Comunicarea Interculturala Si Problematica Procesului de Aculturatie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Comunicarea interculturală si problematica procesului de aculturatie

CUPRINS

INTRODUCERE

Identitatea este o idee ce revine obsedant, în special în contextul meditației asupra raportului dintre două identități, cea națională și cea europeană. Identitatea europeană își trage rigoarea și forța conceptuală nu printr-o simplă însumare de identități naționale, prin asumarea europenității ca un proiect în construcție, proiect care se configurează prin intermediul comunicării interculturale, ce face viabilă și legitimă dinamica identitară europeană, exprimându-se ca o legătură între culturi, spații și limbi diferite.

Spațiul europenității este construit, așadar, în afară de această modalitate cu puternică rezonanță antropologică a comunicării interculturale, prin intermediul mai multor „agenți ai conștiinței europene”, adică acei „actori, acțiuni, artefacte, corpuri, instituții, politici și reprezentări care, singular sau colectiv, ajută la generarea conștiinței colective și la promovarea acceptării «ideii europene»”.

Traseul, deloc ușor, al tranziției de la „imaginarul național”, cu limitările sale mentale, simbolice sau ideologice, la un imaginar colectiv, la o identitate europeană este așezat în scenă prin intermediul memoriei și al comunicării interculturale, prin care identificarea și legitimarea colectivă operează ca un criteriu al „unității în diversitate”, care presupune, pe de o parte, conservarea specificului național, și, pe de alta, cunoașterea, înțelegerea și exploatarea resurselor axiologice ale altor culturi.

Dacă înțelegem limba ca un set de simboluri asumat de către o comunitate pentru a asuma, vehicula și împărtăși sensuri, experiențe de viață, afecte, nu putem să nu scoatem în dimensiunea comunicațională a limbii, ori raportul strâns dintre limbă și cultură, reiterând, pe urmele lui Edward Sapir, simpla idee că limba, „ca structură, este, pe latura sa interioară, o matrice a gândirii”. În altă ordine de idei, comunicarea este, cu siguranță, un proces interacționist, dar și o formă structurantă de construire și legitimare a identității individuale sau colective, în strânsă legătură cu configurările socialului.

La fel cum edificarea sinelui se înfăptuiește prin interacțiuni și tranzacții simbolice, limba și, implicit, comunicarea interculturală, pot fi percepute și prin prisma unui sistem simbolic generator de relief identitar, prin puterea lor de socializare și de integrare etnolingvistice.

În general, comunicarea interculturală nu poate fi imaginată în absența reperelor ideologiei, a acelor produse culturale care conturează discursul puterii (fie că vorbim de religie, politică, artă sau literatură). În acest sens, construcția și deconstrucția discursurilor identitare își au fundamentul pe unele strategii, tehnici și modalități de excludere, influențare, proiecție sau validare a unei puteri simbolice, care își extrag legitimitatea din resursele anamnezei, ale memoriei, ce devine un indice de identitate culturală și mentală, aflat în perpetuă corelație cu valorile colectivității.

Expusă influențelor vectorului ideologic, limba, ca și alte forme ale comunicării interculturale, se schimbă într-un important factor de mediere între structuri sociale și mentale, prin intermediul practicilor discursive cu care operează.

Comunicarea interculturală este, prin urmare, din perspectivă sociolingvistică, la antipodul insularității, favorizând, pe de o parte, emergența globalizării, care infuzează, de fapt, arhitectura culturii contemporane și relieful practicilor culturale. Pe de altă parte, comunicarea interculturală și modelul multicultural sunt elemente care edifică un dialog democratic între culturi, caracterizat și prin prisma asumării resurselor alterității și ale memoriei, resurse care sunt convocate la exercițiul de identificare a identității. Trebuie, de asemenea, întărit caracterul interdisciplinar al comunicării interculturale și, implicit, al studiilor interculturale, ce reunesc ipoteze, contribuții și soluții epistemologice din domenii diverse (antropologie, sociologie, lingvistică, hermeneutică, arte vizuale, etnologie, sociologie, psihologie, științe politice etc.).

Expansiunea ideologiilor, pe fondul globalismului și al evoluțiilor tehnologiilor mass-media, riscă să conducă la uniformizare și standardizare, dar și la noi forme și semnificații ale discursului privitor la ideea de putere, hegemonie sau control, chiar dacă, dintr-o perspectivă a raționalității și a echidistanței conceptuale, se poate sublinia faptul că globalizarea poate avea, mai degrabă, efectul unei structurări a diversităților, decât al unei uniformizări dizolvante a identităților.

În primul capitol, intitulat Comunicarea Interculurală, am făcut o scurtă prezentare a noțiunii de comunicare interculturală, pornind de la modul prin care, de-a lungul timpului, a fost definită de teoreticieni, continuând cu o scurtă istorie a dezvoltării acestei interacțiuni umane, cine au fost cei care au studiat această nouă abordare a relațiilor umane din prisma comunicării între oameni de diferite culturi.

Următorul capitol, Comunicarea interculturală și aculturația, prezintă modul în care un grup de persoane interacționează cu un alt grup de persoane provenind din culturi diferite, problemele pe care reprezentanți ai unor culturi diferite le întâmpină în procesul de comunicare din cauza particularităților culturale și individuale.

Aculturația variază nu numai în funcție de tipul de contact între populații, ci și în funcție de caracteristicile lor. Abou observă că distanța mai mare sau mai mică existentă între culturile în contact va avea o incidență asupra aculturației, la fel ca gradul prestigiului pe care îl au culturile care se învecinează si omogenitatea lor mai mare sau mai scăzută. Mai mult, pentru a defini genul aculturației, trebuie să se țină seama de modul în care se organizează contactele între comunități. Abou ne relevă trei moduri de aculturație : spontană, forțată sau impusă.

Aculturația este spontană atunci când nu există contact permanent între populațiile respective, dar există mediatori suficient de puternici, ca piața economică, exportul de produse, importul de ideologii politice

De asemenea am tratat problemele individuale de schimbare a comportamentului, de identitate și de stres al aculturației care se adaugă modificărilor resimțite prin intermediul familiei, atunci când un individ sau un grup de indivizi intră în contact cu o nouă cultură. Având în vedere faza de adaptare în care se situează familia și copilul, nu se poate să nu gândim că ar putea exista repercusiuni asupra școlarității elevului, asupra disponibilității sale cognitive și asupra investiției părinților în scoală. De altfel, rezultatele școlare ciclice ale unor copii pot fi relevatoare pentru fazele procesului de adaptare.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Comunicarea interculturală reprezintă interacțiunea directă între oameni de diferite culturi. Comunicarea interculturală implică mult mai mult decât a percepe și înțelege normele unui grup, ea înseamnă acceptarea și tolerarea diferențelor culurale.

O definiție mai amplă despre ceea ce înseamnă interculturalitatea ne oferă Micheline Ray: „Cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter-, interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă”.

Importanța prefixelor din noțiunile de multiculturalism, comunicare interculturală și raporturi transnaționale este analizată de Christian Giordano, care observă că „prefixele multi, inter- și trans- posedă între ele evidente afinități, dar și subtile diferențe de conotație”.

Prefixul “multi-„ subliniază diferența, separarea dintre culturi, prefixul inter-presupune că întâlnirea dintre culturi este mai dinamică, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa și negocia propria apartenență și propria identitate culturală. Prefixul trans- indică capacitatea personală sau colectivă de a depăși granițele culturale și frontierele naționale și de a trece de la o apartenență și de la o identitate la alta.

Comunicarea interculturală a luat naștere datorită interprenetației mai multor principii comune, cum ar fi comunicarea cross cultural, comunicarea internațională sau globală, relațiile interculturale. Toate aceste noțiuni au fost subsumate unui concept mai larg, acela de comunicare interculturală.

„Termenul de comunicare internațională se referă la studiul fluxului de comunicare media între țări. O altă definire a termenului vizează studiul comparativ al sistemelor comunicaționale în masă și studiul comunicării între guverne naționale. Comunicarea internațională se ocupă de putere, politică, procesul influenței asupra altor națiuni-state.”

Comunicarea globală face trimitere la studiul comutării informațiilor, datelor, opiniilor și valorilor, de către grupuri, instituții și guverne, și la problemele care apar pe baza transferului. Comunicarea cross cultural se referă în general la compararea fenomenelor între culturi diferite.

“Comunicarea interculturală și cea internațională sunt zone diferite de cercetare; prima încearcă să se bazeze pe individ, ca unitate de măsură, pe când cea de-a doua încearcă să lucreze la nivel macro, unitățile sale de analiză fiind națiunea, sistemele globale, grupurile, mișcările, dar elementul comun este preocuparea față de diferențe culturale”.

Relațiile interculturale reprezintă un domeniu interdisciplinar, prin care se încearcă să se identifice, cu ajutorul diferitelor științe sociale, dar care împărtășesc un interes comun, studiul interacțiunilor oamenilor aparținând diverselor culturi.

Există trei perspective de a analiza studiile culturale:

monoculturale (studiul unei singure culturi face obiectul de cercetare al antropologiei și sociologiei);

cross cultural (prin comparația caracteristicilor a două sau mai multe culturi);

interculturale (care se bazează pe interacțiunea a două sau mai multe culturi, și încearcă să răspundă întrebărilor referitoare la ce se întâmplă când două sau mai multe culturi interacționează, la nivel interpersonal, de grup sau internațional).

Comunicarea interculturală, ca proces complex, are o serie de caracteristici particulare, care sunt surprinse în concepte specifice și sunt analizate din perspective teoretice variate.

Comunicarea interculturală pune în discuție o relație umană fundamentală și o temă de reflecție filosofică perenă: relația dintre noi și ceilalți, care este, până la urmă, o relație între identități culturale diferite.

De obicei, în limbajul publicistic, termenul de comunicare interculturală se referă la toate formele de comunicare ce implică agenți individuali șicolectivi, instituții și organizații aparținând unor culturi diferite.

Recent teoreticieni iau introdus distincții mai riguroase între:

comunicarea interculturală (la nivel micro-social, persoane sau grupuri);

comunicarea dintre culturi sau cea transculturală (cross-cultural communication), care presupune analiza comparativă (transversală) a modurilor în care anumite teme și idei sunt abordate și interpretate în diverse culturi, privite ca entitățisimbolice diferite;

comunicarea internațională (la nivel macro: comunicarea dintreinstituții publice, structuri politice, țări, guverne, organisme internaționale).

Este evident că aceste niveluri interferează și că abordările care încearcă să le explice au un fond teoretic comun.

I.1. Contexte, probleme, abordări

De la începuturile sale, cercetarea comunicării interculturale a fost un domeniu interdisciplinar, încorporând:

lingvistica: ipoteza lui Sapir și Whorf în ceea ce privește impactul variației lingvistice asupra atitudinilor culturale.

Aceștia au folosit noțiunea de competență interculturală, adică abilitatea de a se descurca în diferite culturi cu ajutorul comunicării.

antropologia: Analiza lui Renate Rosalio asupra proprietății diverselor metode de a studia alte culturi.

psihologia: hologia: Cartea lui Gordon Allport, The Nature of Prejudice, arată cum stereotipurile se dezvoltă din impulsul uman natural de a clasifica.

M. Hammer analizează contribuțiile fundamentale aduse de Hall studiului comunicării interculturale:

trecerea atenției de la o singură cultură la mai multe culturi;

aducerea conceptelor asupra culturii de la un nivel universal la un nivel particular;

legarea culturii de procesul de comunicare;

aducerea în atenție a rolului pe care cultura îl are în influențarea comportamentului uman;

stabilirea unor concepte fundamentale în câmpul cercetării, cum ar fi: timp monocronic și policronic, context puternic și slab.

De la începuturile umanității â, oameni aparținând unor grupuri etnice și lingvistice diferite s-au întâlnit, au făcut schimb de produse și de idei, au colaborat ori s-au confruntat. Astăzi, acest fenomen are alte dimensiuni și proporții, astfel că el s-a impus ca o tema centrală a gândirii sociale și angajează dezbateri intensedespre un complex foarte larg de probleme: coexistența diferențelor culturale într-un mediu social interactiv, schimbarea identităților culturale în contextul globalizării, multiculturalism, multilingvism, etnocentrism și relativism cultural, prejudecăți, stereotipuri și discriminări, politici privind minoritățile și imigranții, educația interculturală, acceptareași protejarea diversităților, toleranța, deschiderea și stimularea dialogului dintre indiviziși grupuri aparținând unor medii culturale diferite.

Anii `60 ai secolului trecut se remarcă printr-o punere în aplicare a teoriilor studiului Comunicării interculturale. Institutul pentru Servicii Externe (Foreign Service Institute) și-a lărgit aria de instruire nu numai pentru diplomați, ci și pentru oameni de afaceri, misionari, studenți din toată lumea, voluntari ai Organizațiilor de Pace.

“În Statele Unite, mișcările pentru drepturile civile și mișcările pentru drepturile femeii au accentuat diversitatea culturală. Anii `60 au reprezentat o perioadă turbulentă în istoria Americii”, cuprinzând confruntări pentru drepturile civile și participarea masivă a populației din orașe la manifestări, implicarea în războiul din Vietnam, epoca Beatles, a hippioților și a revoluției sexuale, dar și asasinarea președintelui John F. Kennedy și a lui Martin Luther King. În 1964 a fost aprobată legea Drepturilor Civile, iar America începe să-și descopere minoritățile. Toate aceste evenimente au provocat o renaștere culturală. Ideile promovate pentru înțelegerea oamenilor aparținând unor culturi diferite au stat la baza rezolvării problemelor.

În anii `70 au apărut primele cursuri, societăți și reviste specializate de comunicare interculturală. Universitatea din Pittsbourg a susținut pentru prima dată în 1966 un curs la nivel academic despre comunicarea interculturală.

„Universitatea Americană a întemeiat în 1969 programul de Comunicare Interculturală. În deceniul următor, numărul cursurilor de comunicare interculturală a crescut simțitor, numărând peste 200 la nivel universitar și peste 50 la nivel post-universitar”.

Creșterea numărului de cursuri de Comunicare interculturală a dus la o nevoie de texte de specialitate. Samovar și Porter au publicat în 1972 culegerea de texte Intercultural Communication: A Reader, iar în 1975 a apărut primul text complet A Introduction to Intercultural Communication de Condon și Yousef. Anii următori au fost prolifici pentru studiile de specialitate: Ruhly, Orientations to Intercultural Communication (1976); Sitram și Cogdell, Foundations of Intercultural Communication (1976); Dodd, Perspectives on Cross-cultural Communication (1977), Prosser, Cultural Dialogue (1977).

Multe organizații noi au apărut în anii `70, cea mai prestigioasă fiind SIETAR (Society for Education, Training and Research), iar cele deja existente (International Communication Association; the Speech Communication Association) au înființat un Departament Intercultural.

Potrivit teoriilor lui Larry A. Samovar și Richard E. Porter, „comunicarea este un proces tranzacțional care afectează comportamentul pe care oamenii îl au în mod conștient cu scopul de a produce sau a afla un răspuns specific de la altă persoană”. În edițiile ulterioare, aceștia vor introduce termenii de „canal”, mijlocul prin care comunicarea are loc, de „încifrare” și „decodare” (de ex. procesele de producere și de interpretare a informației) și „feedback”, ceea ce se referă la disponibilitatea informației spre o sursă care va permite elaborarea de judecăți calitative privind eficiența comunicării.

Samovar și Porter definesc comunicarea interculturală drept „comunicarea între oamenii de culturi diferite, aceasta apărând atunci când un mesaj este produs de un membru al unei culturi pentru a fi transmis unui membru al unei alte culturi spre a fi înțeles”. Asupra relației dintre cultură și limbă nu s-a ajuns la un consens, pentru că fiecare se raportează la cealaltă. Un prim argument este acela care spune că limba determină cultura noastră, ipoteză ce aparține lui Sapir și Whorf, care pretind că limba nu doar transmite, ci ne și modelează felul de a gândi, atitudinile și credințele.

Una din marile diferențe, bariere între culturi este limba. Convențiile lingvistice pot cauza neînțelegeri în ceea ce privește lexiconul, formele de politețe, relațiile manageriale. Michael Argyle argumentează că persoanele aflate în contact cu o altă cultură ar trebui să fie conștiente de impresia pe care o creează prin stilul verbal pe care îl folosesc. O persoană poate indica o atitudine pozitivă sau negativă spre interlocutor, prin schimbarea stilului de vorbire cât mai asemănător sau mai diferit de al acestuia (de ex. folosirea unui accent sau dialect diferit).

Fiecare cultură prezintă trăsături specifice de limbaj, anumite cuvinte sau tipuri de conversație sunt considerate mai potrivite pentru anumite situații, cum ar fi atunci când faci cunoștință cu cineva sau ceri un favor. Există diferențe între cantitatea de directitudine/indirectitudine care poate fi aleasă și în structura conversației. Succesiunea întrebare-răspuns nu este folosită în toate culturile, de ex. în unele țări asiatice nu se folosește negația (cuvântul „nu”). Oricum, fluența limbii reprezintă o condiție necesară pentru funcționarea comunicării interculturale.

În afară de limbă, există și alte diferențe, ca normele culturale și practicile comportamentului non-verbal. Comunicarea non-verbală se referă la toți stimulii, intenționați sau nu, între participanții la comunicare. Există patru categorii de comunicare non-verbală:

mișcarea (limbajul corpului: expresia facială, contactul vizual, atingerea, gesturile mâinilor);

proximitatea (folosirea spațiului în procesul comunicării, cum ar fi arhitectura, mobila, sau distanța fizică între participanții la situația de comunicare);

paralimbajul (toate sunetele pe care le producem și nu sunt cuvinte; aici intră râsul, tonalitatea, cuvintele vide de înțeles: „mm”, „ăă”);

temporalitatea (folosirea timpului în comunicare, orientarea temporală definită de Hall ca monocronă și policronă, înțelegerea noțiunilor de prezent, trecut și viitor).

În domeniul comunicării interculturale se disting 8 caracteristici:

relativitate personală (realitate subiectivă);

relativitate culturală;

castă, clasă, sex, vârstă, ca bariere în exprimarea și dezvoltarea liberă;

valoarea individualismului și a realizării de sine;

mijloace raționale de obținere a adevărului, mai eficace decât a apela la autorități politice sau sacre;

concentrarea spre percepțiile comune reprezintă cea mai bună soluție pentru a ne înțelege cu cei care sunt diferiți;

etici care depind de situații;

criterii paradigmatice ale succesului (nu teoretice, religioase, filosofice sau estetice).

John Condon subliniază faptul că „majoritatea cercetării științelor sociale s-a bazat pe presupunerea culturală a individualismului, centrul comunicării fiind plasat în interiorul individului, nu ca o relație între indivizi”.

Sfârșitul anilor `70 s-a caracterizat printr-o criză de identitate provocată de încercarea de a oferi o definiție cât mai clară a Comunicării interculturale. Toate definițiile includeau noțiunile de comunicare și cultură, fapt ce nu a ajutat la conceptualizarea unei definiții precise, căci „natura și rolul comunicării interculturale poate fi interpretat în diverse moduri, depinzând de alegerea definiției de cultură și comunicare”.

Proster încearcă o definire a domeniului prin identificarea problemelor și conceptelor ce apar în studiul comunicării interculturale. Proster studiază componentele comunicării: mesajul, participanții, codurile lingvistice și nonverbale, canalul de transmitere și componentele culturale (ca de ex.: dezvoltarea culturală, funcționalitatea, istoria și ecologia culturală).

Saral subliniază importanța înțelegerii aspec interculturale în educație, înclinația occidentală a cercetării comunicării interculturale și introduce conceptul de etică.

Criza de identitate a fost accentuată de Smith (1982) și Rochlin (1988), care se îndoiau de importanța studierii comunicării interculturale. Smith prevedea o îndepărtare a domeniului prin accentuarea diferențelor relațiilor interpersonale și comunicării nonverbale. El accentuează importanța problemelor internaționale, sărăcia, războiul, dezechilibrul informațiilor internaționale fiind mai importante. Rochlin este „conștient de importanța problemelor internaționale pe care Smith le evocă, dar accentuează rolul relațiilor interpersonale în domeniul interculturalității”.

Rochlin admite lipsa unui consens teoretic și lipsa unei singure paradigme care să ghideze dezvoltarea studiului Comunicării interculturale. El vede cercetarea comunicării interculturale împărțită în două paradigme, una subliniind nivelul psihologic personal și conștientizarea importanței educației, cealaltă subliniind modelul relațiilor interpersonale și consultarea în domeniul cultural.

Dezvoltarea teoriei comunicării interculturale s-a datorat, în anii `80, cercetătorilor William Gudykunst și Young Yun Kim. În 1983 Gudykunst publică în International and Intercultural Communicationm Annual primul volum de teorie a comunicării interculturale: Intercultural Communication Theories. Gudykunst subliniază nevoia dezvoltării teoretice a domeniului și oferă câteva teorii ce pot fi folosite în cercetare. În 1988, Gudygunst aprofundează problematica teoretică a comunicării interculturale, împreună cu Kim, într-un volum din International and Intercultural Communication Annual – Theories in Intercultural Communication. Aceștia abordează teoriile constructiviste, teoria managementului coordonat, teoria convergenței, adaptarea la relații interculturale, transformarea interculturală și teoria rețelei.

În 1989, Gudykunst editează împreună cu Molefi Asante Handbook of International and Intercultural Communication.

Gudykunst este fondatorul teoriei despre incertitudine și anxietate în comunicare, termeni ce vor folosiți ulterior de toți interculturaliștii. Anxietatea este definită ca fiind sentimentul de disconfort, iar incertitudinea desemnează inabilitatea de a prezice comportamentul celuilalt

Sociologul german Georg Simmel (1859 – 1918) folosește conceptul de „străin” și distanță socială”, arătând că „într-o fază inițială a contactului cu cealaltă persoană, scopul de bază al comunicării este de a reduce incertitudinea despre cealaltă persoană, urmând să descoperi informații despre celălalt și să împărtășești informații despre tine însuți”.

Ladmiral și Lipiansky observă cum fenomenele identitare structurează relațiile interpersonale ca spațiu social. Sunt cunoscute tendințele de separare între sexe în grupurile de prieteni, la vârstele mai mici, grupurile de apartenență, anturajul, identitatea colectivă instaurează comunicarea și schimbul, într-un cuvânt, identitatea poate separa sau apropia. Din acest punct de vedere, comunicarea interculturală presupune un demers paradoxal, „presupune ca cel ce se angajează în cunoașterea străinului, să-l perceapă ca seamăn și ca diferit”.

Există o tendință de înțelegere a identității celorlalți în termeni de naționalitate; așa cum românii sunt percepuți ca ospitalieri, prietenoși, dar și cerșetori, hoți, și noi îi privim pe italieni ca fiind gălăgioși, pe englezi sobri, pe nemți serioși și harnici. Identitatea se oferă în termenii de ”noi” și „ei, ceilalți”.

Anii `90 au accentuat interesul crescut pentru interculturalitate, datorită condițiilor istorice (căderea comunismului și libera circulație a oamenilor a dus la schimbări demografice, având loc mai multe contacte directe între oameni aparținând unor culturi diferite).

Domeniul teoretic al interculturalității a evoluat, teoriile precedente au fost reluate și îmbogățite, cărțile au cunoscut numeroase reeditări, numărul cursurilor și al trainingurilor a crescut, relațiile internaționale și interculturale s-au extins în special prin contactul tinerilor. „Tinerii sunt sensibili și deschiși către comunicarea interculturală, prin gustul călătoriei și al interesului arătat pentru întâlnirea celorlalți”. Ei se regăsesc în aceeași cultură cosmopolită, definită de modă, jeans, muzică, sport, cinema. O participare dinamică la schimburi între studenți sau programe de voluntariat a dus la noi contacte interculturale. Comunicarea în masă furnizează pentru tineri un spațiu al schimburilor culturale, al culturii pop, rock, rap, al culturii Cartoon Network sau MTV.

Gudykunst și Kim dezvoltă teoria despre străin în Communicating with strangers: An Approach to Intercultural Communication, 1995. Străinul are o cunoaștere limitată a mediului nou, a normelor și valorilor sale. Același lucru se întâmplă și pentru reprezentanții culturii locale.

În general, „comunicarea cu o altă persoană implică prezicerea sau anticiparea răspunsurilor. Predicțiile comunicative se bazează pe trei niveluri: nivelul cultural, socio-cultural (informații despre apartenența socială a celuilalt) și psiho-cultural (informații despre caracteristicile individului)”.

Comunicarea cu un străin se bazează, câteodată prea mult, pe categorizare, pe stereotipuri, pe prejudecăți, iar cel mai bun mod de a îmbunătăți comunicarea este de a fi atenți la trăsăturile unice, individuale ale persoanei și de a fi conștienți de propriul comportament în comunicare.

Comunicarea cu necunoscuții implică incertitudinea, datorată dificultății de a prezice răspunsul celuilalt. Singurul mod de a reduce incertitudinea este de a ne dezvolta orizonturile, prin trei strategii: pasiv, activ (căutarea informațiilor din surse adiacente, din cărți, de la cunoscuți) sau direct (prin interacțiune directă și punând întrebări).

Incertitudinea crescândă a interacțiunilor cu străinii este însoțită de diferite niveluri de anxietate (îngrijorare datorată pierderii respectului de sine, posibilității de a fi incompetent sau exploatat, posibilității de a fi perceput negativ, posibilității de a nu fi aprobați de membrii grupului nostru în ceea ce privește legătura cu străinii). Aceste neliniști pot fi reduse prin atenția pe care o acordăm procesului de comunicare, prin aflarea mai multor informații despre necunoscut.

„Cultura influențează comunicarea” susține Carley Dodd care în cartea lui Dynamics of intercultural communication prezintă teorii, principii, abilități folositoare în comunicarea interculturală dintre indivizi și grupuri la nivel macrocultural.. În afara folosirii limbii, studiul comunicării interculturale recunoaște cum cultura cuprinde cine suntem, cum ne comportăm, cum gândim, cum vorbim.

Când variabilele culturale joacă un rol principal în procesul comunicării, rezultatul este comunicarea interculturală. Recunoaștem și respectăm modul în care amprenta culturală justifică diferențele în stilul de comunicare, viziunea și personalitatea fiecăruia.

Comunicarea interculturală apare când străduința devine un efort pentru a reduce incertitudinea și anxietatea diferențelor percepute.

Grupurile sau culturile percepute ca fiind diferite pot crea bariere care ne pot prinde în cursă prin părtiniri, neînțelegeri, aroganță personală, stereotipuri negative.

Diferențele perceptibile desemnează faptul că îi apreciem pe ceilalți într-o manieră proprie, pentru a-i măsura după criterii de asemănare sau diferențiere. Acest fapt duce la „categorizări sociale”, iar atunci când categorizarea socială este negativă, aceasta devine o sursă a rasismului, a intoleranței și a prejudecăților.

Categorizarea socială poate duce la asocieri mentale și emoționale pe baza a trei factori: diferența culturală sau a grupului, diferența personalității și diferența în modul în care doi oameni percep relația lor interculturală.

Întrebările și emoțiile care ne însoțesc de-a lungul perceperii diferenței reprezintă începutul procesului de comunicare interculturală, un imbold de a-l cunoaște pe celălalt și de a face ceva. Dar în același timp, pe baza identității noastre culturale și personale, creăm un orizont de așteptare, încercăm să evaluăm persoana nouă.

Comunicarea interculturală implică reducerea incertitudinii. Există două modalități de a face față incertitudinii: pe de o parte putem oferi un nivel de predicție, pe baza regulilor, normelor, ritualurilor, trăsăturilor comune, pe de altă parte putem înțelege și conduce etapele de interacțiune specifice unei întâlniri: precontact, contact și impresie, apropiere.

I.2. Psihologie cross-culturală și comunicare interpersonală.

Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări și din felurite motive, ei aduc cu sine, inconștient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalitățile de prezentare și comunicare specifice culturii lor. Diferențele dintre aceste elemente specifice și necunoașterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăți , nereușite , chiar conflicte ce duc la comunicări ineficiente.

Dincolo de valorile individuale, există valori culturale care, de obicei, derivă din teme sau subiecte filosofice mai ample și care sunt o parte a mediului cultural. Valorile au un caracter evaluativ și normativ, ele informează un membru al unei culturi despre ceea ce se consideră a fi rău sau bun, drept sau nedrept, adevărat sau fals, pozitiv sau negativ, plăcut sau neplăcut etc. Valorile culturale ghidează percepțiile și comportamentele indivizilor. Acestea nu sunt universale, ci sunt însușite prin procesele de învățare culturală.

Există mii de valori în fiecare cultură. Samovar și Porter (2003) consideră că cele mai importante valori culturale care influențează comunicarea interculturală sunt cele care privesc: individualismul, familia, religia, materialismul, natura umană, știința și tehnica, progresul și schimbarea, competiția, munca și distracția, egalitatea, rolurile de gen, natura și mediul, timpul, vorbirea, tăcerea, supunerea, autonomia interpersonală. Principalele instituții prin care se transmit aceste valori sunt biserica, familia, statul.

Valorile culturale sunt definite de Daisy Kabagarama (1993) ca „seturi de reguli organizate pentru a putea face opțiuni, a reduce nesiguranța și conflictele dintr-o societate dată”.

Având un conținut normativ, valorile sunt, în mod firesc, direct legate de comportamente, de normele comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie să le urmeze. Autoarea evidențiază importanța relației dintre valori, norme și comportamente: valorile „desemnează ceea ce e de dorit”, fiind o componentă importantă a oricărei culturi. Adeseori valorile unui grup cultural pot veni în conflict cu valorile altui grup. Spre exemplu, individualismul, competiția și câștigul sunt valori centrale ale culturii americane, în timp ce în culturi asiatice, precum cele chineză, coreeană, japoneză, solidaritatea de grup, așa-numitul „colectivism” opus „individualismului” constituie o valoare esențială, centrată pe relațiile interpersonale sau cele intragrup.

Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” și sunt de două tipuri: proscriptive, care dictează ce nu trebuie făcut și prescriptive, ce indică ceea ce trebuie făcut

William Haviland arată că normele, înțelese ca „standarde care definesc ceea ce e normal sunt determinate de cultura însăși”

Autorul oferă exemplul culturii populației Aymara din Anzii bolivieni, care interzice sinuciderea, dar o acceptă atunci când individul e posedat de „spirite rele” care nu pot fi exorcizate, în care caz sinuciderea e o alternativă rezonabilă și dezirabilă.

Conținutul normativ al valorilor este subliniat și de L.A. Sarbaugh (1979), care definește normele culturale ca „standarde pentru convingeri și comportamente care se dezvoltă în orice grup pe care îl considerăm o cultură sau o subcultură”. Din categoria normelor comportamentale fac parte tabuurile, care sunt norme proscriptive, de interzicere a unor comportamente și afectează, în general, existența și stabilitatea unei culturi. Cercetătorul afirmă că unul dintre riscurile grave în comunicare interculturală îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor.

Atitudinile sunt definite ca „predispoziții individuale de a evalua un simbol, un obiect, aspect al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă” , cu observația că, în general, oamenii au tendința de a respinge lucrurile care nu le plac și de a le accepta pe care care le plac. Există, de regulă, o atitudine favorabilă față de ceea ce e considerat, în cultura proprie, plăcut, util, satisfăcător și o atitudine nefavorabilă față de ceea ce e considerat neplăcut, inutil, nesatisfăcător. Atitudinile se exprimă atât verbal, ca opinii, cât și nonverbal, prin mimică, gestică, mișcări și posturi ale corpului ș.a. Ele includ atât o latură afectivă (care are legătură cu sentimentele), cât și una cognitivă (când devin credințe sau convingeri).

Atunci când sunt organizate într-o structură ierarhică formează sisteme de valori.

Kabagarama consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne propunem să le atingem și de percepțiile pe care le avem despre lume”. Astfel, dacă o cultură accentuează prietenia și cooperarea, un străin va fi tratat cu ospitalitate și bunăvoință iar dacă o cultură se bazează pe competiție și individualism, un străin ar putea fi privit cu suspiciune, chiar ostilitate și agresivitate.

Referitor la atitudinile despre persoanele din alte culturi, care sunt vehiculate în situațiile de comunicare interculturală, L.A. Sarbaugh arată că acestea „servesc la filtrarea stimulilor la care răspundem în tranzacțiile noastre cu alții și dictează modul în care percepem și reacționăm la alții”. El citează studiul autorilor Althen și Jaime, în care s-au comparat atitudinile și convingerile nord-americanilor cu cele ale filipinezilor, ajungând la următoarele constatări :

în cultura nord-americană este încurajată autonomia, pe când în cea filipineză dependența.

filipinezii au convingerea că există o cantitate de bunuri materiale constantă în societate, ce pot fi împărțite și reîmpărțite iar dacă cineva acumulează mai multă avere, o face în detrimentul celorlalți, ceea ce este „imoral”. Convingerea americanilor că „există destul pentru fiecare”, face ca inițiativa individuală, competiția să fie valoari esențiale ale culturii lor, de care depinde reușita economică și socială a indivizilor.

în SUA, confruntările dintre persoane au tendința de a fi directe, „față în față” iar în Filipine ele se fac prin intermediari.

pentru americani este important viitorul și planificarea lui iar pentru filipinezi este important trecutul, ceea ce face ca respectul pentru strămoși să fie o valoare esențială a culturii acestora , precum și prezentul, ceea ce îi determină să-și trăiască viața de la o zi la alta, fără a face planuri importante pentru viitor.

Concepția despre lume, cu diferențe notabile de la o cultură la alta, este un alt element critic al tranzacțiilor interculturale. Aceasta reprezintă orientarea culturală către lucruri precum Dumnezeu, natură, viață, moarte, univers și alte teme filosofice legate de „ființare”. Aceasta ne ajută să ne plasăm în univers, are rădăcini atemporale și reprezintă fundamentul oricărei culturi, pe care o influențează la un nivel profund, cu efecte subtile și dificil de relevat. Concepția despre lume influențează chestiuni foarte diferite, de la felul cum îi vedem pe ceilalți, la cum ne petrecem timpul ș.a. Credințele religioase reprezintă doar unul dintre factorii diferențiatori ai concepției despre lume.

Sarbaugh definește concepția despre lume ca o sumă a convingerilor și credințelor cu privire la natura vieții și relațiile omului cu natura și cosmosul, cu privire la relația dintre viață și moarte, posibilitatea sau imposibilitatea de a controla natura etc. Concepția despre lume este o convingere care se formează și se dezvoltă mai lent și are o stabilitate în timp mai mare decât cea a altor tipuri de convingeri sau credințe. Are legătură cu caracterul normativ al valorilor, respectiv ceea ce este considerat a fi important sau neimportant, adecvat sau neadecvat .

Ishii, Klopf, Cooke consideră concepția despre lume ca una dintre calitățile fundamentale ale culturii, care este cercetată din perspective diferite : antropologică, ca mod caracteristic în care oamenii se raportează la univers; sociologică, ca o „definiție”a realității; psihologică, drept un cadru de referință cuprinzător, în accepția conceptului german de „Weltanschauung”; din perspectiva științelor comunicării, concepția despre lume este una dintre „lentilele” prin care oamenii văd realitatea și restul lumii.

CAPITOLUL II

COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ȘI ACULTURAȚIE

II.1. Dificultatea procesului de aculturație

Aculturația este un termen care descrie fenomenul de împrumut al unor conduite și valori de către un grup de la un alt grup cu care vine în contact. Factorii gradului de aculturație sunt: nivelul și amplitudinea educației formale (ani obligatorii de școală), extensiunea câmpului de interacțiuni în rețeaua socială și de muncă, vârsta la care se intră în relație cu grupul cultural diferit, statutul socio-economic al celor în cauză etc.

Aculturația poate deveni patologică din cauza incapacității inserției simultane a persoanei în două sisteme culturale, sensibil diferite. În acest context apar crize de identitate culturală, cu repercusiuni importante asupra indivizilor în cauză sau asupra colectivităților din care fac parte.

Amestecul cultural constituie un proces de interferență a bagajelor culturale relativ eterogene, conducând la crearea unei structuri simbolice de un cu totul alt aspect. În centrul acestei interferente se afla amestecul axiologic, respectiv procesul de recreare a semnificațiilor valorice, în funcție de diferitele sisteme existențiale de referință. Altul impune un joc dialectic de închidere și deschidere față de mine și față de universul valoric înconjurător. Altul mă obligă să mă recunosc ca un întreg procesual și interactiv. Întâlnirea interculturală este un fel de aculturație ce determină o reașezare a valorilor personale, o altă dispunere ierarhică a lor, necesară unei noi așezări.

La intrarea în tara de imigrare, străinul, adult sau copil, se va afla într-un proces de adaptare mai mult sau mai puțin rapid, mai mult sau mai puțin intens, după diferiți parametrii: locul și rolul imigrării în țara gazdă, faptul de a alege sau a se supune migrației, durata și obiectivul proiectului migrator, statutul social și economic al comunității de origine în societatea gazdă, inserția școlară sau profesională, spațiul în care locuiește, vârstă, faptul de a fi singur sau în familie etc.

Abou consideră problema aculturației în funcție de relațiile interetnice, iar cultura este definită, după el, în cadrul unitații etnice. Cultura unei etnii nu este niciodată omogenă, iar emigrațiile interne, pun câteodată probleme de aculturație tot atât de stringente ca imigrația propriu-zisă.

Aculturația variază nu numai în funcție de tipul de contact între populații, ci și în funcție de caracteristicile lor. Abou observă că distanța mai mare sau mai mică existentă între culturile în contact va avea o incidență asupra aculturației, la fel ca gradul prestigiului pe care îl au culturile care se învecinează si omogenitatea lor mai mare sau mai scăzută. Mai mult, pentru a defini genul aculturației, trebuie să se țină seama de modul în care se organizează contactele între comunități. Abou ne relevă trei moduri de aculturație : spontană, forțată sau impusă.

Aculturația este spontană atunci când nu există contact permanent între populațiile respective, dar există mediatori suficient de puternici, ca piața economică, exportul de produse, importul de ideologii politice.

Aculturația este forțată când situația o impune, dar până într-un anumit punct, pentru că modalitățile sunt lăsate la inițiativa grupurilor. Se consideră astfel că diferite imigrații economice sau politice, în societățile pluraliste, pot păstra un timp instituțiile și tradițiile care le sunt proprii.

Când experiența întâlnirii a două culturi se traduce printr-o deculturatie a personalității, atunci aceasta este negativă; când face posibilă o reorganizare culturală a personalității, este pozitivă. Există deculturatie când bărbatul, femeia sau copilul, sfâșiați între doua culturi care nu ajung la conciliere, sunt în mod profund afectați. Criza de identitate pe care o trăiesc riscă să provoace sentimente de inferioritate, angoasa, agresivitate, tulburări grave. Deculturația este evitata când aculturația parțială este stabilită fără a necesita o ruptură totală.

În general, imigranții adulți pot găsi un echilibru în coabitarea cu un pol exterior apropiat societății gazdă (câmpul muncii, administrația etc.) și un pol interior apropiat culturii de origine (universul familial, timpul liber etc.). Uneori, copiii sunt cei care rup echilibrul punând sub semnul întrebării modul de funcționare a culturii. Acești copii, crescuți între școală, casă și culturile respective, sunt constrânși la o adaptare constantă și frecvența care cere o reorganizare culturală. Aceasta este pozitivă când ,,aculturația are drept consecință o îmbogățire a personalității subiectului, când îi dezvoltă creativitatea”

Este evident că grupul de aculturație va suporta schimbări mai importante, dar aceste schimbări și intensitatea lor nu vor fi aceleași timp în funcție de caracteristicile grupului dominant și grupului de aculturație. Adaptarea grupului de aculturație va depinde, pentru multe din situațiile economice, demografice, politice ale grupului dominant, de politica sa de imigrare și de primire a noilor veniți.

După Berry, șase tipuri de schimbări însoțesc aculturația:

schimbări fizice (locuire, urbanizare etc.)

schimbări biologice (noi boli, alimentație etc.)

schimbări politice (pierderea autonomiei, a drepturilor etc.)

schimbări economice (șomaj, salarii etc.)

schimbări culturale (limbă, religie, educație etc.)

schimbări sociale (noi relații interindividuale și intergrupale etc.).

Într-o situație de migrație, toate aceste schimbări se vor produce mai mult sau mai puțin rapid și în condiții mai mult sau mai puțin bune.

Această listă de schimbări poate fi înțeleasă ca un avertisment pentru școală față de adaptarea rapidă și forțată care este cerută copilului nou venit. Pentru binele sau școlar (succesul școlar) i se cere cumularea unei adaptări rapide, o aculturație rapidă și noi cunoștințe care sunt, bineînțeles, cele legate de limbă.

Problemele individuale de schimbare a comportamentului, de identitate și de stres al aculturației se adaugă modificărilor resimțite prin intermediul familiei. Având în vedere faza de adaptare în care se situează familia și copilul, nu se poate să nu gândim că ar putea exista repercusiuni asupra școlarității elevului, asupra disponibilității sale cognitive și asupra investiției părinților în scoală. De altfel, rezultatele școlare ciclice ale unor copii pot fi relevatoare pentru fazele procesului de adaptare. Schimbările psihologice observate de Berry în cursul aculturației pot avea uneori consecințe favorabile, ca ameliorarea condițiilor economice, medicale etc. și, pe de alta parte, consecințe negative, cum ar fi confuzia identitară, stresul aculturației etc.

Integrarea redefinește individualitatea în contextul unor noi repere culturale, prin integrare, persoana poate câștiga ceva, se amplifică spiritual, prin asimilare aceasta pierde substanța proprie și se pierde pentru totdeauna.

Cazul asimilației presupune abandonarea completă a identității culturale în favoarea comunității dominante. Acest abandon este mai frecvent o constrângere a societății gazdă decât o alegere voluntară și, în acest sens, scoala are întotdeauna o forță asimilatoare extrem de puternică. Asimilarea este o realitate pentru mulți emigranți, deși deseori se pune problema integrării mai mult decât cea a asimilării, exigentele școlare și lingvistice, în mod special, nu oferă alternativa.

În procesul de integrare, subiectul păstrează o parte din specificitatea sa culturală, făcând parte din unele structuri ale societății dominante. Integrarea nu este realizată printr-o mișcare unilaterală a nou venitului spre societatea dominantă. Se aseamănă cu un proces multidimensional, în care toate elementele părții integrante sunt redefinite de către noul venit, iar fiecare integrare provoacă o nouă elaborare a integrității societății în schimbare. Această situație pare deseori cea mai echilibrată și poate satisface exigentele individului și ale comunității.

Nici unul din tipurile de aculturație propuse nu reprezintă o alegere liberă si de bunăvoie din partea unui individ. chiar dacă ponderea și politica explicită sau implicită a societății dominante asupra comunitării de origine a persoanei respective poate fi interpretată diferit conform celor patru tipuri, aceasta joacă un rol foarte important în întregul proces de adaptare.

Imigrantul în situația de aculturație, de continuă schimbare socială, oricare ar fi tentațiile, refuzurile sau negocierile sale, este evident că acesta este în interacțiune cu un alt univers cultural, un alt sistem social: cel al culturii din țara gazdă.

Există mai multe teorii referitoare la procesul de adaptare al imigranților. Una dintre ele consideră că imigranții sunt asimilați de către noua societate, pe o perioadă de doua sau chiar trei generații, iar la sfârșitul acestui proces de asimilare nu mai sunt vizibile diferențele dintre noii veniți și copiii lor, pe de o parte și societatea-gazdă, pe de alta parte, poate doar în privința numelui și a înfățișării (culoarea pielii etc.). Putem considera astfel că procesul de asimilare conduce la abandonarea de către toate părțile implicate a anumitor elemente ale propriei culturi și identitatea și preluarea altora din alte culturi, astfel încât rezultă un amalgam de elemente provenind atât din culturile imigranților cât și din cultura gazdă.

Ca o consecință, o întreagă nouă cultură ar lua, astfel, naștere. Alți autori privesc procesul de asimilare dintr-un punct de vedere unilateral, care pretinde conformarea imigranților la cultura dominantă, procesul realizându-se în etape, iar la sfârșit se șterg diferențele dintre noii veniți, copiii lor și societatea-gazdă, atât privind situația socială cât și orientarea culturală a primilor

În cea de segregare/separare, fie individul dorește păstrarea identității sale culturale intacte, fie societatea dominantă împiedică stabilirea tuturor relațiilor. În sfârșit, procesul de marginalizare se află într-un alt tip de aculturație (aseamănător cu segregarea), din cauza că aceasta nu este voluntară, iar societatea dominantă joacă un rol fundamental în practica marginalizării.

De multe ori, deosebirile interumane servesc drept alibi pentru a adânci și mai mult separațiile și distanțele dintre noi. Starea de confuzie se adâncește și vizează chiar componentele intraculturale. Simplul contact, prin punerea unor grupuri cultuale unele lângă altele, nu conduce automat la o interactivitate optimă. Impactul se poate sesiza atât la nivel grupal (prin asimilare, segregare sau integrare), cât și la nivel individual (fie prin respingerea culturii de origine, fie prin blamarea noii culturi).

Valoarea ,,străină” poate primi mai multe semnificații atunci când se încearcă neutralizarea efectelor ei perturbatoare asupra eului. Exemplificăm prin modalitățile de ,,egocentrizare” puse în evidență de Camilleri și Vinsonneau:

“similizarea” ce se manifestă prin ignorarea diferenței și prin confundarea voită a valorii străine cu o valoare personală.

,,categorizarea” sau fabricarea unei scheme generalizante pentru o serie de comportamente straine eterogene; cei care nu sunt ca noi primesc niste etichete de identificare (uneori peiorative), prin decuparea simplistă a unor elemente care, în realitate, sunt mult mai complexe și greu de identificat (tinerii, țiganii etc.); acest procedeu este discutabil întrucât el se realizeză prin suprageneralizare, prin construirea și folosirea unor stereotipuri

,,tratamentul disonanței”, adică încercarea de a rezista la schimbarea structurilor noastre familiare, de a păstra cu orice pret reprezentările noastre cele mai adânci despre realitate și despre noi înșine.

Coerența complexă apare atunci când individul, aflat într-un conflict cultural, face efortul de a-și reconsidera platforma identitară, conturandu-și o nouă formațiune valorică ce creează impresia unei coerențe.

Acest efort primește mai multe materializări:

forma compromisului, când, dintr-un instinct pragmatic, unele valori ale alterității sunt reținute și ,,jucate” numai atunci când este cazul;

investirea simultană a eului cu valori ce din mai multe directii; individul își apropriază acele valori care-i garantează la un moment dat păstrarea sau întarirea rol-statusului;

reinterpretarea propriului fond valoric și ,,descoperirea” în patrimoniul propriu a unor valori ale alteritatii pentru a se justifica adoptarea unor noi conduite (egalitatea sexelor, raționalismul stiințific, democrația etc.); ansamblul cultural este supus unei reajustări, prin supralicitarea unor elemente valorice secundare (sau chiar inexistente), doar din dorința de a ,,păstra” identitatea originară;

admiterea principală a valorilor straine, dar neconcretizarea lor în practicile comune; valorizarea este parțială întrucât ea este suspendată în intervalul de la reprezentare (conștientizare) la realizare

structura de noi conduite culturale și inlocuirea celor vechi (de pildă, instruirea femeii la acelasi nivel ca și barbatul pentru a-i maximiza inserția spre rolurile sociale moderne).

Cunoasterea și intelegerea altuia sunt procese progresive și complexe. Este firesc ca primele contacte cu alteritatea să fie insotite de sentimente de insecuritate și frică, de angoasă sau chiar de ură față de celalalt. ,,Această experiență a abisului dintre mine și altul mă șochează, nu o percep, chiar dacă ea mă anihilează, poate pentru că o neg. Față de strainul pe care îl refuz, dar cu care ma identific totodată îmi pierd limitele, nu mai am continut, amintirile experientelor pe care le-am lasat să cadă mă inundă, îmi pierd consistenta. Multiple sunt variantele neliniștii fațăa de străin: toate reiterează dificultatea mea de a mă plasa în locul altuia și refac traiectul de identificare – proiecție care trimite la fundamentul ascensiunii mele catre autonomie

II.2. Tipologia fenomenelor de aculturație.

Aculturarea se produce când atitudinile inițiale ale individului sunt deschidere, toleranță, acceptare, încredere. în gestionarea sentimentelor negative produse de șocul cultural individul alege strategii integrative (a observa, a asculta, a întreba, a tolera, a se conforma, a face compromisuri etc). în felul acesta, el va ajunge să înțeleagă nouă cultură și să se integreze sistemului ei în diverse moduri și grade.

Aculturarea este procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atrași treptat de sistemul de valori și practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri.

Modificările în paternurile culturale originare se produc pe două direcții: aculturarea (atragerea individului/grupului spre cealaltă cultură) și deculturarea (pierderea de către individ/grup a unora dintre elementele culturii de origine și înlocuirea lor cu elemente din noua cultură).

Procesul de aculturare depinde de locul, scopul și durata contactelor dintre indivizii cu medii culturale diferite și cunoaște diverse grade de manifestare. Astfel, se disting mai multe tipuri de aculturare:

Colonizarea și invazia. Sunt forme de contact între societăți globale, în situațiile de colonizare, populația colonizatoare impune populației colonizate propria cultură; este, de pildă, cazul colonizării romane în Dacia, cu efecte civilizatoare, în urma căreia s-au născut poporul român și limba română, o limbă de origine latină, în situațiile de invazie, membrii culturii invadate adoptă unele elemente din cultura invadatoare; este, de exemplu, cazul invaziilor pe care popoarele migratoare (hunii, cumanii, pecenegii, tătarii etc.) le-au întreprins pe teritoriul fostei Dacii, în urma cărora populația indigenă a adoptat unele elemente ale modului de viață (instrumente de lucru, elemente de vestimentație, tehnici de construire a adăposturilor, forme lingvistice). Se observă așadar că între invazie și colonizare există o diferență în privința gradului de aculturale.

Aculturarea unilaterală. Se produce în situații de contact între grupuri de participanți la un eveniment (de pildă, în timpul războiului american din Irak, unii irakieni au deprins moduri de viață americane; soldații români participanți la conflictul din Irak au dobândit obiceiuri americane de viață).

Aculturarea bilaterală. Se produce în cadrul contactelor stabile între grupuri naționale inegale (de exemplu, contactele dintre elvețienii de limbă germană și romanșă) sau egale demografic (de pildă, musulmanii și creștinii din Liban). Membrii culturilor în contact se influențează reciproc, în grade diferite.

Aculturarea multilaterală. Are loc în cadrul contactelor stabile între numeroase grupuri etnice înrudite din același stat (de exemplu, grupurile etnice din India, Zair) sau între grupuri etnice diverse care locuiesc pe teritoriul aceluiași stat (numeroasele etnii care trăiesc în Statele Unite, românii, maghiarii, germanii din România).

Contactul între grupuri naționale și grupuri extranaționale (emigranți de scurtă durată, ex-pata, sejurnieri, persoane care călătoresc). Grupurile minoritare observă diferențele față de cultura lor de proveniență și preiau elemente din cultura-gazdă; gradul de aculturale depinde de durata conviețuirii cu populația autohtonă și de scopul șederii în cadrul comunității (călătorie de afaceri, muncă, vacanță etc.).

Atragerea la noua cultură se produce în grade diferite: parțial (adaptarea culturală) sau total (asimilarea).

Adaptarea este o transformare internă graduală a unui individ confruntat cu un mediu cultural nou, în direcția sporirii compatibilității sale cu noul mediu. Este un proces dinamic, în cadrul căruia individul își confruntă cunoștințele și obișnuințele culturale cu cele ale noului mediu, constatând diferențe și asemănări și adaptându-se noului mediu din necesități practice legate de existență.

Procesul de adaptare este influențat, pe de o parte, de mediul-gazdă (receptivitatea și toleranța nativilor la diferențele culturale, presiunea culturală impusă străinului în sensul adaptării), iar pe de altă parte, de predispozițiile individuale ale celui confruntat cu o nouă cultură (fundalul cultural și rasial al persoanei, atribute de personalitate, toleranța pentru diversitate, gradul de pregătire pentru schimbare). în acest proces de adaptare comunicarea joacă un rol important: cu cât competența de comunicare a non-nativului se suprapune mai bine peste competența de comunicare a nativului, cu atât procesul de adaptare este mai eficient.

Rezultate ale adaptării culturale sunt adecvarea funcțională a individului, sănătatea lui psihică și dobândirea unei identități interculturale Adaptarea este o formă de rezolvare a diferențelor în cadrul unui efort al individului de a-1 înțelege pe celălalt, în procesul de adaptare, atitudinile comune ale interactanților par să conteze mai mult decât asemănările/ diferențele dintre culturi sau competențele lingvistice. Toleranța, receptivitatea la nou, curiozitatea interculturală, conștiința diferenței, observarea diferențelor, acceptarea diferențelor, ascultarea atentă, atitudinea noncritică, umorul sunt atitudini care favorizează adaptarea.

Asimilarea este un proces avansat de pierdere a valorilor culturii originare și integrarea totală în cultura dominantă (engl. mainstream culture).

Demarcația dintre aculturale și asimilare este greu de stabilit.

CAPITOLUL III

FACTORI DE DIFERENȚIERE ÎNTRE CULTURI

Orice comunicare este definită prin parametri contextuali, care sunt condiționați cultural. Contextul fizic desemnează împrejurările fizice concrete în care are loc o comunicare: spațiu, decor, ambianță, obiecte, mobilier, lumină/întuneric, zgomot/liniște etc. Este cunoscut faptul că , prin semnificațiile sale nonverbale, adeseori simbolice, contextul fizic afectează comunicarea, determinând confort sau disconfort, nu numai fizic ci și psihic, pentru emițător ca și pentru receptor. De asemenea, orice comunicare umană are loc într-un context social, căci nici o interacțiune nu are loc într-un vacuum socio-cultural, nu e un proces „pur”. Orice situație socială instituie un model și un context de comunicare ce guvernează conținutul și efectele comportamentului comunicatorilor. Contextul social se referă la forțe care influențează modelele de comunicare și fluxul comunicării, de la un grup social la altul. Din această perspectivă, factorii contextului social constau în : diferențele individuale în ce privește abilitățile, structura muncii indivizilor; atracția grupului, atitudinile, normele, similaritatea percepțiilor grupului, disponibilitatea grupului spre schimbarea atitudinilor și credințelor etc.

Conceptul de context, din punct de vedere cultural, desemnează gradul în care într-o cultură predomină comunicarea verbală (explicită) sau cea nonverbală (implicită).

E.T. Hall a făcut distincția între contextele culturale „înalte”, respectiv culturile puternic contextualizate și cele „joase”, respectiv culturile slab contextualizate : „O comunicare sau un mesaj cu context înalt este aceea/acela în care cea mai mare parte a informației se află în contextul fizic, fie în persoana înseși, în timp ce foarte puțină informație este codificată, explicită, transmisă parțial prin mesaj”. În culturile înalt contextualizate, informațiile sunt conținute în mediu, situații și în aluziile nonverbale care conferă înțeles mesajelor care nu sunt exprimate explicit.

Lustig și Koester se referă la cultura japoneză ca la una dintre cele mai puternic contextualizate : „Într-o cultură ca cea a Japoniei înțelesurile sunt implicite și se acordă o mare importanță codurilor nonverbale”. Și alte culturi asiatice, precum cea chineză sau coreeană, sunt înalt contextualizate. În ciuda faptului că, în principiu, codul verbal este explicit, în China și acesta este un sistem înalt contextualizat. Utilizarea unui dicționar chinezesc presupune cunoașterea a mii de caractere care își schimbă înțelesul în combinație unele cu altele. O explicație ar fi cea a influenței majore în Asia a budismului Zen, care valorizează tăcerea , lipsa expresiilor emoționale și, în consecință, componenta nonverbală a comunicării.

De asemenea, culturile indienilor din America de nord, cu rădăcinile în Asia de est, sunt în privința raportării la context foarte asemănătoare cu cele asiatice contemporane. americanii se plâng adeseori că, în interacțiunile cu japonezii, cei din urmă au o manieră ocolită de a ajunge la subiectul conversației.

Culturile latino-americane și cele amerindiene, ca și cele arabe, greacă, turcă sunt, de asemenea, înalt contextualizate.

În opoziție cu acestea, mesajele slab/jos contextualizate sunt comunicate în mod explicit, prin codurile verbale. Acestea trebuie să fie detaliate și foarte precise. În ce privește gradul de contextualizare a comunicării, există o mare varietate culturală. O serie de cercetări sugerează că cele mai slab/jos contextualizate sunt cel din Elveția, Germania, America de nord și Scandinavia. În aceste culturi, înțelesurile literale, detaliile specifice, programarea timpului sunt esențiale.

Andersen consideră că principalele diferențe dintre culturile înalt contextualizate și cele jos contextualizate pot fi explicate prin patru principii :

Comunicarea verbală și alte coduri explicite prevalează în culturile jos contextualizate, precum cele din SUA și Europa de nord. Oamenii din aceste culturi sunt percepuți ca fiind excesiv de vorbăreți și redundanți. Cei din culturile înalt contextualizate pot fi percepuți ca „închiși”, misterioși.

Culturile înalt contextualizate nu valorizează în aceeași măsură comunicarea verbală ca cei din culturile jos contextualizate.

Oamenii din culturile înalt contextualizate sunt în mai mare măsură dependenți de și receptivi la comunicarea nonverbală.

În culturile înalt contextualizate, indivizii au așteptări mai mari din partea interlocutorilor. Așa cum a remarcat E.T.Hall, aceștia se așteaptă ca mesajele să fie deduse, în mare măsură, din sentimente, gesturi și indicii ambientale, cărora de regulă cei din culturile jos contextualizate le acordă puțină importanță.

E. T. Hall distinge între mesaje bogate și sărace în context, pornind de la premisa că „a evalua contextul unei comunicări implică, pentru un individ, să determine cantitatea de informație pe care interlocutorul este susceptibil să o dețină despre un subiect dat. Este evident astfel că toți indivizii, în conformitate cu cultura căreia îi aparțin, comunică la un anumit nivel pe scara contextelor și că una dintre principalele strategii ale comunicării, fie că te adresezi unei persoane sau unui grup, constă în definirea poziției adecvate în contextul a ceea ce se comunică”. Diferențierea pe care o face între mesajele rapide și cele lente sugerează că cele din prima categorie sunt sărace în context și celelalte bogat contextualizate.

Iată lista de exemple propuse, cu referire la culturile vestice.

mesaje rapide : proza, titulurile, un comunicat, mesajele de propagandă, caricaturile, publicitatea TV, probele sportive, plăcerea, căsătoriile de la Hollywood, adresarea cuiva cu prenumele în SUA, reproducerea unei opere de artă.

mesaje lente : poezia, cărțile, un ambasador, expunerea detaliată a unei opinii, gravurile, emisiunile TV de comentariu a informațiilor, istoria sporturilor, dragostea, căsătoriile reușite, adresarea cuiva cu prenumele în Germania, opera de artă în sine, prietenia sinceră.

III.1. Individualism versus colectivism

Individualismul se referă la tendința unei culturi de a evidenția importanța identității individuale față de identitatea de grup, drepturile individuale față de drepturile grupului și nevoile individuale față de cele ale grupului. În opoziție cu aceasta, colectivismul este tendința unei culturi de a evidenția importanța grupului față de cea a individului, obligațiile grupului față de cele ale individului, precum și nevoile intra-grupului față de nevoile și dorințelor individului. Intra-grupul este cel pe ale cărui valori, norme, reguli se bazează funcționarea grupului în societate, ale cărui norme servesc drept criterii ale comportamentelor cotidiene.

G. Hofstede a realizat un studiu intercultural asupra individualismului, în 40 de țări necomuniste, care a relevat următoarele : cele mai individualiste 10 națiuni sunt cele din SUA, Australia, Marea Britanie, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Italia, Belgia, Danemarca, Suedia; cele mai puțin individualiste națiuni sunt cele din Venezuela, Columbia, Pakistan, Peru, Taiwan, Thailanda, Singapore, Chile, Hong Kong.

În cadrul aceleiași culturi există însă diferențe în această privință. Deși cultura SUA este considerată cea mai individualistă, gradul acestei caracteristici este diferit în funcție de zone și grupuri etnice : statele din centru-vest și centru-Atlantic au cea mai individualistă cultură politică în timp ce cele din zona de sud-est sunt mai tradiționale și mai puțin individualiste; afro-americanii accentuează individualismul iar americanii de origine mexicană sunt mai mult înclinați spre solidaritatea de grup. Grupurile constituite din primele generații de imigranți asiatici în SUA par a fi mai mult atașate de valorile colectivismului.

Oamenii din culturile individualiste sunt mai distanți din punct de vedere fizic și sufletește de ceilalți și zâmbesc mai mult iar cei din culturile colectiviste sunt mai apropiați din toate punctele de vedere iar comportamentul lor kinezic este mai coordonat. Cei din culturile individualiste sunt încurajați să dezvolte o mai mare varietate a expresiilor emoțiilor în afara grupului de apartenență, deoarece pentru aceștia libertatea individuală este o valoare supremă. În culturile colectiviste, oamenii tind să își atenueze emoțiile, pozitive sau negative, în interacțiunile cu cei din afara grupului lor, deorece cel mai important lucru este mențierea coeziunii grupului.

Într-o cultură colectivistă ca cea chineză, se înregistrează cea mai scăzută frecvență, intensitate și durată a expresiilor emoționale, deoarece comportamentul nonverbal e reglementat foarte strict, în vederea păstrării armoniei de grup și a ierarhiei.

Și în cultura japoneză, colectivismul este o valoare centrală, bazată pe credința confucianistă, ce are o influență puternică asupra modelelor de comportament, pe de o parte și datorită omogenității rasiale și culturale, care creează legături de identitate puternice, facilitează familiaritatea intragrup și interpersonală, pe de altă parte. Conceptul japonez de „nihonjinron” este o exprimare a percepției de sine, ca individ, popor și națiune, care determină propensiunea pentru afilierea de grup. Pe această bază, contextele sociale sunt diferențiate : afilierea este puternică în interiorul grupului iar în afara grupului este lipsită de importanță

Shirley van der Veur consideră că multe dintre culturile africane sunt colectiviste, datorită unor condiții precum nevoia grupului de a supraviețui în condiții naturale vitrege, legăturile familiale foarte puternice. Datorită influenței culturilor vestice individualiste, exercitate prin intermediul ideologiei creștine și a colonialismului, unele culturi africane și-au estompat valorile colectiviste, într-o anumită perioadă istorică, pentru ca în prezent să se facă simțită o reorientare spre colectivism.

Diferențele esențiale în privința valorilor individualiste sau colectiviste dau naștere la neînțelegeri și dificultăți în comunicările interculturale, după cum remarcă și Andersen: „individualismul nostru extrem face să fie dificilă pentru americani interacțiunea cu și înțelegerea oamenilor din alte culturi”

III.2. Distanța puterii

O altă dimensiune de bază a comunicării interculturale și totodată factor de diferențiere între culturi, numită „distanța puterii”, exprimă gradul în care puterea prestigiul și bogăția sunt inegal distribuite într-o cultură. Aceasta a fost măsurată de către Hofstede, utilizând Indexul Distanței Puterii (IDP).

În ordine descrescătoare, culturile cu cel mai înalt scor al IDP, în care puterea și influența sunt concentrate în mâinile câtorva oameni sunt : Filipine, Mexic, Venezuela, India, Singapore, Brazilia, Hong Kong, Franța și Columbia.

De asemenea, culturile africane și asiatice, în general, care mențin relațiile de roluri puternic ierarhizate, sunt caracterizate de o accentuată distanță a puterii. Studiile lui Gudykunst și Kim) au arătat, spre exemplu, că se așteaptă de la elevii și studenții asiatici să fie modești și reținuți, din punct de vedere nonverbal, în prezența profesorilor iar, într-un mod similar, subordonații vietnamezii îi consideră pe angajatori ca mentori, cărora nu li se pun întrebări.

Cele mai scăzute scoruri IDP au fost înregistrate de Hofstede în Austria, Israel, Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Elveția și Marea Britanie. SUA se situează puțin mai jos față de media distanței puterii, ceea ce indică mai mici diferențe de stutus social decât în multe alte țări. De altfel, culturile diferă și în privința modului cum este obținut statusul social : în India statusul este predeterminat de clasa socială sau casta căruia îi aparține individul, în SUA acesta este determinat de avere.

Distanța puterii afectează comportamentul nonverbal : în cultura indiană, cu un înalt scor al distanței puterii și cu sistemul său rigid de caste, interacțiunile dintre indivizii aparținând diferitelor clase sociale sunt sever limitate; orice contact al membrilor unor caste inferioare cu cei din casta cea mai înaltă, cei „de neatins”, care reprezintă 20% din populația țării, este strict interzis și considerat „impur”. Sistemele sociale cu discrepanțe puternice în privința distanței puterii prezintă comportamente kinezice aparte. Acestea încurajează comportamentele nonverbale ce indică diferențele de status : se așteaptă să se exprime doar emoții pozitive la adresa celor cu status înalt și numai emoții negative la adresa celor cu status social jos.

III.3. Nesiguranța

Unele culturi valorizează schimbarea și ambiguitatea, altele stabilitatea și siguranța. Nesiguranța este o predispoziție culturală către risc și ambiguitate iar la nivel individual această calitate este numită „toleranță față de ambiguitate”. Oamenii care manifestă intoleranță la ambiguitate resping nesiguranța și caută răspunsuri clare la diferitele probleme. Oamenii care prezintă toleranță la ambiguitate tind să fie mai toleranți, să accepte răspunsuri ambigue în diferite situații și împrejurări.

Această variabilă a fost cercetată de Hofstede care a constatat că, cel mai adesea, țările a căror cultură este originară din regiunea mediteraneeană și cele din America de Sud, prezintă cel mai înalt nivel al respingerii nesiguranței. Printre primele 10 se numără : Grecia, Portugalia, Belgia, Japonia, Peru, Franța, Chile, Spania, Argentina și Turcia. La polul opus se află țările cu cea mai mare toleranță la nesiguranță iar lista e dominată de culturile nord-europene si sud-asiatice, unele dintre ele fost colonii britanice: Singapore, Danemarca, Suedia, Hong Kong, Irlanda, Marea Britanie, Filipine, SUA, Canada și Noua Zeelandă. Faptul că aceste țări au o lungă tradiție democratică pare să fie cauza și totodată efectul acestei stări de fapt.

Hofstede a luat în calcul și factorul religios și a constatat că țările în care predomină religia catolică resping în mai mare măsură nesiguranța iar cele în care predomină credința protestantă, hindusă sau budistă tind să accepte în mai mare măsură nesiguranța. Posibila explicație este că religiile estice și cele protestante sunt mai puțin „absolute”, pe când cea catolică este mai „absolută” și „sigură”.

Există puține studii despre relația dintre această variabilă și comunicarea nonverbală. Tot Hofstede estre cel care a subliniat că oamenii din țările cu tendință accentuată de a respinge nesiguranța își dezvăluie în mai mare măsură emoțiile decât cei din țările care acceptă nesiguranța. În cele din prima categorie, comportamentele nonverbale sunt mai strict codificate, mai puternic reglementate și ritualizate. Când americanii comunică cu indivizi din asemenea culturi, de exemplu cea japoneză sau franceză, cei dintâi par nonconformiști și neconvenționali iar ceilalți sunt percepuți de americani ca fiind prea rigizi.

În ultima perioada, studiile de acest fel s-au extins de la cercetarea comunicării interpersonale la cea interculturală. Gudykunst a enunțat o „teorie a managementului nesiguranței”, care încearcă să explice atitudinile și comportamentele legate de cei care sunt străini față de o anumită cultură. Hofstede evidențiase că, în general, intracțiunea cu indivizi din afara grupului propriu induce o stare de anxietate iar aceasta e crescută în culturile care resping nesiguranța. Teoria sugerează că, cu cât grupurile manifestă o mai ridicată acceptare a nesiguranței, cu atât este mai mare toleranța față de cei din alt grup sau cultură.

III.4. Genul

Orice cultură recunoaște diviziunea sexuală a speciilor în masculin și feminin dar diferențele între culturi apar în privința atributelor, regulilor și modelelor de comportament pe care culturile le atribuie conceptelor de „masculinitate” și „feminitate”. Conform lui Judy Butler „ceea ce cunoaștem ca gen este o suită de acte sau performări sociale pe care oamenii le produc în mod repetat și care, în timp, dau aparența unui fel de a fi natural”. Multe dintre studiile din științele sociale s-au focalizat asupra problematicii genului, ca și caracteristici individuale, neglijând însă genul ca o dimensiune culturală.

Tot astfel cum ființele umane sunt percepute ca masculine și feminine, la fel și culturile pot fi feminine sau masculine. Este vorba despre orientarea de gen a unei culturi, care influențează numeroase aspecte ale comportamentelor nonverbale: reguli privitoare la expresiile nonverbale permise fiecărui sex, statusul ocupațional, aspectele nonverbale ale puterii, abilitatea de a interacționa cu străinii sau cu indivizii de sex opus, precum și toate aspectele privitoare la relațiile dintre bărbați și femei. Erving Goffman a denumit asemenea comportamente ca forme ale „prezentării de gen”

Caracteristicile de gen ale culturilor se referă, în principal, la diferențe între regulile referitoare la gen . În culturile masculine, regulile de gen sunt mai rigide iar trăsături precum puterea, competitivitatea, ambiția ș.a. sunt valorizate. Conform lui Hoefstede primele 10 țări cu cel mai ridicat procent al orientării spre masculinitate sunt: Japonia, Austria, Venezuela, Italia, Elveția, Mexic, Irlanda, Marea Britanie, Germania și Filipine.

În culturile feminine sunt valorizate atribute precum afecțiunea, compasiunea, emoționalitatea. Rezultatele obținute de Hofstede arată că țările cu cel mai mic procent al orientării masculine sunt : Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Chile, Portugalia, Thailanda și Peru. Nu este surprinzător că în fruntea acestei liste se află țări scandinave, care au o lungă istorie a egalității în drepturi a femeilor cu bărbații. În mod neașteptat, culturile iberice – spaniolă și portugheză – ca și cele sud-americane din Chile și Peru sunt mai degraba orientate feminin decât masculin, în ciuda clișeelor despre bărbații latini „macho”.

Antropologul Margaret Mead a studiat în Noua Guinee culturile a trei triburi , în care a constatat că rolurile de gen erau diferite : în prima cultură atât bărbații cât și femeile se ocupau de creșterea copiilor; în cea de a doua, amândouă sexele erau „masculine”, cu înclinații spre agresivitate și violență și puțin interes pentru îngrijirea copiilor; în cea de a treia, femeile erau orientate spre masculinitate, având un rol economic major, iar bărbații erau „feminizați”, mai mult interesați de propria lor înfățișare, cu comportamente considerate specifice genului feminin.

În culturile „androgine”, regulile de gen sunt mai puțin rigide și stereotipe iar indivizii de ambele sexe pot exprima atitudini și comportamente considerate în alte culturi ca fiind specific masculine sau feminine. Modelele de comportament „androgin” au ca rezultat o mai mare siguranță de sine, competență socială, dezvoltare intelectuală, pentru ambele sexe

Comportamentele nonverbale exprimă atât trăsături masculine, precum dominanța și furia, cât și feminine, precum căldura și emotivitatea.

III.5. Prejudecăți și stereotipuri în comunicarea interculturală

Etnocentrismul se manifestă deopotrivă în forme pasive și active. Formele pasive sunt expresii simplificate și elemente ale reprezentărilor sociale, care se manifestă mai ales ca prejudecăți si stereotipuri. Prejudecățile influențează procesele de comunicare, prin faptul că angajează o atitudine negativă, față de un grup sau față de membrii unui grup, atitudine bazată pe o generalizare eronată și rigidă. Sunt modalități de evaluare preluate mecanic și care oferă un sistem de explicații împărtășite în cadrul unui grup social , etnic, național, religios. Prejudecățile apar în diferite grupuri culturale, mențin o situație de fapt și acționează ca bariere psihologice.

Stereotipurile (din gr. stereos – fix, typos – caracter) sunt generalizări învățate, de obicei negative, în legătură cu un grup și care rămân fixate în minte și sunt vehiculate de indivizi. Numite și „substitute ale observației”, ele apar spontan, din dorința de a schematiza și raționaliza, în principiu fiind necesare deoarece răspund unor necesități de facilitare a cunoașterii. Stereotipurile descriu anumite situații, generalizându-le și neținând cont, în fapt, de obiectul căruia li se aplică.

În comunicarea interculturală conștientizarea diferențelor dintre culturi, în ce privește modelele de comportament și convingeri , se datorează adeseori unor stereotipuri, bazate pe ceea ce se învață în cursul diferitelor experiențe de viață. Ele reprezintă tendința de a schematiza și generaliza caracteristicile unei categorii sau grup. Lipsa de informație sau informația fragmentară fac posibil ca oricine să creeze stereotipuri. Deși suntem forțați să ne bazăm pe stereotipuri cu privire la situații, persoane sau grupuri, în interacțiunile interculturale este indicat să se ia în considerare caracteristicile individuale ale celor cu care comunicăm.

Este evidentă legătura dintre prejudecăți și stereotipuri, așa cum o arată Gordon Allport care definește stereotipul ca o „convingere exagerată asociată unei categorii (grup de oameni, grupuri rasiale, etnice, religioase) având rolul de a justifica prejudecățile, care iau adesea forma generalizărilor”.

Discriminările, care derivă din prejudecăți, sunt moduri de comunicare și relaționare socială prin care membrii unui grup își atribuie o imagine de superioritate față de alți membri sau alte grupuri. Pentru a-și justifica prejudecățile și atitudinile discriminatorii, oamenii, mai ales cei din grupurile dominante, folosesc stereotipurile. În comunicarea socială și interculturală, prejudecățile și stereotipurile reflectă relațiile care se instaurează între grupurile socio-culturale. Spre exemplu, o relație de conflict între două țări antrenează de obicei reprezentări negative, de o parte și de alta și care se exprimă prin stereotipuri.

Formele active ale etnocentrismului, precum rasismul, xenofobia, țin de comportament iar stereotipurile și prejudecățile servesc la justificarea unor acțiuni și raporturi existente între diferite grupuri rasiale, etnice, religioase, culturale.

Studiu de caz

Aculturatie Și experienȚe cross-culturale

ale românilor în Spania

Căderea regimurilor comuniste din estul Europei, urmată de procesul extinderii Uniunii Europene spre estul continentului au dus la redobandirea de catre persoanele aflate aproape o jumatate de secol după Cortina de fier a unui drept fundamental garantat de orice societate democratică și care lor le-a fost interzis pentru o lunga perioadă: dreptul la libera circulație. Posibilitatea exercitarii acestui drept de catre populația română a avut ca efect o amplă miscare migratorie, fie temporară, fie definitivă.

Dacă principala motivație a emigrării de dupa 1989 o reprezintă situația socială și economică precară din România, o dată ajunși  în țările-țintă, românii s-au văzut nevoiți să facă față unei provocări de o cu totul altă factură: incercarea (nu de puține ori dramatică) de inserție la nivel social și de adaptare la nivel etnocultural în cadrul societăților-țintă, în condițiile unei situații complexe care presupune existența unor relații multiple și „polifonice” cu diferitele grupuri nu doar ale societății-țintă, ci și ale societății de proveniență.

În aceste condiții, devine evident faptul că analiza problematicii deloc simple legate de definirea parametrilor identitari de pe poziția statutului de imigrant (fie el legal sau ilegal) are nevoie de o abordare a raporturilor de forță, care se stabilesc între diversele forme de manisfestare a grupurilor umane prezente într-o societate.

În funcție de durata rezidenței și formele de incorporare în societatile de destinație, Dumitru Sandu propune mai multe straturi ale diasporei românești recent emigrate38.

Pe de o parte, sunt aceia pentru care migrația a însemnat o posibilitate de mobilitate nu numai spațială, dar și o creștere a status-ului lor social: specialiști înalt calificați, mici antreprenori, muncitorii angajați formal și integrați în variate sisteme și scheme de protecție socială. Acestia de regulă nu numai că sunt și rezidenți legali ai țarilor respective, dar și-au reunificat familiile, și-au dezvoltat competențe lingvistice și culturale, relaționează cu statele în care trăiesc. Pe termen lung nu exclud revenirea in țară, dar pe termen mediu își întăresc radacinile în țările de emigrare.

 O a doua categorie o reprezintă cei care sunt integrati aproape exclusiv pe piața fortei de muncă, fără alte semne notabile de integrare socială (muncitorii în strainatate). Majoritatea lor lucrează informal (la negru), ceea ce nu înseamnă neaparat ca nu au relații de muncă relativ stabile sau de durată. Dată fiind nevoia economiei de forță de muncă ieftină, este destul de frecvent ca autoritatile să tolereze existența acestui strat. Cu toată permisivitatea, imigranți români evită contactul cu autoritățile și instituțiile publice, în solutionarea problemelor lor ei se bazează cu precadere pe rețele sociale private. Nu exclud nici un sejur foarte îndelungat în străinătate, nici o revenire și o ședere de durată în România.

O a treia categorie o putem numii oportuniștii, imigranti care nu au o poziție stabilă pe piața forței de muncă, cu angajari ocazionale și de scurtă durată. Pentru a-și duce traiul, apelează la o multitudine de surse alternative, folosesc toate ocaziile care se ivesc, inclusiv actiuni criminale. Precaritatea modului de a căpăta resurse este dublată de cea a condițiilor de viața.

Criza economică actuală are un impact diferențiat asupra acestor categorii.

Imigranții chiar dacă sunt mai vulnerabili (fiindcă sunt primii concediați) decât muncitorii autohtoni, totuși beneficiază de o anumita protecție. Remigrația lor este relativ puțin probabila. Categoria muncitorilor în străinătate este într-o alta situație. Pe de o parte, sectoarele în care lucrează pot fi afectate de recesiune (construcțiile), pe de alta – în contextul unui șomaj în creștere, valoarea relativă a pozițiilor pe care le ocupă pe piața forței de muncă se schimbă, ei putând intra în competiție cu muncitorii autohtoni. În funcție de posibilitățile care se ivesc în România, aceștia pot lua serios în considerare reîntoarcerea (definitivă, temporară) în țară. Oportuniștii sunt afectați parțial de această criză. Cei care își asumă situația în speranța unui viitor mai bun pot fi descumpăniți și se pot decide pentru reîntoarcere.

  Rațiunile de a migra sunt combinații de aspecte care îi determină pe români să și evalueze mediul și perspectivele actuale. Cauza reală a celor care au plecat în străinătate, invocând studiul, este căutarea unor condiții și a unor mijloace mai bune de a obține un standard de viață superior și slujbe acceptabile. De asemenea, ei trăiesc o experiență culturală, având posibilitatea de a descoperi țări, culturi și locuri noi, combinându-se astfel cu un mediu de lucru satisfăcător.

  Principalele țări de destinație au rămas Italia (pe locul 1) și Spania (pe locul al doilea, dar cu o pondere crescută), Canada si Marea Britanie – relevă studiul intitulat 'Cu bine, din Europa!', lansat la București, de Asociația Naționala a Birourilor de Consiliere pentru Cetățeni (ANBCC).

Amploarea fluxului migrator român, în particular, a luat prin surprindere populația locală. Daca în 1997 se aflau cu puțin peste 2.000 de imigranți romani legali în Spania, astăzi numărul lor a depășit jumătate de milion, reprezentând astfel al doilea grup majoritar de emigranți din această tara (după marocani).

 Cu toate că fluxul de români a început dinainte, intrarea României în UE a avut o puternică influență asupra acestui fenomen. Integrarea nu numai că a facilitat imigrarea românilor în spațiul european, dându-le posibilitatea de a-și revendica drepturile comunitare, ci a reprezentat, totodată, oportunitatea inedită de a alege noua tară-gazdă în funcție de preferințe și conjuncturi personale. Din acest punct de vedere, este interesant de observat că Spania și Italia au devenit tarile europene preferate de imigranții romani

Se pare ca în  Spania există o puternică prezență a economiei clandestine, oferind astfel posibilitatea de a găsi rapid locuri de muncă. Acesta poate fi un element important, însă nu explică de ce românii, în particular, alcătuiesc cele mai mari grupuri de imigranți din această țară. Indicele demografic al României, comparativ cu restul tarilor recent intrate în Uniune, poate explica proporția mai mare a imigranților români în țările gazdă.

Fără nici îndoială însă un factor de mare importanță pentru care românii aleg Spania pentru a începe o nouă viață este dimensiunea culturală. Sângele latin apă nu se face, iar similitudinea limbii române cu spaniola facilitează mult invățatul acestora. Nu este surprinzător că mulți romani din Spania afirmă ca au cunoștințe de limbă dinainte de a veni aici, învățând-o, printre altele, din telenovelele latino-americane difuzate în România.

Valul tsunami de români doritori de o viață mai bună în Spania nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Pentru început, munca la negru e relativ ușor de găsit, iar limba se învață repede. Celor care optează să-și legalizeze statutul, agențiile guvernamentale le facilitează încadrarea în câmpul muncii, specializarea în domenii profesionale căutate, precum și subvenții pentru locuințe sau școlarizarea copiilor. Se muncește mult, ce-i drept, dar cei care sunt aici de mai mulți ani susțin deseori în convorbirile directe că se poate trai o viața mai bună, cu perspective de viitor și fără grija zilei de mâine, nu ca în România.

Răsfoind forumurile romanilor din Spania, am constatat că astfel de afirmații sunt pe cât de comune, pe atât de interesante, având în vedere că imigrantul român tipic nu pare să fi fost muritor de foame în România. El nu a fost șomer, nici cerșetor, nici om al străzii.

Dimpotrivă, studiile despre imigranții români în Spania arată că majoritatea aveau locuri de muncă, atât calificate, cât și necalificate, în România. Un alt studiu al Centrului Național Român de Statistica arată că, în 2006, 57% dintre românii care optau să părăsească țara aveau studii superioare.

Ceea ce studiile sociale 'la rece' și cifrele statistice nu pot arata însă, se poate descoperi într-o discuție între compatrioți, de pildă, la bar: că nici locurile de muncă, nici studiile superioare nu-ți asigură în România perspectiva unei vieți mai bune; în țară există încă o etică de munca bolnavă, supraviețuitoare într-un sistem letargic și corupt. În Spania, toți imigranții români asigură că cine vrea cu adevarat poate să își îmbunătățească situația economică și socială.

Muncă este rasplătită și efortul apreciat. Astfel se poate explica faptul că mâna de lucru românească în agricultură și construcții este cea mai cautată. Întreprinzătorii spanioli stiu deja că, în general, românii sunt motivati să muncească și o fac bine.

Drumul până în capitala Spaniei este un chin care durează trei zile, dar toți acești oameni îl suportă cu stoicism. Le este teamă să meargă cu avionul, deși este mai simplu și de multe ori mai ieftin. În fiecare zi, din Bucuresti pornesc autocare spre Spania, cu opriri în orașele mari din țară pentru a culege pasageri. Chiar dacă procentul călătoriilor a scăzut în ultimul an, motivul nu este doar întoarcerea romanilor din cauza crizei, ci și faptul că imigrantii sunt din ce în ce mai obisnuiți să meargă cu avionul. Muncesc cateva luni în Spania, dupa care se întorc o vreme în țara. Apoi ciclul se repetă. Își fac o viață și aici, și acolo.

În mărturiile ce le-am citit pe forumul românilor, intitulat Spania Românească, se pare că majoritatea slujbelor în agricultură sunt disponibile doar în sudul Spaniei, și în general cei care acceptă să plece pe termen lung sunt cei necasatoriți sau cupluri fără copii. Pentru femei este mult mai usor deoarece o mare parte lucrează ca menajere sau au grijă de copii sau persoane batrâne și bolnave. Din analiză a rezultat faptul că foarte des relațiile imigranților se limitează la membrii propriei familii sau la membrii familiei extinse care stau în aceleasi zone. Această izolare în interiorul spațiului familial duce la o logică de exploatare în interiorul grupului conațional și propagă neîncrederea dintre români.

Familia rămâne nucleul esențial în interiorul căreia se realizează procesul de migratie, creându-se legaturi și activități care depășesc granițele. Între românii atât de numeroși din afara granițelor naționale nu se regăsește un ,,sentiment de diasporă’’, de apartenență la o comunitate imaginară, iar acest fapt explică de ce nu există proiecte colective îndreptate spre comunitățile de proveniență. Astfel, un zidar din Madrid care a lucrat aproximativ trei ani condamnă mecanismele de exploatare din interiorul comunității:

,,Singurele persoane în care am încredere sunt soția și copiii mei. Aceia care au făcut multi bani în Spania sunt aceia care au pornit înaintea mea, deja din 1994. Acestia nu vor să vorbească cu noi, își dau aere, ne tratează ca fiind inferiori. Dacă unul are servici, castigă