Comunicarea Mediata de Calculator

Cuprins

Cuprins

Argument

Capitolul I – Teorii ale comunicării

1.1 Ce este comunicarea?

1.2 Principiile comunicării

1.3 Unități și caracteristici ale comunicării

1.4 Nivelurile comunicării umane

1.5 Comunicarea non-verbala

Capitolul II – Internetul – mediu de comunicare

2.1 Big-bang-ul comunicării – apariția Internetului

2.1.1 Un proiect militar de comunicații

2.1.2 Primii pași spre publicul larg

2.1.3 Wild Wild West

2.1.4 Dezvoltarea ca număr de utilizatori

2.2 Particularitățile comunicării în noul mediu

2.2.1 Neticheta

2.2.2 Imagemele

2.2.3 Abrevieri în comunicarea on-line

2.3 Internetul în Romania

Capitolul III – Mijloace de comunicare On line

3.1 Web Site-ul

3.2 Wiki-ul

3.3 Motorul de căutare

3.4 E-mailul

3.5 Blog-ul

3.6 Rețeaua de socializare

3.7 Telefonia VOIP

Capitolul IV – Turismul medical, o industrie susținută de Internet

4.1 Ce este turismul medical?

4.2 Turismul medical în Romania

4.3 Turismul medical în Timișoara

4.3.1 Turismul Stomatologic

Argument

În anul 490 ÎHR Fidipide, un mesager atenian, a alergat distanta de 42,195Km de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria grecilor asupra perșilor. În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (am învins!), după care a murit pe loc. Informatia era vitala întrucat armata ateniana era mult inferioara celei persane și locuitorii ramași in oraș se pregateau să distrugă orașul în cazul unei înfrangeri.

18 iunie 1815, la Waterloo Napoleon este înfrânt sfarșindu-se astfel Imperiul Napoleonian. Marele beneficiar al înfrangerii nu este însă Ducele de Wellington – învingătotul lui Napoleon – ci Nathan Mayer Rothschild – fondatorul Rothschild banking family of England. Folosindu-se de sistemul propiu de informatii, de influenta si de credibilitate, dupa batalia de la Waterloo, au adus în Anglia știrea falsă că ar fi fost de fapt invers, panicând populația. Bursa a căzut și a cumparat pe nimic tot ceea ce l-a interesat. Știrea adevarată a ajuns la Londra o zi mai târziu. Astfel averea lui a crescut fabulos. La scurt timp, influența familiei Rothschild în Bank of England era deja determinantă.

Acestea sunt doar 2 exemple pentru ceea ce înseamna accesul timpuriu la informație. Din antichitate si pînă astăzi nevoia de comunicare și informare a condus la evoluția mijloacelor și metodelor de transmisie-recepție a informației dar și la modificarea modului de comunicare a informației.

Teoria relativității enunțată de Einstein spune demonstrează că, la viteze foarte mari timpul ca măsură fizică poate fi neglijat.

Apariția internetului a realizat exact acest lucru. Timpul este practic exclus din ecuația lumii 4D (in care cele 4 dimensiuni sunt reprezentate de lungime, lațime, înalțime și timp). Viteza de transmitere a informației prin intermediul Internetului și a mijloacelor moderne de comunicare (laptop, tabletă, smart-phone) a dus la dezvoltarea unor industrii care în lipsa acestor mijloace nu ar putea exista.

Vom trata în studiul de caz din finalul lucrării modul și pîrghile de dezvoltare a ceea ce se cheamă – Turism medical – un domeniu relativ nou în țara noastră dar în plină dezvoltare și care își bazează întreaga dezvoltare pe mijloacele de comunicare puse la dispoziție de WWW.

Capitolul I – Teorii ale comunicării

1.1 Ce este comunicarea?

Provenit prin filiera franceză, verbul a comunica are în limba româna un “frate bun”, fapt ce ne îndreptățește să vorbim de existența unui dublet etimologic. Cu transformările proprii trecerii de la latina vulgară la proto-româna, lat. communicare a fost moștenit sub forma a cumineca , având sensul de “a se împărtăși” (în accepția ritualului creștin). Înțelesul exista și în latina târzie, unde a dat naștere lui excommunicare, adică “a opri de la împărtășanie” – ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Iată cum pentru noi, românii, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan și sacru: comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajând și aspirațiile lor “verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale existenței.

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la “a aduce la cunoștință”, “a da de știre” sau “a informa”. Comunicarea înțeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emițătorul, canalul, informația și receptorul. Esența procesului constă din transferul sau trimiterea informației de la receptor la emițător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informației. În primul rând nu trebuie omisă circulația informației și în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obținerii unui răspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intențional: emițătorul transmite receptorului o informație prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rând, toată această “desfășurare de forțe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă dacă nu s-ar acorda importanță atât codajului cât și decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorata nici posibilitatea aparițiilor unor erori de codare sau decodare, precum si imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reușita comunicării.

Privită ca un act de punere în relație a emițătorului cu receptorul, comunicarea

poate fi înțeleasă drept “ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective.”

1.2 Principiile comunicării

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanții Școlii de la Palo Alto, care au ținut să le confere o aură de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:

Comunicarea este inevitabilă.

Comunicarea se dezvoltă în planul conținutului și cel al relației.

Comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul–reacție.

Comunicarea are la bază vehicularea unei informații de tip digital și analogic.

Comunicarea este un proces ireversibil.

Comunicarea presupune raporturi de putere între participanți.

Comunicarea implică necesitatea acomodării și ajustării comportamentelor.

1.3 Unități și caracteristici ale comunicării

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecția dintre comunicare și reprezentarea realității. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplinește și funcția de cale de transport sau distribuție a mesajului.

Dimensiunea originalității mesajului este dată de informație. Sub aspect cantitativ, informația poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât și în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce măsura un mesaj conține sau nu mai multă informație decât alt mesaj. Din dorința de a asigura exactitatea mesajului, emițătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantități de informație decât ar fi necesar în mod normal. Așa se naște redundanța, “excedentul selectiv de semne față de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeași cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înteles ca “o măsură a formei, nu a informației deoarece indică diferența dintre ceea ce este transmis și ceea ce este necesar”.

O analiză cât mai completă a informației trebuie să facă referiri și la următoarele aspecte:

aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emițător;

aspectul semantic: semnificația acordată semnelor pe baza convențiilor sociale;

aspectul pragmatic: efectul informației asupra receptorului.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală și nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacție la stimulul expediat de emițător, iar uneori poate proveni chiar de la emițător, ca reacție la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emițător este decodificat și acceptat de receptor. Cunoașterea codului informației obligă la respectarea semnelor și simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu ușurință detectate și corectate. Când semnificația este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificația este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul și comunicarea sunt non-verbale.

Conținutul și maniera în care se comunică se afla sub influența contextului comunicării. Evaluarea lui implică analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială și psihologică.

Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de noutate în formă și conținut, dar și de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, mult prea banală și previzibilă.

Schimbul de mesaje între participanții angrenați în comunicare devine interacțiune. În funcție de numărul de participanți în rețelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge două tipuri de comunicare:

comunicarea bipolară

comunicare multipolară (un emițător și mai mulți receptori; un receptor și mai mulți emițători; comunicarea cu “poștași”).

Pentru oameni, relațiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conținutul informațional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea și comunitatea. Întemeietorul Școlii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează comunicarea în spațiul de interferență dintre societate și comunitate, considerând comunicarea un mod de a exista al comunității: “Nu numai că societatea continuă sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere și în comunicare. Este mai mult decât o legatură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspirații, cunoștințe – o întelegere comună – “același spirit” cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, așa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărțite așa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăți fizice. Comunicarea (…) este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la asteptări și cerințe.”

Este adevărat că societatea modernă cunoaște numeroase fragmentări generate de dezvoltarea inegală a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspirațiilor, a atitudinilor și comportamentelor; este foarte probabil ca sensul și conținutul noțiunii de comunitate să se modifice în timp, dar cerința de a avea un set de valori comune, care să ne confere un sentiment reciproc de legătură, de apartenență la un întreg, nu va putea să dispară.

1.4 Nivelurile comunicării umane

Comunicarea umană se poate desfășura pe cinci niveluri relativ distincte:

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Fiecare ființă umană se cunoaște și se judecă pe sine, își pune întrebări și își răspunde, astfel că această comunicare cu propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic și emoțional.

Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple și complexe: cunoașterea celor de lângăspunde la asteptări și cerințe.”

Este adevărat că societatea modernă cunoaște numeroase fragmentări generate de dezvoltarea inegală a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspirațiilor, a atitudinilor și comportamentelor; este foarte probabil ca sensul și conținutul noțiunii de comunitate să se modifice în timp, dar cerința de a avea un set de valori comune, care să ne confere un sentiment reciproc de legătură, de apartenență la un întreg, nu va putea să dispară.

1.4 Nivelurile comunicării umane

Comunicarea umană se poate desfășura pe cinci niveluri relativ distincte:

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Fiecare ființă umană se cunoaște și se judecă pe sine, își pune întrebări și își răspunde, astfel că această comunicare cu propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic și emoțional.

Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple și complexe: cunoașterea celor de lânga noi, crearea și întreținerea legăturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoașterea valorii personale, satisfacearea nevoilor afective, de control și dominație etc. Comunicarea interpresonală directă presupune inițierea de contacte personale nemijlocite și interactive între oameni, pe când cea interpersonală indirectă are nevoie de mijloace și tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibră optică).

Comunicarea de grup se derulează în colectivități umane restrânse, de maximum 10 persoane – echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redacții etc. La acest nivel se asigură schimburi de idei și emoții, se împărtășesc experiențe și se caută soluții de rezolvare a problemelor, se iau decizii și se aplanează conflicte.

Comunicarea publică își are rădăcinile în retorica antică. Discursul public nu viza doar transmiterea de informații, ci mai ales schimbarea opiniilor și acțiunilor publicului, influențarea sentimentelor acestora. Eficiența unei astfel de comunicări se afla deopotrivă în mâinile oratorului și ale publicului său. Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorică la Roma și, totodată, dascălul fiilor și nepoților împăratului Domițian. La retragerea sa din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar idea că oratorul, pe lângă calitățile unui om al legii, ale unui filosof și ale unui poet, trebuia să mai posede și pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai invenția, compozitia și stilul, dar și emisia discursului, prezentarea statică (postura) și dinamica (gesticulația) vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susținută de către o persoana direct în prezența unui auditoriu, mai mult sau mai putin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică” (e.g. conferința, pledoaria, prelegerea, comunicarea științifică, luarea de cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă, expunerea în fața unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.).

Comunicarea de masă se referă la “producerea și difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic institutionalizat către un public variat și numeros”. Motivele care stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identității personale, integrarea și interacțiunea socială și divertisment.

1.5 Comunicarea non-verbala

Pentru a trata subiectul comunicării non-verbale vom apela la un studiu de caz, o situație concretă care a marcat definitiv modul în care este privită astăzi comunicarea:

„Dezbaterea din 26 septembrie 1960 dintre John Fitzgerald Kennedy și Richard M. Nixon este prima dintr-o serie de patru întâlniri, și totodată cea mai importantă întrucât atestă, fără echivoc, importanța comunicării nonverbale, cu aproape un deceniu înainte de a avea primele cercetări științifice.

Abia în 1970, Ray L. Birdwhistell va avansa ipoteza (confirmată printr-un studiu) conform căreia între 65 și 70 la sută dintr-un mesaj este nonverbal, în timp ce pentru pentru Albert Mehrabian, doi ani mai târziu (1971 și 1972) 55% din informații se transmit prin limbaj corporal, 38% prin tonul vocii și 7 la sută prin cuvinte. Numită și regula 7-38-55 ea a fost preluată imediat de către specialiștii în comunicare și folosită, aproape fără rezerve cu toată că studiul inițial nu s-a realizat în cele mai bune condiții.

Această dezbatere marchează încă o premieră.  Este prima dezbatere televizată între doi candidați la funcția supremă în Statele Unite, iar cele aproximativ 60 de minute cât a durat întâlnirea au schimbat fundamental felul în care privim și interpretăm discursul unui politician, și a oricărui vorbitor, în general.

Candidații John Fitzgerald Kennedy și Richard M. Nixon

Campania electorală din 1960 a fost dominată de escaladarea tensiunilor războiului rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

În 1957, rușii lansaseră Sputnik, cel care avea să devină primul satelit artificial al Pământului. Perspectiva era una destul de sumbră. Liderii americani avertizau asupra pericolului pe care-l reprezenta depășirea țării la capitolul inovație și tehnologie de către țările din blocul comunist. Trei ani mai târziu, un avion de spionaj american (celebrul U2) avea să fie doborât asupra teritoriului URSS, iar pilotul capturat, ceea ce a dus la anularea vizitei la Moscova a președintelui Dwight D. Eisenhower și contramandarea summit-ului ce-l avea ca invitat pe premierul sovietic Nikita Khrushchev. În Cuba, regimul revoluționar impus de Fidel Castro devine un aliat apropiat al Uniunii Sovietice, întărind temerile americanilor cu privire la comportamentul subversiv al comuniștilor în emisfera vestică. Sondajele acelor vremuri arătau un adevăr îngrijorător. Mai mult de jumătate dintre americani considerau războiul cu URSS inevitabil. Și discutăm despre un război nuclear.

În aceste condiții, Partidul Republican îl va nominaliza pe vice-președintele în funcție, Richard M. Nixon, acesta mizând în alegeri pe pacea și prosperitatea obținută pe plan intern în timpul administrației Eisenhower. Nixon îi asigura pe alegători că va întări prestigiul Statelor Unite, rolul ei de conducător al Lumii Libere și forța militară. Ca partener, Richard M. Nixon îl alege pe ambasadorul SUA la Națiunile Unite, Henry Cabot Lodge, cei doi lăsând impresia unei echipe redutabile. Dealtfel experiența la nivel executiv și, până la urmă notorietatea, îl înfățișau pe Richard M. Nixon favorit în preferințele alegătorilor, cu mai puțin de două luni rămase înainte de scrutinul decisiv din 8 noiembrie 1960.

De partea cealaltă, John Fitzgerald Kennedy reușește, în ciuda lipsei sale de experiență în politica internă și a religiei catolice, să câștige o nominalizare din partea Partidului Democrat. Pe 10 mai 1960, JFK obține o victorie categorică în statul Virgia de Vest, iar mai târziu, cu voturile din Wyoming ajunge la 761, necesarul pentru a fi prezent la Los Angeles în calitate de candidat la președinția Statelor Unite. După ce-l conving pe Lyndon Johnson să-i fie alături ca partener și posibil vice-președinte, JFK le-a promis delegaților prezenți la convenție că va restabili prestigiul Statelor Unite (inclusiv pe plan economic), găsind totodată forța de a rezista presiunile comuniste din întreaga lume. Un mesaj de forță așadar.

Este momentul în care staff-ul lui Kennedy îl provoacă pe Nixon la o serie de dezbateri televizate și, în ciuda logicii și a sfaturilor primite inclusiv din partea președintelui în exercițiu Eisenhower care nu găsea un motiv pentru a-i oferi spațiu națională contracandidatului venit din tabăra democraților, Richard M. Nixon încrezător, sau prea încrezător, acceptă provocarea.

Ca o paranteză, pentru a înțelege importanța dezbaterii televizate, trebuie că dacă în 1950, doar 11% dintre gospodăriile americane aveau televizor, pentru ca în 1960, un deceniu mai târziu, procentul acestora să se depășească 88%. Se estimează că aproape 74.000.000 de alegători, adică două treimi din electorat au urmărit, în direct, întâlnirea din 26 septembrie, cele 60 de minute care au schimbat istoria.

Prima dezbatere televizată din istorie: 26 septembrie 1960

Prima dezbatere din seria de patru a fost programată pentru 26 septembrie 1960, în Chicago, la ora locală 8.30. Producător: CBS (WBBM-TV). Moderator: Howard K. Smith de la CBS. Invitați: Sander Vanocur (NBC), Robert Fleming (ABC), Stuart Novins (CBS, realizatorul emisiunii „Fața Națiunii” și Charles Warren (MBS). Tema dezbaterii avea să fie politica internă a Statelor Unite, fiecărui candidat fiindu-i alocat un spațiu de 8 minute pentru a-și prezenta viziunea, și urmând apoi a răspunde întrebărilor adresate de Howard K. Smith sau de către invitați în 35 de minute. Pentru pledoaria de final, atât JFK cât și Richard Nixon beneficiau de încă 3 minute.

Citind aceste rânduri, s-ar am fi tentați să credem despre cei doi candidați că plecau de pe picior de egalitate. N-a fost deloc așa. Și nu datorită moderatorilor. Vedeți, cu o zi înainte, Kennedy s-a întâlnit cu producătorul pentru a discuta compoziția platoului și distribuția camerelor, în timp ce Nixon care tocmai ieșise din spital unde suferise o operație delicată la genunchi, nu a reușit să profite de această oportunitate. Lipsa documentării, printre altele, se va dovedi o greșeală fatală. Apoi, JFK își va petrece apoi restul zilei exersând răspunsuri la întrebări posibile și odihnindu-se, în timp ce Nixon, încerca să recupereze cele două săptămâni cât s-a aflat în spital organizând cât mai multe întâlniri cu alegătorii.

Și în ziua dezbaterii Nixon a pornit cu stângul. Literalmente. Candidatul republican ajuns la studio primul. A coborât din mașină, dar s-a lovit la genunchiul operat (amănunt la prima vedere insignifiant, dar care va influența postura acestuia pe toată durata dezbaterii). A venit apoi Kennedy, i-a salutat pe producători, a intrat în studio, iar când Nixon s-a ridicat să-l întâmpine, s-a lovit (din nou) de data aceasta la cap, de un microfon suspendat.

Aspecte ale comunicării non-verbale la Nixon și Kennedy

Hainele. Necunoașterea platoului va ridica pentru Nixon și o altă problemă. Kennedy și-a ales pentru dezbatere un costum albastru cu o cămașă albă, ceea ce-l făcea ușor de remarcat pe fundal gri din studio, în timp ce Nixon cu al său costum bleu-gri, părea că se confundă în decor. Sau se scufundă în decor. Și nu doar culoare era neinspirată, ci și măsura. Aflat în convalescență, Nixon slăbise aproximativ 9 kilograme, ceea ce făcea ca hainele sale să fie potrivite mai degrabă altui purtător și puncta defavorabil la capitolul impresie.

Nici în timpul dezbaterii lucrurile n-au mers prea bine pentru candidatul republican, cu toate că la nivel de discurs nu a fost pus în niciun moment în dificultate, cu atât mai puțin în inferioritate. Altele au fost probleme lui Nixon. De ordin nonverbal. Și le vom discuta pe rând.

Aspectul. În timp ce Kennedy era bronzat (tocmai ce își încheiase campania în California), Nixon a afișat o alură bolnăvicioasă. Herb Klein, membru în echipa de campanie a lui Nixon unde răspundea de relațiile cu presa, relatează interpelarea făcută de un susținător conform căruia, citez: „Toată lumea din acest colț de țară crede că Nixon e bolnav. Trei doctori, după ce au văzut imaginile, au fost declarat la unison că arată de parcă tocmai ar fi suferit un atac de cord”. Iar, Henry Cabot Lodge, partenerul lui Nixon ar fi replicat „Ticălosul tocmai ne-a pierdut alegerile”.

Machiajul. Concediază-l pe cel care a făcut machiajul i se striga lui Herb din public, doar că Nixon nu era machiat. Era altceva și mai rău. El refuzase machiajul (după ce Kennedy declinase și el propunerea – ulterior se va dovedi că JFK a avut machiaj), considerând că ar fi nedemn să apeleze la asemenea trucuri de imagine, însă pentru a ascunde cearcănele, la insistențele staff-ului, și-a trimis un asistent la o farmacie pentru a-i cumpăra crema „minune” Lazy Shave. Creată de Max Factor, și promovată sub sloganul Lazy Shave „Ascunde barba!”, crema era în realitate un fond de ten folosit de actorii de la Hollywood, complet inadecvat în situația de față unde, sub luminile puternice din studio (și implicit a căldurii), machiajul s-a topit în doar câteva minute (în loc de câteva ore cât ar fi trebuit să se reziste), începând să se scurgă pe obrajii nefericitului Nixon. De cealaltă parte, bronzul natural îi accentua calitățile fotogenice ale lui Kennedy, sporind contrastul dintre cele două personaje. Kennedy a lăsat o impresie mult mai bună: s-a prezentat ca un candidat relaxat, sănătos și plin de viață, în timp ce Nixon părea neras, mai bătrân, obosit și suferind. Privindu-l, Richard Daley, primarul din Chicago a exclamat„Dumnezeule, l-au îmbălsămat și el încă n-a murit”.

În fapt, Nixon chiar arata atât de rău la televizor încât Don Hewitt (cunoscut ulterior ca producător al emisiunii „60 de minute”) a trimis un director executiv CBS să-i întrebe pe republicani dacă sunt mulțumiți de imaginea candidatului lor. Au spus că da și spectacolul, ori masacrul a continuat.

Privirea. Deși erau numai puțin de 7 camere de filmat în studio (CBS-ul se pregătise cum se cuvine pentru această premieră), Nixon nu știa și nici nu fusese anunțat de către staff. Astfel, pe toată durata dezbaterii, în timp ce JFK a vorbit direct spre cameră, adresându-se telespectatorilor, Richard Nixon, în stilul dezbaterilor tradiționale părea că-i răspunde în permanență lui Kennedy, ignorându-i pe telespectatori. Publicul a interpretat acestă atitudine drept lipsă de respect, sancțiunea venind pe 8 noiembrie.

Postura. Gesturile. Suferința amintită se vede și mai clar atunci când analizăm postura celor doi candidați, atât în poziția șezut, cât și în picioare. Nixon, cu genunchii strâns lipiți, cu o mână pe genunchiul suferind și cu cealaltă ținând deseori batista pare stingher, nesigur de poziția ocupată, în timp ce, de cealaltă parte, JFK, genunchi peste genunchi (tipic american ar fi fost gleznă peste genunchi, dar rădăcinile sale europene, sau poate consilierii l-au determinat să nu recurgă la această exuberanță), cu brațele la întrepătrunse ori sârguincios notându-și pe o bucată de hârtie contra-argumente la declarațiile adversarului, transmite impresia de siguranță, control, încredere în propriile abilități. Iar atunci când sunt la pupitre (al căror design îl dezavantajează net pe candidatul republican), Nixon își transferă deseori centrul de greutate, lăsând impresia că este prins „pe picior greșit” ori că se grăbește. Cu mâinile încleștate de-o parte și de alta a pupitrului, Nixon gesticulează arareori, spre deosebire de oponentul său care ține să-și puncteze nonverbal fiecare frază, fiecare argument.

Nixon transpiră abundent, ștergându-și deseori fruntea în timp ce încearcă să răspundă, ceea ce-l face să-și piardă concentrarea. De câteva ori râde nervos, spre deosebire de Kennedy care pe tot parcursul dezbaterii, cât și în cursul discursului de inaugurare susținut în același an, nu schițează nici măcar un zâmbet, păstrând o mimă extrem de serioasă. Și tot referitor la discursuri de inaugurare, JFK a impresionat prin frecvența gesturilor făcute cu mâna (numai puțin de 81, conform G.I. Whithead și S.H.Smith, 2002), performanță depășită doar în istoria recentă de George W. Bush (84) sau William J. Clinton (85).

Cât privește dezbaterea propriu-zisă, aceasta a fost una elegantă, cei doi respectându-se reciproc. JFK a rememorat activitatea sa din Washington DC, arătând că atât el, cât și Nixon, își câștigaseră fotoliul de deputat (sau congressman) în același an, 1946. A criticat subvențiile pentru fermieri, susținând în schimb acordarea unui salariu minim, mai mulți bani de la bugetul federal pentru construcția școlilor și asistență medicală gratuită persoanelor în vârstă. Un argument adus a fost acela că, deși beneficiau de superioritate numerică în parlament, dacă ar fi încercat să propună aceste măsuri înainte de alegeri, democrații s-ar fi lovit de dreptul de veto al președintelui Dwight D. Eisenhower, drept pentru care, președintele trebuia să fie de aceeași orientare politică asemeni majorității parlamentare.

Nixon s-a aflat, pe cea mai mare parte a dezbaterii, în defensivă. Și-a susținut discursul pe rezultatele economice obținute în timpul administrației Einsenhower și pe inflația scăzută în raport cu se întâmplase pe timpul lui Truman, demonstrând că s-au construit mai multe școli decât în ultimii 20 de ani. De asemeni, a criticat cifrele prezentate de Kennedy (argumentul său în favoarea teoriei conform căreia America s-ar afla în recesiune), amintind că acele date au fost influențate negativ de războiul din 1958, războiul din Coreea.

Nixon câștigă la radio, JFK la televizor

Urmărind dezbaterea la radio, senatorul american Bob Dole (pe atunci în echipa de campanie a lui Nixon) era convins că acesta s-a descurcat excelent. Și avea motive să creadă așa. În definitiv, Richard Nixon combătuse cu succes toate argumentele adversarului, răspunsese prompt la întrebări și lăsase impresia auditoriului că se afla permanent în controlul dezbaterii, că el ar fi cel care dictează tonul. A doua zi, pe 27 septembrie, văzând primele imagini, Bob Dole a realizat că Nixon părea bolnav, suferind și, pentru prima dată, s-a gândit cât de importat este să ai un candidat telegenic. Sigur, este nedrept ca superficialul (sau artificialul) să primeze în detrimentul substanței, a candidatului cu un program mai bine articulat, dar acea primă dezbatere televizată schimbase pentru totdeauna regulile jocului. Și viitorul președinte al Statelor Unite.

S-a spus despre Nixon că a ignorat regulile comunicării nonverbale și importanța aspectului. Nu le-a ignorat. Pur și simplu nu le-a cunoscut. Într-un interviu acordat doi ani mai târziu, Nixon își amintea cum pregătise cu minuțiozitate discursul de 8 minute, lucrând la inflexiunile vocii (vă amintiți de regula 7-38-55, unde 38% reprezintă tonul) pentru a obține un efect maxim din partea audienței.

După dezbatere, încă era de părere că s-a descurcat bine, că JFK s-a comportat exact așa cum anticipase (permanent în ofensivă, încercând să surmonteze decalajul din sondaje), singurul motiv de îngrijorare fiind posibilitatea ca imaginea să primeze în logicii discursive logic în rândul telespectatorilor. Ar fi trebuit să-mi amintesc zicala conform căreia o imagine valorează mai mult decât o mie de cuvinte, constata cu amărăciune Nixon. „Noi suntem atenți la cuvintele noastre, dar nu avem timp să ne supraveghem limbajul corporal.” (Albert G. Abrams, studiul „Limbajul corporal vorbește mai laudativ decât cuvintele”, 1992).

Dar regula 7-38-55 nu trebuie acceptată ca fiind singura explicație pentru tot ceea ce a mers prost (cuvântul e prea blând) în 26 septembrie 1960 pentru Richard M. Nixon la acea primă dezbatere. De exemplu, Judee K. Burgoon, David B. Buller sau W. Gill Woddwdall, considerând că Mehrabian a minimalizat importanța cuvintelor, cei trei au propus o altă împărțire (1996). Astfel, în cazul mesajelor importante „repartiția surselor de impact se inversează. Limbajul corporal trece de la 55% din impact la 32%, tonul vocii de la 38% la 15% și limbajul verbal (cuvintele) de la 7% la 53% din impact. Dar în 1960, într-o atmosferă tensionată după cum am văzut, unde niciunul dintre candidați nu s-a detașat la nivel de logos, de discurs, ceea ce a fost dincolo de cuvinte a făcut diferența.

Importanța comunicării non-verbale

Revenind la dezbaterea din 26 septembrie 1960, e suficient să spun că 6% dintre alegători s-au declarat influențați de ceea ce au văzut la televizor (și în special de prima confruntare), răsturnând balanța de la 48% – 43% în favoarea lui Nixon, la 49,7% – 49,5% (în favoarea lui Kennedy). Votul electorilor a fost 303 la 219, Kennedy devenind cel mai tânăr președinte al Statelor Unite.

Nixon a fost devastat de evenimente (nici măcar nu a avut puterea să conteste alegerile, după cum va proceda George W. Bush în 2001) și, în 1968, respectiv 1972 când va candida cu succes la cea mai înaltă funcție în stat, nu vor mai fi dezbateri televizate. Până și el s-a convins de importanța comunicării nonverbale.”

Capitolul II – Internetul – mediu de comunicare

2.1 Big-bang-ul comunicării – apariția Internetului

2.1.1 Un proiect militar de comunicații

Dezvoltarea Internetului are la bază un proiect militar, apărut sub numele ARPAnet (Advanced Research Projects Agency Net). Din 1962, cam odată cu apariția calculatoarelor tranzistorizate, Paul Baran și colegii săi de la Rand Corporation atacă problema construirii unei rețele care sa supravietuiască unui razboi nuclear. Astfel, dispariția oricărui nod din rețea nu are voie să distrugă rețeaua în sine și nici informațiile vitale. Informațiile au fost împărțite în segmente mici și stocate pe noduri. Avantajele folosirii unei rețele față de costisitoarea construire a unui computer a atras interesul comunității științifice. Protocoalele de transmitere a informației (FTP, Telnet, E-mail), folosite și astăzi, au apărut la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70.

În proiectul inițial al ARPAnet se asigurau doar 3 servicii de comunicație: conectarea la distanță – telnet (Remote login), transferul de fișiere și tipărirea la distanță. Abia în 1972, când se ajunsese la o rețea cu 37 de calculatoare, a fost introdus și serviciul de poștă electronica – e-mail . Tot în 1972, în Octombrie, la Conferința Internațională de la Washington DC (ICCC) ARPAnet este prezentat „în public” și se fac demonstrații.

2.1.2 Primii pași spre publicul larg

Anul 1975 înseamnă pe de o parte apariția calculatoarelor personale (ALTAIR anunțase microcalculatorul încă în August 1974) și pe de altă parte, ca urmare a restricțiilor în conectarea la ARPAnet impuse de Agenția militară de comunicații (botezată DARPA), apariția primelor rețele comerciale precum TELENET-ul firmei BBN. Este și anul apariției Microsoft, când Paul Allen și Bill Gates, pornind de la experiențele cu ALTAIR dezvoltă BASIC-ul pentru noua lume a PC- urilor. Un an mai târziu, CCITT (Comitetul consultativ pentru telegrafia și telefonia internaționala) anunță X.25 ca standard de comunicație (tot comutare de pachete).

Încă în 1973, sistemul TCP/IP este propus ca un standard pentru ARPAnet. El este însă acceptat ca protocol standard doar la 1 Ianuarie 1983, cand ARPAnet ajunsese să asigure conectarea a 500 de centre. Această decizie și aceasta dată este considerată (mai ales de participanții la proiect) nașterea Internet. Mai ales că tot în 1983 partea militară a ARPAnet a fost separată sub numele MILNET. În acel an existau deja rețelele BITNET (But It's Time Network), CSNET (Computer Science Network), și altele, iar centrul de programare al Univ. of California de la Berkeley lansează BSD UNIX 4.2 cu TCP/IP înglobat (ca rezultat al finanțării DARPA). Firma Novell lansează produsul NetWare, bazat pe protocolul XNS elaborat la Xerox Park, iar firma Proteon oferă primul router soft folosind un minicalculator PDP-11. Este lansat limbajul de programare C++.

Anul 1984 este momentul introducerii DNS (Domain Name System) care înlocuiește mecanismul de preluare periodică a fișierului hosts (tabela de corespondență nume/domeniu – adresa IP) de la NIC (Network Information Center) unde se menținea evidența calculatoarelor conectate la ARPAnet. Această schimbare împreună cu lansarea stațiilor SUN bazate pe UNIX (în același an) a condus la dezvoltarea vertiginoasă a Internet din următorii (7) ani. Mai ales că în 1987, Fundația pentru Știință (National Science Foundation) creează NSFNET pentru a conecta centrele cu super-calculatoare printr-o magistrală de viteză mare (56Kbps – la acea vreme). Ca organizație necomercială, NSFNET permite conectarea la Internet fără restricțiile cu caracter militar ale ARPAnet. În 1990 ARPAnet dispare (după ce toate organizațiile care erau conectate au trecut la NSFNET. La rândul său NSFNET își încetează activitatea în 1995 când accesul la Internet ajunge să fie asigurat de firme comerciale pentru întreaga lume.

2.1.3 Wild Wild West

Până în 1990, aplicațiile de bază erau e-mail, listserv, telnet și FTP. În 1990, la Univ. McGill se introduce Archie, instrument de cautare în serverele FTP. În 1991, la Univ. Minnesota se lansează Gopher. Structura arborescentă (ierarhică) a meniurilor ajută utilizatorii în organizarea documentelor pentru prezentare pe Internet. Serverele Gopher au devenit așa de folosite încât până în 1993 au apărut mii de servere conținând peste un milion de documente. Pentru a găsi un astfel de document a apărut un instrument de căutare numit Veronica (very easy rodent-oriented netwide index to computerized archives).

În 1990 Tim Berners-Lee, fizician la CERN Geneva, dezvolta protocoalele de comunicație pentru World Wide Web, creînd și limbajul HTML (Hypertext Markup Language). Chiar dacă era inițial un proiect destinat cercetătorilor din fizica atomică și subatomică, descoperirile sale au făcut rapid epocă, pentru multă lume Internetul devenind sinonim cu World Wide Web-ul. A fost și prima "participare" europeană la dezvoltarea Internetului – până atunci dezvoltat exclusiv de americani. Primele pagini Web vizibile "în lume" sunt raportate în decembrie 1991, la laboratorul de fizică de la Stanford Linear Accelerator Center (SLAC). Unii consideră ca moment al apariției Web-ului doar anul 1994, când a fost lansat pe piață primul navigator performant (MOSAIC). Dar istoria World Wide Web poate fi (și este) privită ca un capitol aparte, legat de dorința de reorganizare a accesului la informații, de ceea ce se cheamă acum managementul cunoștințelor (knowledge management). Dacă nu mergem până la Biblioteca din Alexandria, această istorie începe în 1945, odată cu proiectul MEMEX formulat de Vannevar Bush, consilierul științific al Președintelui Roosevelt pe timpul războiului. MEMEX propunea un sistem de memorare a informațiilor în care utilizatorii să aibă posibilitatea să creeze linii (trasee) informaționale, legături spre documente sau ilustrații corelate, care să poată fi stocate și utilizate ulterior. În terminologia actuală, a fost vorba de o mașină conceptuală, la acea dată existând în lume primele două calculatoare (ENIAC și Z1). Dar anul de referință în istoria Web este considerat unanim 1965, cel în care Ted Nelson introduce termenul hypertext . Doi ani mai târziu, în 1967, Andy van Dam și alți colaboratori construiesc primul sistem de editare de hipertexte, iar în 1968, Doug Engelbart prezintă sistemul numit NLS. La Carnegie-Mellon, în 1975, debutează primul sistem hypermedia distribuit, numit initial ZOG și ulterior KMS. În 1978, echipa de la MIT's Architecture Machine Group prezintă primul videodisc hypermedia, și anume Aspen Movie Map. Iar în 1981, Ted Nelson imaginează Xanadu, un sistem de tip bază de date gestionând documente hypertext și înglobând toate informațiile scrise.

Tim Berners-Lee propune proiectul World-Wide Web, nou sistem informațional destinat mai ales cercetătorilor din fizica energiilor înalte, sistem pe care-l dezvoltă în cadrul CERN până în 1992.

Încă de la început a existat tendința de a realiza un sistem 'unificator' care să ușureze (să simplifice) accesul la informațiile dispersate în Internet, pentru ca să nu mai fie nevoie să se folosească programe și protocoale de acces diferite ci unul singur numit browser – navigator. Primele demonstrații de soft de navigare au avut loc în preajma Craciunului din 1990. La început era vorba doar de afișare în mod text, legăturile fiind marcate prin numere între paranteze drepte și selectate prin tastarea acelor numere. Un navigator ceva mai evoluat, bazat pe metoda pozitionare+click, rula pe calculatoare NeXT. Astfel World Wide Web a fost introdus pentru uz intern în CERN în primavara lui 1991, permițând și accesul la articolele Usenet și chiar accesul la bazele de date de pe calculatoarele centrului. După succesul repurtat rapid în privința creerii, distribuirii și regăsirii lucrărilor științifice și a rezultatelor experimentale, sistemul a fost anunțat-prezentat public în ianuarie 1992, programele fiind oferite public – gratuit. Mai întâi au beneficiat alte laboratoare de fizică nucleară din lume, dar rapid sistemul a depasit domeniul cercetărilor de fizică.

Momentul crucial în răspândirea Web a apărut în februarie 1993 când NCSA (National Center for Superconducting Applications) a anunțat prima versiune a programului Mosaic, un navigator pentru mașinile UNIX rulând în sistemul X-Windows și folosind întreg 'arsenalul' mediului Windows (iconite, menu-uri, cuvinte colorate marcând legăturile…). În plus, Mosaic a putut îngloba imaginile color direct în paginile cu text, asigurând și posibilități de folosire a sunetului, mișcării – animației, etc. NCSA Mosaic 1.0 for X Windows a fost lansat în iunie 1993. La mijlocul lui noiembrie 1993, Mosaic a fost simultan lansat pe platformele Apple Macintosh, pe sistemele folosind MS-Windows, precum și pe cele UNIX cu X Windows. Încă în octombrie, ca urmare a folosirii Mosaic pentru X Windows, numărul serverelor Web înregistrate la CERN crescuse la 500.

2.1.4 Dezvoltarea ca număr de utilizatori.

Creșterea, cu epicentrul în SUA, este reflectată cel mai bine de înmulțirea numărului total de domenii; 1992: 16.000, 1994: 46.000, 1996: 480.000, 1998: 2.292.000, 1.01.2000: 10.008.475; 1 iulie 2000: 18.648.629; 12.12.2000: 26.653.389.

În mai puțin de o lună au apărut cea. un milion de noi domenii. în zece zile peste 300.000…. circa 680 pe oră! Apoi valul s-a izbit de cădrea economiei ordine. Dacă la începutul lui 2001 erau 27.480.324 de domenii înregistrate, până la sfârșitul anului cifra a crescut doar până la 30.969.311. în iunie 2002 mai rămăseseră doar: 28.710.661. Creșterea nu a fost doar încetinită, ci a început regresia. Pesimiștii vedeau sfârșitul unui ideal tot mai aproape.

Experiența primilor ani a dus la crearea formelor de exprimare online. Anii ce au urmat au pus bazele unei lumi mai ordonate, zguduită până în temelii. Serviciile gratuite au dispărut în cea mai mare parte. Conceptul publicității online a fost revizuit, la fel și teoriile comunicării. Idealul schimbului și accesului gratuit la inforrflație nu au dispărut însă. Multe resurse au supraviețuit și continuă să apară unele noi. Moderarea este însă firul Ariadnei. Echilibrul între ce e gratuit și ce e plătit.

Anii de Wild Wild West ai internetului arată încă o similitudine cu patria mamă, SUA. Principiile care s-au format atunci rămân și astăzi valabile. Dar apar legi și reguli, ca în orice tip de soicietate. Profundele transformări din ultimii ani au schimbat atât atitudinea mass media față de Internet cât și cea a consumatorului. Prezența pe Internet a devenit normală și responsabilitatea mai mare.

2.2 Particularitățile comunicării în noul mediu

Comunicarea mediată de calculator desemnează transmiterea și primirea de mesaje folosind computerele în scopul introducerii, prelucrării, stocării și expedierii de date. Într-o definiție largă, Comunicarea Online definește modul în care oamenii folosesc Internetul și cuprinde acțiunile acestora prin intermediul tehnologiilor, în plan social și comunicativ. Întelegerea procesului de comunicare online și a funcționalităților acestuia ne permite să identificam instanțe care se petrec și să le tratăm ca atare, atât în plan personal cat și în plan de business, în interesul companiilor pentru care activăm.

CMC (Computer Mediated Communication) = știința care studiază modul în care comportamentele umane sunt afectate de schimbul de informație prin intermediul mașinilor (calculatoare, laptopuri, telefoane mobile etc.).

Odată cu explozia Internetului și apariția sistemului global de hipertext, calculatorul s-a infiltrat cu repeziciune în viata noastră. Internetul a devenit o noua modalitate de prelucrare, prezentare și comunicare a informației ce permite implementarea unor noi modele și concepte până acum de neimaginat: de la un alt mod de a parcurge informația scrisă utilizând referințe încrucișate generate de hyperlinks, la prezentări multimedia ce includ text, imagini, animații și sunete în aceeași entitate; de la anchete sociale și statistici în timp real generate simultan cu schimbarea datelor de intrare, la prezentarea informației la țintă și adaptarea ei la utilizatori.

Iată cele mai importante date care au dus la creearea mediului actual de informare, altfel spus a noii media:

1971 E-mail-ul este inventat de către Ray Tomlinson

1990 Tim Berners-Lee și Robert Cailliau propun denumirea de www pentru rețeaua numită Internet.

1991 World Wide Web-ul este lansat public pe 6 august.

1994 YAHOO! este creat în aprilie 1994.

1998 Google este fondat de către Sergey Brin și Larry Page pe 7 septembrie 1998.

2003 Sunt fondate retelele de socializare MySpace si Hi5.

2005 Pe 15 februarie este lansat Youtube, platforma de video sharing.

2006 Este creat Twitter, o retea de socializare ce permite schimbul de mesaje de 140 de caractere.

2007 Apare reteaua de socializare Facebook.

Noile paradigme, generate de Internet prin World Wide Web, conduc la un mod fundamental diferit, mult mai complex și mai eficient, de transmitere și prelucrare a informației, forțându-se barierele spatio-temporale ale modelelor precedente. Potentialul World Wide Web-ului e nesfârșit.

Pornind de la e-commerce și susținute de marketing, realizarile sunt spectaculoase; mass-media tradiționale s-au atașat și ele rapid, peste noapte, la Internet, învatamântul și educația caută să fie în primele rânduri, angajările, plațile bancare, cumpărarea de bilete și rezervările de locuri în hoteluri sânt elemente ale realității pe care o trăim.

Există însă și întrebări de ordin pragmatic care ne framântă pe noi toți și la care numai timpul și studiile sociologice vor putea răspunde: Stimulează comunicarea electronică participarea activă a comunităților la viața politică și socială? Ajută ea la acumularea de cunoștințe? Mascând orice sugestii referitoare la rasă, sex, trăsături fizice sau handicapuri, poate oare comunicarea on-line să desființeze ierarhizarea socială?

Marea aventură a comunicării on-line începe ca newbie (utilizator nou apărut în rețea). Unii utilizatori ne vor oferi asistența și îndrumare, dar de cele mai multe ori vom avea parte de un tratament mai dur. Motivele sunt extrem de variate: fie pentru ca încercăm să obținem informații care de fapt pot fi găsite cu ușurință în documentele FAQ, fie pentru că ne facem vinovați de spamming (“pisălogeala”), fie pentru că am scăpat prea multe greșeli de ortografie, nu am folosit un metalimbaj corespunzător, un număr suficient de abrevieri sau am exagerat cu utilizarea “zâmbilicilor”. Veteranii computerelor dețin o pozitie socială privilegiată pentru că se presupune că au fost inițiați în domeniul comunicării on-line pe vremea când Internetul era mai dificil de folosit datorită interfeței mai puțin prietenoase, a computerelor mai puțin performate sau a lățimii de bandă prea mică.

În timp ce comunicarea orală se bazează pe o evaluare fonologică, comunicarea scrisă este adesea sever analizată atât la nivel morfologic cît și lexical. Dat fiind faptul că ecranul computerului oferă mai multă flexibilitate în aranjarea textului decît o masină de scris și permite chiar manipulări textuale mult mai precise decât cele efectuate în cazul redactării de mâna a textelor, este firească luarea în considerație și a altor criterii de evaluare a mesajelor on-line, indiferent de natura lor.

Acestea trebuie judecate și din punctul de vedere al folosirii anumitor editoare de texte, alegerea fonturilor, stabilirea spațiilor dintre rânduri și a modurilor de aliniere, includerea textului în chenare etc. Este interesant de observat că în timp ce astfel de facilități pot fi la îndemâna oricui, utilizarea lor în mesajele e-mail pune probleme tocmai pentru că nu toți utilizatorii folosesc aceleași utilitare.

2.2.1 Neticheta

Cuvantul original netiquette (în limba engleză) este un cuvânt combinat provenit din "eticheta (inter)net-ului" și reprezintă, conform Wikipedia, o convenție pe forumurile digitale (Usenet, liste de discuții, chat online și forumurile web) în scopul facilitării interactivității.

Acest set de reguli reflectă o anumită experienta a conviețuirii armonioase în mediul electronic și are rolul de a elimina posibilele conflicte, neînțelegeri sau interpretări eronate. Unele din regulile etichetei rețelei sunt asemănătoare regulilor din codul bunelor maniere privind aspecte variate precum adresarea politicoasă, condescendența sau păstrarea decenței în comunicarea cu semenii noștri. La fel ca și în viața de zi cu zi, toate abaterile de la regulile comunității nu pot trece nesancționate.

Cum a aparut eticheta rețelei ?

Cu ani în urmă, Internetul era domeniul inițiaților în transportul informației și utilizarea protocoalelor; astăzi el nu mai reprezintă o restricție sau o noutate. Originea etichetei rețelei nu poate fi legată de o anumită sursă. Regulile au fost create și adunate de înșiși utilizatorii cu inițiativă ai internetului care au dorit să ofere proaspeților utilizatori un cadru civilizat și armonios de manifestare și dezvoltare în cultura Internetului. Așa se face că setul de reguli a luat ființă prin sondarea prealabilă a opiniilor utilizatorilor în diverse situații și compilarea unor surse sau ghiduri apărute la un moment dat în urma unor inițiative personale sau de grup. S-ar putea spune că rolul acestor reguli este mai mult descriptiv decât prescriptiv.

”Neticheta nu este un termen bine definit, existând simultan o multitudine de documente pe această temă, documente care sunt deseori neconsolidate, inconsistente, nesistematizate, neunitare sau chiar contradictorii între ele. De asemenea, nu există o netichetă unică universal recomandabilă în toate situațiile din Internet, multiplele netichete concurând între ele. Deoarece de obicei netichetele nu au aspecte sau consecințe legale, fiind vorba doar de recomandări binevoitoare, unii utilizatori ori nu le cunosc suficient, iar alții chiar refuză explicit să se conformeze, discuțiile în contradictoriu despre diversele fațete ale netichetelor fiind încă foarte aprinse.

Cum Internetul se află în continuă expansiune, netichetele trebuie și ele neapărat să țină pasul, și anume prin permanenta adaptare la noutăți.”

2.2.2 Imagemele

În cadrul conversației electronice, codul iconic se îmbină firesc cu codul verbal, coerența și continuitatea schimburilor verbale fiind asigurate de implicaturile conversaționale. Imagemele sunt mijloace paralingvistice (/paraverbale) și nonlingvistice (/nonverbale) predilecte în camerele de chat, unde funcționează sub formă de imagini, de unde s-au extins în SMS-uri, MMS-uri, în poșta electronică (e-mailuri) etc. În SMS-uri, poșta electronică, pe bloguri, în publicațiile on-line, imagemele se pot reduce la combinațiile de semne de punctuație, diacritice și alte simboluri, combinații deja consacrate.

Există și imageme care îmbină codul vizual cu cel auditiv, respectiv imageme care nu pot fi reprezentate prin combinații de simboluri. Imagemele pot, așadar, prelua rolul paraverbalului când se vizează acțiuni de tipul: zâmbește, râde (în hohote), plânge, strănută, tușește, respectiv rolul nonverbalului când se referă la expresia feței (trist, vesel, rușinat), la gesturi (trasul cu ochiul, priviri expresive etc.).

Exemple:

2.2.3 Abrevieri în comunicarea on-line

Conversațiile on line au dus la dezvoltarea unui set de abrevieri folosite de internauți pentru a se exprima mai repede mai ales în sistemele de instant messanger dar și în e-mail.

Oxford English Dictionary a adaugat cateva abrevieri utilizate frecvent in comunicarea online, mai exact pe Yahoo Messenger, Facebook si alte retele de socializare.

De asemenea, in editia online a celebrului "dex" englezesc, simbolul inimioarei va fi sinonim cu verbul "to love" (a iubi).

Abrevieri precum cele folosite in sms-uri, OMG – Oh, my God!, LOL – Laugh Out Loud, BFF – Beste Friends Forever, TMI – Too Much Informations sau IMHO – In my Humble Opinion vor deveni cuvinte in dictionar.

Iată o listă a celor mai utilizate astfel de abrevieri:

10x – thanx = multumesc

2 – too, to = pentru, catre

4 – for = pentru

AFK – away from keyboard = plecat din fata calculatorului

ASL – Age / sex / location = varsta/ sex / locatie

Bai – Bye = pa, la revedere

BBL/S – Be back later / shortly / soon = revin mai tarziu / in scurt timp

Blog – web log = jurnal online

Bot – software intalnit destul de des pe chat-room-uri ce raspunde automat sau trimite mesaje automat

BRB – Be right back = revin imediat

BTW – By the way = apropo

CU – See you (later) = ne vedem noi (mai tarziu)

DND -” Do not disturb = nu deranjati

EOF -” End Of File = sfarsit de fisier

EOM -” End of Message = sfarsit de mesaj

FAQ -” Frequently Asked Question(s)” = Intrebari frecvente

GBTW -” Get back to work” = Intoarce-te la lucru/treaba/munca

GG -” Good game = bine jucat/joc bun

Gratz – “Congratulations” = felicitari

GTG sau G2G -” ‘Got to go’ or ‘Good to go’ ” = trebuie sa plec

Haxor or H4×0r (1337) = Hacker

IDC – ”I don’t care” = nu-mi pasa

IDK – ”I don’t know” = nu stiu (nu cunosc)

k or kk – ”OK”

KISS – ”Keep it simple stupid”

L8R – ”Later” = pe mai tarziu (mai poate fi folosit si ca ramas bun)

Lag – referitor la viteza scazuta a conexiunii de internet (intalnita des pe mirc -trivia-)

Lamer – nestiutor, prost (insulta)

LOL – “Laughing out loud, laugh out loud” = rad cu voce tare

MS – Microsoft sau merci

M8 – “Mate” = prieten

NP – “No problem” = nici o problema

OMG – Oh, my God

PAW – Parents are watching = se uita parintii

plz sau pls – “Please” = re rog

PM – “Personal message” = mesaj personal, mesaj in privat

PPL – “People” = oameni, lume, mutime, gasca

RO(T)FL – “Rolling on (the) floor laughing” = sunt pe jos de ras

Smiley – emoticoane

Sry – “Sorry” = imi pare rau

STFU – “Shut the fuck up” = taci din gura

TH(N)X, TNX or TX – “Thanks” = multumesc

WB – “Welcome back” = bine ai revenit

WTF – “What the fuck” = ce naiba!

W8 – “Wait” = asteapta

2.3 Internetul în Romania

”Deși sună puțin credibil astăzi, România a fost printre primele zece țări din lume care au avut computere de fabricație proprie. Încă din 1953, la Institutul de Fizică Atomică, profesorul Victor Toma proiectează  ordinatorul cu tuburi electronice. După o muncă de 11 ani, în 1964, primul calculator românesc, cu tranzistori din germaniu, este pus în funcțiune. În acel moment, erau doar câteva țări în toată lumea care se mândreau cu aceeași performanță: SUA, Japonia, Germania, Austria, Marea Britanie, Olanda, Franța, Uniunea Sovietică, Italia și Danemarca. Ulterior, la 15 iulie 1970, se înființează Institutul Central de Informatică – astăzi numit Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI) – instituția care a făcut primii pași în domeniul rețelelor de calculatoare și prima entitate din România conectată la internet”. 

În februarie 1993, din sediul ICI, România se cuplează oficial la internet. Domeniul „.ro" a fost recunoscut la nivel internațional de către Internet Assigned Numbers Authority – entitatea care supraveghează alocarea adreselor de IP în toată lumea. Iar primul site românesc a fost, cum era de așteptat, www.ici.ro. În același an, prin ICI – atunci singurul provider de internet – s-au conectat la rețea Comisia Națională de Informatică, Institutul de Matematică al Academiei Române, Institutul de Tehnologie de Calcul, Academia de Științe Agricole, Academia de Științe Economice, Universitatea Politehnică București, Centrul Republican de Informatică și Academia Moldovei din Chișinău. ICI a continuat să ofere servicii de internet până prin 2000, când a fost înlocuit pe piață de rețele comerciale.

”În prezent, România ocupă poziția a patra în lume și primul loc în Europa din perspectiva vitezei medie a conexiunilor la internet, potrivit unui raport al companiei americane Akamai, publicat la începutul anului. Constanța este orașul european cu cele mai bune performanțe.”

Conform unui studiu recent al GfK România despre obiceiurile de utilizare a Internetului în România, publicat în ianuarie 2013 și regăsit pe www.business24.ro, 48,7% dintre români au utilizat Internet-ul în 2012, ritmul de creștere fiind mai important la categoriile care îl accesează, de regulă, mai puțin. În mediul urban Internet-ul a fost folosit de 61% dintre locuitori în 2012, mai mult cu 6,7% față de 2010. Pe grupe de vârstă , îl accesează aproximativ 83% dintre persoanele cu vârsta între 15-24 ani, 71% dintre cei între 25 și 34 ani și 62% dintre cei între 35 și 44 ani. Pentru aceast din urmă categorie de vârstă utilizarea Internet-ului a crescut cel mai mult (cu 15% comparativ cu 2010), urmat de intervalul de vârstă 45-54 ani (cu o creștere de aproximativ 8%). În privința educației, 89% dintre persoanele cu educație superioară și 52% dintre persoanele cu educație medie sunt utilizatoare de Internet, conform informațiilor din studiul menționat mai sus.

Capitolul III – Mijloace de comunicare On line

Internetul reprezintă, în primul rând, un mediu de comunicare, dar și un instrument de marketing. Relația dintre comunicare și marketing pe Internet se înscrie în câmpul acțiunii următoarelor concepte: comunicare pe Internet, marketing pe Internet, comunicare de marketing pe Internet, comunicare marketing în mediul on-line. În cadrul Internetului instrumentele specifice comunicării în ciberspațiu sunt poșta electronică, Web-ul, forumurile de discuție, chat-urile, comunitățile virtuale, „serviciile de mediu” precum directoarele și motoarele de căutare, conferințele web, blogurile (jurnale pe web, ce pot fi: personale, comerciale, organizaționale, profesionale) etc.

3.1 Web Site-ul

Expresia Site Web (sit web, web sait, uneori si web site sau website) provine din cuvântul englez website și desemnează o grupă de pagini web multimediale (conținând texte, imagini fixe, imagini mișcătoare și chiar sunete), accesibile în Internet în principiu oricui, de obicei pe o temă anume, și care sunt conectate între ele prin așa-numite hyperlinkuri. Un web site poate să reprezinte o companie, un proiect, o rețea de utilizatori, o persoană particulară, o instituție publică ș.a.m.d. Actualmente numărul de site-uri web din Internet a depăsit deja 100 de milioane.

De obicei un site este administrat (creat, întreținut și actualizat) de catre un așa-numit webmaster. Există însă și website-uri generate automat:

Site-ul web se actualizează automat și permanent pe baza unei baze de date;

paginile sale se creează în mod dinamic și automat în funcție de acțiunea utilizatorului în cadrul unei aplicații web;

site-ul web se creează și este administrat chiar de catre utilizatorii ("vizitatorii") săi. (așa numitele wiki-uri)

Un web site este alcătuit de regulă din mai multe pagini web. O pagina web este un document creat cu ajutorul unui limbaj de programare cum ar fi HTML, PHP, ASP sau AJAX, fiind accesibil vizitatorilor prin intermediul protocolului HTTP, care transferă informația de la server la browser.

Pagina web se numește așa deoarece afișată pe un monitor, ea se aseamană cu o pagină de ziar: de obicei paginile web au o lățime care încape în întregime pe ecran. În schimb, pagina poate fi chiar mult mai înalta decât înalțimea ecranului, ea putând fi totuși ușor afișată cu ajutorul funcțiilor normale ale mouse-ului și browserului folosite, prin "tragere" în sus și în jos. De asemenea, un web site poate fi vizualizat pe orice dispozitiv conectat la Internet capabil să afișeze informații prin intermediul protocolului HTTP (telefoane mobile, PDA-uri, etc.).

Un site alcătuit din mai multe pagini are de obicei o pagina inițiala sau principală numită homepage, de la care pleacă legături catre paginile interioare, secundare. Structurile și schemele de "navigare" din interiorul siteurilor web sunt foarte diferite, în funcție de scopurile, dorințele și posibilitățile ofertantului de informații.

În funcție de complexitate, volum de informații, obiective urmărite, tipuri de conținut, comunități, nișe, etc. site-urile pot fi de mai multe tipuri: site de prezentare, blog, forum, magazin online, catalog online, portal, bibliotecă, enciclopedie, etc.

Succesul unui site este determinat de calitatea acestuia, sistemul de comandă, accesul facil la informație și calitatea fotografiilor. În general, criteriile utilizate pentru caracterizarea calității unui site fiind: navigabilitatea (ușurința autentificării, funcționalitatea meniului, poziționarea în interiorul site-ului), design-ul (pagina de start, layot, metode de captare a atenției vizitatorului), conținutul informațional (structurarea informației, zona de help, pagina de contact), criterii personalizate (ușurința realizării, îmbinarea securității cu navigabilitatea, ușurința accesării contului demo, ajutor oferit în cazul pierderii/furtului datelor de autentificare, informații privind costurile suportate de client).

3.2 Wiki-ul

Wiki-urile reprezintă site-uri Web de colaborare online care pot fi setate pentru a fi editate de oricine sau doar de anumiți utilizatori. Autorul unui wiki poate fi notificat cu privire la toate modificările și poate urmări și monitoriza dezvoltarea conținutului site-ului. Se vor utiliza în instruire materiale scrise în grup, dezvoltare web în colaborare, schimbul de informații de documentare, de planificare a proiectului, de colectare de informații. Ce trebuie să înțelegem din cadrul acestor definiții este faptul că un wiki este un site web gratuit, foarte ușor de folosit, care nu necesită cunoștințe avansate de tehnologia informațiilor și care nu necesită un program aparte spre  a funcționa. Caracteristica cea mai importantă a unui wiki, cea care a stat la baza extinderii fulminante pe care a cunoscut-o această tehnologie, este faptul că oricine poate modifica orice în cadrul unei pagini wiki, oriunde și oricând, fără a fi nevoie de o permisiune anume de acces, de citire, scriere sau publicare.

3.3 Motorul de căutare

Motorul de căurate este o unealtă cu care se caută informații în mediul on-line. Sistemul motoarelor de căutare actuale cum ar fi și Google inspectează permanent Internetul, în special siturile cele mai vizitate, și extrage din ele (indexează) informația necesară în avans, chiar și în momentele când nu există cereri de căutare concrete, active. Informația extrasă este apoi depozitată în baza de date a sistemului. Scopul este ca la cerere această informație să poată fi prezentată utilizatorului foarte rapid, chiar dacă ea este deja mai mult sau mai puțin depășită.

Motorul de căutare este primul loc în care mergem atunci când vrem sa găsim un site pe Internet. Informațiile oferite în urma unei căutări sunt ca o revistă personalizată. Motoarele de căutare sunt actori mai importanți pe scena informării on-line. Ele sunt una dintre cele mai importante surse de documentare din ziua de azi. In procesul documentării totusi este bine să se folosească mai multe motoare de căutare.

Cele mai utilizate motoare de căutare sunt:

Google: Google a ajuns cel mai folosit motor de căutare oferind rezultate rapide și relevante. Motorul de căutare poate fi însă dificil de navigat pentru unii începători, deoarece este supus în mod constant "atacurilor" site-urilor care vor să ajungăa pe nedrept printre primele rezultate.

Yahoo!: Motorul de cautare Yahoo! Oferă în cadrul portalului web, Yahoo! știri, jocuri și multe alte opțiuni. Când vine vorba de căutare, motorul satisface nevoile oricărui novice.

Bing: Urmașul motorului de căutare MSN, Bing.com concurează cu Google prin sugestiile oferite în coloana din partea stângă a ecranului, dar și prin alte opțiuni folositoare. După update-ul din 2009, motorul de căutare a fost îmbunătățit considerabil și poate fi o opțiune bună pentru începătorii neobișnuiți cu internetul.

Ask: Cu o interfață simplă și cu capacități de căutare la fel de bune ca alte motoare mari de căutare, Ask.com grupează informația pentru ca totul să fie cât mai la îndemană pentru utilizator. Designul este considerat de mulți mai simplu și mai ușor de folosit decât al altor motoare de căutare mai mari.

3.4 E-mailul

Ray Tomlison, inginer american, a fost primul care  a trimis în 1971 un e-mail simplu, către un calculator DEC-10, aflat la mică distanță. El a folosit simbolul @ pentru a separa numele utilizatorului de denumirea serverului.

Acum e-mailul este omniprezent. Se estimează că numărul de conturi de e-mail va crește la 4.100 de milioane în 2015, de la 3.100 de milioane câte sunt în prezent.

Potrivit cifrelor date publicitatii de Pingdom, o companie de monitorizare pe internet, emailul are mai multi utilizatori ca orice retea de socializare: 2,2 miliarde de oameni folosesc emailul pentru a comunica, din 2,4 miliarde de utilizatori ai internetului. Adică dublu fată de Facebook, cea mai mare retea de socializare din lume, care abia a depasit recent un miliard de utilizatori.

Cifrele din spatele emailului:

– în toată lumea există 2,2 miliarde de utilizatori de email.

– 144 de miliarde de mailuri se trimit în fiecare zi în lume.

– în 2012, existau 4,3 miliarde de adrese de mail în toată lumea.

3.5 Blog-ul

Un blog este un jurnal updatat frecvent și publicat pe internet pentru consumul publicului general, construit pe o platforma de CMS (Content Management System). El se diferențiază de alte pagini prin faptul că datele sunt afișate în ordinea inversă a introducerii lor. Blogurile oferă informații, comentarii, opinii despre un subiect predilect (de exemplu: politic, publicitate, știri locale, informații personale), iar conținutul poate fi în format text, audio, video. Întregul spațiu al blogurilor și al bloggerilor a devenit cunoscut drept ”blogosferă”.

Blogul modern a evoluat din jurnalele online, care erau la început doar componente updatate ale unor situri obișnuite. Odată cu evoluția programelor care facilitează introducerea și afișarea articolelor într-o ordine invers cronologică, procesul a devenit accesibil unui public mai larg.

Termenul weblog a fost inventat de Jorn Barger pe 17 decembrie 1997, iar forma prescurtată a apărut după ce Peter Merholz, în aprilie 1999, a spart cuvântul într-o propoziție (“we blog”) în sidebar-ul blogului său, Peterme.com. În timp, numărul blogurilor a crescut, la fiecare 5 luni ajungând să se dubleze. În noiembrie 2006, Tehnocrati – un motor de căutare pentru bloguri – ajunsese să înregistreze aproximativ 60 de milioane de bloguri.

Blog-ul este un fel de revistă electronică, organizată calendaristic, operată în general de un singur publicist și oferă de regulă comunicare unidirecțională. Autorul este un editorialist care publică în mod regulat opinii, articole, materiale. Blogul este oglinda unui om sau a unei companii și prezintă informații și opinii personale.

3.6 Rețeaua de socializare

Rețeaua de socializare este cel mai complex și complet mijloc de comunicare on-line. În general, o rețea de socializare este definită că un grup de persoane ce au scopuri comnune, rețelele de socializare din mediul web fiind numite și rețele sociale (social media).
În ultimii ani printr-o rețea socială se înțelege deseori și o rețea (informațională) de utilizatori ai Internetului, bazată pe anumite site-uri web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa cu alți utilizatori, deja înscriși. Astfel, membrii unei rețele sociale sunt legați între ei în mod informal, fără obligații, dar de obicei contribuie activ la colectarea și răspândirea informațiilor pe întregul glob prin intermediul web-ului.

„Ideea de bază a Web-ului este cea a unui spațiu informațional în care oamenii pot comunica într-un mod special: prin partajarea cunoștințelor. Acesta nu trebuie să fie numai un mediu care poate fi răsfoit, ci unul în care fiecare își va putea pune propriile idei.” (Tim Berners-Lee)

În anul 2002, Friendster punea bazele fenomenului rețelelor online de socializare. Fondatorul Jonathan Abrams își propunea să schimbe prin acest site felul în care oamenii comunică și să schimbe fața Internetului. Ideea din spatele Friendster a fost însă pusă mult mai bine în aplicare de un site apărut un an mai târziu. Este vorba de celebrul Myspace, care avea să dețină supremația în domeniul social networking până la ascensiunea Facebook.

Cele mai importante rețele de socializare:

FaceBook

Creat în anul 2004 de studentul Mark Zuckerberg, Facebook a fost gândit inițial ca o rețea universitară, destinată studenților. S-a extins apoi la angajații companiilor, și odată cu introducerea unor noi caracteristicii precum chat-ul, apelurile video, jocuri, aplicații și posibilitatea de a fi accesat și de pe telefoane mobile, Facebook a devenit treptat o afacere de miliarde de dolari. În momentul de față Facebook înregistrează peste 1 miliard de utilizatori și se luptă cu Google pentru prima poziție în topul celor mai accesate site-uri din lume.  Deși este destul de criticat din cauza faptului că nu protejează deloc viața privată a utilizatorilor și din cauză că încă sunt foarte multe conturi ce aparțin copiilor sub 13 ani (lucru care contravine regulilor companiei), poziția actuală a Facebook-ului nu pare a fi amenințată, site-ul fiind la mare distanță de competitorii săi.

Twitter

Lansat în 2006, Twitter a început să devină un succes comercial doar după un an. Ceea ce îl distinge de ceilalți competitori este stilul minimalist, posibilitatea de a comunica doar prin mesaje scurte limitate la 140 de caractere. Este un serviciu de microblogging supranumit ”SMS-ul Internetului”. Twitter înregistrează peste 500 de milioane de utilizatori.

LinkedIn

Încurajează interconectarea mai degrabă decât interacțiunea. Această rețea se adresează în principal persoanelor juridice, permițând crearea unui profil detaliat al activității. Dacă pe Facebook și pe Twitter conturile afiliate se numesc „prieteni”, respectiv „followeri”, pe LinkedIn ei devin „connections”. Prin LinkedIn, firma poate găsi parteneri, colaboratori, clienți sau viitori angajați.

3.7 Telefonia VOIP

Numită și Telefonie IP sau Telefonie Internet este procesul de transmitere a conversațiilor vocale umane prin legături de date de tip IP sau prin rețele în care este folosit acest protocol. Cel mai cunoscut și utilizat software este Skype – un software gratuit, ce permite utilizatorilor să efectueze convorbiri telefonice cu video prin Internet.

Skype a fost inițial scris de specialiștii estonieni Ahti Heinla, Priit Kasesalu și Jaan Tallinn. Acesta din urmă este și autorul sistemului de File sharing numit Kazaa. În 2003 suedezul Niklas Zennström și danezul Janus Friis au întemeiat compania Skype Group cu sediul la Luxemburg. După inaugurarea serviceului pentru Skype, softul a cunoscut o răspândire rapidă în aproape toată lumea. În septembrie 2005 compania Skype a fost achiziționată de către compania americană eBay la prețul de 2,6 miliarde de dolari. La 10 mai 2011 compania Microsoft Corporation a decis să achiziționeze Skype Communications, S.à r.l – compania care deținea aplicația și tehnologiile Skype – pentru prețul de 8,5 miliarde dolari. Începând cu 31 octombrie 2011 aplicația Skype împreună cu toate tehnologiile aferente au intrat in proprietatea lui Microsoft, unde au fost integrate sub numele de Microsoft Skype Division.

Apelurile spre alți utilizatori Skype sunt gratuite, indiferent de orașele și țările de unde se vorbește, în vreme ce apelurile la telefoanele obișnuite analogice din rețeaua clasică (fixă) sunt de obicei contra cost. Calitatea acustică și video a convorbirii este de obicei foarte bună. Funcționalități adiționale gratuite: telefonie video, mesagerie instant, transfer de fișiere, conferințe telefonice și conferințe video. În septembrie 2011 Skype avea 929 de milioane de utilizatori.

Alte programe de chat sunt: Google Talk, MSN Messenger, Yahoo! Messenger, AOL Messenger etc.

Capitolul IV – Turismul medical, o industrie susținută de Internet

4.1 Ce este turismul medical?

Turism medical (numit de asemenea și călătorie medicală, turism de sănătate sau asistență medicală la nivel mondial) este un termen inventat inițial de agențiile de turism și de mass-media pentru a descrie practica cu creștere rapidă de a călători dincolo de granițele internaționale pentru a obține aistență medicală.

De asemenea, se referă peiorativ la practica furnizorilor de servicii medicale care călătoresc pe plan internațional pentru a oferi asistență medicală.

Serviciile căutate de obicei de călători includ procedurile elective, precum și intervenții chirurgicale de specialitate complexe, cum ar fi protezele ortopedice (genunchi / șold), chirurgie cardiacă, chirurgie dentară și chirurgia plastică. Cu toate acestea, orice tip de serviciu medical, inclusiv psihiatrie, medicină alternativă sau îngrijire în convalescență.

Ca o chestiune practică, furnizorii și clienții folosesc de obicei canale informale de comunicare-conexiune-contractare și în astfel de cazuri acest lucru presupune mai puțină reglementare sau asistență juridică și de multe ori exclude total formele la rambursare sau despăgubiri, dacă este necesar.

Peste 50 de țări au identificat turismul medical ca o industrie națională. Cu toate acestea, acreditarea și alte măsuri de calitate variază foarte mult pe tot globul și există riscuri și probleme etice care fac această metodă de acces la îngrijiri medicale controversată. De asemenea, unele destinații pot deveni riscante sau chiar periculoase pentru turiști.

Procesul în sine se desfășoară după cum urmează: persoana care solicită tratament medical în străinătate contactează un furnizor de turismul medical. Furnizorul solicită de obicei pacientului să prezinte un raport medical, inclusiv natura bolii diagnosticată local, istoricul medical, diagnosticul și poate solicita alte informații suplimentare. Medici ccalificați sau consultanți stabilesc apoi planul de tratament. Cheltuielile aproximative, alegerea spitalelor și destinațiilor turistice, precum și durata de ședere, etc, sunt prezentate ca și pachet complet. După efectuarea tratamentelor pacientul poate rămâne pentru programul turistic efectiv sau se întoarce în țara de proveniență.

4.2 Turismul medical în Romania

Iată câteva cifre despre turismul medical din Romania, citate de revista CAPITAL din studiul Insight Market:

România a atras anul trecut 60.000 de turiști străini care au beneficiat de tratamente mai ieftine cu până la 50% decât în țările lor.

Companiile de profil estimează că piața turismului medical ar putea ajunge la aproape 400 milioane de euro în 2015, dublu față de acum.

Piața turismului medical  crește cu peste 30% pe an. 10.000 de români merg anual la tratament în străinătate

Din cei aproximativ două milioane de turiști care vizitează România anual, circa 2%-3% vin și pentru a beneficia de servicii medicale. Majoritatea trec pe la clinicile de chirurgie estetică și plastică, la cabinetele stomatologice și la spitalele oftalmologice.

Piața este dominată de turiștii francezi, germani și italieni, însă trebuie explicat și înțeles că nu există o statistică exactă în acest sens și că în mare parte sunt români stabiliți de mulți ani în străinătate.

Vedetele turismului medical de la noi sunt serviciile stomatologice.

250 mil. euro a fost în 2013 piața de turism medical, care are perspective de creștere dacă sistemul public și privat se va implica mai mult în dezvoltarea infrastructurii și în promovare, arată un raport al Insight Market.

Un studiu apărut în revista „The Economist” arată că un american care face turism medical poate economisi 85 % din bugetul său pentru sănătate. Pentru un cetățean european economia ar reprezenta aproximativ 25-40% mai ales pentru serviciile stomatologice și chirurgia estetică.

Există nenumărate dispute asupra cifrelor reprezentate de fiecare ramură medicală în parte, despre cât și cum se implică sau ar trebui să se implice Guvernul României și mai ales cine din Guvern: Ministrul Sănătății sau Ministrul Turismului. Cer este că până în momentul de față turismul medical din România a fost susținut de întreprinzători privați și promovat prin mijloace proprii, mai ales promovare on-line.

4.3 Turismul medical în Timișoara

Timișoara are avantajul de a fi poarta de ieșire din țară către Europa. În acest sens Turismul medical a început mai devreme aici decât în restul țării. Este adevărat că în primă fază pacienții români mergeau la tratament în clinicile de la Vine sau Szeghed. Odată însă cu intrarea României în UE și cu inaugurarea clinicilor private Timișoara a ajuns să atragă din ce în ce mai mulți pacienți străini. Trebuie menționat că și Aeroportul Internațional are un mare merit în dezvoltarea acestei industrii.

4.3.1 Turismul Stomatologic

Ca și în restul țării, majoritatea pacienților veniți la tratament in Timișoara apelează la servicii stomatologice, în special chirurgie orală și implantologie, servicii care in România au prețuti cuprinse între 25-50% din costurile altor țări din UE, pe primele locuri clasându-se Italia, Marea Britanie și Germania. Aceasta este și proveniența majorității mapciemților.

Clinici Stomatologice:

DentCof. Clinica tratează în special pacienți italieni. Web-site-ul clinicii beneficiază de suport în limba italiană.

Clinica are colaboratori în două mari orașe din Italia și o echipă specială de asistenți vorbitori de limbă italiană care sunt în permanentă legătură cu pacienții prin e-mail sau web-chat prin intermediul Skype. Odată stabilit planul de tratament, pacientul beneficiază în cadrul pachetului turistic de transport cu avionul și cazare la unul dintre hotelurile din Timișoara.

Totodată în interiorul clinicii există un sistem propriu de comunicare cu suport on-line, astfel încat toate intervențiile chirurgicale sunt monitorizate de mai mulți medici în același timp, un serviciu extrem de util mai ales în cazurile complicate.