Comunicarea Interculturala

INTRODUCERE

În primul rând, aș dori să menționez că titlul lucrării mele de licență este Obstacole în comunicarea interculturală, fiind un subiect destul de complex și plin de elemente interesante, motiv pentru care l-am și ales.

Comunicarea este o dimensiune centrală a vieții noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecință, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată.

Această lucrare este alcătuită din trei capitole, în fiecare capitol încercând să dezbat acest subiect de maximă intensitate și anume:

Capitolul I este intitulat Noțiuni de comunicare și este împărțit în trei subcapitole, după cum urmează:

Definiții ale comunicării

Rolurile și funcțiile comunicării

Canalele comunicării

Comunicarea verbală

Comunicarea non-verbală

După cum spunea Tudorel Niculae (2006, 10), comunicarea este definită ca fiind elementul indispensabil pentru funcționarea eficace a unei colectivități umane, indiferent de natura sau mărimea sa. Schimbul de mesaje realizat încontinuu generează unitatea de vedere și de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind țelurile, căile și modalitățile de a le atinge, prin promovarea deprinderilor care sunt necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect emoțional și motivațional.

Elementele principale ale procesului de comunicare sunt sursa, adică persoana care începe comunicarea și transmite mesajul și destinația, reprezentând persoana la care ajunge mesajul. Între cele două puncte ale comunicării se află informația care se transformă într-un semnal.

Între transmițător și receptor se realizează astfel o schimbarea a informațiilor, prin comunicări sau mesaje. Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului verbal, al limbajelor neverbale și al limbajului paraverbal, care este o formă vocală de limbaj neverbal, de exemplu tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc.

Canalul este mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și drumul ipotetic sau calea pe care mesajul a urmat-o.

Toate limbile au un fundament comun, o rațiune fondatoare comună, datorită faptului că servesc aceluiași scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii gândurilor personale altor oameni.

Comunicarea verbală poate fi definită în sens larg drept comunicarea ce utilizează limbajul articulat. Originile limbajului au rămas până astăzi obscure, iar dovezile evoluției sale sunt puține.

De-a lungul timpului oamenii au avut nevoie de folosirea unor moduri convenționale de a denota experiența, pentru a putea coopera între ei, sau pur și simplu pentru a face față solicitărilor mediului.

Ideea că limbajul ar fi apărut ca răspuns la un mediu comun este sprijinită de observația similitudinii limbilor în timp și spațiu și a relativei lor stabilități. Evenimentele vieții umane de-a lungul destul de scurtei existențe omenești sunt, în general, universale și dau naștere acelorași procese de percepție și reacție.

Fiecare copil învață, prin impregnare și imitație, chiar înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri non-verbale), pe care participanții la cultură le folosesc ca pe un limbaj implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie în mod explicit pentru a fi înțelese.

Comunicarea non-verbală se referă la mesajele care nu sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Comunicarea non-verbală dispune de un arsenal imens de mijloace de exprimare, care, în multe cazuri, se pot constitui în adevărate limbaje non-verbale, ale căror elemente au propriile lor semnificații și sisteme de norme și reguli.

Capitolul II se numește Comunicare interculturală și este format la rândul său din trei subcapitole și anume:

Conceptul de cultură – definiții generale

Disciplina de studiu

Scurt istoric al evoluării disciplinei

Noțiunea de cultură și comunicarea interculturală

Comunicare și cultură. Semnificații ale culturii

Fenomenul de interculturalitate

Noțiunea de aculturație

Fenomenul de enculturație

Perspective privind unitatea culturala a Europei

Ca sferă aparte a științelor comunicării și cercetare sistematică aplicată, comunicarea interculturală deține o istorie aproximativ actuală, începând cu cea de a doua jumătate a secolului XX, atunci când în S.U.A. au fost introduse studii și aplicații referitoare la contactele dintre americani și indivizi sau grupuri depinzând de unele culturi distincte de cea americană.

După cel de al doilea Război Mondial, în SUA s-au ivit interese de studiu a ceea ce a devenit, în anii ce au urmat, disciplina comunicare interculturală, din nevoi practice de a forma cetățeni americani pentru contactele efective cu indivizi din grupuri etnice sau culturale străine.

Inițial, guvernul american începuse să estimeze problemele cu care diplomații lor aveau de-a face în culturile gazdă și s-a realizat faptul că, în mare măsură, dificultățile provenite din aceste situații efective erau din cauza necunoașterii specificului cultural și a regulilor de comunicare ale unor culturi mai mult sau mai puțin distincte de cea americană.

Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influențează în cea mai mare măsură interacțiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când indivizii se află în situații de comunicare interpersonală.

Există o mulțime de definiții ale conceptului de cultură, mai concise sau mai detaliate și care, de cele mai multe ori, se completează una pe alta. Aducem în discuție câteva dintre ele, formulate de antropologi ai culturii și cercetători ai comunicării interculturale.

Samovar și Porter (2006, 55) argumentează că noțiunea de cultură, în sens antropologic, desemnează modurile de viață ale unui grup social, adică modurile sale de a simți, de a acționa sau gândi raporturile cu națiunea, cu omul, cu tehnica și creația artistică.

De asemenea, ea cuprinde comportamentele efective, reprezentările sociale și modelele care le ghidează, respectiv sistemele de valori, ideologiile, normele sociale etc. Această noțiune se aplică la grupuri sociale de natură și extensii foarte diferite : trib, etnie, clasă socială, națiune, civilizație. În societățile moderne, industriale, cadrul național s-a impus ca nivelul cel mai semnificativ într-o structură diferențiată a culturii.

O altă definiție a noțiunii de cultură, definită de aceeași autori: depozit al cunoașterii, experienței, credințelor, valorilor, atitudinilor, înțelesurilor, ierarhiilor sociale, religiei, noțiunilor de timp, roluri, relații spațiale, concepții despre univers și obiecte materiale, dobândite de un grup de oameni de-a lungul generațiilor, prin experiență individuală și de grup.

Noțiunea de aculturație desemnează fenomenele de interacțiune care au loc în contactul dintre două sau mai multe culturi.

Întrucât studiile despre aculturație s-au dezvoltat pe terenul etnologiei, ele sunt situate într-o perspectivă istorică, orientate spre studierea evoluției și transformării culturale: difuziune, influențe și imitații culturale, care sunt impuse de contactele și conflictele culturale speciale.

Studiile despre aculturație au abordat mai întâi problemele conflictelor coloniale și cuprind ideea de supremație a culturii europene, în cadrul unui proces în cursul căruia individul sau societatea s-ar apropia de modelul occidental.

În cadrul procesului de socializare, oamenii nu fac doar schimb de idei și opinii, ci își și internalizează aceste schimbări, ajung să se fie influențați de acestea și să își modifice comportamentul în funcție de contactele lor cu cei din jur.

Același lucru se poate spune și despre diferitele culturi între care există permanente schimburi. Pentru a înțelege aceste două fenomene întâlnite din ce în ce mai des în vremurile pe care le trăim, este necesar să le delimităm conceptual și să le definim.

Astfel, “enculturația” este procesul de internalizare de către individul uman a normelor și valorilor grupului (comunității, societății) în care se naște și trăiește. Unii autori (Alan R. Beals, George și Louise Spindler) preferă expresiile „transmitere culturală" sau „dobîndire a culturii".

Conștiința identității proprii este condiția de bază a oricărei relații bune cu cineva. În ceea ce privește unitatea, au existat, în decursul timpului, numeroase proiecte de unificare a continentului european, cu scopul de a asigura pacea și prosperitatea acestei regiuni, dar abia după Cel de-al Doilea Război Mondial s-au putut pune bazele acestei construcții unice, ce dăinuie de mai bine de 50 de ani și care a cunoscut un continuu proces de extindere și consolidare.

Capitolul III cuprinde un studiu de caz, referitor la diferențele culturale, prezente în cartea Uimire și cutremur (Stupeur et tremblements) de Amélie Nothomb.

O carte bună își ascunde cele mai bune pagini prin cuvinte, iar acest fapt se aplică și în cazul romanului Uimire și cutremur (Stupeur et tremblements) de Amélie Nothomb, deoarece protagonista demonstrează umor și rafinament pe parcursul întregii creații literare.

Caracterul lui Amélie este tipic pentru persoanele tinere, care doar ce au absolvit studiile, entuziastă și gata să cucerească lumea. Din acest aspect, povestea aparține genului Bildungsroman. Îi previne pe tinerii candidați care își doresc să lucreze în străinătate să nu fie prea încrezători deoarece ar putea părea lipsă de educație și insolență, care deși neintenționată ar putea fi dăunătoare carierelor aflate la început.

Prezentarea literară a atât de multe informații facilitează învățarea nu numai a cuvintelor și expresiilor străine utilizate în afaceri, dar și învățarea modurilor diferite în care oamnenii acționează, gândesc și trăiesc în alte țări. Și nu este nou să sugerăm că literatura ne încurajează să gândim pentru noi înșisi și să ne îmbunătățim personalitățile în totalitate.

O capodoperă de valențe culturale, celebră în toată lumea introduce imaginea autentică a unui stat exigent, Țara Soarelui Răsare, numită de către japonezi Yamato, dar plin de elemente spirituale impresionante.

În plus, datorită extinsului mediu cultural al autoarei, Uimire și cutremur este plină de aluzii filozofice și retorice.

Capitolul I Noțiunea de comunicare

Definiții ale comunicării

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

“Comunicarea este definită ca fiind elementul indispensabil pentru funcționarea eficace a unei colectivități umane, indiferent de natura sau mărimea sa. Schimbul de mesaje realizat încontinuu generează unitatea de vedere și de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind țelurile, căile și modalitățile de a le atinge, prin promovarea deprinderilor care sunt necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect emoțional și motivațional”.

„Comunicarea indivizilor umani se ocupă de sensul informației verbale, prezentată oral sau scris și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului. Comunicarea poate fi verbală și non verbală. La rândul său comunicarea verbală poate fi orală și scrisă. Cuvântul de origine latină comunicare înseamnă face comun. Dicționarul explicativ al limbii române oferă următoarea definiție: a comunica= a face cunoscut; a da de știre; a informa; a înființa, a spune”.

Menirea actului comunicațional este aceea de a propulsa ideile, valorile, emoțiile, credințele, idealurile, pentru a putea stabili o puternică legătură între generații și pentru a dezvolta procesul de socializare.

Elementele principale ale procesului de comunicare sunt sursa, adică persoana care începe comunicarea și transmite mesajul și destinația, reprezentând persoana la care ajunge mesajul. Între cele două puncte ale comunicării se află inforrcursul întregii creații literare.

Caracterul lui Amélie este tipic pentru persoanele tinere, care doar ce au absolvit studiile, entuziastă și gata să cucerească lumea. Din acest aspect, povestea aparține genului Bildungsroman. Îi previne pe tinerii candidați care își doresc să lucreze în străinătate să nu fie prea încrezători deoarece ar putea părea lipsă de educație și insolență, care deși neintenționată ar putea fi dăunătoare carierelor aflate la început.

Prezentarea literară a atât de multe informații facilitează învățarea nu numai a cuvintelor și expresiilor străine utilizate în afaceri, dar și învățarea modurilor diferite în care oamnenii acționează, gândesc și trăiesc în alte țări. Și nu este nou să sugerăm că literatura ne încurajează să gândim pentru noi înșisi și să ne îmbunătățim personalitățile în totalitate.

O capodoperă de valențe culturale, celebră în toată lumea introduce imaginea autentică a unui stat exigent, Țara Soarelui Răsare, numită de către japonezi Yamato, dar plin de elemente spirituale impresionante.

În plus, datorită extinsului mediu cultural al autoarei, Uimire și cutremur este plină de aluzii filozofice și retorice.

Capitolul I Noțiunea de comunicare

Definiții ale comunicării

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

“Comunicarea este definită ca fiind elementul indispensabil pentru funcționarea eficace a unei colectivități umane, indiferent de natura sau mărimea sa. Schimbul de mesaje realizat încontinuu generează unitatea de vedere și de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind țelurile, căile și modalitățile de a le atinge, prin promovarea deprinderilor care sunt necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect emoțional și motivațional”.

„Comunicarea indivizilor umani se ocupă de sensul informației verbale, prezentată oral sau scris și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului. Comunicarea poate fi verbală și non verbală. La rândul său comunicarea verbală poate fi orală și scrisă. Cuvântul de origine latină comunicare înseamnă face comun. Dicționarul explicativ al limbii române oferă următoarea definiție: a comunica= a face cunoscut; a da de știre; a informa; a înființa, a spune”.

Menirea actului comunicațional este aceea de a propulsa ideile, valorile, emoțiile, credințele, idealurile, pentru a putea stabili o puternică legătură între generații și pentru a dezvolta procesul de socializare.

Elementele principale ale procesului de comunicare sunt sursa, adică persoana care începe comunicarea și transmite mesajul și destinația, reprezentând persoana la care ajunge mesajul. Între cele două puncte ale comunicării se află informația care se transformă într-un semnal.

Între transmițător și receptor se realizează astfel o schimbarea informațiilor, prin comunicări sau mesaje. “Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului verbal, al limbajelor neverbale și al limbajului paraverbal, care este o formă vocală de limbaj neverbal de exemplu tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc”.

O comunicare (informație sau mesaj) trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o înțeleagă, să o poată recepționa, consemna și consmiți.

Totodată, sunt numeroase diferențe între a spune și a comunica, sau între a auzi și a asculta. A spune este un proces într-o singură direcție, iar a comunica presupune transfer de informație în ambele direcții.

Canalul este mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și drumul ipotetic sau calea pe care mesajul a urmat-o.

Clasificare:

Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pagere, radio;

Canale scrise: scrisori, rapoarte, afișiere, memo-uri, formulare, cărți, reviste, ziare;

Canale față-n față: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.

˝Mijlocul tehnic, responsabil de transformarea mesajul în semnal se numește mediu de comunicare. Mediul comunicării poate să fie într-un mod oral sau scris, în funcție de modul de comunicare pe care alegem să îl folosim; vorbim-ascultăm-observăm, deci comunicăm în context oral, sau scriem-citim, astfel folosim comunicarea în mediul scris.˝

Toate mijloacele tehnice de comunicare ce sprijină procesul respectiv devin un suport tehnic al actului de comunicare: internetul, telefonul, faxul, e-mail-ul, mijloacele audio-video.

Recepționarea mesajelor este facilitată de organele de simț. Modul în care este elaborat mesajul se numește codificare. Operațiunea prin care interlocutorul analizează, interpretează și înțelege mesajul în mod corect se numește decodificare.

„Răspunsul receptorului la comunicarea transmisă demonstrează dacă acesta a fost înțeles eficace. Reacția se numește feedback și închide cercul de comunicare,fiindcă receptorul, la rândul său, pune o anumită codificare pe informație, semnificând răspunsul la mesaj și o comunică transmițătorului. Putem să considerăm că în procesul comunicării rolurile se schimbă întotdeauna: receptorul devine transmițător și viceversa.”

Comunicarea în sine are patru înțelesuri majore:

„Comunicarea este o înțelegere a mesajelor primite pe canalele de comunicare de la diferite mijloace de comunicare, cât și ca înțelegere între cele două persoane, între o persoană și un grup sau între două grupuri.

Noțiunea de comunicare semnifică și comunitate, existența grupurilor precum și a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă.

Noțiunea de comunicare implementează la nivelul mentalului colectiv, automat, și noțiunea participativă. Comunicarea este văzută ca un proces, care implică un anumit grad de participare al membrilor grupurilor, fiind un proces de transfer și contratransfer al informațiilor, care nu poate exista în absența membrilor acestora.

Înțelesul numărul patru pe care îl conferă comunicarea este acela de organizare. Acceptarea termenului de organizare se apropie foarte mult de definiția conceptului de relații publice, practic se identifică cu aceasta. Alături de organizare se găsește și conceptul de acțiune iar comunicarea reprezintă legătura dintre cele două concepte, deoarece datorită comunicării este posibilă atât acțiunea organizată, cât și organizarea acțiunii.”

1.2 Rolurile și funcțiile comunicării

Deși nu poate fi stabilită cu certitudine o definiție a comunicării, este sigur faptul că ea prezintă anumite elemente caracteristice, fiind supusă unor studii amănunțite, astfel încât se poate vorbi de funcții și axiome ale comunicării.

În primul rând, pentru a putea prezenta funcțiile este necesară o definiție a termenului: funcția este „contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe a sistemului din care face parte, contribuind la menținerea și dezvoltarea acestuia.”

„Una dintre clasificările la care se face referire cel mai des este cea a lui Roman Jakobson, care pe lângă emițător, receptor și mesaj are în vedere și codul și canalul de transmitere. Astfel, el propune o clasificare care include șase funcții:

Funcția emotivă – evidențierea stărilor interne ale emițătorului;

Funcția conativă/persuasivă/retorică – intenția obținerii unui anume tip de răspuns de la destinatarul comunicării;

Funcția poetică – centrată pe mesaj (nu ce se spune, ci cum se spune este important); pune accent pe semnificant;

Funcția referențială – vizează atât referința mesajului, cât și cadrul situațional în care are loc transmiterea acestuia. Însă Mihai Dinu este de părere că “deși logică, abordarea aceasta fost receptată de alți cercetători drept insuficient de pertinentă, motiv pentru care Dell Hymes a propus scindarea funcției jakobonsiene în două: una propriu-zis referențială, axată pe subiectul comunicării și alta contextuală sau situațională, orientată către cadrul în care se desfășoară procesul de comunicare”.

Funcția metalingvistică – când apare necesitatea de a se atrage atenția asupra codului utilizat; perifrazele explicative, tonul etc. aparțin acestei sfere;

Funcția fatică – se referă la canalul de comunicare și la buna funcționare a acestuia

Ceea ce trebuie precizat este că într-o situație de comunicare nu poate fi vorba despre o singură funcție, ci mai degrabă de o coexistență a tuturor celor șase, diferențiate poate doar de importanța lor în respectivul context.”

Aceste funcții au avut o importanță deosebită și pentru cercetătorii de la Palo Alto – Paul Watzlawick, J. Helmick Beavin, Don D. Jackson – care au pornit de la ipoteza că, pentru a cunoaște mecanismele proceselor de comunicare, este necesar să fie observate situațiile în care aceste procese suferă dereglări sau blocaje. Astfel, ei au ajung la o serie de postulate denumite axiome.

„Non-comunicarea este imposibilă – orice comportament exprimă ceva despre persoane care emite, chiar și absența mimicii și a gesturilor. Până și postura, colorația obrazului, privirea, expresia gurii oferă indicii prețioase despre ceea ce dorește emițătorul să comunice, fiind indicații metacomunicaționale.

Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional, cel de-al doilea oferind indicații de interpretare a conținutului primului. Un fapt interesant legat de această axiomă este descoperirea făcută de cercetătorii de la Palo Alto, potrivit căreia atenția acordată comunicării distruge comunicarea. Cu alte cuvinte, suprainterpretarea semnificațiilor gesturilor celuilalt, în special în relațiile puternic încărcate afectiv, duce la distrugerea unui canal eficient de comunicare. Morala ar fi că mecanismele înțelegerii reciproce funcționează bine exact atunci când nu le percepem.”

„Comunicarea e ca un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. Nu trebuie înțeles că prin a treia axiomă este negată relația de cauză-efect, ci că nu este posibil să se identifice o singură cauză pentru un anumit efect. Trebuie avut în vedere că fiecare persoană este o sumă diferită de ceilalți prin experiențele și trăirile avute, prin temperament, educație etc. și că fiecare acțiune este rezultatul cumulat al tuturor acestora. Principiul spiralei susține că mesajele se intercondiționează printr-un proces complex, ele nefăcând parte doar dintr-o simplă legătură liniară. Așa se explică și imprevizibilitatea ființei umane care nu reacționează în mod identic la stimuli identici.

Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică. Termenii provin din domeniul ciberneticii, unde logica digitală este cea binară, pe când logica analogică prezintă o infinitate de valori. Drept urmare, se poate spune că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală (deoarece este ales un singur cuvânt care să exprime un anumit obiect, stare etc.), iar elementele non și paraverbale sunt analogice (deoarece pot exista mari variații de redare și interpretare). Există de asemenea o legătură profundă între axioma 2 și 4 – componenta informațională este transmisă cu precădere pe cale digitală, în timp ce componenta relațională este mai apropiată de logica analogică.

Comunicarea este ireversibilă. Orice act de comunicare are un efect asupra receptorului, fie că este unul mai mult sau mai puțin vizibil. Suma acestor efecte reprezintă chiar o importantă parte a personalității noastre formate de-a lungul anilor. De aceea, este de reținut că niciun act de comunicare nu este pe deplin reversibil. Odată perceput, el va fi reținut și va produce o modificare mai mult sau mai puțin semnificativă asupra interlocutorului nostru.”

Comunicarea înseamnă raporturi de forță și implică tranzacții simetrice sau complementare. Comunicarea eficientă are drept ideal participarea egală a tuturor celor implicați, însă în realitate acesta este doar un ideal. În viață avem diferite roluri si fiecare deține un statut social corespunzător, astfel încât întâlnim relații tranzacționale și personale. În relațiile tranzacționale, rolurile participanților rămân neschimbate (medic-pacient, profesor-elev), pe când într-o relație personală, precum cea dintre prieteni, asistăm la o fluidizare a rolurilor. Simetrice sunt actele de comunicare în care răspunsurile sunt de același tip cu stimulii, iar complementare cele în care răspunsurile și stimulii sunt de tipuri opuse. Este de precizat faptul că simetria și complementaritatea nu sunt în sine bune sau rele, ci că evaluarea lor depinde de situația în care apar.

Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare. Pentru a exista o înțelegere între două persoane este necesar ca acestea să negocieze sensurile, să încerce să se adapteze la celălalt, căci este evident că altfel persoane cu experiențe și stiluri de viață diferite nu vor înțelege lucrurile de aceeași manieră. Pe scurt, pentru o comunicare eficientă este nevoie mai degrabă de toleranță și de înțelepciune pentru a realiza modalitatea interlocutorului de a percepe cuvintele, gesturile, intonația etc. ”

1.3. Canalele de comunicare

1.3.1. Comunicarea verbală

„În ciuda diversității idiomurilor, toate popoarele de pe pământ vorbesc unul și același limbaj”, susține lingvistul și filosoful francez Nicolas Beauzée.

Limbajul comunităților umane presupune existența unei fundament identic, datorită faptului că îndeplinesc anumite funcții: semnificări prin mijlocirea limbii, împărtășirea gândurilor personale altor oameni.

„Vorbirea este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eului, a persoanei. Persoana nu apare numai în hainele care îi înveșmântează corpul, ci și cuvintele care îi îmbracă ceea ce dorește să comunice”.

Comunicarea verbală poate fi definită în sens larg drept comunicarea care utilizează limbajul articulat. Originile limbajului au rămas până astăzi obscure, iar doveziile evoluției sale sunt puține.

Totuși, putem înțelege procesul apariției sale observând viața socială contemporană, care ne permite sa observăm cum apar variațiile și modificările, utilizările lingvistice și cum funcționează limbajul în interacțiunea socială.

În acest fel putem admite că originile graiului pornesc din interacțiunea oamenilor care trăiesc într-un mediu comun, asupra căruia acționează.

De-a lungul timpului oamenii au avut nevoie de folosirea unor moduri convenționale de a denota experiența, pentru a putea coopera între ei, sau pur și simplu pentru a face față solicitărilor mediului.

Sunetele asociate cu anumite experiențe au început să aibă anumite înțelesuri și, ca urmare a acestei asocieri, rostirea lor generează imaginea obiectului experienței.

Ideea că limbajul ar fi apărut ca răspuns la un mediu comun este sprijinită de observația similitudinii limbilor în timp și spațiu și a relativei lor stabilități. Evenimentele vieții umane de-a lungul destul de scurtei existențe omenești sunt, în general, universale și dau naștere acelorași procese de percepție și reacție.

Prin urmare, în concepția lui D. McQuail, limbajul este facultatea sau aptitudina specifică umanității de a construi sisteme de semne care permit exprimarea sau comunicarea. El este intraductibil sau universal.

Comunicarea verbală prezintă o însușire simbolică ce o deosebește de toate sistemele de semnalizare sonoră regăsite în universul animal.

„Graiul” animalelor este expresia directă a reacției la schimbările concrete din mediul exterior sau din propriul organism, el este „lipsit de detașarea necesară pentru instituirea unui sistem convențional de semne arbitrare, propice obiectivării emițătorului, de felul celui pe care se bazează vorbirea umană”

Numai vorbirea oamenilor se dovedește capabilă să obțină acea „dislocare” constând în posibilitatea de a se referi la obiecte și persoane absente sau la situații trecute sau imaginare.

În afara caracterului simbolic, M. Dinu identifică următoarele caracteristici generale ale comunicării verbale:

Productivitatea – se referă la capacitatea limbajului de a produce mesaje. Mesajele sunt elemente produse în urma unor acte de creație, de aceea uneori se folosește termenul de creativitate pentru a desemna această caracteristică. Numai în comunicare se produc aceste mesaje, limbajul oferind doar lexicul și gramatica.

Caracterul dinamic – comunicarea verbală reprezintă un organism viu: limbile se nasc, se dezvoltă, mor, ele evoluează în timp, nu sunt statice. Limbile se erodează în cursul timpului și semnificațiile cuvintelor se schimbă de la o perioadă de timp la alta.

Există o anumită pierdere de informații în orice mesaj, datorită productivității limbii.

Autonomia comunicării în termeni spațiali, temporali și în raport cu realitatea – comunicarea este aspațială, este atemporală și poate fi chiar ficțională. Ea se poate referi la ceva real, care există în spațiu, dar și la lucruri care s-au petrecut la o distanță foarte mare de timp și spațiu.

Caracterul arbitrar al semnelor utilizate – între o limbă evoluată nu există o corespondență simplă între semne și referințele pentru semne.

Dimensiunea culturală – orice limbaj reprezintă o achiziție culturală și este un produs cultural. Există o transmisie culturală prin care comunicarea devine o parte esențială a culturii.

Înțelegerea imediată – comunicarea verbală este o comunicare în care înțelegerea trebuie să producă în actul recepției, semnificația trebuie accesată imediat de receptorul comunicării.

1.3.2. Comunicarea non-verbală

Deși și-au creat un mod de comunicare – cea verbală, prin utilizarea limbajului articulat – care le aparține în exclusivitate, oamenii au continuat să folosească, pe scară largă, dar și să perfecționeze mijloace non-verbale de comunicare.

„Ființele umane comunică între ele și altfel decât prin cuvinte. Gesturile, imaginile, suntele joacă un rol important, diferit în funcție de cultură”.

Se poate spune că, întotdeauna, simultan cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare folosește o serie de alte coduri, non-verbale, care au rolul de acompania și nuanța semnificațiile cuvintelor și expresiilor, de a le contextualiza, și în general de a facilita înțelegerea intențiilor sale.

Fiecare copil învață, prin impregnare și imitație, chiar înainte codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri non-verbale), pe care participanții la cultură le folosesc ca pe un limbaj implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie în mod explicit pentru a fi înțelese.

Datorită împrejurărilor, nu toate mijlocele non-verbale de comunicare s-au putut bucura de o dezvoltare egală de-a lungul evoluției umanității, un element esențial în acest sens fiind însuși organismul uman, care „nu dispune de posibilitățile fizice comparabile cu cele ale unor animale, în ceea ce privește de pildă comunicarea luminoasă, chimică, electrică sau cromatică”.

Comunicarea non-verbală prezintă mesajele care nu sunt manifestate prin cuvinte, și care pot fi decodificate, creând înțelesuri.Aceste indicatoare pot repeta, contrazice, înlocui, întregi, evidenția mesajul redat prin vorbe.

De regulă aceste limbaje însoțesc limbajul articulat, completându-l, accentuându-l, contrazicându-l, repetându-l etc., dar uneori ele sunt folosite de sine-stătător, independent de limbajul articulat, fiind apte să transmită mesaje fără a fi nevoie de utilizarea cuvintelor.

Mai general spus, „acest tip de comunicare permite comunicarea emoțiilor, organizează reprezentarea sinelui și localizează individul în cadrul activităților sociale”.

Din punct de vedere istoric, comunicarea non-verbală prin gesturi a fost studiată încă din antichitate. Astfel, Cicero afirma că „ gesturile sunt un limbaj pe care îl înțeleg și barbarii”.

Importanța comunicării non-verbale a fost demonstrată încă din 1967, în studiul Decoding of inconsisten comunication, publicat de către cercetătorii Albert Mehrabian și Morton Weiner în Journal of Personality and Social Psychology. Printr-o cercetare experimentală, cei doi au stabilit că, într-o comunicare orală, raportul percepției informației de către receptor este următorul:

„7% din mesajul lingvistic (comunicarea verbală),

38% din comunicarea paraverbală ( „partea vocală” a mesajului – adica intonație, inflexiune a vocii, ritm, tonalitate, accentuare, râs, plâns, oftat, separatori vocali etc.),

55% din comunicarea non-verbală (adică limbajul corpului, expresia feței, gesturi, posturi, dar și proximitate, temporalitate, artfacte, etc.)”.

Așadar, informațiile pe care le receptăm din comunicarea non-verbală au o pondere mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în realizarea semnificației totale ale actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun una și non-verbalul alta. Fără să știe în mod explicit acest lucru, majoritatea oamenilor preferă atunci când au lucruri importante de comunicat, întâlnirile față în față, în care pot „vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai astefel cosideră că au înțeles pe deplin ceea ce celălalt avea de spus.

Principalele componente ale comunicării non verbale sunt:

Înfățișarea

Utilizarea spațiului și a timpului

Expresia facială

Poziționarea corpului

Privirea

Gesturile

Atingerile

Paralimbajul.

Fiecare constituent prezentat mai sus este atașat de câteva sisteme de simbolizare: ce denotă vestimentația și felul meu de a fi, de a mă comporta, modul de coordonare al unei situații, felul în care organizez mobilierul într-o încăpere, felul în care rostesc frazele pentru a îl face pe interlocutorul meu să înțeleagă situația de comunicare, într-un mod plurivalent și nunanțat, mesajul pe care vreau să îl răspândesc, cine și ce sunt eu, care îmi sunt gândurile, opiniile, credințele, idealurile, valorile, intențiile, cum mă consider și cum îl consider pe cel de lângă mine, care este punctul meu de vedere despre viață și societate.

În ceea ce privește comprehensiunea comunicării non-verable există mai multe clasificări.

Mark L. Knapp luând în considerare modalitățile senzoriale implicate în receptarea semnalelor, consideră că domeniul comunicării non-verbale include:

„Cum privim;

Cum ne auzim;

Cum mirosim;

Cum ne mișcăm, individual sau în interacțiune cu alții (postura, expresiile faciale, gesturile, atingerile corporale și proximitate);

Cum afectează mediul înconjurător interacțiunile umane și cum afectează acestea, la rândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spațială a mobilei, temperatura, zgomotele, prezența altor oameni, etc.)”.

O altă clasificare a componentelor comunicării non-verbale și a disciplinelor care le studiază, rezultată din combinarea codurilor și a mijloacelor de transimtere a mesajelor este următoarea:

Limbajul corporal – include gesturile, mișcările / postura corpului, expresia facială (mimica și privirea). Cu studiul limbajului corporal se ocupă kinezica (întâlnită și sub numele de kinetica). Deoarece privirea este unul din elementele esențiale în cadrul limbajului corporal, este o armă a atitudinii virtuoase, ea este studiată și separat prin ceea ce se cheamă oculezica.

Comunicarea tactilă sau „atingerea” – cu studiul contactului sau prin atingerii cutantante se ocupă haptica.

Percepția și modul de utilizare a spațiului – studiate de proxemică.

Percepția și modul de utilizare a timpului – studiate de cronemică.

Aspectul fizic „artefactele” și „semnalele olfactive” sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicării non-verbale și sunt studiate ca atare

Paralimbajul sau comunicarea para-verbală – se referă la tot ceea ce ține de activitățile vocale ale comunicării orale:

Intonație

Inflexiune a vocii

Ritm

Tonalitate

Accentuare

Râs

Plâns

Oftat

Separatori vocali etc.

Toate acestea nu trebuie luate în considerare, însă, separat. În prezent se recunoaște că oamenii transmit semnale în același timp printr-o varietate de mijloace, fapt pentru care este obligatorie abordarea înglobată a comunicării non-verbale.

În concluzie, în acest capitol am definit noțiunea de comunicare și tot ce presupune aceasta, am enumerat rolurile și funcțiile caracteristice, iar în capitolul ce urmează vom vorbi despre comunicarea interculturală și despre semnificațiile acesteia, deoarece nivelul comunicării interculturale este puntea de legătură, esențială, ce contribuie la comunicarea dintre membrii culturilor diferite.

Capitolul II Comunicarea Interculturală

Conceptul de cultură – definiții generale

Disciplina de studiu

Ca sferă aparte a științelor comunicării și cercetare sistematică aplicată, comunicarea interculturală deține o istorie aproximativ actuală, începând cu cea de a doua jumătate a secolului XX, atunci când în S.U.A. au fost introduse studii și aplicații referitoare la contactele dintre americani și indivizi sau grupuri depinzând de unele culturi distincte de cea americană.

Motivul de studiu al disciplinei comunicare interculturală dăinuie din cele mai vechi timpuri ale istoriei și civilizației omenirii, când indivizi și grupuri din culturi diferite au intrat în contact, în diferite contexte și din diferite cauze.

Ceea ce ține de cultura europeană, astfel de legături s-au petrecut încă din Antichitatea greco-romană, fie sub forma unor schimburi economice, comerciale și implicit cultural-artistice, fie sub formă, mai agresivă, a războaielor de cucerire de teritorii, populații, culturi străine.

În acest fel, contactele interculturale au urmat în epocile istorice ce aveau să vină, cum ar fi :

În perioada Evului Mediu când, având ca suport cultura greco-romană, care acumulase deja o serie de caracteristici, influențe ale culturilor orientale, s-au conturat caracteristicile esențiale ale culturii europene moderne;

În timpul Renașterii, când s-a petrecut descoperirea „Lumii Noi” de către conchistadorii spanioli și s-au pus bazele imperiilor coloniale de mai târziu.

Când în trecut prilejurile și actele concrete de comunicare se produceau între reprezentanți ai unor culturi distincte presupuneau aproximativ o parte redusă a populației lumii, în epocile modernă și contemporană realitățile, situațiile, efectele acestor procese de comunicare au luat amploare, în mod spectaculos, ca frecvență și complexitate. Acest lucru a fost și este din cauza progreselor științifice și tehnice din domeniul telecomunicațiilor, transportului și, nu în ultimul rând, datorită apariției și evoluției „noilor media” din secolul XX : radioul, televiziunea, Internetul.

Acestea au făcut realizabilă acea societate planetară multiculturală, „The Global Village”, despre care preciza scriitorul Marshall McLuhan în scrierile sale, ajunse azi clasice pentru istoria teoriilor comunicării media.

Un mare avantaj al erei în care ne aflăm este faptul că distanța nu mai constituie de mult timp un impediment în calea relațiilor interumane, deoarece sateliții acoperă practic toată planeta, iar persoane din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii pot fi în timp real și în aceleași momente, martori direcți ai unor fapte însemnate care pot avea loc oriunde în lume. În interiorul suitei care favorizează comunicarea interculturală, poate fi pusă și globalizarea cu întreaga sa bază economică prezentă în toate sectoarele și domeniile vieții sociale, politice, economice, culturale, etc.

2.2. Scurt istoric al evoluării disciplinei

Obiectul comunicării interculturale a luat ființă din dorințele comunității de a forma cetățeni americani care să fie pregătiți pentru a înfrunta orice situație nefavorabilă și pentru a putea răspunde trebuințelor unor grupări etnice sau culturale străine.

La început, guvernul american începuse să estimeze problemele cu care diplomații lor aveau de-a face în culturile gazdă și s-a realizat faptul că, în mare măsură, dificultățile provenite din aceste situații efective erau din cauza necunoașterii specificului cultural și a regulilor de comunicare ale unor culturi mai mult sau mai puțin distincte de cea americană.

Unul dintre predecesorii acestei materii, Edward T. Hall , alături de unii asociați ai săi în studiile interculturale, antropologi ca Ray Birdwhistell, George Trager și alții, au lucrat și în domeniul institutului amintit mai sus, împreună cu cercetători ai unor materii și discipline conexe. Încă de pe atunci, s-a evidențiat caracterul interdiciplinar al studiilor interculturale, care readună contribuțiile și rezultatele unor cercetări din diverse domenii ale științelor socio-umane, cum ar fi :

antropologie,

sociologie,

psihologie,

lingvistică,

istorie,

arte vizuale,

etnologie,

științe politice și economice,

relații internaționale ș.a.

Persoanele interesate de sfera interculturală nu au încetat să apară, deoarece la debutul anului 1970 această disciplină a ocupat un loc aparte în cadrul universităților americane; înfăptuirea unor lucrări și a unor teze de specialitate au conferit domeniului o dezvoltare și mai vastă.

Primele persoane specializate în cercetările științifice au fost americanii, fiind preocupați de această problematică, fapt demonstrat de publicarea unui număr mare de volume în SUA; cunoașterea și sesizarea domeniului intercultural a trezit interes maxim și în Europa, în mediile academice dar și altele.

Dintre autorii francezi, spre exemplu, ne putem aduce aminte de contribuțiile științifice ale lui Georges Michaud, J. R. Ladmiral, E.M. Lipinski etc.

În acest moment, acest domeniu urmează un dublu „traseu” :

unul teoretic, de cercetare;

unul aplicativ, destinat pregătirii și practicii de comunicare interculturală.

Recent înfăptuită această cercetare se află într-o continuă creștere de noi idei, concepte și semnificații, multe dintre temele dezvoltate având o trăsătură de sistematizare.

În legătură cu acest aspect, profesorii și autorii americani Larry Samovar și Richard Porter, coordonatori ai unei ample antologii de texte despre comunicarea interculturală, ce a cunoscut începând cu 1972 numeroase ediții, remarcă:

„Cercetarea despre natura comunicării interculturale a ridicat multe întrebări, dar a produs puține teorii și mult mai puține răspunsuri. Multe dintre cercetări au fost asociate cu alte arii decât cea a comunicării, mai ales cu antropologia, relațiile internaționale, psihologia socială, socio și psiholingvistica. Deși subiectele de cercetare au fost numeroase, cunoașterea acumulată nu a fost sistematizată”.

2.3. Noțiunea de cultură și comunicarea interculturală

„Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influențează în cea mai mare măsură interacțiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când indivizii se află în situații de comunicare interpersonală”.

Există o mulțime de definiții ale conceptului de cultură, mai concise sau mai detaliate și care, de cele mai multe ori, se completează una pe alta. Aducem în discuție câteva dintre ele, formulate de antropologi ai culturii și cercetători ai comunicării interculturale.

Michael Howard (1989) este de părere că, cultura este „modul obișnuit în care grupurile umane învață să-și organizeze comportamentul și gândirea în relație cu mediul lor înconjurător”.

Un alt antropolog, autorul William Haviland (1987) o numește ca fiind „o serie de reguli sau standarde împărtășite de membrii unei societăți și care acționează asupra acestora, dă naștere la comportamente ce sunt considerate potrivite sau acceptabile”.

Autoarea unei lucrări menită învățării și practicii eficiente a comunicării interculturale, Daisy Kabagarama (1993) denumește conceptul de cultură „modul de viață al unui grup sau popor”, spunând că „de obicei oamenii care împărtășesc o cultură sunt de aceeași rasă și/sau proveniență etnică și trăiesc într-o proximitate geografică”. E posibil, adaugă ea, „ca oameni de diferite rase și proveniențe etnice, depărtați din punct de vedere geografic să împărtășească aceeași cultură”.

Samovar și Porter (1991) argumentează că „noțiunea de cultură, în sens antropologic, desemnează modurile de viață ale unui grup social, adică modurile sale de a simți, de a acționa sau gândi raporturile cu națiunea, cu omul, cu tehnica și creația artistică. De asemenea, ea cuprinde comportamentele efective, reprezentările sociale și modelele care le ghidează, respectiv sistemele de valori, ideologiile, normele sociale etc. Această noțiune se aplică la grupuri sociale de naturi și extensii foarte diferite : trib, etnie, clasă socială, națiune, civilizație. În societățile moderne, industriale, cadrul național s-a impus ca nivelul cel mai semnificativ într-o structură diferențiată a culturii”.

O altă definiție a noțiunii de cultură, definită de aceeași autori: „Depozit al cunoașterii, experienței, credințelor, valorilor, atitudinilor, înțelesurilor, ierarhiilor sociale, religiei, noțiunilor de timp, roluri, relații spațiale, concepții despre univers și obiecte materiale, dobândite de un grup de oameni de-a lungul generațiilor, prin experiență individuală și de grup”.

Studiind noțiunea de cultură în relație cu cel de comunicare interculturală, Edward Hall percepe trei niveluri ale unei culturi, și anume:

„Primul nivel, pe care îl numește „conștient și tehnic”, este cel în care limbajul verbal și simbolurile, cu o semnificație precisă, au un rol important în comunicare.

Al doilea nivel este unul „ascuns”, rezervat unui număr restrâns de indivizi, din care cei străini de acea cultură sunt excluși.

Al treilea nivel, inconștient și implicit, este cel al culturii „primare”, stratul cel mai profund și peren al acesteia: „nivelul culturii primare este compus din datele fundamentale care structurează modul nostru de gândire…”.

Ultimele două niveluri alcătuiesc „un ansamblu de reguli de comportament și gândire nonverbală, implicită, ce controlează tot ceea ce facem. Această gramatică culturală ascunsă determină maniera în care indivizii percep mediul lor, își definesc valorile, își stabilesc cadența și ritmurile de viață fundamentale”.

Utilizând cuvinte din domeniul informaticii, Hall confruntă primul nivel al culturii, „cultura conștientă, explicită, manifestă, despre care vorbim și o descriem” cu soft-ul unui computer iar celelalte două niveluri, ce alcătuiesc „cultura profundă sau nivelul de cultură fundamental”, cu hard-ul computerului. Insuccesul sau dificultatea interacțiunilor indivizilor din culturi diferite sunt determinate în mare măsură, după părerea sa, de faptul că „cea mai mare parte a relațiilor interculturale sunt trăite ca și când ar exista numai mici diferențe la nivelul soft-ului și nici una la nivelul hard-ului”. Hall încheie prin: „nu există nici un aspect al vieții umane care să nu fie atins și influențat de cultură”.

2.4. Comunicare și cultură. Semnificații ale culturii

Noțiunile de comunicare și cultură sunt imposibil de separat. Comunicarea, ca interacțiune socială, este modul prin care indivizii din aceeași cultură sau din culturi diferite își comunică unul altuia mesaje.

Cultura își lasă amprenta pe cultura căreia îi aparțin deasemenea emițătorii și receptorii. Cum, când, unde, în ce fel , prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia.

Fiecare cultură are anumite semnificații:

Cultura nu este înnăscută, ci studiată

Învățarea este caracteristica de bază a culturii. Procesul fundamental al învățării constă întâi de toate în deprinderea încă de la cele mai fragede vârste a etapelor indispensabile pentru supraviețuire (copiii învață de la părinți cum să se hrănească, să vorbească, să meargă), apoi pe măsură ce se dezvoltă ca adevărate ființe biologice și sociale însușesc anumite norme, fapte, credințe, idealuri și valori considerate dezirabile de către propria cultură.

„Inculturarea” sau învățarea culturală decurge din mai multe aspect, cum ar fi: prin acțiunea reciprocă cu ceilalți, prin analiză, prin examinare, prin acțiunea de a imita, dar și prin alte metode, ca de exemplu: contactul vizual, folosirea tăcerii și a spațiului, înțelegerea conceptului și a esenței “atractivității”, din părerile cu privire la procesul de senescență, prin activitatea de deprindere a limbii materne, prin predilecția pentru activitatea fizică sau cea intelectuală, prin modul ales pentru remedierea conflictelor. Majoritatea acestor acte, precum și multe altele sunt învățate în mod automat, prin interacțiunile cu diverse personae, în cadrul colectivului social și instituțional, formal sau informal, precum familia, colegii sau grupul de muncă.

În fondul fiecărei culturi, există numeroase cunoștințe sau învățături illustrate de o serie de maxime/aforisme populare.

Să vedem câteva exemple propuse de Samovar și Porter, ce subliniază anumite credințe și valori fundamentale pentru diferite culturi și care ne arată diferențele dintre acestea:

„Nu poți face vântul să bată dar poți fi în bătaia vântului” – proverb asiatic, care evidențiază convingerea că ființele umane sunt conduse de destin, într-o dimensiune mai mare decât propriile lor doleanțe.

„Ordinea este jumătate din viață” – proverbul german accentuează puterea organizării și a conformității.

„Gura tace pentru a auzi vocea inimii” – proverb belgian, care subliniază cunoașterea directă a adevărului și a sentimentelor în relațiile umane.

„Cel care vorbește nu știe iar cel care știe nu vorbește” – proverb japonez , care evidențiază valoarea substanțială a discreției.

„Tunetele puternice aduc puțină ploaie” – proverb chinez, care subliniază importanța de a fi smerit, cumpătat.

„Limba omului e sabia lui” – proverb arab, care sugerează că vorbele sunt arme, a căror putere poate fi folosită.

Ca și în alte culturi, găsim și în fondul ancestral al celei românești destul de multe proverbe, care subliniază anumite concepții, valori, norme, comportamente pe care cultura noastră le crede esențiale, cum ar fi:

„Zgârcitul mai multe păgubește iar leneșul mai mult aleargă” – importanța mărinimiei, a dărniciei și a sârguinței.

„Gospodarul își face iarna car și vara sanie” – importanța de a fi echilibrat, pașnic, liniștit.

„Cine se scoală de dimineață departe ajunge” – importanța hărniciei și a consecvenței.

De altfel, cultura se studiază din povești și folclor, fie că e vorba despre vechi mituri, fie de cultura populară, tradițională.

Cultura se studiază și din artă, din obiectele și operele de artă plastică pe care le-a realizat o anumită civilizație. Samovar și Porter reproduce, în acest fel, afirmația antropologului S. Nanda : „una dintre funcțiile cele mai importante ale artei este de a comunica, de a răspândi și a întări temele și valorile culturale importante”.

În culturile asiatice, după cum, afirmă autoarea, motivele iconografice observate cel mai des în pictură sunt obiectele, viețuitoarele și peisagistica, spre deosebire de cultura europeană și cea americană, unde accentul este plasat asupra ființelor umane.

Această deosebire sugerează faptul că pentru asiatici lumea materială, natura, este mult mai importantă decât individul, în timp ce în cultura europeană omul se află în inima cosmosului.

Am mai spune că, această idee își are rădăcinile în fondul cel mai vechi, primar, al culturii europene, anume civilizația greacă, în caracterul ei umanist, pentru care „omul e măsura tuturor lucrurilor”, așa cum o evidențiază întreaga cultură greacă antică, de la modul de organizare socială și politică, la filosofie și arte frumoase.

2. Cultura este împărtășită din generație în generație

Pentru ca o cultură să existe, să reziste și să se perpetueze e necesar ca ea să transmită „mesajele” și elementele ei esențiale. De aceea, cultura este un continuu proces de comunicare, de transmitere a ceea ce se numește moștenire culturală. În mod concomitent, actualele valori, obiceiuri și tradiții trebuie aduse la cunoștința fiecărei persoană din cultura respectivă, fapt realizat prin interacțiunile expansive.

Cultura se întemeiează pe simboluri

Abilitatea unei culturi de a crea simboluri ajută la învățarea culturală, de la individ la individ, de la grup la grup.

După cum se știe, orice poate deveni un simbol – o imagine, un gest, un cuvânt, o piesă de îmbrăcăminte etc.- din momentul în care, prin acord tacit, practică social și culturală i se acordă o anumită semnificație.

Un fapt auxiliar menit să le ofere oamenilor ajutorul pentru a își organiza experiențele în forma unor categorii abstracte, este comunicarea simbolică – o parte componentă a comunicării sociale și culturale.

Comunicând simboluri, o cultură se păstrează și totodată se transmite de la o generație la alta.

Cultura e supusă schimbării

Culturile sunt sisteme dinamice, supuse schimbării, prin confruntarea permanentă cu informații din surse exterioare, contacte interculturale, ce determină schimbări în orice cultură.

Culturile sunt foarte ușor adaptabile iar istoria arată cum unele dintre ele au fost forțate să se altereze, din cauza unor războaie de ocupație, dezastre naturale, alte calamități.

Deși orice cultură e supusă schimbării, structura ei primară, despre care vorbea E. T.Hall, rezistă la modificările majore.

Spre exemplu, schimbările în moda vestimentară, în obișnuințele de hrană, călătorie, locuire aparțin unui sistem de valori ce se schimbă de la o epocă la alta, într-o cultură.

Cultura e etnocentrică

Etnocentrismul este o grilă perceptuală prin care culturile interpretează și judecă toate celelalte culturi. Este sentimentul că „noi suntem normali, avem dreptate” iar ceilalți „sunt anormali, nu au dreptate”, lucru ce privește oricare aspect al culturii. Etnocentrismul nu e, de obicei, intenționat, ca și cultura în general, ci este în mare măsură învățat la nivelul inconștientului.

2.5. Fenomenul de interculturalitate

2.5.1. Noțiunea de „aculturație”

Noțiunea de aculturație desemnează fenomenele de interacțiune care au loc în contactul dintre două sau mai multe culturi.

Terenul vast al etnologiei a fost cel care a găzduit studiile aprofundate și amănunțite ale aculturației, acestea fiind plasate într-o confluență istorică direcționate spre studierea procesului evolutiv și al transformării cultural: difuziune, influențe și imitații culturale. Studiile aculturației au oferit întâietate temelor conflictuale coloniale deoarece înglobează percepția de superioritate absolută a culturii europene, în interiorul unui proces în cursul căruia sistemul social și ființa umană percepută ca identitate socială se apropie de modelul occidental.

În manieră incomparabilă, aculturația nu se rezumă la unica trecere de la cultura aborigenă la cultura străină; există un proces invers, prin care se presupune că o cultură indigenă își păstrează fundamentele sale originale, dar în plus, integrează funcțiile altor culturi.

În altă ordine de idei, aculturația presupune un dublu caracter polar deoarece nu se poate limita doar la difuzarea trăsăturilor culturale, arbitrar îndepărtat, în timp și spațiu, ci vorbim despre un întreg mecanism care pune în circuit întreaga societate.

În cel de al patrulea deceniu al secolului XX, expresia difuzare culturală, a fost înlocuită în mod treptat în literatura de specialitate de aculturație.

În 1935, într-un Memorandum emis de Social Science Research Council, s-a dat următoarea definiție care „a fost admisă aproape pretutindeni și a servit în orientarea numeroaselor studii de aculturație“: „Aculturația cuprinde fenomenele care rezultă din contactul direct și continuu între grupuri de indivizi de culturi diferite, cu transformări subsecvente în tipurile culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri”. O notă preciza distincția ce trebuia făcută între aculturație și alte concepte din sfera dinamicii culturilor: „După această definiție trebuie să se distingă aculturația de schimbarea culturală în care ea nu este decât un aspect, precum și de asimilare care este uneori un aspect al aculturației. Aceasta trebuie, de asemenea, să fie diferențiată de difuzare care are loc în toate cazurile de aculturație, dar care este un fenomen care survine fără prezența tipurilor de contact specificate în definiția de mai sus și care, de asemenea, nu constituie decât un aspect al procesului de aculturație“.

O altă deosebire însemnată între cele două concepte, difuzarea și aculturația, dezvăluie că prima dintre acestea se ocupă cu studiul contactelor care țin de cultura deja existentă în era precedentă, în timp ce a doua face trimitere la actualitatea studiilor culturale.

Până în prezent, studiile despre aculturație au pus accentul pe societățile cu putere inegală, dintre care una dominantă, cealaltă dominată.

Traseul sinuos de la superior la inferior, de la dominant la dominat, a fost prezent de-a lungul întregii existențe umane, însă el își are rădăcinile în eternul imperialism al culturii.

Singura modalitate de supraviețuire a culturilor este prin cristalizarea definitivă a valorilor în cel mai adecvat spațiu, un loc distins în care acestea vor dăinui în eternitate și toată lumea le va putea contempla; acest loc poartă denumirea de patrie, cu un nucleu etnic determinant, numit națiune.

Trebuie să-i dăm noțiunii de dominație o definiție destul de suplă, pentru ca să poată îngloba situația mai neclară a „frontierelor“, căci societatea dominantă nu stabilește imediat și nici obligatoriu un control direct asupra societății aculturate: este suficientă prezența ei, amenințarea pe care o exercită, chiar prestigiul ei.

De aceea, vom distinge în cadrul noțiunii de dominație două tipuri diferite de contact:

* în primul caz, un ansamblu de ființe fixează un control direct asupra societății dominante – aici procesul de aculturație îi conduce fie prin violență, fie printr-o sumă de aprobări mai difuze.

* în al doilea caz, societatea indigenă, liberă de orice control direct (sau slab controlată) adoptă spontan anumite elemente ale culturii dominante.

Aculturația impusă pune în joc două sisteme de valori, cel al societății dominante și cel al societății dominate, în timp ce aculturația spontană se supune doar schemelor și aprobărilor societății indigene.

În situația colonială, membrii societății dominate resimt intervenția străină ca o lovitură dată tradiției lor și această agresiune poate declanșa anumite forme de refuz, în timp ce, la frontiere, aculturația liber acceptată se supune dinamismelor interne ale societății indigene.

Între cele două tipuri de contact există o opoziție fundamentală, după cum diversitatea cazurilor concrete ne arată două tipuri de aculturație: aculturația impusă și aculturația spontană. În cadrul aculturației impuse, dominația străină se exercită cu o intensitate mai mare sau mai mică, urmând modalități sau orientări variabile.

În Mexic și în Peru spaniolii au instaurat un control politic, economic și religios total, caracterizat prin violență, prin repartiția terenurilor și distribuirea habitatului.

În secolul XIX și XX, dominația anglo-saxonă a dus în SUA și în Canada la formarea de rezervații pierdute în interiorul țării care le ascunde din toate părțile.

La frontiere însă, modalitățile de contact diferă. Ele sunt fie de tip războinic (raiduri, vânătoare de sclavi), fie de tip comercial și pacifist în cazul indienilor care în Canada ofereau blănuri vânătorilor francezi sau englezi (a căror pătrundere a provocat indirect dublarea războaielor dintre triburi pentru dobândirea controlului cursului comercial și al produselor europene. Dar dacă evoluția generală conduce de la aculturația spontană la aculturația impusă de multe ori se produce și fenomenul invers.

Aceste forme de aculturație au o relevanță specială pentru operaționalitatea raportului dintre conflictele culturale și criminalitate, în cadrul cercetării.

Thorstein Sellin și după el E. Sutherland au evidențiat consecințele schimbărilor de civilizație asupra contactelor culturale văzute ca o inoculare a normelor de comportament de la o arie culturală la alta. Conflictele dintre normele de comportament generate de contactul în aceeași zonă geografică a sistemelor culturale diferite au fost ordonate de cei doi mari criminologi americani la cel puțin trei paliere:

1. conflictele pot apărea la frontierele a două zone culturale învecinate. Astfel, Evelyn Crook a descoperit că 86% din tinerii delincvenți studiați de ea locuiau în zonele de „frontieră“ rasială sau lingvistică în care două grupuri rasiale sau mai multe erau în contact și numai 14% în cadrul unui grup rasial sau lingvistic omogen.

2. „Colonizarea“ poate să introducă legile și normele unui grup cultural pe teritoriul altui grup cultural, făcând astfel ilegale regulile tradiționale de conduită. Astfel, când normele juridice sovietice au fost aplicate triburilor siberiene, femeile care, supunându-se legii sovietice, umblau cu fața descoperită au fost ucise de părinții lor pentru că au violat obiceiurile tribului. Portul voalului era ilegal în dispozițiile legii sovietice, dar a-l purta nu era ilegal pentru mentalitatea tribului.

3. Cei care participă la un sistem cultural, când emigrează spre un alt sistem, își pot păstra unele moduri de comportament care sunt în contradicție cu normele culturii care trebuie asimilate în țara adoptivă. Procesul se produce când grupul emigranților este mai slab din punct de vedere politic decât grupul pe teritoriul căruia ei se instalează. Fenomenele de aculturație, considerate în procesul și rezultatele lor, se manifestă pe două axe: prima poate fi desemnată prin termenul de integrare, a doua prin cel de asimilare. Este cazul diferitelor sincretisme, al combinărilor de elemente rezultate din culturi diferite, dar care dau naștere unui nou sistem ordonat după principiile diferite ale celor integrați în sistemele originare.

De cele mai multe ori, aculturația se limitează la un domeniu particular, cu precădere la cel economic, în vreme ce sfera spirituală, în special tradiția religioasă, era apărată cu înverșunare.

Populațiile de pe Rio Grande, de exemplu, au acceptat credințele și ceremoniile creștine, fără a le confunda cu religia lor tradițională (cultul lui Kachinas, dansuri mascate, adunări ceremoniale) practicată clandestin și apărată printr-un secret foarte strict. Iar populațiile occidentale, mult timp cele mai izolate de contactul european, manifestă cel puțin în domeniul religios, un refuz continuu de aculturație.

Aceste diferite procese de aculturație (ca tipuri de contact) se pot succeda în timp în aceeași societate.

Faptele de aculturație manifestă, în acest caz, în același ansamblu social, o ambiguitate fundamentală. În Africa, trecerea bruscă de la o organizare socială, bazată pe clan și pe trib, la o formă modernă de societate unde legăturile de rudenie își pierd o mare parte din semnificațiile lor, are consecințe profunde asupra tuturor manifestărilor vieții economice, sociale și culturale.

Dezvoltarea este însoțită de distorsiuni și decalaje între vechile sisteme sociale care slăbesc și sistemele moderne care încearcă să se erijeze și să se impună.

Două tipuri de societăți se confruntă și intră în conflict: unul, bazat pe familia lărgită – „legăturile de sânge“ – alianța și justificarea mitică a ordinii raporturilor sociale; celălalt edificat pe diferențierile și competițiile pe care le implică economia de piață și „raționalismul economic“.

Înțelegerea fenomenului cultural nu poate să fie decât superficială și să conducă la constatări eronate sau contradictorii dacă ea nu se bazează pe realitățile culturale existente, pe motivațiile și pe atitudinile populațiilor; dacă ea nu se referă la evoluția valorilor, a credințelor, a structurilor familiale, economice și politice; și dacă ea nu ia în considerație forțele de inerție, rezistențele la schimbare, dinamismele interne și externe care animă grupurile și comunitățile. Demersul culturologic se înscrie astfel în cadrul foarte larg al unei sociologii a mutațiilor.

Această abordare globală se dovedește indispensabilă și trebuie să constituie primul nivel de interpretare a culturologiei în țările în curs de transformare rapidă

Apariția și dominația omului alb au aruncat Africa într-o dezorientare profundă. Aceasta s-a văzut dominată și influențată de o altă lume care, prin forța economică, i-a relevat vulnerabilitatea extremă a propriului său univers. Căci, acest proces de destructurare socială apare ca inevitabil și ireversibil deoarece instituțiile tradiționale se arată aproape incapabile să evolueze și să se transforme destul de repede pentru a se putea adapta la exigențele și imperativele vieții moderne.

Hazardul istoriei a voit ca colonizarea să pună în contact societăți capitaliste, înalt industrializate, cu ideologie individualistă, cu societăți de tip colectivist, exclusiv agricole și fără tehnologii avansate. De aici urmează, pentru acestea din urmă, o eroziune a instituțiilor de bază care exercitau un asemenea control asupra indivizilor încât ele îi restrângeau la extrem posibilitățile de marginalitate.

În majoritatea statelor lumii, săvârșirea de omoruri apare atunci când situația familială începe să devină din ce în ce mai amenințată, de asemenea, apare în momentul când formațiunile sociale se diversifică, devin multilaterale, atunci când normele și legile sunt validate progresiv, când valențele față de rudenie sunt schimbate cu cele față de apartenența grupurilor de interes (profesionale, economice, religioase, politice), când izbânda personală capătă mai mult interes față de aceea a destinsului colectiv.

În condițiile vieții contemporane, multe infracțiuni, proceduri și sancțiuni prevăzute în sistemele de drept tradiționale trebuiau să fie abandonate pentru că erau prea strâns legate de culturile tribale.

După o opinie apărută în sociologia generală, nu există o aculturație veritabilă decât atunci când concepția despre viață a indivizilor este transformată din interior. Pentru a aplica acest criteriu aculturației juridice, trebuie să admitem că dreptul își are contribuția sa în formarea personalității.

Dualitatea modelelor normative ar putea să supună individul la un fel de schizofrenie, dacă el nu ar putea, în voința sa de a trăi, genera reacții de apărare, fie ca să elimine modelul exotic, fie ca el să îl considere doar un mijloc de a-l reinterpreta, deci de a perpetua modelul autohton.

2.5.2. Fenomenul de „enculturație ”

În cadrul procesului de socializare, oamenii nu fac doar schimb de idei și opinii, ci își și internalizează aceste schimbări, ajung să se fie influențați de acestea și să își modifice comportamentul în funcție de contactele lor cu cei din jur.

Același lucru se poate spune și despre diferitele culturi între care există permanente schimburi. Pentru a înțelege aceste două fenomene întâlnite din ce în ce mai des în vremurile pe care le trăim, este necesar să le delimităm conceptual și să le definim.

Astfel, “enculturația” este procesul de internalizare de către individul uman a normelor și valorilor grupului (comunității, societății) în care se naște și trăiește. Unii autori (Alan R. Beals, George și Louise Spindler) preferă expresiile „transmitere culturală" sau „dobîndire a culturii". Mai importantă (prin șansele de generalizare) este preferința pentru conceptul de „socializare", preferință manifestată de sociologi. Enculturația reprezintă corespondentul antropologic al conceptului de „socializare". Aceasta are incidențe de rang esențial cu educația și cu tradiția. Procesul de enculturație are loc deopotrivă în familie, în comunitate, în școală, prin ritualuri și prin activități instituționalizate. Autorul american George Ritzer explică în cartea sa, cartea sa, „Mcdonaldizarea societății”, proporțiile pe care aceste procese le-au luat în vremurile globalizării, precum și modurile moderne de manifestare. Acesta aseamănă societatea modernă, cu toate tendințele ei spre robotizare, în care viziunea generală despre om este aceea că individul trebuie să se alinieze la standarde pentru a se încadra cât mai bine într-o lume caracterizată în primul rând prin viteză, cu ceea ce se întâmplă într-un restaurant fast-food, mai precis în primul restaurant fast food, McDonald’s.

2.6. Perspective privind unitatea culturala a Europei Unitatea și diversitatea reprezintă cele două procese existențiale ale monedei, fapt pentru care presupun o studiere atentă ce conduce la înțelegerea complexității identității europene. Cu alte cuvinte, pacea, parteneriatul și conlucrarea sunt posibile numai între cei care își cunosc realmente sistemul de valori culturale.

Conștiința identității proprii este condiția de bază a oricărei relații bune cu cineva. În ceea ce privește unitatea, au existat, în decursul timpului, numeroase proiecte de unificare a continentului european, cu scopul de a asigura pacea și prosperitatea acestei regiuni, dar abia după Cel de-al Doilea Război Mondial s-au putut pune bazele acestei construcții unice, care dăinuie de mai bine de 50 de ani și care a cunoscut un continuu proces de extindere și consolidare.

Uniunea Europeană are în prezent 27 de state membre, cu tratate, instituții, politici, idealuri, opinii și credințe comune.

Componentele reamintite mai sus conferă unitatea existențială, însă există numeroase analize amănunțite referitoare la rolul pe care îl ocupă în procesul fundamental european. Un exemplu elocvent în acest caz este dezbaterea înfocată referitoare la posibila aderare a Turciei în Uniunea Europeană.

„Grupul de lucru asupra dimensiunii spirituale și culturale a Europei” sau conferința „Ce valori pentru Europa?”, ce au reunit oameni de știință și reprezentanți ai unor religii ca de exemplu: creștinismul, iudaismul sau islamismul, au avut misiunea de a găsi fundamentele culturii europene, valorile spirituale, religioase și culturale comune.

Rezultatul a fost acela că, pe lângă valorile universale enumerate și în Tratatele Uniunii, s-a menționat complementaritatea unor valori, precum credința, rațiunea și gândirea critică, ce definesc atât de bine spiritul european și s-a subliniat importanța înțelegerii pozitive a rolului religiei, în procesul de integrare europeană. Pe de altă parte, s-a spus că nu există o listă fixă de valori europene și chiar dacă există un spațiu cultural european, acesta nu poate și nu trebuie să fie clar delimitat. Vorbim de un proces, de un proiect de viitor, în care trebuie să ținem cont că identitatea culturală a Europei a fost modelată de confruntarea permanentă cu „noul, diferitul și străinul”, iar adaptabilitatea constituie principala calitate a Europei. Pentru că am vorbit de rolul religiei, nu putem să nu amintim părerile divergente și dezbaterile la nivel european, pe care le-a suscitat propunerea de introducere în Preambulul Tratatului Constituțional a noțiunii de religie creștină.

În final, liderii europeni au adoptat în Tratatul Constituțional și mai apoi în Tratatul de la Lisabona o exprimare neutră, ce precizează că „valorile comune statelor membre” se inspiră „din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale, care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale persoanei”.

În Preambul și în Art.1a, sunt enumerate aceste valori: „libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, demnitatea umană”. În plus, această comunitate se bazează pe „respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților” și se caracterizează prin „pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.

În vederea diferențierii sale față de alte entități (la fel ca în cazul unui stat național), Uniunea folosește și alte elemente simbolice: steagul, imnul, ziua Europei, moneda EURO, deviza „Unitate în diversitate”, cetățenia europeană și pașaportul european.

Există diversitate între statele membre, în interiorul acestora și între cetățeni. Ea a existat și între primele șase state fondatoare, dar s-a accentuat cu fiecare nouă rundă de extindere și, în prezent, se caracterizează prin diferențe geografice, demografice, social – economice, politice și culturale. Spre deosebire de statul național, Uniunii îi este greu să se raporteze la elemente precum limba, istoria, etnia sau religia, în procesul de crearea a unei comunități, deoarece acestea prezintă o mare diversitate în cadrul Uniunii. De exemplu, în Uniunea Europeană sunt recunoscute 23 de limbi oficiale și în jur de 150 de limbi minoritare și regionale, iar religia a fost atât un factor de unificare, cât și de divizare a Europei, fluctuând în decursul istoriei între cele două roluri. În plus, există diferențe la nivel național în ceea ce privește identificarea cu valorile creștine sau cele seculare: menționarea religiei în constituție și prevederile legale referitoare la educația, simbolurile și minoritățile religioase.

În mare măsură, aceste variații naționale se bazează pe doi factori: legătura dintre religie și identitatea națională și cea dintre biserică și stat.

Diferențele dintre statele membre încep cu cele culturale, geografice, demografice, social-economice, de structură și sistem politic și electoral, pentru a le influența, în final, pe cele politice. De exemplu, suprafața și densitatea populației sunt importante atât pentru distribuirea locurilor în Parlamentul European, cât și atunci când se aplică procedura de vot cu majoritate calificată, în Consiliu.

Unitatea este uneori greu de atins, tocmai datorită acestor diferențe, ce țin de momentul și motivația aderării, experiențele istorice, relația cu restul lumii, tradiția politică, concepțiile privind națiunea, etnia sau religia, nivelul de dezvoltare socială și economică, tradiția cu privire la alianțe sau neutralism, obiceiurile comerciale sau preocuparea pentru anumite politici.

Toate aceste date sunt importante, pentru că influențează atitudinea statelor față de diversele politici europene și alocarea bugetului Uniunii. Statele membre au opinii diferite cu privire la echilibrul dintre puterea publică și privată, la domeniile în care deciziile trebuie luate la nivel național sau la nivel comunitar, dar și referitor la finalitatea procesului de integrare.

În plus, datorită diversității condițiilor din cadrul Uniunii, impactul unei decizii europene, într-un anumit domeniu politic, diferă de la un stat la altul. În ceea ce privește cetățenii, preferințele lor ca o politică să se decidă la nivel național sau european depinde de satisfacția lor cu privire la politica națională actuală.

Trecând de la nivelul național la cel regional, vedem că și acesta este caracterizat de o mare diversitate economică, socială, culturală și politică. Regiunile diferă cu privire la mărime, populație, nivel de dezvoltare, istorie, identitate sau acțiune politică.

În consecință, abordarea lor cu privire la cerințe și mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor sunt diverse, iar la nivelul Uniunii Europene putem găsi atât exemple pozitive, cât și negative, legate de acomodarea diversității.

Un alt element ce trebuie menționat, și nu este unul mai puțin important, este diversitatea de opinii dintre cetățenii Uniunii. Cu ajutorul sondajelor de opinie întreprinse de Comisia Europeană, aflăm informații importante referitoare la cunoștințele cetățenilor despre Uniune și atitudinea lor față de diferite subiecte: instituții, politici și politici prioritare, preocupări și așteptări, valori, cetățenie, satisfacția cu privire la viața în UE, rezultatele integrării etc.

Cu toate că rezultatele variază, reflectând diversitatea culturilor și a opiniilor în UE, sondajele ne arată că cetățenii Uniunii împărtășesc aceleași preocupări și griji pentru viitor, iar aceste teme sunt constante: șomajul, criminalitatea și situația economică ocupă primele locuri, cele mai importante rezultate fiind considerate libertatea de mișcare, moneda EURO și pacea. În final, trebuie spus că recunoscând diversitatea națională, regională și locală din punct de vedere economic, social și cultural, precum și diferențele de opinii ale cetățenilor, cu privire la integrare, liderii europeni au decis să considere diversitatea o forță a democrației, un stimul pentru creativitate și inovație și nu o piedică în calea consolidării proiectului european.

Acestea fiind spuse, schimbul de informații nu este unicul scop al comunicării. Psihologia comunicării ne atrage atenția că, în mod implicit, oamenii urmăresc și alte scopuri atunci când comunică: acelea de a-și afirma statutul de prestigiu, de a se impune în fața altei persoane sau a grupului, de a primi un răspuns afectiv, de a fugi de singurătate, sau pur și simplu de a se auzi vorbind. În toate aceste cazuri este vorba de satisfacerea unor nevoi sufletești profund umane, pe care nu avem dreptul să le disprețuim, însă trebuie să le cunoaștem cât mai bine pentru a putea înțelege corect reacțiile semenilor noștri.

În ultimul capitol vom pune în aplicare tot ceea ce înseamnă comunicare interculturală, vom vorbii despre experiența unei tinere care ajunge în Japonia, unde se lovește de diferențele dintre cultura europeană și cea japonează și vom analiza modul în care ea reușește să îmbine utilul cu plăcutul.

Cap. III Studiu de caz

3.1. Comunicarea interculturală în

„Uimire și cutremur” (Stupeur et tremblements) de Améie Nothomb

Vechiul protocol imperial nipon stipulează că Împăratului trebuie să i te adresezi cu frica și tremurând. Așa că am afișat o mască de stupoare și am început să tremur. Am fixat-o cu o expresie cuprinsă de un sentiment de venerație și am bâlbăit:

„Credeți că mă vor angaja ca și gunoier?

Da! a spus ea, cu un entuziasm oarecum excesiv”.

Interesul nostru se axează pe Stupeur et tremblements („Uimire și cutremur”) publicată sub formă de roman în august 1999 de către Albin Michel, una dintre cele mai mari edituri din Paris.

În toamna anului 1999 cartea a fost nominalizată pentru mai multe prestigioase premii literare franceze, incluzându-l pe cel mai important dintre toate Premiul Goncourt. În octombrie a primit Marele premiu al Academiei Franceze, ceea ce practic a eliminat toate șansele de a i se desemna un Goncourt (2 noiembrie, 1999).

Înca de la publicarea sa, cartea a avut un mare succes. La o lună de la publicarea cărții, în data de 10 septembrie 1999, fusese deja retiparită de 2 ori și se vanduseră 60.000 de exemplare. Mai bine de 20 de țări, incluzând Statele Unite (editura St. Martin) și Japonia, achiziționaseră drepturile de publicare.

Autoarea, Amélie Nothomb, în varstă de 32 de ani, de origine belgiană, s-a născut lângă Kobe, Japonia și vorbește în mod fluent limba japoneză.

Ea scrie în franceză despre experiența ei de un an în Tokyo ca și angajată într-o corporație internațională cu sediul în Japonia. Numeroasele ei gafe au provocat retrogradarea ei de la o slujbă decentă la slujba cea mai umilă.

Profesorii de limbi și culturi străine în afacerile internaționale vor descoperi că romanul lui Amélie Nothomb poate aduce o nouă lumină în ceea ce privește argumentele ce susțin atât importanța competenței într-o limba străină cât și cea a conștiinței culturale, și constituie o parte valoroasă a unui curs de afaceri internaționale.

Vom prezenta mai întâi biografia autoarei și calificările acesteia. Cea mai mare parte a informațiilor au fost introduse în roman și confirmate sau completate de către numeroase articole si interviuri disponibile în presă odată cu publicarea cărții.

Apoi vom sublinia „cariera ei în afaceri internaționale” și apoi ne vom referi la principiile elementare care sunt predate Vesticilor în ceea ce privește vizitarea sau munca alături de naționali japonezi.

De exemplu, regăsim toate aceste lucruri în faimoasa Culturgrams publicată de către centrul David M. Kennedy, Centrul pentru Studii Internaționale care a publicat Sărut, plecăciune sau strângere de mână: Cum să faci afaceri în 60 de tari, carte scrisă de Morrison, Connoway si Borden. Aceste principii sunt regăsite si în manualele cerute în cursuri specifice de afaceri internaționale cum ar fi Japonia sau cum este sau Societatea Japoneză scrisă de Chie Nakane.

3.2 Biografia autoarei

Amélie Nothomb, pe numele său real Fabienne Claire Nothomb s-a născut în 1968, în provincia Kansai, nu departe de legendarul oraș Kobe și de frumosul Nara. Provenind dintr-o remarcabilă familie belgiană, tatăl ei era în acea perioada ambasador în Japonia. Cand ea avea cinci ani, familia ei s-a mutat în China. Mai tarziu, întreaga familie a însoțit diplomatul în Laos, Thailanda și Bengladesh.

În 1990 ea avea 22 de ani, fiind foarte tânără și inteligentă. Fiind îndrăgostită de tot ceea ce era frumos și de activitățile de binefacere, ea cunoștea foarte bine limbile clasice.

Entuziasmată si îndrăzneață, ea prețuia prietenia și onoarea și era mereu pregatită să joace rolul cavalerului în armură strălucitoare care se arunca în salvarea celor mai slabi și mai puțin privilegiați. Ea este extrem de spirituală având un bun simț al umorului de care deseori dă dovadă atunci cand vorbește despre ea însăși.

Amélie vorbește fluent limba japoneză si este o bună cunoscătoare a literaturii respective. A studiat la nivel universitar și are o diplomă universitară ca profesor de limbă franceză. Foarte nerăbdătoare să lucreze în Japonia ea a studiat japoneză pentru afaceri, trecând cu succes peste examenele finale. Deși nu foarte talentată la cifre și aritmetică, așa cum ea însăși admite, ea putea fi un bun candidat la o slujbă în străinătate, în Țara Soarelui Răsare.

În Tokyo ea a aplicat pentru poziția de interpret într-o mare firmă internațională. A fost angajată pentru un an, începând cu data de 7 ianuarie, 1990. În „Uimire și cutremur” firul narativ începe chiar cu această zi.

Cu toate că prezintă o întindere mică, „Uimire și cutremur” este considerat un roman care a cunoscut un succes surprinzător de mare.

„Stupeur et tremblements” oferă un compromis între manuale și viața reală. Este un roman, dar narațiunea este în mare parte autobiografică: „Nu am inventat nimic!… Eu doar am schimbat numele. Totul mi s-a întamplat așa cum am povestit”.

3.3 Critica literară despre Uimire și cutremur de Amélie Nothomb

Romanul este unul captivant, care se citește cu plăcere, dincolo de toate sofisticatele considerații ale criticilor literari. Este un roman de aventură, despre o tânără care își ia dorințele drept vise si iluziile drept idealuri. Naturalețea, spontaneitatea scriiturii, conturarea personajului principal, atât de sincer și de cuceritor, capacitatea de a face cititorul să conștientizeze etapele pe care le înfruntă; toate acestea înseamnă a avea de a face cu o carte de referință.

Așa cum a fost exprimat în mod foarte clar de unul dintre criticii literari ai vremii, cartea sa respectă marea regulă a literaturii clasice franceze, și anume regula celor trei unități:

Unitatea locului: Sediul central al companiei Yumimoto în Tokyo.

Unitatea timpului: un an.

Unitatea acțiunii: eșecul unui angajat străin într-o firmă japoneză.

Uimire și cutremur de Amélie Nothomb este un roman viu, substanțial cu o deschidere nouă spre problematica omului ce trebuie să se adapteze cu ușurință la o cultură pe care o contemplase de mult timp(un spirit, între altele voiajor, confruntat în experiențele sale existențiale cu mentalități înrădăcinate în ceea ce antropologii ar numi cultura de profunzime).

3.4 Șocurile culturale

De cum a trecut de ușile intrării principale ale formidabilei clădiri de 43 de etaje ale companiei Yumimoto, Amélie a făcut prima ei greșeală: ar fi trebuit să se prezinte la biroul de informații de la parter dar în schimb a luat ascensorul până la ultimul etaj. În câteva minute, domnul Saito, șeful Departamentului de contabilitate, a sosit și a certat-o cu asprime.

Din fericire, ea s-a comportat în mod adecvat: și-a înclinat capul și umerii și a rămas în tăcere. Apoi l-a urmat pe bărbat de-a lungul a nenumarate camere imense unde a fost prezentată mulțimii, „hoardelor” de oameni, așa cum ea însăși scrie.

Curând a realizat importanța ierarhiei în Japonia. Descrierea izbitoare de la începutul cărții este cea mai des citată:

Domnul Haneda era șeful domnului Omochi, care era șeful domnului Saito, care era șeful domnului Mori, care era șeful meu. Și eu, eu nu eram șeful nimănui. Ceea ce ar putea fi spus altfel. Eu eram la ordinele lui Mori, care era la ordinele d-lui Saito și așa mai departe, cu mențiunea specială că cu cât se mergea mai jos, ordinele puteau sări treptele ierarhice. Astfel, la Yumimoto, eu eram la ordinele tuturor.

În absența șefului ei imediat, prima „provocare” pentru Amélie a fost să scrie în engleză pentru domnul Saito, o scrisoare în care acesta accepta o invitatie de a juca golf. Ea a crezut că sarcina era ușoară dar a greșit. „Refaceți-o!” spunea domnul Saito de fiecare dată când ea îi prezenta o nouă versiune.

Domnisoara Mori a ajuns. Fascinată de frumusețea acesteia, Amélie abia a dat atenție explicațiile care priveau grămada de documente aflate în fața ei; cu toate acestea ea a petrecut zile întregi citind acele liste (regulile companiei, cataloage, foile cu ordinele de serviciu ale angajaților). Într-adevar nu folosea nici una dintre abilitățile pentru care credea că fusese angajată. Nu învățase însă faptul că încă de la început, un muncitor nu este angajat pentru a face o muncă specifică, ci că trebuie să facă orice tip de muncă care îi este atribuită de companie, un principiu care este descris în Japonia așa cum este.

I s-a atribuit imediat responsabiliatea de a servi cafea sau ceai oricând i se cerea acest lucru: „nimic mai normal atunci când începi într-o companie niponă, decât să începi cu ôchakumi – „ servitul onorabilului ceai”, spune ea – fără să precizam că „pentru o femeie” nu este „nimic mai normal…” Ea a îndeplinit ôchakumi pentru un grup de douăzeci de invitați. Foarte mândra de a fi utilizat cele mai rafinate expresii și maniere tradiționale, ea a fost mustrată în mod brutal de domnul Saito:

„Domnul Omochi este foarte supărat. Ai creat o atmosferă negativă la întalnirea de azi dimineață: cum s-ar fi putut simți partenerii noștri în largul lor, cu o femeie caucaziană care le înțelege limba. De acum încolo, nu vei mai vorbi japoneza..”

Cel mai rău este să fii un străin care înțelege, care vorbește japoneză și pretinde a fi capabil să înțeleagă mentalitatea japoneză. Japonezii au un astfel de sentiment de superioritate, nu își imaginează faptul că altcineva le pot înțelege specificitatea lor.

Interzicându-i-se să vorbească sau să pretinda că ar înțelege japoneza, ea nu s-a putut abține să respecte regula tăcerii și a supunerii:

„Acest lucru este imposibil. Nimeni nu poate asculta un astfel de ordin, a exclamat ea!

Întotdeauna este un mod pentru a te supune. Asta este ceea ce creierele Vestice ar trebui să înțeleagă”.

A rezistat tentației de a demisiona:

„În viziunea unui Vestic nu ar fi fost deloc o rușine; în mentalitatea unui japonez ar fi reprezentat pierderea credibilității”.

Pe măsură ce se desfășoară firul narativ, apar din ce în ce mai multe remarci cu orientare etnică. Japonezii sunt prezentați ca fiind convinși de superioritatea lor în toate domeniile, atat etic cat și intelectual, dar și din punct de vedere economic.

Plictisită teribil, Amélie a decis, fără să se consulte cu nimeni, să distribuie corespondența la doua etaje.

Pe drum, ea ar fi salutat prietenește pe toata lumea – în japoneză, când știa că domnul Saito n-ar fi putut să o audă. Cum barierele ierarhice par de netrecut, Amélie a fost curând oprită și acuzată „de furtul muncii unei alte persoane”. Astfel ea a cerut permisiunea să aducă la zi calendarele din diverse birouri.

Modul ei teatral de a se comporta îi făcea să se distreze pe colegii ei angajați: i s-a cerut să se comporte și să fie mai discretă; ceea ce ea a considerat că a fost „pedeapsa” ei a fost ca a fost pusă sa facă mii de copii, una cate una, fără sa foloseasca opțiunea automatică de a fotocopia. A trebuit să facă acest lucru la nesfârșit sub pretextul ca nu a aliniat niciodată paginile corect.

În timp ce făcea fotocopiile, ea l-a întâlnit pe domnul Tenshi, omologul domnului Saito de la Departamentul de producție.

Acesta i-a oferit o slujba de vis, pe care ea a acceptat-o imediat: un studiu de marketing pentru o nouă marcă de unt cu conținut scăzut de grăsimi produs în Belgia, studiu ce trebuia facut în absența domnului Saitama, care era de regulă responsabil de acest tip de lucruri.

Ea a îndeplinit sarcina cu o dexteritate supremă și a scris „Raportul secolului”. Astfel ea și domnul Tenshi au fost chemați în biroul domnului Omochi. El i-a numit în toate felurile printre care „trădători”, „șerpi”, „pragmatici odioși” și „individualiști”, ceea ce înseamnă cea mai urâtă etichetă într-o societate unde grupul și nu individul, este unitatea de bază.

Spre disperarea domnului Tenshi, Amélie, din loialitate, nu a putut să se abțină din a-și apăra leaderul. În loc de a-și pleca umerii și capul cu umilință, ea a început să răspundă:

„Domnul Tenshi nu are nici o intenție de a sabota compania. L-am implorat să îmi dea ceva de făcut. Eu sunt singura vinovată”.

Surpriza ei a ajuns la maxim când a aflat că informatorul fusese domnișoara Mori, pe care ea o admira, în care avea încredere si pe care o credea prietenă:

„Domnișoara Mori a suferit ani de-a rândul înainte de a avea poziția pe care o deține acum. Fără îndoială că i s-a părut intolerabil că tu ai obținut o astfel de promovare după zece săptămâni la Yumimoto”.

În ciuda sfatului domnului Tenshi, Amélie s-a grăbit să o înfrunte pe Fubuki. Urmatoare scenă pune din nou accentul pe importanța ierarhiei în Japonia:

„Eu am 29 de ani, a spus ea. Tu ai 22. Ocup această poziție de anul trecut și am luptat pentru ea ani de-a rândul. Și tu, tu ți-ai imaginat că vei ocupa aceași poziție în câteva săptămâni?”.

Pentru domnișoara Mori, faptul că raportase un comportament nepotrivit era un lucru absolut normal. Era în total acord cu regulile companiei și onoarea ei era salvată:

„Asta este extraordinar, a spus domnișoara Mori. Te comporți ca și cum tu ai fi cea ofensată când de fapt ai comis o gravă eroare”.

Mai tarziu, Amélie va demonta totala ei incapacitate de a lucra cu cifre și gravele ei greșeli au mărit considerabil cantitatea de lucru a colegilor ei.

Însărcinările ce priveau contabilitatea pe care i le desemnase domnisoara Mori aproape că au înnebunit-o. Autoarea subliniază predispoziția japonezilor de a avea depresii nervoase datorată stresului excesiv la locul de munca.

În stilul ei pitoresc și plin de viață ea a descris rutina deprimantă a angajaților caucazieni în Japonia. Aceștia lucrează 10 ore pe zi și câteodată rămân și seara dacă există termene limită.

Și în afara firmei, ce se putea aștepta de la contabilii care aveau creierul îmbâcsit de numere? Berea obligatorie cu colegii așa cum sunt cu creierul spălat, ore petrecute în metrouri supra aglomerate, un soț care moțăia deja, copii deja obosiți, somnul care te copleșea, rare vacanțe în care nimeni nu se distra: nimic care să merite numele de viață.

Activitatea lui Amélie la Yumimoto s-a redus din nou pentru o vreme la a servi ceai și cafea.

„Eram ca și cand aș fi fost uitată… La urma urmei, îmi meritasem soarta; încercasem din răsputeri să le demonstrez superiorilor mei că buna mea voință nu m-a împiedicat să fiu un dezastru. Acum ei înțeleseseră… politica lor de tăcere trebuie să fi fost ceva de genul: N-o mai lăsați pe fata aceea să se atingă de nimic”.

Ea crede că această situație ar fi putut dura până la sfârșitul contractului ei, „nu comisese ea ceea ce ar fi putut fi numita o super greșeală”.

Într-o zi domnul Omochi și-a dezlănțuit furia împotriva domnișoarei Mori și a pedepsit-o verbal în prezența tuturor colegilor ei. Când furtuna s-a liniștit în cele din urmă, Fubuki Mori a plecat de la biroul ei și și-a gasit refugiu în toaletă. Împinsă de compasiune, dorindu-și să o liniștească, Amélie a urmat-o:

„Fubuki a fost total umilită în prezența colegilor ei. Singurul lucru pe care l-ar fi putut ascunde de noi, ultimul bastion de onoare pe care l-ar fi putut păstra erau lacrimile ei. Ea a avut puterea să nu plângă în fața noastră. Și eu- ce inteligent din partea mea!- venisem să o văd plângând în retragere”.

Acest lucru a pus capăt oricărei posibilități de clemență din partea domnișoarei Mori. Din acel moment, Amélie va lucra ca și „Doamna Pipi”, colorata expresie franceză ce desemna persoana care se ocupa de toalete, de curățarea acestora, de aprovizionarea cu hârtie igienică pe tot parcursul zilei. Ea explică cum a trebui să dezvolte o nouă „strategie mentală” care să îi permită să îndure următoarele șapte luni.

„De îndată ce am primit noua însărcinare, am intrat într-o nouă dimensiune a vieții: universul purei batjocori. Pentru a suporta cele șapte luni pe care urma să le petrec acolo, a trebuit să schimb punctele de referință, a trebuit să inversez ordinea parametrilor pe care îi folosisem până atunci…. Imediat, în mintea mea, mizeria a devenit curățenie, rușinea a devenit glorie, călăul a devenit victima și sordidul a devenit comic”.

Era evident că Fubuki contase pe demisia lui Amélie: „Alegând să rămân, îi faceam o glumă de prost gust. Rușinea i s-a aruncat din nou în față” (129).

Sfârșitul anului a venit în cele din urmă și Amélie ar fi putut să demisioneze cu fața curată. Povestea ei arată ca ea știe foarte bine ceea ce trebuia să facă:

„Într-o țară unde, până de curând, cu sau fără contract, erai angajat pentru o perioadă nelimitată de timp, nu puteai să-ți dai demisia fără să respecți protocolul. Din respect față de tradiție, trebuie să îmi depun demisia la fiecare nivel ierarhic, ceea ce înseamna de patru ori, începând de la baza piramidei”.

Ea a pregatit un excelent discurs de demisie în care, desigur, nu s-a plâns de nimic ci și-a asumat întreaga vină.

„Contractul meu se încheie curând. Voiam să vă aduc la cunoștință, cu profund regret, că nu voi fi capabilă să îl reînnoiesc… Yumimoto mi-a dat multe posibilități să demonstrez ceea ce sunt în stare să fac. Vai! Nu am fost în stare să demonstrez că merit această onoare”.

Povestea ilustrează astfel principiile cheie ale angajării în Japonia. O persoană trebuie să fie în orice moment pregatită să facă orice tip de activitate compania i-ar încredința și să fie întotdeauna politicoasă și umilă. Tradiția este de extremă importanță. Individualismul este un păcat mortal. Trebuie să acționezi în numele grupului din care faci parte, pentru binele grupului tău, pentru onoarea acestui grup. Oamenii sunt angajați pe viață să lucreze, lucreze și să lucreze.

„Așa cum a fost observat de omul comun, toaletele sunt un loc ideal pentru meditație. Retragerea mea acolo, mi-a dat posibilitatea să gândesc. Și am înțeles un mare adevăr acolo: în Japonia compania este viața ta.

Desigur, asta a fost deja scris în numeroase manuale de economia care se ocupau de acea țară. Dar exista o mare diferență între a citi o frază într-o carte și experiența din viața reală”.

3.5 Realitatea japoneză și transpunerea sa literară

În anumite momente viața reală experimentată într-o întreprindere japoneză este atat de extraordinară că depășește ficțiunea. Desigur că o serie de trasături, scene și episoade au fost selecționate pentru calitățile lor pitorești sau românești.

Fubuki Mori este actrița din rolul principal. Într-o întreprindere, pentru o suta de bărbați trebuie să fie și cinci femei; dintre acestea Fubuki a ajuns doar până la nivel executiv.

Multe pagini descriu frumusețea ei excepțională și fascinația lui Amélie.

„Fubuki era ireproșabilă. Singurul ei defect era că la vârsta de douăzeci și nouă de ani și nu avea un soț”.

Acest lucru îi dă autoarei oportunitatea de a discuta pe larg condiția femeii japoneze și duce la concluzia că:

„Întreaga ei existență înseamna tortură. Nu exista cale de scăpare cu excepția sinuciderii”.

Într-un mod mai lejer îi permite autoarei să ilustreze una dintre complicațiile japoneze subliniate în Culturgrams, care pot fi spuse ca „ Nu trebuie să transpiri” sau „Nu trebuie să-ți sufli nasul în public”, sau în exemplul „paradei nupțiale ale domnișoarei Mori”, cu ocazia vizitei lui Piet Kramer, un eligibil burlac din Olanda care din nefericire nu folosise deodorant.

„Dupa ce domnul Kramer a plecat:

Șeful departamentului, Domnul Saito, vorbi primul:

– N-aș fi putut suporta înca un minut!

– Nu realizează niciodata acei albi că miros ca niște cadavre?

– Dacă am reuși să-i facem să priceapă cât de urât miros, am avea o adevarată piață de desfacere în vest pentru deodorante cu adevărat eficiente!

– Este posibil să putem să-i ajutăm să miroasă mai puțin urât, dar nu putem să îi oprim să transpire. Asta este rasa lor”.

Așa cum am menționat anterior șovinismul japonez și xenofobia sunt deseori evidente în dialoguri dar și în remarci sau avertizări directe ale autoarei. Astfel de note au mai multe scopuri oricum.

„Uimire și cutremur” ne face să fim mai conștienți și ne încurajează să învățăm cum să trăim cu alte persoane de altă naționalitate, de o altă culoare, de o altă mentalitate.

Reușitele portrete ale patru șabloane diferite de executivi adaugă valoare aspectului documental al operei. Este realizat într-o varietate de stiluri de la epic (domnul Tenshi), la plin de demnitate (domnul Haneda) și burlesc (domnul Omochi).

Prezentarea literară a atât de multe informații facilitează învățarea nu numai a cuvintelor și expresiilor străine utilizate în afaceri, dar și învățarea modurilor diferite în care oamnenii acționează, gândesc și trăiesc în alte țări. Și nu este nou să sugerăm că literartura ne încurajează să gândim pentru noi înșine și să ne îmbunătățim personalitățile în totalitate.

În plus, datorită extinsului mediu cultural al autoarei, „Uimire și cutremur” este plină de aluzii filozofice și retorice.

De exemplu, „Memento mori (Amintește-ți moartea, în latină, cu jocul de cuvinte în ceea ce privește numele de familie al lui Fubuki)”, când Amélie s-a abținut să nu strige într-un moment de pură revoltă împotriva superiorului ei imediat; sau colorata metaforă:

„ Ea s-a îndreptat direct spre mine, cu Hiroshima în ochiul stâng și Nagasaki în cel drept”.

Astfel de aluzii sunt făcute în momente propice și fără îndoială ajută cultura generală a viitorilor noștri oameni și femei de afaceri, un bun de valoare în termeni de relații umane la nivel global.

Într-un curs de bază de Limbă pentru Afaceri obiectivele sunt acelea de a îmbunătăți abilitățile comunicative în interacțiuni de afaceri, de a fi mai conștienți și de a înțelege o anumită societate, cultura unei firme și protocolul de afaceri. Un articol recent a distins trei mari componente:

Componentă a abilității comunicative (16 ore / săptămână sau 70 %). Aceasta include conversații de afaceri și lucrări scrise.

Componentă socială și culturală (4 ore / săptămână sau 17%). Aceasta include cultura corporativă ca de altfel ore de limba și societate.

Componenta care să aibă o rețea de comunități de afaceri și grupuri de voluntari (3 ore / săptămână sau 13%). Aceasta include vizite la birouri, invitați care să vorbească și demonstrații culturale efectuate de voluntari.

Deși „Uimire și cutremur” a fost publicată în Franța , cartea este acum disponibilă în engleză și în japoneză, și ar putea fi parte ale celor două componente 2 și 3 , dar ar putea fi folosită și ca bază de plecare pentru discuții. Ultima pare ideală ținându-se în cosiderare conținutul oarecum provocator al lucrării.

Cartea este foarte interesantă și cuprinde informații de real interes pentru cititori, ce pot fi descoperite atât pe parcursul lecturii, în momentele în care autoarea povestește întâmplările sau atunci când descrie obiceiurile educative ale japonezilor și modul de educație a fetelor, dar pot fi deduse din comportamentele personajelor. Hazlie si captivantă, cartea a cucerit întreaga lume.

Folosirea cărții ca o concluzie pentru întreg cursul ar trebui să fie evitată din cauza faptului că, criticismul împotriva organizării corporative japoneze este puternic negativ câteodată. Ar trebui să fie clarificat că ideile și reacțiile sunt acelea ale unui individ și ar trebui discutate ca atare. Autoarea nu are nici o urmă de simpatie pentru lumea de afaceri japoneză și etica lor de lucru, dar ea este totuși îndrăgostită de cultul japonez al frumuseții.

CONCLUZII

Comunicăm cu scopul de a ne transmite ideile, trăirile, emoțiile, opiniile, pentru a influența, pentru a ne racorda între noi la rezultatele muncii și pentru a socializa.

Deși nu poate fi stabilită cu certitudine o definiție a comunicării, este sigur faptul că ea prezintă anumite elemente caracteristice, fiind supusă unor studii amănunțite, astfel încât se poate vorbi de funcții și axiome ale comunicării.

O comunicare (informație sau mesaj) trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o înțeleagă, să o poată recepționa, înregistra și accepta.

Totodată, sunt numeroase diferențe între a spune și a comunica, sau între a auzi și a asculta. A spune este un proces într-o singură direcție, iar a comunica presupune transfer de informație în ambele direcții.

Totuși, putem înțelege procesul apariției sale observând viața socială contemporană, care ne permite sa vedem cum apar variațiile și modificările utilizările lingvistice și cum funcționează limbajul în interacțiunea socială.

În acest fel putem presupune că originile limbajului se află în interacțiunea oamenilor care trăiesc într-un mediu comun, asupra căruia acționează.

De-a lungul timpului oaemnii au avut nevoie de folosirea unor moduri convenționale de a denota experiența, pentru a putea coopera între ei, sau pur și simplu pentru a face față solicitărilor mediului.

Prin urmare, în concepția lui D. McQuail, limbajul este facultatea sau aptitudina specifică umanității de a construi sisteme de semne care permit exprimarea sau comunicarea. El este intraductibil sau universal.

Comunicarea verbală are un caracter simbolic, ceea ce o deosebește de toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală.

Deși și-au creat un mod de comunicare – cea verbală, prin utilizarea limbajului articulat – care le aparține în exclusivitate, oamenii au continuat să folosească, pe scară largă, dar și să perfecționeze mijloace non-verbale de comunicare.

„Ființele umane comunică între ele și altfel decât prin cuvinte. Gesturile, imaginile, suntele joacă un rol important, diferit în funcție de cultură”.

Se poate spune că, întotdeauna, simultan cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare folosește o serie de alte coduri, non-verbale, care au rolul de acompania și nuanța semnificațiile cuvintelor și expresiilor, de a le contextualiza, și în general de a facilita înțelegerea intențiilor sale.

De regulă aceste limbaje însoțesc limbajul articulat, completându-l, accentuându-l, contrazicându-l, repetându-l etc., dar uneori ele sunt folosite de sine-stătător, independent de limbajul articulat, fiind apte să transmită mesaje fără a fi nevoie de utilizarea cuvintelor.

Mai general spus, „acest tip de comunicare permite comunicarea emoțiilor, organizează reprezentarea sinelui și localizează individul în cadrul activităților sale sociale”.

Din punct de vedere istoric, comunicarea non-verbală prin gesturi a fost studiată încă din antichitate. Astfel, Cicero afirma că „ gesturile sunt un limbaj pe care îl înțeleg și barbarii”.

Motivul de studiu al disciplinei comunicare interculturală dăinuie din cele mai vechi timpuri ale istoriei și civilizației omenirii, când indivizi și grupuri din culturi diferite au intrat în contact, în diferite contexte și din diferite cauze.

Ceea ce ține de cultura europeană, astfel de legături s-au petrecut încă din Antichitatea greco-romană, fie sub forma unor schimburi economice, comerciale și implicit cultural-artistice, fie sub forma, mai agresivă, a războaielor de cucerire de teritorii, populații, culturi străine.

În consecință, abordarea lor cu privire la cerințe și mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor sunt diverse, iar la nivelul Uniunii Europene putem găsi atât exemple pozitive, cât și negative, legate de acomodarea diversității.

Un alt element ce trebuie menționat este diversitatea de opinii dintre cetățenii Uniunii. Cu ajutorul sondajelor de opinie întreprinse de Comisia Europeană, aflăm informații importante referitoare la cunoștințele cetățenilor despre Uniune și atitudinea lor față de diferite subiecte: instituții, politici și politici prioritare, preocupări și așteptări, valori, cetățenie, satisfacția cu privire la viața în UE, rezultatele integrării etc.

Cu toate că rezultatele variază, reflectând diversitatea culturilor și a opiniilor în UE, sondajele ne arată că cetățenii Uniunii împărtășesc aceleași preocupări și griji pentru viitor, iar aceste teme sunt constante: șomajul, criminalitatea și situația economică ocupă primele locuri, cele mai importante rezultate fiind considerate libertatea de mișcare, moneda EURO și pacea.

În final, trebuie spus că recunoscând diversitatea națională, regională și locală din punct de vedere economic, social și cultural, precum și diferențele de opinii ale cetățenilor, cu privire la integrare, liderii europeni au decis să considere diversitatea o forță a democrației, un stimul pentru creativitate și inovație și nu o piedică în calea consolidării proiectului european.

Așa cum am menționat în lucrare șovinismul japonez și xenofobia sunt deseori evidente în dialoguri dar și în remarci sau avertizări directe ale autoarei. Astfel de note au mai multe scopuri oricum.

„Uimire și cutremur” ne face să fim mai conștienți și ne încurajează să învățăm cum să traim cu alte persoane de altă naționalitate, de o altă culoare.

Caracterul lui Amélie îl observăm la majoritatea persoanelor tinere din zilele noastre; dornice de experiență, de trăiri memorabile și gata să cucerească lumea, indiferent de mijloacele prin care acest act poate fi împlinit. Din acest aspect, povestea aparține genului Bildungsroman. Îi previne pe tinerii candidați care își doresc să lucreze în străinătate să nu fie prea încrezători deoarece ar putea părea lipsă de educație și insolență, care deși neintenționată ar putea fi dăunătoare carierelor lor la început.

Japonia este o frontieră culturală, un loc magnific, unde tradiția și istoria se împletesc, un spațiu unde zgârie nori și poveștile despre samurai și onoare sunt la ele acasă; toate aceste elemente m-au determinat să aleg tema de licență Obstacole în comunicarea interculturală și să dezvolt pe larg valorile, identitățile dar mai ales diferențele culturale existente între bătrânul continent european și maiestuoasa civilizație niponă; o sursă inepuizabilă de contraste și mituri.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie

1. Daisy, Kabagarama, Breaking the Ice. A Guide to Understanding People from Other Cultures, Boston, Allyn and Bacon, 1993

2. Emanuelle Pons, Țiganii din România: o minoritate în tranziție, trad. De Gabriela Ciubuc. București: Editura Compania, 1999

3. Fred E. Jandt, An introduction to Intercultural communication; Identities in a Global Community, Sage Publication 2004

4. Gabriel Sala, Neamul țiganilor gabori-istorie,mentalități, tradiții, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

5. Karl Delhees, Soziale Kommunikation, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994

6. Larry Samovar, Richard Porter,(coordonatori), Intercultural Communication. A Reader, Wadsworth Publications , 1991

7. L. E. Sarbaugh, Intercultural Communication, New Jersey, Hayden Book, 1979

8. Luchian Cherata, Istoria țiganilor-origine,specific,limbă-, Editura Z, București, 1993

9. Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viața de familie și poziția femeii în comunitățile de rromi- Raport de cercetare

10. Michel Wieviorka, Spațiul rasismului, București, Humanitas, 1994

11. Rodica Pascu, Introducere în comunicare interculturală, Editura Universității “ Lucian Blaga”, Sibiu, 2002

12. Rudolf  Poledna, Francois Ruegg, Călin Rus, Interculturalitate: cercetări și perspective românești, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002

13. Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educație interculturală: experiențe, politici, strategii, Ed. Polirom , Iași 1999

14. http://ro.wikipedia.org