Comunicarea Institutionala la Nivelul Uniunii Europene. Studiu de Caz Parlamentul European Si Social Media

Cuprins

Capitolul I – Introducere p. 3

Cadru conceptual p. 3

Scopul cercetării p. 3

Ipoteza de cercetare p. 4

Capitolul II – Metode de cercetare și concepte cheie p. 5

Analiza de conținut p. 5

Soft Power p. 8

Diplomația p. 9

Capitolul III – Uniunea Europeană și problema comunicării p. 13

Politica de comunicare a Uniunii Europene p. 13

Comunicarea instituțională și comunicarea politică p. 17

Capitolul IV – Studiu de caz: PE și social media p. 23

Parlamentul European – prezentare generală p. 23

Mediul online și social media p. 31

Parlamentul European și social media în cifre p. 35

Pagina de Facebook a PE p. 37

Pagina de Twitter a PE p. 38

Pagina de Pinterest p. 39

Capitolul V – Concluzii p. 40

Bibliografie p. 41

Anexe p. 44

Capitolul I – Introducere

1.1 Cadru conceptual

Cadrul conceptual pe care se bazează această lucrare este reprezentat de perspectivele asupra diplomației, formulate de Hans Morgenthau și Joseph Nye, doi teoreticieni clasici în domeniul relațiilor internaționale . Astfel, potrivit lui Morgenthau, „dintre toți factorii care compun puterea unei națiuni, cel mai important (…) rămâne calitatea diplomației.” Această definiție este esențială pentru un demers care își propune să analizeze comunicarea instituțională a Parlamentului European ca element reprezentativ pentru activitatea diplomatică a Uniunii Europene.

Totodată, activitățile de diplomație și comunicare publică desfășurate de o instituție este influențată într-o mare măsură și de contextul foarte dinamic al dezvoltării tehnologice în domeniul circulației informației. În acest sens, Joseph Nye argumenta că „succesul înregistrat de revoluția informației asigură mijloace convenabile de comunicare” care permit instituțiilor să își urmărească obiectivele la nivel global, prin intermediul puterii de cooptare. Pornind de la această premisă, Nye a propus conceptul de soft power ca instrument teoretic de abordare a raporturilor dintre diplomație și noile realități din domeniul comunicării publice.

Analiza pe care această lucrare încearcă să o realizeze pornește de la aceste modele teoretice referitoare la diplomație și soft power pentru a identifica semnificațiile și coerența unui ansamblu de acte de comunicare instituțională. În cadrul acestui prim capitol voi reveni cu o descriere mai detaliată a celor două modele teoretice.

1.2 Scopul cercetării

Scopul prezentei lucrări de cercetare este evidențierea modului în care Parlamentul European își exercită, conform politicilor sale, puterea de cooptare în social media. În contextul globalizării și al evoluției media, Parlamentul European ține pasul și se extinde pe rețelele de socializare, dar nu își pierde esența comunicațională și instituțională. Rețelele de socializare au un caracter non-formal, dar scopul lucrării este să arate că, în ciuda faptului că PE este o instituție formală, s-a adaptat și comunică mai ușor cu cetățenii prin intermediul online-ului.

Pentru mulți tineri, comunitatea online reprezintă modalitatea cea mai la îndemână când vine vorba de comunicare și informare. În acest context, o cercetare despre Comunicarea instituțională la nivelul Uniunii Europene. Studiu de caz: Parlamentul European și social media, poate avea o relevanță deosebită întrucât vizează tehnicile pe care Parlamentul European le utilizează în comunicarea online cu cetățenii Uniunii, având în vedere atât multitudinea culturală a comunității europene, cât și necesitatea de a realiza un echilibru comunicațional între caracterul său instituțional și cel non-formal al social media.

1.3 Ipoteza de cercetare

În cercetarea mea voi porni de la ipoteza:

În contextul globalizării, care se caracterizează și printr-o dezvoltare a tehnologiilor de comunicare fără precedent în istorie, Parlamentul European ca instituție fundamentală a UE, tinde să acorde o importanță strategică exercitării puterii de cooptare (soft power) prin intermediul comunicării diplomatice în social media.

Capitolul II – Metode de cercetare și concepte cheie

2.1 Analiza de conținut

Pentru a verifica ipoteza am ales ca metodă de cercetare analiza de conținut focalizată pe conturile de Facebook, Twitter și Pinterest ale Parlamentului European.

Analiza de conținut reprezintă un sistem de decodare a mesajelor, cantitativ, care studiază și analizează comunicarea „într-o modalitate sistematică, obiectivă și cuantificabilă în scopul de a măsura variabile.” Astfel analiza de conținut este o metodă cantitativă și sistematică cu ajutorul căreia mesajele sunt analizate conform unor reguli stabilite obiectiv, în conformitate cu obiectivele cercetării. Totodată, analiza de conținut are și o dimensiune calitativă atunci când este focalizată pe descrierea unui mesaj.

O altă definiție a analizei de conținut este cea a lui Mircea Agabrian, care descrie analiza de conținut drept o "tehnică pentru colectarea și organizarea informațiilor într-un format care le permite cercetătorilor să facă inferențe despre caracteristicile și înțelesul mesajelor (scrise și orale) și ale artefactelor comunicării sociale." Cu alte cuvinte, analiza de conținut este o tehnică prin care cercetătorii pot obține informații despere modul în care sunt transmise și percepute mesajele sociale, atât scrise, cât și cele orale.

În literatura de specialitate au fost identificate cinci scopuri principale ale analizei de conținut:

Descrierea pattern-urilor;

Testarea obiectivelor de cercetare;

Compararea conținutului media cu viața reală;

Aprecierea reprezentării unui grup particular în societate;

Extragerea inferențelor legate de efectele media.

Orice mesaj are o dublă dimensiune, purtând atât rolul de elemente al circuitului comunicațional cât și cel de element al procesului de reprezentare. De aceea, specialiștii afirmă că trebuie să avem în vedere două tipuri de analiză de conținut: cea cantitativă și cea calitativă. Obiectivul analizei de conținut cantitative este numărarea categoriilor cheie și oferirea unor concluzii generalizabile. În schimb, obiectivul analizei de conținut calitative este orientat spre descrierea conținutului textului, pentru a descoperi, pe baza organizării unui text codat, stilul, semnificațiile sau nuanțele importante.

Etapele aplicării metodei analizei de conținut

Metodele de cercetare se aplică conform unor reguli bine definite. Tehnica analizei de conținut este utilizată atunci când se dorește decodarea și cuantificarea unor mesaje în mod obiectiv. Pentru a-și atinge obiectivele cercetării, analiza de conținut se realizează pe pași, pentru o mai bună sistematizare a procesului de cercetare. Conform lui Mircea Agabrian, se pot identifica șase etape ale aplicării metodei analizei de conținut:

Definirea problemei de cercetare;

Alegerea tipului de comunicare analizat;

Definirea categoriilor analitice;

Construirea unei scheme de codificare;

Studierea schemei de codificare și verificarea fiabilității eșantionului analizat;

Pregătirea și analiza datelor.

Prima etapă este reprezentată de definirea problemei de cercetare prin formularea ipotezelor. Cea de-a doua etapă, alegerea tipului de comunicare analizat, se realizează prin definirea și eșantionarea mediilor care vor fi analizate în proiectul de cercetare. Definirea categoriilor analitice este reprezentată de tipul de date care urmează sa fie analizate in cercetare. Construirea unei scheme de codificare implică alegerea criteriilor de analiză a datelor. Realizarea unui studiu al schemei de codificare și verificare a fiabilității eșantionului analizat sunt reprezentate de punerea în aplicare, pe eșantionul stabilit anterior, al criteriilor de analiză a datelor. Ultima etapă din aplicarea analizei de conținut este reprezentată de pregătirea și analiza datelor, moment în care se verifică rezultatele cercetării, obținute în urma analizei de conținut.

Avantajele și dezavantajele analizei de conținut

Ca orice metodă de cercetare, analiza de conținut prezintă avantaje și dezavantaje. În cele ce urmează voi prezenta o serie de avantaje și dezavantaje ale analizei de conținut pentru a înțelege mai bine care sunt plusurile și minusurile acestei metode de cercetare.

Avantajele analizei de conținut

Atunci când dorim să facem o cercetare obiectivă cu scopul de a analiza variabile, analiza de conținut este cea mai la îndemână metodă de cercetare, tocmai prin prisma faptului că principalul său obiectiv este verificarea unor ipoteze. Printre avantajele analizei de conținut, putem aminti că „urmărește direct comunicarea prin texte sau transcrieri și în consecință evidențiază trăsăturile centrale interacțiunilor sociale.” Cu alte cuvinte, analiza de conținut scoate în evidență caracteristicile interacțiunilor din cadrul unei societăți. Totodată, ea permite realizarea unei analize, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Un alt avantaj este că analiza de conținut oferă posibilitatea apropierii de text, atât din punct de vedre al relațiilor existente, cât și al categoriilor specifice. Cu ajutorul analizei de conținut se pot analiza îndeaproape interacțiunile, fără obstrucționări și se pot analiza cu ușurință gândirea umană și limbajul.

Dezavantajele analizei de conținut

În ciuda caracterului de analiză și sinteză, analiza de conținut are și o serie de dezavantaje. Metoda este afectată de erori și de multe ori lipsită de o bază teoretică. În unele cercetări, analiza de conținut conduce la raționamente greu de explicat în termeni științifici, care se îndepărtează de aria cercetării. Un alt dezavantaj este că de foarte multe ori analiza se reduce strict la numărarea unor cuvinte și astfel este neglijat contextul în care se produce conținutul analizei. Totodată, unul din marile dezavantaje ale analizei de conținut este că are un caracter reductiv, ceea ce afectează în special analizele complexe, care își pierd din esență de-a lungul cercetării.

Concluzionând, analiza de conținut este o metoda de cercetare cantitativă sau calitativă al cărei scop este obținerea de informații explicative care fac referință la conținutul mesajelor comunicării. În cercetarea mea, voi realiza o analiză de conținut asupra modului în care Parlamentul European și-a adaptat politica de comunicare în mediul online, în special social media, și voi trece în revistă conținutul postat pe paginile de Facebook, Twitter și Pinterest.

2.2 Soft Power

Așa cum am precizat și anterior, una dintre premisele acestei cercetări este perspectiva realistă a lui Morgenthau care consideră diplomația drept cel mai important factor din componența puterii unei națiuni. De-a lungul timpului, conceptul de diplomație a căpătat diverse forme și variațiuni în funcție de contextul de referință. Totodată, voi aborda conceptele de diplomație clasică, publică și digitală prin prisma conceptului de soft power.

Joseph Nye definește soft power drept abilitatea de „a forma preferințele celorlalți“. Acest lucru se poate realiza prin exercitarea conceptului de putere. „În politica internațională, puterea reprezintă capacitatea unui actor de a influența un altul pentru a realiza anumite acțiuni pe care nu le-ar fi întreprins altfel.” În funcție de tipul de putere pe care îl exercită, un actor politic poate obliga sau poate convinge un alt actor să acționeze în funcție de interesele proprii. Puterea soft este folosită atunci când se dorește convingerea prin mijloace diplomatice. Conceptul de soft power a influențat mult în ultimii ani strategiile diplomatice și modul de calibrare al acțiunilor de politică internațională ale guvernelor.

Sursa puterii blânde a unui actor politic se sprijină pe trei resurse fundamentale:

Cultura;

Valori politice;

Politica externă.

Cultura văzută ca fundament al puterii de cooptare (soft power) este reprezentată de valorile și practicile care stau la baza unei societăți. Atunci când cultura promovează valori și interese împărțite și cu alte popoare, se creează un mediu propice dezvoltării puterii blânde. Promovarea valorilor politice, atât intern, cât și pe plan extern atrage reacții de la ceilalți actori politici. O politică democratică, deschisă atrage opinii pozitive și permite exercitarea puterii soft prin consolidarea relațiilor interstatale.

2.3 Diplomația

Conceptul de diplomație descrie ansamblul de activități umane, interstatale sau de grup prin intermediul cărora un stat este reprezentat la nivel internațional. Cu alte cuvinte, diplomația reprezintă arta desfășurării de negocieri între reprezentanții unor grupuri sau state în vederea dezvoltării relațiilor internaționale. Din punct de vedere etimologic, diplomația provine din grecescul “diploma”, care reprezenta în cultura elenă întregul împărțit în două. Astfel diplomația este o metodă de mediere interstatală care se realizează prin mijloace specifice de comunicare, fiind cel mai important factor din componența puterii unui stat.

În genere, diplomația este un proces care stă la baza comunicării instituționale. Prin comunicarea diplomatică se transmit mesaje „verbale sau non-verbale, (…) poziții publice fată de unele evenimente, semnarea documentelor internaționale, a tratatelor, susținerea discursurilor.” În acest sens, diplomația este o punte de legătură instituțională prin intermediul căreia se stabilesc legături la nivel internațional.

Diplomația publică

Conceptul de diplomație publică face referire la influența pe care atitudinea publică o are în formarea și executarea politicilor externe. Dacă diplomația tradițională se realizează strict la nivel instituțional, diplomația publică „implică nu doar elaborarea mesajelor pe care o țară dorește să le prezinte în afara granițelor proprii, ci și analiza și înțelegerea modurilor în care mesajul este interpretat de diverse societăți și dezvoltarea instrumentelor de ascultare și conversație, ca și a instrumentelor de persuasiune.”

În viziunea lui Joseph Nye, diplomația publică este o expresie politică a puterii soft și are trei dimensiuni:

Comunicarea zilnică;

Comunicare strategică;

Dezvoltarea raporturilor durabile cu personalități cheie.

Prin comunicarea zilnică sunt explicate contextele deciziilor de politică internă și externă, comunicarea strategică este reprezentată de crearea unor planuri anuale, pe baza cărora se pot promova politici și teme de interes public, iar dezvoltarea raporturilor durabile este reprezentată de organizarea de schimburi culturale, seminarii, conferințe. Aceste trei dimensiuni ale diplomației publice au un rol esențial când vine vorba de promovarea instituțională sau a unui stat, reprezentând un punct forte în ceea ce privește politica de soft power.

Diplomația publică modernă sprijină utilizarea mediilor de comunicare culturale și sociale prin care cetățeni diferiți se pot înțelege unii pe ceilalți, pentru a încuraja integrarea culturală internațională. „Organizarea de programe de schimburi de studenți, găzduirea de seminarii și întâlniri cu lideri economici și din mediul universitar reprezintă toate elemente de diplomație publică.” Cu alte cuvinte, diplomația publică este un mijloc de integrare socială la nivel internațional, care are rolul de a suda legăturile culturale și sociale dinte popoare.

Diplomația digitală

Anterior am definit conceptele de soft power, diplomație și diplomație publică. Social media este mediul ideal în care aceste concepte se pot combina pentru a oferi experiența unei comunicări diplomatice mediate tehnologic prin care actorii instituționali și politici își pot exprima ideile și totodată pot determina publicul să acționeze la nivel global în direcțiile pe care le dictează.

Diplomația digitală reprezintă o extensie a conceptului de soft power și diplomație publică. Prin intermediul conceptului de diplomație digitală, comunicarea atinge trei dimensiuni prin care se evidențiază modul în care social media își poate exercita influența:

Setarea agendei;

Prezența extinsă;

Generarea de conversații.

Prin setarea agendei, comunicatorul public sau politic își setează subiectele pe care dorește să le comunice și își alege publicul țintă direct, social media având capacitatea de targhetare exactă a populației căreia vrei sa te adresezi. Prezența extinsă oferă instituțiilor publice și politice posibilitatea de a comunica la nivel global, chiar daca activitatea lor se desfășoară la nivel local. Odată inițiată comunicarea, diplomația digitală generează automat conversații, tocmai prin caracterul de interacțiune socială pe care social media îl are.

Concluzionând, conceptul de putere soft reprezintă capacitatea unui actor de a convinge alți actori, prin mijloace diplomatice, să acționeze în conformitate cu nevoile și ideile sale. În acest context, diplomația digitală este o combinație între diplomația clasică și cea publică prin intermediul căreia se poate aplica puterea soft în mediul online, prin promovarea valorilor culturale ale unui actor statal și prin convingerea populației altor actori asupra atractivității valorilor sale culturale. În cercetarea mea, voi analiza modul în care Parlamentul European pune în aplicare, prin intermediul rețelelor de socializare, conceptul de diplomație digitală și își evidențiază politicile de soft power.

Capitolul III – Uniunea Europeană și problema comunicării

Așa cum am menționat și în primul capitol, scopul acestei lucrări de cercetare este să arate ca, în contextul globalizării și al evoluției media, Parlamentul European s-a adaptat la noile tehnologii și comunică cu cetățenii Uniunii Europene prin intermediul rețelelor de socializare. Ca orice instituție care servește interesului public, Parlamentul European are obligația de a „explica publicului funcționarea și politicile sale, precum și înțelesul <<integrării europene>>, în general.” Date fiind rolurile Parlamentului European pe scena internațională europeană, comunicarea cu cetățenii este esențială când vine vorba de luarea deciziilor.

În acest capitol voi prezenta rolul comunicării instituționale și politice la nivelul Uniunii Europene. Pentru a înțelege mai bine conceptul de comunicare europeană, voi vorbi despre politica de comunicare a UE și voi detalia conceptele de comunicare instituțională și comunicare politică.

3.1 Politica de comunicare a Uniunii Europene

Principii

Politica de comunicare a Uniunii Europene are la bază mai multe principii, printre care putem enumera:

Dreptul la informare și libertatea de exprimare;

Includerea tuturor cetățenilor în dezbaterile publice;

Diversitate;

Participare.

În cadrul Uniunii Europene comunicarea cu cetățenii joacă un rol important pentru creșterea și menținerea încrederii în proiectul european. Conform lui Markus J. Prutsch, de-a lungul timpului, „Uniunea Europeană a luat o serie de măsuri având ca obiectiv îmbunătățirea comunicării dintre instituțiile și cetățenii Uniunii.”

Pentru a consolida relațiile dintre Uniune și cetățeni, Comisia Europeană a emis documente privind comunicarea Uniunii Europene, la baza cărora stau:

Consultarea publicului;

Explicarea modului în care politicile Uniunii influențează cetățenii;

Stabilirea de contacte la nivel local, prin mijloacele de comunicare în masă.

O comunicare sănătoasă ajută la informarea publicului cu privire la politicile Uniunii Europene și le permite cetățenilor să își exercite dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. În 2012, prin intermediul Tratatului de la Lisabona, a fost introdusă inițiativa cetățenească europeană care „permite cetățenilor să propună în mod direct elaborarea de noi acte legislative ale Uniunii Europene.” La inițiativa cetățenească europeană mă voi referi mai mult în a doua parte a capitolului, când voi detalia modul în care se realizează comunicarea la nivelul Uniunii Europene.

Cadrul Juridic al Politicii de comunicare

Odată cu lansarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, nevoia de comunicare a căpătat temei juridic. Chiar dacă politica de comunicare nu este cuprinsă într-un capitol dedicat, articolele 11, 41, 42 și 44 cuprind formele în care se poate realiza comunicarea, atât la nivel instituțional, cât și în ceea ce privește drepturile pe care cetățeni Uniunii le au.

Conform articolului 11, fiecare cetățean al Uniunii Europene își poate exprima liber opiniile și are dreptul „de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților”. Articolul 41 oferă oricărei persoane dreptul „de a fi ascultată” și de a avea „acces la dosarul propriu”. În conformitate cu articolul 42, cetățenii Uniunii au „dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”, în timp ce articolul 44 oferă cetățenilor „dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.”

Cadrul juridic al politicii de comunicare se regăsește și în Versiunea Consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeana, articolul 11, prin care „instituțiile acordă cetățenilor (…) posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii.” Astfel cetățenilor le revine dreptul de a se informa și de a se exprima liber cu privire la orice acțiune a unei instituții europene, implicit a Parlamentului European. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că „instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă”, asigurând transparența în comunicarea cu cetățenii Uniunii Europene.

Inițiative europene privind politica de comunicare

Așa cum am menționat și la începutul capitolului, Uniunea Europeana a emis o serie de documente și programe pentru cetățeni, care vizează politica de comunicare. În cele ce urmează, voi prezenta trei dintre inițiativele pe care Uniunea Europeană le-a avut cu privire la comunicarea cu cetățenii:

Cartea albă privind o politică de comunicare europeană;

Parteneriatul pentru comunicarea privind Europa;

Inițiativa cetățenească europeană.

1). Cartea albă privind o politică de comunicare europeană

Cartea albă este un act realizat de Comisia Europeana în 2006 care a vizat politica de comunicare a Uniunii Europene. „Cartea albă vizează crearea unui spațiu public european și propune în acest scop (…) să le permită cetățenilor să obțină informații și să își exprime opiniile.” Documentul a avut în vedere să facă posibilă comunicarea pe scară largă în cadrul Uniunii Europene. Printre prevederile principale s-au regăsit crearea unui cod de comunicare al UE și lansarea unui forum pe internet pentru consultarea cu cetățenii.

Pe baza Cartei albe s-au creat dezbateri la nivel european care au condus la elaborarea „Parteneriatul pentru comunicarea privind Europa”.

2). Parteneriatul pentru comunicarea privind Europa

Parteneriatul pentru comunicarea privind Europa este un acord instituțional încheiat intre Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul. Prin intermediul acordului, toți actorii publici ai Uniunii Europene au responsabilitatea „să ofere tuturor accesul la informații corecte și diverse cu privire la Uniunea Europeană” și să „să permită tuturor exercitarea dreptului de a-și exprima opiniile și de a participa activ la dezbaterile publice cu privire la probleme europene.” Cu alte cuvinte, se dorește crearea unei sfere publice europene care să țină cetățenii Uniunii informați în legătură cu subiectele care îi afectează în mod direct.

Acordul consolidează articolul 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și are ca obiectiv îmbunătățirea relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele membre „pentru a oferi cetățenilor un acces îmbunătățit și o mai bună înțelegere a impactului politicilor UE la nivel european, național și local.”

3). Inițiativa cetățenească europeană

Așa cum am menționat și la începutul capitolului, Inițiativa cetățenească a fost introdusă prin Tratatul de la Lisabona și are ca principal obiectiv consolidarea dimensiunii democratice a Uniunii Europene, prin oportunitatea cetățenilor de „a-și face auzită vocea la nivel european și de a fi asociați cu drepturi depline în procesul decizional al UE.”

Pentru a propune o inițiativă cetățenească legitimă și cu caracter european, inițiativa trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Printre condițiile de bază se numără sprijinirea inițiativei cu cel puțin un milion de semnături care „trebuie să provină din cel puțin un sfert din statele membre.” Prin intermediul unei inițiative cetățenești, Comisia Europeană este invitată să „prezinte propuneri de acte legislative în domenii în care Comisia are competențe în acest sens.” Inițiativele pot fi organizate de „cel puțin șapte cetățeni ai Uniunii domiciliați în cel puțin șapte state membre diferite” și au la dispoziție un an pentru a strânge semnăturile necesare.

3.2 Comunicarea instituțională și comunicarea politică

În cele ce urmează voi dezvolta conceptele de comunicare instituțională și comunicare politică pentru a evidenția diferențele dintre aceste două tipuri de comunicare și felul în care Parlamentul European le îmbină pentru a avea o comunicare cat mai eficientă cu cetățenii Uniunii Europene și nu numai.

Comunicarea instituțională

Comunicarea instituțională este un tip de comunicare formală prin care instituțiile publice aduc la cunoștință populației reguli, proceduri sau hotărâri care vizează și influențează in mod direct viața publică.

Pierre Zemor prezintă domeniul public prin legitimitatea interesului general și situează comunicarea sub ochiul cetățeanului. În lucrarea sa, „Comunicarea Publică”, definește comunicarea instituțională drept „comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice.” Astfel, informațiile pe care autoritățile și instituțiile publice le oferă, implică transparență, tocmai prin caracterul lor generalist.

Funcțiile comunicării instituționale sunt, în esență, acelea de:

Informare;

Ascultare;

Relaționarea socială;

Însoțire a schimbărilor comportamentelor, atât ale organizațiilor, cât și ale societății în genere.

Într-o democrație, mesajele publice instituționale informează cetățenii despre drepturile și obligațiile lor, cât și despre cele ale instituțiilor, anticipând, și totodată pregătind, viitorul societății. În acest context, serviciilor publice le revin sarcini fundamentale precum asigurarea educației, protecției sau a investițiilor economice, sarcini care stau la baza democrației.

Comunicarea instituțională vizează, prin natura ei, interesul general al unei comunități. Pentru a înțelege mai bine comunicarea instituțională, Pierre Zemor prezintă interesul general drept rezultatul unui „compromis al intereselor indivizilor și grupurilor societății, care consimt existența <<contractului social>> în cadrul căruia e vorba de legi, reglementări, de jurisprudență”. Acest compromis, despre care autorul vorbește, își are originile în raportul de forțe dintre interesele instituționale și cele ale cetățenilor, comunicarea instituțională fiind unealta de consens atunci când vine vorba de acceptarea regulilor sau a deciziilor publice.

Pe scena comunicării, autoritățile și instituțiile publice au rolul de purtător al interesului general și contribuie la transmiterea mesajelor instituționale cu caracter de reglementare, protecție sau anticipare a deciziilor publice. Reglementarea reprezintă asigurarea funcționalității și a echilibrului sistemului pe care un stat democratic îl are. Informarea populației cu privire la regulile pe baza cărora un stat funcționează este crucială atunci când vine vorba de respectarea și implementarea legilor. Totodată, informarea este necesară și în contextul ajustării unor reguli, implicarea și consultarea cetățenilor fiind mai mult decât necesară în luarea unor decizii economice și sociale.

Forme de comunicare instituțională

Conceptul de comunicare instituțională definește o comunicare autentică, transparentă și bidirecțională, care asigură accesul la datele publice, permite consultarea cetățenilor asupra tuturor proiectelor și motivează luarea deciziilor.

În funcție de registrul în care se plasează, comunicarea instituțională poate fi caracterizată drept:

de informare și explicare;

de promovare sau de valorizare;

de discutare sau de propunere.

Comunicarea de informare și explicare este o componentă fără de care comunicarea instituțională nu poate exista, indiferent dacă vorbim despre informații ce țin strict de funcționarea unei instituții sau informații care îl afectează în mod direct pe cetățean. Comunicarea de informare aduce la cunoștința cetățenilor informații de interes general pe care le explică, pentru asigurarea transparenței instituționale.

Comunicarea de promovare sau de valorizare oferă informații despre instituțiile publice și serviciile pe care le oferă. Cât despre comunicarea instituțională de discutare sau de propunere, aceasta are rolul de a asigura dezbaterile, atât pe teme sociale, cât și politice.

În funcție de obligațiile pe care instituțiile le au, Pierre Zemor clasifică comunicarea instituțională în 5 categorii:

Pun informația la dispoziția publicului;

Stabilesc relații și dialoghează;

Prezintă și promovează serviciile oferite;

Prezintă instituțiile;

Crează campanii de informare.

Punerea la dispoziție a datelor publice își are originile încă din antichitate și reprezintă acumularea unor date precum stare civilă, tratate, date economice sau sociale, care sunt puse la dispoziția cetățenilor de către instituțiile abilitate. Stabilirea de relații și dialogul dintre instituții și public, asigură cetățenilor oferirea cu precizie a serviciilor așteptate, în timp ce prezentarea și promovarea serviciilor asigură informarea clară și concisă despre funcțiile instituțiilor cu care publicul intră în contact. Comunicarea internă și externă pe care aceste instituții o realizează este făcută publică în rândul cetățenilor prin intermediul unor campanii și activități de informare. Astfel se oferă cetățenilor acces la informațiile de natură publică.

În concluzie, comunicarea instituțională are rolul de a informa cu privire la modul în care instituțiile funcționează și influențează viața de zi cu zi a cetățenilor. Parlamentul European este o instituție a Uniunii Europene cu rol decizional atunci când vine vorba de funcționarea organismului european. Tocmai de aceea, să definim comunicarea Parlamentului European strict prin prisma comunicării instituționale este insuficient. În cele ce urmează, voi vorbi despre conceptul de comunicare politică, pentru a poziționa cât mai exact tipul de comunicare pe care Parlamentul European îl realizează.

Comunicarea Politică

Comunicarea politică reprezintă „arta creării acordului în rândul celor guvernați, a obținerii încrederii și aprobării alegătorilor pentru direcția stabilită de conducători.” Cu un caracter intențional, comunicarea politică înglobează întregul discurs politic și asigură bunăvoința și înțelegerea între organizație și public. În continuare voi prezenta o serie de definiții ale conceptului de comunicare politică pentru a înțelege mai bine contextul comunicării Parlamentului European.

Marius Ghilezan definește comunicarea politică drept o „interacțiune prin cuvinte, mesaje sau opinii, un circuit în care sunt implicate diferite coduri, care odată descifrate, asigură înțelegerea dintre administratori și administrații sau, mai precis, între cei care fac cărțile și cei care joacă în terenul social”. Astfel autorul vede comunicarea politică drept o punte de legătură între instituțiile care conduc și societatea civilă.

În viziunea lui Andrei Stoiciu "comunicarea politică include procedurile, normele și acțiunile prin care este folosită și organizată informația politică." Dacă mai devreme vorbeam strict despre informațiile de natură publică pe care instituțiile sunt obligate să le ofere publicului, comunicarea politică are rolul de a informa cetățenii cu privire la informațiile politice care îi influențează în viața de zi cu zi. Mai mult, „O altă tendință este aceea de a defini comunicarea politică punând accentul pe dimensiunea instituțională sau structurală.” Astfel regăsim conceptul de instituție, comunicarea realizându-se la nivelul tuturor instituțiilor și organizațiilor politice.

Pentru a înțelege mai bine conceptul de comunicare politică, Brian McNair distinge trei elemente ale comunicării (figura 1):

organizațiile politice;

mass-media;

cetățenii.

Figura 1. Elementele comunicării politice

Comunicarea politică reprezintă „relația triadică în care sunt implicit politicienii (ca emițători ai mesajelor politice) jurnaliștii și mass-media (ca interpreți sau canale de transmitere a mesajelor) și cetățenii (ca receptori ai mesajelor)”. După cum se observă și în Figura 1, organizațiile politice – sau actorii care influențează procesul decizional prin deținerea puterii, comunică prin intermediul mass-media cu cetățenii. Printre organizațiile politice sunt amintite și organizațiile publice, categorie în care se poate încadra si Parlamentul European.

Comunicarea politică, ca orice tip de comunicare, se face bidirecțional. „Modul în care comunică politicienii (cei aflați în funcție, dar și cei din opoziție) cu cetățenii îi apropie sau îi îndepărtează pe oamenii obișnuiți de politică.” Tocmai de aceea este foarte importantă asigurarea unui mediu propice comunicării care se realizează dinspre cetățeni spre cei care conduc.

Conform lui Kaid există trei categorii de realitate politică:

Realitatea politică obiectivă;

Realitatea politică subiectivă;

Realitatea politică construită.

Cele trei categorii de realitate politică sunt percepute obiectiv, subiectiv și construite prin prisma celor trei elemente ale comunicării politice (organizațiile politice, mass-media și cetățenii). Realitatea politică obiectivă cuprinde evenimentele politice așa cum au loc, realitatea subiectivă reprezintă evenimentele politice așa cum sunt percepute de către actorii politici și de cetățeni, iar realitatea construită, reprezintă evenimentele așa cum sunt relatate de mijloacele de comunicare.

Comunicarea electorală

O altă perspectivă a comunicării politice, care se regăsește în comunicarea Parlamentului European, este comunicarea electorală.

Comunicarea electorală are ca obiectiv „obținerea acordului în privința votului și se bazează pe logica persuasiunii.” Cum am menționat și la începutul capitolului, Parlamentul European este singura instituție a Uniunii Europene care este aleasă prin vot direct de cetățeni. Tocmai de aceea comunicarea electorala nu poate lipsi din strategia de comunicare a PE. Mai multe detalii despre campaniile de comunicare ale Parlamentului European pentru alegerilor europarlamentare voi oferi în ultima parte a capitolului, când voi vorbi despre politica de comunicarea a PE. Ca o concluzie, comunicarea politică este, prin definiție, o comunicare mediată de mijloacele mass-media, prin care mesajul politic este transmis cetățenilor și, totodată, publicul se poate adresa clasei politice, comunicarea fiind bidirecțională.

Parlamentul European este o instituție fundamentală a Uniunii Europene care comunică, atât din punct de vedere instituțional, cât și politic, pentru a asigura o bună funcționarea a organismului european. Așa cum am putut observa de-a lungul capitolului, Uniunea Europeană face eforturi pentru a spori comunicarea cu cetățenii Europei. Pe lângă acte oficiale și tratate, Uniunea Europeană s-a extins și in online, subiect pe care îl voi cerceta în capitolul următor, după ce voi explica mecanismele de funcționare ale instituției Parlamentului European.

Capitolul IV – Studiu de caz: PE și social media

Scopul prezentei lucrări de cercetare este, după cum reiese și din ipoteză, să verifice dacă, în contextul globalizării, Parlamentul European ține pasul cu schimbările și comunică online cu cetățenii UE, păstrându-și caracterul instituțional, în ciuda stilului non-formal al social media. În acest capitol mă voi ocupa de cercetarea în sine. Așa cum am menționat și în al doilea capitol, am ales ca metodă de cercetare analiza de conținut, pe care o voi aplica asupra activității din online a Parlamentului European, în special pe paginile de Facebook, Twitter și Pinterest.

În continuare voi face o prezentare generala a Parlamentului European și a modului în care acesta comunică, ca mai apoi să prezint conceptul de social media și modul în care PE este prezent pe rețelele de socializare.

Parlamentul European – prezentare generală

Parlamentul European este un forum decizional la nivelul Uniunii Europene cu rol reprezentativ pentru popoarele Uniunii, fiind una dintre principalele instituții europene cu putere legislativă. În cele ce urmează voi face o prezentare generală a Parlamentului European cu un accent pus pe modul de funcționare al instituției.

Scurt istoric

Ideea de uniune între popoare, și implicit de înființare a unui Parlament European, a apărut in secolele XVII – XVIII, conceptul de uniune europeană „fiind tratat de către filozofi, scriitori, regi, împărați, istorici, juriști, politicieni și oameni de știință de pe bătrânul continent”. Odată cu semnarea tratatului de înființare al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a fost creată Adunarea Comună, un organism intermediar cu caracter supranațional care avea doar competențe de consultare și control. În 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European, denumirea de Parlament European a devenit oficială.

Parlamentul European s-a dezvoltat și a dobândit puteri legislative și bugetare cu fiecare nou tratat al Uniunii Europene. Odată cu semnarea Tratatului de la Bruxelles (1975), Parlamentului European (încă denumit Adunarea Comună) i s-au consolidat puterile bugetare. Actul Unic European a introdus, pe lângă denumirea oficiala de „Parlament European”, procedurile de cooperare și aviz conform, care au sporit puterile legislative ale Parlamentului European. Odată cu introducerea procedurii de codecizie și extinderea procedurii de cooperare, prin intermediul Tratatului de la Maastricht (1993), Parlamentul European a devenit organ colegislativ al Uniunii Europene, alături de Consiliu. Prin Tratatul de la Amsterdam (1999) PE a obținut dreptul de a aproba Președintele Comisiei, în timp ce Tratatul de la Nisa (2003) a sporit puterile legislative și de supraveghere ale Parlamentului. Tratatul de la Lisabona (2009) consolidează autoritatea Parlamentului European prin dobândirea poziției egale în statutul de legislator, alături de Consiliu, și prin puteri bugetare sporite. Totodată, Tratatul de la Lisabona oferă Parlamentului dreptul de numire a Președintelui Comisiei.

Atribuțiile și modul de funcționare al Parlamentului European

Principalele atribuții ale Parlamentului European sunt dezbaterea și adoptarea legislației Uniunii Europene, monitorizarea altor instituții europene pentru asigurarea funcționării democratice a organismului european precum și dezbaterea și adoptarea bugetului UE, alături de Consiliu.

Parlamentul European este singura instituție europeană ai cărei membri sunt aleși, o dată la 5 ani, prin vot direct de către cetățenii celor 28 de state membre ale Uniunii Europene. Primele alegeri pentru desemnarea membrilor Parlamentului European au avut loc în 1979 și au apărut din necesitatea „asigurării legitimității democratice pentru integrare”.

În cele ce urmează voi detalia atribuțiile pe care Parlamentul European le are la nivelul Uniunii Europene și voi vorbi despre procedura legislativă, procesul bugetar și activitatea de monitorizare pe care PE o exercită asupra unor instituții europene. Pe site-ul de prezentare al Parlamentului European, la secțiunea „Despre Parlamentul European” sunt prezentate o serie de grafice interactive care indică modul de funcționare al PE. Pentru evidențierea procedurii legislative și a procesului bugetar, voi analiza două din graficele prezentate, care se regăsesc și la anexe (Anexa 1 și Anexa 2).

Procedura legislativă

Așa cum am menționat și la începutul capitolului, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, procedura legislativă acordă aceeași importanță Parlamentului European și Consiliului, adoptarea legilor europene realizându-se în comun.

Graficul dedicat procedurii legislative prezintă procesul, într-un mod interactiv, pe pași. În funcție de tipul de propunere legislativă, procedura se realizează în maxim șapte pași. La procedura legislativă iau parte trei instituții europene: Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul European. Pașii pe care procedura îi urmează sunt (Anexa 1):

Propunerea Comisiei;

Prima lectură în Parlament;

Prima lectură în Consiliu;

A doua lectură în Parlament;

A doua lectură în Consiliu;

Concilierea;

A treia lectură

În Parlament;

În Consiliu.

Raportul ce cuprinde un nou text legislativ este întocmit de instituțiile sau persoanele abilitate (Banca Europeană de Investiții, Banca Centrală Europeană, Parlamentul European, Inițiativa Cetățenească, un sfert din statele membre ale Uniunii) și este prezentat în Parlament de către Comisie. PE analizează propunerea Comisiei, o adoptă sau o modifică și o trimite la Consiliu. În acest punct Consiliul poate adopta actul legislativ sau poate modifica propunerea și o retrimite în Parlament. Dacă actul care ajunge în Parlament a fost adoptat, PE aprobă poziția Consiliului și propunerea legislativă este adoptată. În caz contrar, poziția Consiliului este respinsă și procesul legislativ se încheie, sau PE propune amendamente și retrimite textul Consiliului, pentru a 2 a lectură. Dacă nici acum Consiliul nu a fost convins, acesta convoacă Comitetul de Conciliere care încearcă să ajungă la un acord între cele două instituții legislative. Dacă se ajunge la un acord, proiectul este trimis în Parlament și Consiliu pentru a 3 a citire. În caz contrar, proiectul este respins și se încheie procesul legislativ. Dacă actul este aprobat și de Parlament și de Consiliu, propunerea este adoptată. În cazul în care doar una dintre cele două instituții este de acord, sau ambele resping proiectul, procesul legislativ se încheie și propunerea nu este adoptată.

Procesul Bugetar

La fel ca și în cazul procedurii legislative, conform Tratatului de la Lisabona, PE are putere egală de decizie când vine vorba de elaborarea bugetului Uniunii Europene.

Conform graficului interactiv de pe site-ul de prezentare al Parlamentului European, în fiecare an procesul bugetar se realizează în cinci etape. La procesul bugetar iau parte Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul European. Etapele procesului bugetar sunt (Anexa 2):

Realizarea proiectului de buget;

Poziția Consiliului;

Poziția Parlamentului European;

Concilierea;

Adoptarea bugetului.

Comisia Europeană întocmește proiectul anual de buget pe care îl trimite până la 1 septembrie Parlamentului European și Consiliului. Consiliul analizează proiectul și trimite, până la 1 octombrie, poziția sa în Parlament. În același timp, în PE este discutat proiectul de buget inițial și sunt emise avize către Comisia pentru buget. După ce poziția Consiliului ajunge în Parlament, PE are la dispoziție 42 de zile să aprobe sau să modifice prin amendamente poziția Consiliului. Dacă PE emite amendamente, proiectul de buget este retrimis la Consiliu și se întrunește Comitetul de Conciliere. Comitetul de Conciliere este format din 28 de reprezentanți ai PE și 28 de reprezentanți ai Consiliului care au la dispoziție maxim 21 de zile sa elaboreze un proiect comun de buget pe care să îl trimită la aprobat. Dacă Comitetul de Conciliere ajunge la un acord comun, proiectul este trimis în Parlament și Consiliu pentru a fi aprobat în maxim 14 zile. Dacă procesul de conciliere eșuează sau Parlamentul respinge proiectul de buget, Comisia are obligația să prezinte Parlamentului un nou proiect. În cazul în care Consiliul respinge proiectul, Parlamentul poate aproba bugetul. Odată aprobat, bugetul este semnat de Președintele Parlamentului și este declarat adoptat definitiv.

Monitorizarea instituțiilor europene

Parlamentul European are drept de monitorizare și control asupra altor instituții, pentru asigurarea unei bune funcționari a procesului democratic la nivel european. Printre instituțiile pe care PE la supraveghează se număra:

Consiliul European

Consiliul UE

Comisia Europeană

Curtea de Justiție

Banca Centrală Europeană

Curtea de Conturi

Ombudsmanul

Petițiile, comisiile de anchetă.

În funcție de specificul fiecărei instituții pe care o monitorizează, Parlamentul European își exercită funcțiile de control sau monitorizare, asigurând folosirea adecvată a bugetului Uniunii și implementarea corectă a legislației UE.

Ca o concluzie, Parlamentul European este instituția Uniunii Europene cu rol legislativ și de bugetare, care asigură funcționarea organismului european în conformitate cu legislația și normele Uniunii. Fiind unica instituție europeană ai cărei membrii sunt aleși prin vot direct de cetățenii celor 28 de state ale Uniunii, Parlamentului European îi revine datoria de reprezentare a cetățenilor. Prin natura activității pe care o întreprinde, Parlamentul are obligația să asigure transparența privind „organizațiile și persoanele care participă la elaborarea și la punerea în aplicare a politicilor europene.”

Comunicarea Parlamentului European

Comunicarea Parlamentului European își are originile, așa cum am evidențiat de-a lungul capitolelor anterioare, în conceptele de diplomație, soft power și comunicare instituțională și politică. Chiar dacă conceptele vizează arii diferite, pentru a putea defini comunicarea Parlamentului European, trebuie creată o punte între conceptele studiate.

„Comunicarea politică avea, în general, o valență electorală. (…) Pe măsură ce procesul democratic a inclus evaluarea continuă a inițiativei – efectului – sensului discursului și a acțiunii politice, (…) comunicarea politică a devenit un element fundamental al managementului și procesului politic.” Cu alte cuvinte, odată cu evoluția Uniunii Europene a evoluat și comunicarea ei, realizându-se o contopire a conceptelor de comunicare cu cele de diplomație și soft power.

Cum am menționat în capitolul despre comunicarea politică, pe lângă conceptul de comunicare politică, Parlamentul European comunică și din punct de vedere electoral. O dată la cinci ani au loc alegeri pentru ocuparea scaunelor de europarlamentar. Pentru a pregăti alegerile, Parlamentul European organizează în timpul campaniei electorale, campanii de informare care vizează cetățenii celor 28 de state membre. La alegerile europene din 2014, PE a derulat o campanie de promovare a valorilor Uniunii, care a fost sub sloganul „Acționează. Reacționează. Decide.” Scopul campaniei a fost să atragă la vot cât mai mulți cetățeni din toate statele membre UE. Campania s-a desfășurat pe toate mediile, dar în special în online.

Indiferent de conceptul de comunicare despre care vorbim, Parlamentul European are obligația de a informa cetățenii Uniunii Europene cu privire la modul de funcționare, politici și deciziile sale. Așa cum am evidențiat de-a lungul capitolelor anterioare, comunicarea PE trebuie să se realizeze transparent, bidirecțional și este un concept într-o continuă dezvoltare.

Joseph Nye spune despre Uniunea Europeană, văzută „ca simbol al Europei unificate”, că deține puterea blândă ca pe un atu pe care îl „folosește pentru atingerea obiectivelor sale politice.” Dacă ne raportăm la problema comunicării în raport cu instituția Parlamentului European, se poate observa cum PE își folosește abilitățile de influențare pozitivă, atât în politica externă, cât și în politica internă, fapt pe care îl voi evidenția in partea a doua a copitolului.

4.2 Mediul online și social media

Capitolele anterioare au fost dedicate conceptelor de comunicare instituțională și politică și modului în care acestea se aplică asupra politicii de comunicare a Uniunii Europene cât și a Parlamentului European. În continuare voi aborda conceptele de new media și social media pe care le voi raporta la prezența în online a Parlamentului European.

Mediul online

Globalizarea este un „proces de integrare la nivel mondial a piețelor financiare, statelor-națiune și tehnologiilor în cadrul unei piețe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent” Cu alte cuvinte, globalizarea reprezintă o modalitate de răspândire a informației rapid, care permite reducerea distanțelor la scală globală.

În mediul online, globalizarea internetului este reprezentată de tranziția de la tehnologia Web 1.0 la cea Web 2.0. Odată cu dezvoltarea Web 2.0, în mediul online s-a trecut la comunicarea multidirecțională și a apărut conceptul de new media sau Comunicarea 2.0. New media reprezintă totalitatea mediilor de interacțiune online care au schimbat radical „modul în care oamenii comunică între ei, așezându-se într-un „sat global”. Ideea de sat global se fundamentează pe baza unui nou mod de comunicare prin care utilizatorii de internet sunt la un click distanță de informații, actualizate în timp real, din orice colț al globului.

În continuare voi prezenta conceptul de social media și voi aminti principalele rețele de socializare utilizate la nivel global. Apoi voi vorbi despre social media în cifre și voi face o scurtă prezentare a Facebook, Twitter și Pinterest.

Social Media

În viziunea mea, social media reprezintă modalitatea de interacțiune online, prin intermediul căreia utilizatorii au acces la date și pot comunica cu ușurință în orice colț a lumii. Pentru a defini mai bine conceptul de social media, voi porni de la un articol realizat de Mariam El Ouirdi, pentru Sage Publications, în care autorul a făcut o analiză de conținut asupra definițiilor date social media în literatura de specialitate. Analiza cuprinde un număr de 23 de definiții ale conceptului de social media care încearcă să răspundă la întrebările: „cine?”, „ce spune?”, „pe ce canal?”, „cui spune?”, „cu ce efect?”.

Conform lui Kaplan, „Social media reprezintă un grup de aplicații web care sunt construite pe fundamentele tehnologiei Web 2.0, tehnologie ce permite crearea și schimbul de conținut generat de utilizatori." Cu alte cuvinte, social media reprezintă un mediu de comunicare mediat tehnologic, prin intermediul căruia utilizatorii generează conținut pe care îl urcă online, interacționând cu alți utilizatori. O definiție mai simplistă prezintă social media drept „un set de canale de comunicare online create în jurul interacțiunii sociale." Interacțiunea socială reprezintă „punerea în comun a unor lucruri sau informații” din viața de zi cu zi, social media venind în întâmpinarea nevoii de socializare. Din punct de vedere tehnologic, social media poate fi descrisă drept „totalitatea uneltelor de pe internet și dispozitive mobile care integrează tehnologii, telecomunicații și interacțiuni sociale, permițând construirea și diseminarea cuvintelor, imaginilor (statice sau în mișcare) și a sunetelor." Așadar social media este un mediu ușor de manipulat prin intermediul tehnologiilor moderne care permite interacțiunea socială.

Ca o concluzie, social media reprezintă totalitatea mediilor online de comunicare cu ajutorul cărora utilizatorii pot transmite date, pot interacționa și pot comunica cu ușurință, aflându-se la doar un click distanta de utilizatori de pe tot globul. Horea Bădău clasifică evoluția din ultimii ani a rețelelor de socializare drept "revoluția social media" și o compară cu Revoluția Industrială, dar una mult mai rapidă.

Rețelele de socializare

„Explozia rețelelor de socializare în ultimele două decenii, aduce în prim plan un nou tip de transparență, pe care unii o numesc „transparența extremă” Conform unui raport al Pew Research Center, în 2014, 74% din utilizatorii de internet, la nivel global, au conturi pe rețele de socializare. Dintre aceștia 71% utilizează Facebook, 23% Twitter, 26% Instagram, 28% Pinterest și 28% Linkedin.

Statisticile realizate de cei de la eBizMBA, din luna iunie 2015, arată că Facebook se clasează pe primul loc ca număr de vizitatori unici lunari (900,000,000), urmat de Twitter (310,000,000), LinkedIn (255,000,000) și Pinterest (250,000,000).

Facebook

Facebook este o rețea de socializarea creată în 2004 de Mark Zuckerberg care oferă posibilitatea de conectare în online pentru o interacțiune cu alți utilizatori. În 2014 rețeaua a atins 1,4 miliarde de utilizatori de pe întreg globul. Facebook permite utilizatorilor să trimită materiale foto, video audio și text.

Twitter

Twitter este un mediu online unde utilizatorii își pot crea un profil cu informațiile pe care doresc să le împărtășească si își pot crea un grup cu oamenii pe care doresc sa-i “urmărească” numiți following si un grup de persoane care să aibă acces la postările sale numiti followers. Twitter trimite mesaje intre utilizatori via mesajelor scurt (SMS), membrii pot trimite texte via Twitter celor pe care ii iau in lista de following. Mesajele numite tweets sunt foarte scurte, doar 140 de caractere sau mai puțin.

Pinterest

Pinterest este un instrument pentru marcaje vizuale, care te ajută să descoperi și să salvezi poze. Fiecare Pin pe care îl vezi pe Pinterest trimite către site-ul de pe care provine, așa încât să poți afla mai multe detalii despre poza în cauză. Panourile sunt locurile în care se salvează Pinuri. Pinterest a reușit să atragă un numar tot mai crescut de branduri și companii care si-au creat un cont in scopuri de promovare și marketing și este una dintre putinele rețele sociale de colecționare a conținutului digital care a avut un parcurs ascendent de la data lansării.

4.3 Parlamentul European și social media în cifre

Odată cu globalizarea tehnologică, Parlamentul European s-a implicat activ pe rețelele de socializare și și-a creat conturi pe Facebook, Twitter, Google plus, LinkedIn, Foursquare, Flickr, Instagram, YouTube, Pinterest, Spotify și Vine. Cu alte cuvinte, PE este prezent pe toate rețelele de socializare recunoscute la nivel internațional. Pentru a înțelege mai bine contextul în care ne aflăm, voi prezenta un raport al celor de la GlobalWebIndex, legate de prezența cetățenilor europeni în mediul online.

La nivelul Uniunii Europene, internetul și rețelele de socializare devin din ce în ce mai populare. Conform studiului realizat de cei de la GlobalWebIndex, în 2012 media de utilizare a internetului la nivel european era de 54% (Anexa 3). Doi ani mai târziu, în 2014, se poate observa o creștere până la 68% (Anexa 4), cu un număr total de 501 milioane de utilizatori (Anexa 5).

Tabel 4.1 Facebook, Twitter și Pinterest în cifre

În ceea ce privește social media, în 2014 nivelul de penetrare al rețelelor de socializare este de 40% (Anexa 6), cu un număr 293 de milioane de utilizatori (Anexa 7) și numărul lor este în creștere. Conform aceluiași studiu, jumătate din populația României are acces la internet și numai 32% se conectează la cel puțin o rețea de socializare.

Așa cum am menționat de-a lungul lucrării, cercetarea mea visează paginile de Facebook, Twitter și Pinterest ale Parlamentului European. Am ales aceste trei rețele de socializare din toate cele 11 medii online în care PE are conturi, deoarece Facebook este cea mai populară rețea de socializare la nivel global, PE având cei mai mulți abonați pe Facebook, Twitter este rețeaua în care PE s-a extins cel mai mult (Anexa 8), iar Pinterest, chiar dacă nu este o rețea atât de populară, oferă posibilitatea postării graficelor de diverse dimensiuni în panouri care pot fi distribuite cu ușurință.

În tabelul 4.1 se pot observa detaliile tehnice ale celor 3 pagini. Daca pentru Twitter, PE are în jur de 100 de canale (Anexa 8), pagina de Facebook este în top când vine vorba de numărul de abonați, cu peste 1,7 milioane de utilizatori care urmăresc pagina Parlamentului European. Comparând valorile celor 3 canale, se poate observa cum pagina de Twitter este folosită cel mai des atunci când se livrează conținut, în timp ce Pinterest este cea mai modest din punct de vedere al numărului de utilizatori care sunt conectați la paginile de social media.

În continuarea voi analiza separat cele trei pagini de social media pentru a vedea modul în care comunică Parlamentul European, ce fel de conținut este transmis cetățenilor și cum își exercită puterea de cooptare în online. Pe paginile de Facebook și Twitter voi analiza conținutul postat în perioada 5 mai – 5 iunie. Având în vedere frecvența redusă cu care se postează pe contul de Pinterest, voi face o analiză generalistă și voi pune accentul pe panoul dedicat României.

4. 4 Pagina de Facebook a PE

După cum am putut observa și în tabelul 4.1, Parlamentul European deține 30 de canale de Facebook, 28 – pentru fiecare stat membru, unul internațional și unul pentru postul EuropaTV. În cercetarea mea, voi analiza pagina principală (internațională) de Facebook a PE.

În intervalul 5 mai – 5 iunie, pe pagina de Facebook a PE au fost adăugate 15 postări. Voi trece în revistă o parte din postările de pe Facebook pentru a vedea direcția comunicațională și pentru a verifica ipoteza, prin analiza strategiei diplomatice pe care Parlamentul o abordează în expunerea conceptului de soft power. Lunar PE organizează un concurs de fotografie pe rețelele de socializare și oferă ca premiu o excursie la Strasbourg. Săptămânal este postat un video cu sinteza evenimentelor din Parlament, punându-se accentul în special pe Sesiunile Plenare. În funcție de evenimentele care urmează sau care au loc în PE, pe Facebook sunt postate filmulețe de prezentare însoțite de texte descriptive. Cel mai vizualizat și apreciat filmuleț (2087 like-uri) din perioada analizată, este cel de pe 26 mai și marchează un an de la alegerile europarlamentare din 2014 (Anexa 9). Un aspect interesant al postărilor este că adresarea este pe cât se poate de formală și uneori directă, lăsând posibilitatea unui dialog între cetățeni și PE (Anexa 10).

După ce am analizat toate postările de pe Facebook, am ajuns la concluzia că pagina de Facebook are un caracter informațional, PE prezentând atât evenimente trecute (cazul alegerilor europarlamentare din 2014), cât și proiecte ce urmează a fi derulate (discuții pe tema integrării Turciei în UE). Totodată ziua Europei este marcată cu un filmuleț postat pe 7 mai, în care Robert Schuman, o figura emblematică pentru istoria Uniunii Europene, își ține faimosul discurs (Anexa 11).

Ca o concluzie, cel mai important aspect al comunicării de pe Facebook este folosirea adresării directe, care atestă interesul Parlamentului European pentru implicarea cetățenilor în viața de zi cu zi a Uniunii.

4.5 Pagina de Twitter a PE

Așa cum am menționat și în tabelul 4.1, Parlamentul Europen are aproape 100 de canale pe Twitter. Anexa 8 este o reprezentare grafică a canalelor PE de pe Twitter, denumită Twitteropolis. Putem observa cum fiecare stat al UE, Comisii, birouri informaționale, servicii media, și secțiunea de evenimente au câte o pagina de Twitter dedicată.

Intervalul 5 mai – 5 iunie a fost marcat pe pagini de Twitter a PE de 228 de postări. Se poate observa din start diferența volumului de postări între pagina de Facebook și cea de Twitter. Pe pagina de Twitter, PE preia mesaje de la toate instituțiile Uniunii, știri din site și de la birourile de presă și anunțuri postate de europarlamentari/președintele Comisiei. În plus, o parte din postările de pe facebook sunt preluate și pe Twitter.

Un aspect care se remarcă cu ușurință este că stilul de comunicare al PE este mult mai rigid, adresarea directă fiind foarte puțin observabilă în multitudinea de mesaje. Pe Twitter sunt prezentate mai multe evenimente și se pune foarte mult accentul pe activitățile de la nivelul Uniunii. Dacă despre pagina de Facebook putem spune că este dedicată strict Parlamentului și a evenimentelor aferente lui, Twitter-ul este un izvor de informație pentru orice eveniment care are loc în UE.

Cum spuneam și mai sus, o parte dintre mesajele de pe Facebook sunt preluate și în Twitter. Dacă la Facebook principala caracteristică comunicațională era deschiderea către publicul PE prin adresarea directă, pagina de Twitter se află la polul opus (Anexa 12), tocmai printr-o adresare instituțională formală, căreia îi lipsește deschiderea către public. Singurele momente marcate de adresare directă sunt cele care indică urmărirea unuia din cele 100 de canale de Twitter și îndemnurile de participare la concursul lunar de fotografie, care este amintit și pe facebook. Ca o concluzie, Twitter-ul este mediul non-formal în care PE își exercită puterile de cooptare și impune respect tocmai prin caracterul său formal.

4.6 Pagina de Pinterest a PE

Pinterest este ruda „săracă” a Twitter și Facebook. Dacă până acum vorbeam de sute de mii de abonați, tabelul 4.1 este dovada că Pinterest nu are aceeași popularitate în rândul fanilor Parlamentului European. Cu toate acestea, PE și-a dezvoltat 61 de panouri în care postează ocazional grafice cu diverse rapoarte ale UE. Dintre cele 61 de panouri, 28 sunt dedicate statelor Uniunii, restul fiind reprezentative, fie pentru unul din domeniile politic-economic-social, fie prezintă elemente din viața de zi cu zi a cetățenilor Uniunii.

Cum scopul aceste cercetări este exercitarea puterii soft în social media, voi analiza panoul dedicat României, pentru a identifica elementele de comunicare diplomatică care au la bază puterea blândă. Panoul „EP Infographics in Romanian” conține 76 de pinuri și are 1171 abonați. Pinurile sunt info grafice ale Parlamentului European cu informații din diverse domenii de activitate al UE.

Dacă în cazul Facebook și Twitter, lucrurile erau cât se poate de evidente, în acest caz puterea soft nu se exercită prin tipul de adresare, ci mai de grabă prin natura mesajelor pe care pinurile le transmit. Mai exact pe Facebook și Twitter mesajele aveau caracter informațional, dar erau postate mai mult sau mai puțin spontan și prezentau evenimente care țin de instituia Parlamentului European. Aici, mesajele au fost emise de Parlamentul European, dar îi vizează în mod direct pe cetățeni, oferindu-le informații despre funcționarea PE și UE într-un mod accesibil lor (Anexa 13). Ca o concluzie, Pinterest est o rețea de socializare al cărei mesaj este orientat în mod direct spre cetățeni.

Capitolul V – Concluzii

În cercetarea mea, am pornit de la ipoteza: În contextul globalizării, care se caracterizează și printr-o dezvoltare a tehnologiilor de comunicare fără precedent în istorie, Parlamentul European ca instituție fundamentală a UE, tinde să acorde o importanță strategică exercitării puterii de cooptare (soft power) prin intermediul comunicării diplomatice în social media. De-a lungul cercetării am prezentat concepte cheie în relațiile internaționale și am analizat felul în care o instituție ca Parlamentul European și-a extins comunicarea în online.

Pentru a-mi verifica ipoteza, am ales să studiez, cu ajutorul analizei de conținut, paginile de Facebook, Twitter si Pinterest ale Parlamentului European. Alegerea pot spune că a fost una inspirată, deoarece am întâlnit trei perspective de abordare diferite ale conceptelor de diplomație online și soft power. Dacă în cazul Facebook strategia de comunicare online include adresarea directă prin intermediul unor întrebări, pe Twitter strategia este diametral opusă, mergând pe ideea de prezentare a informațiilor într-un mod formal, adaptat perfect unei rețele non-formale, limitată când vine vorba de lungimea mesajului expus. Pe de altă parte, Pinterest conține mesaje speciale create pentru cetățeni, asigurându-le informațiile de care au nevoie.

Astfel consider că ipoteza conform căreia Parlamentul European acordă importanță strategică exercitării puterii de cooptare, prin intermediul social media, a fost confirmată. Cu alte cuvinte, instituția Parlamentului European a înțeles potențialul rețelelor de socializare și se folosește la capacitate maximă de beneficiile pe care social media le au în transmiterea unui mesaj.

Bibliografie

AGABRIAN, Mircea, Analiza de conținut, Ed. Polirom, Iași, 2006.

BĂDAU, Horea, Tehnici de comunicare in social media, Ed. Polirom, Iași, 2011.

EL OUIRDI, Mariam, „Social Media Conceptualization and Taxonomy: A Lasswellian Framework”, Journal of Creative Communications, Ed. Sage Publications, 2014.

FABIAN, Gyula, Parlamentul European, Wolters Kluwer România, București, 2007.

LUCA, Dan, Dilemele comunicării Uniunii Europene, Ed. Qual Media, Cluj-Napoca, 2009.

MCNAIR, Brian, Introducere în comunicarea politică, trad. Claudiu Vereș, Ed. Polirom, Iași, 2007.

MOMOC, Antonio, Comunicarea 2.0, Ed. Adenium, București, 2014.

MORGENTHAU, Hans J, Politica între națiuni, trad. Oana Bosoi, Ed. Polirom, Iași, 2007.

NEGREA, Alina-Petronela, „Globalizarea și dilema identitară”, Economie teoretică și aplicată, Volumul XIX, No. 9(574), 2012.

NYE, Joseph S. , Puterea Blândă, trad. Daniela Ioan, Institutul European, Iași, 2009.

STAOICIU, Andrei, Comunicarea Politică, Ed. Libra&Humanitas, București, 2000.

ZEMOR, Pierre, Comunicarea Publică, trad. Margareta Samoilă, Institutul European, Iași, 2003.

Webografie

Digital Diplomacy, „Diplomația publică”, Digital Diplomacy, http://digitaldiplomacy.ro/concepte/diplomatia-publica/, 06.06.2015.

EBiz Mba, „Top 15 Most Popular Social Networking Sites”, eBiz MBA Guide, 2015, http://www.ebizmba.com/articles/social-networking-websites, accesat la 10.06.2015.

EUR-Lex, „Inițiativa cetățenească”, Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului, 2011, http://eur-lex.europa.eu/summary/RO/URISERV:ai0044, accesat la data 30.05.2015.

EUR-Lex, Acord Interinstituțional referitor la parteneriatul pentru comunicarea privind Europa, COM(2007) 569 final, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52007DC0569&qid=1399908315122&from=EN, accesat la data 30.05.2015.

EUR-Lex, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, 2010/C 83/02, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF, accesat la data 30.05.2015.

EUR-Lex, Cartea albă privind comunicarea europeană, COM/2006/0035 final, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/NOT/?uri=CELEX:52006DC0035, accesat la data 30.05.2015.

EUR-Lex, Versiunea Consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeana, 2010/C 83/01, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2010:083:FULL&from=EN, accesat la data 30.05.2015.

Facebook, „About us”, Newsroom, http://newsroom.fb.com/company-info/, accesat la data 10.06.2015.

Ghilezan, Marius, „Comunicarea în diplomație”, Marius Ghilezan, 2010, http://mariusghilezan.ro/comunicarea-in-diplomatie.html, accesat la data 06.06.2015.

Jora, Lucian, „Diplomația culturală a Uniunii Europene. Aspecte funcționale ale Serviciului European de Acțiune Externă”, Revista Științe Politice și Relații Internaționale, XI, București, 2012, pp. 1-120, http://revista.ispri.ro/?p=124, accesat la data 06.06.2015.

Parlamentul European, „Bun venit la Parlamentul European”, Despre Parlament, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/ accesat la data 07.06.2015.

Parlamentul European, „Competența Legislativă”, Despre Parlament, Puteri și proceduri, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00004/Puteri-%C8%99i-proceduri, accesat la data 07.06.2015.

Parlamentul European, „Competențe Bugetare”, Despre Parlament, Puteri și proceduri, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00005/Competen%C5%A3e-bugetare, accesat la data 08.06.2015.

Parlamentul European, „Competențe de supraveghere”, Despre Parlament, Puteri și proceduri, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00006/Competen%C5%A3e-de-supraveghere, accesat la data 08.06.2015.

Parlamentul European, „Dosar de Presă”, Alegerile Europene 2014, http://www.elections2014.eu/ro/press-kit, accesat la 08.06.2015.

Parlamentul European, „Tratatele și Parlamentul European”, Despre Parlament, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE-%C8%99i-tratatele, accesat la data 07.06.2015.

Pew Research Center, „Social Networking Fact Sheet”, Internet, Science & Tech, 2014, http://www.pewinternet.org/fact-sheets/social-networking-fact-sheet/, accesat la data 09.06.2015

Pinterest, „Discover and save creative ideas on Pinterest.”, About Pinterest, https://about.pinterest.com/en/whats-pinterest, accesat la data 10.06.2015.

Prutsch, Markus J. „Politica de Comunicare”, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, 2015, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.13.8.html, accesat la data 29.05.2015.

Twitter, „Our mission: To give everyone the power to create and share ideas and information instantly, without barriers.”, Company, https://about.twitter.com/company, accesat la data 10.06.2015.

Uniunea Europeană, „Parlamentul European”, Cum funcționează UE, http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/european-parliament/index_ro.htm, accesat la data 07.06.2015.

Anexe

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 11

Anexa 12

Anexa 13