Comunicarea Nonverbala Aspecte Generale

Comunicarea nonverbala-aspecte generale

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Comunicarea este mijlocul principal de evaluare dar si de tratare non-farmacologica in cadrul dementelor (inclusiv dementa Azheimer) . Comunicarea este de trei tipuri: verbala, non-verbala si para-verbala. Daca aparent comunicarea verbala este cea mai importanta in realitate comunicarea non-verbala, semnele exprimate de maini, fata sau restul corpului, este modalitatea prin care se poate realiza puntea de legatura cu un pacient, cu un limbaj saracit cum este pacientul dement.

STUDIUL COMIUNICARII NONVERBALE: SCURT ISTORIC

Ca si in cazul psihosociologiei , preocuparile de cunoastere a modului cum comunicam fara a ne sluji de cuvinte au o indelungata preistorie si o foarte scurta istorie.

Preistoria domeniului de studiu al comunicarii nonverbale acopera perioada din Antichitate pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. “ In traditia vestica, in cele mai vechi incercari de abordare sistematica a actiunilor expressive, atat in scrierile din Grecia si mai tarziu, din Roma, gesturilor li s-au acordat, intr-un fel saui altul o mare importanta” (A . Kendon si C. MUuller, 2001,1). In acest sens primul profesor de retorica publica din Roma Marcus Fabius Quintilianus (c. 35 – 96 e.n.) a consacrat unul dintre cele douasprezece volume ale compendiului Institutio oratoria – Formarea vorbitorului in public – pronuntiei – vocii si gesturilor. Acest volum “ne ofera informatii detaliate despre limbajul trupului folosit de orator in conceptia romanilor “ (F. Graf, 1991/2000, 42)

In primele decenii ale secolului XVII- lea se inregistreaza o renastere a interesului pentru studiul gesturilor. In secolele urmatoare, scrierile despre posibilitatile cunoasterii oamenilor dupa constitutia lor corporala, dupa feta si craniu, ca si dupa expresiile faciale se inmultesc.

In cadrul istoriei stiintei despre comunicarea nonverbala se poate vorbi de precursori pana la jumatatea secolului XX (Ch Darwin, D. Efron, E. Kretschmer) despre fondatori intre anii 1950 si 1980 (j. R. Davitz, p. Ekman, L.K. Frank) iar despre cercetatorii de azi ai domeniului, in ultimele doua, trei decenii.

Primele studii care au in titlu sintagma “comunicare nonverbala’ au aparut la jumataea secolului trecut. Jurgen Ruesch si Weldon Kees au fost cei dintai care au inclus termenul de “comunicare nonverbala” in titlul unei carti (Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au aratat ca in comunicare umana sunt implicate sapte sisteme diferite: 1) prezenta fizica si imbracamintea 2) gesturile sau miscarile voluntare 3) actiunile intamplatoare 4) urmele actiunilor 5) sunetele vocale 6) cuvintele rostite 7) cuvintele scrise (apud M.L. Knapp, 1990, 51). De remarcat este faptul ca in conceptia celor doi autori cinci din cele sapte sisteme implicate in comunicarea umana sunt de natura nonverbala.

In perioada contemporana dupa 1980 si pana azi au aparut numeroase lucrari teoretice si de cercetare empirica (D. Archer, R. Akert si M. Constanzo, 1993; M.l. Knapp, 1984; M.l. Patterson, 1983, 1984; J. Streeck si M.L Knapp, 1992). Caracterizand perioda contemporana, Mark L. Knapp (1990,53-54) destingem cateva tendinte ale studiilor privind comunicarea nonverbala:

renuntarea la studiul separat al miscarilor diferitelor parti ale corpului (membrele superioare, fata, ochii etc.) si centrarea pe cercetarea contributiei acestor miscari combinante la transmitera anumitor mesaje

schimbarea strategiei de cercetare, in sensul cresterii ponderii studiilor bazate pe observatia comunicarii nonverbale in conditiile “naturale”, nu in conditiile ‘artificiale” ale laboratorului experimental

urmarirea modului in care unele semnale interactioneaza cu alte semnale.

Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt: înfățișarea, utilizarea spațiului și a timpului, expresia facială, privirea, gesturile, atingerile, paralimbajul. Fiecăreia dintre aceste componente îi sunt atașate sisteme de simbolizare: cum mă exprim prin felul în care mă îmbrac și mă mișc, cum organizez mobilierul în încăperi, cum mă apropii sau mă depărtez de interlocutor în timpul conversației, cum zâmbesc sau mă încrunt, felul în care pronunț frazele pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă, într-un mod complex și nuanțat, simultan și în paralel cu frazele pe care i le spun, cine și cum sunt eu, ce emoții, atitudini sau intenții am, ce cred despre mine, despre el și despre situație, cum doresc să fiu tratat.

De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje și prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuși comunicăm ceva, uneori neintenționat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin

expresia feței- un zâmbet, o încruntare;

gesturi- mișcarea mîinilor și a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;

poziția corpului- modul în care stăm, în picioare sau așezați;

orientarea- dacă stăm cu fața sau cu spatele către interlocutor;

proximitatea- distanța la care stăm față de interlocutor, în picioare sau așezați;

contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât și intervalul de timp în care îl privim;

contactul corporal- o bătaie ușoară pe spate, prinderea umerilor;

mișcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să continue;

aspectul exterior- înfățișarea fizică sau alegerea vestimentației;

aspectele nonverbale ale vorbirii- variații ale înălțimii sunetelor, tăria lor și rapiditatea vorbirii, calitatea și tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”)

aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, așezare, organizare, acuratețe și aspectul vizual general; Funcțiile comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală o acompaniază pe cea verbală. Ea îndeplinește o serie de funcții complementare comunicării verbale:

Repetiție – a spune și a arăta în același timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare) mențin trează atenția interlocutorului și îl ajută să înțeleagă și să memoreze mai bine conținutul mesajului verbal.

Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal (gesturi emblemă) poate avea aceeași semnificație: a arăta cuiva simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate ușor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece și asta”.

Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoțesc o frază pot accentua semnificația ei.

Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte comice, poate semnifica o glumă etc.

Reglare – utilizarea unor gesturi adaptoare reglează derularea interacțiunii dintre două persoane: interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un gest făcut cu mâna sau cu capul.

Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificații spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă greutate cuvintelor, interlocutorul considerând că ești sigur pe ceea ce spui; încruntarea și tonul răstit completează gravitatea unei amenințări.

Deși există semnificații general-umane ale unor expresii faciale sau ale unor gesturi, fiecare cultură își are propriile reguli de semnificare, care sunt învățate de toți indivizii în cursul procesului de enculturare sau de aculturare. Grupurile organizaționale au și ele reguli particulare referitoare la semnificația elementelor de comunicare nonverbală care sunt, la rândul lor, învățate în cursul procesului de socializare organizațională.

Adoptând normele de comunicare verbală și nonverbală, individul își precizează, într-o manieră implicită, poziția pe care o adoptă în interacțiunea socială și dorința sa de a fi tratat în conformitate cu această poziție de către ceilalți participanți la comunicare. Cunoașterea particularităților de comunicare nonverbală ale unui grup este esențială pentru o persoană din exterior care se dorește să comunice eficient cu membrii săi.

Corpul ca mijloc expresiv:

Înfățișarea

Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea față în față cu o persoană rezultă din ceea ce vedem (înfățișarea și mișcările) și auzim (ce spune și cum spune). Alura unei persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenționate sau neintenționate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care percepe persoana situația și se raportează la ea. Ne pregătim înfățișarea pentru fiecare situație importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfățișarea astfel încât să producem impresia dorită.

Statura și conformația corpului.

Există o întreagă tipologie psihosomatică naivă care a rezistat de-a lungul timpului și care a fost un punct de plecare pentru cercetările de psihofiziologie, de psihologia personalității, de neuro-psiho-endocrinologie; se consideră că oamenii înalți și slabi sunt „moi”, lipsiți de vlagă și stângaci, cei mici și slabi sunt dinamici și ambițioși, cei grași – veseli și buni, cei slabi – posaci și răutăcioși etc. Există studii care arată că persoanele înalte sunt, de regulă, mai bine plătite decât cele scunde (mai ales în firmele în care relațiile cu clienții necesită o anumită „prestanță” conferită de înălțime).

Tunsoarea și pieptănătura.

Modul în care bărbații și femeile își aranjează părul variază în funcție de modă, de vârstă și preferințele personale, dar constituie întotdeauna un mod de exprimare a personalității, de gestionare a impresiei, de comunicare cu ceilalți.

Îmbrăcămintea

Hainele constituie un însemn al diferențierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic și chiar ocupația cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată – persoanele cu un statut economic ridicat își „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante și de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante și de a atrage atenția persoanelor de sex opus, prin croiala îmbrăcămintei, culorile pe care le poartă, accesorii, etc. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalți așteptările noastre asupra modului în care dorim să fim tratați: un costum clasic comunică dorința noastră de a ne relaționa la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puțin „formală” poate fi interpretată ca intenție de a da o notă mai caldă, mai personală relației.

Expresia culturală: dincolo de variabilitatea individual, unele evenimente și contexte sociale presupun reguli mai mult sau mai puțin stricte pentru participanți în ceea ce privește ținuta formală – există evenimente și contexte în care se impune sacoul, cămașa și cravata, rochia lungă.

Înfățișare și prestigiu profesional.

Înfățișarea, modul de a se îmbrăca al doctorilor și accesoriile pe care le poartă constituie un element esențial al comunicării medic-pacient și, în ultimă instanță, al terapiei. „Recuzita” doctorilor constând din halat alb, stetoscop, ecuson, are un puternic efect în comunicarea ideii de putere și statut.

Postura.

Poziția corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală și, la fel ca și în cazul expresiilor emoționale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ținut plecat și spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie și umilință, capul dat pe spate și spatele drept ca aroganță, mândrie, autoritate ș.a.m.d. În timpul conversației, poziți corpului poate să comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune și conversația devine mai „caldă”, mai apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detașare și conversația se „răcește”.

Gesturile

Mișcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui îndeplinesc funcții de comunicare diferite:

gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei); ele nu au înțeles propriu, semnificația lor putând fi înțeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoțit;

gesturile adaptoare – indică stări emoționale, dar nu fac parte decât secvențial din comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul); ele sunt neintenționate și, de multe ori greu de controlat;

gesturile regulatoare – reglează alternanța intervențiilor într-o conversație (exemplu: în timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i indica faptul că așteptăm să răspundă);

gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înțeles de sine stătător) și constituie convenții specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK, semnul V de la victorie).

Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea și salutul se fac în concordanță cu tipul de interacțiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere, un șef, o persoană pe care o admirăm dar nu o cunoaștem prea bine, colegii, prietenii, părinții, frații. Desigur, în fiecare din situațiile enumerate mai sus folosim, simultan cu gestul emblemă, o anumită formulă verbală de salut, potrivită tipului de relație și situației în care are loc interacțiunea.

Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective și despre temperamentul unei persoane, la fel ca și expresia sau postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spațiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puține indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; pașii „târșiți” indică lene sau depresie etc.

Fața ca mijloc expresiv

Fizionomia

Fiecare din noi avem tipuri de fizionomie care „ne plac / nu ne plac” și care constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu „tipul pozitiv” duce la o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu „tipul negativ” duce la o impresie defavorabilă; „judecarea” persoanei celuilalt după fizionomie este influențată și de o serie de prejudecăți, transmise prin tradiție. A avea o fizionomie plăcută, care să denote tinerețe și sănătate este o caracteristică dezirabilă pentru orice persoană care își caută un post sau vrea să promoveze în carieră.

Mimica

Mimica este dată nu numai de exprimarea afectelor și emoțiilor momentului, ci și de „sedimentarea” în timp, a celor mai frecvente expresii emoționale în ridurile de expresie: persoanele cu riduri la colțurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai simpatice, deoarece aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feței; persoanele cu cute verticale pe frunte sunt percepute ca dominatoare și autoritare (expresie asociată atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale – ca naive și nu prea inteligente (expresie asociată mirării, nedumeririi); cele cu cute în forma literei Ω (omega) între sprâncene – ca melancolice; cele cu cute în jurul gurii – ca pretențioase și veșnic nemulțumite (gura „pungă”) ș.a.m.d.

Expresia facială

Expresia faciala este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, datorită faptului că reflectă trăirea emoțională și, prin aceasta, îndeplinește o funcție reglatorie intrapersonală și interpersonală. Datorită regulilor de afișare /expresie (coduri nonverbale), învățate de participanții la comunicare de la cea mai fragedă vârstă, expresia facială constituie un limbaj secundar, prin care se comunică intenționat și explicit celuilalt stările emoționale, atitudinile și intențiile noastre. Elementele mobile ale feței (sprâncenele, ochii, gura) se pot mișca într-o varietate de combinații care au semnificații distincte.

Studiul expresiilor faciale a debutat in a doua jumatate a secolului XIX-lea. Sa ne amintim de celebra lucrare a lui Charles Darwin “Expresia emotiilor ls om si animale”. In timp s-au adunat un munte de fapte de observatie, s-au emis diferite ipoteze si s-au elaborat tehnici din ce in ce mai sofisticate pentru inregistrarea muschilor faciali din care rezulta expresiile faciale. In anul 1965, Cand Paul Ekman a inceput sa studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convinsi de faptul ca gesturile si emotiile au fundamente culturale, ca sunt invatate in procesul socializarii. Paul Ekman porneste de la ipoteza ca expresiile faciale sunt programate ca o parte naturala a emotiilor. Pentru ca toti oamenii apartin aceleiasi specii si toti au acelasi numar de muschi faciali este de asteptat ca oriunde in lume emotiile sa se exprime in acelasi mod, sa fie recunoscute ca atare. Fiecarei emotii ii corespunde cate doua expresii faciale: una programata ereditar, aceeasi in toate culturile; alta, reprezentand o abatere de la expresia programata, variaza de la o cultura la alta. In sprijinul ipotezei universaliatii expresiilor faciale ale emotiilor, Paul Ekman invoca cercetarile lui H.C. Triandis si W.W. Lambert, care au cerut unui numar de studenti americani si greci, precum si locuitorilor unei mici localitati din insula Corfu (insula greceasca din Marea Ionica) sa acorde note de la 1 la 9 unor fotografi reprezentand persoane care exprimau diferite stari emotionale, dupa cum le considera agreabile sau dezagreabile. Studentii in ciuda diferentelor entice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediul rural, care au introdus unele discordante in notare. Aceasta prima cercetare comparativa interculturala, care inclian balanta in favoarea tezei universalitatii expresiei emotiilor, nu a fost scutita de critici metodologice intemeiate: s-a prezentat fotografia unei singure persone (o actrita care exprima diferite emotii), nu s-a verificat implicarea in sarcina de notare a subiectilor (s-ar fi putut ca studentii sa fie mai motivati sa evalueze fotografiile), emotiile nu erau naturale (se stie astazi ca exista diferente notabile intre zambetul spontan si cel “artificial”).

Cercetarile coordonate de Paul Ekman au demonstrate ca expresiile faciale ale emotiilor sunt universale. Studentii apartinand unor grupuri entice foarte diferite au identificat emotiile corespunzatoare expresiilor faciale.

Contactul vizual

Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informații de context importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcția privirii poate indica interesul sau intențiile interlocutorului; mișcările oculare sunt și ele sugestive în privința trăirilor și intențiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenției pe care ți-o acordă celălalt și avertizează asupra formei de interacțiune ce va urma (eventualele intenții agresive, faptul că dorește să-ți spună ceva sau dimpotrivă, așteaptă un răspuns). În culturile vestice contactul vizual semnifică deschidere spre comunicare, iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate, tendința de a-și ascunde intențiile. Unele culturi orientale au norme care interzic să privești în ochi o persoană mai în vârstă, de sex opus sau superioară ca statut social, gestul având semnificația de sfidare, lipsă de maniere și de respect.

Frecvența și durata contactului vizual. Privirea are importante funcții de comunicare în registrul afectiv: frecvența și durata ei pot fi semn de simpatie, de atracție, într-un context pozitiv și provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme într-un context negativ, frecvența mare sau durata excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de agresivitate și provoacă scăderea atracției. Privirea insistentă poate fi neplăcută și pentru că în tot regnul animal ea este un semn de dominare. Mărimea pupilei, ca automatism de acomodare al analizatorului vizual, provoacă fenomene de simpatie (pupile dilatate) sau antipatie (pupile contractate). Diferența nu este sesizată conștient, dar contribuie la formarea percepției și la interpretarea globală a celuilalt.

Chiar în contexte pozitive sau neutre, este greu de suportat o privire insistentă, de aceea interlocutorii alternează, pentru scurte perioade de timp, direcția privirii de la ochii celuilalt la spațiul înconjurător, fără ca acest lucru să creeze impresia de nesinceritate. Nu „intercalarea” contactului vizual cu pauze este cea care dă impresia de nesinceritate, ci frecvența prea mare a alternanței sau durata prea mare a pauzelor în raport cu așteptările interlocutorilor în situația dată și în contextul relațional concret.

ZAMBETUL SI RASUL.

Numerosi filosofi si oameni de stiinta au icercat sa patrunda esenta rasului si surasului. Ch Darwin aprecia ca rasul pare sa constituie in primul rand, expresia simplei bucurii sau fericiri. Cat priveste caracterul innascut al rasului si surasului, Ch Darwin aduce in discutie cazul Laurei Bridgman care din cauza orbirii si a surzeniei, nu a putut dobandi vreo expresie prin imitare, totusi, atunci cand I s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a ras si a batut din palme, iar obrajii I s-au imbujorat. Motivele pentru care omul rade sunt variate, dar mecanismul rasului este totdeauna acelasi: inspiratie adanca, scurte contractii spasmodice ale toracelui, in special al diafragmei.

In timpul rasului gura este mai mult sau mai putin larg deschisa, cu colturile mult trase inapoi, precum si putin in sus, iar buza superioara este putin ridicata. Uneori radem din tot corpul desi se spune “radem din tot sufletul”. In fond este vorba despre contractile musculare si despre stimularea secretiei unor endorfine, fapt ce mentine sau amplifica veselia. Pe astfel de date probate stintific se bazeaza terapia prin ras. Normele referitoare la ras variaza de la o cultura la alta si de la o epoca la alta, dar totdeauna rasul functioneaza ca un “guardian al ordinii publice”.

Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zambete care nu sunt stimulate. Zambetele “naturale” se deosebesc de cele false, “artificiale”, prin aceea ca dureaza mai mult si ca in performarea lor participa atat muschii fetei cat si cei ai ochilor. In cazul zambetelor false se contracta doar muschii din jurul ochilor, aparand la coada ochilor riduri, nu si muschii fetei. In lucrarea “Limbajul corpului pentru manageri”, Horst H. Ruckle analizeaza opt tipuri de zambete.

zambetul voit, fabricat, chinuit (colturile gurii drepte, buzele drepte si lipite). Apare si dispare repede. Poate exprima jena.

zambetul dulceag (intinderea si subtirea buzelor; insoteste universalul “da”)

zambetul “pe sub mustata” (buzele tensionate si lipite; exprima vointa, dar si retinere)

zambetul depreciativ (colturile gurii sunt retrase putin in jos, este afisat de persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul si dezacordul, in acelasi timp)

zambetul relaxat (lipsit de tensiune, exprima bucuria, dragostea, pretuirea celuilat).

zambetul stramb (un colt al gurii este tras in jos si celalalt in sus; exprima amabilitate fortata, un conflict intern).

zambetul care exprima frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este putin intredeschisa; colturile gurii sunt trase spre urechi)

zambetul condescendent, resemnat (rasfrangerea inainte a buzei inferioare; adesea, este insotit de inclinarera capului spre dreapta si / sau ridicarea si tremuratul umerilor)

Comunicarea vocală – paralimbajul

Vocea

Vocea comunică prin înălțime, timbru și intonație, informații despre starea afectivă de moment, dar pe baza acestor informații facem inferențe și despre felul de a fi al unei persoane în general: o voce ascuțită, răstită, va fi interpretată ca aparținând unei persoane labile emoțional și revendicative; o voce joasă ca expresie a unei firi calme și cumpătate, intonația vioaie ca dinamism ș.a.m.d. Persoanele care lucrează cu vocea (profesori, terapeuți, medici, speakeri, politicieni, vânzători, militari) au deprinderea de a-și regla intensitatea și registrul vocii în funcție de audiență și de natura situației. Ele utilizează vocea și elementele expresive vocale ca pe niște instrumente cu ajutorul cărora își ating scopurile interacționale: a convinge, a motiva, a încuraja, a consola, a se impune, a obține conformarea. La telefon, fără a vedea persoana, ne putem da seama de nivelul de educație și de apartenența persoanei la o astfel de ocupație numai ascultându-i vocea.

Comunicarea vocală este intrinsec legată de vorbire, având nenumărate aspecte care particularizează semnificația acesteia. Același cuvânt dobândește înțelesuri diferite în funcție de pronunția folosită, intonație, accente, inflexiuni ale vocii, timbru, ritmul vorbirii, pauze semnificative. Vorbirea pe un ton ridicat și cu multe inflexiuni trădează iritare și dorința de a domina într-o dispută, pronunția răspicată și tare a cuvintelor trădează (comunică) mânie, încetineala și monotonia – plictiseală etc.

Pe lângă funcția de comunicare a stărilor emoționale, indicii vocali furnizează interlocutorului o serie de informații suplimentare despre originea socială a vorbitorului, intenții, atitudini față de interlocutor și față de situație etc. Și constituie un canal important de comunicare directă, față în față, dar mai ales în cea intermediată de telefon, de exemplu, când suntem lipsiți de indicii nonverbali vizuali (mimică, gesturi) care să completeze semnificația mesajului. La cele mai de sus se adaugă și alte semnale vocale, mici icnete de surpriză, oftaturi, mormăieli de aprobare sau dezaprobare, de interes sau de încurajare a interlocutorului, sunete de „umplutură” (vocal fillrs) „îîî”, „ăăă” care trădează preocuparea vorbitorului de a găsi formularea potrivită, eventual deruta sau o ideație mai greoaie.

Discordanța dintre cuvinte și diferitele aspecte ale comunicării nonverbale poate fi un indiciu de nesinceritate: minciuna este trădată prin contact vizual diminuat, mai multe încuviințări din cap, zâmbete mai rare, mai multe gesturi și mișcări ale corpului, direcționarea redusă în orientarea posturală, modificări în cadența vorbirii (vorbire mai rară, cu șovăieli, bâlbâieli), ridicarea vocii și o latență mai mare în răspunsuri. Totuși, nu toate cazurile în care cineva prezintă astfel de modificări ale comportamentului nonverbal este vorba de minciună; ele survin și atunci când persoana este foarte emoționată sau iritată.

Utilizarea simbolică a spațiului

Normele spațiale

Utilizarea deliberată sau spontană a unei anumite distanțe în comunicarea directă constituie o formă de comunicare nonverbală a distanței sociale (diferență de status) și/sau psihologice dintre interlocutori. Zonele de interacțiune variază, ca dimensiune, de la o cultură la alta, dar sunt structurate pe patru niveluri de proximitate:

Zona intimă (aproximativ 45 cm), rezervată relațiilor foarte apropiate, presupune atingerea (eventuală) și mirosirea celuilalt; vedem cele mai mici detalii ale feței, imperfecțiunile, etc. Pătrunderea unor persoane „străine” în această zonă produce nervozitate: înghesuiala din mijloacele de transport în comun la ore de vârf este un mediu propice izbucnirii conflictelor, deoarece toată lumea este stânjenită de contactul fizic (extrem de dezagreabil, de regulă) cu necunoscuți și tensionată de efortul de a-l suporta.

Zona personală (aproximativ 90 cm), în care au acces persoane cunoscute și apropiate, dar nu intime (prieteni, colegi) este zona la limita căreia interlocutorul încă mai poate simți mirosul corpului și / sau al parfumului nostru. Fiecare dintre noi avem o „bulă personală” care ne însoțește pretutindeni și în interiorul căreia ne simțim în siguranță.

Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacțiunile în sensul cel mai larg, între parteneri care se cunosc, dar nu au relații apropiate, este cu atât mai mare cu cât distanța socială este mai mare.

Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existență într-un spațiu comun fără nici o relație directă. Dacă cineva vi se adresează de la o distanță mai mare de 2 m (distanță de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune. Distanța normală pentru o comunicare oficială dintre un individ și un grup este de 3-6 m, sub această distanță fizică fiind imposibilă menținerea distanței psihologice necesare acestui tip de comunicare.

În comunicarea cu persoane aparținând unor culturi diferite, neînțelegerile sunt generate nu numai de imperfecțiunea comunicării lingvistice (unul sau ambii parteneri nu sunt vorbitori nativi ai limbii în care are loc comunicarea – de exemplu un român și un japonez vorbind limba engleză), ci și de aspecte ale comunicării nonverbale, pentru care cele două culturi au norme diferite.

Fiecare interlocutor are tendința să folosească în mod neconștientizat propriile „coduri nonverbale” (pe care le-a învățat încă din pruncie și care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie (emisie), cât și în „descifrarea” comportamentului celuilalt (recepție). În interacțiuni pozitive creșterea proximității este asociată creșterii atracției, pe când în interacțiuni negative creșterea proximității duce la creșterea respingerii și a agresivității.

Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spațialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. Dacă aveți o conversație oficială cu cineva dintr-o cultură „distantă” și apare, la un moment dat o stare de stânjeneală inexplicabilă, discuția trenează, interlocutorul încearcă să interpună diferite obstacole între el și dumneavoastră (își încrucișează brațele, se dă un pas înapoi, se „refugiază” îndărătul unui scaun sau al unei mese), înseamnă că ați intrat în spațiul lui intim sau personal și el se simte incapabil să continue conversația până nu restabilește distanța potrivită pentru tipul de comunicare respectiv.

Există culturi „distante” cum sunt cele occidentale (în special cele anglo-saxone) sau cele extrem-orientale (chineză sau japoneză), care au distanțe interpersonale mari (nu este permisă atingerea celuilalt decât în interacțiuni intime) și culturi mai puțin distante, cum este și a noastră, care permit „intruziunea” în spațiul intim al celuilalt în derularea unor comunicări personale sau chiar oficiale. Chinezii, de exemplu, detestă să fie atinși, bătuți pe spate în semn de prietenie sau să dea mâna. Când cel care inițiază comunicarea are o poziție socială mai înaltă, distanța spațială nu este legată de discrepanța de statut, el simțindu-se liber să adopte ce distanță psihologică dorește. Dacă inițiatorul comunicării este de rang social mai jos decât interlocutorul, comportamentul lui este constrâns de normele de politețe, el trebuind să păstreze distanța „potrivită” sau chiar să accepte violarea sau contaminarea!

Modalitatea non-verbală a comunicării este frecvent întrebuințată în procesele de insruire, învățământ, artă dramatică, și în medicină.

Există corelații între mesajul verbal și cel non-verbal transmis de individ. Când între cele două mesaje există dicordanță, oamenii au tendința să se bizuie pe mesajul non-verbal întrucât este, de regulă, mai sincer, mai puțin supus controlului conștient.

Cecetările efectuate în domeniul comunicării au evidențiat existența unei legături directe între nivelul de pregătire, statusul social și disponibilitățile de vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cât o persoană este mai instruită și se află mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atât reușește mai bine să comunuce mai bine prin cuvinte și fraze. Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul verbal (bogat și diversificat), în timp ce persoanele mai puțin instruite se bazează într-o mai mare măsură pe gesturi și cuvinte.

Analiștii comunicării susțin că informațiile pe care le receptăm din comunicarea nonverbală au o pondere mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în realizarea semnificației totale a actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun una și nonverbalul alta. Fără să știe în mod explicit acest lucru, majoritatea oamenilor preferă, atunci când au lucruri importante de comunicat, întâlnirile față în față, în care „pot vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai astfel consideră că au înțeles pe deplin ceea ce celălalt avea de spus

Dementa:

Conceptul de dementa se afla intr-o transformare continua in ultimii 20 de ani, incercandu-se sistematizarea tuturor informatiilor generate de cercetarea in domeniu, de la nivel genetic si molecular si pana la datele clinice si epidemiologic

Demența este un termen utilizat pentru a descrie simptomele unui grup larg de boli care cauzeză un declin progresiv în modul în care o persoana funcționează. Este o deteriorare generalizata a intelectului si personalitatii, a memoriei, a

Epidemiologie

Dupa 40 ani exista o crestere semnificativa a incidentei. Totusi, majoritatea pacientilor sunt peste 60 ani;

Incidenta in grupul persoanelor >60 ani a dementei medii si severe este de 4,8%.

Prevalenta bolii in grupul 60-69 ani: 320/100.000; in grupul 70-79 ani 3200/100.000; in grupul 80-89 ani este 10.800/100.000

Prevalenta bolii este de 3x mai mare la femei, dar incidenta este doar cu putin mai mare fata de barbati, diferenta constand in mortalitatea diferita

Supravietuirea este redusa la jumatate din cea estimata (pentru varsta respectiva) datorita afectiunilor respiratorii si cardiovasculare, a inanitiei si a altor factori neclari.

Reprezinta >20% din toti pacientii psihiatrici; 50% din toate cazurile de dementa

<1% din cazuri – transmitere familiala autosomal dominanata; exista de asemenea o aglomerare mai mare de cazuri in unele familii fara un mod specific de transmitere, sugerand implicarea mai multor factori;

Factorii de risc:

Studiile epidemiologice arata ca o varietate de factori contribuie la aparitia dementei, in special dementa Alzheimer cu debut tardiv.

Varsta- Avand in vedere faptul ca incidenta bolii se dubleaza la fiecare 5 ani dupa varsta de 65 de ani, astfel incat 40-50% din pacientii de peste 85 de ani sunt afectati de dementa Alzheimer, varsta avansata devine cel mai dramatic factor de risc.

Sexul- Femeile au un risc mai mare de a dezvolta dementa Alzheimer, luand in calcul inclusiv faptul ca traiesc mai mult decat barbatii. Aceasta diferenta poate fi datorata scaderii concentratiei de estrogeni dupa menopauza.Rolul estrogenilor in dementa Alzheimer ramene totusi controversat.

Factorii genetici- Pana in prezentau fost identificate doua tipuri de dementa Alzheimer: dementa Alzheimer de tip familial si dementa Alzeimer de tip sporadic. Studiile populationale au aratat ca factorul familial joaca un rol important in etiologia bolii Alzheimer, riscul cumulativ de dezvoltare a dementei fiind crescut la rudele de gradul I ale pacientilor cu Alzheimer.

Traumatismele cranio cerebrale- Afectarea traumatica a creierului, chiar si in copilarie poate creste riscul aparitiei dementei Alzheimer de 2-4 ori, in functie de severitatea leziunii.

Autoimunitatea-Studiile efectuate prin microscopie imunoelectronica evidentiaza ca neurofibrilele amiloide si placile senile sunt derivate imunoglobulinice. Imunoglobulinele serice se coreleaza frecvent cu densitatea placilor senile si cu gradul de invalidare cognitiva.

Toxinele-Studiile epidemiologice nu au identificat nicio alta toxina care sa contribiue la evolutia bolii Alzheimer, in afara de aluminiu, iar datele in aceasta privinta sunt contradictorii.

Factorii infectiosi-O serie de afectiuni neurologice similare dementei sunt cauzate de agenti patogeni transmisibili de tipul priorilor. Pana nu demult, acestia nu au fost recunoscuti ca fiind implicati in etiologia acestor afectiuni( boala Creutzfeld-Jakob, sindromul Gerstmann-Straussler).

Factorii neurochimici- Cea mai invocata ipoteza in demente ramane cea acetilcolinergica, apreciindu-se ca scaderea densitatii neuronilor colinergici si a nivelului de acetilcolina la nivelul structurilor corticale si subcorticale sunt responsabile de aparitia tulburarilor cognitive.

Patologia medical si psihiatrica- Pacientii care sufera de o serie de afectiuni somatice( hipertensiune, obezitate, hipercolesterolemie, boli cerebro si cardio vasculare, infarct) sau psihiatrice (depresie, deteriorare cognitiva medie) au rate crescute de dementa Alzheimer.

Boala vasculara- pare a fi un factor de risc pentru demente. S-a constatat ca infarctul miocardic anterior sporeste de cinci ori riscul aparitiei bolii la femeile in varsta.

Factori genetici asociati cu boala Alzheimer:

Din punct de vedere etiologic si evolutiv: cele mai importante afectiuni carea se manifesta prin dementa sunt:

Dementele permanente si progresive

Demente permanente de obicei neprogresive

Demente partial sau complet reversibile

Dintre acestea, cea mai frecventa forma mixta este boala Alzheimer, asociata cu boala cerebrovasculara, urmata de asocierea boala Alzheimer cu dementa cu corpi Lewy

Dupa datele clinice si explorarile uzuale:

Boli in care dementa este asociata cu semne clinice si de laborator ale altor afectiuni medicale;

Boli in care dementa este asociata cu alte semne neurologice, dar fara afectiuni medicale evidente:

Invariabil asociate cu alte semne neurologice

Adesea asociate cu alte semne neurologice

Boli in care, de obicei, dementa este singura manifestare evidenta a unei afectiuni neurologice sau medicale.

Dupa sediul lor la nivelul cortexului cerebral:

Dementele se pot clasifica si in functie de sediul lor la nivelul cortexulu cerebral. Astfel se distig trei tipare: tiparul predominant cortical( aici se incadreaza si boala Alzheimer), tiparul predominant subcortical si tiparul mixt cortical si subcortical.

Există diverse forme de demență și fiecare are cauzele ei proprii. Unele din cele mai întâlnite forme de demență sunt:

Boala Alzheimer

Maladia Alzheimer (AD) este o afectiune neurodegenerativa a tesutului cerebral care antreneaza pierderea progresiva si ireversibila a functiilor mentale, in mod special a memoriei. Întrucât boala – Alzheimer afectează fiecare zonă a creierului, anumite funcții sau abilități sunt ireversibil pierdute.

Datorita cresterii duratei de viata prin imbunatatirea serviciilor medicale si ale conditiilor de trai in general se estimeaza o crestere a prevalentei Alzheimer cu 70% pana in 2030. Trebuie mentionat ca aceasta afectiune genereaza si costuri indirecte semnificative: de exemplu 42,9% din ingrijitorii pacientilor cu Alzheimer sufera de depresie (1).

AD este principala cauza de dementa la persoanele in varsta, afectand cca 26 milioane de persoane in lume si se estimeaza ca cifra va creste de 4 ori in 2050. In general este diagnosticata dupa 65 ani, primele semne ale bolii fiind confundate adesea cu aspecte normale ale senescentei sau cu alte afectiuni neurologice precum dementa vasculara.

La momentul actual nu exista un tratament eficient impotriva progresiei maladiei. Interventiile propuse sunt in principal de ordin paleativ si nu au decat un efect limitat asupra simptomelor.

Principala pista de cercetare vizeaza eliminarea placilor amiloide care se formeaza intre neuroni, precum si a agregatelor de proteine tau ce formeaza degenerarile neurofibrilare din interiorul neuronilor.

Desi cauzele exacte ale AD raman inca slab elucidate, se presupune ca atat factori genetici, cat si de mediu contribuie la aparitia ei. Mutatiile genetice au fost identificate in cazurile familiale cu debut precoce, care reprezinta sub 5% din pacientii atinsi de AD. Pentru forma cea mai frecventa, numita „sporadica”, alelele mai multor gene (in special gena apolipoproteinei E) cresc riscul de dezvoltare a maladiei.

Demența vasculară

Demența vasculară este termenul larg pentru demență asociata cu problemele circulației sângelui în creier și este cea de a doua formă de demență ca răspândire. Există câteva tipuri diferite de demență vasculară. Două dintre cele mai răspândite sunt demența multi-infarct și boala lui Binswanger. Demența multiinfarct este cauzată de un număr de mici comoții cerebrale, numite minicomoții cerebrale sau Atacuri Ischemice Pasagere (TIA) și este probabil forma cea mai răspândită de demență vasculară. Boala lui Binswanger (de asemenea cunoscută ca demența vasculară Subcorticală) este asociată cu schimbări ale creierului legate de comoția cerebrală. Ea este cauzată de o tensiune ridicată a sângelui, îngroșarea arterelor și un flux neadecvat al sângelui. Demența vasculară poate să pară similară cu boala Alzheimer și la unele persoane poate apare o combinație de boala Alzheimer și demența vasculară.

Boala Parkinson

Boala Parkinson este o tulburare progresivă a sistemului nervos cental, caracterizată prin tremurături, rigiditate în mădulare și articulații, dificultăți în vorbire și dificultate în inițierea mișcărilor fizice. În faza finală a bolii, unele persoane pot dezvolta demență. Medicamentele pot ameliora simptomele fizice, pot avea însǎ efecte secundare ce pot include halucinații, iluzii, o inrautatire temporară a stării de confuzie și mișcări anormale.

Demență cu corpuri Lewy

Demența cu corpuri Lewy este cauzată de degenerarea și moartea celulelor nervoase din creier. Numele ei provine de la prezența unor structuri sferice anormale, numite corpuri Lewy, care se dezvoltă în interiorul celulelor nervoase. Se consideră că acestea ar putea contribui la moartea celulelor nervoase.

Persoanele care au demență cu corpuri Lewy tind să aibă halucinații vizuale, simt o stare de rigiditate și de tremurături (parkinsonism),și starea lor tinde să fluctueze foarte rapid, adesea de la oră la oră sau de la zi la zi. Aceste simptome permit o diferențiere a acestei boli de bola Alzheimer. Demența cu corpuri Lewy apare uneori concomitent cu boala Alzheimer și/sau demența vasculară. Poate fi dificil să distingi Demența cu corpuri Lewy de boala lui Parkinson și unele persoane care au Parkinson dezvoltă o demență similară cu aceea observată în Demența cu corpuri Lewy.

Degenerare Lobară Temporală Frontală (FTLD)

Acesta este numele dat unui grup de boli de demență, cauzate de o degenerare în unul sau ambii lobi frontali sau temporali ai creierului. Ea include Demența Temporală Frontală, Afazia ne-fluentă Progresivă, Demența Semantică și boala Pick. Circa 50% din persoanele cu FTLD au o istorie a bolii în familie. Cei care o

moștenesc suferă adesea o mutație în gena proteinei tau la cromozomul 17 conducând la producerea unei proteine tau anormale. Nu se cunosc alți factori de risc.

Boala Huntington

Boala Huntington este o boală ereditarǎ degenerativă a creierului care afectează mintea și corpul. Ea apare de obicei la vârste între 30 și 50 de ani și se caracterizează printr-un declin intelectual și o mișcare involuntară neregulată a mușchilor membrelor sau faciali. Alte simptome includ schimbări în personalitate, tulburări ale memoriei, vorbirea neclară, judecată diminuată și probleme psihice.

Nu există nici-un tratament care să stopeze progresia bolii, dar medicația poate controla dezordinea în mișcări și simptomele psihice. Demența se produce în majoritatea cazurilor.

Demența legată de alcool (Sindromul Korsakoff)

Prea mult alcool, în special dacă este asociat cu o alimentație săracă în tiamină (Vitamina B1) poate conduce la o vătămare ireversibilă a creierului. Abstinența poate produce uneori îmbunătățiri spontane. Aceasta formă de demență se poate preveni. Persoanele afectate nu trebuie să fi ieșit în evidență ca alcoolici. Părțile cele mai vulnerabile ale creierului sunt acelea folosite pentru memorie, planificare, organizare și judecată, abilități sociale și echilibru. Administrarea de tiamină pare a ajuta prevenirea și îmbunătățește condiția.

Boala Creutzfeldt-Jacob

Boala Creutzfeldt-Jacob este extrem de rară (Se întâmplă o dată la un million de oameni pe an). Este o dezordine a creierului cauzată de o particulă numită prion. Consecintele ei sunt fatale. Simptome timpurii constau în o memorie deficitară, schimbări în comportament și lipsă de coordonare. Pe măsura progresiei bolii, de regulă în mod rapid, deteriorarea mintală devine pronunțată, apar mișcări

involuntare și persoana poate orbi, și dezvolta o slăbiciune a picioarelor și a brațelor și în final va trece în stare de comă.

Care sunt semnele timpurii ale demenței

Primele semne ale demenței sunt foarte subtile și vagi și pot să nu fie evidente imediat. Aceste simptome pot de asemenea să varieze foarte mult. De obicei, totuși, se pare că oamenii observă mai întâi problemele de memorie în special dificultățile de a-și aminti evenimente recente.

Tabloul clinic al dementei are la baza sindromul demential:

Sindromul demential este un sindrom in cadrul caruia sunt afectate toate functiile psihice de cunoastere: orientarea auto- si allo-psihica, atentia, memoria de fixare si de evocare, invatarea, gandirea si inteligenta. In consecinta, pacientul pierde abilitatile de rezolvare a problemelor curente ale vietii de zi cu zi, uita conventiile sociale cele mai uzuale.

1.Simptome cognitive

– tulburarile de memorie in sensul diminuarii cantitative (hipomnezia); sunt evidente si marcheaza pe plan clinic debutul dementei. Ele se agraveaza progresiv pana la amnezie retro-anterograda (pierdere progresiva a informatiilor dinspre prezent spre trecut) si uneori aparitia unor paramnezii de tipul ecmneziei

– hipoprosexia este constanta, accentuindu-se progresiv pana la pierderea totala a capacitatii de concentrare (aprosexie)

– dezorientarea in timp, spatiu sunt simptome invariabile in stadii mai avansate ale procesului deteriorativ

– gandirea devine lenta si saraca in continut (saracie ideativa), uneori incoerenta; in stadiile incipiente pot apare idei delirante nesistematizate cu tematica de persecutie; in stadii avansate alterarea gandirii este cvasitotala reflectandu-se prin emiterea unor sunete fara sens sau mutism

– pe plan perceptiv se instaleaza treptat agnoziile, uneori la debut pot apare tulburari calitative ale perceptiei – inconstante – caracteristice sunt halucinatiile olfactive, gustative si perceptii false din sfera organelor genitale.

2. Simptome afective

– in stadii incipiente apare depresie ca o reactie la constientizarea instalarii procesului deteriorativ

– iritabilitatea se poate asocia depresiei – apare dispozitia disforica

– in stadii avansate apare o aplatizare a reactiilor afective la stimuli, dublata de explozii afective de tipul afectelor fara o cauza aparenta

3. Simptome comportamentale

– primele simptome pe plan comportamental se refera la scaderea interesului pentru activitati si a initiativei

– progresiv apar perioade de akinezie intrerupte de perioade de agitatie, comportamentul devine dezorganizat, fara sens, abundand stereotipiile si perseverarile motorii si verbale.

Dementa in boala Alzheimer 

Definitie: dementa predominant corticala cu debut in general in perioada presenila (45 – 59 ani) caracterizata pe plan anatomopatologic prin atrofie corticala generala si clinic prin aparitia sindromului Afazo-Agnozo-Apraxic (AAA) si hipertonie musculara.

Epidemiologie: riscul in populatia generala este de 0,1 %.

Etiologie:

– Factori genetici: – riscul pentru copiii parintilor cu boala Alzheimer este de 10 % (fata de 0,1 % in populatia generala), – riscul pentru fratii pacientilor cu boala Alzheimer este de 4 % (fata de 0,1 % in populatia generala)

– Factori biochimici: – scaderea nivelului cerebral al acetilcolinei probabil prin deficit de sinteza (reducerea activitatii enzimei AcetilColinTransferaza implicata in sinteza acetilcolinei)

Tablou clinic:

• Debutul este lent progresiv, poate imbraca mai multe expresii clinice:

– debut de tip demential – instalarea si agravarea progresiva a tulburarilor de memorie

– debut de tip psihotic – instalarea unui delir paranoid cu tematica de gelozie sau prejudiciu

– debut de tip depresiv – instalarea unei simptomatologii depresive ca urmare a sesizarii de catre pacient a initierii procesului degenerativ (simptomele depresive pot “masca” o perioada simptomele tipice ale dementei)

• Perioada de stare este marcata de instalarea simdromului AAA

– Afazia:

– aspect predominant senzorial (pacientul nu mai intelege mesajul celorlalte persoane)

– dificultati in gasirea cuvantului potrivit

– alterarea pronuntiei cuvintelor – datorita logocloniilor vorbirea devine neinteligibila 

– Agnoziile:

– agnozia structurilor spatiale – suportul dezorientarii spatiale a pacientilor, ei nu mai pot ansambla obiectele pentru a forma o imagine unitara a mediului, nu mai pot aprecia corect distantele

– agnozia optica – nerecunoasterea culorilor, a formelor si fizionomiilor 

– Apraxiile – initial diminuarea progresiva a indemanarii cu imposibilitatea executarii unor activitati uzuale (incheierea nasturilor, folosirea cheii pentru descuiatul usii, etc)

– dezorganizarea completa a comportamentului – miscarile devin neinteligibile si lipsite de scop, avand caracter stereotip si iterativ sau substitutiv

– In perioada de stare mai apar:

– agravarea tulburarilor de memorie – amnezie retro-anterograda si ecmnezie

– afectivitatea este relativ bine conservata, initial anxietate datorata dificultatilor de exprimare verbala, ulterior buna dispozitie nemotivata intrerupta de reactii de furie si iritabilitate

– hipertonia musculara este caracteristica acestei demente dar ea se instaleaza relativ tardiv in perioada de stare

– uneori apar crize epileptice de tip Grand Mal

• Stadiul terminal

– tablou clinic de dementa profunda, fiind imposibila realizarea unei igiene minime

– apar reflexele timpurii – musculatura bucala este in permanenta miscare, duc toate obiectele la gura, sug si mesteca in permanenta

– decesul survine ca urmare a unor infectii intercurente sau in cadrul crizelor epileptice

Diagnosticul se confirma prin aspectul cerebral caracteristic evidentiat prin examinare CT

Dementa vasculara

Definitie: dementa predominant subcorticala cu debut in perioada senila (peste 60 ani) caracterizata anatomopatologic prin lacunarism cerebral si clinic prin afectare inegala a functiilor psihice.

Etiologie – degenerescenta aterosclerotica a arterelor care asigura irigarea masei cerebrale. Pe acest fond se suprapun spasme vasculare (accidente vasculare cerebrale ischemice tranzitorii) sau tromboze (accidente vasculare ischemice) in urma carora portiuni circumscrise ale creierului devin ischemiate – neirigate, cu aparitia consecutiva a unui proces de ramolisment cerebral a zonelor interesate (infarct cerebral). Aceste zone dau aspectul de lacunarism cerebral, motiv pentru care dementa se mai numeste si dementa multiinfarct.

Tablou clinic:

• Debutul este lent progresiv cu afectare inegala si variabila a functiilor psihice, clinic constituindu-se un sindrom neurasteniform (astenie fizica si psihica)

• Perioada de stare:

– functiile cognitive devin diminuate in sens cantitativ, defect care este constientizat de pacient pe perioade destul de lungi din evolutia dementei

– labilitatea afectiva este o trasatura clinica caracteristica, aparand reactii nemotivate de plans sau de ras – incontinenta afectiva

– comportamental pacientul este in general agitat, prezinta acte impulsive si conflictualitate crescuta (de exemplu fugile cu pierderea pacientilor)

– dezinhibitia pulsionala cu exacerbarea instinctului sexual este de asemenea caracteristica

– apar semne neurologice de focar care reflecta zonele sistemului nervos central supuse procesului de degenerare secundar ischemiei

– se asociaza o serie de manifestari somatice care au ca substrat ateroscleroza arterelor care deservesc celelalte organe

• Stadiul terminal

– dismneziile sunt accentuate facand imposibila orientarea bolnavilor chiar in medii anterior familiare

– pacientul devine imobilizat la pat fiind pierduta continenta sfincteriana

– apar o serie de reflexe patologice (de exemplu reflexul bucal – percutia buzelor determina contractura musculaturii periorale cu proiectia anterioara a buzelor)

– decesul survine cel mai adesea in cadrul unui nou accident vascular cerebral, fie tranzitor fie constituit, mai rar prin infectii intercurente.

Diagnosticul se confirma prin aspectul de lacunarism cerebral evidentiabil prin CT.

Concluzii

Boala Alzheimer este principala formă de demență la vârstnici (50% din toate formele de demență). Prevalența ei este în continuă creștere ținând cont de tendința de îmbătrânire a populației (actualmente între 4-6% din populația peste 60 ani), ceea ce va duce la o creștere semnificativă a costurilor de îngrijire a pacienților.

Bibliografie:

1.Chelcea S. (1986), Gesturile, postura și psihologia persoanei, Editura Albatros, București.

2.Chelcea S., Ivan L., Chelcea A. (2005), Comunicare nonverbală: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, București.

3.Fodoreanu L. (2001), Psihiatrie, Editura Medicală Iuliu Hațieganu, Cluj Napoca.

4.Micluția I. (2002), Psihiatrie, Editura Medicală Iuliu Hațieganu, Cluj Napoca.

5.Jung C.G. (1994), Descrierea Generală a Tipurilor, Editura Anima, București.

6.Predescu V. (1989), Psihiatrie, Editura Medicală, București.

7.American Psychiatric Association (2000), Diagnostic and statistical manual of mental disorders, Fourth Edition, Text Revision, American Psychiatric Association, Washington D.C.

8. Stanton, Nicki- Comunicarea, ed. Societatea de Știință și Tehnică, 1995

9. Chiru, I. (2003). Comunicarea interpersonală. București: Editura Tritonic.

10. Goleman, D. Emoțional Intelligence. New York: Bantam, 1995.

11. Knapp, M. L. Essentials of Nonverbal Communication. New York: Holt, Rinehart and Winston, 1980

12.Cialdini, R. B. Psihologia persuasiunii. București: Business Tech Internațional Press (Influence: The Psychology of Persuasion. Trad. rom. M. Budui), 2004

.13.S. Chelcea și P. Ilut (coord.) Enciclopedie de psihosociologie (pp. 279-294). București: Editura Econom. (2003)

14.Larousse (1998), Dicționar de Psihiatrie și de Psihopatologie Clinică, Editura Univers Enciclopedic, București.

15. Bleuler E. (1911), Dementia Praecox, Deuticke, Leipzig.