Comunicarea Nonverbala In Cadrul Relatiei cu Clientii

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………..1

CAPITOLUL I COMUNICAREA

Conceptul de comunicare …………………………………………………………..3

Modele ale comunicării …………………………………………………………….8

Forme ale comunicării …………………………………………………………….16

Tipuri de comunicare ………………………………………………………………22

CAPITOLUL II COMUNICAREA NONVERBALĂ

2.1 Conceptul de comunicare nonverbală………………………………………. 25

2.2 Structura comunicării nonverbale……………………………………………. 29

2.3 Funcții si disfuncții ale comunicării nonverbale………………………. 32

2.4 Comunicarea nonverbală în instituțiile publice……………………….. 35

CAPITOLUL III NONVERBALUL

3.1 Precizări conceptuale …………………………………………………………… 39

3.2 Gesturile …………………………………………………………………………….40

3.2.1 Clasificarea gesturilor …………………………………………….40

3.2.2 Semnificația gesturilor …………………………………………….44

3.3 Expresiile faciale ………………………………………………………………….51

3.3.1. Contactul vizual ……………………………………………………. 58

3.3.1. Zâmbetul și surâsul …………………………………………………59

3.4 Semnalele olfactive ……………………………………………………………. 61

3.5 Contactul cutanat ……………………………………………………………….. 63

3.6 Prezența personală …………………………………………………………….. 66

3.6.1 Vestimentația …………………………………………………….. 66

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Comunicarea are pretutindeni în jurul nostru. Câteodată nici nu ne dăm seama de ea, alteori suntem mulțumiți sau nemulțumiți de rezultatele pe care le obținem în urma comunicării.

De multe ori, însă, cuvintele nu ne sunt de ajuns pentru a transmite un mesaj sau utilizarea cuvintelor se poate dovedi inutilă (când este zgomot, când spațiul dintre vorbitori este foarte larg, când nu cunoaștem limba vorbită de cei din jur ori avem de-a face cu un surdo-mut etc.).

De aceea, gesturile, postura, mimica, contactul vizual, atingerea corporală, ținuta, mirosurile, tonul vocii pot însoți sau înlocui cuvintele în cadrul unei acțiuni care presupune comunicarea unui/unor mesaje. Toate acestea alcătuiesc comunicarea nonverbală.

Dar știm, oare, să comunicăm? Înțelegem cum se cuvine semnele sau semnalele care ni se transmit? Descifrăm corect simbolurile pe care le vedem la fiecare pas? Percepem până la ultima ei consecință informația pe care o întâlnim în jurul nostru? Suntem „in” sau „off”? Am putea da răspunsuri pertinente la aceste întrebări doar dacă ne-am putea evalua singuri capacitățile de comunicatori.

Numeroase fațete ale comunicării nonverbale au fost studiate de către specialiști în domeniu, din diferite puncte de vedere: din perspectiva psihologiei, a sociologiei etc.

Interesul pe care l-au stârnit înțelegerea, dar și modalitățile de utilizare eficientă a comunicărării nonverbale au fost unele dintre motivele care m-au determinat să studiez această formă de transmitere a informației în relațiile directe cu clientul.

Realizarea lucrării de față mi-a dat posibilitatea identificării celor mai eficiente căi de cunoaștere a limbajului nonverbal și de utilizare a acestuie în acetivitatea mea viitoare.

Lucrarea de față a fost structurată pe patru capitole, după cum urmează:

1.Comunicarea

În cadrul acestui capitol am urmărit prezentarea conceptului de comunicare sub diferite aspecte. Am detaliat cele mai importante modele ale comunicării realizate de specialiști în domeniu și am prezentat formele și tipurile de comunicare existente în literatura de specialitate.

Punctul de plecare în realizarea acestui capitol l-a constituit o documentare riguroasăpe această temă. Am studiat bibliografia de specialitate din care am obținut informații valoroase. La bază au stat lucrările unor specialiști, atât români ( Septimiu Chelcea, Mircea Niță, Irena Chiru, Ioan-Ovidiu Pânișoară, Virgil Enătescu, Andrei Cosmovici, Doina Sălăvăstru etc.) dar și străini ( Allen Pease, Horst Rünckle, Alex Mucchielli, David Watson, Paul Eckman, Desmond Morris, R. Weaver, R. Baron etc.).

2. Comunicarea nonverbală

În cadrul acestui capitol am dezbătut problematica comunicării nonverbale. Astfel, am analizat conceptul, structura funcțiile și disfuncțiile comunicării nonverbale.

O atenție deosebită am acordat comunicării nonverbale în cadrul instituțiilor publice. Am avut în vedere rolul comunicării instituționale, barierele comunicaționale care pot interveni în acest proces și posibilitățile de reglare/adaptare a acestora.

3. Nonverbalul

La acest nivel al lucrării am consacrat subcapitole studierii gesturilor, expresiilor faciale, semnalelor olfactive, contactului cutanat și prezenței personale, pe care le consider a fi cele mai importante semnale nonverbale care pot fi utilizate conștient sau inconștient în cadrul procesului de comunicare.

4. Practica gesturilor nonverbale

În finalul acestei lucrări am oferit informații și exemple concrete asupra practicii gesturilor nonverbale. La realizarea acestui capitol am plecat de la studierea aprofundată a contribuabililor care intră în instituțiile publice.

Astfel, am analizat și am interpretat semnalele nonverbale pe care aceștia le transmit voluntar sau involuntar în relațiile cu funcționarii publici.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA

1.1 Conceptul de comunicare

Comunicarea este prezentǎ peste tot în jurul nostru. Câteodatǎ nici nu ne dǎm seama de ea, alteori ne declarǎm mulțumiți sau nemulțumiți de rezultatele pe care le obținem prin intermediul acesteia .

Comunicarea sub forme empirice a existat dintotdeauna, deoarerce oamenii au fost nevoiți sǎ relaționeze unii cu alții, sǎ-și transmitǎ mesaje în folosul lor sau al comunitǎții, ori pentru a se organiza în vederea confruntǎrii cu dușmanii. Astfel, comunicarea a fost și este o necesitate în existența omului și o condiție a evoluției acesteia.

La început a fost cuvântul, de aceea, adevǎrata fațetǎ a umanitǎții se bazeazǎ pe „omul dialogal”, omul care se aflǎ în relație cu alții, relație care întemeiazǎ nu numai o existențǎ colectivǎ, ci și realizarea individului ca atare.

Etimologic, cuvântul provine de la latinescul „comunis”, care înseamnǎ a face ca un lucru sǎ devinǎ comun, și din latinescul „cuminicare” care se referǎ la „împǎrtǎșirea de la …”, pǎstrat în terminologia noastrǎ religioasǎ unde precizeazǎ legǎtura omului cu Dumnezeu. În actualitate, dorința de a cunoaște, de a ști este atât de accentuatǎ, încât mediile comunicaționale s-au multiplicat și diversificat într-o manierǎfǎrǎ precedent. Existǎ comunicare de date, de semne, de semnificații și înțelesuri sau subînțelesuri.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește comunicarea ca însemnând: „a face cunoscut, a da de știre, a informa, a spune, a înștiința „sau despre oameni, comunitǎți sociale etc.- a se pune în legǎturǎ cu ….., a duce la ……., a vorbi cu …….., a fi în legǎturǎ cu ……..”.

Din punct de vedere filosofic, comunicarea este un proces prin care una sau mai multe persoane transmit o judecatǎ de valoare, o atitudine sau o stare emoționalǎ.

Dacǎ privim din punctul de vedere al teorie generale a informației, comunicarea reprezintǎ un transfer de informații de la o sursǎ la alta (de la emițǎtor la receptor), iar din perspectiva psiholingvisticǎ, este o transmitere de semnificații cu ajutorul semnelor.

Consideratǎ ca atribut fundamental al ființelor cuvântǎtoare, comunicarea a fost definitǎ ca un mod de interacțiune psihosocialǎ a persoanelor. De fapt, aceastǎ perspectivǎ psihosocialǎ a deschis un câmp larg de cercetǎri pentru diferite categorii de specialiști: lingviști, psihologi, sociologi, logicieni, informaticieni etc. care s-au strǎduit sǎ gǎseascǎ limbajul comun care sǎ le unescǎ eforturile în abordarea problematicii comunicǎrii.

Din punctul de vedere al psihologiei, vorbirea este o activitate comunicativǎ ce se însușește treptat, se învațǎ și se sistematizeazǎ prin nenumǎrate exersǎri, experianțe ce debuteazǎ în copilǎrie și se extind pe parcursul vieții. În sens larg, prin comunicare se înțelege contact și colaborare (existǎ și pe scarǎ animalǎ, cu ajutorul sunetelor și al gesturilor); în sens strict, prin comunicare înțelegem schimbul de idei sau transmiterea de informații cu ajutorul mesajelor (este un proces specific uman).

Din punct de vedere sociologic, comunicarea este definitǎ ca fiind o „ formǎ de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manierǎ codificatǎ cu ajutorul unui canal cǎtre un destinatar, în vederea receptǎrii”.

În psihologia socialǎ, abordarea comunicǎrii are un statut special deoarece aceastǎ temǎ se intersecteazǎ cu cele mai multe și mai diverse discipine. Perspectiva psihosocialǎ are specificitatea sa, fiind preponderent axatǎ pe dimensiunea relaționalǎ a comunicǎrii. Comunicarea este încǎrcatǎ de dimensiunea socialǎ a limbajului deoarece materialul verbal cu care opereazǎ în plan interior este rezultatul unor achiziții sociale.

Domeniul comunicǎrii este unul vast și deopotrivǎ complex, fiind obiectul numeroaselor studii și lucrǎri apǎrute în întreaga lume. Astfel, R. Weaver și S. Hybels definesc comunicarea ca fiind „un proces în care oamenii împǎrtǎșesc informații, idei și sentimente”.

Din punct de vedere al laturii sale instrumentale, R. Baron definește comunicarea ca „procesul prin care o parte (numitǎ emițǎtor) transmite informații (un mesaj) unei alte pǎrți (numitǎ receptor)”.

Dacǎ ne-am propune sǎ prezentǎm schematic simplist actul de comunicare, acesta ar arǎta astfel:

Figura nr. 1 – Schema procesului comunicǎrii

Aceasta este o schemǎ telegraficǎ, care nu ia în seamǎ și posibilele transformǎri apǎrute în comunicare – „bruiajele”. Dacǎ ne-am propune sǎ reprezentǎm grafic actul de comunicare luând în seamǎ și elementele preturbatoare, aceasta ar putea arǎta astfel:

Figura nr. 2 – Schema procesului comunicǎrii

Întrucât cele douǎ aspecte ale comunicǎrii reprezintǎ caracterul interpretativ și caracterul interactiv – comportamental și dat fiind cǎ acestea sunt dificil de disociat, este necesarǎ o reprezentare a comunicǎrii care sǎ le cuprindǎ pe amândouǎ și care aratǎ astfel:

Figura nr. 3 – Schema complexǎ a procesului comunicǎrii

Comunicarea reprezintǎ un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentale respectiv concluzii, gânduri, decizii interioare sau expresii fizice, adicǎ sentimente sau gesturi.

Analizând informațiile pe care ni le oferǎ R. Ross în lucrarea sa „Speech Communication”, descoperim o pleiadǎ de autori (în marea lor majoritate originari din America de Nord) care au definit comunicarea dupǎ cum urmeazǎ: „Comunicarea reprezintǎ interacțiunea socialǎ prin sistemul de simboluri și mesaje.” (George Gerbner);

„Comunicarea își focalizeazǎ interesul central pe acele situții comportamentale în care o sursǎ transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestǎ de a-i influența comportamentele ulterioare.” (Gerald R. Miller);

„Comunicarea este realizarea socialǎ în comportamentul simbolic.” (A. Craig Baird și Franklin H. Knower);

„Comunicarea este procesul transmiterii structurii între componentele unui sistem care poate fi identificat în timp și spațiu.” (Klaus Krippendorf);

„Comunicarea este o funcție socialǎ…, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viațǎ alǎturi de existența unui set de reguli…. Comunicareaa reprezintǎ interacțiunea socialǎ prin sistemul de simboluri și mesaje.” (George Gerbner);

„Comunicarea își focalizeazǎ interesul central pe acele situții comportamentale în care o sursǎ transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestǎ de a-i influența comportamentele ulterioare.” (Gerald R. Miller);

„Comunicarea este realizarea socialǎ în comportamentul simbolic.” (A. Craig Baird și Franklin H. Knower);

„Comunicarea este procesul transmiterii structurii între componentele unui sistem care poate fi identificat în timp și spațiu.” (Klaus Krippendorf);

„Comunicarea este o funcție socialǎ…, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viațǎ alǎturi de existența unui set de reguli…. Comunicarea nu este rǎspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial, un set de relaționǎri bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea rǎspunsurilor.” (Colin Cherry);

„Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificație mesajelor referitoare la comportament.” (David Mortensen);

„Comunicarea reprezintǎ un proces de viațǎ esențial, prin care animalele și oamenii genereazǎ sisteme, obțin, transformǎ și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitǎțile sau viața.” (Brent D. Ruben);

„Comunicarea ..constǎ … în atribuirea unui sens semnelor…, perceperea înțelesului.” (Gary Cronkhite).

Trecând în revistǎ numeroase definiții, Ion – Ovidiu Pânișoarǎ precizeazǎ cincisprezece formulǎri, în încercarea de a oferi o definire cât mai completǎ a comunicǎrii, fiecare dintre acestea punând accentul pe un alt aspect sau pe o altǎ componentǎ, dupǎ cum urmeazǎ:

simboluri, vorbire, limbaj;

înțelegerea – receptarea, nu transmiterea mesajelor;

interacțiune, relație – schimbul activ și coorientarea;

reducerea incertitudinii – ipoteticǎ dorințǎ fundamentalǎ, care duce la cǎutarea informației în scopul adaptǎrii;

procesul – întreaga secvențǎ a transmiterii;

transfer, transmitere – mișcare conotativǎ în spațiu și timp;

legǎturǎ, unire – comunicarea în ipostazǎ de conector, de articulator;

trǎsǎturi comune – amplificarea a ceea ce este împǎrtǎșit sau acceptat de ambele pǎrți;

canal, purtǎtor, rutǎ – o extensie a transferului de informație;

memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informație;

rǎspuns discriminatoriu – accentuarea acordǎrii selective de atenție și a interpretǎrii;

stimuli – accentuarea caracterului mesajului în cauzǎ, a rǎspunsului sau a reacției;

intenție – accentueazǎ faptul cǎ actele comunicative au un scop anume;

momentul și situația – acordarea de atenție contextului actului comunicativ;

putere – comunicarea vǎzutǎ ca mijloc de influențǎ.

Urmǎrind semantica termenului de comunicare, se poate constata cǎ aceasta nu încape într-o singurǎ definiție, dar, cu toate acestea, fiecare definiție surprinde un aspect important al conceptului de comunicare.

Oamenii comunicǎ prin stimuli care poartǎ mesaje. Odatǎ emis și recepționat, mesajul aparține atǎt emițǎtorului, cât și receptorului.

Din acest punct de vedere, comunicarea umanǎ este un proces tranzacțional, unul de predare-primire, prin care se schimbǎ semnificații, idei, dar și energii, emoții, sentimente, fie de la un individ la altul, fie cǎtre un grup restrâns, fie cǎtre publicul larg.

Obiectivul comunicǎrii umane este acela de a-l face pe interlocutor sǎ simtǎ, sǎ gândeascǎ sau sǎ se comporte într-un anume fel. Omul emite stimuli atunci când vorbește, când scrie, când gesticuleazǎ, când danseazǎ, când muncește, când zâmbește sau se încruntǎ, adicǎ tot timpul, indiferent de situație sau context, în mod conștient sau inconștient. Astfel, omul nu poate sǎ nu comunice și o face indiferent dacǎ o vrea sau nu.

În consecințǎ, procesul de comunicare reprezintǎ una dintre condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea unei societǎți.

Modele ale comunicǎrii

În încercarea de a sintetiza multitudinea de variabile identificate și stocate în definițiile prezentate în subcapitolul anterior, voi prezenta o serie de modele ale comunicǎrii care au valoare instrumentalǎ .

Unul dintre primele și cele mai cunoscute modele ale comunicǎrii a fost oferit de cǎtre C. Shannon și W. Weaver încǎ din 1949 și a fost apoi preluat în multe dintre cercetǎrile ulterioare. Acest model a suferit o serie de adaptǎri – una dintre cele mai semnificative fiind aceea cǎ elementului de feed-back i s-a dat o mai mare importanțǎ (pe care autorii inițiali nu au consacrat-o).

Avantajul acestui model este dat de simplitatea procesului și funcționalitatea mai directǎ a elementelor actului de comunicare adaptat la nevoile exprese ale acesteia.

Figura nr. 4 – Procesul comunicǎrii. Adaptare dupǎ modelul lui Shannon și Weaver

Pentru ei, principalele canale de comunicare erau cablul telefonic și undele radio. Cei doi au produs o teorie care le permitea sǎ abordeze problematica transmiterii unei cantitǎți maxime de informație de-a lungul unui canal dat și a mǎsurǎrii capacitǎții fiecǎrui canal de a purta o informație. „Teoria convenea formației lor de ingineri și matematicieni, însǎ ei au pretins cǎ teoria lor este aplicabilǎ întregului câmp al comunicǎrii umane”.

M. DeFleur a dezvoltat, în 1970, modelul lui Shannon și Weaver, adǎugând o importanțǎ deosebitǎ feed-back-ului. Termenul, preluat din ciberneticǎ, desemneazǎ procesul prin care reacția decodorului la un mesaj se transmite înapoi spre cel care codificǎ, permițându-i acestuia din urmǎ sǎ cunoascǎ modul în care i-a fost recepționat mesajul.

Modelul lui DeFleur poate da iluzia „unei perfecte corespondențe între semnificația mesajului transmis și al celui recepționat”, motiv pentru care a și fost criticat. Tot astfel, trebuie semnalat faptul cǎ, în cazul comunicǎrii de masǎ, emițǎtorii nu primesc de la audiențǎ decât un feed-back indirect și limitat.

Figura nr. 5 – Procesul comunicǎrii. Adaptare dupǎ modelul lui Melvin DeFleur

Andersch, Staats și Bostrom ne oferǎ un model de comunicare care induce o altǎ sferǎ de observație asupra relației dintre emițǎtor și receptor în cadrul procesului de comunicare: autorii fac apel la o imagine circularǎ a comunicǎrii.

În detalierea graficǎ a acestui model, emițatorul și receptorul nu sunt separați. În centrul schemei se aflǎ mediul și stimulii care pot veni din acesta.

Figura nr. 6 – Procesul comunicǎrii. Adaptare dupǎ modelul lui Andersch, Staats și Bostrom

David K. Berlo a inițiat ceea ce s-a denumit modelul SMCR (Sursǎ, Mesaj, Canal, Receptor) în ceea ce privește comunicarea . Elementele importante ale comunicǎrii, privite atât din punctul de vedere al emițǎtorului cât și al receptorului, sunt cultura și sistemul social în care se desfǎșoarǎ actul comunicǎrii.

Acest model pune accentul pe extinderea repertoriilor persoanelor implicate în actul comunicǎrii, cu scopul realizǎrii cât mai multor conexiuni și a unui repertoriu comun la nivelul valorilor / atitudinilor emițǎtorului sau receptorului.

În acest fel, autorul teoriei introduce o serie de elemente importante pentru analiza sursei sau a receptorului, care presupun un echilibru dinamic al comunicǎrii. Astfel, încercǎm dezvoltarea unor atitudini pozitive fațǎ de actul comunicǎrii la ambii parteneri.

Figura nr. 7 – Adaptare dupǎ modelul SMCR al lui Berlo privind comunicarea

Modelul lui Joseph DeVito include în aria comunicǎrii câteva elemente privind legǎtura dintre câmpul experienței și contextul comunicǎrii. Astfel, modul în care este obținutǎ informația, cum se transmite sau cum este receptatǎ, reprezintǎ factori comunicaționali extrem de importanți.

Figura nr. 8 – Adaptare dupǎ modelul lui Joseph DeVito privind comunicarea

Preocupat de procesul comunicǎrii, Maletzke aduce în atenție o serie întreagǎ de elemente de comunicare pe care modelele mai simpliste le ignorǎ sau le trateazǎ superficial. Aceastǎ complexitate relativǎ a modelului a primit critici în urma unor cercetǎri ulterioare, deoarece, prin încercarea de a obține un maximum de indicatori, autorul se îndepǎrteazǎ de la criteriul de utilitate necesar acestui model.

S. L. Becker a realizat un model al comunicǎrii bazându-se pe ipoteza cǎ, în realitate, mesajele acționeazǎ rareori în mod singular. Astfel, el și-a întemeiat concepția pe evidențierea comunicǎrii drept un mozaic al surselor de influențǎ privitǎ astfel: „comunicarea este ca un proces complex, definit de extrem de multe straturi, unele dintre acestea acționând în mod contradictoriu”.

Modelul comunicǎrii ca proces reciproc de influențe oferit de Richard și Patricia Schmuck prezintǎ o altǎ viziune asupra fenomenului, focalizând atenția asupra schimburilor implicite, dar și pe interacțiunea existentǎ în actul comunicǎrii. Din acest motiv, aveam de-a face cu cu o dimensiune dublǎ: cu cea de start a comunicǎrii și cu cea de transformare , care introduce o variabilǎ nouǎ.

Figura nr. 9 – Procesul comunicǎrii. Adaptare dupǎ modelul Richard și Patricia Schmuck

Modelul realizat de Osgood și Schramm se deosebește de celelalte printr-un pronunțat caracter circular și nu liniar. El și-a dovedit utilitatea în analiza comunicǎrii interpersonale, dar nu este atât de adecvat pentru cazurile în care nu avem feed-back sau acesta este redus, cum este cazul comunicǎrii de masǎ.

Totodatǎ, acest model lasǎ impresia cǎ relațiile de comunicare sunt simetrice, deși, de multe ori, comunicarea este asimetricǎ în ceea ce privește poziția participanților, accesul acestora la surse și la canalele de comunicare.

Modelul realizat de Osgood și Schramm își centreazǎ analiza asupra comportamentului principalilor actori implicați în procesul comunicǎrii.

Figura nr. 10 – Procesul comunicǎrii. Adaptare dupǎ modelul Osgood și Schramm

Am prezentat aceste modele, deoarece ele reprezintǎ, de cele mai multe ori, o perspectivǎ sistemicǎ și dinamicǎ totodatǎ. Astfel, am putut identifica anumite segmente/componente specifice ale actului comunicǎrii, care îndeplinesc roluri distincte în cadrul acestui proces.

1.3 Forme ale comunicǎrii

În sistemul lumii vii, comunicarea atinge, în forma sa umanǎ, un punct de maxim, dacǎ luǎm în considerare atât complexitatea procesului, formele, conținuturile și nivelurile comunicǎrii, dar și diversitatea codurilor, a canalelor, a situațiilor și modalitǎților în care se produce.

În literatura de specialitate putem distinge o mare varietate de forme ale comunicǎrii, realizate pe diferite criterii de clasificare a acestora.

O inventariere complexǎ este realizatǎ de cǎtre Luminița Iacob, în tabelul urmǎtor:

Tabelul nr. 1

Crirterii de clasificare a formelor comunicării conform Luminiței Iacob

Autoarea remarcǎ faptul cǎ o formǎ de comunicare anume este „o problemǎ de dominanțǎ și nu de exclusivitate”. Delimitǎrile tranșante le realizeazǎ doar din rațiuni pur didactice, deoarece, în realitate, aceste forme coexistǎ.

Ion-Ovidiu Pânișoarǎ oferǎ o clasificare a formelor comunicǎrii dupǎ cum urmeazǎ:

comunicarea verticalǎ și orizontalǎ;

comunicarea intrapersonalǎ;

comunicarea verbalǎ și nonverbalǎ:

comunicarea verbalǎ;

paralimbajul;

comunicarea nonverbalǎ;

metacomunicarea.

Un alt autor preocupat de studierea formelor comunicǎrii este Alex Mucchielli. Acesta ne oferǎ o clasificare a comunicǎrii interpersonale dupǎ cum urmeazǎ:

comunicarea globalǎ;

comunicarea implicitǎ;

comunicarea paradoxalǎ;

comunicarea de sugestie;

comunicarea defensivǎ;

comunicarea proiectivǎ;

O tipologie asumatǎ de cǎtre majoritatea celor care s-au ocupat de problemele comunicǎrii are drept criteriu instrumentul cu ajutorul cǎruia se codificǎ informația, precum și natura canalului de transmitere a informației. Astfel, se disting urmǎtoarele forme de comunicare:

comunicarea verbalǎ;

comunicarea nonverbalǎ;

comunicarea paraverbalǎ;

metacomunicarea.

Comunicarea verbală este cea mai evidentă formă de comunicare și cel mai ușor de identificat. Aceasta presupune existența unui limbaj, a unor coduri verbale ce ajută la transmiterea și descifrarea mesajului. Un rol important în acest caz îl are limba în care se comunică și care asigură fluiditatea procesului.

Comunicarea verbalǎ este aceea în care „instrumentul de codificare a informației este limbajul natural, iar canalul de transmitere este cuvântul sau combinația de cuvinte”.

De asemenea, esențiale sunt înțelesurile pe care le poartă fiecare cuvânt sau construcție verbală. O ilustrare a acestui aspect este dată de existența jargoanelor (profesionale, de grup etc.), care marchează apartenența la o anumită microcomunitate. La scară mai largă, limbajul indică apartenența la o anumită cultură și încorporează simbolurile, tradiția și valorile acesteia. De exemplu, în anumite culturi, formulele de adresare sunt mai elaborate, reflectă stratificările sociale, permit un grad mai mare de interpretare (în sensul că mesajul verbal este mai vag), sunt structurate după anumite forme de respect, acordă o importanță mai mică sau mai mare detaliului etc.

Câteva forme ale comunicǎrii verbale pot fi: monologul, predica, discursul, expunerea, relatarea, prelegerea, conferința (dacǎ nu urmǎrim participarea activǎ a interlocutorului) și dialogul, interviul, interpelarea pledoaria (care presupun implicarea activǎ a ascultǎtorului și receptorului în actul comunicațional).

Un alt aspect important al comunicării verbale îl reprezintă comunicarea scrisă care, la rândul ei, dă seamă de particularitățile culturale menționate anterior. În acest caz, formulele de adresare și clișeele folosite sunt mult mai evidente – în special în cazul scrisorilor profesionale – cum ar fi scrisoarea de intenție în vederea obținerii unui slujbe sau a continuării educației, al scrisorilor de felicitare sau de condoleanțe etc.

În comunicarea verbală exprimată oral apar aspecte care nuanțează mesajul verbalizat și care, la nivelul interpretării, îi pot chiar schimba sensul: este vorba despre ton, intonație, frecvență și volum.

Toate aceste aspecte afectează eficiența comunicării – o pot spori sau diminua, în funcție de context și de adecvarea la conținutul mesajului transmis.

Comunicarea nonverbală o însoțește pe cea verbală și apare ca un element de întărire a acesteia. Am văzut anterior cum comunicarea verbală este de două tipuri: scrisă și orală. Însă, în general, prin comunicarea verbală se face referire la cea orală și la aceasta se va raporta și lucrarea de față în tratarea relaționării cu comunicarea nonverbală.

Cel mai des întâlnite forme de comunicare nonverbală sunt: mimica (expresia facială), gestica, postura, atitudinea, vestimentația, comunicarea cu ajutorul distanțelor (proxemica), comunicarea cu timpul. Acestea confirmă sau infirmă mesajul verbal, în funcție de manifestările lor.

Mimica este cea mai evidentă formă de comunicare nonverbală și cel mai ușor de observat. Privirea (deschisă sau evitantă), zâmbetul sau grimasele, „umbrele” care apar pe figura cuiva atunci când comunică – toate dau seama de autenticitatea/inautentcitatea mesajului transmis, de gradul său de importanță, de atenția pe care o acordă vorbitorul interlocutorilor săi. Mimica este adesea involuntară și numai în cazurile în care se dorește sublinierea mesajului verbal este conștient controlată.

Gestica este a doua formă de comunicare nonverbală ca importanță și aceasta datorită gradului său relativ de receptare. Majoritatea persoanelor, atunci când doresc să sublinieze ceva, au o gestică adecvată. Cel mai des întâlnită este mișcarea mâinilor, dar alături de aceasta sunt: bătutul din picior, privitul repetat la ceas, aranjarea ritmică a părului etc.

Postura se referă la poziția pe care o adoptăm atunci când ne aflăm într-o situație de comunicare (cum ar fi interviul profesional), mai exact, la poziția corpului. Aceasta apare ca o reflectare a stării noastre psihice la momentul respectiv. Postura poate spune foarte mult despre noi, atât într-o situație dată, cât și în general. Postura este relevantă în special în situațiile profesionale, când se desfășoară negocieri (pentru o poziție, un contract, o promovare, obținerea unei sume de bani etc.), deoarece subliniază poziția interlocutorului.

Atitudinea apare ca o continuare a mesajului posturii; denotă, de regulă, gradul de asumare a unei situații. Se poate vorbi despre o atitudine relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă etc. Atitudinea are un grad mai mic de observabilitate decât postura și caracterizează, în general, pozițiile sociale (sau de grup). Astfel, s-a constatat că persoanele ce ocupă poziții importante au o atitudine relaxată, sigură, expansivă și dominatoare în situațiile cu care se confruntă. Atitudinea este un indicator al poziției adoptate în fața unei situații – în particular, sau în viață – în general.

Vestimentația este o formă mai subtilă de comunicare nonverbală, a cărei descifrare nu este accesibilă tuturor. În forma sa cea mai simplă, transpare din felul cum ne îmbrăcăm în anumite ocazii, atunci când comunicăm într-un anumit context. Astfel, o anumită vestimentație este specifică întâlnirilor profesionale și o alta celor din viața personală. Dacă sunt inversate dimensiunile (sau dacă sunt nediferențiate), putem deduce ușor importanța pe care o acordă persoana în cauză celor două contexte de viață.

La un nivel mai profund, vestimentația poate indica starea de spirit și personalitatea fiecăruia. Culorile, accesoriile, modelul hainelor, lungimea sunt toți atâția indicatori ai sistemelor personale de valori. Astfel, spunem despre unele persoane că se îmbracă extravagant, clasic sau sport, iar prin aceasta facem deducții despre modul de viață și personalitatea lor. De asemenea, în ceea ce privește vestimentația, sunt importante rutina, frecvența cu care ne schimbăm hainele și felul cum le purtăm. Prin aceasta ne declarăm, de fapt, stările de spirit și coordonatele spațiului nostru de viață.

Proxemica – sau modul în care comunicăm cu și în spațiu – este o altă formă de comunicare nonverbală, care își are rădăcinile atât în sistemul cultural în care ne situăm, cât și în propriul sistem de valori și de ordonare a lumii. Proxemica este, de fapt, teoria distanțelor. Cercetătorul american Edward Hall este cel care a pus bazele acestei teorii, identificând distanțele fizice pe care oamenii le păstrează între ei în anumite situații. Se diferențiază astfel patru zone de comunicare:

intimă: 0-45 cm;

personală: 30 cm – 1,20 m;

socială: 1,20 m – 3,6 m;

publică: peste 3,6 m.

Trebuie spus însă, că aceste distanțe sunt specifice culturii americane; ele diferă de la o cultură la alta, iar respectarea lor reprezintă o condiție a unei comunicări eficiente. Conștientizarea acestor zone duce la o mai ușoară comunicare, deoarece astfel sunt stabilite coordonatele între care are loc și contextele care o definesc.

Comunicarea cu timpul este de aceeași natură ca și comunicarea cu/în spațiu și ține mai mult de normele culturale decât de cele personale. Aceasta nu înseamnă, însă, că modul în care fiecare percepe timpul și se raportează la el nu reprezintă un indicator personal în comunicare.

Astfel, în cadrul fiecărei culturi există reguli de management al timpului și de interpretare a acestuia, ceea ce face posibilă o comunicare eficientă. Percepțiile asupra timpului diferă de la o cultură la alta, ceea ce duce, adeseori la „crampe de comunicare” între aparținătorii unor culturi diferite. De exemplu, cultura balcanică și cea a Europei Occidentale: în partea vestică a continentului, punctualitatea este un aspect esențial, în timp ce în Europa Orientală accentul nu cade atât pe punctualitate, cât pe dimensiunea existențială a vieții. De asemenea, percepția timpului diferă și în funcție de gen, transformându-se astfel în cutume: este obligatoriu pentru un bărbat să ajungă devreme la o întâlnire și este „normal” pentru o femeie să întârzie.

Atunci când aceste reguli de percepție și de management al timpului sunt transferate în plan personal, semnificația lor devine alta: întârzierea nu mai este o problemă de cultură, ci una de seriozitate, respectarea fixă a orarelor nu mai este un aspect al punctualității, ci o lipsă a flexibilității în viața personală etc.

Aceste forme de comunicare nonverbală (cu toate aspectele lor) constituie, de fapt, condiții adiționale pentru o comunicare eficientă în direcția înțelegerii și interpretării mesajului. Integrarea lor în categoria limbajului nonverbal are o natură instrumentală. Dimensiunea lor este mai complexă și ele transgresează această formă de comunicare, după cum vom vedea în capitolele ulterioare.

Comunicarea paraverbală este un nivel mai profund de comunicare și operează cu aspecte și forme ale comunicării verbale și nonverbale discutate anterior (inflexiunea vocii, tonul, postura, mimica etc.). La acest nivel, accentul cade, în principal, nu pe ceea ce este spus, ci pe cum este spus și nu pe simpla receptare a mesajului și a formelor de comunicare adiacente, ci pe analiza acestora din urmă și pe integrarea lor în mesajul propriu-zis. Comunicarea paraverbală operează cu nuanțe și este factorul esențial în personalizarea comunicării și în perceperea autentică a mesajului.

Metacomunicarea este ultimul nivel al comunicării și, totodată, cel mai profund. Prin intermediul acesteia se realizează operația de control al comunicării dintre parteneri. Nu este vorba numai de înțelegerea, decodarea mesajului, ci și de acțiunea asupra lui prin aplicarea rațională și acceptarea sa, odată cu generarea de feedback. Reflexie a comunicării, „metacomunicarea stabilește condițiile de interpretare a discursului pentru destinatar, impunând și obligativitatea reacției de răspuns”.

Astfel, metacomunicarea este mai mult decât decodarea și interpretarea mesajului – implică și poziționarea receptorului față de conținutul care i-a fost transmis.

Nici unul dintre aceste tipuri ale comunicării nu poate da seama de autenticitatea comunicării în absența celorlalte; acestea sunt interdependente și constituie condiții esențiale ale comunicări eficiente. Ignorarea oricăreia dintre acestea are drept rezultat distorsionarea mesajului, crearea unui răspuns inadecvat și a unei situații dizarmonice.

Tipuri de comunicare

Comunicarea este un element esențial al vieții sociale. Ea nu este un dat, ci un produs al vieții sociale. În societǎțile moderne asistǎm la o diversificare a sistemelor de comunicare umanǎ.

Dacǎ în vremurile strǎvechi, comunicarea dintre oameni era mijlocitǎ de sisteme de semne rudimentare (strigǎte, semne vizuale, gesturi etc.), în vremurile de astǎzi comunicarea a sporit atât în diversitatea codurilor, dar și a canalelor, situațiilor și modalitǎților în care se produce.

Din punctul de vedere al numǎrului participanților și tipului de relație care funcționeazǎ între aceștia, Dorina Sǎlǎvǎstru distinge urmǎtoarele tipuri de comunicare:

Comunicarea intrapersonalǎ;

Comunicarea interpersonalǎ;

Comunicarea de grup;

Comunicarea publicǎ;

Comunicarea de masǎ.

Comunicare intrapersonalǎ este acel tip de comunicare în care emițǎtorul și receptorul sunt una și aceeași persoanǎ. Aceasta îmbracǎ forma dialogului cu sine și ascultarea propriei voci interioare.

Din punct de vedere al formǎrii și dezvoltǎrii personalitǎții umane, acest tip de dialog reprezintǎ o practicǎ terapeuticǎ, o purificare cognitivǎ și o descǎrcare emoționalǎ.

Comunicarea interpersonalǎ este acel tip de comunicare în care emițǎtorul și receptorul sunt persoane diferite. Este forma cea mai rǎspânditǎ de comunicare.

Comunicarea de grup este o formǎ a comunicǎrii interpersonale. Ceea ce o particularizeazǎ în mod cert este faptul cǎ, deși emițǎtorul și receptorul sunt persoane diferite, numǎrul lor nu este limitat la o singurǎ persoanǎ.

La nivelul acestui tip de comunicare beneficiem de multitudinea opiniilor, a punctelor de vedere privitoare la un anumit subiect sau la o anumitǎ temǎ. Este motivul pentru care s-au propus și s-au dezvoltat tehnici de stimulare a creativitǎții prin intermediul grupului (brainstorming, Phillips 6-6, sinectica etc.).

Comunicarea publicǎ este la rândul sǎu o formǎ a comunicǎrii interpersonale. În acest caz, emițǎtorul este unic, iar recepotrul se constituie dintr-un public mai larg. În aceastǎ categorie se includ prelegerile universitare, discursurile electorale, comunicǎrile științifice etc., fiind, în același timp, cea mai mediatizatǎ, analizatǎ formǎ de comunicare.

Comunicarea de masǎ este determinatǎ de o serie de caracteristici: amplitudinea publicului receptor și canalele prin care se realizeazǎ comunicarea. Din punctul de vedere al publicului, acesta este în numǎr considerabil, iar canalele de comunicare trebuie sǎ asigure deschiderea informației cǎtre aceste mase de populație considerabile. Cele mai eficiente astfel de canale sunt presa, televiziunea, radioul, cinematografele, teatrele, stadioanele etc.

Comunicarea de masǎ rǎmâne însǎ la stadiul de intenționalitate pentru faptul cǎ nu putem ști cu exactitate natura receptorilor, finalitǎțile comunicǎrii, dacǎ și-a atins sau nu scopul. Cu toate acestea, este un tip de comunicare frecvent utilizat și cu un impact considerabil.

O altǎ tipologie a comunicǎrii este propusǎ de Ioana Omer, dupǎ cum urmeazǎ:

Dupǎ gradul de oficializare:

Comunicare formalǎ;

Comunicare informal;

Dupǎ direcția în care circulǎ informația:

Comunicare descendentǎ;

Comunicare ascendentǎ;

Comunicare orizontalǎ;

Dupǎ modelul de transmitere al informațiilor:

Comunicare scrisǎ;

Comunicare oralǎ/verbalǎ;

Comunicare audio-vizualǎ;

Comunicare nonverbalǎ;

Sintetizând aceste informații putem constata complexitatea tipurilor comunicǎrii, precum și importanța cunoașterii acestora pentru o gestionare eficientǎ a situațiilor de comunicare în care suntem sau vom fi implicați.

CAPITOLUL II

COMUNICAREA NONVERBALĂ

2.1. Conceptul de comunicare nonverbală

După cum am văzut în capitolele anterioare, comunicarea se postulează pe ideea de transmitere a informațiilor, ideilor și emoțiilor de la o entitate la alta (personă sau grup).

Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării în care transmiterea mesajului se realizează prin alte mijloace decât cuvântul. În mod voluntar sau involuntar, noi comunicăm ceva celorlalți și prin expresia feței, gesturi, privire, postură, gesticulație sau atingere.

Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepția celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial.

Un astfel de sistem de comunicare nu impune anumite reguli stricte, iar receptorul poate descifra semnificațiile mesajului transmis. Astfel, limbajul „gesturilor” cum a mai fost denumită comunicarea nonverbală, a devenit astăzi un limbaj universal.

Componentele nonverbale ale comunicării, care sunt direct percepute de către interlocutor în relația de comunicare, sunt decodificate și înțelese mult mai repede decât printr-un mesaj verbal.

Comunicarea este un fenomen global din două motive clare. Primul ar fi acela că tot ceea ce este exprimat de către o persoană face parte din comunicarea sa, care integrează vorbele, dar mai ales comportamentele și atitudinile. Al doilea motiv îl constituie faptul că prin comunicare „construim un sistem de mize”, datorat faptului că prin intermediul acesteia încercăm să influențăm informațiile și acțiunile interlocutorilor, poziționarea față de cei din jur.

Stilul propriu de comunicare nonverbală al oricărui individ îl reprezintă capacitatea și modul în care acesta utilizează și combină elementele limbajului nonverbal. Subiectivitatea lui, stimulată de situația în care se găsește, influențează definirea mizelor comunicării.

Comunicarea nonverbală are loc „chiar prin simpla prezență, prin lucrurile din jur sau prin felul cum sunt alese și aranjate acestea fără ca persoana să dorească sau să-și dea seama”.

Comparativ cu alte tipuri de comunicare, este imposibilă blocarea comunicării nonverbale. Există mai multe tipuri de comunicare nonverbală:

Senzorială, bazată pe ceea ce se recepționează prin intermediul simțurilor;

Estetică, care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică și prin care se transmit emoții artistice;

Simbolică, care presupune folosirea însemnelor legate de un anumit statut social, profesie, religie etc.

Septimiu Chelcea, profesor sociolog, a elaborat în România primul manual universitar de comunicare nonverbală, formulând cinci axiome ale comunicării nonverbale:

comunicarea nonverbală este filogenetică și etnogenetic primordială;

în relațiile interpersonale directe este imposibil să nu comunicăm nonverbal;

comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și trebuie analizată ca atare, nu independent de comunicarea verbală;

comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne și semnale (discrete și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie analizată integral, nu fiecare element separat;

în comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii posibilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret.

Același autor este de părere că axiomele comunicării nonverbale trebuie interpretate în ansamblul axiomelor stabilite de către Școala de la Palo Alto, în scopul declarat de a fonda o știință a pragmaticii comunicării umane:

este imposibil să nu comunicăm;

orice comunicare prezintă două aspecte: conținut și relație / realizarea unei metacomunicări;

natura relațiilor depinde de punctuația secvențelor de comunicare dintre parteneri;

oamenii utilizează două modiri de comunicare: digital și analogic;

schimbul de comunicare este simetric sau complementar.

R. P. Harrison a identificat patru tipuri de coduri care funcționează în comunicarea nonverbală:

coduri de execuție – mișcările corporale, expresiile faciale, privirea, atingerile și paralimbajul;

coduri spațio-temporale – utilizarea spațiului și a timpului;

coduri artefactuale – utilizarea materialelor și a obiectelor de la îmbrăcăminte la arhitectură;

coduri mediatoare – efecte speciale produse de interpunerea între emițător și receptor .

După cum s-a putut observa, aceste tipuri de coduri au fost descrise în capitolul anterior.

Studiul dedicat comunicării nonverbale are la bază două ipostaze:

orice mișcare transmite informații despre stările psihice și / sau fizice ale persoanei, dincolo de cultura în care aceasta se integrează; (sunt exceptate cazurile patologice) reflectă realitatea momentului;

abilitatea de a descifra semnificațiile mișcărilor este universal umană și se axează pe două resorturi:

rolul comunicării nonverbale este adesea minimalizat;

din totalul mesajelor emise de un individ, „7% sunt verbale – cuvinte, 38% sunt vocale – inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55% sunt mesaje nonverbale; cu alte cuvinte, în situația unei conversații, componenta verbală deține 35%, iar comunicarea nonverbală 65%”.

MESAJ VERBAL MESAJ NON-VERBAL

Figura nr. 11 – Clasificarea mesajelor unui individ după R. P. Harrison

Un instrument extrem de util în definirea comunicării nonverbale îl reprezintă raportarea la comunicarea verbală. Din această perspectivă se conturează o serie de similitudini și diferențe:

Tabelul nr. 2

Similitudini și deosebiri între comunicarea verbală și cea nonverbală după Irena Chiru

E. T. Hall justifică atenția acordată studiului comunicării nonverbale prin caracterul „invizibil al indicilor nonverbali, …… silențioși și tăcuți”.

Așadar, conștient/inconștient, intenționat/neintenționat, trimitem și primim mesaje nonverbale și, pe baza acestora, emitem judecăți și luăm decizii pentru noi și pentru ceilalți, în ceea ce privește experiențele proprii și experiențele altora.

Observația este cu atât mai adevărată cu cât, în proporție de 90%, impresia despre interlocutor se formează pe baza informațiilor nonverbale, în primele zece secunde ale unei întrevederi. Primele mesaje, preponderent nonverbale, colorează și determină percepția ulterioară.

2.2 Structura comunicării nonverbale

În comunicarea nonverbală sunt utilizate seturi de semene, coduri care prin combinare dau o anumită structură. De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnelelor auditive sau olfactive. În concluzie, aceste semene sunt stimuli senzoriali care impresionează simțurile omului (văz, auz, miros, pipăit etc.).

Având la bază semnele și canalele de transmitere, specialiștii au propus diferite clasificări ale comportamentelor nonverbale și ale comunicării nonverbale.

În 1956, J. Ruesch și W.Kees grupează comunicarea nonverbală pe trei categorii:

Limbajul semnelor, care include gesturile;

Limbajul acțiunilor, care include mișcările corpului implicate în diverse activități;

Limbajul obiectelor, care include dispunerea obiectelor în spațiu, intenționată sau neintenționată, pentru utilizarea lor.

Paul Ekman și Wallace v. Friesen propun, în 1969, un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale, după cum urmează:

Tabelul nr. 3

Clasificarea comportamentelor nonverbale după P. Ekman și W. Friesen

Daniel Druckman, Richard Rozelle și James Baxter remarcau în 1986 faptul că, clasificarea lui P. Ekman și W. Friesen are ca unitate de înregistrare mișcările corporale observabile de către o altă persoană, fără utilizarea unor echipamente speciale. În același timp, denumirea claselor este considerată mai mult denotativă decât conotativă.

Albert Mehrabian , în 1972, ia în considerare trei dimensiuni valabile pentru clasificarea comunicării nonverbale:

Evaluarea;

Statusul;

Sensibilitatea.

R. P. Harrison (1974) împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:

coduri de executare, asociate mișcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii și activităților vocale;

coduri spațio-temporale, reprezentând mesajele rezultate din combinarea spațiului și timpului;

coduri artefact, folosite în mesajele primite de la obiecte;

coduri mediatoare, referitoare la efectele interpunerii dintre emițător și receptor.

În 1986, Dale G. Lethers identifică o serie de canale de comunicare nonverbală, asemănătoare celor descoperite până atunci. Astfel, include în această categorie: expresiile faciale, mișcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali (intonația, timbrul și volumul vocii) și atingerile cutanate.

Clasificarea comunicării nonverbale poate fi făcută după modalitățile senzoriale implicate în receptarea semnalelor. Mark L. Knapp era de părere că domeniul comunicării nonverbale include „următoarele fapte:

1) cum privim (carcteristicile fizice și îmbrăcămintea);

2) cum auzim ( tonul vocii );

3) cum mirosim;

4) cum ne mișcăm – individual sau în conjuncție cu alții (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale și proximitatea);

5) cum afectează mediul înconjurător interacțiunile umane și cum afectează acestea, la rândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spațială a mobilei, temperatura, prezența altor oameni, zgomotele etc.)”.

Cei mai mulți dintre cercetători au acceptat o clasificare care a reieșit din combinarea codurilor și mediilor de transmitere a mesajelor. Astfel:

kinestezica include mișcările corpului, expresiile faciale și privirea (ocluzica);

paralimbajul include activitățile vocale;

proxemica include studierea percepției și a modului de utilizare a spațiului;

cronemica presupune studiul percepției și a modului de utilizare a timpului;

aspectul fizic;

artefactele;

semnalele olfactive.

2.3. Funcții și disfuncții ale comunicării nonverbale

În anul 1965, Paul Ekman a identificat cinci funcții ale comunicării nonverbale:

Repetarea – dublarea comunicării verbale ( dacă spunem “da” și dăm din cap de sus în jos au dacă spunem unei persoane o adresă apropiată, avem tendința de a-i indica și cu mâna acea adresă);

Subsituirea – înlocuirea mesajelor verbale ( o față tristă ne poate sugera faptul că persoana în cauză nu se simte bine);

Completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bună decodificare a lor;

Accentuarea – punerea în evidență a mesajelor verbale, amplificarea sau diminuarea celor spuse (când scandăm sloganuri avem tendința de a ridica pumnul);

Contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale (spunem că ne bucurăm când am întâlnit o anumită persoană, dar de fapt privim în altă parte în timpul conversației).

Michael Argzle (1975) precizează patru funcții ale comunicării nonverbale:

Exprimarea emoțiilor;

Transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanță/supunere, plăcere/neplăcere etc.);

Prezentarea personalității;

Acompanierea vorbirii cu rol de feedback, pentru a atrage atenția etc.

În literatura română, Gheorghe-Ilie Fârte distinge șase funcții ale comunicării nonverbale: repetarea, substituirea, completarea, inducerea în eroare, reglarea, sublinierea. Ilustratorii au rolul de dublare a mesajului verbal prin repetare, mărind astfel șansele de înțelegere a acestuia. Substituirea presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii verbale cu un gest au o combinație de gesture. Funcția de completare este evidentă atunci când cineva întâmpină dificultăți în folosirea codului verbal (de exemplu, discuția dintre două sau mai multe persoane care vorbesc limbi diferite).

Doina-Ștefana Săucan identifică aproximativ aceleași funcții: repetarea, substituirea, complementaritatea, accentuarea, reglarea, contrazicerea.

Irena Chiru aduce în discuție cinci funcții ale comunicării nonverbale:

De repetare – clarificarea a cea ce am dorit să comunicăm;

De completare – relaționată cu repetarea;

De substituire – a ceea ce ar fi putut fi comunicat verbal;

De contradicție a mesajelor verbale – comunicarea prin gesturi care însoțesc vorbirea, dar care comunică mesaje care demonstrează contrariul a ceea ce dorim să înțeleagă interlocutorul;

De regularizare – ajută la o mai bună clarificare a situației.

Adriana Chiriacescu distinge șase funcții ale comunicării nonverbale :

Sublinierea / accentuarea

În momentul transmiterii unei informații, există și o stare emoțională care se manifestă fără voia persoanei sau pe care aceasta simte nevoia să o comunice. Informația poate fi pozitivă sau negativă, poate provoca plăcere sau tristețe etc.în aceste cazuri – de la zâmbet la actul prin care se bate cu pumnul în masă – există o multitudine de posibilități în care comunicarea nonverbală apare ca fiind eficientă. Astfel, un zâmbet larg și o expresie deschisă care însoțesc o afirmație pozitivă, pot face ca caeasta să fie mai convingătoare pentru interlocutor.

Contrazicerea

Unele persoane nu știu să-și exprime sau să-și transmită în mod adecvat emoțiile (în unele culturi exprimarea liberă a emoțiilor este interzisă) și se simt stingheriți atunci când trebuie să o facă. Astfel, exprimerea emoțiilor apare forțată, nesinceră și în neconcordanță cu ceea ce simte sau gândește cu adevărat.

Substituirea

Un număr foarte mare de cercetări în domeniu confirmă uzitarea mesajelor nonverbale într-o măsură mai mare decât cele verbale. Substitute precum vestimentația, obiectele personale (spații de lucru, mobilier, mașini etc.), gesturile, atitudinile, postura, limbajul trupului etc., pot transmite mesaje precise și importante, care nu mai necesită explicații verbale.

Complementaritatea

Această funcție are în vedere gesturile și limbajul corporal cu scopul de a completa sau preciza mesajul sau relațiile dintre interlocutori.

Ajustarea/reglarea

La nivelul comunicării există numeroase posibilități oferite de mesajele nonverbale pentru reglerea bunului mers al procesului. Astfel, este posibil ca prin nonverbal să se comunice unui partener când se dorește să se oprească din expunere pentru că și celălalt are ceva de spus. Aceste mesaje pot fi transmise printr-un gest ușor sau prin menținerea susținută a contactului vizual, prin consultarea frecventă a ceasului etc.

Repetarea

Are ca scop sublinierea / întărirea unui mesaj verbal, atrăgându-se atenția asupra conținutului său. Astfel, pe parcursul unei discutii, declarația de bună intenție a partenerului, făcută cu palmele larg deschise spre interlocutor, este un exemplu de manifestare a sincerității, care are ca scop câștigarea totală a încrederiii acestuia.

La nivelul comunicării nonverbale apar inevitabil și disfuncții. Irena Chiru amintește câteva dintre acestea:

Limbajul nonverbal parazitează mesajul

Interesul pentru ceea ce se comunică poate trece pe planul secund deoarece gesturile și atitudinile sunt primele percepute de auditoriu.

Limbajul nonverbal susține sau poate întrerupe comunicarea

Privirea, surâsul, anumite gesturi de deschidere ale mâinii asigură și mențin contactul, prezența vie. Dimpotrivă, ridicarea privirii spre tavan, mimica sau postura de închidere marchează ruptura de comunicare.

Comparând comunicarea verbală cu cea nonverbală, Adriana Chiriacescu distinge mai multe caracteristici ale acesteia din urmă:

– Comunicarea nonverbală este o realitate a relațiilor interumane evidentă pentru orice observator al vieții sociale; privind un grup de vorbitori sau imagini filmate se poate obține un număr semnificativ de informații asupra indivizilor observați, dar și asupra informației pe care aceștia o transmit, chiar fără a avea succes la elementele lingvistice ale acestuia.

– Comunicarea nonverbală este o constantă a relațiilor interumane, ea manifestându-se indiferent de intenția interlocutorului, voită sau nu.

– Prin intermediul comunicării nonverbale se transmit îndeosebi stările afective, în timp ce conceptele, abstracțiunile uzitează de mijloace lingvistice.

– Comunicarea nonbverbală presupune un anumit grad de ambiguitate. Astfel, pentru a-i desluși corect sensul trebuie să ținem seama de contextul în care are loc, de relația emițător-receptor și de starea afectivă în momentul respectiv.

– Comunicarea nonverbală poate transmite mesaje cu sensuri diferite, în funcție de educația sau de cultura căreia îi aparțin participanții la dialog.

2.4. Comunicarea nonvrabală în instituțiile publice

Comunicarea însoțește activitatea instituțiilor publice , contribuind la realizarea în bune condiții a acesteia. Comunicarea publică se referă atât la schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică, cât și menținerea liantului social. Prin intermediul comunicării instituția publică dă informații despre serviciile pe care le oferă, încearcă să-și amelioreze imaginea de ansamblu sau pur și simplu vrea să-și facă cunoscute și să-și promoveze valorile.

Comunicarea instituțională este o comunicare prin care instituția publică urmărește să-și întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de încredere și simpatie din partea cetațenilor.

Comunicarea devine din ce în ce mai importantă atât pentru instituția publică cât și pentru clienții acesteia –contribuabili, cetățeni, grupuri de interese. În procesul comunicării, relația funcționar public-cetățeni constituie substanță a actului de administrație publică. Unitățile comunicaționale, respectiv funcționarul public (ca emițător) și cetățeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emițătorul își propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înțeleagă, să rețină.

Instituțiile din administrația publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să obțină următoarele facilități:

– identificarea – ce răspunde nevoilor instituțiilor administrative de a-și asigura notorietatea și de a-și face cunoscute competențele;

– informarea – care urmărește să facă cunoscută corpului social acțiunea administrativă;

– realizarea unei educații sociale – ce corespunde, sub forma de sfaturi, recomandări, rolului din ce în ce mai important al instituțiilor publice în cadrul vieții sociale.

Autoritatea publică urmărește, prin comunicare, o relație de proximitate cu cetățeanul; apropiindu-se de acesta și intrând în dialog, îi cunoaște cerințele, doleanțele. Liderii din administrația publică trebuie să acorde o atenție deosebită antrenării funcționarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceștia și cetățeni. În acest sens, putem identifica următoarele sarcini:

diagnosticarea problemelor;

culegerea, verificarea și diseminarea informațiilor;

trasmiterea rezultatelor evaluării informațiilor;

rezolvarea conflictelor.

Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de rezolvare:

ascultarea activă;

stimularea autoanalizării problemelor;

controlul tonului vocii;

cultivarea întelegerii și toleranței;

detensionarea atmosferei.

În procesul de comunicare dintre funcționarul public pot apărea următoarele bariere comunicaționale:

La nivelul emițătorului și al receptorului:

starea emoțională a receptorului;

rutina, care influențează receptivitatea;

imaginea de sine a emițătorului și a receptorului și imaginea despre interlocutor;

caracterizarea diferită a situației de comunicare de către emițător și receptor;

lipsa atenției în receptarea mesajului;

concluzii grăbite asupra mesajului;

lipsa de interes a receptorului față de mesaj;

sentimentele și intențiile participanților la situația de comunicare.

La nivel de limbaj:

aceleași cuvinte primesc sensuri diferite pentru persoane diferite, în special din cauza diferențelor în planul pregătirii și al experienței;

dificultăți de exprimare; exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător;

utilizarea de cuvinte sau expresii confuze.

La nivelul contextului:

context fizic necorespunzător (poluare fonică ridicată);

suporți informaționali necorespunzători.

Diversitatea cauzelor care determină dificultățile și perturbările aferente procesului de comunicare face obligatorie existența în cadrul respectivului sistem a posibilitaților de reglare, de adaptare și de transformare. Elementul central al acestei reglări este reprezentat de feed-back, care îi permite receptorului (de exemplu, cetățeanul) să-și emită reacțiile, iar emițătorul (de exemplu, funcționarul public, purtătorul de cuvânt al instituției, etc) să le înregistreze.

Abilitatea comunicatorului de a răspunde adecvat feed-back-ului este determinantă pentru eficiența comunicării.

Comunicarea în instituțiile publice se realizează prin:

comunicarea orală (verbală) – de exemplu comunicarea dintre funcționar și cetățean la ghișeu sau la birou;

comunicarea scrisă;

comunicare nonverbală.

În procesul comunicării dintre funcționarul public și cetațean, mesajul nonverbal emis de către funcționar este important și trebuie să se structureze într-un comportament de prezență caracterizat prin:

atitudine naturală, relaxată deoarece o atitudine încordată va sugera contribuabilului dificultăți de relaționare;

postura deschisă, evitându-se posturile centripete, inchise (picioarele sau mâinile încrucișate). Poziția corpului este importantă în procesul comunicării. Un funcționar public care se sprijină de un perete sau stă aplecat înainte pe un scaun poate transmite un mesaj ce surprinde neplăcut, demonstrînd o atitudine de plictiseală, neglijentă, oboseală sau toate la un loc. Funcționarul public trebuie să-și analizeze permanent comportamentul în raport cu mesajul contribuabilului;

poziționarea față în față, non-defensivă. Cadrul fizic al discuției trebuie amenajat astfel încât între funcționarul public și cetățean să nu se interpună mai multe elemente de mobilier sau o multitudine de dosare;

contact vizual continuu, într-o manieră naturală;

înfățișare exterioară plăcută, o ținută vestimentară îngrijită, modestă fără a etala opulență. Înfățișarea exterioară reflectă modul în care ne privim pe noi înșine, respectul de sine și față de cei din jur. Contribuabilul îl privește pe cel care se prezintă în fața lor și acesta este judecat după felul cum arată.

O relație deschisă, de parteneriat, va ușura fluxul de informații existent între cetațean și instituția publică. Parteneriatul interactiv funcționar public – cetățean presupune circulația informației în ambele sensuri, comunicarea fiind absolut esențială pentru bunul mers al lucrurilor.

CAPITOLUL III

NONVERBALUL

3.1. Precizǎri conceptuale

De multe ori, cuvintele nu sunt de-ajuns în comunicare. În sprijinul lor vin gesturile, expresiile faciale, mimica, postura etc., care nu sunt decât alte semne, coduri sau canale de comunicare folosite de cǎtre oameni.

Comunicarea nonverbalǎ are loc atunci când informația nu se realizeazǎ prin limbajul articulat, fie el scris sau oral.

Spre deosebire de comunicarea nonverbalǎ, comportamentul nonverbal are o sferă mai redusǎ, desemnând „modificarea intenționatǎ sau neintenționatǎ a poziției corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale la acestuia, în raport cu un sistem de axa rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațiu a respectivelor persoane fără acordul acestora” .

Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală se structurează pe elementele: emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback, și contextul actelor de comunicare.

Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale trebuie să aibă în vedere contextul cultural și informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi s-au dovedit a fi înalt contextuale (se acordă o mare importanță contextului în stabilirea sensului unei comunicări), iar altele sunt slab contextuale. Dacă luăm exemplul primei categorii de culturi, durata discuțiilor de prezentare a unei firme este mult mai mare decât cea derulată în a doua categorie.

În cadrul unor întâlniri de afaceri este foarte important să luăm aminte la semnele nonverbale, să acordăm atenție sporită codificării lor, să ne controlăm gesturile, postura, expresiile faciale etc., dacă dorim să dobândim o competență de comunicare nonverbală.

3.2. Gesturile

Cuvântul gest își are etimologia în limba latină – gestus. În limba română, acesta desemnează atât mișcările corpului uman, cu precădere cele ale brațelor și mâinilor, dar și anumite comportamente și acțiuni ale omului care reflectă, în general, comportamentul său în societate.

Jean – Claude Schmitt definea gesturile ca fiind „imagini care se mișcă, un spectacol”.

Desmond Morris definea gesturile ca reprezentând „orice acțiune care transmite un semnal vizual unui spectator”. Astfel, cunoscutul etolog britanic afirma faptul că, schimbarea poziției corpului, mișcarea observabilă a capului, trunchiului, mâinilor și picioarelor intră în categoria gesturilor.

3.2.1. Clasificarea gesturilor

În ceea ce privește clasificarea gesturilor, Septimiu Chelcea surprinde, în lucrarea „Comunicarea nonverbală: gesturile și postura”, mai multe taxonomii prezentate în ordinea elaborării lor.

Clasificarea propusă de Paul Ekman și Wallace W. Friesen

Acest tip de clasificare propusă de către cei doi specialiști americani în anul 1969 grupează elementele comunicării nonverbale în cinci clase „având la bază originile, funcțiile și coordonarea acestora”, după cum urmează:

a) Emblemele

Sunt elemente nonverbale al căror înțeles este cunoscut de către majoritatea membrilor grupului și sunt folosite în mod intenționat pentru a transmite mesaje.

Termenul de „emblemă” a fost preluat din lucrarea lui David Efron, „ Gesture ann Environement”, publicată în anul 1941. Emblemele pot ține loc de cuvinte și, în același timp, pot alcătui un limbaj (de exemplu, limbajul surdo-muților).

În comunicarea nonverbală, emblemele sunt elemente nonverbale care subliniază și dublează cuvintele.

Anumite grupuri socio-profesionale (oameni de afaceri, stewardese, brokeri) dezvoltă propriile embleme, care facilitează și contribuie la construirea identității membrilor grupului. Dacă emblemele sunt foarte codificate, este posibil ca grupul care le practică să fie închis outsider-ilor.

Paul Ekman a concluzionat că numărul emblemelor este diferit de la o cultură la alta. Astfel, în cultura clasei mijlocii din SUA s-au inventariat aproximativ 100 de embleme, dar în cultura studenților din Israel au fost identificate câteva sute gesturi de substituție.

Limbajul emblemelor se învață mai rapid decât limbajul verbal (după părerea lui Paul Ekman), deși, din punct de vedere transcultural, nu s-au găsit embleme cu caracter universal. Același autor a remarcat faptul că există ebleme utilizate de femei doar când vorbesc cu femeile sau de adulți când se adresează autoritar copiilor.

b) Ilustratorii

Sunt elemente nonverbale care însoțesc și completează mesajul verbal. Asupra utilizării lor, oamenii au un bun control.

Ilustratorii nu sunt folosiți independent de limbajul verbal, ci reprezintă elemente care unesc comunicarea verbală de cea nonverbală. Oamenii sunt parțial conștienți de ilustratori. Aceștia par naturali, universali, cu o semnificație mai puțin flexibilă decât cea a emblemelor. De exemplu, când spunem „Hai să mergem!” executăm o mișcare a capului sau a mâinii care indică direcția de mers pe care dorim să o abordăm.

Paul Ekman și Wallace Friesen au identificat 8 tipuri de ilustratori realizați cu mâinile:

bastoane – mișcări prin care sunt accentuate anumite cuvinte;

ideografe – mișcări cu ajutorul cărora se arată direcția gândirii;

mișcări deictice – implică sublinierea celor spuse;

mișcări spațiale – descriu relațiile spațiale;

mișcări ritmice – indică tempoul discursului sau al altor acțiuni;

kinetografe – indică funcționalitatea corpului uman sau comportamentele animalelor;

pictografe – mișcări care descriu o imagine;

sublinierile – mișcări prin care se scoate în evidență un cuvânt, o propoziție sau un pasaj dintr-un discurs.

c) Reglatorii

Au rolul de a menține și de a controla interacțiunea cu interlocutorii. Când ascultăm cuvintele celor din jurul nostru nu rămânem pasivi, ci, printr-o serie de gesturi (dăm din cap, direcționăm privirea către interlocutor, mișcăm buzele sau folosim alte semne paralingvistice) aprobăm sau nu spusele interlocutorului, asigurând astfel un feedback vorbitorului și arătând ce așteptăm de la el.

Astfel de mesaje pot traduce mesajele verbale: continuă, nu cred asta, este imposibil, vorbește mai tare, fii mai explicit. Vorbitorul primește aceste indicii nonverbale fără a le conștientiza. În funcție de acuratețea percepției, vorbitorul îți va modifica discursul în direcția cerută de reglatori.

d) Adaptorii

Acestea sunt gesturi stereotipe pe care le realizăm în spații private sau publice, în condiții de concentrare sau de tensiune psihică (de exemplu, pentru femei răsucirea unei șuvițe de păr sau pentru bărbați mișcarea ritmică a picioarelor în poziția șezând).

Prin astfel de gesturi ne satisfacem nevoia de confort, ne relaxăm, menținem comunicarea interpersonală sau ne exprimăm statusul.

Mișcările de adaptare au caracteristici diferențiale în „scenă” și în „culise” ( după terminologia lui Erving Goffman). De exemplu, când un individ este singur, se poate scărpina în cap sau îți poate sufla zgomotos nasul. În public, el folosește acești adaptori doar parțial și amplitudinea mișcărilor este serios diminuată (dacă acea persoană este bine crescută). S-a dovedit astfel că folosirea adaptorilor are o determinare culturală.

S-a constatat experimental că persoanele care intenționează să-i înșele pe ceilalți își freacă mai des mâinile decât ceilalți care comunică sincer.

Clasificarea propusă de către Desmond Morris

Desmond Morris clasifică gesturile în:

Gesturile expresive

Sunt tipurile de gesturi care apropie cel mai mult specia animală de cea umană.

În această categorie se înscriu expresiile faciale. Ele sunt apropiate gesturilor întâmplătoare, dar nu îndeplinesc o funcție mecanică, ci una comunicativă.

Gesturile expresive au evoluat și s-au diversificat în funcție de influențele culturale și contextul din care face parte individul. De exemplu, în Japonia, femeile nu sunt încurajate să zâmbească larg, pe când în Occident acest tip de zâmbet are o valoare cât se poate de pozitivă.

Gesturile mimate

Sunt acele gesturi în care emițătorul încearcă să emite cât mai exact o acțiune, o persoană sau un obiect. Acestea au un caracter specific uman.

Gesturile mimate se pot clasifica în:

1) mimetism social – are loc atunci când afișăm un zâmbet larg la întâlnirea cu o persoană pe care nu o agreăm;

2) mimetismul teatral – se produce în încercarea de a imita acțiuni sau persoane;

3) mimarea parțială – are loc în încercarea de a imita obiecte sau situații circumscrise cadrului situațional, însă neconforme cu realitatea (de exemplu, sugerarea formei unui animal cu ajutorul palmelor și a degetelor);

4) mimarea în absența relaționării cu un obiect anume ( de exemplu, atunci când dorește să mimeze senzația de foame, duce mâinile la nivelul gurii și mișcă buzele pentru a sugera mestecarea hranei).

c) Gesturile schematice

Reprezintă variante prescurtate ale gesturilor mimate. Acestea se dezvoltă din dorința / nevoia de a imita într-un timp foarte scurt mai multe acțiuni. Se realizează prin extragere, un element fiind reținut, iar celelalte reduse ca importanță sau omise. De exemplu, pentru semnalarea unui cal, un englez realizează o flexare ușoară a genunchilor, asemenea unui călăreț și mânuirea unor frâie imaginare.

Gesturile simbolice

Aceste tipuri de gesturi semnifică o calitate abstractă. Ele comportă numeroase variații culturale. De exemplu, în Italia, imaginea „încornoratului” se semnalează prin simbolizarea unor coarne la nivelul tâmplelor cu ajutorul degetelor arătătoare. Coarnele simbolizează în acest context faptul că individul a fost înșelat de către partener.

Gesturile tehnice

Sunt specifice doar unei anumite profesii și au semnificație doar în cadrul activității respective. Privite de cineva din afara ariei, ele sunt lipsite de semnificație. Dintre profesiile care utilizează un limbaj tehnic se pot aminti: pompierii, polițiștii, chelnerii, agenții de bursă, șoferii, stewardesele. Aceste gesturi trebuie să fie discrete și să comunice în timp util o informație.

Gesturile codificate

Se aseamănă cu cele tehnice, dar diferă prin faptul că ele se combină pentru a

forma structuri cu sens, după modelul limbajului vorbit.

Limbajul gestual al surdo-muților este un exemplu de codificare a gesturilor. Nu toți autorii acceptă încadrarea acestui limbaj în categoria gesturilor codificate, considerândul un derivat al limbajului vorbit și nu o modalitate de comunicare.

Clasificarea luată în considerare de Roger E. Axtell

Roger E. Axtell ia în considerare trei mari categorii de gesturi, după cum urmează:

Gesturi instinctive – scărpinatul nasului atunci când suntem gata să mințim;

Gesturi codificate – specifice anumitor domenii de activitate;

Gesturi achiziționate – dobândite de oameni ca membri ai unor culturi.

3.2.2. Semnificația gesturilor

Semnificația gesturilor se poate grupa în funcție de părțile corpului cu care sunt executate. Se disting astfel gesturi realizate cu: mâinile, capul, trunchiul, picioarele.

Gesturile realizate cu mâinile

Flora Davis estimează că putem face 1 700 de gesturi cu mâinile, în combinație cu postura, cu articulația mâinii și cu degetele. M.H. Krout ( citat de Roger E. Axtell) a identificat 5 000 de gesturi realizate cu mâinile.

Gesturile făcute cu mâinile pot fi descompuse în gesturi făcute cu degetele, cu palmele, cu pumnii și cu brațele. Desigur, această descompunere nu este decât mentală, deoarece în gesticulație mai mereu participă mâna în întregime, uneori chiar întregul corp.

Degetul arătător

Participă la realizarea mai mulor gesturi, cu semnificații dintre cele mai diferite – de la gesturi prietenești la insulte.

Iată câteva semnificații ale gesturilor realizate cu arătătorul:

– arătătorul dus la pălărie echivalează cu un salut;

– cu arătătorul cu brațul ușor ridicat chemăm chelnerul;

– cu arătătorul îndreptat spre un copil și îndoindu-l de câteva ori sugerăm chemarea acelui copil;

– cu arătătorul ridicat cerem să se facă liniște;

– tot cu el admonestăm, mișcând mâna în sus și jos;

– balansând mâna de la stânga la dreapta, cu pumnul strâns și cu arătătorul în extensie, transmitem un refuz sau ne declarăm dezacordul;

– arătătorul și degetul mijlociu formând litera V semnifică victorie sau pace, numai dacă podul palmei este orientat spre interlocutor; dacă podul palmei este orientat spre cel care transmite semnul, gestul devine insultător;

– arătătorul mâinii drepte dus la tâmplă, celelalte degete fiind flectate și degetul mare ridicat, semnifică sinuciderea cu pistolul etc.

Degetul mare

Gesturile realizate cu degetul mare pot avea o serie de semnificații după cum urmează:

– mâna cu degetul mare în poziție verticală și cu celelalte degete strânse echivalează cu adresarea unei felicitări pentru un lucru bine făcut;

– amprenta degetului mare ține loc de semnătură în comunitățile nealfabetizate;

– introducerea degetului mare între arătător și mijlociu, cu pumnul strâns, transmite o înjurătură gravă, cu conotație sexuală;

– vârful degetelor arătător, mare și mijlociu unite au semnificație religioasă (semnul crucii la ortodoxi) etc.

Degetul mijlociu

De cele mai multe ori semnele realizate cu acest deget au o conotație de insultă sexuală. Este utilizat în lumea bărbaților prea puțin educați, dar și ca un teribilism, foarte rar, printre femei.

Inelarul

Aproape că nu există în limbajul nonverbal. Nu se cunosc gesturi făcute exclusiv cu el, exceptându-l pe acela de a-l întinde spre a i se pune inelul de cununie religioasă.

Degetul mic

Nu are un rol activ în transmitarea prin gesturi a semnificațiilor. Participă împreună cu arătătorul la transmiterea unor insulte. Alte semnificații ale gesturilor transmise cu ajutorul degetului mic ar fi:

– degetul mic și degetul mare în extensie, celelalte degete rămânând strânse în podul palmei) au înțeles de „Relaxează-te!”;

– dacă mâna este ridicată în dreptul gurii, iar cele două degete sugerează o mișcare de rotație, reprezintă îndemnul de a bea împreună;

– în limbajul surdo-muților, degetul mic, arătătorul și mare în extensie fac o declarație de dragoste;.etc.

Palmele și pumnii

Iată câteva semnificații ale gesturilor realizate cu ajutorul palmelor și pumnilor:

– frecarea palmelor exprimă o evaluare pozitivă a ceea ce va urma. Allen Pease atrage atenția că viteza cu care oamenii își freacă palmele poate avea înțelesuri diferite. Astfel, agenții comerciali își freacă mâinile rapid pentr a-i convinge pe clienți că li se oferă bunuri sau servicii de o foarte bună calitate. La fel poate proceda și clientul când își manifestă nerăbdarea de a fi servit;

– frecarea lentă a palmelor transmite inconștient lipsa de sinceritate, viclenie sau gânduri ascunse;

– lipirea palmelor cu degetele întrepătrunse exprimă o atitudine negativă, cu atât mai gravă, cu cât degetele sunt orientate în sus;

– mâinile încleștate înaintea feței, așezate pe masă sau lăsate în poală indică o starea de frustrare;

– mâinile în poziție de coif sau piramidă comunică încrederea în ei însăși și a celor care fac acest gest (este de obicei un gest folosit în relațiile interpersonale asimetrice – șef/subordonat, avocat/client etc.).

În urma cercetărilor s-a demonstrat că femeile fac apel la gesturi mai mult decât bărbații.

Gesturile realizate prin mișcarea capului

La marea majoritate a popoarelor, exprimarea dezacordului se face în același fel, prin mișcarea repetată a capului de la stânga la dreapta. Această mișcare o întâlnim la om încă din primele săptâmâni de viață când însoțesc refuzul hranei – fapt care denotă caracterul înnăscut al mișcării.

Totuși, în unele țări balcanice (Bulgaria, Turcia, Grecia) acest gest reprezintă acordul, iar dezacordul se manifestă prin aplecarea și ridicarea repetată a capului. Acest fapt pune sub semnul întrebării determinarea biologică a gesturilor care le substituie pe „da” și „nu”.

Horst Rückle a clasificat mișcările gestuale ale capului în șapte categorii:

mișcara capului îndreptată înainte;

capul plecat;

datul din cap;

înălțarea capului;

mișcarea capului spre spate în sus;

înclinarea laterală a capului;

legănarea capului.

Tabelul nr. 4

Semnificația mișcărilor realizate cu capul după Horst Rückle

În urma cercetărilor efectuate, Pierre Feyereisen și Xavier Seron au descoperit că, în cazul persoanelor cu leziuni cerebrale care afectează vorbirea apare și incapacitatea de a produce gesturi simbolice. În cazul afazicilor (bolnavii cu tulburări de limbaj) apar dificultăți de imitare a gesturilor convenționale, aceștia fiind în incapacitatea de a efectua, la cerere, gesturi cu semnificație socio-culturală.

Gesturile realizate prin mișcările trunchiului

Mișcările trunchiului pot transmite semnale privind acordul/dezacordul, interesul/dezinteresul, frică/agresiune etc., prin înclinarea s-au răsucirea părții superioare a corpului.

Horst Rückle interpretează gesturile realizate cu ajutorul trunchiului după cum urmează:

Tabelul nr. 5

Semnificațiile înclinării trunchiului după Horst Rückle

Ca și celelalte semnale nonverbale, mișcările trunchiului nu trebuie interpretate în sine, ci în context cu alte mișcări. Analiza mișcărilor trunchiului a dus la concluzia că acestea pot veni în contradicție cu semnificația mișcărilor realizate cu ajutorul altor segmente ale corpului. Horst Rückle a numit aceste comportamente „ambivalente”.

Tabelul nr. 6

Semnificațiile comportamentelor ambivalente după Horst Rünckle

Gesturile realizate cu picioarele

Gordon W. Allport numea studierea mersului ca fiind „un domeniu de studiu fascinant”. Cu toate acestea, nu există un număr considerabil de cercetări cu privire la caracteristicile mersului uman.

Cercetarea medicală este cea mai vastă în acest domeniu. Virgil Enătescu afirma că „mersul furnizează multe date semiologice de o deosebită valoare, începând cu medicina generală și terminând cu specialități ca ortopedia, neurologia, pediatria etc.”

Pentru a analiza semnificația gesturilor realizate cu picioarele pot fi luate în considerare unele caracteristici cum ar fi: regularitatea, viteza, presiunea, lungimea pasului, elasticitatea, precizia direcției, viabilitatea și ritmul.

Horst Rückle concluzionează faptul că cele mai semnificative aspecte ale mersului sunt: tempoul (lungimea pasului și tensiunea mișcării), ținuta capului și a trunchiului, traiectoria mișcării, poziția vârfului picioarelor, tactul și ritmul. Specialistul german afirma faptul că pașii lungi și ritmul alert indică „dorința indivizilor de a-și atinge repede scopurile și nerăbdarea lor”.

Tabelul nr. 7

Semnificațiile mersului după Horst Rückle

În interpretarea semnificației mersului nu trebuie să ignorăm modelul cultural. Astfel, s-ar putea ca o persoană să meargă încet iar noi să o considerăm leneșă, dar poate că acestea sunt trăsăturile culturale ale regiunii în care s-a născut și în care trăiește.

3.3. Expresiile faciale

Prima lucrare marcantă care a adus în discuție studiul expresiilor faciale a fost

celebra „Expresia emoțiilor la om și animale” a lui Charles Darwin în anul 1872. Autorul a ajuns la acea vreme la concluzia că „aceeași stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă: acest fapt este, prin el însuși interesant, ca o dovadă a strânsei asemănări a structurii corporale și a dispoziției mintale a tuturor raselor omenești”. Totuși, Darwin remarca faptul că utilizarea mușchilor feței (în număr de 55, după Moreau) diferă de la o persoană la alta.

Această teză a universalității expresiilor emoționale a fost treptat contestată. Astfel, într-un studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg a avansat ideea determinării culturale a expresiilor faciale. De exemplu, pentru un european, zâmbetul înseamnă bună dispoziție, plăcere sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa administrată, și asocierea la indignarea celui care administrează pedeapsa. Din aceste exemple, Klineberg concluziona faptul că expresiile emoționale au o specificitate culturală distinctă.

În 1965, Paul Ekman afirma că fiecărei emoții îi corespund câte două expresii faciale: una programată ereditar, aceeași în toate culturile și alta, reprezentând o abatere, care variază de la o cultură la alta. În sprijinul acestei ipoteze, el invocă cercetările lui H.C. Triandis și W.W. Lambert efectuate în anul 1958, care au cerut unui număr de studenți americani și greci, precum și unui număr de locuitori dintr-o așezare din insula Corfu să acorde note de la 1 la 9 unor fotografii reprezentând persoane care exprimau diferite stări emoționale, după cum le consideră agreabile sau dezagreabile. Studenții, în ciuda diferențelor etnice, au dat note foarte apropiate. Locuitorii din mediul rural au înregistrat discordanțe în notare.

Cercetările coordonate de Paul Ekman au demonstrat că expresiile faciale ale emoțiilor sunt universale. Studenții aparținând unor grupuri etnice diferite (americani, brazilieni, argentinieni, japonezi, chilieni) au identificat emoțiile corespunzătoare expresiilor faciale. Au fost prezentate 30 de fotografii ale unui număr de 14 persoane care exprimau șase emoții considerate fundamentale: bucurie, dezgust, frică, furie, surpriză, tristețe.

L.T.Benjamin a surprins rezultatele oținute de cǎtre P. Ekman sub forma tabelului de mai jos:

Tabelul nr. 9

Recunoașterea emoțiilor dupǎ expresiile faciale dupǎ Paul Ekman

Dupǎ cum se poate observa, procentajul acordului în evaluarea emoțiilor la studenții din experiment este foarte ridicat.

Aplicând metode computaționale pentru a analiza natura non-verbală și emoțională a comunicarii, psihologul Mark Frank a creat metode de a recunoaște expresiile faciale conștiente și inconștiente care sugerează minciuna."Expresiile faciale subtile sunt cauzate de mici mișcări inconștiente ale mușchilor faciali precum frontalis, corregator și risorius", spune Frank, "iar aceste micro-mișcări, atunci când sunt produse de emoții, sunt aproape imposibil de controlat."

Pe baza cercetărilor efectuate de Paul Ekman (care i-a fost mentor), Frank a identificat și izolat mișcările specifice și uneori involuntare ale celor 44 de mușchi faciali, mișcări legate de frică, neîncredere, tensiune și alte emoții care apar atunci când minți. Apoi a dezvoltat un program de calculator care automatiza procesul de numerotare al lui Ekman, făcând posibilă identificarea automată a fiecărei expresii faciale, inclusiv a acelora pe care persoana în cauză încearca să le ascundă, plecând de la interviuri înregistrate video.

Sistemul lui Frank s-a dovedit așa de bun în a identifica suspecții care mințeau încât serviciile sale au fost solicitate de judecători și de agenții de sănătate și poliție, inclusiv poliția din Los Angeles, Judecătoria Federală a SUA, Biroul Alcoolului, Tutunului și Armelor de Foc și Departamentul de Securitate Națională .

În mod uzual, ochii și partea de jos a feței sunt cele mai intens privite zone în timpul comunicării. Astfel că, „partea de sus a feței (sprâncenele și fruntea) este asociată cu variabila cognitivă, zona medie (ochi, pleoape) cu viața emotivă, iar partea inferioară (nas, obraji, gură, bărbie) cu forța instinctelor”

Expresivitatea sau nonexpresivitatea feței este dată de :

mimică – încruntarea denotă procupare, mânie sau frustrare;

ridicarea sprâncenelor arată mirarea, surprinderea;

încrețirea nasului indică neplăcere;

nările mărite sugerează mânie sau în alt context excitare senzuală;

strângerea buzelor denotă nesiguranță, ezitare sau refuz;

zâmbet – în funcție de caracteristici și de moment, zâmbetul poate exprima plăcere, bucurie, satisfacție, promisiune, cinism sau jenă;

privire – contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcția acesteia pot sugera curaj, senzualitate, expresivitate, tristețe, veselie, suspiciune, încredere etc.

Iată câteva expresii faciale asociate cu semnificația lor:

vesel fericit mulțumit

trist deprimat rușinat

nervos supărat furios

malefic plictisit iritat

surprins obosit extenuat

dezgustat suspicios reticent

optimist pesimist mândru

drăgălaș snob încrezut

diabolic mofturos urâcios

vorbăreț bârfitor exuberant

încântat prietenos vesel

prefăcut cârcotaș somnoros

pretențios suspicios speriat

îngrozit jucăuș gânditor

impunător stoic intens

glumeț serios gânditor

inexpresiv confuz

3.3.1. Contactul vizual

Privirea traduce gândurile, emoțiile și dă viață mesajelor pe care dorim să le transmitem. Modul în care privim și suntem priviți se corelează cu nevoia de apărare, aprobare, acceptare, încredere și prietenie.

A-ți privi sau nu partenerul de dialog poate avea un rol decisiv în procesul de comunicare, simpla interceptare a privirii poate fi tradusă ca intenție de a comunica.

Iată câteva aspecte importante semnalate de către diverși cercetători de-a lungul timpului:

în situații de comunicare față în față, participanții se privesc 50-80 % din timp;

privirea directă poate traduce onestitate și intimitate, dar în unele situații comunică amenințare;

o privire insistentă și continuă deranjează;

o privire care evită privirea celuilalt indică timiditate sau rea-voință;

mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva, iar în jos trădează tristețe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții;

privirea într-o parte poate sugera lipsa de interes, răceala, iar evitarea privirii semnifică ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăția;

pupilele dilatate pot indica emoții puternice;

clipirea frecventă denotă anxietate.

Tabelul nr. 10

Semnificații ale expresiilor feței după Irena Chiru

Cercetările efectuate au concluzionat faptul că există patru funcții majore ale contactilui vizual:

Regularizează fluxul informațional

De exemplu, dacă dorim să încheiem o comunicare proprie, ne privim interlocutorul într-un mod care să-i sugereze acestuia că este rândul său să se exprime.

Monitorizează feedback-ul

În cazul discuției cu cineva care poartă ochelari cu lentile întunecate manifestăm o stare de disconfort deoarece nu avem acces la informațiile pe care acea persoană ni le-ar putea transmite vizual.

Exprimă emoțiile

Într-un studiu efectuat de Hess, subiecții trebuiau să privească fotografiiile unor femei, ficare fotografie fiind executată în două exemplare, dintre care unul cu pupilele retușate, mărite. Subiecții care au estimat fotografiile din perspectiva afectivității au ales fotografiile retușate ca fiind mai atrăgătoare decât perechea lor.

Indică natura relațiilor interpersonale

Persoanele care desfășoară activități și care au o mare vizibilitate pentru ceilalți, pot manifesta o senzație de disconfort dacă sunt priviți pentru o perioadă lungă de timp în derularea activității lor.

După cum am arătat, limbajul ochilor este extrem de sugestiv și, combinat cu alte gesturi faciale, poate comunica uneori mai multe informații decât orice alt tip de comunicare.

3.3.2. Zâmbetul și surâsul

Importante în studierea excpresiilor faciale sunt zâmbetul și râsul. De-a lungul timpului au existat numeroși cercetători care ai încercat să pătrundă esența râsului și a surâsului. Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie …. expresia simplei bucurii sau a fericirii”. „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puțin larg deschisă, cu colțurile trase înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioară este puțin ridicată” observa Darwin.

Claudia Schäfer a interpretat intensitatea râsului după manifestările nonverbale antrenate gradual în acest proces:

întâi surâsul și apoi izbucnirea în râs;

gura se deschide din ce în ce mai larg;

colțurile gurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi;

nasul se încrețește;

sunetul se apropie tot mai mult de strigat sau lătrat;

ochii se închid cu lacrimi, iar pielea din jurul lor face dungi multe și mici;

capul cade tot mai mult pe spate și umerii se ridică;

apare o mișcare de legănare a trupului;

persoana se autoîmbrățișează;

declanșează un mod oarecare de a bate din picioare.

Dacă este adevărat că oamenii moștenesc zâmbetul și râsul de la primate, tot la fel de adevărat este că normele culturale ne impun când și în legătură cu ce ne este permis să râdem sau să zâmbim.

Prin cultură, zâmbetul și râsul s-au distanțat foarte mult. Limba română conține peste 360 de epitete care califică estetic zâmbetul și aproximativ 325 de epitete care redau caracteristicile și particularitățile psihice ale persoanei care râde.

Paul Eckman a distins 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele „naturale” se disting de cele „false” prin aceea că durează mai mult, iar la realizarea lor participă mușchii feței, dar și cei ai ochilor. În cazul zâmbetelor „false” se contractă doar mușchii din jurul ochilor, nu și mușchii feței.

Horst Rückle a analizat opt tipuri de zâmbete.

Tabelul nr. 11

Analiza tipurilor de zâmbete după Horst Rückle

Cercetările efectuate au demonstrat faptul că femeile au o expresivitate facială mai mare decât bărbații. Totodată, ele au o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoții. Un rezultat al socializării îl reprezintă faptul că femeile zâmbesc mai mult decât bărbații.

Există profesii care le impun femeilor să zâmbească; ar fi cazul vânzătoarelor, educatoarelor, stewardeselor, coafezelor etc. Pentru femei, zâmbetul este un fenomen interacțional, pe când, pentru bărbați acesta este doar o expresie emoțională.

Semnalele olfactive

Mirosul este un semnal situat între primele utilizate în evoluția vieții pe pământ. Semnalele chimice au unele avantaje cum ar fi:

Ocolesc obstacolele;

Se transmit și prin întuneric:

Au o mare eficiență energetică;

Au o multitudine de modalități de transmitere a informației.

Între dezavantaje se pot înscrie:

Lentoarea transmiterii;

Atenuarea, în funcție de distanța de transmitere.

În Antichitate studiul mirosurilor surprindea doar rolul esențial al acestuia în lumea animală. În prezent, etologii studiază feromonii (socio-hormonii), recunoscut fiind rolul lor în organizarea vieții gregare.

Termenul de „feromoni” a fost introdus în vocabularul științelor biologice în anul 1959 și denumește „substanțe volatile și odorante secretate de animale”. Feromonii au fost identificați mai întâi la insecte, dar ulterior s-a descoperit că si mamiferele secretă socio-hormoni.astfel, semnalele olfactive servesc mai multor specii în scopul recunoașterii, apărării, grupării, orientării în spațiu și identificării partenerilor sexuali.

În cadrul comunicării interpersonale, adulții utilizează într-o mică măsură semnalele olfactive, comparativ cu cele vizuale sau auditive. Cu toate acestea, oamenii sunt capabili de performanțe deosebite: mirosul de mosc poate fi receptat și într-o concentrație care nu depășește 0,00004 mg/litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lățimea de 250 m și adâncimea de 10 m a unei cantități de doar 100 grame de mosc. Femeile reacționează diferit în comparație cu bărbații la acest miros de mosc. Dacă bărbații îl consideră agreabil, femeile îl resping, producându-le repulsie. Acest experiment realizat de Marcel Guillot în 1065 evidențiază faptul că fenomenul de culturalizare a sensibilității olfactive există și se aplică.

Ca și în cazul frumuseții fizice, mirosurile generează un efect de halou – Cine miroase bine este bun. Managementul impresiei prin mirosuri are la bază acest stereotip. Pentru a mirosi social acceptabil, actorii sociali au la dispoziție două practici fundamentale:

Deodorizarea – spălarea cu săpun, gargara cu apă de gură, periajul dinților etc.;

Odorizarea – utilizarea loțiunilor și a parfumurilor.

Studiind aceste practici, Gale P. Largey și David R. Watson au observat că „identitatea olfactivă este asociată cu identificarea rasială, de clasă sau sexuală; iar utilizarea parfumurilor este strâns legată de prezentarea și manipularea acestor identificări”. Septimiu Chelcea consideră stagace observațiile celor doi cercetători, anume că utilizăm practicile de deodorizare/odorizare pentru a respinge stigmatizarea socială.

Mirosul reprezintă un tip de comunicare fundamental, iar semnificațiile i se pot acorda în funcție de:

Cât de puternic este mirosul (în special în cazul parfumului);

Distanța față de interlocutor;

Modul în care este percepută relația dintre interlocutori de către fiecare dintre aceștia;

Contextul întâlnirii;

Asocierea mirosului cu experiențele trecute.

Revenind la fenomenul de culturalizare a senzațiilor olfactive am constatat diferențe în ceea ce privește „cultul parfumului”. Astfel, în țările în care se consumă puțină carne (China), mirosul occidentalilor este considerat ofensiv, în viziunea lor mirosul fiind determinat de cantitatea de carne consumată. Arabii consideră mirosurile ca fiind o extensie a persoanei și le valorizează în consecință. Interesant este faptul că occidentalii refuză mirosurile naturale.

Contactul cutanat

Pielea este un organ viu, nu doar un înveliș incapabil de a recepta și transmite semnale. Ea este elementul de identitate al rasei umane din care facem parte sau cărei culturi îi aparținem, ce status social deținem, nivelul stimei de sine strarea de sănătate, vârsta etc.

Industria cosmetică, cea farmaceutică și dermatologia indică importanța acordată de către societate pielii.

Prin piele receptăm semnale referitoare la diferențele de temperatură (sensibilitate termică), de presiune (sensibilitate tactilă) și stimului algici (sensibilitate dolorifică). Relațiile pe care la stabilim cu cei din jurul nostru depind într-o mare măsură și de informațiile pe care le primim la nivel cutanat.

Figura nr. 12 – Zonele umane de contact cutanat

În figura anterioară, zonele de contact sunt hașurate diferit. Se constată astfel că femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbații și că majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus și nu există diferențe în funcție de sex în ceea ce privește zonele de contact cutanat cu părinții. Zonele cutanate cel mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței.

Studiile efectuate de-a lungul timpului au evidențiat că:

Atingerile primesc semnificații diferite în funcție de situația de comunicare sau de starea psihică;

Experiența anterioară influențează acceptarea sau respingerea atingerii celuilalt (în familiile în care contactul fizic este frecvent, atingerea este mai ușor acceptată și în context extrafamilial);

Modul în care percepem relația cu celălalt afectează decodificarea atingerii (in calitate de mamă, tată, prieten, coleg, iubit );

Durata atingerii afectează semnificația dată (în cazul în care mâna este strânsă mai mult decât trebuie);

Bărbații ating femeile mai mult decât femeile bărbații, atât la locul de muncă, cât și în cuplu, femeile preiau inițiativa îmbrățișărilor mult mai des, iar femeile de culoare comunică tactil de două ori mai mult decât femeile albe;

Localizarea atingerii este determinată cultural.

Din studiul diferențelor culturale am concluzionat că, în Thailanda, zona capului este sacră, de neatins. În Coreea, tinerilor nu le este permis să atingă umerii persoanelor în vârstă. În Japonia, înclinarea capului înlocuiește strângerea mâinii ca salut. La eschimoși, salutul se exprimă printr-o ușoară lovitură pe umăr. La noi, ca și în alte țări europene, se inițiază salutul printr-o strângere mâinii.

Dacă se încalcă exemplele de mai sus, atunci persoane în cauză este considerată nesocializată.

Cele mai răspândite modalități de comunicare nonverbală cutanată sunt: strângerea mâinii, sărutarea mâinii, sărutul pe obraz/gură, îmbrățișările, autoatingerile.

În cazul autoatingerilor, s-a demonstrat că acestea pot comunica foarte multe informații despre cel care le realizează. Astfel, în funcție de zona culturală, atingerea nasului poate avea diferite semnificații:

În Marea Britanie, atingerea laterală a nasului semnifică intenția de confidențialitate;

În Italia, același gest transmite o avertizare prietenească;

La noi, a lovi ușor și repetat nasul cu arătătorul semnifică „Să-ți fie rușine!” etc.

Prezența personală

Prezența personală se referă la structura/forma corpului, la vestimentație și tot ce ține de aspectul exterior.

Se pot distinge trei tipuri de fizicuri:

ectomorf – fragil, subțire și înalt;

endomorf – solid și scund;

mezomorf – musculos, atletic, înalt.

Prin condiționare socială, s-au format expectanțe referitoare la indivizii aparținând diferitelor categorii enumerate mai sus. Astfel, ectomorfii sunt percepuți ca fiind ambițioși, suspicioși, tensionați, nervoși și mai puțin masculini. Endomorfii apar ca fiind mai puțin rezistenți fizic, vorbăreți, îmbătrâniți, demodați, sufletiști, agreabili și de încredere, prietenoși, dependenți de ceilalți. Mezomorfii sunt percepuți ca fiind puternici, aventuroși, maturi în comportament, plini de încredere în sine și mereu învingători.

Vestimentația

Vestimentația trebuie privită ca marcă a expresivității, a autorealizării, creativității. Dacă aceasta este rezultatul alegerii personale, atunci ea oglindește personalitatea individului, reprezentând o extensie a eului, transmițând astfel informații despre acesta.

Alegerea vestimentației prezintă eul în diferite ipostaze, situații și roluri sociale, sexuale și profesionale pe care le realizează. Aceste alegeri afectează atât persoana în cauză, cât și pe cei din jur. Semnificația transmisă de haine și accesorii influențează major modul în care suntem percepuți de cei din jur. Mai mult decât atât, vestimentația poate fi folosită pentru a crea un rol, pentru a disimula, pentru a marca statutul social real sau pretins.

Vestimentația oferă indicii cu privire la :

Cine suntem sau cine este interlocutorul nostru;

Imaginea de sine;

Statusul ;

Valorile ;

Situația materială;

Măsura în care dorim să atragem atenția celor din jur asupra noastră;

Locul în care ne aflăm;

Profesia;

Vârsta și sexul;

Preocupările;

Preferințele de culoare;

Grupul de apartenență etc.

De-a lungul timpului vestimentația a suferit transformări dramatice, în funcție de zonele geografice aparținătoare, la nivelul materialelor din care sunt confecționate, culoare, croială, de la îmbrăcămintea rudimentară a triburilor, la cea europeană sau asiatică.

Determinarea culturală a hainelor poate fi urmărită prin semnificația culorilor, diferită de la o societate la alta „Semnificația simbolică pe care o capătă câteodată unele culori la noi se deosebește din temelii de aceea pe care le-o dau populațiile primitive”. Astfel, în Africa, albul este „culoarea diavolului” și nu culoarea „nevinovăției” ca la creștini. La tribul Pangave, violetul simbolizează moartea, iar pentru tribul Athuabo din Africa răsăriteană negrul este culoarea „bucuriei”.

În alegerea vestimentației suntem influențați și de climă. De aceea, în zonele mai calde se preferă culorile deschise și hainele largi, iar în zonele reci, culori mai închise și haine strânse pe corp.

Semnificațiile hainelor sunt diverse. Acestea, dar mai ales uniformele semnifică un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment dat. Ele infleunțează stima de sine și comportamentul celorlalți. O persoană care poartă haine „cu autoritate” își impune mai ușor punctul de vedere decât cineva cu o ținută banală, deoarece nu trebuie să facă un efort foarte mare pentru captarea atenției interlocutorilor (hainele lucrează pentru el).

Dacă haina nu îl face pe om, putem spune că cel puțin îl reprezintă. Într-o lucrare apărută în 1989, Jacqueline Murray a identificat în lumea afacerilor trei tipuri de vestimentație:

Haine specifice corporațiilor, purtate mai ales de avocați, directori și bancheri (design simplu, de culoare gri ssau bleumarin pentru costumele bărbătești, din stofă flanelată, alb imaculat sau albastru deschis pentru cămăși, iar pentru femei bluze, rochii din bumbac sau din pânză de in);

Haine menite să comunice, utilizate de persoanele implicate în marketing, educație, industriile în expansiune (costume și rochii practice, relaxante, semitradiționale, din împletituri și țesături cu ochiuri largi, cu imprimeuri odihnitoare sau în dungi);

Haine inovatoare, întâlnite mai ales la artiști, la cei care lucrează în publicitate, la vânzători sau proprietarii de magazine de lux (largi, design excentric, culori tari, țipătoare).

Tabelul nr. 12

Operaționalizarea conceptului de „vestimentație organizațională” după A. Rafaelli

BIBLIOGRAFIE

1. *** – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, București, 1989;

2. Allport, Gordon – Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;

3. Baron, R. – Behavior in Organization, Allyn and Bacon, Inc., New York, 1983;

4. Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina – Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Comunicare.ro, București, 2005;

5. Chiru, Irina – Comunicarea interpersonalǎ, Editura Tritonic, București, 2007;

6. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița – Psihologie școlarǎ, Editura Polirom, Iași, 1999;

7. Darvin, Charles – Expresia emoțiilor la om și animale, Editura Academiei R.S.R., București, 1967;

8. Davis, Flora – Intuiția. Ce știm despre comunicarea nonverbală, Editura Meridiane, București, 1974;

9. DeFleur, Melvin; Ball-Rokeach, Sandra – Teorii ale comunicǎrii de masǎ, Editura Polirom, Iași, 2006;

10. Enătescu, Virgil – Comunicarea extraverbală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987;

11. Ferry, G. – Practica muncii în grupuri, EDP, București, 1983;

12. Gherman, Liliana – Negocierea în afacerile economice internaționale, Editura Independența economicǎ, Pitești,2005;

13. Hybels, S.; Weaver, R. – Communicating Effectively, Random House, New York, 1986;

14. La France, M.; Mayo, C. – Comportamentul nonverbal la femei și bărbați (trad.), Editura Albatros, București, 1985;

15. Largey, Gale P.; Watson, David R. – Sociologia mirosurilor, Editura Facla, Cluj-Napoca, 1988;

16. Lips, Iulius – Obârșia lucrurilor. O istorie a culturii omenirii, Editura Științifică, București, 1958;

17. Morris, Desmond – The Pocket Guide to Manwatching, (ediția a III-a), Triad Grafton Books, Londra1986;

18. Mucchielli, Alex – Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005;

19. Niță , Aurel Mircea – Tehnici de comunicare în afaceri, Editura SNSPA-FCRP, București, 2005;

20. Niță , Aurel Mircea – Comunicarea managerială. Strategii și tehnici , Editura SNSPA-FCRP, București, 2006;

21. Omer, Ioana – Psihologia muncii, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 2007;

22. Pânișoarǎ, Ion-Ovidiu – Comunicarea eficientǎ, Ediția a III-a, revǎzutǎ și adǎugitǎ, Editura Polirom, Iași, 2006;

23. Pease, Allen – Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, Editura Polimark (trad.), București, 1981;

24. Ross, R. – Speech Communication, Prentice-Hall, New Jersey, 1986;

25. Rusu-Pǎsǎrin, Gabriela (coord.) – Fundamente ale comunicǎrii, Editura Independența Economicǎ, Pitești, 2007;

26. Rückle, Horst – Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, București, 1979;

27. Sǎlǎvǎstru, Dorina – Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004;

26. Schmitt, Jean-Claude – Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, Editura Medieval, București, 2005;

28. Schmuck, R.A.; Schmuck, P.A – Group Processes in the Classroom, Brown Publishers, Dubuque, 1992;

29. Vroom,V.H. – Work and Motivation, New York, Willey, 1964;

30. Wilson, Edward – Sociobiologia, Editura Trei, București, 1975;

31. Zamfir, Cǎlin; Vlǎsceanu, Lazǎr – Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 2006.

BIBLIOGRAFIE

1. *** – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, București, 1989;

2. Allport, Gordon – Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;

3. Baron, R. – Behavior in Organization, Allyn and Bacon, Inc., New York, 1983;

4. Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina – Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Comunicare.ro, București, 2005;

5. Chiru, Irina – Comunicarea interpersonalǎ, Editura Tritonic, București, 2007;

6. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița – Psihologie școlarǎ, Editura Polirom, Iași, 1999;

7. Darvin, Charles – Expresia emoțiilor la om și animale, Editura Academiei R.S.R., București, 1967;

8. Davis, Flora – Intuiția. Ce știm despre comunicarea nonverbală, Editura Meridiane, București, 1974;

9. DeFleur, Melvin; Ball-Rokeach, Sandra – Teorii ale comunicǎrii de masǎ, Editura Polirom, Iași, 2006;

10. Enătescu, Virgil – Comunicarea extraverbală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987;

11. Ferry, G. – Practica muncii în grupuri, EDP, București, 1983;

12. Gherman, Liliana – Negocierea în afacerile economice internaționale, Editura Independența economicǎ, Pitești,2005;

13. Hybels, S.; Weaver, R. – Communicating Effectively, Random House, New York, 1986;

14. La France, M.; Mayo, C. – Comportamentul nonverbal la femei și bărbați (trad.), Editura Albatros, București, 1985;

15. Largey, Gale P.; Watson, David R. – Sociologia mirosurilor, Editura Facla, Cluj-Napoca, 1988;

16. Lips, Iulius – Obârșia lucrurilor. O istorie a culturii omenirii, Editura Științifică, București, 1958;

17. Morris, Desmond – The Pocket Guide to Manwatching, (ediția a III-a), Triad Grafton Books, Londra1986;

18. Mucchielli, Alex – Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005;

19. Niță , Aurel Mircea – Tehnici de comunicare în afaceri, Editura SNSPA-FCRP, București, 2005;

20. Niță , Aurel Mircea – Comunicarea managerială. Strategii și tehnici , Editura SNSPA-FCRP, București, 2006;

21. Omer, Ioana – Psihologia muncii, Editura Fundației “România de Mâine”, București, 2007;

22. Pânișoarǎ, Ion-Ovidiu – Comunicarea eficientǎ, Ediția a III-a, revǎzutǎ și adǎugitǎ, Editura Polirom, Iași, 2006;

23. Pease, Allen – Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, Editura Polimark (trad.), București, 1981;

24. Ross, R. – Speech Communication, Prentice-Hall, New Jersey, 1986;

25. Rusu-Pǎsǎrin, Gabriela (coord.) – Fundamente ale comunicǎrii, Editura Independența Economicǎ, Pitești, 2007;

26. Rückle, Horst – Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, București, 1979;

27. Sǎlǎvǎstru, Dorina – Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004;

26. Schmitt, Jean-Claude – Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, Editura Medieval, București, 2005;

28. Schmuck, R.A.; Schmuck, P.A – Group Processes in the Classroom, Brown Publishers, Dubuque, 1992;

29. Vroom,V.H. – Work and Motivation, New York, Willey, 1964;

30. Wilson, Edward – Sociobiologia, Editura Trei, București, 1975;

31. Zamfir, Cǎlin; Vlǎsceanu, Lazǎr – Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 2006.