă.
Schimbarea
Constă în a impune individului un nou mod de a se comporta, de a simți și de a gândi. Astfel se umple vidul creat de ștergerea vechii sale identități și i se creează noua identitate. În acest sens, așa cum am văzut ceva mai înainte, procesul de îndoctrinare constă atât în tehnici evidente, convenționale (ore de învățământ politic, lecturi, ritualuri specifice), cât și în metode subtile, neconvenționale (includerea într-un grup și supunerea la presiunile exercitate de acesta, crearea reflexelor de gândire ș.a.m.d.). Multe dintre tehnicile folosite în perioada anterioară, cea adezghețării, sunt utilizate, în continuare, și în această a doua etapă. Metoda chineză a demonstrat că cea mai puternică sursă de influență, în cadrul unui grup izolat, este reprezentată de dorința noilor prizonieri de a deveni asemenea veteranilor. Veteranii sunt percepuți ca modele de comportament și fel de a gândi, ca exemple de adaptare și supraviețuire, ca indivizi care au scăpat de povara acuzațiilor și se află spre finalul unui extenuant proces de reformare a personalității. Novicele, disperat, confuz, aflat la limita rezistenței tinde să urmeze din instinct experiența veteranilor pentru a supraviețui. Trebuie remarcat faptul că remodelarea novicilor prin această metodă se face numai când aceștia sunt convinși de sinceritatea veteranilor. Dacă există un dubiu cât de mic că veteranii s-ar afla în slujba autorităților, că sunt informatori sau agenți ai Puterii, tehnica nu mai dă rezultate. Novicii se izolează în ei înșiși, refuză contactele cu ceilalți membri ai grupului, resping orice cooperare. Din acest motiv, metoda chineză nu presupune, în mod special, contacte cu vreun prizonier anume, nu se bazează pe infiltrarea de informatori sau agenți de influență suplimentari. Grupul este tratat în ansamblul său, iar constrângerile sau recompensele se aplică tuturor. Orice contact cu vreun veteran ar trezi suspiciune și ar compromite procesul de îndoctrinare. Este suficient ca veteranii să-și joace rolul lor de indivizi aflați la granița dintre viața în penitenciar și libertate. Novicii au încredere în ei pentru că îi simt asemenea lor. În același timp tind să le urmeze comportamentul pentru că veteranii reprezintă un model de supraviețuire. Același lucru se constată, de pildă, în practica judiciară. Membrii bandelor criminale rezistă de obicei cu înverșunare interogatoriilor extenuante și presiunilor de tot felul venite din partea anchetatorilor. Însă atunci când un membru marcant al bandei este determinat să coopereze cu anchetatorii, exemplul său, în marea majoritate a cazurilor, îi determină și pe ceilalți delincvenți să facă mărturisiri complete. Aceeași metodă este utilizată și în anumite penitenciare, în vederea reeducării deținuților. Eforturile autorităților se concentrează asupra celui care este privit ca lider de către ceilalți pușcăriași. Atunci când acesta este determinat să coopereze, influența lui asupra grupului poate fi determinantă în procesul de reeducare. Metoda implică totuși riscuri serioase. Dacă legătura liderului de grup cu autoritățile este descoperită mult prea devreme de către ceilalți deținuți, acesta poate să cadă în dizgrația grupului, să fie catalogat drept “gușă”, “ciripitor” ș.a.m.d. Astfel întreaga strategie dă greș, iar susceptibilitatea deținuților crește, făcându-i mult mai greu de reeducat prin repetarea acestei tehnici sau chiar prin aplicarea altora.
În spitalele de boli nervoase este cunoscut faptul că, pentru recuperarea pacienților, cea mai mare influență asupra acestora o au gardienii, infirmierele sau ceilalți pacienți. Medicii psihiatri obțin, de obicei, mai puține succese decât personalul auxiliar, tocmai pentru că rezistența internă a pacienților se amplifică instinctiv în prezența unui cadru medical cu autoritate. În unele spitale, psihiatrii, pentru a obține rezultate pozitive, se mențin în umbră, coordonează comportamentul infirmierelor și al gardienilor, supraveghează discret adunările libere ale bolnavilor.
O metodă deosebit de eficientă, dar, într-un fel, și riscantă, este cea a “fratelui mai mare”. Foarte multe companii au renunțat la metoda tutelării noilor angajați de către persoane aflate spre vârful ierarhiei. Nou-veniții sunt încredințați celor aflați pe aceeași treaptă cu ei, dar vechi în meserie, sau celor de pe treapta imediat superioară. Aceștia au mult mai multă influență, astfel se creează și relații interpersonale mult mai stabile, care, în final, îi fac pe nou-veniți să devină loiali firmei. Riscul constă în faptul că unii dintre “frații mai mari” pot avea propriile lor frustrări, pe care le inoculează novicilor, determinându-i să devină reticenți sau chiar ostili față de cei din fruntea ierarhiei. În alte cazuri, “frații mai mari” pot manifesta o loialitate ostentativă față de companie, efectul fiind crearea aceluiași sentiment de reticență. Dar schimbarea nu implică doar inocularea unui sentiment de supunere necondiționată față de liderul sectei sau inocularea unor precepte religioase cu totul noi. Pentru a fi de durată, se urmărește crearea unei veritabile “mitologii” a grupului. Adepții ajung, treptat, să-și mărturisească între ei “vechile păcate”, să răspândească poveștile de succes ale sectei sau istorisirile cu aură misticăavându-l în centru pe lider, să perceapă noua viață din cadrul grupului ca fiind singura posibilă pentru ei. Se naște astfel un simț al comunității, iar dependența sectanților de grup este definitivă. Amenințați cu părăsirea sectei sau cu dezintegrarea acesteia, ei vor alege sinuciderea, așa cum s-a întâmplat în Guyana. Trebuie adăugată și observația că, pentru reușita schimbării, o importanță aparte o are mediul (fizic, dacă putem să-i spunem așa) în care se află recrutul. După cum s-a văzut, izolarea este absolut necesară. Cele mai eficiente procese de schimbare au loc în închisori, spitale, internate, cazărmi etc. Liderii sectelor extremiste își duc întotdeauna adepții în locuri izolate, departe de lumea înconjurătoare, unde orice contact cu exteriorul este anihilat. Așezarea sectei este ridicată din temelii, într-un loc virgin, la fel cum noua identitate a adeptului este reconstruită total, pe spațiul liber obținut prin distrugerea vechii personalități. Având în vedere tehnicile de schimbare a identității în sectele religioase sau în diferite instituții, se pot face și alte numeroase paralele cu manipularea din sistemele sociale totalitare. Ideologia comunistă, spre exemplu, urmărea formarea “omului nou”. Procesul de schimbare includea izolarea între granițele țării, distrugerea a tot ceea ce amintea de trecut, reinventarea istoriei, exacerbarea cultului personalității, deposedarea cetățeanului de tot ceea ce i-ar fi oferit un anume grad de intimitate și cufundarea lui în anonimatul unei mase de manevră uniforme, includerea lui în tot felul de grupuri de îndoctrinare încă de la cea mai fragedă vârstă ș.a.m.d.
Reînghețarea
Pentru reușita totală a manipulării, individul trebuie să rămână cu iluzia că el a ales schimbarea, nu că i-ar fi fost impusă. Nu trebuie să uităm cât de preocupat era Goebbels ca programele lui de propagandă să nu depășească limita peste care populația ar fi fost plictisită și ar fi închis butonul radioului. Spre deosebire de el, activiștii lui Ceaușescu au exagerat enorm manifestările de venerare a “cârmaciului”, iar efectul a fost exact invers celui preconizat. Se cuvine aici o digresiune cu privire la diferența fundamentală dintre socialismul de sorginte moscovită și socialismul democratic. Pentru cei care au trăit (și au suferit) într-un sistem socialist totalitar, pare de-a dreptul bizară aderența pe care o au ideile socialiste în democrațiile veritabile, și chiar în rândurile unei mari părți a intelectualității occidentale. Această percepție are la bază confuzia intenționată pe care propaganda comunistă a creat-o printr-un vast sistem de dezinformare și manipulare a opiniei publice interne și internaționale. S-a încercat inocularea ideii că socialismul este același, indiferent de căile prin care este promovat. Mai mult, chiar și astăzi, când sistemele totalitares-au prăbușit, nostalgicii comuniști, în intenția de a convinge cetățenii că doctrina în numele căreia au militat era “corectă”, iau Suedia ca exemplu de țară în care principiile socialiste (în special în ceea ce privește redistribuirea venitului) au avut câștig de cauză. Or, tocmai aici se află deosebirea esențială. Neglijarea reînghețării poate duce la eșecul întregului proces. Statisticile arată că, în ciuda programelor de reeducare din unele penitenciare, foarte mulți deținuți, o dată eliberați, recidivează. Din prima zi de libertate, ei se întorc la vechii prieteni, în mediul social cu care sunt obișnuiți și își reiau îndeletnicirile ilegale. Un lucru asemănător se întâmplă cu foștii pacienți ai spitalelor de boli nervoase, o dată reveniți la situația familială sau socială ce le-a produs căderea psihică. Și în cazul acestora, lipsa unui suport social ulterior zădărnicește programele de resocializare cărora le-aufost supuși în perioada internării.
În domeniul educației, se știe deja că “repetiția este mama învățăturii”. Însă principiul nu se aplică numai acumulării de cunoștințe. Sistemul educațional, după cum am spus deja, are și menirea de a crea elevului anumite deprinderi, un sistem de gândire specific, o scară de valori prin prisma căreia acesta va evalua ceea ce îi oferă societatea, noii prieteni și colegi de muncă etc. Integrarea proaspătului absolvent într-un mediu total diferit de cel cu care fusese obișnuit în timpul studiilor poate anihila efectul perioadei de educație, cu consecințe adesea negative. De asemenea membrii unor secte religioase, atunci când le părăsesc, revin treptat la vechile deprinderi, sub presiunea noului mediu social. Pentru ca procesul de creare a noii identități să nu se termine cu un eșec, perioada dereînghețare este riguros urmărită. Individului i se impune, în primul rând, să-și blameze trecutul, să-șifacă autocritica, să se confeseze îndrumătorilor sau parte-nerilor săi. El trebuie să se simtă permanent vinovat de faptele, gândurile și sentimentele pe care le-a încercat înaintea schimbării. În lagărele de reeducare sau în cultele extremiste, individul este obligat să-și neglijeze aptitudinile specifice, să-șirenege familia și foștii prieteni sau colegi, să-și reprime dorințele firești sau interesele personale și să se preocupe doar de ceea ce i se spune că este “permis”, “corect” ori “înălțător”. De cele mai multe ori, ca și în etapele precedente, novicele este dat spre tutelare unui veteran. Astfel, se ating două obiective. Novicele va avea permanent un model de comportament la care să se raporteze și spre care să tindă, iar veteranul își va găsi confirmarea credinței sale în respectul pe care i-l va arăta învățăcelul. Noua pereche sau, după caz, noul grup va forma în acest fel o “familie adevărată”. Celelalte legături de sânge vor fi privite doar ca o demodată familie “biologică”, neavând nimic comun cu spiritul. Jim Jones, liderul sectei Templul poporului, ai cărei membri au comis acea halucinantă sinucidere colectivă în Guyana, le-a impus adepților săi să i se adreseze cu formula de “tată”. Comuniștii ruși îl denumeau pe Stalin tutucul. Pentru a impulsiona cimentarea noii identități, individului i se dă, uneori, un nou nume, i se impun un nou stil de îmbrăcăminte, o nouă tunsoare, noi formule de adresare, un nou limbaj, toate acestea specifice grupului și neavând nici o legătură cu perioada anterioară din viața lui. În sistemele totalitare, am discutat deja, se ajunge până la impunerea unui nou tip de locuință, a unui nou sistem educațional, a unui nou regim alimentar ș.a.m.d.( Jim Jones, liderul sectei Templul poporului).
În scopul ruperii tuturor legăturilor tradiționale ale individului, acesta este forțat să locuiascăîntr-un mediu cu totul nou și cât mai lipsit de intimitate. Liderii marilor sisteme totalitare au inițiat deportările în masă. Întregi grupuri etnice au fost determinate, prin forță în marea majoritate a cazurilor, să-și părăsească teritoriile natale și să se stabilească la sute și mii de kilometri distanță, în locurile de baștină ale altor popoare. Conflictele sângeroase interetnice, înregistrate mai ales în ultimii ani în numeroase zone ale globului (în fosta Uniune Sovietică, în fosta Iugoslavie etc.) sunt urmarea nefastă a unor astfel de acțiuni, desfășurate cu decenii în urmă. Mutarea într-un mediu total nou face mult mai facilă subordonarea indivizilor față de autorități. Lipsiți de suportul social și moral cu care erau obișnuiți, oamenii se vor supune noilor conducători, ca urmare a unui elementar instinct de conservare.
O altă metodă eficientă de reînghețare este transformarea adeptului în propovăduitor. Repetând mereu aceleași idei, în eforturile de a cuceri noi adepți, individul va ajunge să creadă nestrămutat în ele, chiar și după ieșirea de sub influența directă a manipulatorilor. În acest fel, victima va deveni la rândul său manipulator, iar sistemul distructiv se va perpetua la nesfârșit. Atunci când acest model în trei trepte, universal valabil, este aplicat în mod riguros, el poate avea efecte tragice asupra individului, dacă acesta ajunge în situații sociale cu totul noi, incompatibile cu identitatea ce i-a fost impusă de artizanii manipulării. În cazul adepților lui Jim Jones, aceștia au ales sinuciderea colectivă atunci când au fost amenințați cu reîntoarcerea la viața din afara sectei. O situație dramatică se întâlnește și în cazul unor veterani de război. “Sindromul Vietnam”, spre exemplu, a fost cauzat tocmai de hiatusul dintre perioada “cazonă” a individului, perioadă în care acestuia i s-a inoculat o nouă identitate, cea de războinic în apărarea unei cauze juste, și mediul social în care el a revenit. Aflat din nou în mijlocul celor apropiați, veteranul nu a mai beneficiat de suportul social avut în cadrul armatei. Dimpotrivă, el a văzut că majoritatea celor din jur califică faptele sale de vitejie drept crime murdare, că întregul război era considerat inutil și dăunător pentru națiune. În lipsa unor programe riguroase de readaptare la noile realități sociale, efectele fenomenului de disonanță cognitivă au fost devastatoare pentru majoritatea foștilor combatanți. Unii nu au mai putut suporta și s- au sinucis, iar mulți alții au rămas să trăiască la periferia societății, cel mai adesea în izolare sau căutând compania foștilor camarazi de arme pentru a da frâu liber nostalgiei după vremurile de război.
O situație asemănătoare s-a înregistrat după căderea regimurilor totalitare. Unii dintre acei lideri naziști care au crezut sincer în Hitler s-au sinucis imediat după moartea acestuia. Goebbels, de comun acord cu soția sa, și-a otrăvit cei șase copii, a asistat la sinuciderea consoartei, apoi și-a pus și el capăt zilelor.
În țările cu sistem concurențial veritabil, cei mai versați vânzători nu se mulțumesc doar a-l determina pe client să cumpere unul dintre produsele oferite de ei, ci continuă discuția pentru a-l convinge că “a făcut cea mai bună alegere”. În acest fel se creează o legătură subtilă între ei și cumpărător, care îl va determina pe acesta să le devină client permanent. Mai mult, îndată ce simt că omul este decis să facă o cumpărătură în magazinul lor, îi prezintă mai multe sortimente, cu prețuri din ce în ce mai ridicate și de calitate superioară, accentuând pe faptul că “alegerea îi aparține”. Evident, au grijă să-i inducă sentimentul că posibilitatea de alegere se referă la ce anume să cumpere, nu la dacă să cumpere ceva ori nu. În caz că respectivul cumpărător înclină să ia un produs ieftin, îi prezintă în continuare calitățile suplimentare ale mărfurilor de același gen, dar mai scumpe, sugerându-i că depinde numai de el dacă vrea să ia un lucru prost la un preț mic sau acceptă să dea câțiva bani în plus pentru a avea o marfă într- adevăr de calitate.(vânzătorii comerciali)
Tehnica respectivă nu se aplică doar în domeniul comercial. O variantă a ei este reprezentată de strategia “fructului oprit”. Liderii unor secte extremiste, precum și conducătorii unor organizații cu iz ocult imaginează tot felul de ritualuri inițiatice, care să presupună cât mai multe eforturi din partea novicelui pentru a le parcurge. În acest mod, satisfacția finală a noului adept, precum și fidelitatea sa față de sectă sau organizație vor fi incomparabil mai mari decât în cazul unei acceptări formale. Psihologii Jack și Sharon Brehm au publicat în 1981 rezultatul unor studii prin care se constată că, cu cât sunt mai severe restricțiile impuse individului, cu atât dorința acestuia de a le înfrunta este mai mare. Tentația “fructului oprit” îi dă individului sentimentul că nu are decât o opțiune, celelalte fiind nedemne de atenție. Tehnica a fost aplicată și de multe partide extremiste, care, mai ales atunci când au fost scoase în afara legii, au reușit să adune un număr record de adepți, în special prin exagerarea persecuțiilor la care au fost supuse sau chiar prin inventarea unor pogromuri ori atentate la adresa membrilor lor.
În general, atunci când cineva ne impune să acționăm într-un anume fel, putem să-i testăm intențiile, măcar cu o opoziție formală, pentru a-i vedea reacțiile. Atunci când ni se oferă posibilitatea de a alege între mai multe variante este indicat să ne gândim dacă nu există și o alta nemenționată de interlocutor, însă, poate, mult mai favorabilă nouă. În anumite situații, interlocutorul poate insista vehement asupra unei variante numai ca să ne trezească suspiciunea și să ne determine să alegem o a doua posibilitate, favorabilă pentru el. Testați-l, acceptându-i varianta!. Dacă are un plan ascuns, va fi luat prin surprindere și se va da de gol. În orice caz, gândiți-vă că aproape întotdeauna există o soluție ce nu a fost luată în calcul. Poate fi chiar cea de care aveți nevoie.(Bogdan,2001,p.97)
CLASIFICAREA MANIPULÃRILOR
Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Astfel manipulările mici sunt cele obținute prin schimbări minore ale situației sociale. Trebuie remarcat că, deși în această accepțiune ma- nipulările pot fi clasificate ca mici, medii și mari, consecințele lor nu respectă o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecințe majore și invers.
Manipulările mici, obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donațiile pot crește simțitor atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfățișarea celui care formulează cererea.
Cerșetorii utilizează și ei nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copiii, dezbrăcați iarna, plângând vara, uneori mutilați intenționat pentru a spori mila cetățenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile și muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: Fără mamă, fără tată. Sărbătorile de iarnă sunt exploatate cu săptămâni de zile înainte sau după, prin îngânarea de colinde care să sensibilizeze potențialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spălătorii de parbrize, care își deghizează cerșetoria sub aparența unor servicii utile celor aflați la volan. În București, pentru mai puțin de treizeci de secunde cât durează curățatul unui parbriz, se primește, în medie, o sumă echivalentă cu câștigul unui muncitor în treizeci de minute. Însă foarte puțini dintre cei care dau banii se gândesc la acest lucru.
În 1966, Scott Fraser și Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră. Despre ce era vorba? Într-un cartier obișnuit, casele au fost luate la rând și fiecărui proprietar i s-a propus să permită instalarea, în fața curții sale, a unui panou imens pe care scria Conduceți cu prudență. Deși s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai șaptesprezece la sută au acceptat să-și umbrească gazonul cu așa ceva. O a doua grupă de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului și a colindat casele cerându-le proprietarilor să semneze o petiție în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulație preventivă. Aproape toți au acceptat să-și depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligație. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiția, propunându-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare față de primul caz. Deci pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. După cum arată rezultatele experimentului descris anterior, șansele de reușită se vor tripla utilizând respectiva tehnică, denumită de psihologi: Piciorul-în-ușă. Deși tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăți întregi.
Un minim contact social poate determina de asemenea schimbări semnificative de comportament. Spre exemplu, pe plajă, un necunoscut se adresează “vecinului de cearșaf”. Vă rog să vă uitați puțin la lucrurile mele. Lipsesc doar câteva minute. În momentul apariției unui hoț care adună respectivele lucruri și fuge, cetățeanul rugat să le păzească pornește de cele mai multe ori în urmărirea hoțului și se agită pentru a determina prinderea lui. Lucru care s-ar întâmpla cu o probabilitate mult redusă în cazul în care rugămintea nu ar fi fost făcută. Uneori, hoții utilizează asemenea trucuri pentru a-l jefui tocmai pe cel rugat să aibă grijă de lucrurile unui necunoscut.
Micile manipulări pot avea și efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăți. Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, țăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, însă prețul de achiziție care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în așteptarea unui preț mai bun. Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulări minore, dar pot fi reluate și în subcapitolul marilor manipulări, dacă se analizează întreg contextul ce le-a făcut posibile. Spre exemplu, păstrarea deliberată a televiziunii naționale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.
O altă tehnică de manipulare este: Trântitul-ușii-în-față. Deși total opusă, ca esență, cu Piciorul-în-ușă, etectele sunt aceleași. Prin această tehnică, oamenii sunt determinați să accepte o anume concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate șansele de a fi acceptată, deoarece, prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.
În 1975, psihologul Robert Cialdini și colegii săi au imaginat un experiment menit să analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au întrebat pe elevii unui colegiu dacă acceptă să însoțească și să supravegheze un grup de copii handicapați, pentru două ore, într-o vizită la grădina zoologică. Numai șaisprezece la sută dintre cei întrebați au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, în prealabil, o propunere mult mai amplă. În mod obișnuit, recrutăm voluntari dintre elevi, pentru a lucra fără plată, în calitate de consilieri la Centrul de detenție a minorilor, a spus experimentatorul. Apoi a continuat: Serviciul constă în două ore de muncă pe săptămână, timp de doi ani. Cine se oferă? După cum era de așteptat, nimeni nu a acceptat un angajament pentru o perioadă atât de lungă. În urma refuzului, experimentatorul a făcut o a doua propunere, cea referitoare la însoțirea copiilor handicapați. Circa cincizeci la sută din elevi au acceptat. Deci și în cazul tehnicii Trântitul-ușii-în-față, ca și în cazul Piciorului-în- ușă, șansele de obținere a unei concesii au crescut de trei ori, în comparație cu cazurile în care cererea a fost normală. Ca o scurtă recapitulare, Piciorul-în-ușa constă în obținerea prealabilă a unei mici concesii, care să determine sporirea disponibilității celui vizat de a accepta o concesie mai mare, Trântitul-ușii-în-față, la rândul său, constă în prezentarea prealabilă a unei cereri aproape imposibil de acceptat, prin comparație cu care următoarea solicitare să pară mult mai rezonabilă și să aibă mult mai multe șanse de a fi acceptată.(Robert Cialdini).
Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparține categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influența deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăți, așa cum se va vedea și dintr-un studiu de caz ce face subiectul unui capitol aparte al volumului de față.
Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. Cu două decenii în urmă, Stanley Milgram a inițiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul șocante în ceea ce privește supunerea individului față de o anume autoritate. În cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor să participe la un test menit să studieze capacitatea de memorare și influențarea acestei capacități prin administrarea unor pedepse în caz de greșeală. Voluntarul era introdus într-o încăpere și așezat la o masă pe care se afla pupitrul de comandă al unui aparat de generat șocuri electrice. Printr-un geam de sticlă, voluntarul vedea o altă încăpere, în care un tip de patruzeci și șapte de ani, ușor supraponderal, cu o înfățișare agreabilă, ședea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau să administreze șocurile. În aceeași cameră cu primul voluntar, care va fi denumit “profesorul”, se afla un experimentator sobru, care începea prin a spune că persoana aflată dincolo de geam se oferise tot de bună-voie pentru testare.(Bogdan,2001,p.118).
Testul consta în citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit “elevul”, trebuia să le memoreze. Apoi “profesorul” începea să spună câte un cuvânt, iar “elevul” să răspundă cu perechea lui. Pentru fiecare greșeală, “profesorul” trebuia să-i administreze “elevului” un șoc electric începând cu cincisprezece volți și putând ajunge până la patru sute cincizeci de volți, în trepte de câte cincisprezece volți. Pentru a-l avertiza pe “profesor” asupra a ceea ce urma să-i facă “elevului”, experimentatorul îi aplica, demonstrativ, primului un șoc de patruzeci și cinci de volți, destul de dureros.
Testul începe. Primele răspunsuri ale “elevului” sunt corecte. Apoi, la prima greșeală, “profesorul” îi administrează cincisprezece volți, provocându-i o tresărire evidentă. Urmează încă o greșeală și un șoc de treizeci de volți. Treptat, pe măsură ce timpul trece și șocurile cresc în intensitate, suferința “elevului” devine tot mai evidentă, iar “profesorul” începe să aibă mustrări de conștiință. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul îl îndeamnă sobru: Vă rog, continuați. Peste șaptezeci și cinci de volți, "elevul" începe să țipe de durere, la o sută cincizeci urlă pentru a fi lăsat să plece, acuzând dureri de inimă, la o sută nouăzeci și cinci strigătele devin insuportabile. “Profesorul” este și el înnebunit, speriat, dărâmat. Însă la fiecare ezitare, vocea sobră a experimentatorului îl îndeamnă: Experimentul vă cere să continuați, apoi: Este absolut esențial să continuați, după care urmează: Nu aveți altă alegere, trebuie să continuați. Dacă, totuși, “profesorul” încă ezită, văzând că până și marcajele de pe pupitrul de comandă indică pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adaugă: Șocurile sunt dureroase, dar im produc nici o rană. Continuați, vă rog. În caz că “profesorul” vrea să se oprească pe motiv că “elevul” nu mai suportă, experimentatorul îi spune: Indiferent dacă celuilalt îi place sau nu, trebuie să continuați până va memora corect perechile de cuvinte. Vă rog, continuați. La două sute șaptezeci de volți, “elevul” începe să agonizeze, iar “profesorul” este îngrozit. Și totuși, la îndemnurile sobre ale experimentatorului, continuă să mărească voltajul șocurilor și să apese pe comutator… (Bogdan,2001,p.119).
Trebuie menționat că, de fapt, “elevul” este în înțelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele șocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primește. Studiul capacității de memorare este doar un pretext pentru adevăratul scop al experimentului, acela de a vedea până la ce limită a cruzimii pot merge oamenii obișnuiți sub presiunea unei autorități, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar să adăugăm că, în afara îndemnurilor permanente de a continua, nici o altă presiune nu s-a făcut asupra celui aflat în postura “profesorului”. El putea oricând să se ridice și să plece.
Întrebarea: “Câți ar accepta să meargă până la limita de patru sute cincizeci de volți?” a fost pusă, în cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atât oameni obișnuiți, cât și studenți sau psihologi. Răspunsul a fost aproape unanim: “Circa unu la sută”. Nimeni nu-și putea închipui că limita bunului-simț și a unui comportament general uman ar putea fi depășită. Însă rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la sută dintre voluntarii puși în postura de “profesor” au administrat șocurile maxime de patru sute cincizeci de volți, iar 80 la sută au continuat să apese comutatorul și după ce “elevul” a început să urle de durere și să spună că poate suferi de la o clipă la alta un atac de cord! Nenumărate întrebări au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovadă niște oameni obișnuiți, aflați sub permanenta presiune psihică a “autorității” reprezentate de experimentator. Pentru a găsi motivațiile intime ale generării unui comportament inuman în cazul oamenilor obișnuiți, Milgram a reluat experimentul în alte variante.(Bogdan,2001,p.120).
Trei “profesori” au fost introduși simultan în aceeași încăpere. Doi erau în înțelegere cu experimentatorii și, la un moment dat, au refuzat să mai continue testul. În astfel de situații, numărul celor care au mers cu șocurile până la limita maximă s-a diminuat de peste șase ori! Ceea ce înseamnă că sentimentul de supunere necondiționată față de autorități scade drastic atunci când individul vede că sunt și alții care gândesc asemenea lui și acționează în sensul considerat de el drept a fi corect. Într-o altă variantă, experimentatorul iese la un moment dat din încăpere și locul său este luat de un alt ‘voluntar” care îi repetă “profesorului” obișnuitele ordine de a continua. În asemenea cazuri, numărul celor care au mers până la voltajul maxim a scăzut de trei ori. Fapt ce dovedește că atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiționată, din nou, scade simțitor. (Bogdan,2001,p.120).
O altă variantă s-a desfășurat cu doi experimentatori și un profesor. În momentul în care “elevul” a început să țipe de durere, experimentatorii au inițiat o discuție în contradictoriu asupra oportunității de a continua testul, lăsând decizia la voia celor aflați în postura de profesori. Nimeni nu a mai continuat administrarea șocurilor. Trebuie remarcat faptul că, în nici una dintre variante, decizia profesorilor de a părăsi experimentul nu a fost determinată de reacțiile elevului, ci de comportamentul experimentatorilor ce întruchipau autoritatea. În același timp, revenind la ultima variantă a experimentului, trebuie observat că, în momentul în care capacitatea autorității de a stăpâni o situație devine discu-tabilă, “iar cei de jos” refuză să se mai supună și își urmează propria lor conștiință și propriile lor interese. (Bogdan,2001,p.120).
Ultima variantă a experimentelor lui Milgram a fost cea în care participanților li s-a spus că pot merge până la limita maximă a voltajului, pentru că sunt o mulțime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapă, apoi au fost lăsați să acționeze singuri. Numai 2,5 la sută au mers până la limita maximă, procent foarte apropiat de cel obținut în chestionarele celor întrebați despre posibilele rezultate ale unui asemenea test. Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Revenind la manipulările deja cunoscute și clasificate, în special la cele de mare anvergură, analiza lor, adusă la cunoștința cât mai multor oameni, nu are doar menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce îi determină comportamentul și modul de gândire, dar poate oferi și soluții benefice în cazul unor situații de criză.
Este vorba de soluții reale, care să modifice structurile și sistemele sociale în așa fel, încât să fie favorabile tuturor categoriilor de oameni, nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încarcerarea, discriminarea, excluderea sau execuția celor care nu se comportă în spiritul normelor impuse. În societățile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, șomerii nu pot fi făcuți vinovați în întregime de situația în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurărilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se drogheze. Doar acționând asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum sărăcia, șomajul, alcoolismul sau consumul de droguri.
Manipulările mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat. În același timp trebuie observat că, tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulți este ușor de remarcat o manipulare minoră, de genul trucurilor electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate.
După cum sublinia psihologul elvețian Jean Piaget, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoștințelor necesaie viitorului adult, școala îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor și diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct șefilor de la viitorul său loc de muncă și autorităților statului. În al doilea rând, elevul este obișnuit cu simțul responsabilității, prin obligația de a-și face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-și ordona timpul și metodele de studiu în așa fel încât să depășească succesiv obstacolele reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte ușor în sistemul social din care face parte, își va îndeplini în mod firesc obligațiile familiale, profesionale și sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini și probleme de care depinde succesul în cariera pe care și-a ales-o, precum și accesul spre un standard superior de viață. Cea de-a treia menire a sistemului educațional o reprezintă obișnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program strict. Faptul că trebuie să fie prezent la școală, în fiecare zi, la aceeași oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecțiile și pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeași, că întreg anul școlar este împărțit în perioade de studiu și vacanțe, toate acestea îl obișnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu și cu respectarea lui instinctivă. În al patrulea rând, sistemul educațional promovează spiritul de competiție. Notele, premiile de la sfârșitul fiecărui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obișnuința de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime și alte diverse onoruri, pentru obținerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalți și să-i sporească respectul de sine.
În afara acestor caracteristici generale, sistemul de învățământ este în așa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul și gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemele totalitare, uniforma școlară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai ușoară disciplinarea și manipularea individului. În sistemele democratice, obligativitatea purtării unor uniforme standard nu există, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalității individuale. Și totuși, unele instituții de învățământ, particulare în marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor și studenților purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii și studenții unor instituții similare. Se creează astfel sentimentul apartenenței la un grup social, care se dorește de elită sentiment ce își va arăta roadele mai târziu, când foștii elevi sau studenți se vor susține și ajuta între ei, tocmai datorită acestui sentiment. Ceea ce nu se poate întâmpla în societățile în care absolut toți foștii elevi au purtat o uniformă standard.
Rămânând la analiza sistemului de învățământ ca instrument de manipulare majoră, trebuie observată și structura subiectivă a programelor de studiu și chiar a manualelor în sine. Regimurile totalitare politizează programa școlară începând cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmăresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai fragedă vârstă, în mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie ș.a.m.d. sunt strict cenzurate pentru a educa elevul în spiritul doctrinei dominante. Deși mai puțin stridentă, manipularea prin construirea unui sistem de învățământ specific există și în societățile democratice. De fapt, fiecare sistem politic și social își educă cetățenii în spiritul propriului său sistem de valori, al propriilor sale legi și regulamente. Nu există țară, oricât de neînsemnată, în care structura educațională să nu inducă un comportament de fidelitate față de națiune și de stat, de respect față de istoria națională, prezentată cu o subiectivitate evidentă pentru un observator neutru, în așa fel încât să motiveze și să susțină doctrina promovată de regimul aflat la putere.
Având în vedere rolul sistemului de învățământ, dar și întreaga complexitate a legilor și regulamentelor specifice unei anumite societăți, comportamentul și gândirea cetățenilor obișnuiți sunt în așa fel modelate, încât să se conformeze și să accepte cu naturalețe concepțiile și standartele care definesc ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce interzis, ce este moral și ce imoral, ce este valoros și ce este lipsit de importanță, ce este adevărat și ce este fals.
Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente “la modă” sau chiar ample manifestări protestatare. Readucând în atenție experimentele lui Milgram, se poate observa că reacțiile profesorilor au survenit ca urmare a unor manipulări relativ scăzute ca importanță, dar nu ar fi fost posibile fără existența marilor manipulări, reprezentate de influența întregului sistem social, conform căruia, celor care au jucat rolul profesorilor li s-a inoculat de la o vârstă fragedă reflexul supunerii față de autorități, indiferent care ar fi acestea. Studiul comparat al culturilor oferă concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalității, locuitorii Europei Centrale și de Est sunt mult mai asemănători asiaticilor decât americanilor, deși, la prima vedere, impresia este total opusă. Întreaga mentalitate a americanului obișnuit se bazează pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei încrederi în forțele proprii. Poate și datorită faptului că actuala democrație americană s-a dezvoltat într-un spațiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma într-o mână și cu Biblia în cealaltă, într-o țară descoperită și luată în stăpânire de oameni aspri, obișnuiți să nu aștepte ajutor de la nimeni, pentru că un astfel de ajutor era în majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, în timp ce lupta pentru existență se dădea pe viață și pe moarte.
CAPITOLUL III
ARGUMENT
În limbajul curent, manipularea este un termen des utilizat, răvășit însă între cuvinte cu înțelesuri apropiate (convingere, influențare, persuasiune, propagandă etc.), ceea ce arată că el este înțeles, dacă nu greșit, atunci cel puțin într-un sens îngust sau, dimpotrivă, larg.
În sens îngust, apreciem că manipularea este înțeleasă ca ispitire sau păcăleală a cuiva de a gândi și/sau a acționa așa cum vrea…Păcală, într-un scop (al consolării cu ceva) sau altul (al satisfacerii unei dorințe), aparent sau efectiv comun, dar, ceea ce nu prea se spune, cu „sarmalele” de o parte și cu ce mai rămâne în „oală” de cealaltă parte. Cu mici excepții, un manipulator este, într-o măsură mai mică sau mai mare, și un manipulat, atât ca individ, cât mai ales ca membru al unei organizații structurate ierarhic. Autoritățile din mai multe țări ale lumii trag un semnal de alarmă asupra faptului că tot mai mulți tineri cad pradă jocurilor de noroc. Potrivit specialitșilor, se pare că acestea provoacă un nou tip de dependență. Alături de dependența de droguri și alcool, problema jocurilor de noroc subjugă tot mai mulți tineri, o mare parte adolescenți. Problema jocurilor de noroc este în creștere și din ce în ce mai răspândită. Accesibilitatea crescută la jocurile de noroc impune o conștientizare mai mare a problemei și o legislație corespunzătoare. Oricine furnizează servicii de jocuri de noroc are responsabilitatea de a elabora politici și programe prin care să combată creșterea numărului de minori care sunt dependenți de jocurile de noroc. Cercetarea, tratamentul și prevenirea problemei cu jocurile de noroc ar trebui încurajată în mod general.
Manipularea individual socială, este un element atât de folosit de societate, ȋncat am ajuns la un punct ȋn care suntem mânați chiar și când mâncăm. Ascultând toate regulile și toate restricțiile care ne sunt băgate pe gât, noi nu mai putem fi numite finițe individuale, cel mult putem fi numiți niște animale, dintr-o turmă care dacă ai părăsit puțin turma, vei fi altoit și pedepsit pentru ȋndrăzneala ta. Omul a uitat de originile lui și se ȋndreaptă spre nicăieri, spre un hău atât de mare, spre o proiecție atât de imaginară, atât de falsă, ȋn care crede că odată ajuns acolo va cunoaste adevarata ȋmpăcare cu sinele pe toate planurile vieții.
Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Manipulările mici, obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donațiile pot crește simțitor atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfățișarea celui care formulează cererea. Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. Manipulările mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.
Conform Dicționarului de sociologie, manipularea este o acțiune de a determina un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului. Manipularea este o tehnică de propagandă, este o componentă a ei, cealaltă fiind persuasiunea. Manipularea este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor și determină formarea unor convingeri noi și reacții conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă. În primul rând fiecare om are o părere despre sine în general mai bună decât realitatea. Capacitatea de a face raționamente simple îi conferă siguranța că poate înțelege aproape orice (dacă nu este exprimat în termeni de specialitate). Cunoașterea semnelor (simbolurilor) care sunt cuvinte îi creează senzația că pot descifra orice înțeles al îmbinării lor. Cu alte cuvinte, au senzația că dacă recunosc un piston, o bielă, un arbore cotit etc., înțeleg și principiul de funcționare al unui motor. În al doilea rând, deși așteaptă aproape întotdeauna consensul celuilalt, nu este dispus să accepte ideea că acest lucru îl poate influența. De asemenea, lipsa acelui consens îi pare unui om o simplă întâmplare și nu un element care l-ar putea face în sine să-și schimbe opiniile. Oamenii reacționează direct la formule de genul „te rog !“, „vreau !“, „doresc !“, „trebuie !“ etc., pe care le consideră comandamente care ascund intențiile celui care le rostește. Spre deosebire de metodele de convingere rațională, prin manipulare nu se urmărește determinarea celuilalt de a înțelege mai corect și mai profund problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzației de înțelegere (superficială) și obținerea unei reacții inconștiente, instinctuale, rezultat al eficacității mesajelor relaționale.
CONCLUZII
Trăim într-o lume în care supunem și ne supunem, în care dominăm și suntem dominați prin legi nescrise și scrise, prin bani și prin alte mijloace de manipulare a oamenilor și rezultatelor acțiunilor acestora, context în care este un efect al folosirii în mod predominant greșit și/sau abuziv a puterii publice și private aflată în mâinile maeștrilor păpușari. Dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea este manipulare. În lipsa unei abordări raționale dar care admite existența a mai multor puncte de vedere simultan corecte asupra unui aceluiași fapt; în condițiile amestecului ambiguu dintre emoțional și rațional; în condițiile în care se induce impresia unei logici aparent corecte (de exemplu bazate pe prejudecăți) dar false în fond; comunicarea (verbală și non-verbală) poate fi un bun instrument de manipulare. De acea, este bine să fim conștienți de acest lucru, mai ales într-o lume în care informația, care ne bombardează tot timpul din diferite direcții, ocupă un loc tot mai important.
Printre cei pentru care nu tot ce zboară se mănâncă ne numărăm și noi, iar din această postură n-am rezistat tentației de a medita din mers asupra unor împrejurări și idei ce depășesc interesul propriu, fără pretenții deosebite de înțelegere a acestora, de epuizare a argumentelor, de rigoare în formularea concluziilor și mai ales de impunere a rezultatelor obținute cititorilor obișnuiți cu un alt mod de a vedea lucrurile sau de a crede doar ceea ce le face plăcere ori ceea ce le spun anumiți guvernanți, reprezentanți ai mass-mediei și/sau manageri de școală, de bancă, de bursă, de loc de muncă etc. În concret, în prezentul studiu am încercat o testare la cald a ipotezei de criză ca rezultat al manipulării sociale, apelând la puțină literatură de specialitate, la câteva reprezentări ale realității vreme de un an de zile la televiziune, la radio, în presa scrisă și pe internet, precum și la experiența pe care o avem în domeniu. Pe parcurs, am constatat că această ipoteză poate fi probată cu destule dovezi, în vreme ce susținătorii celor mai mult sau mai puțin vinovați de nepricepere în folosirea puterii lor sociale sau de o folosire a acestei puteri în mod inadecvat ne oferă o altă reprezentare a realității, incompletă, dar confecționată, pe alocuri, precum în cazul lui „11 septembrie 2001” bunăoară, cu destul profesionalism pentru a depozita în mintea ascultătorilor, telespectatorilor și cititorilor de ziare, reviste și/sau cărți atât ceea ce este și nu pare a fi, cât și ceea ce nu este și pare a fi. Dependența față de unele jocuri de noroc, este mai puternică decât dependența de droguri, cocaină de exemplu. Jocurile de noroc, sub toate formele, de la loteria de stat, cazinourile și mai nou jocurile de noroc pe internet fac parte din viața noastră cotidiană. Publicitatea pentru acestea o întâlnim, când mergem la cumpărături pentru alimente, cand vrem să facem plinul cu benzină la vehiculul nostru, când deschidem televizorul și urmărim știrile, și poate și în alte locuri dar pe care le-am ignorat. Pe cand eram student, printre puținele forme oficiale de joc de noroc era loz în plic. Și cum resursele financiare niciodată nu sunt suficiente pentru un student, sau poate dorința de avea mai multe, am încercat de câteva ori, cu riscul de a pierde 3 lei, să câștig mai mulți, nu mai stiu cât era pe atunci o sumă mulțumitoare. Ceea ce m-a speriat a fost că am vazut că tot pierzând am fost tentat să continui să joc până la epuizarea resurselor disponibile. Ceea ce mă făcea mai fericit pe moment după cateva pierderi era atunci când vedeam că apar cuvintele „mai trage odată”, adică mi se mai dă o șansă să câștig ceva fără să plătesc. Pe vremea aceea nu știam de posibila adicție la asemenea ocupație legală și de stat, dar azi mulțumesc de frica lui Dumnezeu care m-a ținut departe.
Acum documentăndu-mă pentru acestă lucrare am descoperit imensitatea acestei industrii, tehnologia sofisticată folosită în jocurile de noroc, sumele mari pe care le incaseaza proprietarii acestor fabrici de noroc, inclusiv statele și guvernele dar și partea tragică acestui fenomen în viața multor persoane care au ajuns la dependență. Studiile efectuate în America au desoperit că în 2003, erau între 15-20 milioane de oameni care arătau semne de adicție la jocurile de noroc. Dintre aceștia 2,5 milioane sunt cu o dependență patologică. Acest stadiu avansat de dependență la jocurile de noroc este o stare cu efecte devastatoare. Jucătorul la nivelul de dependență patologică are un comportament autodistructiv, cu posibilitatea de comite crime, având datorii financiare mari, relații distruse cu familia și prietenii, și dorința de sinucidere. Familiile acestor jucători sunt afectate în mod dramatic prin apariția problemelor financiare, emotionale și fizice, incluzând divorțul, violența, abuzul fizic a copiilor și neglijarea lor. Riscul mare ca acești copii să se angajeze într-un comportament deligvent și cu șanse mari de a devenii și ei la rândul lor jucători cu dependență la nivel patologic. În strategia lor de marketing, industria loteriei de exemplu, sunt indicații că exploatează slabiciunea umană folosind tehnici sofisticate pentrua a determina oamenii la un joc agresiv. În 1997 un ziar din Colorado a consemnat ca Loteria Colorado a platit pentru un studiu numit „Mindsort” care să analizeze partea stângă și partea dreaptă a creierului nostru pentru a înțelege cum să manipuleze comportamentul jucătorilor. Lucrul acesta a fost negat de Loterie dar în raportul studiului se află consemnat că anumiți oameni sunt mai puțin probabil să înceapă să joace dar odată prinși, rămân prinși.
Astfel loteria cheltuiește sume mari pentru publicitate dar fiind scutite de standardele federale pentru publicitate, folosesc reclame înșelătoare și uneori mai puțin oneste. The New Republic consemnează un exemplu de publicitate pentru loterie în ziar, sloganul „Un milion pe zi – numai joaca”. Adevarul este că nimeni nu a caștigat niciodată în istoria loteriei mai mult de 5000 de dolari. De fapt loteria face publicitate numai la premiul cel mare, iar premiile celelalte sunt de multe ori un alt tichet. Chiar si marii câștigători ai loteriei sfârșesc pe termen lung în faliment sau mulți cheltuiesc și mai mulți bani pe bilete de loterie după ce au câștigat.
BIBLIOGRAFIE
Steliana Rizeanu, Jocul de Șansă Patologic, Școala Doctorală, Univresitatea București, 2012;
Radu Herjeu, Tehnici de propagandă, manipulare și persuasiune în televiziune,București, Editura Fundației “România de Mâine”, 2000;
Suciu, Arthur, „Presa, între manipulare și deontologie”, Revista lunară cu distribuție națională și internațională, Cadran politic, nr.25, editată de Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Durabilă, București;
Boștină, Adrian, „Manipularea presei, o realitate în întreaga lume”, Săptămâna financiară, nr.56;
Petre, Dan, Nicola, Mihaela, Publicitate și reclamă, Ed. Comunicare.ro, Cursuri unuversitare, București, 2004;
Buzărnescu Ștefan, Introducere în sociologia organizațională și a Conducerii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995;
Chelcea, Septimiu. Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare, București, Editura Economică, 2006;
Chelcea, Septimiu. Un secol de cercetări psihosociologice Iași, Editura polirom, 2002;
Crișan, Dorina; Danciu, Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 2000;
Ficeag, Bogdan, Tehnici de manipulare, Edițiaa II-a,Editura Nemira, București, 2001;
Cristian Radu, Comunicare, Persuasiune, Manipulare, Cluj-Napoca, 2011;
Joule, R.V.; Beauvois, J.L, Tratat de manipulare, București, EdituraAntet, 1997;
Mucchielli, Alexandru, Arta de a comunica, Iași, Editura Polirom, 2005;
Mucchielli, Alexandru, Arta de a influența: Analiza tehnicilor de Manipulare, Iași, Editura Polirom, 2002;
Radu, Silviu, Manipularea maselor, București, Editura Cartea de buzunar, 2000;
Raquin, Bernard, Marile manipulări din epoca modernă, București, Editura Pro, 2007;
Rus, Flaviu Călin, Cristian Radu, Christian Chereji, Dela Balaban și alții, Științe ale Comunicării. Note de curs, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2005;
Dinu, Mihai. Comunicarea, București, Ed. Științifică, 1997;
Marga, Andrei, Raționalitate, comunicare, argumentare, Cluj-Napoca,1991;
Teodorescu, Bogdan. Cinci milenii de manipulare, București, Tritonic, 2007
Guéguen, Nicolas. Psihologia manipulări și a supunerii, Iași, Polirom, 2007;
Slama-Cazacu, Tatiana. Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000;
Larson, Charles, Persuasiunea. Receptare și responsabilitate, Iași, Ed. Polirom, 2003;
Haineș, Rosemari, Comunicare televizuală, ed. Eficient, București, 2000;
Lecomte, Comunicare, televiziune, democrație, 2004;
Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea;
Mawer, P. (2010). Overcoming gambling. London: Sheldon Press;78McCown, W., & Chamberlain, L. (2005). Gambling disorders: Experimental and empirical research. Victoria, British Columbia, Canada: Trafford Publish House;
Oei, T. P. O, & Raylu, N., & Grace, R. (2008). Self help program for problem gamblers Brisbane: Behaviour Research and Therapy Centre;
Ministrul de stat, ministrul finanțelor, în baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 788/1992 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, având în vedere prevederile art. 12 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei de coordonare, avizare și atestare a jocurilor de noroc – anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr.486/1992;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Noroc;
orthodoxwiki.org;wiki.civvic.ro;
www.pariuri-x.ro;
archeus.ro/lingvistică;
www.viața-libera.ro;
dexonline.ro/definiție
www.descoperă.ro;
www.bet-blog.net;
STUDIU DE CAZ: AGENȚIA DE PARIURI
Jocurile pe bani reprezintă un păcat care constă în mizarea unei anumite sume de bani pe un eveniment nesigur. Jocurile pe bani reprezintă expresia dorinței de îmbogățire rapidă și fără muncă, fiind un mod de manifestare a iubirii de arginți (a lăcomiei de bani); jocurile pe bani reprezintă o formă de robie care ia în unele cazuri forme extreme (patological gambling), devenind o tulburare de comportament (behavior disorder) extrem de periculoasă pentru trup și pentru suflet. În Statele Unite rata divorțurilor la jucătorii cu probleme este aproape dublă în raport cu cea a celor care nu joacă, rata sinuciderilor este de 20 ori mai mare la jucătorii dependenți decât la cei care nu joacă iar 65% din jucătorii patologici comit infracțiuni pentru a-și susține obiceiurile de jucat. Mijloacele de luptă împotriva acestui păcat sunt: înțelepciunea, schimbarea anturajului, munca, activitatea fizică, mersul regulat la biserică și apelul la ajutor specializat.
Pariatul a fost practicat de-a lungul istoriei umane și continuă să prospere în lume, în forme legale și ilegale, ca o industrie lucrativă (în Statele Unite mai bine de 60 miliarde de dolari anual) și o activitate populară de distracție. Pariatul legal este supus unor reguli guvernamentale în majoritatea țărilor, incluzând vârsta minimă și-în unele cazuri- șansele de câștig în anumite jocuri sau la anumite aparate. Firmele care organizează jocuri electronice de noroc au raportat, în 2012, cifre de afaceri însumate de peste 200 de milioane de lei. În total, în același an financiar, profitul obținut de patronii de păcănele, bani care provin din buzunarele jucătorilor, ajunge la aproape 7 milioane de lei, adică peste 1,5 milioane de euro. În Galați avem aproape 1.500 de aparate de tip slot-machine, la care se adaugă peste 50 de agenții de pariuri. Galațiul tinde să devină un mic Las Vegas. Cel puțin așa arată statisticile legate de numărul punctelor de lucru ale firmelor care se ocupă cu jocurile de noroc. În ultimii ani, asistăm la o adevărată explozie de cluburi de păcănele (jocuri de tip slot-machine), de poker și case de pariuri. Practic, în orice punct din Galați te-ai afla, ai în jurul tău cel puțin o agenție de pariuri sau un “casion” care te îmbie cu câștiguri miraculoase. Tradiționalul joc de loto nu mai reprezintă de multă vreme singura atracție în materie de jocuri de noroc. Pentru amatorii de senzații tari, de câștiguri fabuloase, dar și de pierderi pe măsură, jocurile de poker electronic, cu “fructe”, “compot”, biletele la pariuri sportive sau la loteriile din întreaga lume completează un univers din ce în ce mai prezent în Galați. Un univers care învârte sume absolut fabuloase. Mulți jucători de noroc acționează după principiul: „Ai câștigat, continuă; n-ai câștigat, continuă!”, iar atunci când, din lipsa de bani, sunt în imposibilitatea de a juca, recurg la minciună, fraudă, înșelatorie sau furt.
Joc de noroc sau Joc de hazard (arabă hazard – joc cu zaruri) sunt denumite categoria de jocuri unde pierderea sau câștigul depind în mare parte de întâmplare (noroc). Aceste tipuri de jocuri depind într-un grad diferit de noroc sau de iscusința jucătorului. Astfel jocul de ruletă practicat în cazinouri nu poate fi influențat deloc de inteligența jucătorului ci numai de întâmplare. Pe când „ Black Jack” (jocul de cărți 21) depinde într-o măsură mai mare de iscusința jucătorului. Jocuri slot, aceste jocuri au în general 3, 5 … tamburi rotativi, iar câștigul se obține atunci când se realizează alinierea a minim doua simboluri identice pe linia orizontala sau cea diagonala în cazul în care premierile sa fac pe mai multe lini.
JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3.Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul(sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează im ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare.8. (Muz. în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus. JUCÁ vb. v. ademeni, amăgi, cânta, executa, intona, interpreta, încânta, înșela, minți, momi, păcăli, prosti, purta, trișa. (dexonline.ro).
NORÓC, (pop.) noroace, s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). ◊ Cu sau fără (de) noroc = a) loc. adj. și adv. (care este) cu (sau fără) succes; b)loc. adj. care exprimă, arată (ne)fericire, (in)succes. ◊ Loc. adv. La (sau într-un) noroc = la întâmplare, fără a fi sigur de reușită. ◊ Expr. (Pop.) La cât mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. A-i fi scris în noroc să… = a-i fi sortit să… 2. Întâmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.; șansă, baftă. ◊ Joc de noroc = nume generic dat jocurilor în care câștigul depinde (aproape exclusiv) de întâmplare. ◊ Expr. A avea noroc sau a fi cu noroc = a avea succes sau a fi favorizat de împrejurări în acțiunile întreprinse. Noroc că… = bine că…, din fericire… A avea norocul să… = a se ivi prilejul favorabil pentru… A avea noroc de cineva (sau de ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a se putea sluji cu folos de cineva sau de ceva. Unde-i norocul să… = ce bine ar fi să… A da noroc = a) a saluta; b) a închina, a ciocni, a ura. Noroc! = formulă de salut sau de urare. 3. Stare sufletească sau situație în care omul se simte fericit; fericire, bine. ♦ Bunăstare. – Din sl. naroku.
Noroc are mai multe înțelesuri, de exemplu în limba germană înseamnă și o stare de fericire, de fapt și în limba română un om norocos este în același timp și fericit, a doua însemnătate ar fi din întâmplare, și nemeritat (nemuncit) se ajunge într-o situație avantajată materială sau spirituală. În general sunt două stări diferite de a aspira la noroc: – prin efortul propriu: a realiza o situație fericită prin descoperirea factorilor ce îl aduc într-o stare norocoasă și posibilitatea de evitare a accidentelor ce determină suferința. – situația când e convins de imposibilitatea de a ajunge, prin eforturi proprii, la o situație norocoasă, acceptându-și soartași așteptând pasiv ca printr-o întâmplare (jocuri de noroc) să-și găsească norocul.
Ce este o casă de pariuri?
O casă de pariuri ( bookmaker sau bookie în engleză) este de obicei o firmă care preia pariuri pe anumite posibile deznodământe ale unui eveniment. Persoanele care pariază trebuie sa ghicească deznodământul corect al respectivului eveniment, caz în care vor respectivului deznodământ. Evenimentele pentru care casele de pariuri oferă cote sunt mai ales evenimente sportive: fotbal, tenis, baschet, curse de cai etc. însa pot fi și alegeri politice, concursuri s.a.m.d. Casa de pariuri oferă plata câștigurilor către pariori, accesul la programul de pariuri, asistență permanent, pregătire pentru operatori la sediul principal, imprimantă termică, casă de marcat, spațiu (deținut sau închiriat) de minim 15-20 metri pătrați, ghișeu, avizier, sloturi de jocuri electronice.(Mawer,2010)
Efectele si semnificația culorilor folosite de casele de pariuri
Roșu – efecte psihologice: dă senzația de căldură, excită, irită, provoacă, incită la acțiune, stimulează intelectual, provoacă neliniște, dă senzația de apropiere, mobilizează, însuflețește, facilitează asociațiile de idei. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă dorință, excitabilitate, dominanță, erotism. Este specifică tipului activ, excentric, ofensiv-agresiv, autonom, competitiv, operativ. Portocaliu – Efecte psihologice: induce optimism, veselie, dă senzație puternică de apropiere, sociabilitate, sănătate. În cantități mari pare dulceag și iritant. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: la fel ca la roșu. Galben – efecte psihologice: creează senzația de intimitate, provoacă satisfacție, admirație, înviorare, veselie, stimulează vederea, calmează, stimulează starea de vigilență, sporește capacitatea de mobilizare și de concentrare a atenției, predispune la comunicabilitate. Galbenul puternic poate fi obositor. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă spontaneitate, aspirație, originalitate și veselie. Este caracteristic tipului activ, expansiv, investigativ. Verde – efecte psihologice: aduce liniște, creează bună dispoziție, relaxare, predispune la meditație și contemplare, dă senzația de echilibru, stimulează asociații multiple de idei, dă prospețime, dă senzația de depărtare în spațiu. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă elasticitatea voinței, concentrare, siguranță, introspecție, persistență, îndrăzneală. Caracterizează tipul pasiv, defensiv, autonom, posesiv, imuabil. Albastru – efecte psihologice: dă senzația de liniște, calm, reverie, stimulează concentrarea, seriozitate, tendință spre evocare, îngăduință, nostalgie, distanță, infinit și meditați. În cantitate mare poate provoca depresie. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: se caracterizează prin profunzimea trăirilor și sentimentelor. Este caracteristic pentru tipul concentric, pasiv, senzitiv, perceptiv, unificativ. Exprimă liniște, satisfacție, tandrețe, iubire și afecțiune. Violet – efecte psihologice: este o culoare rece, neliniștitoare și descurajatoare. Stimulează, induce optimism și nostalgie, dă senzația de gravitate. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: tristețe, melancolie, penitență. Negru – efecte psihologice: dă senzația de reținere, neliniște, depresie, interiorizare, înduioșare. Impresie de adâncime, plinătate și greutate. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: moarte, tristețe, sfârșit, singurătate, despărțire. Alb – efecte psihologice: expansivitate, ușurință, suavitate, robustețe, puritate, răceală. Este obositor prin strălucirea sa. Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: pace, împăcare, liniște, inocență, virtute, castitate, curățenie, sobrietate.
Obligațiile casei de pariuri:
a) să întrețină utilajele din dotare în condiții corespunzătoare, în scopul menținerii normelor și parametrilor de funcționare existenți în cărțile tehnice și regulamentele de desfășurare a jocurilor respective; b) să asigure securitatea utilajelor (ceasuri, contoare, indicatoare, afișaje electronice, instalație de alimentare cu energie electrică etc.), a jucătorilor și a salariaților; c) să țină zilnic o evidență completă, clară și detaliată a încasărilor realizate pe fiecare sală, dispozitiv, mașină sau masă de joc de noroc, precum și a premiilor (câștigurilor) plătite; d) să asigure desfășurarea civilizată a jocurilor și respectarea ordinii publice; e) să nu permită accesul persoanelor în stare de ebrietate; f) să prezinte toate documentele cu date financiar-contabile, regulamentele de funcționare a jocurilor, cărțile tehnice ale mașinilor sau alte documente solicitate de către organele de control competente; g) să depună la Comisia de coordonare, avizare și atestare a jocurilor de noroc; h) să asigure funcționarea spațiilor și sălilor de joc de noroc la nivelul existent în momentul avizării; i) să informeze comisia, în termen de 10 zile, de schimbarea sediului societății și să solicite de la aceasta aprobarea în cazul schimbării spațiului în care își desfășoară activitatea; în cazul obținerii aprobării, vor informa, în același termen, organele Ministerului de Interne despre aceasta; j) să nu permită participarea directă sau prin interpuși a salariaților lor la jocurile organizate în unitățile în care își desfășoară activitatea; k) să afișeze la loc vizibil valoarea mizelor, procentul de premiere din total încasări și instrucțiunile jocurilor respective; l) să pună la dispoziția jucătorilor caietul de reclamații și sesizări, care va fi numerotat și legat corespunzător. Acest caiet va fi înregistrat la secția de poliție de care aparține organizatorul; m) să nu practice jocuri de noroc cu mese sau mașini, în afara spațiului autorizat; n) să țină un caiet special, șnuruit, numerotat și ștampilat, în care fiecare lucrător care are acces în sala de jocuri să consemneze zilnic banii personali; o) sa țină un registru unic de control, șnuruit, numerotat și vizat de organele fiscale; p) să dispună ca fiecare angajat cu atribuții în sălile de joc să poarte, obligatoriu, la loc vizibil, un ecuson cu numele și funcția deținută.
Inspectorii organelor Ministerului Finanțelor și Ministerului de Interne au drept de control asupra evidenței financiar-contabile, a modului de funcționare a jocurilor, de admitere a jucătorilor în incintă, precum și a altor aspecte legate de modul de desfășurare a activității privind jocurile de noroc, stabilite în prezentele norme. Accesul inspectorilor în incinta cazinourilor și a sălilor de joc este permis în orice moment, fără a se deranja jucătorii, în timpul programului de funcționare, și se face pe baza unei legitimații de control sau a unui act emis în acest sens.
Condiții de organizare și funcționare:
Jocuri cu câștiguri generate de elemente aleatorii, folosind mașini, utilaje, instalații manuale, mecanice, electrice, electronice, video, automate și altele de acest gen. Toate mașinile care fac parte din acestă categorie vor fi produse de către firme specializate în domeniu care au prevăzut în obiectul de activitate acest lucru și vor avea aplicate plăcuțe de identificare originale, în care vor fi precizate tipul aparatului, producătorul, seria și anul de fabricație. Orice intervenție la mașinile din această categorie va fi stipulată într-un proces-verbal, semnat atât de către depanator sau verificator, cât și de către organizator, unde vor fi precizate toate elementele: piesele înlocuite, proveniența și calitatea pieselor noi, durata de nefuncționare, starea sigiliilor, indexurile contoarelor înainte și după efectuarea depanărilor, modul de funcționare a mașinii după intervenție, sigiliile aplicate etc. Toate tipurile și categoriile de mașini de jocuri de noroc vor avea în dotare contoare mecanice și electrice, după caz, care să înregistreze atât încasările, cât și premiile efectuate.
Procentul de rulaj câștiguri din rulaj încasări va fi de minimum 70%. Se interzice lucrătorilor de sală să transporte jetoane sau bani în numerar în timpul serviciului, în incinta cazinoului, în alte condiții decât cele stabilite prin instrucțiunile interne ale cazinoului. Este interzis oricărei persoane angajate într-un cazinou să împrumute bani jucătorilor. Bacșișurile oferite de jucători salariaților de sală se vor evidenția zilnic într-un registru și vor fi împărțite potrivit prevederilor din instrucțiunile interne ale casei respective. Membrii personalului din sălile de joc (pit-boss, crupieri, inspectori de masă, casieri, ospătari etc.) trebuie să poarte în timpul serviciului numai îmbrăcăminte fără buzunare. Valoarea mizelor pentru jocurile desfășurate la mese cu bile sau cărți, precum și premiile date de mașini vor fi stabilite prin instrucțiunile interne de funcționare a cazinoului. În cazul mașinilor cu jocuri, acestea vor fi astfel reglate încât valoarea premiilor acordate să fie de minimum 70% din totalul rulajului sumelor jucate. Accesul în sălile de jocuri se face prin eliberarea unui tichet sau a altui mijloc plătitor, care să permită în orice moment cunoașterea numărului de persoane intrate. Organizatorii de pronosticuri sportive și loterii vor elabora un regulament de ordine interioară, în care vor fi precizate toate datele principale privind organizarea activității: numărul de angajați, sistemul de salarizare, procentul de câștiguri din total încasări, sistemul de triere și omologare a câștigurilor, sistemul de plată a câștigurilor, sistemul de control etc. Acest regulament va fi aprobat de adunarea generală a acționarilor. Procentul de câștiguri din total încasări va fi de minimum 50%. Biletele de loterii, tombole etc. vor fi tipizate și vor fi imprimate numai de către agenți economici autorizați în acest sens, având regim special. Tragerile la sorți sau extragerile de numere câștigătoare se vor face la date prestabilite, în săli publice și sub directa supraveghere a unor comisii, din care vor face parte, obligatoriu, și câte un reprezentant al Ministerului Finanțelor și Ministerului de Interne. În cazul organizării de pronosticuri sportive nu se acordă aviz de funcționare persoanelor fizice sau juridice care au în mod direct sau prin interpuși legătură cu activitatea sportivă.
Documente necesare în vederea avizării și atestării jocurilor de noroc
În vederea acordării avizului de funcționare a jocurilor de noroc, organizatorii acestor jocuri vor remite comisiei un dosar conținând următoarele:
Adresa prin care organizatorul de jocuri de noroc va solicita comisiei acordarea avizului privind organizarea jocurilor de noroc (se vor nominaliza aceste jocuri). Aceasta va fi redactată și dactilografiată în limba română și va fi semnată de către patronul sau directorul firmei, conținând adresa persoanei fizice sau sediul firmei, numărul de telefon și codul fiscal, având aplicată ștampila firmei, opisul cu materialele prezentate în documentație, contractul de societate, contractul de asociere, dacă este cazul, statutul societății, care să aibă precizată, în obiectul de activitate, activitatea de „jocuri de noroc”, certificatul de înmatriculare la Oficiul Registrului comerțului, o descriere amănunțită a activității, cuprinzând: – numărul de mese de joc, felul acestora, numărul mașinilor, instalațiilor de orice fel, tipul, seria și anul fabricației, principiul de funcționare a acestora, locul de amplasare, pentru fiecare masă sau mașină, cu adresa exactă a spațiului în care funcționează; – regulamentul de funcționare a jocului, procentul de rulaj câștiguri din total rulaj încasări, – declarație, pe propria răspundere, privind vârsta organizatorului de jocuri de noroc, locul de amplasare a sediului și spațiului de joc, gradul de funcționalitate a acestuia, în concordanță cu prevederile prezentelor norme, experiența în domeniul organizării activității de jocuri de noroc; – actele privind dreptul de folosință a spațiului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Si Manipularea (ID: 106429)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.