Comunicarea Eficienta O Bariera Pentru Violenta In Familie
Argument
In mediul familial, comunicarea are un rol vital, fiind unul dintre cele mai importante instrumente de dezvoltare a structurii și a relațiilor de rol familial, alături de intercunoaștere. In psihologia contemporană, familia este privită ca un sistem într-o permanentă transformare , datorată membrilor săi care și ei la rândul lor sunt într-o continuă transformare, evoluție personală, interacționând atât în interiorul familiei cât și în exteriorul său. Comunicarea implică procese de acomodare și ajustare a comportamentelor.
O comunicare defectuasă poate avea numeroase repercusiuni asupra integrității familiei. O comunicare de calitate presupune claritatea elocțiunii, adică a dicției, evitarea schimbărilor de subiect, precum și a mesajelor tangențiale, întrerupte sau cu o tendință de trecere la alt subiect, evitante. Deasemenea este foarte important și raportul dintre acord și dezacord: în cazul dezacordului între membrii familiei, aceștia trebuie să fie capabili să iși manifeste dezacordul într-o manieră civilizată, nonagresivă , cu un efect constructiv. O altă calitate a comunicării este intensitatea ei: membrii au capacitatea de a-și manifesta afectele cu intensitate, iar această intensitate trebuie să fie gradată. Comentariile dintre membrii trebuie să fie amicale, calde, prietenoase, în nici un caz agresive. Nici un membru al familiei nu trebuie exclus din conversație, și fiecare trebuie să vorbească în numele său , nu în al altora. Un rol important îl are și respectarea promisiunilor pe care membrii unei familiei și le fac reciproc, in general, respectarea cuvântului dat deoarece fiecare trebuie să aibă credibilitatea in fața celorlalți. Fiecărui membru trebuie să îi fie ascultată părerea de către toți și conversația nu trebuie să devieze.
Comunicarea în cadrul familiei, o comunicare cu un caracter foarte complex, nu se produce evident numai la nivel verbal, ci și senzitiv, extraverbal. In interiorul familiei se construiesc primele modele ale relațiilor umane, cu personae de același sex sau cu persoane de sex opus, se construiește propriul sistem de valori și de atitudini. In același timp, familia reprezintă principala sursă de satisfacere a nevoilor afective, a nevoilor de contact cu alte persoane și de apartenență socială, a nevoilor de securitate și de comunicare, pe tot parcursul vieții, (la început familia în care ne naștem, iar când ne maturizăm familia pe care o intemeiem).
In momentul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, chiar dacă vorbim despre o singură b#%l!^+a?persoană care aparține familiei, se poate produce dezechilibrul întregului grup, deoarece comunicarea nu mai este liberă și lipsită de constrângeri.
În continuare voi încerca să surprind elementele necesare pentru ca o relație să ofere împlinire reciprocă partenerilor și ce presupune aceasta. Presupune o comunicare profundă și personalități echilibrate, mature. Intr-o relație creată de persoane echilibrate, fiecare este îndrăgostit de sinele autentic al celuilalt, nu de o proiecție idealizată menită să-i suplinească frustrările izvorâte din netrăirea autenticității. Fiecare ar putea trăi fără celălalt, dar alege să trăiască împreună cu partenerul său. Fiecare partener este capabil de empatie și de a oferi celuilalt libertatea.
În primul capitol al lucrării de față voi încerca să arăt că comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentale (confuzii, gânduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete și gesturi).
In cel de-al doilea capitol voi încerca să arăt că comunicarea constituie o necesitate și o activitate socială. Cauzele care a dus la apariția comunicării au fost necesitatea de a comunica între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alții. Motivul care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni și organizațiile lor, în condițiile dezvoltării relațiilor sociale. Voi descrie de asemenea formele de comunicare care apar și se dezvoltă odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau limbajul, în care există două forme de întrebuințare: orală și scrisă.
A comunica este o artă care se învată. Din pacate nu o învățăm în scoală, nici măcar în facultate și pornim în viață cu acest “mare handicap”… Ne luăm un serviciu, ne căsătorim, facem copii și de multe ori ne dăm seama că nu putem să ne înțelegem cu ceilalți… oricare ar fi acești ceilalți… părinți, copii, parteneri de servici sau de casă… în viață avem deseori probleme de înțelegere a nevoilor celuilalt, a valorilor celuilalt și de aceea ajungem la conflicte. Ca părinți e de preferat ca niciodată să nu începem să vorbim cu copilul nostru adresându-i cuvinte jignitoare. Nu vom ajunge la esența problemei, ba mai mult putem să creăm resentimente. Pentru a discuta real cu copilul e necesar ca părinții să învețe să se cunoască pe sine mai întâi. E necesar să-și cunoască sentimentele, trăirile, să le conștientizeze, să învețe despre sentimentele familiei (cum se simt cei din jur când apare vreo problemă), să învețe să-și exprime sentimentele, să învețe să empatizeze (adică să se pună în pielea celuilalt), să învețe despre sine (despre momentele lor de furie, de anxietate, de deprimare, de stres puternic și să învețe să le gestioneze), să știe care sunt momentele lor cele mai bune și cele mai puțin bune din zi sau b#%l!^+a?săptămână, să își cunoască ritmul personal și să nu îl impună și altora, să învețe să înțeleagă punctul de vedere al altuia din familie chiar dacă nu este de acord cu el, să invețe să fie echilibrați și moderați în decizii și să accepte și alte decizii. Este foarte important și ca părinții să învețe să-și cunoască proprii copii… Uneori trece o viața și nu ajung să și-i cunoască… Ce înseamnă a cunoaște? Să știe ritmul copilului lor, stilul lor de lucru, să știe cum își exprimă copilul sentimentele, să știe dacă copilul are empatie sau nu față de alții (să învețe să i-o cultive), să știe cum face față copilul într-un conflict, ce fel de strategii și tehnici are, să știe cum își exprimă furia sau alte sentimente negative, să cunoască nevoile, scopurile și strategiile de a le atinge, să știe cum soluționează copilul lor o problemă (ce stil are în soluționare).
Trăim într-o societate în care mediul conversațional este tot mai sarac, cu toții auzim cuvântul “comunicarea la colț de stradă, la birou, în autobuz etc. Îl auzim în familie în replica de genul: “se întâmplă…dacă nu există comunicare, “eu și soțul meu nu mai comunicăm”.
De ce? Din cauză că ne urmărim propriile idei, din cauza calculatorului, din cauza televizorului, a radioului, din care descoperim că mult prea mulți oameni își petrec enorm de mult timp captând mesaje mecanice și care, nu își găsesc timp să facă schimb de mesaje ca niște ființe vii, iubitoare și afectuoase cu membrii familiei. Dacă mama și tata stau în fața calculatorului sau a televizorului, în medie, cam 7 ore pe zi, la care se adaugă timpul în care luăm masa, drumul la/de la serviciu, orele de somn, aproape că nu ne mai rămâne timp pentru vorbit. Când și cum să facem să ajungem să înțelegem cât de importante sunt în familie aceste discuții, aceste schimburi de idei? Există multe ocazii când ambii parteneri își petrec timpul împreună ( dimineața la cafea , înainte de culcare). O discuție cât de mică este extrem de importantă pentru sănătatea relației lor și pentru dezvoltarea echilibrată a copilului. În foarte multe cupluri problemele pot fi rezolvate și se poate împiedica o destrămare a familiei prin conversație, să se vorbească despre ceea ce-l deranjează pe unul din membrii familiei: mama, tata sau copilul. Pentru a educa niște copii care să reușească în viață, părinții trebuie să învețe să comunice între ei și cu copii lor. Nu trebuie să aștepți ca celălalt “să își dea seama” că ceva nu este în ordine. Dacă mama ceartă copilul pentru o greșeală, tatăl să nu intervină cu ceva contrar.
Bineînțeles, copii trebuie și ei incluși în conversațiile familiei. În acest fel ei învață să se descurce în lumea adulților și își construiesc un vocabular ce le dezvoltă capacitatea de a conversa și a se adapta în societate. Trebuie să nu uităm totuși, copilul nu este un adult în miniatură. Un copil are interese proprii vârstei lui și atenția sa este foarte redusă. În acest secol^+a?al vitezei se întâmplă destul de des ca un copil de zece sau paisprezece ani(de exemplu) să b#%l!^+a?intre în conversație cu părinții lui și aceștia să raspundă cu “da” sau “nu”, fără ca ei să depună și cel mai mic efort pentru a intra în conversație cu el, chiar să-l ignore. Acesta este unul dintre cele mai sigure moduri de a determina copilul să se simtă mai bine în casa vecinului, la discuțiile din fața blocului sau să intre într-un anturaj nesănătos.
În cel de-al treilea capitol voi incerca să analizez din punct de vedere economic, social, interpersonal 3 familii la care voi studia standardele de viata, standardele economice, structura familiei, cauzele violentei, ce efecte are și ce măsuriar în cazul violenței emoționale asupra copilului, violenței fizice asupra mamei și violenței sexuale asupra copilului .
CAPITOLUL I.Comunicarea eficientăb#%l!^+a?
1.1.Conceptul de comunicare și scopul comunicării
Comunicarea este un sistem fundamental de schimb de informații.
„Prin comunicare, omul modern se analizează pe sine și analizează pe cei cu care se află în interacțiune și – în ultimă instanță – poate găsi un mod propriu de investigare a lumii care îl înconjoară.” (Ion-Ovidiu Panisoara, Comunicarea eficientă, 2008).
De asemenea, John Fiske aprecia în lucrarea „Introducere în știintele comunicării”, considerată ca o veritabilă piatră de temelie a studiilor și literaturii de specialitate in domeniu: „Comunicarea (n.n. sub toate aspectele ei) reprezintă una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaște, însă puțini o pot defini satisfăcător” (John Fiske, 2003, pag.15). Fara a avea pretentia de a se constitui într-o sintagmă cuprinzătoare sau definiție, aserțiunea relevă atât complexitatea cât și dificultatea studierii conceptului și mecanismelor comunicării, raportat la ceva „atât de divers și multilateral cum este de fapt comunicarea umană” (John Fiske, 2003, pag.15)
Gheorghe Cristina, renumit psiholog consideră că comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între cel puțin două persoane, din care una emite (exprimă) o informație și cealaltă o recepționează (înțelege), cu condiția ca partenerii să cunoască codul (să cunoască aceeași limbă). Instrumentul comunicării este limba. Limbajul corpului (mesaje transmise prin tonalitatea vocii, b#%l!^+a?expresia feței, poziția corpului, gesturi, etc) reprezintă, de asemenea, o parte importantă a comunicării. O bună comunicare presupune combinarea armonioasă a limbajului verbal (mesaje transmise oral, scris și citit) cu cel nonverbal (exprimat prin semne, gesturi, desene)
Orice comunicare interumană presupune următoarele componente:
Emițătorul – persoana care inițiază și formulează mesajul, declanșează actul comunicării. Persoana care transmite mesajul trebuie să aibă atribute psihologice și fiziologice, pregătire socială, educațională și culturală, abilitatea de a comunica experiența personală, relație personală și situațională cu receptorul. El codifică mesajul și optează pentru cea mai potrivită cale de transmitere. Ea trebuie să țină cont de cunoștințele partenerului pentru a se putea face înțeles.
Calea de transmitere – opțiunea este făcută de emițător. Acesta alege canalele de transmitere ale informației care sunt lingvistice (limbaj articulat verbal) sau extralingvistice (neverbale, adică semne grafice, plastice, gesturi, mimică).
Destinatarul – persoana care primește comunicarea, decodifică mesajul, îl înțelege interpretându-l și formulează un răspuns adecvat. Ca și emițătorul, el trebuie să aibă atribute psihologice și fiziologice, să fie în relații personale cu emițătorul, să posede o motivație pentru primirea mesajului, să înțeleagă sistemul de coduri folosite.
Pe parcursul dialogului familial se utilizează zilnic toate modalitățile de comunicare posibile:
înțelegerea,
dezaprobarea sau impunerea,
supunerea sau concilierea,
indiferența sau neutralitatea,
detașarea sau neimplicarea. b#%l!^+a?
Fiecare dintre aceste modificări poate să alterneze situațional la fiecare din membrii familiei, dar pot deveni și dominante prin frecvența lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau altuia din membrii familiei.
Cele mai importante 5 căi de care se folosesc indivizii pentru a comunica ( V. Satir, 2010, p.15) sunt :
concilierea
dezaprobarea
rezonabilitatea b#%l!^+a?
irelevanța mesajului
concordanța
Concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar și atunci când sentimentele și convingerile personale sunt contrarii. Deși poate genera unele probleme și insatisfacții, pe termen lung, concilierea rămâne a fi o strategie de comunicare accesibilă și de stimulare a relațiilor interfamiliale.
Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o nevoie mare de afirmare și demonstrare a puterii, având deseori un comportament hipercritic, dictatorial. Acestea au mare nevoie de a fi ascultate, de a-și dovedi lor însele forța eu-lui, poziția de autoritate.
Rezonabilitatea este o modalitate comunicațională proprie, mai ales, celor care manifestă o incapacitate în a-și exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie de teamă (blocaj afectiv).
Irelevanța mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evaziv, prin care cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în mediul apropiat, desemnând o manieră non-implicativă, care poate abate atenția de la obiectul discutat (Graur E., 2001, pg.30).
Concordanța exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se potrivesc cu convingerile și comportarea individului
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: sexual-senzitive și erotic-afective, concepții socio-educaționale, decizionale, practic menajere, de petrecere a timpului liber și de planificare a bugetului. b#%l!^+a?
După Rogers înțelegem că, pentru ca o comunicare să fie autentică și adevărată, comunicarea dintre indivizi trebuie să aibă loc între două “persoane”, între două ființe independente. Pentru ca această comunicare să se stabilească, nu e suficient să dorești acest lucru, ci trebuie să ai și anumite calități care să fie puse în valoare:
A fi congruent în relația cu Celălalt
A acorda Celuilalt o atenție pozitivă necondiționată
A fi empatic
Scopul general al comunicării îl reprezintă schimbarea, întrucât, ori de câte ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare, se întâmplă ceva care modifică relația participanților unul față de celălalt sau față de lumea exterioară. În această situație b#%l!^+a?comunicarea are două obiective fundamentale:
♦să aducă la cunoștința celor interesați informațiile de care au nevoie pentru a pregăti, declanșa, continua, corecta, modifica, întrerupe, înceta și a relua acțiunile și activitățile reclamate de îndeplinirea obiectivelor;
♦să convingă pe destinatarul informațiilor despre utilitatea și necesitatea acțiunilor proiectate.
De Vito (De Vito, 1988, p.12-14) stabilea cinci scopuri esențiale ale comunicării:
♦descoperirea personală (în timpul comunicării învățăm despre noi și despre alții, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicării sociale, care constă în raportarea la alții și în final, în propria noastră evaluare);
♦descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înțelegere a realității exterioare, a obiectelor și evenimentelor); b#%l!^+a?
♦stabilirea relațiilor cu sens (prin comunicare căpătăm posibilitatea de a stabili și de a menține relații strânse cu alții);
♦schimbarea atitudinilor și comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-media, excelează în schimbarea atitudinilor și comportamentelor noastre și ale altora);
♦joc și distracții (comunicarea este mijloc de a ne distra de a râde și a ne simți bine).
Autorul menționat mai arată că acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicării, dar că sunt cele mai importante, că nu fiecare dintre ele este important, ci, mai ales, combinarea lor și, în sfârșit, aceste scopuri afectează atât binele personal, cât și binele altor oameni.
Cei care operează cu conceptul de obiective consideră că acestea pot fi(Pănișoară O., 2006, p.15):
♦explicarea și însușirea unor teorii, concepte și tehnici ale comunicării eficace, persuasive și manipulative;
♦ameliorarea imaginii de sine și dezvoltarea abilităților și competențelor de comunicator, moderator, mediator, negociator, orator, agent de vânzări, agent de relații publice, manager etc.;
♦protejarea (prin cunoaștere și norme de etică a comunicării) persoanelor, grupurilor și comunităților umane în fața manipulării și “spălării creierelor” (prin hipnoză, programare neuro-lingvistică, hipermediatizare, narco-analiză, falsă publicitate sau alte forme de b#%l!^+a?comunicare performantă, dar abuzivă).
Fără a ține seama de modul în care se comunică, Nicki Stanton(Nicki Stanton,1995, p.32) apreciază că se pot urmări și următoarele obiective:
♦să fim receptați;
♦să fim înțeleși;
♦să fim acceptați;
♦să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau atitudini). b#%l!^+a?
Într-o formulă generală eficiența comunicării reprezintă măsura în care se ating scopurile, generale și specifice într-un timp dat; concordanța dintre finalitatea programată și cea efectiv realizată.
Caracterul extrem de general al acestei formulări constituie pentru cel care studiază fenomenul un îndemn la reflectare și o activitate intensă în soluționarea unor seturi de întrebări așa cum ar fi:
În ce măsură mulțumește aprecierea generală a eficienței comunicării și dacă nu este mai bine, în sensul creșterii operaționalității conceptului, să fie analizată pe elemente componente;
Modalitatea în care poate fi măsurată (separat sau integrat) eficiența (problematica indicilor și indicatorilor de eficiență a fiecărui element în parte);
În ce măsură (și cum anume) apariția și manifestarea unui anumit efect (concepții, atitudini, opinii și comportamente) poate fi atribuit exclusiv sau preponderent acțiunii comunicării;
Care ar fi sistemul coerent de criterii cu ajutorul căruia se poiate urmări și stabili, în mod obiectiv, eficiența comunicării într-o colectivitate umană determinată și într-o perioadă de timp precisă?
Ce rol are fiecare element al comunicării în eficiența actului comunicațional? Etc.
Termenul de comunicare se prezintă sub forma unei aglomerații conceptuale cu multiple (și deseori neașteptate) ramificații, fiind văzut drept parte integrantă și în același timp cuprinzând procedural un mare număr de științe. În această situație ne găsim în fața unui câmp extrem de generos de posibilități, dar, în aceași măsură, dificil de surprins de o abordare globală. Necesitatea de a găsi acele elemente din aria comunicării care oferă un plus de claritate și concretețe. (deosebim planul instrumental, care oferă un cadru structurat și coerent al utilizării comunicării – o definiție directă și focalizată asupra comunicării; cel de-al doilea aduce în atenție dinamica procesului de comunicare ca atare. – comunicarea este un proces mutual, mai precis, fiecare parte o influențează pe cealaltă în fiecare clipă, procesul ?comunicării este "întotdeauna schimbător, dinamic și reciproc"-Ross, 2011, p.32). b#%l!^+a?
J. Gordon. – "percepția, atribuirea, motivația, precum și personalitatea și dezvoltarea fiecăruia dintre comunicatori influențează modul în care o persoană receptează informația transmisă de către alta"
Valoarea comunicațională a comunicatorului – importanța elementului pre-comunicațional – obținerea, căutarea și posesiunea informației; de aici, modul cum o anumită informație este obținută, cum caută un referențial pentru cel care o transmite și cum se transformă apoi în mesaj reprezintă un factor comunicațional important, depășind o viziune simplistă asupra procesului potrivit căreia comunicarea începe strict în momentul în care o persoană transmite o informație. Continuând, receptorul, la rândul său, conduce actul comunicațional mai departe decât simplul feed-back la mesajul oferit de către emițător, până la activități ulterioare spațiului comunicațional propriu-zis (când emițătorul nu mai este prezent fizic, de exemplu), atunci când informația primită prin activitatea de comunicare este utilizată (Cabin P., Comunicarea, Ed.Polirom, 2001, p.23).
Pentru a vorbi de o comunicare eficientă este important ca foarte multe astfel de variabile să conțină elemente de complementaritate și întrepătrundere.
Mai multe tipuri de variabile acționează la nivelul emițătorului, îmbunătățind sau, dimpotrivă, perturbând comunicarea (aici două tipuri de conflicte):
conflictul intra-emitere, atunci când emițătorul trebuie să transmită mesaje diferite, în dezacord cu setul său perceptiv;
conflictul inter-emitere, în care mesajele și presiunile de la unul dintre rolurile de emițător sunt în opoziție cu mesajele de la unul sau mai mulți emițători.
Factori: obiectivele, tipul și forma comunicării. Întotdeauna mesajul trebuie să fie raportat la obiectivele propuse în comunicare. între obiectivele comunicării și forma acesteia trebuie să existe o relație de concretă completitudine:
organizarea mesajului. DeVito identifică mai multe modele: modelul rezolvării de probleme, care presupune păstrarea unei atenții și a unei motivații profunde pentru comunicare; modelul temporal, care presupune evidențierea unei succesiuni logice în mesaj și contribuie nu numai la înțelegerea mai corectă a mesajului, ci și la o definire a ansamblului, a sistemului în care un fenomen se produce; modelul b#%l!^+a?subiectului, care definește legitățile interne ale informației ca b#%l!^+a?atare cuprinsă în mesaj.
Mesajul trebuie să fie în mod direct legat de posibilitățile de percepție ale celui care îl receptează; o bună comunicare este cea centrată în special pe cel care primește mesajul. Sunt mai multe feluri de receptori după tipul de ascultare a mesajelor practicate:
ascultarea pentru aflarea de informații;
ascultarea critică;
ascultarea reflexivă;
ascultarea pentru divertisment etc.
Receptorii diferă între ei prin receptivitatea față de sursă sau mesaj, prin abilitate și interes
Mesajul:
modul de elaborare, codare, respectiv decodare și reconstruire a mesajului (existența factorilor perturbatori la nivelul canalului/ canalelor de comunicare – interferența lor tinde să apară concomitent la nivelul partenerilor comunicaționali definind schimbări în…);
factorii de "zgomot" la nivelul emiterii mesajului (fie aflați în faza inițială la emițător, fie în faza secundă în momentul feed-back-ului oferit de către receptor) nu sunt doar cei contextuali, ci îi putem include aici și pe cei de feed-back prematur, o perturbare pe care o poate introduce în actul de comunicare comunicarea însăși.
1.2 Elementele componente ale comunicării
Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice :
• existența a cel puțin doi parteneri (emițător și receptor) între care se stabilește o anumită relație;
• capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într-un anumit context, cunoscut de ambii parteneri (de mentionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii „joacă” pe rând rolul de emițător și receptor); b#%l!^+a?
• existența unui canal de transmitere a mesajului.
Procesul de comunicare ia astfel naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Această relație de interdependență face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, emițătorul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum b#%l!^+a?codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emițătorului și destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea (Andre de Parelli, 2001, p.47).
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal.
Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.
Limbajul nonverbal este limbajul care folosește altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimica etc.).
Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal, o formă vocală reprezentată de tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.
1.3.1 Emițătorul și receptorul
Prin comunicare se transmit: opinii, predicții, sugestii, idei.
Importante sunt cultura și sistemul social în care actul de comunicare are loc.
Emițător: deprinderi de comunicare; atitudini; cunoștințe; sistem social; cultură.
Receptor: deprinderi de comunicare, atitudini; recunoașteri; sistem social; cultură.
Variabile cu incidență în câmpul comunicării ( modelul lui Maletzke , Hinescu et all, 2007, pag. 84):
Emițător: imaginea de sine; structura de personalitate; mediul social; presiunile și b#%l!^+a?constrângerile la care trebuie să facă față;
Receptor: imaginea de sine; structura de personalitate; grupul din care face parte; mediul social.
b#%l!^+a?
Fig.nr.1 Emisia. Recepția. Canale de comunicare (Ștefan Prutianu, Manual de comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, Iași, 2000)
selectarea și restructurarea conținutului;
presiunea sau constrângerea venită din partea mesajului;
presiunea sau constrângerea venită din partea mediului;
imaginea emițătorului despre receptor;
imaginea receptorului despre emițător; b#%l!^+a?
feed-back spontan de la receptor;
selecția efectuată de către receptor din mediu;
efectul, experiența conținutului;
presiunea sau constrângerea venită din mediu.
Segmente/componente specifice (variabile în cadrul comunicării care dezvoltă influențe asupra procesului ca atare), care îndeplinesc roluri distincte în cadrul procesului comunicațional sunt: funcțiile de emisie/recepție; canalul prin care are loc comunicarea; mesajul propriu-zis cu specificitățile sale (incluzând fenomenele de codare/decodare); feed-back etc.
Emițătorul:
posedă informație mai bine structurată decât receptorul;
presupune o stare de spirit (motivație);
presupune un scop explicit (alăturat mesajului) și unil implicit (motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului).
Atribute: claritate, coerență internă și expresivitate.
Capacitatea de a dezvolta simultan roluri de receptor tocmai, fapt aparent paradoxal, pentru ași îmbunătăți rolul de emițător.
Prestigiu și credibilitate – un impact puternic asupra comunicării.
1.2.2 Mesajul -element cheie în comunicare
Mesajele verbale sunt însoțite în comunicarea interumană, în special în cea conjugală, de mesaje non-verbale, expresiv-senzitive: fizionomice, corporale etc., comunicarea fiind, de b#%l!^+a?fapt, un fenomen propriu întregului organism. Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice pot „încurca” adesea mesajul verbal și sensul primit, dezvăluit al acestuia.
Adesea, soții comunică senzitiv mai puternic decât verbal. Tocmai de aceea, neautenticitatea unor mesaje verbale este demascată pe căile comunicării senzitive și, uneori, chiar extra-senzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice (Neagu Udroiu, 1982, p.25 ).
Complexitatea și, de aici, confuzia atât a mesajelor primite, cât și a celor emise, reflectă nevoia acută a ființei umane de a comunica, de a menține contactul cu alții.
Cantitatea intercomunicărilor se referă la frecvența mesajelor emise și receptate, pe b#%l!^+a?diverse canale de comunicare, simultan și succesiv, corespunzător trebuințelor și disponibilităților individuale de relaționare.
Cantitatea crescută a informațiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce obligatoriu la un câștig în planul compatibilității partenerilor, ea putând favoriza uneori fenomene de bruiaj și distorsionare a mesajelor, devalorizându-le finalmente și conferindu-le, alteori, o valoare tensională în cuplu.
Cantitatea redusă a mesajelor verbale și non-verbale poate împiedica buna funcționare a cuplului, dar nu devine defectuoasă atât timp cât calitatea acestor mesaje satisface trebuințele reciproc proiectate.
Ceea ce este definitoriu pentru stilul de comunicare și eficiența sa într-un cuplu este calitatea mesajelor, semnificația lor raportată la sistemul de „cerere și ofertă”, „recompensă și sancțiune”, „primire și respingere”.
A ști ce, când și cum să comunici în situația de parteneriat constituie o disponibilitate esențială a pentru continuarea vieții în cuplu și pentru corecția succesivă a stilului de interacțiune. Această disponibilitate se întemeiază pe anumite particularități individuale, dar se creează și se dezvoltă până la un anumit punct numai în contextul interacțiunii conjugale, într-un proces continuu de „educare” și „autoconducere maritală”.
Fenomenul de congruență a mesajelor este deosebit de important pentru dinamica relației conjugale și a gradului de tensiune în cuplu. Dacă receptorul decodifică în mod corect semnificația mesajului emis – coerența intercomunicării conduce la o clarificare a situațiilor și la o orientare adecvată a conduitelor de rol. Dacă însă mesajul decodificat de receptor nu corespunde celui emis de partener, apar fenomene de deteriorare, diluare, confuzie sau blocare a semnificației mesajului de consecințe relaționale imediate sau mai îndepărtate, de obicei, b#%l!^+a?negative.
Mesajul trebuie să fie în mod direct legat de posibilitățile de percepție ale celui care îl receptează; o bună comunicare este cea centrată în special pe cel care primește mesajul. Sunt mai multe feluri de receptori după tipul de ascultare a mesajelor practicate (Peretti, André de, Legrand, Jean André, Boniface, Jean, Polirom, 2001, p.36):
ascultarea pentru aflarea de informații;
ascultarea critică; b#%l!^+a?
ascultarea reflexivă;
ascultarea pentru divertisment etc.
Receptorii diferă între ei prin receptivitatea față de sursă sau mesaj, prin abilitate și interes
Mesajul:
modul de elaborare, codare, respectiv decodare și reconstruire a mesajului (existența factorilor perturbatori la nivelul canalului/ canalelor de comunicare – interferența lor tinde să apară concomitent la nivelul partenerilor comunicaționali definind schimbări în…);
factorii de "zgomot" la nivelul emiterii mesajului (fie aflați în faza inițială la emițător, fie în faza secundă în momentul feed-back-ului oferit de către receptor) nu sunt doar cei contextuali, ci îi putem include aici și pe cei de feed-back prematur, o perturbare pe care o poate introduce în actul de comunicare comunicarea însăși.
La nivelul mesajelor sunt două efecte importante, aparent contradictorii:
efectul de întâetate;
efectul recentivității.
Mesajele pot varia și în funcție de afinitatea și relevanța subiectului în raport cu receptorul sau în funcție de stilul și tipul de adresare folosite.
Analiza receptorului (audienței) poate să caracterizeze modul de conturare, de structurare a mesajului. Criterii: vârsta, sexul, factori culturali și subculturali (biologici, de comunicare, economici, politici, privind arta, filosofici, psihologici, sociologici etc.);ocupația, veniturile și statusurile; religia; alți factori (specifici); situația.
Mesajul să fie elaborat dintr-o perspectivă empatică; să fie gândit în directă proporție cu cel căruia îi este adresat.
Codul adecvat.
Mesaje neambigue, care să permită o unică interpretare. b#%l!^+a?
Filtrarea informațiilor: poate fi o sursă de conflicte observabile la nivelul mesajului și al b#%l!^+a?vehiculării acestuia între emițător și receptor.
Fenomenul de entropie a mesajului – tendința naturală ca acesta să fie disipat (să piardă informații) și să fie diseminat. În timpul proceselor numite de Lazarsfeld receptare, interpretare, sumarizare și emisie spre alți receptori, entropia poate constitui o barieră de comunicare, dar și un factor de progres comunicațional (întrunind nevoile de adaptare și flexibilizare a informației).
Logica și coerența internă a mesajului.
Mesajul pe care se așteaptă să îl primească receptorul – în calitate de proiecție, de matrice introdusă de către acesta în câmpul comunicării, poate împiedica și rigidiza însuși procesul comunicațional, întrucât poate genera feed-back-ul prematur.
Canalul de comunicare presupune coerență de comunicare între emițător și receptor; este principalul spațiu pentru factorii perturbatori.
Factorii perturbatori/favorizanți cu impact în ceea ce privește eficiența comunicării.
Interpretarea mesajelor
Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raționamentul logic. Acesta are la bază un proces de ordonare a conotațiilor termenilor și a relațiilor în care apar aceștia în judecățile pe care le facem în enunțurile noastre. Raționarea cunoaște două moduri fundamentale: deducția și inducția Luminița Iacob;B. Balan, 1997, pg.67)
Deducția – constă în extragerea de judecăți particulare din judecăți generale, pornind de la situații, de la cunoștințe cu un caracter general; prin deducție putem ajunge la cunoștințe, judecăți cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei.
Silogismul – este o formă a deducției și reprezintă operațiunea logică prin care din două premise, una majoră, cealaltă minoră, se obține o concluzie prin eliminarea termenului b#%l!^+a?mediu, comun fiecărei premise. Silogismul cunoaște patru figuri de bază cu mai multe moduri fiecare. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevărul concluziei silogismului nu depinde de adevărul premiselor de la care se pleacă. Adevărul silogistic este unul formal. Concluzia urmează întodeauna partea "mai slabă" a premiselor, pe cea cu o sferă conotativă mai restrînsă sau pe cea cu formă negativă.
Inducția – este procesul invers deducției, constând în ajungerea la judecăți de valoare pornind de la judecăți, fapte particulare; de la situații particulare spre situații generale; un mod de interpretare specific sintezei. b#%l!^+a?
Locuția – constă în articularea și combinarea de sunete, în evocarea și combinarea sintactică a noțiunilor și sensurilor, în actul de vorbire propriu-zis;
Ilocuția – enunțul exprimat în frază reprezintă el însuși un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori Printr-un act ilocutoriu al enunțării angajez o acțiune specifică.
Perlocuția – enunțul are "încapsulată" o teleologie de ordin comunicațional. Scopul explicit al enunțării autorului poate să nu fie exprimat sau să nu nu fie identificabil în enunț, decât în urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocuționar este inserat în interstițiile unei situații de fapt. El poate exprima și recursul la un alt tip de cod comunicațional sau de situație cunoscut de către unii dintre vorbitori.
Figura 2 – Mesajul și semnificația sa
(John Fiske, 2003, pag. 18)
Mesajul nu reprezintă doar o informație o entitate materială ce se transmite între doi parteneri la comunicare, fiind element aflat în interdependență și care se situează într-o relație de natură structurată cu o sumă de elemente ce includ realitatea externă și cititorul. Cele două operațiuni de bază, respectiv crearea unui text iar ulterior lecturarea sa sunt tratate de John Fiske ca două procese paralele de aceeași importanță (Figura 2).
1.2.3 Feedback ,canal și context in comunicare
Feedback-ul este o componentă deosebit de importantă a comunicării. T.K. Gamble și M. Gamble definesc feedback-ul drept „toate mesajele verbale și nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau inconștient ca raspuns la comunicarea altei persoane"( Gamble, Gamble, 1993). Longenecker spune ca feedback-ul „este necesar pentru a determina măsura în care mesajul a fost înțeles, crezut și acceptat" (Longenecker, 1969, p.63). b#%l!^+a?
DeVito precizează că feedback-ul, în calitatea sa de „informație trimisă înapoi la sursă"( DeVito, 1988, p.47), poate fi pozitiv sau negativ, imediat sau întârziat; autorul vorbeste despre o variabilă a^+a?feedback-ului care trebuie să constituie o direcție importantă în ceea ce privește managementul comunicării aparținând cadrului didactic. Astfel, DeVito ne precizează că, atunci când transmitem un mesaj altei persoane, acest mesaj este auzit simultan de acea persoană, dar și de noi inșine; în acest mod, primim feedback de la propriul mesaj, acest feedback interior funcționând eficient în corelație cu mesajele pe care le primim de la ceilalți.
O alta clarificare adusă conceptului o regăsim la T.K. Gamble și M. Gamble, care ne sugerează o distincție dintre feedback-ul eluativ și feedback-ul noneluativ. Astfel, feedback-ul eluativ presupune să dezvoltăm o opinie despre o problemă aflată în discuție să efectuăm o judecată – poziti sau negati – bazată pe propriul sistem de valori. În aceasta arie, se disting trei tipuri de feedback: pozitiv, negativ și formativ.
1) Feedback-ul eluativ pozitiv încearcă să mențină comunicarea în direcția în care se află deja (spre exemplu, daca ținem un discurs, iar audiența este satisfacută de modalitatea de prezentare, vom încerca să păstrăm tipul de abordare folosit);
2) Feedback-ul eluativ negativ servește unei funcții corective, care ajută la diminuarea/ eliminarea comportamentelor de comunicare nepotrivite (dacă este să luăm tot exemplul de mai sus, atunci când audiența este plictisită sau nesatisfacută de modalitatea de prezentare pe care am ales-o, tindem să ne modificăm sau să ne schimbăm abordarea).
3) Feedback-ul formativ este un tip special de feedback negativ. Acesta presupune in accepțiunea lui Don Tosti ca, dacă feedback-ul eluativ pozitiv trebuie să fie oferit imediat ce o activitate a fost dusă la capăt cu succes (spre exemplu, formulări de tipul „Bună treabă! "), feedback-ul eluativ negativ ar presupune o amânare până în momentul în care activitatea ar putea fi reluată, astfel încât să fie văzut ca un sprijin mai degrabă decât ca o critică (dacă o echipă a facut greșeli la ultima întâlnire, moderatorul astepta o nouă întâlnire pentru a afirma: „Haideți să eliminăm astăzi erorile pe care le-am facut ultima dată și să încercăm să nu mai facem altele").
Remarcăm că rolurile feedback-ului sunt relativ bine conturate în literatura și practica a?pedagogică de la noi; este totuși vorba despre un accent evident pe feedback-ul de tip eluativ. În cele ce urmează, ne vom focaliza atenția mai mult asupra celui de-al doilea tip de feedback, cel b#%l!^+a?noneluativ – care se folosește atunci când vrem să aflăm mai multe despre sentimentele unei persoane sau vrem să o ajutăm să-și formuleze anumite păreri asupra unui subiect anume (accentul este pus pe faptul că nu vom face referiri la propriile noastre idei și judecăți în legatură cu problema în cauză); persoana respectivă explorează propriile probleme și găseste propriile soluții la acestea. În consecință, putem spune ca feedback-ul noneluativ este eficient în a întreține și optimiza comunicarea.
Autorii dezvoltă patru moduri de feedback noneluativ; primele trei îi aparțin lui David Johnson, iar cel de-al patrulea, lui T. Gordon:
1) Feedback-ul de sondare presupune să cerem persoanei din fața noastră informații adiționale pentru „completarea" problemei.
2) Feedback-ul de înțelegere presupune să încercăm să distingem adevărata semnificație a celor spuse de cealaltă parte; aceasta se poate face prin parafrazare. Parafrazarea ne arată modul în care avem grijă de interlocutorii noștri și de problemele lor; în parafrazare, fiecare răspuns motivează relaționările, deoarece este încurajată cealaltă persoană să-și descrie în detaliu sentimentele.
3) Feedback-ul suportiv presupune ca problema pe care cealaltă persoană o consideră importantă și semnificativă, este apreciată și de ascultător (receptor) ca fiind importantă și semnificativă. Feedback-ul suportiv este dificil, deoarece trebuie să fim capabili să reducem intensitatea sentimentelor altor persoane, lăsându-le să cunoască faptul că le considerăm problemele reale și serioase (în opoziție cu aceasta este abordarea prin care problemele celorlalți sunt minimalizate – abordare oarecum „naturalizată" în interacțiunea umană, implicit educațională).
4) Feedback-ul „mesajul-eu". De cele mai multe ori, modalitatea noastră de a pune problema este de a centra mesajul negativ asupra celeilalte persoane : „Tu mă aduci în starea asta", spune, poate, un soț supărat pe soția sa. Pentru a evita o astfel de abordare (care conduce inevitabil la dificultăți și blocaje în comunicare), Gordon propune să înlocuim în mesajele pe care le transmitem celorlalți cuvântul „tu" cu „eu". Dacă, spre exemplu, un părinte îi spune copilului său „mă deranjezi", interpretarea copilului ar trebui să fie „sunt rău", ceea ce il conduce pe b#%l!^+a?acesta la o atitudine defensivă „nu sunt rău", și deci ostilă părintelui. Dar dacă, spre exemplu, părintele îi spune copilului „sunt într-adevăr extrem de obosit și nu mă simt în stare să mă joc cu tine acum", copilul gândește probabil că „tata este obosit", ceea ce descurajează reacțiile defensive și ostile la adresa părintelui și le încurajează pe cele afective și de apropiere b#%l!^+a? (copilul se putea centra pe cum să nu-și obosească părintele și, mai mult, pe modalități de protejare a acestuia). De altfel, credem ca o astfel de poziție (trecerea de la „tu" la „eu") îi permite celuilalt să se centreze tocmai asupra persoanei care are o problema. Abordarea în cauză încurajează proiectarea sinelui în celalalt (și în problema pe care o are acesta). În aceste condiții, comportamentul se poate schimba fără să fie prejudiciată în vreun fel imaginea de sine a persoanei – lucru care s-ar fi intamplat dacă acesteia i se reproșa comportamentul.
1.3. Bariere, zgomot, bruiaj în comunicare și aspecte privind eficiența comunicării.
Factorii care alterează și restrâng procesul comunicării ar putea fi interpretați ca paradigme inverse ale comunicării sau „bariere ale comunicării”.
Aceste „bariere” ale mijlocului de comunicare pot ține de destinatar (bariere psihologice, constituite din obstacole apărute în percepție, memorie, convingeri, sentimente) sau defecte de rezonanță (informația nu corespunde nevoilor individului, care nu intră în consens cu emițătorul).
Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influențat de extrem de mulți factori; de aceea, atunci când se face referire la conceptul de ,,barieră’’ în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple. Dificultatea constă în ,,necesitatea unei viziuni procesuale și mai ales progresive asupra acestor elemente (Pănișoară O., 2008, p.43)
Tipuri de bariere:
• bariere care țin de sistem : la nivelul agenților comunicaționali – receptor, emițător – pe de o parte, sau în contextul comunicării la nivelul canalului de comunicare, pe de altă parte. În această categorie sunt identificate aspecte comune atât receptorului, cât și emițătorului: deficiențele de transmisie și de recepționare a informației, conceptualizarea mesajului în funcție de situație și de scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor. Aceste bariere pot apărea datorită unor factori fizici permanenți sau situaționali (ex. deficiențe innăscute ale comunicatorilor, acustica defectuoasă a sălii unde se desfășoară activitatea didactică, răgușeala temporară a cadrului didactic, etc), dar și unor factori socioculturali (de ex.!^+a?cadrul didactic nu-și structurează adecvat discursul didactic pentru a-l adapta particularităților individuale și de vârstă ale grupei de elevi în fața căreia susține discursul).
• bariere care țin de proces : considerate mai degrabă rezultatul interacțiunii din interiorul comunicării. b#%l!^+a?
Altman, Valenzi și Hodgetts consideră barierele majore în eficiența comunicării următoarele:
• blocajele emoționale ( de ex. defensivitatea pe care un elev timid o are în momentul susținerii unui examen oral );
• repertoriile comunicaționale diferite;
• incapacitatea emițătorului de a se exprima adecvat;
• caracteristicile personale ale unuia sau altuia dintre comunicatori(Pondy, apud Ion-Ovidiu Pânișoară 2003,pg.62) etc.
Torrington și Hall identifică cinci bariere care apar în comunicare
barierele în trimiterea mesajului apar, conform celor doi autori, doar la nivelul emițătorului, fiind concretizate în transmitera unor mesaje neconștientizate ca atare, în existența unor informații inadecvate în conținutul mesajului și în prejudecăți în ceea ce privește mesajul sau în ceea ce-l privește pe receptor.
barierele la nivelul receptării aparțin în aceeași măsură celui care primește mesajul și mediului: în primul caz se poate vorbi despre nevoi, anxietăți, credințe, valori, atitudini, opinii, așteptări, prejudecăți, nivelul de atenție oferit stimulului, iar în cel de-al doilea avem de-a face cu efectul conjugat al altor stimuli existenți în mediu.
barierele de înțelegere apar atât la nivelul emițătorului (semantică și jargon, abilități de comunicare, durata comunicării și canalul acesteia), cât și la nivelul receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilitățile de ascultare, cunoștințe despre mesaj, prejudecăți, receptivitatea la ideile noi).
barierele acceptării sunt văzute de cei doi autori ca fiind singurele care acționează la nivelul tuturor indicatorilor implicați (emițător, receptor și mediu). La nivelul emițătoruului acestea sunt definite de caracteristicile personale, comportamentele disonante, atitudini și opinii, credințe și valori, la nivelul receptorului sunt atitudinile, opiniile și prejudecățile, credințele și valorile, receptivitatea le idei noi, structura de b#%l!^+a?referință folosită, caracteristicile personale. La nivelul mediului avem conflictul interpersonal, ,,ciocnirile’’ emoționale, diferențele de status, referențialul grupului, experiențe anterioare în acțiuni similare.
barierele acțiunii se constituie atât la nivelul emițătorului (unde se regăsesc memoria și nivelul aceptării), cât și la cel al receptorului (memoria și atenția, nivelul de acceptare, flexibilitatea pentru schimbarea atitudinilor, comportamentului etc., caracteristicile personale).
Bruiajul (zgomotul) este orice semnal recepționat care nu aparține sursei, sau orice face b#%l!^+a?ca semnalul transmis inițial să fie mai greu de decodificat cu acuratețe. Shannon și Weawer disting două tipuri de bruiaj:
a) tehnic. De exemplu, distorsiunea generată de pârâiturile de pe firul telefonic.
b) Semantic, însemnând orice distorsiune a sensului apărută în procesul de comunicare, care nu este intenționată de sursă care afectează recepția mesajului la destinație.
Pentru soluționarea teoretică a acestei probleme a fost necesară introducerea a două noi verigi în model: emițătorul și receptorul semantic.
O formă mai aparte de zgomot, aproape omniprezentă în interacțiunea noastră comunicativă cu semenii, este autobruiajul psihologic. El reprezintă o barieră perceptivă cu caracter paradoxal, întrucât își datorează existența nu unor limite organice sau funcționale ale dispozitivelor noastre de recepție și prelucrare a informațiilor primite din mediul înconjurător, ci, tocmai dimpotrivă, unei capacități superioare de procesare a acestora. Cercetările au demonstrat că scoarța cerebrală umană dispune de capacitatea de a prelucra și interpreta un flux sonor de cel puțin 800 de cuvinte/minut, în timp ce debitul verbal al unui locutor mediu atinge de-abia un sfert din această valoare.
Diferența de trei pătrimi reprezintă o rezervă de procesare a informației pe care receptorul mesajului verbal e liber să o utilizeze după cum crede de cuviință. Știm, într-adevăr, fiecare, din proprie experiență, că faptul de a asculta pe cineva vorbind nu ne împiedică să ne mai gândim și la alte lucruri, mai mult sau mai puțin legate de discursul interlocutorului nostru.
Avantajele acestei stări de fapt sunt atât de evidente încât nu necesită nici potențial, de care nu e nimeni scutit, ca, lăsându-se antrenată de cine știe ce asociații de idei, mintea noastră să se îndepărteze suficient de mult de subiectul comunicării pentru a pierde cu totul contactul cu acesta. Nu e greu de observat că lucrul se întâmplă cu atât mai lesne cu cât ritmul vorbirii emițătorului e mai lent, ceea ce favorizează autobruiajul psihologic al ascultătorului. În sprijinul aceleiași observații vine și constatarea, devenită proverbială, că savanții sunt îndeobște mai distrați decât ceilalți muritori.
Dotați cu calități intelectuale deosebite aceștia sunt mai expuși, datorită vitezei cu care gândesc la fenomenul decolării atenției din zona obiectului de discuție către cea a propriilor preocupări.
1.4 Caracteristicile procesului de comunicare .Cerințele generale ale b#%l!^+a?comunicării eficiente
Pentru a fi eficientă, comunicarea trebuie să se bazeze pe următoarele caracteristici:
Să pornească de la date concrete, date ale „realității prezente”;
Are efect de autoreglare a conduitei pesonale cât și de reglementare a conduitei celui cu care intră în contact;
Ușurează conștientizarea personală cât și adaptarea creativă a propriei persoane;
Mesajele verbale trebuie să coincidă și să completeze mesajele nonverbale;
Comunicarea trebuie să fie bidirecțională, reciprocă. Toți participanții la discuție trebuie să își poată spune părerea și la rândul lor să fie ascultați. „Comunicarea este un proces bidirecțional atât în raporturile ierarhice, cât și în raporturile dintre prieteni”;
„comunicarea presupune continuitatea și simultaneitatea mesajelor”. Adică orice parte a discuției trebuie să aibă legătură cu ceea ce s-a discutat și cu ceea ce urmează a fi discutat. In același timp, dacă comunicarea se blochează, nu trebuie să ne blocăm în ea, ci trebuie să putem schimba sau adapta discuția pentru a putea fii continuată;
Orice comunicare trebuie să aibă un scop bine definit și clar pentru a putea fi perceput de către persoana căreia ne adresăm. Scopul comunicării poate fi informarea, motivarea, instruirea sau obținerea de informații, dar oricare dintre ele presupune existența lui, clară și concisă. Scopul comunicării poate fii preluat conștient sau inconștient, dar, în orice situație, el trebuie să existe. Chiar și atunci când mesajul este total lipsit de conținut, el transmite ceva „adevărul că nu conține nimic!”; b#%l!^+a?
In orice situație de comunicare, partenerul nu trebuie să se simtă analizat, interpretat, judecat, manipulat, sfătuit, hărțuit etc. El trebuie să se simtă ascultat și înteles. „ascultarea este caracteristica fundamentală a comunicării vizând facilitarea exprimării celuilalt”( Pondy, apud Ion-Ovidiu Pânișoară, 2003, p.79). Daca indivizii se simt ascultați, se detașează, nu se mai simt stresați și comunică mai bine, autentic.;
Canalul de comunicare să fie adecvat conținutului. Nu încerca să transmiți date importante și esențale într-un mediu zgomotos, aglomerat, care distrage atenția de la procesul comunicării;
Verificarea procesului de recepție este obligatoriu pantru a putea fi o comunicare eficientă. Dacă mesajul nu a fost recepționat corect, iar cel care inițiază comunicarea află acest lucru, comunicarea va fi reluată astfel încât mesajul să ajungă corect la destinatarul comunicării;
Trebuie să se țină cont și de feed-back-ul persoanei cu care se comunică. Uneori, dacă mesajul b#%l!^+a?este incorect sau privit din alt unghi, dacă cerem părerea celui cu care comunicăm, putem afla sugestii pentru îmbunătățirea mesajului și chiar a informației pe care dorim să o transmitem;
Comunicarea este ireversibilă. O dată ce mesajul a fost transmis, el nu mai poate fi retras;
Comunicarea este un „proces simbolic”. Comunicarea nu se poate face fără utilizarea simbolizarea (cuvântul, limbajul, atitudinea corporală, accentul, privirea etc). Simbolul este o imagine, un semn ”concret prin care sunt sugerate însușirile caracteristice ale unor fenomene sau noțiuni abstracte”;
Comunicarea eficientă ne ajută să dezvoltăm calitativ relațiile de iubire, prietenie și profesionale cu cei din jur și să evităm situațiile conflictuale din viața noastră.
Primul pas în dezvoltarea abilităților de comunicare este conștientizarea. Să conștientizezi în care din aceste abilități de comunicare ai carențe și trebuie să le studiezi, să le b#%l!^+a?dezvolți ca să le stăpânesti mai bine(Panisoara O., Panisoara G., 2005,p.33).
Intotdeauna primul pas în rezolvarea unei probleme este să recunoști că ai acea problemă. Tu față de tine, nu față de restul și în fața lumii.
Abilitățile de comunicare se dezvoltă pe parcurs, nu ne naștem cu ele. In funcție de mediul în care trăim și de preocupările noastre învățăm să comunicăm mai eficient sau mai puțin eficient.
Dezvoltarea abilităților de comunicare este un proces volitiv care poate începe oricând, indiferent de vârsta pe care o avem.
Principii pentru creșterea eficienței comunicării :
se va ține seama de obiectivul comunicării ( a informa , a consulta);
se va respecta personalitatea interlocutorului;
se va asigura un climat de comunicare adecvat;
se va aloca un timp rezonabil pentru comunicare
limbajul trupului va fi folosit în sprijinul mesajului oral;
se va folosi feed -back ul;
se va încuraja interlocutorul să pună întrebări și să-și exprime opiniile;
se va folosi un stil clar, precis, sugestiv;
nu se va orbi sub impulsul momentului sau sub impresia unei emoții puternice;
se vor folosi fraze scurte cu o singură idee într-o propoziție;
se vor folosi formule afirmative și constructive ;
se vor evita expresiile negative care provoacă la interlocutor o stare neplăcută sau o opoziție;
se vor evita formulele dubitative cu ar fi : s-ar putea , eventual, probabil; b#%l!^+a?
adecvarea vocii din punctul de vedere al tonului ( înălțime) timbrului ( căldură) și volumului( tărie)
orice persoană trebuie să fie pregătită atât pentru rolul de emițător cât și pentru rolul de receptor;
orice receptor trebuie să se educe pentru a „asculta activ”;
manifestarea interesului față de interlocutor;
Stabilirea rapidă a unor teme de interes comun;
Aprecierea opiniilor /ideilor unui interlocutor nu se face înainte de terminarea enunțării lor;
Purtare prietenoasă
1.5 Formele comunicării
La rădăcina celor mai mari probleme de comunicare se află problemele de percepere!^+a?și de credibilitate. Ele pot deveni niște “noduri “complicate pe care deseori le numim “conflicte de personalitate” sau “dificultăți de comunicare”.
Problemele de credibilitate sunt cel mai greu de rezolvat mai ales dacă fiecare dintre cei implicați crede că el vede lumea așa cum este ea și nu așa cum este el.( Stephen R. Covey, 1990, p.124) Fără a fi conștient de distorsiunea din propria perceptie , el are urmatoarea atitudine:” Dacă nu ești de acord cu mine, în ochii mei tu automat greșești, pur și simplu pentru că eu sunt sigur că am dreptate”.
Ori de câte ori “avem atât de multă dreptate” încât facem pe oricine vede sau gândește altfel să creadă că greșește , cel mai bun mod în care aceștia se pot apăra de lezări din partea noastra este să ne eticheteze, să ne țintească, să ne trimită cu sentința pe o perioadă nedeterminată, într-o închisoare intelectuală și afectivă, din care nu vom ieși până când nu plătim “până la ultimul bănuț”. Cele mai multe probleme de credibilitate pot fi rezolvate dacă una dintre parțile implicate sau amandouă iși vor da seama că la rădăcină se află o problemă de perceptie.
Să încercăm să rezumăm într-un singur principiu , realmente important, ceea ce am învățat în domeniul relațiilor interpersonale :”Încearcă mai întâi să înțelegi, și de abia într-un final să ai minusculul drept de a fi înțeles”. Iată cheia oricarei comunicări interpersonale eficiente! A comunica este cea mai importantă atitudine în viață! Cele mai multe ore de trezire le petrecem comunicând(Cabin P., 2001, p.75).
Ascultarea empatică presupune mult mai mult decât a înregistra, a reflecta sau chiar a înțelege cuvintele rostite. Ascultarea empatică presupune mai presus de ascultarea cu urechile și cu ochii, pe cea cu sufletul , percepând sentimente și semnificațiile acestora. Fiecare dintre noi își creează sau nu un cont în banca afectivă a interlocutorului. Oricât ne-am strădui să facem o investiție afectivă, ea va fi perecpută ca pe o retragere din cont dacă persoana respectivă percepe eforturile Dumneavoastră ca fiind manipulative, interesante, intimidante, sau condescendente, deoarece este cert că nu-i puteți înțelege nevoile profunde. De aceea mare atenție la diferențele între declarațiile de intenție și adevărata Dumneavoastră atitudine. Nu încercați să vă manipulați interlocutorul pentru ca diferențele între ceea ce sunteți și ceea ce vă doriți a fi sunt evidente: ”Ceea ce ești îmi sună atât de tare în urechi încât nu mai pot auzi nimic din ceea ce-mi spui”(Emerson). b#%l!^+a?
Ascultarea empatică reprezintă în sine o enormă depunere în contul afectiv al interlocutorului. Are un intens efect terapeutic și vindecător , oferind interlocutorului un adevărat “ozon psihologic”. Una dintre cele mai importante relații în domeniul motivațiilor umane ne învață că nevoile satisfacute nu mai motivează. Numai cele nesatisfăcute motivează. Același lucru se întâmplă și cu necesitatea de a fi ascultat empatic de către interlocutor. Dupa supraviețuirea fizică, nevoia cea mai imperioasă a ființei umane este supraviețuirea psihologică: a fi înțeles, a se putea afirma, a fi confirmat, a fi apreciat. Ascultând pe cineva cu empatie îi oferiți aer psihologic.
Deoarece ascultăm în mod curent într-o manieră “autobiografică” suntem tentați de a răspunde în patru feluri:
– evaluăm: suntem sau nu de acord;
-examinăm-punem întrebări din perspectiva noastră subiectivă;
-sfătuim-dăm sfaturi pornind de la propria noastra experiență;
-interpretăm-căutăm să ne reprezentăm oamenii, să ne explicăm mobilele lor , comportamentul lor, bazându-ne pe propriile noastre motivații și comportamente.
Acestea sunt tipurile de răspunsuri pe care le dăm în mod spontan, firesc.
Formele comunicării
Clasificări
I. După participarea indivizilor la procesul de comunicare: b#%l!^+a?
– comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele);
– comunicare interpersonală (cu alții);
– comunicare de grup( un grup transmite un conținut conceptual altui grup)
– comunicare publică (transferul de informații, opinii, idei cu un mesaj și un scop, într-o situație publică)
– comunicare de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală). ( ansamblul procedeelor – presa, radio, televiziune, cinema etc. – prin care se realizează informarea, propaganda și acțiunea asupra opiniei publice)
II. După contextul spațial-temporal al mesajelor:
− comunicare directă (față în față);
− comunicare indirectă (mediată).
III. După instrumentele folosite:
− comunicare verbală (transferul de informații prin intermediul limbajului oral, între un emitator și un receptor );
− comunicare nonverbală (comunicarea care nu foloseste cuvinte și prin care se exprimă sentimente, emoții, atitudini );
− comunicare paraverbală (sunete nearticulate, intonație, accentul pus pe cuvinte, timbrul, inflexiune).
IV. După obiectivele comunicării:
− comunicare incidentală (fără scop bine stabilit);
− comunicare consumatorie (consecință a stărilor emoționale);
− comunicare instrumentală (când este urmărit un scop precis).
V. După interacțiunea sistemelor care comunică:
− comunicare omogenă (om-om, animal-animal);
− comunicare heterogenă (om-animal, om-mașină).
VI. După poziția în cadrul unei organizații:
− comunicare ascendentă (cu superiorii);
− comunicare descendentă (cu subalternii);
− comunicare orizontală (emițătorul și receptorul au poziții egale).
VII. După poziția în cadrul unei organizații:
– comunicare exteriorizată (a exprima, a manifesta gânduri, sentimente etc. prin cuvinte, gesturi, b#%l!^+a?fizionomie )
– metacomunicarea (acea formă a comunicării care însoțește comunicarea verbală, completând-o si care constă din gestică, mimică ori limbajul corpului )
– intracomunicarea.
1.5.1 Comunicarea verbală
În procesul de comunicare pot fi identificați o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual, care fac comunicarea să fie individualizată, specifică fiecărui vorbitor(Popescu Dan,1997, p.32). Aceștia sunt de natură internă sau de natură externă.
Stimulii de natură internă:
experiențele personale, mentale, fizice, psihologice și semantice, "istoria" fiecăruia;
atitudinile personale, datorate educației și instrucției fiecăruia, nivelului și poziției sociale, profesiei;
percepția și concepția noastră despre lume, despre noi înșine, despre interlocutori; b#%l!^+a?
propriile deprinderi de comunicator și nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimulii de natură externă:
tendința de abstractizare – operație a gândirii prin care se urmărește desprinderea și reținerea doar a unei însușiri și a unor relații proprii unui fapt;
tendința deductivă – tendința de a așeza faptele sau enunțurile într-un raționament care impune concluzii ce rezultă din propuneri și elemente evidente;
tendința evaluării – tendința de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane .
Vorbitorul
Situația "vorbirii", a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilități necesare interlocutorilor pentru a reuși o comunicare eficientă. Dacă până aici am prezentat condițiile teoretice ale comunicării, e cazul să ne îndreptăm atenția spre condițiile cerute de operaționalizarea comunicării. Și vom aborda mai întîi condițiile care țin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului(Popescu Dan,1997, p.78):
claritate – organizarea conținutului de comunicat astfel încît acesta să poată fi ușor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei și auditorului; o pronunțare corectă și completă a cuvintelor;
acuratețe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat; b#%l!^+a?
empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înțeleagă situația acestora, pozițiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le înțeleagă atitudinile, manifestând în același timp amabilitate și prietenie;
sinceritate – situația de evitare a rigidității sau a stângăciei, recurgerea și menținerea într-o situație naturală;
atitudinea – evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii, a pozițiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruște de poziție, a scăpărilor de sub control a vocii; b#%l!^+a?
contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toți participanții la dialog trebuie să se poată vedea și să se privescă, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilității și a dispoziției la dialog;
înfățișarea – reflectă modul în care te privești pe tine însuți: ținuta, vestimentația, trebuie să fie adecvate la locul și la felul discuției, la statutul social al interlocutorilor;
postura – poziția corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;
vocea – urmăriți dacă sunteți auziți și înțeleși de cei care vă ascultă, reglați-vă volumul vocii în funcție de sală, de distanța pînă la interlocutori, fața de zgomotul de fond;
viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor și situației; nici prea mare, pentru a indica urgența, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor;
pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci cînd vorbitorul dorește să pregătească auditoriul pentru o idee importantă.
Ascultătorul
Pentru a înțelege de ce acțiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să trecem în revistă fazele ascultării(Popescu Dan, 1997, p.47).
auzirea – actul automat de recepționare și transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore;
înțelegerea – actul de identificare a conținutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziții și fraze;
traducerea în sensuri – este implicată memoria și experiența lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului;
atribuirea de semnificații informației receptate – în funcție de nivelul de b#%l!^+a?operaționalizare a b#%l!^+a?limbii, a vocabularului, a performanțelor lingvistice;
evaluarea – efectuarea de judecăți de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului.
Acum, după ce am detaliat fazele ascultării, înțelegem că o comunicare verbală nu este deplină dacă în relație nu se află și un receptor; o bună comunicare, o reușită a acesteia, depinde și de atitudinea ascultătorului.
1.5.2 Comunicarea nonverbală
Comunicăm neverbală chiar prin simpla prezență (cum arătăm) sau prin lucrurile din jur (cum alegem sau aranjăm). Comunicăm fără să vrem și fără să ne dăm seama. E imposibil să blocăm comunicarea neverbală așa cum blocăm comunicarea verbală.
Literatura de specialitate recunoaște mai multe tipuri de comunicare neverbală(Luminița Iacob; B.Balan 1997, p.89):
Comunicarea neverbală denumită senzorială ceea ce receptăm prin cele cinci simțuri: auz, văz, miros, tactil și gustativ;
Comunicarea neverbală estetică – pictură, muzică, dans, imagine etc- are loc prin diferite forme de exprimare artistică și comunică diferite emoții artistice;
Comunicarea neverbală bazată pe folosirea însemnelor -steaguri, insigne, uniforme etc- și a simbolurilor specifice- cele legate de religie (cruce, altar, icoane etc) sau statut social (gradele la ofițeri, decorațiile, titulatura etc).
Limbajele neverbale care însoțesc comunicarea scrisă sunt legate de aspectul grafic al foii (spațiul alb, forma literelor, identitatea, distanța între rânduri etc), structura și formatul scrierii.
Comunicarea nonverbală poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală, având în același timp și rol regulator și de control al acesteia (de exemplu gesturile care simbolizează dorința de a prelua conversația, aprobarea, dezaprobarea, încurajarea b#%l!^+a?interlocutorului să vorbească etc).
Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenția cea mai mare. Constatăm deseori că, deși interlocutorul susține că spune adevărul, noi “simțim” că minte. Se vorbește despre “cel de-al șaselea simț“ (intuiție feminină) mai bine dezvoltat la femei. Posibile explicații ar fi:
Femeile sunt mult mai abile în explicarea limbajelor neverbale, având în genetica lor experiența creșterii copiilor care, în primii ani de viață, comunică predominant prin limbaje b#%l!^+a?neverbale;
Abilitate dezvoltată pentru compensarea lipsei lor e forță fizică.
Afazicii, care comunică exclusiv prin limbaje neverbale, sunt practic imposibil de mințit.
Aspecte de care trebuie ținut cont în interpretarea limbajelor neverbale:
Elementul de limbaj neverbal trebuie interpretat în context cu celelalte elemente verbale și neverbale;
Se iau în considerare caracteristicile de personalitate individuale, de educație experiență de viață etc;
Modul de interpretare a limbajelor neverbale diferă, sub multe aspecte, de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură.
Pentru a ne îmbunătăți abilitatea de a comunica prin limbaje neverbale trebuie să devenim conștienți de modul în care le folosim/interpretăm și de impactul lor asupra celor din jur.
Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenția cea mai mare. Astfel, de exemplu, constatăm adesea că, deși interlocutorul susține că spune adevărul, noi "simțim" că el minte. Care este cel "de-al șaselea simț" care recepționează informația neexprimată verbal de emitent? Se consideră că femeile au acest "al șaselea simț" mai bine dezvoltat decât al bărbaților. O explicație posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele neverbale, b#%l!^+a?având în gestica lor experiența creșterii copiilor care, în primii ani de viață, comunică predominant prin limbaje neverbale. O altă explicație posibilă ar fi aceea a dezvoltării acestei abilități pentru compensarea lipsei lor de forță fizică.
Dar până când stiința va descoperi acest "simț" suplimentar care intervine în procesul de comunicare, vom adopta imaginea omului cu cinci simțuri care comunică predominant neverbal și, uneori, se exprimă și prin cuvinte. El posedă deprinderile de interpretare a semnalelor venite de la aceste cinci simțuri, deprinderi care se dezvoltă pe tot parcursul vieții, pe baza experienței și învățării.
Elemente de limbaj al gesturilor, frecvent utilizate în cultura noastră(Luminița Iacob; B.Balan 1997, p.89):
Tabel 1sursa : Luminița Iacob; B.Balan 1997, p.89
1.5.3. Limbajul paraverbal
Paralingvistica – știința vocii umane- are în vedere, în contextul comunicării, b#%l!^+a?următoarele aspecte (De Vito,Joseph;Tremblay Robert,1991, p.84):
Tabel 2. Sursa: De Vito,Joseph;Tremblay Robert,1991, p.84
Principalele mijloace prin care se realizează comunicarea paraverbală sunt: intensitatea vocii,intonația utilizată, ritmul vorbirii și utilizarea pauzelor care pot apărea în timpul emiterii mesajelor.
Intensitatea vocii este un mijloc al paralimbajului care poate evea un rol ambivalent în funcție de modul în care este utilizată, putându-se constitui atât într-un factor facilitator al comunicării, dar și într-un element frenator, cu consecințe negative asupra modului general de desfășurare a procesului amintit și, indubitabil, asupra eficacității acestuia.
De exemplu, o intensitate prea mare a vocii emițătorului, poate crea o stare de oboseală și de disconfort la nivelul receptorului, după cum, și o intensitate redusă, poate crea probleme, mai întâi la nivelul receptării mesajelor și apoi la nivelul decodificării acestora.
Dacă o atitudine comunicată verbal este contrazisă prin limbajul paraverbal folosit, tindem să dăm mai multă atenție “tonului” decât conținutului mesajului, mai ales în discuția cu o persoană necunoscută. b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Ritmul prea rapid poate duce la neînțelegerea mesajului, cel prea lent la plictiseală.
Deoarece tempoul vorbirii se află într-o corelație directă cu trăsăturile temperamentale individuale, în activitatea de instruire-învățare, nu trebuie trasă concluzia că tempoul alert al vorbirii reprezintă un indiciu cert al bunei pregătiri al elevilor, în timp ce, un tempou lent, este un indiciu al unei pregătiri maipuțin satisfăcătoare sau mai puțin riguroase.
Pauzele între propoziții sau cuvinte pot fi folosite pentru a accentua anumite părți, pentru a da timp de gândire, a genera anticipația, a-l forța pe interlocutor să spună mai mult. b#%l!^+a?
Ticurile, ezitările, repetarea necontrolată a unor cuvinte sunt erori de paralimbaj ce trebuie eliminate.
Tăcerea are funcții comunicative: întărește sau tensionează relația, poate jigni sau împăca, ascunde sau scoate în evidență informații, exprimă acordul sau dezacordul, comunică o atitudine de precauție; ne permite și organizarea gândurilor.
Admițând importanța comportamentului vocal în desfășurarea procesului de comunicare, se impune cu necesitate identificarea unor modalități prin care mijloacele ectosemantice să contribuie în mai mare măsură la susținerea exprimării verbale și la ridicarea nivelului de eficiență.Astfel se consideră că trebuie avute în vedere următoarele caracteristici vocale, cu scopul de a spori sau amplifica însăși eficacitatea exprimării verbale:
-controlul volumuliu vocii, care trebuie realizat în funcție de contextul în care se desfașoară comunicarea, de mărimea audienței, de carcteristicile acustice ale spațiului, de vârstă și de particularitățile ascultătorilor;
– utilizarea unui ritm adecvat în vorbire care, pe de o parte, poate spori credibilitatea sursei și poate contribui la mai buna persuadare a publicului iar, pe de altă parte, poate oferi timp suficient pentru receptarea și decodificarea mesajelor în condiții de optimalitate;
– utilizarea judicioasă a intonației, pentru a conferi discursului atractivitate și pentru a combate monotonia, care poate deveni plictisitoare și demotivantă pentru cei care receptează mesajele;
– accentuarea cuvintelor sau a părților din mesaj care sunt mai importante și care trebuie să beneficieze de o atenție sporită din partea auditoriului;
– articularea corectă a sunetelor și a cuvintelor pentru a nu crea confuzii la nivelul ascultătorilor și dificultăți în decodificarea mesajelor recepționate;
– utilizarea corectă a pauzelor în vorbire care să nu favorizeze bâlbâielile, ezitările, b#%l!^+a?repetițiile inutile care, la rândul lor, au un impact negativ asupra fluenței și cursivității discursului.
Utilizarea acestor mijloace și eventual a altora pot face ca paralimbajul să contribuie în mai mare măsură la ameliorarea întregului proces comunicațional și, ca un corolar, la eficientizarea întregului proces de instruire-învățare realizat cu diverse caregorii de elevi.
Capitolul 2 Comunicarea în familie – o componentă a comunicării de grup
2.1 Definirea conceptului de comunicare în familie
Pentru familie, comunicarea, alături de inter-cunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor de rol familial. Atunci când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe alții, să se întrebe și să comenteze asupra subiectelor pentru care există un interes personal, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție.
Sistem social natural ce funcționează ca o unitate având scopuri comune, reguli, roluri, structură de putere, obișnuințe, forme de comunicare și strategii de negociere și rezolvare a problemelor ce permit realizarea diferitelor sarcini reprezintă familia contemporană (Goldenberg și Goldenberg. 1999, p.47).
Familia a reprezentat un obiectiv central de reflecție ca și de politici sociale. De aproximativ un secol, focalizează interesul mai multor discipline stiințifice, juridice (dreptul familiei), economice ( studiul bugetelor de familie, studii de piață privind preferințele de consum a familiei), demografice ( nupțialitatea, fertilitatea, divorțialitatea), psihiatria ( cu accent pe familia ca mediu terapizant de maladii psihice). Viziunile acestor discipline se diferă după criteriile:
A)-de la macrosocial: sociologia, economia, demografia, istoria
-de la microsocial: microsociologii, psiho-sociologii, psihiatria
B)-de la discipline formal normative: juridice, etice, politice
-de la discipline informal descriptive: sociologia, antropologia culturală, psihiatria, psiho- b#%l!^+a?sociologia.
Aceste delimitari sunt mai mult de principiu; de fapt, între disciplinele care studiază familia sunt multe interferențe, suprapuneri. E ușor de observat ca la formularea cererii de căsătorie exista o declarație că fiecare din cei doi a comunicat celuilalt problemele de sănătate pe care le are. Dreptul familiei conține condiții pentru căsătorie, starea de sănătate psihică etc.
Pentru familie, comunicarea, alături de inter-cunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor de rol familial. Atunci când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe alții, să se întrebe și să comenteze asupra subiectelor pentru care există un interes personal, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție.
Abilitățile de relaționare sunt cele care permit oamenilor să formeze un cuplu . Aceste abilități se formează de timpuriu, încă din uterul matern, în funcție de atitudinea părinților, în special a mamei, față de făt. Apoi se dezvoltă foarte mult în prima copilărie și se definitivează în adolescență și tinerețe. Ajuns la tinerețe sau vârsta adultă, de regulă, noi ne îndreptăm spre a b#%l!^+a?stabiliza un cuplu. Adică, apare, la cei mai mulți dintre noi, nevoia de a petrece timpul și a trăi alături de o singură persoană. Cea care urmează a fi martorul vieții noastre și care ne permite a fi martorul vieții lui. De regulă, această hotărâre duce la oficializarea relației, adică la căsătorie și, astfel, la întemeierea familiei.
Ca și sistemele în general, familile pot fi închise (nu relaționează aproape deloc cu mediul înconjurător) sau deschise (relaționează cu mediul înconjurător). Familiile închise funcționează după regulile și principiile proprii, fiind foarte rezistente la schimbare, exemple sunt familiile care au foarte puțini prieteni, care nu sunt vizitate de rude, vecini, prieteni, își educă copii doar după propriile principii și sunt reticente la idei sau modalități noi de funcționare. Familiile deschise sunt acele familii ce au multe relații de prietenie, care își fac vizite reciproce, și sunt deschiși pentru modificarea regulilor și concepțiilor după modelul altor familii. Pentru a-și menține stabilitatea și echilibru dinamic, familia folosește mecanisme de feedback acestea fiind pozitive sau negative. Raportat la familie, feedback-ul pozitiv este reprezentat de acțiuni întreprinse, de exemplu atunci când în funcție de reacțiile copilului ce merge la grădiniță sau la școală, părinții își organizează stilul de viață(programul zilei de lucru, timpul liber, timpul dedicat lecțiilor sau activități extrașcolare etc.). Feedback-ul negativ reprezintă mecanisme cum sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta, bătaia, folosite pentru corectarea comportamentelor greșite ale membriilor familiei. b#%l!^+a?
La baza vieții afective a omului stau familia și relatiile familiale, astfel relația afectivă a copilului cu părinții săi va fi modelul de baza al dezvoltării sentimentelor față de sine și de ceilalți. Două dintre cele mai importante sentimente din familie sunt iubirea și intimitatea, ele stau la baza dezvoltării noastre ca ființe umane și sunt caracteristici fundamentale ale vieții de cuplu și de familie.
Exista o strânsă legatură între intercunoaștere și comunicare, de aceea o comunicare bună va duce la o intercunoaștere bună dând împlinirea și satisfacția cuplului. Sunt două forme fundamentale de comunicare, cea verbală și cea nonverbală, ambele foarte utile în cuplu și familie, reușind reglarea relațiilor familiale și reechilibrarea sistemului familial. Dintre numeroasele clasificări a tipurilor de comunicare, cea mai utilă s-a dovedit a fi cea a lui Gregory Bateson care o împarte în :
comunicare digitală
comunicare analogică.
In comunicarea digitală mesajul are doar un referent, aparțind unui tip logic, de exemplu+a?cuvântul „scaun” reprezintă doar o piesa de mobilier, sau un alt exemplu, o durere de cap nu înseamnă decât o durere de cap în adevăratul sens al cuvântului. In comunicarea analogică, mesajul are mai mult decât un referent, astfel un exemplu ar fi strîngerea unui pumn, putând fi un semn pentru un anumit tip de comportament ( amenințare, opoziție, frustrare, agresivitate, etc), sau putând fi chiar o parte a acestui comportament. Mesajul analogic al comunicării poate fi decodificat luând în considerare alte mesaje, astfel de exemplu „durerea de stomac” nu e doar o durere de stomac ci ea poate exprima dezgustul, sustragerea de la o activitate sau o cerere de afecțiune. O soție frustrată de lipsa de atenție a soțului preocupat de alte probleme îi poate comunica brusc acestuia în timpul cinei, o durere de stomac, ce poate însemna un mesaj cu mai multe semnificații cum ar fi: intenția de a-l deturna pe soț de la problemele lui, nevoia de a-i capta atenția și afecțiunea, dar și o stare fizică logică de disconfort epigastric. Stilul de comunicare este si el important, acesta fiind preluat din familie și folosit în viitoarele relații de cuplu.
Dacă există blocaje de comunicare în familie, copii vor prelua aceste blocaje și le vor duce cu ei în viitorul cuplu pe cale îl vor forma. Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu și familie sunt: deprinderile greșite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte activități în timpul discuției cu partenerul, așezarea pe b#%l!^+a?o poziție superioară folosind expresii cum ar fi : „știam asta”, „eu știu mai bine, nu trebuie să îmi spui tu”, „exact asta voiam să spun și eu”, „eu știu cel mai bine ce este bine pentru tine”, etc; timiditatea, jena de a spune propriile opinii; teama de a se exprima, de reacțiile partenerului, ale părintelui sau ale copilului; miturile ca de exemplu „ nu e frumos să vorbesti despre sex/defectele celuilalt”, „ nu trebuie să îți spun asta; ar trebui să îți dai seama singur(ă) daca stai cu mine și spui că mă iubesti”,etc. Pentru a realiza o comunicare bună trebuie respectate câteva elemente ce contribuie la facilitarea comunicării, acestea fiind:
sentimentele de afecțiune autentică ale membrilor familiei; abilitățile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării;
onestitatea și provocarea adevărului în orice comunicare;
primirea și prețuirea mesajelor atât verbale cât și nonverbale care vin de la ceilalți membri, ca urmare a conștientizării faptului că acestea ajută la păstrarea echilibrului familial; b#%l!^+a?
oferirea de timp și spațiu special pentru comunicare, mai ales a cea ce este important, delicat și sensibil;
folosirea unui stil adecvat partenerului de comunicare, pentru a fi recepționat corect de către acesta.
Factori care pot face comunicarea mai puțin eficientă, sau chiar să eșueze complet sunt:
– diferențe de percepție – modul în care noi privim lumea este influențat de experiențele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naționalități, culturi, educație, ocupație, sex, temperament etc. vor avea alte percepții și vor interpreta situațiile în diferite moduri;
– concluzii grăbite – deseori vedem ceea ce dorim și să vedem și să auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea în sine;
– stereotipii – riscul de a trata diferite persoane ca și când ar fi una singura;
– lipsa de cunoaștere – este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educație diferită de a noastră, ale cărei cunoștințe în legătură cu un anumit subiect în discuție sunt mai reduse;
-lipsa de interes ale interlocutorului față de mesaj;
– dificultăți de exprimare;
– emoțiile puternice atât ale emițătorului cât și ale receptorului;
– lipsa de încredere a interlocutorilor;
– personalitatea – diferențele dintre tipurile de personalități (ciocnirea personalităților) b#%l!^+a?pot cauza probleme de comunicare, dar și, propria noastră percepție a persoanelor din jurul nostru este afectată.
2.2 Ce este un grup ? Grupul familial
Conform DEX grupul reprezintă un ansamblu de persoane, de obiecte, de fenomene sau de noțiuni. Grupul social este o colectivitate de indivizi între care există relații sociale determinate, se supun acelorași norme de comportament și urmăresc un țel comun.
Raportat la familie, grupul este văzut ca o sumă a membrilor ei componenți și interacțiunea dintre aceștia, aceasta realizându-se după anumite reguli, având anumite funcții și existând permanent tendința menținerii unui echilibru în interiorul acestuia. Ca și sistemele în general, familile pot fi închise (nu relaționează aproape deloc cu mediul înconjurător)sau deschise(relaționează cu mediul înconjurător). Familiile închise funcționează după regulile și principiile proprii, fiind foarte rezistente la schimbare, exemple sunt familiile care au foarte puțini prieteni, care nu sunt vizitate de rude, vecini, prieteni, își educă copii doar după propriile principii și sunt reticente la idei sau modalități noi de funcționare. Familiile deschise sunt acele familii ce au multe relații de prietenie, care își fac vizite reciproce, și sunt deschiși pentru modificarea regulilor și concepțiilor după modelul altor familii. Pentru a-și menține stabilitatea și echilibru dinamic, familia folosește mecanisme de feedback acestea fiind pozitive sau negative.
Raportat la familie, feedback-ul pozitiv este reprezentat de acțiuni întreprinse, de exemplu atunci când în funcție de reacțiile copilului ce merge la grădiniță sau la școală, părinții își organizează stilul de viață(programul zilei de lucru, timpul liber, timpul dedicat lecțiilor sau activități extrașcolare etc.). Feedback-ul negativ reprezintă mecanisme cum sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta, bătaia, folosite pentru corectarea comportamentelor greșite ale membriilor familiei.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influentează și modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială și sociologie susținând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. Cercetările evidențiază importanța a doua variabile familiale: coeziunea și adaptibilitatea grupului. Coeziunea familială este definită ca legătura emoțională între membri. Adaptabilitatea grupului este definită prin capacitatea sistemului familial de a-și schimba structurile de putere, rolurile și regulile ca raspuns la un stres situațional sau de dezvoltare. b#%l!^+a?
În ciuda progresului său intelectual, omul nu a învățat prea multe în ceea ce privește conviețuirea în armonie cu natura ori cu semenii. El încă nu știe cum să înlăture confuziile din jurul său produse de propria sa vanitate și în general cele ce apasă întreaga omenire.
Oamenii ca dovada a evoluției lor, ar trebui să devină mai atenți și mai plini de întelegere față de cei din jur și implicit ar trebui să-și găsească timpul necesar unei autoanalize. Astfel oamenii devin niste automate în lupta pentru existență, fapt cu puternice implicații psihologice în viața socială și îndeosebi în viața de cuplu, în familie.
Nu este de mirare că omul în dorința lui oarbă și pasionată de libertate și satisfacții rebele și violente, să se revolte deseori cu violență și să încerce adesea a-și calma chinul lăuntric aruncându-se cu capul aplecat într-o viață de activități febrile, de agitație constantă, de emoții violente și inutile și de aventuri îndrăznețe.
Grupul familial ( familia) ce se vrea constructiv are astfel, de suferit căci fiece individ b#%l!^+a?ce aderă la această formă de comunicare – familie, aduce cu sine un bogat bagaj de obiceiuri, ritualuri, cutume, transferându-le partenerului, marcând relația între cei doi.
Familia cu multiplele ei functii pe care le îndeplinește, contribuie în mod covârsitor la definirea personalității și individualității fiecărui copil. Funcțiile universale ale familiei pot fi rezumate astfel: funcția de supraviețuire și securitate prin care familia își asigură nevoile de bază, hotărăste dimensiunile ei, recrutare de noi membrii, tratarea bolnavilor, menținerea sănătății, asigurarea rezervelor financiare. Familia asigură dezvoltarea socială și emoțională a membrilor săi prin suport în perioade de stres, educație, compensații, sistem normal de comunicare, acces la comunicație, protecția membrilor de influențe nedorite din afara familiei. În cadrul familiei se învață valorile morale, culturale, religioase, păstrarea identității etnice, constiința civică, patriotismul. Familia asigură membrilor norme de comportament acceptate social, socializarea, independența, spiritul de inițiativă.
Transformarea individului în persoană adică în "individ cu status social" este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influență a familiei asupra persoanei; una este legată de faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua este acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume sociala a copilului.
S-a argumentat că pentru dezvoltarea psiho-socială a copilului tipul de interacțiune familială și comportamentul fiecăruia dintre membrii contează mai mult decât prezența unuia b#%l!^+a?dintre părinți (structura completă sau incompletă a familiei conjugale sau a fraților). Deasemenea un rol important îl are flexibilitatea familiei.
Familia reprezintă agentul unei acțiuni pedagogice primare care "fixează" în rândul habitusului primar de clasă, primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare. Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învățare este că toate urcă foarte repede la început și apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea acțiunii mediului e foarte mare în primii ani, mică mai târziu și foarte mică după 25-30 ani când totul devine fix și imuabil: deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-și exercita influența de la început.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acțiunea familiei nu e numai cea mai timpurie b#%l!^+a?dar multă vreme e și singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preșcolară.
Printre interacțiunile membrilor săi, familia sintetizează influențele pe care diferite instanțe exterioare (școala, grupul de egali, mediul profesional, rețelei de sociabilitate) le exercită asupra fiecăruia în parte. În aceste interacțiuni, ea se manifestă ca un spațiu relativ autonom de "construcție socială a realității", făcând apel la resursele instrumentale și expresive ale membrilor. Experiențele cotidiene comune conduc la elaborarea unui ansamblu de "reprezentări trăite", împărtășite mai mult sau mai puțin de toti membrii și care orientează practicile lor.
Concluzionând, familia poate fi astfel sursa multor perturbări psihologice în funcție de gradul de rezistibilitate la stres, sensibilitate și de experiențele trăite în sânul ei și în societate.
Poate fi "căminul" de care avem nevoie și în același timp "focarul" perturbator al liniștii noastre cotidiene.
2.3 Modalități și stiluri de comunicare în familie
In mediul familial, comunicarea are un rol vital, fiind unul dintre cele mai importante instrumente de dezvoltare a structurii și a relațiilor de rol familial, alături de intercunoaștere. In psihologia contemporană, familia este privită ca un sistem într-o permanentă transformare, datorată membrilor săi care și ei la rândul lor sunt într-o continuă transformare, evoluție personală, interacționând atât în interiorul familiei cât și în exteriorul sau. Comunicarea implică procese de acomodare și ajustare a comportamentelor.
O comunicare defectuasă poate avea numeroase repercursiuni asupra integrității b#%l!^+a?familiei. O comunicare de calitate presupune claritatea elocuțiunii, adică a dicției, evitarea schimbărilor de subiect, precum și a mesajelor tangențiale, întrerupte sau cu o tendință de trecere la alt subiect, evitante. Deasemenea este foarte important și raportul dintre acord și dezacord: în cazul dezacordului între membrii familiei, aceștia trebuie să fie capabili să își manifeste dezacordul într-o manieră civilizată, nonagresivă , cu un efect constructiv. O altă calitate a comunicării este intensitatea ei: membrii au capacitatea de a-și manifesta afectele cu intensitate, iar această intensitate trebuie să fie gradată. Comentariile dintre membrii trebuie să fie amicale, calde, prietenoase, în nici un caz agresive. Nici un membru al familiei nu trebuie exclus din conversație, și fiecare trebuie să vorbească în numele său , nu în al altora. Un rol important îl are și respectarea promisiunilor pe care membrii unei familiei și le fac reciproc, în general, respectarea cuvântului dat deoarece fiecare trebuie să aibă credibilitatea în fața celorlalți.
Fiecărui membru trebuie să îi fie ascultată părerea de către toți și conversația nu trebuie să devieze.
In cazul părinților, este foarte important ca fiecare dintre ei să își asume rolul care îi corespunde. Există posibilitatea inversării rolurilor prin dezvoltarea unor comportamente maritale de substituție reciprocă sau desincronizarea rolurilor conjugale și incompletitudinea rolurilor maritale sau parentale. Există deasemenea o deturnare de roluri (metoda analizei tranzacționale), o comunicare interpersonală defectuasă care afectează raporturile normale de echilibru în cadrul structurii familiei. Copii vor prelua modelele comportamentale defectuase care există în familie și le vor aplica în propria lor familie. De aceea este foarte important ca fiecare membru să își constientizeze rolul în familie și să se comporte ca atare.
Intotdeauna mesajele verbale sunt însotite de cele non-verbale (mesajele verbale reprezintă doar 7% din ceea ce comunicăm, în timp ce cele non-verbale reprezintă 55%). Mesajele non-verbale pot fi expresiv – sensitive, adică fizionomice sau mimice, pot fi corporale, reprezentate de binecunoscutul limbaj al trupului, pantomimice, kinestezice, sau tensional-energetice. b#%l!^+a?
In autenticitatea unor mesaje verbale este demascată pe căile comunicării sensitive și uneori chiar prin mijloace extrasenzoriale și mijloace intuitiv-empatice. De exemplu, soțul afirmă că nu este deranjat de faptul că soția a invitat anumite persoane la cină fără să îl consulte, în timp ce se așează “fără să observe” pe ochelarii soției lăsați neglijent pe scaun. Deasemnea în comunicarea interpersonală intervine și inconștientul, nu numai conștientul. Astfel sunt posibile răzbunările inconștiente a unuia dintre parteneri pe celalt, chiar dacă la b#%l!^+a?prima vedere nici persoana în cauză nu își poate explica de ce a făcut un gest atât de răutăcios.
In interiorul familiei se construiesc primele modele ale relațiilor umane, cu persoane de același sex sau cu persoane de sex opus, se construiește propriul sistem de valori și de atitudini. In același timp, familia reprezintă principala sursă de satisfacere a nevoilor afective, a nevoilor de contact cu alte persoane si de apartenență socială, a nevoilor de securitate și de comunicare, pe tot parcursul vieții, (la început familia în care ne naștem, iar când ne maturizăm familia pe care o întemeiem)
In momentul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, chiar dacă vorbim despre o singură persoana care aparține familiei, se poate produce dezechilibrul intregului grup, deoarece comunicarea nu mai este liberă și lipsită de constrângeri. O formă de comunicare falsificată este “dublul mesaj” .
Fiecare dintre aceste modificări pot să alterneze situațional la fiecare din membrii familiei, dar pot deveni și dominante prin frecvența lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau altuia din membrii familiei.
Stilul comunicațional al unei persoane poate fi:
mobil, deschis – utilizând adecvat toate modalitățile de comunicare
rigid – folosind predominant doar un tip de comunicare
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: sexual-senzitive și erotic-afective, concepții socio-educaționale, decizionale, practic menajere, b#%l!^+a?de petrecere a timpului liber și de planificare a bugetului.
2.4 Optiuni de comunicare în situații conflictuale
2.4.1 Comunicarea non-asertivă
Comunicarea non – asertivă este acea abilitate de a evita conflictul sau de a se acomoda dorințelor sau nevoilor celeilalte persoane, prin utilizarea acțiunilor verbale sau non-verbale care se potrivesc nevoilor celuilalt; astfel încât interesul pentru proprille nevoi, drepturi sau obiective va scădea.
Această opțiune de a comunica în situațiile conflictuale poate îmbrăca două forme: evitarea sau acomodarea. Cum recunoaștem indivizii care utilizează acest tip de comunicare? Sunt indeciși; evită contactul cu ochii partenerului („no eye contact”); se scuză repede, chiar părăsesc încăperea; devin evazivi; iar într-un grup de persoane ei preferă evitarea conflictului sau dacă s-a declanșat deja conflictul, atunci preferă să-l soluționeze rapid. Va fi în final o b#%l!^+a?situație de LOSE–LOSE; când o parte se acomodează, celălalt are doar pentru o perioadă scurtă de timp impresia că a câștigat, dar în schimb, adversarul care va pierde, va alege să părăsească relația; iar pe termen lung ambii vor pierde.
Tipuri de comportamente non-asertive
1. persoanele înclinate spre tulburări anxioase și fobii se comportă non-asertiv, formându-și o imagine de sine de persoane amabile în orice situație, gata să le facă tuturor pe plac și se tem să-și exprime în mod deschis solicitările pentru a nu strica relația cu partenerul de care se simte extrem de dependent.
2. persoanele pasiv-agresive nu-și manifesta în mod deschis agresivitatea, opunând o rezistență indirectă la solicitările celorlalți. O persoană care are sentimente de ostilitate față de șef întârzie la serviciu sau uită să-și îndeplinească anumite sarcini. Astfel de persoane obțin rar ceea ce vor, deoarece comportamentul lor este ineficient și generează ostilitate și resentimente.
3. persoanele manipulative care obțin ceea ce vor deoarece îi determină pe ceilalți să simtă vinovăție sau compasiune față de ei, pozând în victime sau în martiri. Această metodă funcționează numai în situațiile în care persoana vizată nu realizează ce se petrece.
2.4.2 Comunicarea agresivă b#%l!^+a?
Comunicarea agresivă se referă la abilitatea de a ne impune dorința față de o altă persoană, prin utilizarea actelor verbale sau non-verbale într-un mod prin care sunt violate standardele sociale, cu intenția de a produce injurii, suferință sau durere altor persoane. Este sinonimă cu „conflictul”, deoarece de la forme ușoare de injurii verbale se poate ajunge la bătăi sau chiar violuri/omoruri violente.
Prin acest tip de comunicare ofensează partenerii prin ignoranță; nu ascultă („poor listeners”); contactul cu ochii partenerului e intens; emit un aer arogant, de superioritate; încearcă să-și domine partenerul vorbind tare, învinovățind, intimidând și utilizând sarcasmul și lovitura sub centură. Dacă la început nu folosesc agresiunea fizică, ei vor recurge imediat la violență fizică, în cazul în care vor fi provocați. În final, vom avea de-a face cu o situație de LOSE–LOSE, deoarece în timp, celălalt va renunța la relația cu un „agresiv”
Comportamentul agresiv arată o poziție fermă a drepturilor proprii, o exprimare a gândurilor și a emoțiilor într-un mod neadecvat ce lezează drepturile celorlalți.
Superioritatea acestuia se realizează prin agresivitate, umilirea și controlul celorlalți. Agresivitate este expresia maniei și frustrării, se descarcă pe celălalt și împiedică o comunicare b#%l!^+a?productivă. Agresivitatea ascunde lipsa onestității și egoismul, poate fi o manevra simplă de rănire și de asigurare a controlului asupra celuilalt.
Comportamentul agresiv poate fi răspunsul la o stimă de sine joasă.
Caracteristicile verbale și nonverbale sunt capul plecat înainte ofensiv, invadarea spațiului personal al celuilalt, băgăcios, privirea fixată insistent asupra celuilalt până acesta o coboară. Vocea este stridentă, răstită, sarcastică, condescentă, nepăsătoare. Remarcile sunt directe, jignitoare, cuprinzând critici și mesaje negative.
Scopul este dominarea, câstigul, controlul asupra altor persoane.
Mesajul comunicat este "asta gândesc eu, asta vreau, nu mă interesează de tine, ceea ce spun eu este corect, tu esti incapabil."
Mesajul ascuns este "eu sunt cel mai tare, nu îți dau nici o șansă să mă învingi."
Rasplata acestui comportament este faptul că îi face pe ceilalți să facă ceea ce vrea și să asculte de el. Viața agresivului se desfașoară așa cum dorește el, de aceea apare sentimentul de b#%l!^+a?control asupra evenimentelor, de obținere a celor râvnite.
Violența este un comportament asociabil cu scopul de a obține putere și control. Invățarea ei are loc atât în familie cât și în societate, prin observație și reîntărire. In cateva culturi (Java, Thai, triburi aborigene din Australia, etc) foarte rar bărbații își abuzează femeile, deoarece acest lucru este condamnat de către comunitate, iar la primele semne ale apariției unui astfel de comportament între soți comunitatea încetează să-i mai sprijine în vreun fel pe aceștia. S-a constatat că există o anumită legătură în ceea ce privește transmiterea comportamentului violent de la o generație la alta. Acei copii care au fost victimele unui sau mai multor abuzuri fizice, au cele mai mari șanse de a dezvolta un astfel de comportament și în viața de adult. S-a constat că femeile și bărbații reacționează diferit după ce au fost martorii unui conflict casnic violent; femeile nu mai raportează prezența unei stări de satisfacție maritală, iar bărbații deprind mecanismul ce duce către violență. La maturitate, comportamentul violent este folosit ca metoda de stingere al unui conflict sau de reducere a stresului.
In literatura de specialitate, modelele de comunicare par a fi modificate de deprinderile b#%l!^+a?greșit învățate de a face față unui conflict. Acest tip de comportament se substituie unor forme b#%l!^+a?de comunicare neînvățate, dar noile modele comportamentale pot fi înțelese după învățarea unor noi deprinderi observate. Consilierea de către profesioniști este una din metodele eficiente atunci când o persoană a fost abuzată sau a abuzat pe cineva. Astăzi se pune un mare accent pe tehnicile de control a furiei, lucru ce va mai reduce fenomenul de abuz, cu toate că cercetările în acest domeniu mai au un drum lung de parcurs pentru a combate nevoia omului de dominare și control.
Violența intrarelațională, cunoscută sub numele de “violență casnică”, este un comportament abuziv al unei persoane asupra alteia, cu care se află într-o relație intimă, cu scopul de a deține control și puterea. Acest comportament este, deseori, un amestec de abuz fizic, sexual, psihologic, economic și/ sau emoțional.
Violența intrarelațională rareori este un incident izolat, deseori este un model ce se repetă și cu timpul poate căpăta noi dimensiuni. Acest fenomen nu se limitează la grupurile etnice, religioase, rasiale sau la anumite clase sociale, orientări sexuale sau grupe de vârstă. Deși fiecare situație este diferită există câteva elemente comune de atenționare de care ar trebui să avem grijă. b#%l!^+a?
Cercetările de ultimă oră arată că partenerul violent nu diferă prin gen, statistic, cu toate că, cu o rată crescută, bărbații au un partener neviolent . In comparație cu cel nonviolent violent, personajul violent a fost asociat cu factori demografici și de educație ( agresiuni în copilarie, probleme de rol, episoade violențe în familie, etc). Cei mai importanți factori care determină violența într-o relație sunt vârsta, efecte ale consumului de droguri, abuzuri în copilarie, stresul psihologic ,sentimentele de inferioritate. Un singur factor important de gen a fost identificat și anume că femeile care au fost martore în copilărie la abuzul mamei de către părintele de sex opus au cele mai mari șanse să-și aleagă un partener violent.
Identificarea unor legături ale violenței manifestate și trăită într-o relație cu un personaj violent sau nonviolent este esențială în aprecierea și stabilirea unor proceduri de intervenție pentru combaterea abuzului. b#%l!^+a?
2.4.2.1 Comunicarea agresivă non verbală
Potrivit unor cercetători americani (Bograds), analizând violența domestică, au ajuns la concluzia că soțiile sunt cele care suferă mai multe injurii fizice decât soții în familie; 50% 3 din victimele cazurilor de omoruri ale femeilor din Statele Unite ale Americii sunt provocate de către soții lor, prietenii, concubinii sau foștii soți. Din alte cercetări (Margolin) rezultă că, motivul pentru care femeile sunt în cea mai mare parte victime ale violenței domestice, este cel al aplicării sancțiunilor pentru violență; astfel încât violențele provocate de către agresori – femei sunt mai drastice decât cele aplicabile agresorilor de sex opus; ceea ce dă celor din urmă o mai mare încredere și se încurajează pe această cale violența bărbaților. Sancțiunile la care am făcut referire nu sunt doar cele de natură contravențională sau penală, ci mai degrabă de ordin social – pierderea sau degradarea statutului social, umilința publică sau chiar teama de răzbunare a membrilor familiei sau chiar a victimei însăși. Cazul care constituie excepție de la agresiunea fizică este auto-apărarea. Nu insistăm cu privire la acest aspect, întrucât de condițiile care trebuie întrunite pentru ca o persoană să fie în auto-apărare se ocupă alt domeniu de studiu – cel al dreptului penal.
Violența domestică include toate actele de violență apărute într-o relație de tip familial între rude de sânge, rude prin alianță, soți sau concubini. Indiferent de factori ca etnia, mediul cultural de proveniență, educația, culoarea pielii, starea economică, femeile sunt victime b#%l!^+a?predilecte ale violenței domestice, sintagma folosindu-se în vorbirea curentă pentru a desemna, de obicei, violența bărbatului împotriva partenerei sale.
Violența domestică se poate manifesta prin:
abuz fizic, de orice formă, de la bătaie la omucidere, de la mutilarea genitală feminină la uciderea soției după moartea soțului sau infanticidul feminin;
abuz sexual – viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;
abuz psihic și emoțional – intimidări, amenințări (inclusiv la adresa copiilor sau altor rude apropiate), agresiune verbală, umilire constantă, folosirea poreclelor, distrugerea demonstrativă a unor obiecte, lovirea animalelor domestice, confiscarea obiectelor personale, afișarea ostentativă a armelor, șantajul, izolarea de familie, prieteni;
abuz economic – lipsirea de mijloace de subzistență (hrană, medicamente), refuzul de a contribui la susținerea familiei, împiedicarea femeii să meargă la b#%l!^+a?slujbă sau să lucreze, luarea cu forța de către partener a banilor câștigați de femeie, lipsirea femeii de orice control asupra bugetului comun.
Comunicarea agresivă non verbală este un comportament nedorit și agresiv, amenințător sau cu caracter sexual, care este folosit pentru a manifesta putere și a ține sub control o persoană în cadrul unei relații. Puterea și controlul se manifestă prin:
Izolare: soțul/partenerul tău îți controlează permanent acțiunile tale (cu cine te întîlnești, cu cine vorbești, etc.);
Frica: atunci cînd ești speriată de gesturile și acțiunile lui, de distrugerile de obiecte;
Manipularea prin intermediul copiilor: atunci cînd soțul, fostul soț, partenerul tău îți inspiră sentimentul de vină în fața copiilor;
Amenințarea: ești amenințată că ți se vor lua copii, că o să fii motivul sinuciderii lui sau situația cînd tu însăți ajungi să vrei să te sinucizi;
Violența emoțională: ești umilită, jignită prin cuvinte, ți se spune că îți îndeplinești rău rolul de mamă și soție;
Violența economică: nu ți se permite să lucrezi sau ți se iau banii cîștigați, astfel încît să devii dependentă financiar de el;
Violența sexuală: te obligă să ai relații intime cu el contrar voinței tale;
Violența fizică: te bate, te pălmuiește, folosește arme împotriva ta, etc.
b#%l!^+a?
2.4.2.2 Comunicarea agresiva verbala
Comunicarea agresivă verbală este predispoziția unei persoane de a ataca conceptele alteia, urmărind astfel să-i cauzeze o durere psihologică sau o supărare. Această sintagmă este sinonimă cu „abuzul psihologic”; se extinde de la noțiunea potrivit căreia un individ își urmărește atingerea propriilor interese sau satisfacerea propriilor nevoi, pe costul altora. Astfel de persoane se caracterizează prin utilizarea amenințărilor, a ridiculizărilor și a atacurilor la persoană; poate incluzând și mesaje non-verbale, ca ridicarea tonului, țipete, urlete etc. Stereotipurile joacă un rol important în comunicarea agresiv-verbală, întrucât acestea distorsionează percepția reală; ne împiedică să privim anumiți indivizi așa cum sunt ei în realitate; iar nu ca parte a unui grup (stereotipul = impresia formată depsre anumite grupuri de persoane și identificarea lor ca facând parte dintr-un grup anume, spre exemplu poliția, profesorii, instalatorii etc). Este cunoscut faptul că stereotipurile, la prima impresie, constituie bariere în cunoașterea și inter-relaționarea dintre indivizi; însă cu ajutorul comunicării și consecvent a cunoașterii, aceste bariere pot fi depășite. b#%l!^+a?
Cazurile în care se utilizează agresiunea verbală sunt:
– atunci când unele persoane ne amintesc de altele, cu care anterior am avut un conflict sau care ne-au cauzat în trecut vreo suferință;
– în lipsa unui contra-argument solid;
– când sunt urmate anumite modele, precum din show-urile TV
Poate lua diferite forme:
– atac la caracterul sau capacitatea persoanelor;
– atac la trecutul sau backround-ul unei persoane;
– ridiculizare;
– arătarea degetului mijlociu;
– predicții negative.
Violența verbală este legată de trăirea unor sentimente negative, a unor frustrări accentuate, resentimente reactualizate, care duc la manifestări de mânie și furie dezlățuite".
Dacă vorbim despre certurile dintre partenerii dintr-un cuplu, mai ales când aceștia sunt părinți, iar violența dintre ei se răsfrânge asupra copilului, putem să restrângem cauzele la categoriile cel mai des întâlnite.
Astfel, certurile pornesc in general de la: b#%l!^+a?
dificultăți de comunicare
gestionarea bugetului
probleme de intimitate în relația de cuplu
implicarea în educația copiilor
rude
îndeplinirea responsabilităților etc.
Atunci când copilul este afectat de tonul ridicat pe care îl folosesc părinții săi de fiecare dată când discută acasă, acesta va avea reacții asemănător negative și în fața unor factori stresanți din mediul de joacă, de exemplu, sau din mediul școlar.
Formele de manifestare ale violenței verbale sunt foarte variate, de la iritabilitate, impulsivitate, tendința de a exploda la cea mai mică provocare prin izbucniri de furie, nemulțumire acută, până la violența fizică. "Extrem de frecvente sunt și exprimările verbale ale unor trăiri negative prin țipete, injurii, amenințări sau critici exagerate.
b#%l!^+a?
2.4.3 Comunicarea pasiv agresivă
Comunicarea pasiv – agresivă împrumută tehnici atât de la comunicarea non asertivă, cât și de la tipurile agresive. Indivizii care preferă acest tip de comunicare nu urmăresc deschis, direct atingerea obiectivelor, ci pe ascuns, facând uz de mijloace ascunse; ei spionează, șantajează, împrăștie zvonuri false, dezvăluie anumite secrete ascunse, încurajează atacuri ale persoanelor din afara grupului. Un exemplu, în acest sens, îl poate constitui situația colegului care pârăște la superior.
Comportamentul pasiv-agresiv își are originea în incapacitatea persoanei de a-și exprima furia, nemulțumirea într-un mod sănătos, direct și deschis. Aceasta își reprimă atât de mult simțămintele, încât poate ajunge să nici nu realizeze că este supărată. Persoana cu un comportament pasiv-agresiv este caracterizată de o discrepanță între ceea ce spune și ceea ce face. Spre exemplu, în momentul luării unei decizii, pare să fie de acord cu aceasta, însă după aceea își poate exprima nemulțumirea prin nerespectarea deciziei luate.
De multe ori, persoana pasiv-agresivă are o atitudine de ostilitate și revoltă față de autoritate, pe care nu și-o exprimă însă în mod direct, ci cârtind. Bombăne mereu, are întotdeauna altă părere pe care nu și-o exprimă, nu are încredere în cei din jur, este ineficientă și b#%l!^+a?negativă. Comportamentul pasiv-agresiv poate avea diferite manifestări, însă la baza acestora se află teama de conflicte și dorința de a le evita și simțământul de neajutorare, punctează psychologies.ro.
În afară de cele descrise mai sus, persoana pasiv-agresivă se remarcă prin dezinteres sau chiar dispreț în momentul adoptării unor decizii. Evitarea intenționată a responsabilității este, de asemenea, un semn caracteristic al comportamentului pasiv-agresiv, care se manifestă fie prin amânare (în mod intenționat și inutil), fie prin uitare din rea-voință.
Bosumflările, iritabilitatea și tendința de a se certa, protestele dese și nerealiste sunt alte trăsături ale acestui tip de comportament. Când i se cere un lucru, persoana pasiv-agresivă are tendința de a refuza, de a protesta, de a argumenta inutilitatea sau absurditatea lucrului care i se cere.
Unii psihologi susțin că astfel de comportamente își au originea în copilăria subiecților. Părinții care nu au arătat suficientă căldură părintească pot provoca în copii incapacitatea acestora de a-și exprima furia față de părinți la un moment dat. În felul acesta, ei acumulează b#%l!^+a?frustrări, și atunci când ajung adulți, tind să dezvolte comportamente pasiv-agresive.
Andrea Brandt, terapeut, susține că acest tip de comportament are legătură cu felul în care au fost crescute persoanele pasiv-agresive. Spre exemplu, cei care au crescut în familii în care unul dintre părinți era dominant, iar celălalt, supus, este foarte probabil să dezvolte acest tip de comportament. Ei învață că persoanele puternice, dominante nu pot fi abordate în mod direct, dar pot fi mințite sau li se pot ascunde anumite lucruri, ca să obții de la ele ceea ce îți dorești.
În primul rând, trebuie identificat comportamenul pasiv-agresiv. Odată depistat, trebuie evitată greșeala de a fi indulgent, tolerant cu astfel de comportamente, pentru că în felul acesta se pierde orice șansă de a-l corecta. Dacă persoanei pasiv-agresive nu i se acceptă sau tolerează astfel de comportamente, în mod probabil va întelege că nu are atitudini potrivite.
Apoi, este necesară stabilirea unor limite. Persoana pasiv-agresivă trebuie să știe că nu i se va permite să se poarte urât sau oricum dorește, în timp ce restul persoanelor se vor comporta la fel ca înainte.
Un al treilea lucru esențial în ceea ce privește abordarea persoanelor pasiv-agresive este comunicarea. Reproșurile nu sunt o soluție, ci mai degrabă comunicarea asertivă. Lange și Jacubowski (1976) susțineau că „asertivitatea implică apărarea drepturilor personale și exprimarea gândurilor, sentimentelor și convingerilor în mod direct, onest și adecvat, fără a viola drepturile altei persoane”.
Stilul de comunicare asertiv implică să acorzi importanță părerilor și intereselor celor implicați în conversație, să știi să asculți, să nu aduci tot timpul acuzații și să existe o concordanță între mesajul verbal transmis, mimică și gestică. Dacă îi demonstrezi persoanei pasiv-agresive că poate avea încredere în tine, că vrei să colaborezi cu ea pentru a rezolva problema și dacă ții cont de sentimentele și părerile ei chiar dacă nu ești de acord cu ele, înseamnă că ești asertiv și interacțiunea poate avea rezultate pozitive.
Dacă cei care interacționează cu persoane pasiv-agresive o fac în mod corespunzător, este posibil ca acestea să înțeleagă cât de mult îi afectează pe cei din jur comportamentul lor. Bineînțeles, dorința de schimbare și schimbarea vin din interior și depinde de cei în cauză, dar familia și prietenii pot juca rolul unor terapeuți foarte buni, dacă vor să ajute la îndreptarea comportamentului neadecvat al persoanei pasiv-agresive.
2.4.3 Comunicarea asertivă b#%l!^+a?
Termenul de „asertivitate” a devenit popular în anii ’70, când în timpul unor programe de training, participanții au fost învățați să zică „NU” în simulările unor confruntări inter-personale. Acest tip de comunicare se întâlnește cel mai des la stilurile de compromis și la cel de colaborare și se referă la abilitatea de a vorbi și de a susține deschis scopurile pentru atingerea propriilor interese sau satisfacerea nevoilor, fără ca alte persoane să aibă de suferit. Indivizii care utilizează acest tip de comunicare sunt comunicativi, preciși, le place să-i impresioneze pe ceilalți și sunt flexibili în răspunsuri/feedback-uri. că fiecare dintre opțiuni pot fi utilizate, cât mai flexibil, în funcție trei factori: – de ocazie ( ne referim aici la timp – momentul potrivit pentru a opta pentru un tip de comunicare sau altul și spațiul sau locația – dacă e în public sau într-un loc mai retras); – de cealaltă persoană – cât de apropiați suntem de persoana respectivă, ce relație avem cu ea (pe membrii familiei – frați, surori, părinți sau bunici, pe prieteni ii tratăm diferit față de superiorii de la locul de muncă sau chiar colegi ori subordonați; sau clienți – cetățenii, în cazul instituțiilor publice); – de propriile nevoi – cum le prioritizăm; deoarece nu toate constituie o situație de viață sau moarte.
Etapele în dezvoltarea comportamentului asertiv: b#%l!^+a?
Examinarea modului în care interacționăm cu ceilalți din perspectiva asertivității;
Selectarea situațiilor în care ar fi util să ne comportăm asertiv;
Examinarea unui incident din trecutul personal (retrăirea imaginativă a acelei situații);
Notarea următoarelor elemente din evenimentul problemă;- contactul vizual;- gestica;- postura corpului;- volumul și tonul vocii;- fluența vorbirii;- timpul scurs între producerea incidentului analizat și apariția reacției tale; conținutulmesajului;- credibilitatea mesajului.
Observarea mai multor modele care se comportă în mod asertiv;
Identificarea comportamentelor asertive folositoare în diverse situații;
Imaginarea utilizării acestor comportamente și anticiparea consecințelor;
Modificarea secvențelor comportamentale considerate asertive care nu coincid cu rezultate pozitive;
Utilizarea comportamentelor asertive valide în situații reale de viață;
Analiza situațiilor reale de viață în care s-a implementat comportamentul asertiv dupăitemii de la punctul anterior;
Generalizarea comportamentelor asertive. b#%l!^+a?
Asertivitatea este abilitatea de a-ți comunica emoțiile, nevoile, opiniile și convingerile într-o manieră care nu încalcă drepturile celorlalți. Comportamentul asertiv este o competență de bază pentru performanța în viața profesională și cea personală.A fi asertiv înseamnă a-ți ști drepturile și a ți le cere, respectând drepturile celorlalți.
Componenta comportamentală a asertivității include:
+ Contactul vizual. O persoana asertiva își privește interlocutorul în ochi. Lipsa contactului vizual poate transmite mesaje nedorite.
+ Tonul vocii. Mesajul își va pierde din semnificație dacă va fi exprimat cu o voce șoptită care va da impresia de nesiguranță sau prea tare, fapt ce ar putea activa comportament defensiv al interlocutorului și o comunicare ineficientă.
+ Postura. Subiectul trebuie să stea drept, nici prea rigid nici prea relaxat pentru că ar putea fi interpretată ca lipsă de respect.
+ Mimica. Pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată și congruentă cu conținutul mesajului.
+ Momentul administrării mesajului. Mesajul își pierde din semnificație dacă este administrat într-un moment nepotrivit.
+ Conținutul. Trebuie să fie precis, descriptiv și direct. b#%l!^+a?
Antrenamentul asertiv are menirea de a-l învăța pe subiect să-și exprime deschis și adecvat gândurile și sentimentele. Se acordă o atenție deosebită dezvoltării unor deprinderi și abilități de relaționare interpersonală.
Pacienții timizi sunt învățați să adreseze altor persoane remarci directe și mai puțin confortabile, fără ca în spatele lor să se afle sentimente de ostilitate sau agresivitate.
Asertivitate- autostimă -anxietate
Asertivitatea este o caracteristică a unei persoane care își exprimă cu usurința punctul de vedere și interesele, fără anxietate, fără a le nega pe ale celorlalți. Tehnicile de antrenament în sensul asertivității, uneori numită destul de inpropriu afirmare de sine, își propune să ajute un subiect, care se plânge de inhibiție pe planul social sau de difilcutăți de comunicare, să-și exprime și să-și susțină mai bine punctul de vedere.
Autostima scazută reprezintă poate cauza cea mai profundă care stă la baza tulburărilor anxioase. Subiectul anxios a crescut probabil într-un context familial disfuncțional, caracterizat prin diverse tipuri de deprivări, abuzuri, neglijări care au condus la un nivel scăzut al b#%l!^+a?autostimei. Drept rezultat, acesta va dezvolta la vârsta adultă un profund sentiment de insecuritate, jenă și neadecvare care se poate manifesta în plan comportamental sub forma unor atacuri de panică, teama de a se confrunta cu lumea exterioară (agorafobie), teama de a nu fi umilit (fobie socială) sau anxietate generalizată.
2.5 Situații potrivite pentru a utiliza un anume tip de comunicare
Ne punem întrebarea care dintre cele patru opțiuni de comunicare este mai bună sau chiar ideală? Credem că fiecare dintre opțiuni pot fi utilizate, cât mai flexibil, în funcție trei factori:
– de ocazie ( ne referim aici la timp – momentul potrivit pentru a opta pentru un tip de comunicare sau altul și spațiul sau locația – dacă e în public sau într-un loc mai retras);
– de cealaltă persoană – cât de apropiați suntem de persoana respectivă, ce relație avem cu ea (pe membrii familiei – frați, surori, părinți sau bunici, pe prieteni ii tratăm diferit față de +a?superiorii de la locul de muncă sau chiar colegi ori subordonați; sau clienți – cetățenii, în cazul instituțiilor publice);
– de propriile nevoi – cum le prioritizăm; deoarece nu toate constituie o situație de viață sau moarte.
Comunicarea presupune interacțiune socială, prin intermediul modurilor de comportare înnăscute sau dobândite, precum și existența unor semnale verbale sau nonverbale care sunt emise și recepționate, conștient sau inconștient.
Se pot identifica două dimensiuni ale acestui proces, respectiv:
dimensiunea relațională:
– un nivel redus de comunicare determină o relație superficială,
– o comunicare eficientă determină o relație profundă, serioasă.
dimensiunea comunitară: la școală, grupul de prieteni, locul de muncă, familia, orice formă de microcomunitate.
Orice atitudine pe care o abordăm comunică ceva despre noi și determină, conștient sau inconștient, o reacție de răspuns din partea celorlalți, putând fi factor declanșator și susținător constant al procesului de evoluție socială.
Stabilirea unor relații comunicaționale necorespunzătoare între parteneri determină atât blocarea comunicării în ansamblu între cei doi, precum și alterarea relațiilor evidente prin conduitele adoptate ulterior.
Există o serie de modalități ineficiente de abordare care pot bloca comunicarea sau b#%l!^+a?chiar periclita relația dintre parteneri:
Critica- evaluarea negativă a celeilalte persoane, a atitudinilor sau acțiunilor sale.
Ex.: „ Tu ești de vină…….”
Etichetarea- folosirea etichetelor în caracterizarea unei persoane.
Ex.: „ Toți sunteți insensibili.”, „ Ce prostie! Vorbești ca un țăran.”
Lauda evaluativă- a evalua în termeni generali o altă persoană.
Ex.: „ Întotdeauna ai fost o fată bună! Nu-i așa că mă lași să copii de la tine?”
Oferirea de sfaturi- a oferi soluții la problemele celeilalte persoane.
Ex.: „ Dacă aș fi în locul tău….” b#%l!^+a?
Folosirea excesivă sau nepotrivită a întrebărilor- întrebările închise sunt bariere sigure în calea comunicării.
Ex.: „Regreți cele întâmplate?”
A da ordine- a ordona altei persoane ceea ce vrei tu să facă.
Ex.: „ Fă ce spun eu!”, „ Ordinul se execută nu se discută!”
Amenințări- amenințare prin amintirea consecințelor negative.
Ex.: „ Încetează imediat, sau….”
Moralizarea- a spune unei alte persoane ce ar trebui să facă.
Ex. : „ Ar trebui să….”
Abaterea- distragerea de la interesele celeilalte persoane.
Ex.: „ Nu te mai gândi la asta. Hai să vorbim despre….”
Argumentarea logică impusă- folosirea logicii în detrimentul factoriilor emoționali.
Pentru a conferi comunicării o mai buna șansă de succes este necesar să răspundem la următoarele întrebări(Nicki Straton, 1995, pag. 5-6) :
DE CE ? (scopul)
De ce comunicăm? Care este scopul meu real de a scrie sau vorbi? Ce sper eu să realizez? O schimbare de atitudine? O schimbare de opinie? Care este scopul meu? Să informez? Să influențez? Să fraternizez cu cineva? Să fac conversație?
CINE? (interlocutorul)
Cine este cu precizie receptorul mesajului meu? Ce fel de persoană este? Ce personalitate are? Educație? Vârsta? Statut social? Cum va reacționa la conținutul mesajului b#%l!^+a?meu? Mult? Puțin? Nimic? Mai mult sau mai puțin decât mine?
UNDE SI CAND? (locul și contextul)
Unde va fi interlocutorul (receptorul) când va primi mesajul meu? In birou, acasă sau în apropierea altui obiect interesant? Care elemente ale mesajului meu nu sunt cunoscute, astfel încât va fi nevoie să-i reamintesc faptele? In ce moment sosește mesajul meu?Pot răspunde la o problemă ridicată de partener? Sau mesajul meu va reprezenta prima informație pe care interlocutorul o va auzi despre problema respectivă?
CE? (subiectul) b#%l!^+a?
Ce vreau exact să spun?
Ce aș dori să spun?
Ce dorește el să știe?
Ce informații pot omite?
Ce informații pot da pentru a fi:
– clar
– concis
– amabil
– constructiv
– corect
complet
CUM ? (tonul și stilul)
Cum voi comunica mesajul meu? In cuvinte? In imagini? In cuvinte sau imagini? Ce cuvinte? Ce imagini?
Ce mod de comunicare va fi mai apreciată? Scris sau vorbit? O scrisoare, o discuție personală sau un interviu?
Cum voi organiza informațiile pe care vreau să le transmit? Voi folosi o prezentare deductivă (încep cu punctul meu de vedere principal și apoi să continui cu explicații, exemple, ilustrări)? Sau voi utiliza o prezentare inductivă, în care mesajul meu va fi plasata la final? Cum voi realiza efectul dorit? Ce ton trebuie să folosesc pentru a-mi realiza obiectivul? Ce cuvinte trebuie să folosesc, sau să evit, pentru a crea o atmosferă potrivită?
Vorbirea nu reprezintă decât o parte, nici măcar suficientă, a comunicării. Cuvintele în sine nu sunt relevante. Spunem că am reușit să comunicăm, să transmitem un mesaj, doar în b#%l!^+a?momentul în care cel cu care interacționăm prin vorbe și prin gesturi ne-a înțeles, a dat vorbelor noastre același sens cu cel dat de noi și a acționat pentru (sau împotriva) obiectivelor comune pe care i le-am propus.
In familie comunicarea reprezintă un fel extrem de particular de a ne raporta la mediul exterior și de a ne asigura existența. Practic, comunicarea este alcătuită dintr-un șir de acțiuni îndreptate către o altă persoană, devenită partener de comunicare, prin care încercăm să o determinăm pe aceasta să colaboreze armonios cu noi în vederea îndeplinirii unui obiectiv b#%l!^+a?propriu. Acțiunile comunicative se încadrează într-o strategie de comunicare prin care ne menținem statutul, ne îndeplinim rolul social, și menținem acceptarea noastră în grup .
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
Capitolul 3 Studiu de caz
Cazul 1. Istoricul cazului
Adam Elena, în vârstă de 32 de ani trăiește în concubinaj cu Vâlcu Gheorghe într-un bloc de nefamiliști de la periferia Bucureștiului, proprietate personală a femeii. Aceasta a fost angajată pe post de vânzătoare la un magazin din cartier, dar a fost concediată în urma sustragerii unei sume de bani din încasările magazinului. Momentan este șomeră, dar practică prostituția de 10 de ani. Este în vizorul poliției și i s-a întocmit dosar penal pentru prostituție.
Adam Elena are o fiică în vârstă de 14 ani, pe nume Ana, dar nu știe cine este tatăl fetei.
De asemenea a fost diagnosticată cu sifilis, pentru care nu face tratament pentru că nu și-l permite.
Concubinul ei, Vâlcu Gheorghe în vârstă de 40 de ani momentan ispășește o pedeapsă privativă de libertate pe termen de 5 ani pentru furt calificat, mai precis pentru furtul unui autoturism.
Momentan Adam Ana este internată în spital în urma unei tentative de suicid prin supradoză de medicamente.Gestul fiind făcut în momentul în care ea a aflat cu ce se ocupă mama ei.
Pe corpul acesteia au fost observate semne mai vechi de abuz fizic. Fata a abandonat școala în urmă cu un an din cauza situației din familie.
Vecinii susțin că între cei doi concubini existau scandaluri aproape zinlic și de multe ori Gheorghe le bătea pe cele două. Poliția a fost sesizată în mai multe rânduri, dar intervenția lor nu a avut efect. Cazul a fost semnalat la Protecția Copilului în urmă cu un an, dar după arestarea lui Vâlcu Gheorghe s-a decis ca fata să rămână alături de mama ei, urmând ca situația să fie reevaluată din trei în trei luni.
Probleme
Comportamentul suicidal al fetei, abandonul școlar al acesteia, comportamentul mamei (prostituția), lipsa unui venit sigur în familie, boala de care suferă aceasta, abuzul concubinului aspura celor două, posibilul abuz al Anei de către Vâlcu Gheorghe.
Nevoi b#%l!^+a?
Nevoile emoțional afective și cele economice sunt cele mai importante. În primul rând, Ana are nevoie de o examinare medicală amănunțită, penteru a se depista posibila boală de care suferă și mama ei. În continuare va avea nevoie de consiliere psihologică și reintegrare în sistemul școlar.
De asemenea, mama ei, Elena va avea nevoie de om reevaluare medicală pentru stabilirea diagnosticului exact și stadiul bolii. Din punct de vedere al nevoilor economice, este nevoie de un loc de muncă pentru mamă.
Obiective
• Pe termen scurt
În cazul în care va fi depistată pozitiv pentru sifilis, Anei i se va admninistra tratamentul adecvat. Apoi va fi evaluată psihologic și va face terapie și consiliere atât in vederea depășirii etapei suicidale, cât și depășirea abuzului fizic suferit.
Elena, mama fetei, va fi supusă de asemenea unui examen medicat amănunțit pentru stabilirea stadiului bolii curente, cât și pentru depistarea altor posibile boli cu transmitere sexuală. Femeii i se va întocmi un dosar în vederea obținerii unui ajutor social.
• Pe termen lung
Adam Ana va fi reintegrată în sistemul școlar, dar petru ca terapia să aibă efect și pentru a se evita o nouă tendință sinucigașă, va fi transferată la altă școală. Aceasta va continua să fie consiliată pe o perioadă de minim un an, în tot acest timp asistenții sociali de la Protecția Copilului să evalueze progresele fetei și ale mamei lunar.
Adam Ana va urma un curs de calificare profesională și va fi integrată în forța de muncă. Va rămâne în atenția asistenților sociali de la Protecția Copilului, pentru a se asigura că fiica ei nu va fi abuzată și pentrtu a fi siguri că cele două își urmează tratamentul, astfel evitându-se contaminarea colocatarilor. De asemena Elena va urma o serie de cursuri de prevenire și protecție împotriva bolilor cu transimtere sexuală .
După ce Vâlcu Gheorghe va fi eliberat, asistenții sociali de la Protecția Copilului vor redeschide dosarul și vor reîncepe evaluarea psihologică a acestuia pentru a se evita continuare abuzurilor asupra Anei.
Planul de intervenție
Având în vedere situația în care se află, Ana va fi mutată la altă școală, pentru a se ascunde aspectele neplăcute din familia ei. De asemenea va fi consiliată psihologic pe termen de minim un an, până cân psihologul va considera că fata nu mai reprezintă un pericol pentru ea b#%l!^+a?sau pentru societate. În paralel, va urma tratamentul medical impus și va trebui să frecventeze cursuri de socializare, pentru a se asigura că nu va repeta comportamentul suicidal.
Mama acesteia va urma în primul rând tratametul medical impus, va frecventa cursuri de prevenire și combatere a bolilor cu transmitere sexuală. Apoi i se va întocmi un dosar ce va
fi depus la Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă și va urma un curs de integrare profesională. Se va încerca să se amelioreze situația tensionată cu vecinii și de asemenea evitarea revenirii la vechile obiceiuri, adică la prostituție.
Vâlcu Gheorghe, după eliberarea din penitenciar, va fi evaluat atât psihic cât și medical, pentru a se evita contaminarea familiei cu o posibilă boală. De asemenea va urma o serie de cursuri de integrare profesională și cursuri de control al furiei. Asistenții sociali de la Protecția familiei si a Copilului va lua în primire acest caz și se vor asigura că nu vor mai exista situații de violență domestică. Bărbatului i se va întocmi de asemenea un dosar ce va fi depus la Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă și va urma un curs de integrare profesională.
Teoria aplicată
Dată fiind situația în care se află atât mama, cât și fiica, consider că cea mai bună teorie care poate fi aplicată este intervenția în criză.
Această teorie este de scurtă durată ;și are ca scop ajutarea clientului de a depăși momentul crizei, rolul asistentului social fiind activ. Acesta se implică mai mult încă de la inceputul intervenței tocmai pentru a reda clientului siguranța și încrederea că va depăși acest moment.
Primul suport acordat clientului este cel emoțional, deoarece suportul moral acordat în momentul crizei duce la liniștirea clientului, în cazul nostru, a Anei.
Caplan susține că o criză are trei stadii: stadiul de impact, adică șocul propriu – zis momentul
în care Ana a aflat că mama ei se prostituează, stadiul de retragere, atunci când clientul folosește metode neconvenționale pentru a depăși criza – aici e vorba de tentativa de suicid, și în cele din urmă faza de ajustare și retragere, momentul în care se poate discuta pragmatic cu clientul, acesta fiind capabil să asimileze informațiile și să depășească momentul crizei într-o
maineră rațională.
Această intervenție se realizează cât mai rapid posibil, iar intervențiile sunt limitate de timp. Cel care acționează se implică activ și are ca scop principal reducerea simptomelor care au dus la situația de criză, în cazul nostru, schimbarea mentalității Anei, conform căreia suicidul b#%l!^+a?este singura soluție pentru rușinea cauzată de mama ei; nu în ultimul rând se acordă sprijin social și informare. Pe lângă acestea, asistentul socail trebuie să încurajeze experimentarea sentimentelor, să analizeze capacitatea de a face față situației și să testeze realitatea prin confruntarea experiențelor stresante, deoarece sunt cazuri în care „victima” tinde să exagereze.
După ce s-au aflat cauzele crizei, urmează reabilitarea persoanei afectate. Aceasta trebuie încurajată să revină la viața cotidiană și în același timp să îi dezvolte capacitățile de a face față unei alte posibile crize. În cazul de față Ana trebuie educată cu privire la suicid și în același timp asigurată că mama ei se va redresa și de asemenea că la noua școală poate avea o viață normală.
O teorie care ar putea să funcționeze pe lângă aceasta ar pueta fi teoria sistemică.
Aceasta are un carcater holistic. Teoria se bazează pe sisteme – dacă un sistem nu funcționează, atunci nici celelalte sisteme vor fi afectate și nu vor putea funcționa eficient.
Această teorie se bazează pe outputuri și inputuri, inputurile fiind sisteme închise, care își consumă propria energie, iar outputurile sunt sisteme deschise, receptive la influențe din afară. În cazul Anei, dacă mama ei ar continua să se prostitueze și concubinul acesteia să o abuzeze fizic, cu siguranță ar repeta gestul, adică dacă sistemul familial nu funcționează corect, nici fata nu va putea să aibă o viață normală.
Studiu de caz nr.2
R. M. (internată în Centrul de Servicii Sociale ”Sf. Maria”, București)
(a) Date de identificare: În vârstă de 17 ani și aflată în clasa a X-a, minora este născută în București. Tatăl este necunoscut, mama, în vârstă de 32 de ani, muncitoare, s-a căsătorit cu un alt bărbat (taximetrist, în etate de 35 de ani, având o fată din prima căsătorie), dar minora a fost crescută, până la vârsta de 4 ani, de către bunică. După moartea bunicii, întreaga familie s-a mutat în mediul rural, în Dragomirești, unde s-a născut mama minorei. Minora este internată în Centrul de Servicii Sociale ”Sf. Maria” .
Investigatorul – Mai întâi să-mi spui câteva date despre tine: Ce vârstă ai? În ce clasă ești? De b#%l!^+a?unde ești? Minora –Sunt născută în București. Mama mea este din comuna Dragomirești, b#%l!^+a?lângă București. Am 17 ani, sunt clasa a zecea.
I. – Deci mama este din comuna Dragomirești. Tata? M. – Nu m-a cunoscut. Nu știu nimica de el. I. – Și mama te-a crescut singură? M. – M-a crescut bunica o perioadă și apoi m-a luat mama. Mama s-a recăsătorit și am stat cu ei, cu ea și cu soțul ei. I. – Dar de ce la început te-a crescut bunica și nu mama? M. – A decis mama că e mai bine să mă crească bunica. I. – Și până la ce vârstă te-a crescut bunica? M. – Cred că până la patru ani. Bine, mama venea, mă vizita, mai stătea cu noi. Dar mai mult bunica a stat cu mine, cu fratele meu vitreg. După ce a murit bunica, ai mei au vândut apartamentul care îl aveam în altă parte și s-au mutat aicea, la Dragomirești I. – Deci din câte persoane e alcătuită familia ta? M. – Trei. Eu, mama și soțul ei, la care se adaugă sora mea vitregă, să zic așa, care mai merge la ei. Ea stă cu mama ei și mai se duce în vacanțe, așa. I. – Dar știi de ce a divorțat soțul mamei? M. – Că s-a căsătorit cu mama, din cauza mamei. I. – Cu mama cum te înțelegi? M. – Bine. I. – Ea cu ce se ocupă? M. – Lucrează la o fabrică de felicitări la ea acolo. I. – Mama câți ani are? M. – 32. I. – Și noul soț? M. – 35… cred… cam atâta. I. – El cu ce se ocupa? M. – Taximetrist.
Din spusele acesteia, exceptând unele situații în care familia s-a confruntat cu lipsa resurselor, starea materială a familiei era una modestă, dar satisfăcătoare. Deși locuința de la țară beneficiază de condiții adecvate, totuși nu are decât două camere, din care într-una locuiau mătușa tatălui vitreg împreună cu soția, iar în alta locuia minora împreună cu mama și tatăl vitreg:
I. – Dar cu banii cum vă ajungeați? M. – Așa și așa. Dar ne ajungea. I. – S-a întâmplat vreodată să n-aveți ce să mâncați acasă? M. – Da. Bine, asta înainte cu multă vreme. N-aveam ce să mâncăm… nu muream de foame că aveam un magazin unde dădea pe datorii, dar dacă vroiam ceva nu aveam bani …, și trebuia ori să se împrumute ori să ia de la magazin pe datorie. I. – Sau să n-aveți cu ce să vă încălziți iarna? M. – Nu, nu că stăteam la bloc și, bine,
aveam datorii la întreținere că n-aveau bani s-o plătească, da’ așa eu să simt pe propria piele că b#%l!^+a?n-am căldură sau n-am apă caldă nu s-a întâmplat. I. – Și cum au rezolvat problema asta cu banii? M. – Păi au vândut… Prima oară și prima oară noi am stat în București, din cauza întreținerii au trebuit să-l vândă, ne-am mutat în comuna 1Decembrie. Acolo, când a murit bunica, n-au avut bani de înmormântare, s-au împrumutat de la un cămătar și avea dobânda foarte mare și tot așa nu mai aveau bani să plătească, el nu câștiga foarte mult pe taxi și a trebuit să vândă și apartamentul de acolo, ca să poa’ să-i plătească și ne-am mutat aici, la Dragomirești, la mătușa lui. I. – Casa în care locuiați cum e? Câte camere are? M. – Are două camere, în care într-o cameră, deci ei după ce au vândut apartamentul de aici, ne-am mutat în Dragomirești, casa aceea era a mătușii lui și a unchiului, ei stau într-o cameră, iar mama cu soțul în altă cameră. Dar au condiții, au aer condiționat, au pus parchet, nu pot să zic că n-aș avea condiții să stau acasă, da’ v-am spus, nici nu… consider că e mai bine aici și acolo dacă ar fi ar trebui să stau cu ei într-o cameră, ceea ce mi se pare jenant din punctul meu de vedere că…! Bine, cât am stat cu ei aveam două paturi separat, dar era… I. – Da, n-ai intimitatea ta, n-ai nimic! M. – Nici eu, nici ei!
Climatul familial: Conform cu propriile declarații, din care cele privind decizia ei de a se interna în Centrul de Servicii Sociale sunt foarte puțin credibile, minora a avut parte, înainte de internare, de o atmosferă familială adecvată, atât mama, cât și tatăl vitreg implicându-se în educația și instrucția ei școlară și fără ca în familie să existe conflicte între membri. Totuși, minora apreciază că, în cadrul familiei, nu se simțea suficient de ocrotită și protejată, mai ales că părinții, mutați de la oraș la sat, erau ocupați mai mult cu munca și nu aveau timpul necesar pentru a-i controla, de exemplu, grupul de prieteni:
I. – Deci mama s-a recăsătorit? . – Da. I. – La ce vârstă s-a recăsătorit mama, cam câți ani aveai tu atunci? M. – Nu mai știu. I. – Dar e demult? M. – Da, să zic că aveam opt-nouă ani, cam așa, nu mai știu. – Și cu noul soț cum te înțelegeai? .. – Acceptabil. .. – Adică? Existau și probleme? M.. – Da, mă mai certa cu școala, cu … I.. – Deci se implica pe partea asta cu educația? M. – Da, da. I. – Se implicau amândoi? M. – Da, da. Din contră, poate că el era mai sever așa, să învăț… I. – Și el nu a avut nici un cuvânt de spus când ai luat decizia asta? M. – Ba da, discuta cu mama, bine, eu în principiu discutam cu mama, nu cu el, că am considerat că cu mama trebuie să vorbesc, da’ și el a zis că nu e bine, că sunt prea mică, că… I. – Deci asta se întâmpla când aveai tu? M. – 14 ani. I. – Dar în familie, înainte să ajungi aici, mama își petrecea timpul cu tine, discutând? M. – Da. I. – Făcând diverse activități? M. – Activități nu prea făceam, da’ vorbeam. I. – Te sfătuia? M. – Da, da, mi-a vorbit și despre băieți, cum b#%l!^+a?să mă protejez, tot ce e normal să discuți cu copilul tău, consider eu. I. – De ce ai ales tu drumul ăsta, să ajungi aici și să nu stai în familie? Te simțeai ocrotită, protejată în familie? M. – Nu prea… să zic că poate școala era singurul lucru de care țineau morțiș să mă duc la școală și să învăț, da’ așa, na! Ei erau mai mult la muncă, după ce a murit bunica mea ne-am mutat, că o perioadă am stat toți patru. După moartea bunicii, s-au mutat la Dragomirești și aici ei erau la muncă… nu prea stăteau cu mine … I. – Te lăsau așa mai mult de capul tău? M. – Da. I. – Îți cunoșteau prietenii? M. – Da, erau vecini acolo, stăteam pe stradă. Bine, că nici nu prea aveau de ce să-și facă griji că nu plecam la discotecă, nu făceam probleme de astea.
În acest sens, ea apreciază că are condiții mult mai bune în cadrul Centrului, decât acasă, cu atât mai mult cu cât în instituția unde este internată își poate face un viitor, prin alegerea unei profesii :
I. – Și n-ai vrea să te întorci la mama? M. – Nu. Deocamdată pot să zic că e bine aici. I. – De ce crezi că-i mai bine aici decât lângă mama? M. – Păi, să zic că-mi place mai mult aici, nu știu. I. – Trebuie să ai un motiv, că toată lumea zice că lângă familie e cel mai bine? N-ai condiții acasă? M. – Ba da, cât de cât sunt condiții, nu e problemă de condiții, da’ așa consider eu că e mai bine aici. Am și mai multe, bine, nu e vorba de beneficii, da’ consider că … nu știu… pot să-mi fac un drum în viață mai bun aici. I. – Decât în familie? M. – Decât acasă. Da! De exemplu, aici am făcut cursuri de calculator, care poate mama n-avea bani să mi-l facă… Bine, nu e vorba că stau aici pentru beneficii, dar dau așa un exemplu, mă duc la mare, la munte…
Din punct de vedere afectiv, minora este, totuși, legată încă de familie, amintindu-și, cu precădere, de bunica care a crescut-o și de momentele fericite pe care le-a trăit în cadrul familiei. În același timp, pare suficient de matură încât să-și recunoască propriile ei greșeli comise înainte de a fi internată în cadrul Centrului, motiv pentru care își scuză mama că a bătut-o în două rânduri:
I. – Care au fost cele mai fericite și cele mai triste momente din viața ta? M. – Cele mai fericite… nu știu, au fost destule, bine nu foarte, foarte. Legate de familie… n-am avut… nu știu ce să zic. Am primit o bicicletă. Au făcut tot posibilul să mi-o facă cadou de ziua mea și cam atât. Bine, nu aveam eu… i-am înțeles că au avut probleme cu banii și n-aveam mari pretenții. I. – Și cel mai trist? M. – Cel mai trist? Când a murit bunica. Bine, pe moment, eram mică, a murit acum vreo cinci ani, n-am conștientizat, dar acum… I. – Dar te simțeai mai atașată de bunica decât de mama? M. – Da. I. – De ce? M. – Pentru că ea m-a crescut, ea b#%l!^+a?s-a ocupat mai mult de mine. Bine, țineam și la mama, normal, nu puteam să fac diferență, da’ eram mai atașată de bunica. Ea mă mai și alinta, dacă făceam ceva, nu că nu mă pedepsea, nu mă certa, zicea: asta e, lasă că vedem noi ce facem’… I. – Dar cu mama, în afară de cearta asta legată de prietenul tău, au mai existat certuri? M. – Cu școala se mai supăra când nu mă duceam. I. – Mama te-a ajutat ori de câte ori ai avut vreo problemă? M. – Nu prea am făcut probleme, v-am spus, am fost o fată cuminte, adică nu plecam noaptea, nu…, dacă ieșeam afară știa de mine, n-avea de ce să-și facă griji, n-am avut subiect de ceartă ca să zic așa. I. – Ai dori să schimbi ceva în viața ta de până acum? M. – … Nu, nu. Consider că viața e făcută și cu bune și cu rele, nu poate să fie numai roz, așa că n-aș avea… I. – Cum ai caracteriza-o pe mama? Ce calități și ce defecte are? M. – Nu știu, nu… Pentru mine e mama și atât, nu încerc să-i caut nici defecte și nici… I. – Când erai mai mică, te mai bătea mama? M. – M-a bătut de două ori. 17 ani cât am acum, m-a bătut de două ori cu cureaua, o dată pentru o minciună, nu suportă minciuna. I. – Cu ce-ai mințit-o atuncea? M. – M-a trimis la magazin și am luat o napolitană și trebuia să o mănânc după masă, după ce mâncam. Eu am desfăcut-o pe drum, am mâncat o bucată și ea m-a întrebat «de ce e așa?», «așa mi-a dat-o de la magazin» și m-a bătut atuncea. Și a doua oară pentru țigară. În balcon, luam chiștoacele, bine, asta nu mi-aduc eu aminte, ce mi-a spus ea, luam chiștoacele din țigare și mă duceam în balcon și le aprindeam. Dar, că eu eram mai mult speriată că în primul rând nu era normal la vârsta mea și puteam, doamne ferește, să dau foc, că nu știam eu să sting sau să… Da, și atuncea mi-a zis tot așa de rău… I. – Cei de acasă se interesau de cum îți petreceai tu timpul liber? M. – Păi nu că veneam de la școală și, nu că se interesau, știau ce fac, că eu veneam de la școală și poate ieșeam afară, pe stradă. N-aveam unde să mă duc, adică să-și facă griji că vai, ce am făcut!
Din declarațiile minorei rezultă că are relații bune atât cu mama, cât și cu tatăl vitreg, care se arată înțelegători, o vizitează ori se întâlnesc cu ea, interesându-se îndeaproape de ea. Ea subliniază faptul că mamei sale, indiferent de ceea ce a făcut minora sau i s-a întâmplat (subl. ns. – ne referim, în acest sens, la abuzul sexual comis asupra ei de tatăl vitreg), îi pare rău pentru faptul că fiica sa este internată la Centrul de Servicii Sociale ”Sf. Maria” și dorește ca ea să se reîntoarcă acasă:
I. – Acum mama regretă că tu ești aicea și nu ești lângă ea? M. – Da, da. I. – Ce-ți spune? M. – Că să mă întorc acasă, are momente când îl acceptă pe prietenul meu, are momente când se supără că, vezi doamne, din cauza lui am ajuns aici și nu-i convine. Da, de multe ori mi-a b#%l!^+a?spus, și-mi spune și acum că ușa casei ei întotdeauna va fi deschisă pentru mine, chiar dacă sunt de vină sau nu. Adică practic pot să spun că aș avea o vină că am plecat de acasă eu, că nu m-au dat ei afară din casă și au spus că chiar dacă am greșit atunci și am pornit pe drumul ăsta, au trecut peste și mă așteaptă acasă, când vreau eu. I. – Și soțul mamei e de aceeași părere? M. – Da. I. – Mama vine să te viziteze aicea? M. – Da. I. – Cam cât de des vine? M. – Nu prea vine încoace, mai mult mă întâlnesc cu ea în oraș sau mă mai duc eu la ea la muncă. Vorbim zi de zi la telefon, ne mai întâlnim când mergem la cimitir la mamaie, dacă eu sunt acolo la prietenul meu și ea vine, mă duc cu ea. I. – Și cu soțul ei vorbești? M. – Vorbesc cu amândoi. Mai vine el de exemplu, dacă se întâmplă să-mi fie foame la zece noaptea și el e la muncă, vine, îmi aduce, eu și fumez și dacă n-am țigări sau astea îi spun și vine și-mi aduce. Adică nu-mi poartă pică că am plecat, au considerat că așa am ales eu și n-au ce să-mi facă. Nu poate să mă lase de izbeliște, să… se interesează de mine! I. – Ți-a fost greu să te desprinzi de mama? M. – Atunci, sincer, nu mi-a fost foarte greu, că eram în valul iubirii, eram captată de alte lucruri, dar acum nu știu, să zică că unele regrete poate le-aș avea, nu știu, zic așa… I. – Și cu mama despre ce vorbiți când vine ea aicea la tine sau când vă întâlniți? M. – Păi ce am făcut eu, ce face ea….
Informații cu privire la abuzul sexual: Conform afirmațiilor psihologul centrului, minora fost abuzată sexual de tatăl vitreg. În cadrul interviului însă, nu a recunoscut acest fapt și a inventat o poveste potrivit căreia a plecat de acasă pentru că nu s-a mai înțeles cu mama din cauza că aceasta se împotrivea relației pe care minora o avea cu prietenul ei și, de aceea, s-a adresat personal Centrului pentru a fi internată:
I. – Și aici la Centru cum ai ajuns? M. – Aveam un prieten și mama nu prea a fost de acord cu el, am avut niște discuții cu mama și am decis că e mai bine să vin aici. I. – Păi puteai tu să iei decizia asta? M. – Da, am avut niște discuții cu ea, ne-am cam certat și am ajuns la concluzia că e mai bine. Ea a fost de acord și… I. – Păi și cum ai aflat tu de Centrul ăsta? M. – Am vorbit cu o prietenă de-a lu’ mama și ne-a dat un număr de telefon de la, nu mai știu din ce sector. Tot de la sectorul 1, dar era… se ocupa cu altceva și de acolo m-au trimis în Direcție și din Direcție am venit aici, m-au adus aici. I. – Dar de ce nu-l accepta mama pe prietenul tău? M. – Că zicea că sunt prea mică,… de astea. I. – De cât timp ești tu aici, la Centru? M. – De trei ani.
Este posibil însă ca o parte din declarația ei – aceea care se referă la prietenul ei -, să fie adevărată, deși, așa cum se poate observa din derularea discuției dintre investigator și minoră, b#%l!^+a?aceasta evită, în mod constant, să se refere la abuzarea ei sexuală de către tatăl vitreg. Apare neclar, în acest sens, dacă minora s-a opus sau, dimpotrivă, a acceptat să întrețină raporturi sexuale cu partenerul mamei. Aceasta nu exclude însă situația ei de victimă a unui abuz sexual datorită vârstei și, implicit, a lipsei ei de discernământ:
M. – Singura problemă pe care am avut-o cu ei (subl. ns.: cu părinții), v-am spus deja, a fost, prietenul meu care au considerat ei că nu… I. – De cât timp îl știai pe prietenul tău? M. – Păi îl știu de cinci ani și de patru ani suntem împreună. I. – Și n-ai încercat să-i convingi să îl accepte? M. – Ba da, da’ n-au vrut să înțeleagă. I. – Și le-ai zis că dacă nu-l acceptă pleci? M.. – Da, da! I. – Și ei ce-au zis? Pleacă? M. – Nu, au considerat, au zis că ei și-au făcut datoria să-mi spună ce e bine să fac și ce nu, dacă nu… M-au pedepsit, au încercat să mă oprească, dar eu n-am vrut să ascult și… I. – Cum te pedepseau? M. – Să nu ies afară, îmi luase niște cercei din aur … o pereche de cercei și un inel. Inelul eu l-am băgat la amanet și ei când au văzut mi-au luat cerceii. În ultimul timp nu prea mă mai duceam la școală, am avut câteva absențe, ăă, dacă ei nu mă lăsau, eu mă întâlneam pe ascuns cu el și nu mă duceam la școală… și au zis că decât să te țin cu forța lângă mine mai bine…. nu pot să te țin legată… faci cum consideri tu. I. – Și prietenul vine să te vadă aici? M. – Nu, venea la început, dar acum mă duc eu în weekend la el acasă. El muncește de dimineața până seara și n-are timp să… Din păcate ne vedem decât în weekend. I. – El cu ce se ocupă? M. – Alpinist. I. – Și părinții lui știu de relație? M. – Da, păi mă duc la el acasă! El stă cu părinții și cu sora lui.
În același timp, relatările ei despre modul în care s-a adresat instituțiilor abilitate și despre modul în care s-a desfășurat ancheta socială în cazul său sunt nu numai credibile, ci prezintă un grad ridicat de veridicitate, în pofida faptului că minora nu spune nimic despre abuzul social căreia i-a căzut victimă:
I. – Deci cum ai aflat tu de Centru, printr-o prietenă? M. – Da. Nu, o prietenă mi-a dat un număr de telefon, tot așa ceva de asistență socială, dar nu era D.G.A.S.-ul, era o altă instituție, nu mai știu și de acolo m-au trimis în Direcție și din Direcție m-au adus aici. I. – Au făcut vreo anchetă socială? M. – Au făcut anchetă socială la mama acasă și anchetă socială au făcut la prietenul meu ca să pot să mă duc în weekend. Să vadă dacă au condiții, dacă familia lui mă primește, adică să nu mă duc și să stau pe stradă. I. – Și la mama de ce au făcut anchetă socială? M. – Să vadă dacă ar fi ei de vină cu plecarea mea, dacă ei m-au dat afară, să vadă condițiile, adică pentru o viitoare reintegrare în familie să știe dacă am condiții acasă sau nu. b#%l!^+a?I. – Și care a fost concluzia? Că aveai condiții? M. – Da, da, păi dacă vreau pot să mă întorc acasă, nu-i nici o problemă. Bine, când s-a făcut ancheta socială n-aveau parchet, n-aveau aer condiționat, aveau o sobă, aveau lemne, baie în casă cu cadă, cu tot ce e nevoie. Amândoi au loc de muncă, nu se pune problema să mor de foame. El cel puțin, dacă e pe taxi, 100-200 de mii pe seară tot găsește să ne pună ceva de mâncare pe masă.
Situația minorei în cadrul Centrului de Servicii Sociale: Din spusele ei, minora s-a adaptat relativ ușor în cadrul Centrului, având relații bune cu toată lumea și făcându-și prieteni. Pe de altă parte, urmează cursurile școlii profesionale unde are note satisfăcătoare și-și dorește să valorifice, la externare, cunoștințele dobândite: – Și aici la Centru cum te-ai adaptat? Ușor sau? . – Ușor, da. I. – Ți-ai făcut prieteni aici? M. – Da, nu am eu treabă, adică practic mă înțeleg bine cu toată lumea. Bine, mai sunt discuții, mai sunt… da’ nu… I. – Și stau psihologii de vorbă cu tine? M. – Înainte să vină domnișoara Elena era o doamnă psiholog Roxana, care stătea aici în Centru, venea, cu care n-am…, prima oară când am venit am purtat o discuție și apoi nu. Bine, ea era și un fel de, era altfel de persoană adică nu, mie una nu mi-a plăcut și nu mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu ea. Dar am mers la început în Direcție, la domnișoara Diana și făceam acolo….., o dată pe săptămână mergeam. I. – Și în ce constau ședințele astea? M. – Mă întreba de mine, cum sunt, dacă-mi place aici, cum mă înțeleg cu prietenul, cu mama, cu soțul mamei, la școală, făceam diferite jocuri. Mai venea pe aici, mai discutam așa când nu ne vedea nimeni că eu eram la școală. I. – Cu școala cum merge? M. – Bine. I. – Ce note ai? Note mari? M. – Da. Nu numai nouă și zece, dar am de la șapte în sus, să zic. I. – Ai vreo materie preferată? M. – Da, română, da’ e materia mea preferată din cauza profesoarei, nu că țin eu neapărat să învăț româna, să învăț, să… că mai am vreo trei ani că eu sunt la SAM (subl. ns.: Școala de Arte și Meserii). Eu aș vrea să dau mai departe, să profit de diploma pe care am primit-o de la cursuri.
Studiu de caz nr.3
SEMNALAREA CAZULUI
– persoana ce semnaleaza cazul: medic specialist
– mod de semnalare a cazului: telefonic, urmată de deplasarea specialistului din instituție la spital, pentru culegerea inițială a datelor de la medicul curant b#%l!^+a?
– informații oferite de persoana care semnalizeaza cazul: femeie în vârstă de 31 de ani, internată în spital cu vătămari corporale ; femeia își acuză soțul pentru agresiune, dar nu știe cum să procedeze pentru a depăși situația de criză în care se află; are un copil în vârstă de 8 ani care a rămas acasă cu soțul violent; acesta are comportamente agresive și față de copil.
Analiza datelor
– preluarea cazului: date fiind informațiile colectate de la medicul curant, echipa de specialiști decide preluarea cazului pentru investigații.
– determinarea urgenței investigației: echipa de intervenție a Centrului Maternal își propune să investigheze cazul și să îl soluționeze
EVALUAREA INIȚIALĂ
Planul evaluării inițiale
– identificarea persoanelor ce vor fi intervievate: victima, agresorul
– structurarea ghidului de interviu cu victima:
1. Care este motivul internării?
2. De câte ori ați mai fost internată până acum și care au fost cauzele?
3. Soțul dvs. devine violent cu ușurință?
4. Își pierde controlul când bea?
5. Te împinge, te înțeapă, te trage de păr, folosește obiecte pentru a te lovi?
6. Te forțează să faci ceea ce nu vrei?
7. Este furios, nervos pentru o cauză aparentă?
8. Te împiedică să găsești argumente pentru a te apăra?
9. Te terorizează verbal?
10. Te controlează din punct de vedere financiar?
11. Încearcă să te împiedice să întâlnești prieteni, rude, să frecventezi locuri publice, să întâlnești persoane de sex opus?
12. Folosește intimidarea pentru a obține ce dorește?
13. Te face să crezi că tu esti cea vinovată pentru pierderea controlului?
14. Își dă impresia că este mai inteligent și mai capabil în a lua decizii?
15. Te face să te simți rușinată?
16. Te izolează de persoane cu care tu dorești să-ți împarți timpul? b#%l!^+a?
17. Face anumite lucruri pentru care trebuie să te ascunzi față de alții?
18. Te contrazice pentru a produce confuzii?
19. Te face să te simți lipsită de valoare?
20. Îți diminuează realizarile?
21. Te pune în încurcătură în public?
22. Are comportamente agresive și față de copil?
– structurarea ghidului de interviu cu agresorul
1. Aspecte predelincvențiale – familie de origine, consum de alcool, stres profesional etc;
2. Numărul și tipul antecedentelor în ceea ce privește conflictele cu soția;
3. Circumstanțele producerii conflictelor cu soția;
4. Frecvența momentelor de liniște în familie.
Colectarea datelor
Date identificatorii despre mamă:
Nume si prenume: G.I.
Sex :feminin
Religie :ortodoxă
Ocupație :casnică
Statut marital : căsătorită
Date despre copil:
Nume si prenume: G.A.
Sex : masculin
Religie :ortodoxă
Cetățenie :română
– informații obținute de la victimă:
Femeia este agresată fizic în mod constant de soțul violent. Sunt căsătoriți de 11 ani și au împreună un copil în vârstă de 8 ani. Nici unul dintre soți nu a mai fost căsătorit înainte. Familia locuiește într-un apartament cu 2 camere, proprietate personală. Situația materială a familiei este precară: soția este casnică (nu a lucrat niciodată și nu are nici o calificare profesională), soțul lucrează ca muncitor necalificat cu un salariu foarte mic; din cauza veniturilor mici din familie, datoriile la b#%l!^+a?întreținere au ajuns de aproximativ 5000 RON.; în urmă cu aproximat 5 ani, pe fondul problemelor financiare, soțul a început să consume băuturi alcoolice. Soția susține că a încercat de multe ori să-și găsească un loc de muncă, dar nu a reușit. În aproape fiecare zi, după încheierea programului de lucru, soțul se oprește la cârciumă împreună cu alți colegi de serviciu și ajunge acasă foarte târziu, sub influența băuturilor alcoolice. În fiecare seară îi reproșează soției că nu lucrează și că stă degeaba acasă. Astfel se declanșează scandalul. Rare sunt zilele când este liniște în familie. Copilul încercă de fiecare dată să îi ia apărarea mamei și sfârșeste prin a fi lovit de tată. În antecedent, soțul a fost sancționat cu o amendă și un avertisment pentru agresarea soției. Dar datoria a trebuit să fie plătită tot din banii familiei. De atunci, soția a preferat să îndure injuriile și bătăile, pentru a nu mai fi nevoită să plătească amenzi. și-a pierdut încrederea în Poliție. Acest ultim incident a fost mult mai grav, soția alegându-se cu vătămări corporale. Soția este descumpănită întrucât nu vrea să-și părăsească soțul și locuința, ci își dorește reabilitarea soțului.
– informații obținute de la agresor:
S-a casatorit cu soția sa în urmă cu 11 ani și au venit împreună la oraș. Nici unul dintre ei nu avea studii liceale, astfel încât angajarea a fost dificilă. Soția a încercat să se angajeze în câteva locuri dar nu a reușit, după care a rămas însărcinată și s-a ocupat de creșterea copilului. În timp s-a obișnuit cu statul acasă degeaba. Soțul munceste din greu ca să aducă un ban în casă; a schimbat de-a lungul timpului mai multe locuri de muncă pentru a câștiga mai mult. Soțul susține că tot ce s-a realizat în casă este numai datorită muncii lui. În urmă cu aproximativ 5 ani a fost șomer aproximativ 8 luni, timp în care datoriile la întreținere au crescut foarte mult. De atunci, soțul a insistat pe lângă soție să-și caute un loc de muncă, dar aceasta l-a refuzat în mod constant. Din pricina certurilor tot mai dese din familie, soțul a început să petreacă tot mai puțin timp acasă, și mai mult cu prietenii. Mai consuma din când în când câte un pahar de vin, dar considera că nu face o crimă prin aceasta. Este foarte revoltat împotriva soției și nu mai vrea ca aceasta să se întoarcă acasă. Susține că soția îl întoarce pe fiul lor împotriva sa.
Analiza datelor
– validitatea sesizării: în urma culegerii inițiale a datelor se constată cu certitudine existența unui caz de violență domestică asupra soției și copilului b#%l!^+a?
– riscul de recidivă: foarte ridicat, datorită: consumului de băuturi alcoolice din partea soțului, problemelor financiare cu care se confruntă familia, relațiilor dintre soți profund afectate, dificultatea găsirii imediate a unui loc de muncă pentru soție
EVALUAREA FAMILIEI
Colectarea datelor
– identificarea cauzelor agresiunii: situația economică precară a familiei; statutul de femeie casnică al soției; consumul de băuturi alcoolice de către soț.
– tehnicile utilizate în evaluarea complexă: scala revizuită a tacticilor de conflict; genograma; harta rețelei sociale; diagrama familială.
Analiza datelor
– schimbări necesare pentru reducerea factorilor de risc: depărtarea temporară a cuplului mamă-copil de mediul agresiv; asigurarea confortului emoțional pentru mamă și copil; găsirea unui loc de muncă pentru mamă; eliminarea alcoolului și a anturajului vicios din viața soțului.
– identificarea nevoilor victimei: suport emoțional; informare, consiliere și orientare pe piața forței de muncă; ocuparea unui loc pe piața forței de muncă; reducerea tensiunilor din mediul familial;
INTERVENȚIA
SERVICII PENTRU COPIL
SERVICII PENTRU FAMILIE
9. Planul de servicii
Implementarea planului de interventie
– îndeplinirea scopului intervenției: câștigarea confortului emoțional pentru mama și copil; reglementarea situației legale.
– eficiența serviciilor oferite:
§ găzduirea a oferit mamei răgazul necesar pentru depășirea situației de criză
§ suportul emoțional au redat mamei încrederea în propriile forțe
§ soțul nu a fost convins să primească suport pentru reabilitare
§ mama a fost consiliată juridic și însoțită în instanță pentru obținerea divorțului și a custodiei copilului și pentru partajul bunurilor
§ mama a fost susținută pentru găsirea unui loc de muncă și a unei gazde
– respectarea termenelor stabilite inițial: termenele stabilite inițial au fost respectate, cu mici excepții legate de activitățile instanței și de oferta locurilor de muncă.
Analiza campului de forțe
Concluzii
Comunicarea presupune exprimarea emoțiilor în momentul apariției. Insă refularea lor poate duce la vătămarea relației cu partenerul.
Unii dintre noi preferă să nu-și exprime trăirile, ceea ce într-o relatie de dragoste ar putea constitui un impediment. „Eșecul în comunicare", ca problema numărul unu în viața unui cuplu, nu este nici o surpriză. Din lucrarea de față am înțeles că există câteva reguli pentru o bună desfășurare a relației de familie: transmiterea unui mesaj complet și înțelegerea unor sensuri ascunse.
Prin mesaj complet înțelegem: observații, gânduri, emoții, nevoi. Observațiile sunt informațiile brute, neprocesate, acele judecăți de fapt, obiective, provenite prin intermediul simțurilor. Gândurile presupun identificarea relației dintre informații, valorificarea asemănărilor și deosebirilor și formularea de concluzii bazate pe judecăți de valoare-subiective. Emoțiile contituie un răspuns spontan al individului la interacțiunea cu mediul, iar nevoile sunt deficitul propriu al organismului care declanșează mecanisme de satisfacere a acestuia. Aceste 4 concepte stau la baza unei comunicări eficiente în cuplu, iar când partenerul dăruiește un mesaj incomplet, procesul de comunicare se alterează, ducând chiar și la degradarea relației.
Deși are pondere mult mai mică decât celelalte tipuri de comunicare, cea verbală are o importanță semnificativă în ceea ce privește sentimentele neexprimate conștient de către partener, iar prin intermediul ideilor ce urmează, tu poți desluși gandul partenerului doar analizându-i limbajul și evitând erorile de limbaj prezentate. Verbele nespecificate blochează transmiterea unui mesaj eficient și lasă loc subiectivității.: “ Mă scoate din sărite”; întrebările de clarificare se referă la evidențierea modului în care au fost realizate acțiunile, clarificând astfel și contextual-“In ce fel te scoate din sărite.
O greșeală comună în comunicare și implicit, în învățare, este blamarea unui comportament fără să se ofere o alternativă.
Dacă privim familia ca spațiu al satisfacerii nevoilor esențiale ale tuturor membrilor ei, este evidentă nevoia unei morale bazate pe cunoaștere și dragoste care să regleze relațiile între membrii familiei. În absența acestei morale, cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina incredibile oscilații comportamentale. O gândire morală cu principii clare, cunoașterea și respectarea nevoilor umane în general și a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, în special de către toți membrii adulți, pot garanta calitatea vieții familiei. Cel mai bun predicator al violenței domestice este evidența unui incident produs anterior momentului în care se discută riscul de violență în familie.
Indiferent de forma pe care a luat-o manifestarea violenței, aparența ei în relațiile dintre membrii familiei reprezintă o breșă ce treptat va îngădui forme și manifestări tot mai ample, mai variate și mai frecvente. În cazul violenței domestice apar modificări de structură a personalității tuturor celor implicați. Victima își va pierde încet stima de sine și va dezvolta indezirabile mecanisme defensive prin care va încerca să facă față situației. Riscul de a ceda într-un anumit moment creste pe măsură ce situația se cronicizează. Tatăl poate ajunge un șomer cronic, un alcoolic păstrând relații cu mediul social din afara familiei doar în grupuri selectate din mediile marginale, cu tulburări de integritate socială. Cât despre modificări de personalitate a copiilor sub influența atmosferei de violență în familie, statisticile care arată o trecere a comportamentelor violente de la o generație la alta în proporție de 90% sunt probabil cea mai convingătoare și crudă mărturie. Delatiile emoționale dintre cei doi poli ai conflictului sunt un alt specific al violenței domestice. Impulsivitatea, dificultatile adaptive de comunicare și relaționare, de respectare a normelor sociale, comportamente antisociale, comportamentul adictiv , consumul exagerat de droguri, alcool, aderarea la grupuri delictogene și implicarea în acte criminogene, neîncrederea în ceilalți, tulburări de integrare profesională, dificultăți în construirea unui cuplu stabil și a unei familii îl transformă într-un părinte violent care, la rândul lui, se va purta violent cu proprii lui copii și cu ceilalți din viata lui. Expunerea la violență poate avea consecințe serioase asupra copiilor, ei pot trece peste efecte mai ușor dacă anumiți factori sunt prezenți în viața lor. Un copil care crește înconjurat de dragoste și atenție din partea unor adulți care cunosc efectele violenței și știu să ofere stabilitate și liniște, are șanse mari să crească frumo și să fie un adult fericit. Școlile, centrele comunitare și programele recreaționale pot și ele oferi copiilor o șansă de a scăpa de violență, de a-și căpăta propria independență și încredere și de a învăța cum să se descurce în viață.
Bibliografie
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.
Bandura, A., (1973), Aggression, A social learning analysis, Englewood Cliffs, NJ: Prince Hall, citat deLambert & Firestone (2000)
Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000.
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000.
Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului, Gemma Press, 1999.
Borțun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, București, 2002
Bougnoux, Daniel, Introducere în știintele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000.
Bouzon, Arlette, Comunicarea în situații de criză, București, Editura Tritonic, 2006.
Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public. Studii, cercetări, aplicații, Editura Tritonic, București, 2004.
Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, Editura Comunicare. Ro, SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice ,,David Ogilvy”, București, 2005.
Craia, Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2000.
Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W.Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, 1998.
Dobash & Dobash (1979) citați de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends inIntimate Partner Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, SagePublication
Durand, Jacques, Les formes de la communication, Paris, Dunod, 1981.
Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol, mit, Editura Facla, Timișoara, 1983.
Fiske, John, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, 2003.
Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001.
Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000.
McQuail, Denis, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, prefață de Ioan Drăgan, postfață de Iulian Popescu, Institutul European, Iași, 1999.
McQuail, Denis., Windahl, S., Modele ale comunicării, Comunicare.ro, 2001.
Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005.
Mucchielli, Alex, Jean-Antoine Corbalan, Teoria proceselor de comunicare, traducere de Livia Iacob, Editura Institutul European, Iași, 2006.
Newsom, Doug, Kruckeberg, Dean, VanSlike Turk, Judy, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003.
Pănișoară, Ioan Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, București, 2008
Roșca, Liviu, Comunicare personală – aplicații, Editura Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu, 2001.
Rus, Flaviu Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul European, Iași, 2002.
Sînzianu, Smona Gabriela, Violența în familir prezentată in presa din România, 2006
Ancuța ., Canila A., Madalina Constantin, Moisii G., Tătărășanu M., Toma C., Stop violenta in familie. Cunoaștere, prevenție, intervenție, 2005
Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000.
Stoica-Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iași, 2004.
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, București, Editura comunicare.ro
Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, București
Bibliografie
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.
Bandura, A., (1973), Aggression, A social learning analysis, Englewood Cliffs, NJ: Prince Hall, citat deLambert & Firestone (2000)
Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000.
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000.
Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului, Gemma Press, 1999.
Borțun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, București, 2002
Bougnoux, Daniel, Introducere în știintele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu, Editura Polirom, 2000.
Bouzon, Arlette, Comunicarea în situații de criză, București, Editura Tritonic, 2006.
Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public. Studii, cercetări, aplicații, Editura Tritonic, București, 2004.
Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns, Editura Comunicare. Ro, SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice ,,David Ogilvy”, București, 2005.
Craia, Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2000.
Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W.Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, 1998.
Dobash & Dobash (1979) citați de Michalski, J.H., (2004) în Making Sociological Sense Out of Trends inIntimate Partner Violence. A social Structure of Violence against Women, Violence Against Women, SagePublication
Durand, Jacques, Les formes de la communication, Paris, Dunod, 1981.
Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol, mit, Editura Facla, Timișoara, 1983.
Fiske, John, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, 2003.
Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001.
Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000.
McQuail, Denis, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, prefață de Ioan Drăgan, postfață de Iulian Popescu, Institutul European, Iași, 1999.
McQuail, Denis., Windahl, S., Modele ale comunicării, Comunicare.ro, 2001.
Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005.
Mucchielli, Alex, Jean-Antoine Corbalan, Teoria proceselor de comunicare, traducere de Livia Iacob, Editura Institutul European, Iași, 2006.
Newsom, Doug, Kruckeberg, Dean, VanSlike Turk, Judy, Totul despre relațiile publice, Editura Polirom, Iași, 2003.
Pănișoară, Ioan Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, București, 2008
Roșca, Liviu, Comunicare personală – aplicații, Editura Universității ,,Lucian Blaga” din Sibiu, 2001.
Rus, Flaviu Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul European, Iași, 2002.
Sînzianu, Smona Gabriela, Violența în familir prezentată in presa din România, 2006
Ancuța ., Canila A., Madalina Constantin, Moisii G., Tătărășanu M., Toma C., Stop violenta in familie. Cunoaștere, prevenție, intervenție, 2005
Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000.
Stoica-Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iași, 2004.
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, București, Editura comunicare.ro
Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Eficienta O Bariera Pentru Violenta In Familie (ID: 106281)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.