Comunicarea Corporatista

O accepțiune legală asupra conceptului de corporație este aceea de ”formă de organizare a unei afaceri, autorizată de către autoritatea statului respectiv drept entitate legală, de sine stătătoare. Deși este înființată prin asocierea mai multor persoane, o corporație este o entitate distinctă de cei care o dețin, având propriile drepturi, privilegii și datorii. Ea cumpără active, contractează datorii, încheie contracte, acționează în justiție, este acționată în justiție și plătește impozite în nume propriu. Corporațiile emit acțiuni pentru cei care doresc să investeasca capital și să devină astfel proprietari, și respectiv obligațiuni pentru cei care doresc să împrumute bani companiei. O corporație are trei caracteristici principale: (1) răspundere limitată – proprietarii pot pierde doar ce au investit, (2) ușurința transferului proprietății prin vânzarea acțiunilor, (3) continuitatea existenței. Factorii care explică popularitatea acestei forme de organizare sunt capacitatea sporită a unei corporații de a obține capital și capacitatea acționarilor de a profita de creșterea companiei în condițiile dispersării riscului.” 

Sintetizând această perspectivă asupra conceptului de corporație, rezultă ca aceasta are o personalitate juridică, nu depinde nici de indivizii care o compun (în sensul celor care lucrează în cadrul său), nici de cei care investesc în ea, acești agenți putând fi înlocuiți fără a influența într-o manieră negativă existența și activitatea corporației. De asemenea reprezintă o entitate ce conform legii poate acționa ca un tot unitar, ce are propriile sale elemente definitorii precum identitate, imagine, responsabilități și îndatoriri.

O altă definiție spune că ”o corporație este o organizație angajată în mobilizarea resurselor în scopuri productive pentru a crea bunăstare și alte beneficii (și nu a distruge bunăstarea în mod intenționat, a contribui la creșterea riscului sau a produce rău) pentru multiplele sale elemente constitutive sau stakeholder.”

Această definiție subliniază responsabilitățile esențiale ale managerilor din cadrul unei corporații, oferind o mai bună orientare a acestora în ceea ce privește rolul lor în organizație și obligațiile pe care le au în corporație și în cadrul societății în general.

Stakeholder este termenul ce definește publicul implicat, cu alte cuvinte grupul de persoane care influențează dăinuirea și dezvoltarea unei organizații în mediul în care își desfășoară activitatea. Acest grup, într-o organizație, însumează ”indivizii și constituenții care contribuie, în mod voluntar sau involuntar, la capacitatea de creare a bunăstării corporației și a activităților și care sunt, prin urmare, potențialii săi beneficiari și/sau purtători de risc.”

Altfel spus, stakeholderii reprezintă acele persoane sau grupuri de persoane care dețin un rol important în crearea și menținerea succesului corporației și a unor relații eficiente cu persoane sau companii care să ajute la maximizarea câștigurilor urmărite. Acest din urmă fapt implică un anumit grad de interes din partea stakeholderilor pentru a putea atinge obiectivele propuse.

O corporație își poate extinde activitatea și pe plan internațional sub forma unor filiale în diferite țări și poartă denumirea de corporație transnațională sau multinațională.

Corporația transnațională este văzută drept ”acea entitate economică formată dintr-o firmă-mamă și din filialele ei în mai multe țări, care este caracterizată de internaționalizarea producției, care se bazează pe un ”bazin” internațional de resurse umane, materiale și financiare și care promovează la scară globală un anumit set de valori proprii.”

Principala trăsătură a corporațiilor ce poate fi identificată în urma acestei definiții este aceea de a fi compusă din mai multe firme ce au în comun o companie mamă care, pentru a crea și menține o funcționare eficientă a corporației per ansamblu are obligația esențială de a ține cont de valorile, normele, regulile țării în care își desfășoară activitatea fiecare dintre filiale. O altă trasătură caracteristică ce reiese de aici este aceea că toate firmele filiale au aceleași obligații, responsabilități, obiective și scopuri. Cu toate că specificul unei corporații transnaționale este acela de a avea un număr mai mare de firme, ea trebuie văzută drept o singură entitate unitară.

Ziarul Financiar a publicat la sfârșitul anului 2012 un top al celor mai influente 100 de corporații din România, primele 5 fiind:

După cum rezultă din tabelul de mai sus, domeniul petrolier și cel al telecomunicațiilor sunt cele care își asumă primele locuri privind cele mai influente și valoroase corporații din România în ultimii 3 ani. OMV Petrom deține primul loc având o valoare detașat mai mare decât competitorul său, Romgaz, evoluția sa față de anul precedent fiind una notabilă.

1.2. Concepte de bază ale comunicării corporative

Comunicarea corporatistă își poate avea originile în domeniul Relațiilor Publice conform autorului și lectorului Richard Dolphin. Acest lucru poate fi explicat cu ajutorul asemănărilor existente între cele două practici, în special în ceea ce privește crearea și menținerea unui climat favorabil al organizației sau companiei, o reputație pozitivă, o înțelegere cât mai clară a obiectivelor din partea publicurilor sale. Așa cum o spune și denumirea, un departament de relații publice este responsabil cu menținerea unei comunicări eficiente cu diverse categorii de publicuri, incluzând aici consumatorii, fapt ce reprezintă o diferență semnificativă față de comunicarea corporativă. Precum va fi menționat în definițiile următoare această din urmă formă de comunicare nu se ocupă de comunicarea cu consumatorii.

Autorul cărții The Fundamentals of Corporate Communication prezintă o serie de termeni care astăzi definesc ceea ce stătea sub numele de relații publice, și anume: corporate affairs (”afaceri” corporative), corporate communications (comunicare corporativă), public affairs (”afaceri” publice). Din punctul de vedere al lui Van Riel, trei domenii sunt incluse în comunicarea corporativă: ”managementul comunicării, comunicarea de marketing și comunicarea organizațională.”

Nu există o singură definiție unanim acceptată care să reflecte esența comunicării corporative, însă rolurile pe care trebuie să le îndeplinească se regăsesc în majoritatea scrierilor dedicate acestui proces. Un inventar al principalelor scopuri ale acestei forme de comunicare ce reprezintă de asemenea și specificul ei sunt: ajutor în definirea rolului corporației în societate, în crearea și precizarea misiunii și viziunii corporației, a obiectivelor și strategiei, crearea reputației corporației și a relațiilor dintre aceasta și partenerii, publicurile sale, reflectă angajamentul organizației față de societate.

O definiție concisă a comunicării corporatiste spune că aceasta reprezintă ”comunicarea dintre o corporație sau orice altă mare organizație și publicurile sale interne și externe, cu scopul de a crea o mai bună înțelegere și percepție a idealurilor și scopurilor organizației respective.”

Din punctul meu de vedere această definiție reușește să redea în puține cuvinte particularitatea comunicării corporatiste și anume transmiterea de informații din partea organizației către publicuri, informații care includ valorile, idealurile și scopurile acesteia. Transferul de informații se poate realiza atât verbal, cât și prin mijloace audiovizuale.

O abordare a definirii conceptului de comunicare corporatistă acceptată de mai mulți autori este aceea de a o descrie drept comunicarea valorilor corporative, în acest fel făcându-se diferențierea între scopul său și cel al practicii de marketing. Dacă cea din urmă activitate are drept scop promovarea serviciilor sau produselor de consum, comunicarea fiind îndreptată spre consumatori, comunicarea corporatistă este direcționată către alte publicuri și către stakeholderi. Astfel putem spune că acest tip de comunicare are în vedere și lucrează cu concepte precum ”reputație corporativă, imagine corporativă și managementul relației.”

Imaginea unei corporații cuprinde patru componente importante ce constituie reprezentarea despre sine pe care un agent social o proiectează asupra publicurilor: nume, scop, activități și valori.

Prin urmare comunicarea corporatistă are drept scop construirea unei relații și a unei reputații pozitive a corporației. Întrucât aceste concepte sunt deseori utilizate alternativ, este necesară definirea fiecăruia în parte, iar în acest sens vom aminti definiția conceptului de reputație dată de Fombrun și Van Riel pe de o parte, și definiția propusă de Grunig pentru conceptul de relație pe de altă parte.

Astfel, o subliniere concisă a specificului reputației este oferită de Fombrun și Van Riel: ”În cele din urmă o bună reputație este importantă întrucât constituie sursa cheie a deosebirii ce produce suport companiei și o diferențiază de rivali.”

Reputația este strâns legată de așteptările pe care publicul le are față de o companie și reflectă stima pe care publicurile externe o au pentru organizația respectivă. În același timp putem spune că reputația întruchipează o percepție a publicului asupra calităților, a integrității unei companii, o apreciere colectivă și cu un grad subiectiv a credibilității pe care o transmite. Calitățile urmărite sunt judecate pe baza acțiunilor și performanțelor trecute ale acesteia, o bună reputație conferind un avantaj concurențial semnificativ.

Pe de altă parte, o definiție a relației este propusă de Grunig et al., care consideră că ”conceptul de relație cu publicul este o cale mai fructuoasă de înțelegere a rezultatului și valorii programelor de comunicare decât sunt conceptele de brand sau imagine sau reputație.”

Ceea ce poate rezulta de aici este importanța menținerii unei relații eficiente, pozitive cu publicurile de către o corporație întrucât aceasta reflectă valorile și succesul corporației la nivel comunicațional într-o manieră relevantă. În acest sens putem spune că menținerea permanentă a contactului cu stakeholderii, ce conduce la crearea unui relații, reprezintă un element cheie în construirea imaginii și a reputației organizației. Aceste trei elemente constitutive ale oricărei organizații, imagine, reputație și relația cu publicurile se află într-o interpedendență.

Diferențele dintre cele două concepte sunt subliniate de către Hutton în fragmentul următor: ”Reputația reprezintă un concept mult mai relevant pentru persoanele care nu au legături directe cu o organizație, pe când conceptul de relație este mult mai relevant pentru persoanele care sunt stakeholders direcți ai unei organizații (angajați, consumatori, stockholders/acționari și alții care în mod uzual constituie cele mai importante publicuri ale organizației). Cu alte cuvinte, o reputație este, in general, acel ceva pe care o organizație îl are cu străinii, iar o relație este, în mod general, acel ceva pe care o organizație îl are cu prietenii și asociații.”

Prin urmare, principala caracteristică ce diferențiază conceptul de reputație de cel de relație este categoria de persoane căreia se adresează, relația fiind de natură mai personală, mai apropiată, referindu-se la cei implicați în mod direct în activitatea companiei și care au parte de anumite beneficii de pe urma activității companiei așa cum sunt asociații, angajații și chiar furnizorii.

Scopul comunicării corporatiste nu este doar acela de a crea o imagine favorabilă companiei, a unui context propice mediului de vânzări, ci poate contribui în diverse moduri și la realizarea strategiei de afacere. În acest sens putem defini comunicarea corporatistă drept comunicarea cu diverse categorii de publicuri, excluzând consumatorii.

O definiție pornind de la aceste aspecte ne este oferită de Van Riel: ”Comunicarea corporatistă poate fi descrisă drept orchestrarea tuturor instrumentelor din câmpul identității organizaționale (comunicare, simboluri și comportamentul membrilor organizației) într-o asemenea manieră atractivă și realistică pentru a crea și menține o reputație pozitivă pentru grupurile cu care organizația are o relație interdependentă. Asta rezultă într-un avantaj competitiv pentru organizație.”

Elementul pe care această definiție îl aduce în plus este acela de avantaj competitiv. Comunicând într-un mod atractiv, creativ și cât se poate de transparent ajută corporația să fie privită diferit de publicuri în comparație cu ai săi competitori și implicit să își formeze o reputație și o imagine pozitivă în rândul acestora. O atitudine deschisă, inovatoare și transparentă cu siguranță reprezintă un avantaj competitiv.

O altă abordare ne este oferită de către Joep Cornelissen care definește comunicarea corporativă prin diferențierea față de alte forme de comunicare precum cea de afaceri sau managerială. Astfel putem spune că ”comunicarea corporatistă este centrată pe organizație ca și întreg și pe sarcinile importante referitoare la modul în care o organizație se prezintă în fața stakeholderilor importanți, interni și externi.”

Cu toate că nu este precizat în mod explicit, această definiție face referire tot la principalele valori ale corporației care o reprezintă în fața publicurilor sale, așa cum se reflectă și prin intermediul abordării lui Ralph Tench pentru care comunicarea corporatistă este echivalentă cu transmiterea valorilor corporatiste publicurilor interne sau externe.

În ceea ce privește celelalte tipuri de comunicare sus menționate, acestea au un caracter mai tehnic și aplicat – accentul căzând pe competențele de scriere, practice și alte tipuri – concentrarea lor este mai restrictivă, referindu-se la situații interpersonale, precum diade și grupuri mici în cadrul unei organizații.

Conceptele, principiile și abordările de management pe care le cuprinde comunicarea corporatistă fac ca funcția sa să fie mai largă decât competențele vocaționale, tehnice în particular, identitatea și reputația corporației neputând fi înțelese doar prin stăpânirea competențelor de comunicare.

Conform aceluiași autor principalele caracteristici ale comunicării corporatiste văzute ca funcție managerială sunt:

Funcția de management, care necesită ca practicienii în comunicare să privească toate formele de comunicare într-o manieră holistă, și să lege strategia de comunicare cu strategia corporativă și obiectivele prevăzute de o corporație. Comunicarea este astfel văzută ca un set de acțiuni strategice și plănuite care urmărește în ansamblu strategia corporatistă.

Cadru managerial de gestionare a tuturor formelor de comunicare folosite de o organizație în vederea construirii reputației și a relațiilor cu stakeholderii în mediul său. Acest lucru nu implică faptul că disciplinele de comunicare și practicienii responsabili pentru ele sunt integrați în unul și același departament. Comunicarea corporativă oferă un cadru managerial care depășește barierele departamentale și permite coordonarea muncii practicienilor implicați.

Un vocabular de concepte și seturi de tehnici menite să ajute la înțelegerea și gestionarea comunicării dintre o organizație și stakeholderii săi. Vocabularul conține concepte precum misiune, viziune/intenție strategică, obiectivele și scopurile corporației, strategii, identitate, imagine, reputație, stakeholderi, public, piață, probleme, comunicații, integrare.

Aceste caracteristici cheie reprezintă, prin urmare, baza unei definiții a comunicării corporatiste pe care Cornelissen o expune în lucrarea Corporate Communication: Theory and Practice și anume ”comunicarea corporatistă reprezintă funcția de management care oferă un cadru și un vocabular pentru coordonarea eficientă a tuturor mijloacelor comunicării cu scopul de ansamblu de a stabili și menține reputații favorabile cu grupurile de stakeholderi de care organizația este dependentă.”

Această idee este susținută și de Richard Dolphin, a cărui opinie în privința comunicarii corporatiste este aceea că ”s-a dezvoltat într-o disciplină de management esențială” și că asigură consistența și transparența mesajelor pe care corporația în cauză le emite și prin intermediul cărora se obține imaginea și reputația dorită de către organizație.

Așadar comunicarea corporatistă este acea formă de comunicare specifică relației corporație – publicuri (interne sau externe) ce are ca scopuri centrale crearea și menținerea unei reputații pozitive a organizației și transmiterea într-o manieră eficientă a valorilor și idealurilor corporației respective. Realizarea unei comunicări atractive, într-o manieră creativă, are rolul de a diferenția o corporație de competitori, fapt ce conduce și la atingerea obiectivelor de afaceri.

1.2.1. Obiective strategice ale comunicării corporative

Sfătuirea managerilor seniori;

Stârnirea interesului în ceea ce privește produsele corporației;

Asistarea CEO în depășirea zvonurilor și amenințărilor;

Comunicarea strategiilor și pozițiilor corporației;

Asigurarea oferirii de răspunsuri la întrebările adresate de către publicurile semnificative;

Stabilirea și menținerea relațiilor cu publicurile importante;

Stabilirea unui dialog cu media asupra chestiunilor importante;

Ajutorul oferit pentru recuperarea anumitor pierderi în ceea ce privește credibilitatea corporației;

Ajutor în manevrarea situațiilor de criză și crearea unui cadru de simpatie pentru organizație;

Implicarea în promovarea unor noi produse și servicii;

Producerea unei apărări a pozițiilor și punctelor de vedere ale organizației;

Proiectarea unei imagini corporative și impulsionarea reputației;

Promovarea brandului corporației;

Oferirea unei explicații în cazul unor chestiuni critice către stakeholderii importanți;

Transformarea situațiilor negative în oportunități pentru corporație;

Câștigarea suportului pentru pozițiile și scopurile organizației.

Comunicarea corporatistă are o importanță deosebită în diverse segmente ale unei organziații, fiind un suport pentru manageri. Pe lângă scopurile deja menționate de creare și menținere a imaginii și reputației pozitive, are un rol și în controlarea situațiilor de criză, a chestiunilor ce țin de credibilitate și de promovare.

Referitor la strategia de corporație, la acest nivel de vârf (conducerea unei corporații) se iau decizii privind performanțele financiare, precum și scopurile nefinanciare, cum ar fi îmbunătățirea imaginii firmei și îndeplinirea responsabilității ei sociale.

Strategia presupune în primul rând o analiză internă vizând punctele tari si punctele slabe ale firmei, resursele disponibile și necesare, inovații și externă referitoare la economie, mediul internațional, furnizori și clienți, iar în al doilea rând presupune luarea unor decizii strategice în ceea ce privește clienții, produsele, infrastructura, forța de muncă și de organizare.

1.3. Responsabilitatea socială corporativă

Responsabilitatea socială ar fi, conform unor autori, ”un parteneriat pe termen lung cu comunitatea având ca scop sprijinirea acesteia în rezolvarea problemelor sale sociale”, prin urmare contribuția pe care o corporație este obligată să o aibă cu privire la dezvoltarea societății. Altfel spus, aceasta cuprinde totalitatea acțiunilor pe care o corporație le întreprinde și care au ca punct central problemele sociale, ecologice, financiare ale unei comunități.

Orice corporație trebuie să se comporte asemenea unui cetățean responsabil, ceea ce implică faptul că trebuie să aibă și anumite responsabilități care o obligă să acționeze în beneficiul societății atunci când urmărește atingerea propriilor interese și obiective. Aceste responsabilități sunt reunite în modelul cvadripartit al responsabilității sociale corporatiste propus de Archie Carroll:

Responsabilități economice – pretinse de societate. Reprezintă baza care permite existența celorlalte responsabilități și presupune ca o corporație să fie o ”unitate economică funcțională” și să poată persista pe piață;

Responsabilități legale – pretinse de societate. Acestea presupun ca întreaga activitate a corporației să respecte legile și normele sociale impuse de societate;

Responsabilități etice – așteptate de societate. Pe lângă normele legale la care trebuie să se supună, corporațiile trebuie să respecte și o serie de reguli etice, în sensul acționării într-o manieră corectă, echitabilă și justă. Spre deosebire de responsabilitatea legală, care este una impusă de societate, cea etică nu are un caracter imperativ.

Responsabilități filantropice – dorite de societate. Aflate în vârful piramidei propusă de Carroll, acestea au în vedere realizarea de către corporație a unor gesturi față de oameni din propria inițiativă, printre care: donații, sponsorizări, sprijin financiar pentru persoane cu nevoie etc.

Având în vedere aceste niveluri ale comportamentului corporației, responsabilitatea socială corporatistă ”cuprinde ceea ce societatea așteaptă din partea unei organizații din punct de vedere economic, legal, etic și filantropic într-un anumit moment.” (Carroll & Buchholtz)

Așa cum am mai menționat, corporațiile sunt parte a unei comunități ceea ce implică respectarea unor cerințe în folosul societății. Dintre cele patru categorii de responsabilități consider că cele mai importante sunt cele etice și filantropice, dar acestea ar trebui să fie respectate de către orice companie fără a reprezenta o obligație din partea comunității. Acest comportament desigur poate oferi corporațiilor acel element distinctiv față de competență, fiind parte a imaginii pe care o reflectă.

Pe de altă parte, observăm că puține companii realizează acțiuni caritabile din dorința de a ajuta, cele mai multe urmărind alte scopuri în urma cărora să obțină anumite beneficii precum creșterea vizibilității în rândul publicului, crearea unei imagini cât mai pozitive a corporației, acestea conducând în cele din urmă la creșterea vânzărilor, atragerea unui număr mai mare de persoane, fidelizarea unor segmente de public. Atunci când corporațiile se implică în anumite acțiuni sociale urmărind doar propriile beneficii există riscul de a pierde un lucru foarte important pentru o corporație, credibilitatea oamenilor. Pentru a evita această situație consider că este important ca acest comportament să fie unul constant prin manifestarea unei preocupări pentru mediu, pentru problemele societății, prin manifestarea respectului față de societate în ansamblul ei.

Cornelissen menționează o serie de cinci sfaturi eficiente pentru corporații în ceea ce privește responsabilitatea socială corporativă. Astfel o organizație trebuie să arate că este serioasă în privința responsabilității sociale corporative prin stabilirea clară a obiectivelor privind performanțele sociale și ecologice anual și prin raportarea la rezultatele obținute ulterior.

Publicurile țintă ar trebui să includă chestiuni relevante pentru stakeholderi și ar trebui să fie legate de standarde la nivelul industriei oricând acest lucru este posibil. Publicurile țintă trebuie să fie progresive în aducerea de noi aspirații și standarde care să aibă un impact asupra operațiunilor de afacere. Raportarea trebuie să fie onestă, transparentă. Datele de performanță trebuie să fie riguros evaluate și verificate de către autorități credibile precum consultanți sau contabili ori de câte ori este posibil.

În cele din urmă implicarea socială a corporațiilor reprezintă cartea de vizită a acesteia în plan extern.

Conform Lilia Covaș, există o serie de beneficii ale responsabilității sociale corporative ce avantajează deopotrivă compania și comunitatea, printre care: crearea unei imagini favorabile a companiei în societate, îmbunătățirea mediului extern (prin participarea companiilor la soluționarea anumitor probleme ale societății), reducerea presiunii din partea societății asupra companiilor care se implică din punct de vedere social, existența resurselor (corporațiile dețin diverse tipuri de resurse necesare soluționării anumitor proiecte sociale).

Înființarea unei fundații prin intermediul căreia să fie făcute anumite acțiuni filantropice aduce beneficii substanțiale începând de la conștientizarea publicului cu privire la existența unei implicări sociale ale corporației, la creșterea vizibilității corporației și a activității sale și beneficii legate de imaginea corporației în ceea ce privește implicarea socială. Implicarea angajaților în astfel de acțiuni trebuie să fie dorită de aceștia, deoarece dacă sunt făcute din obligație rezultatul nu va fi cel dorit, iar imaginea companiei poate avea de suferit. Contactul direct dintre angajații implicați și cei care beneficiază de ajutor ar duce comunicarea la un alt nivel.

Cele mai importante beneficii pe care o corporație le dobândește în urma implicării în astfel de programe se referă la ”diferențierea față de concurență, obținerea loialității consumatorilor față de companie și produsele sale, îmbunătățirea reputației companiei, creșterea vânzărilor și implicit a cotei de piață a corporației”.

1.4. Cum comunică corporațiile – intern și extern

Comunicarea ilustrează, în fapt, o interfață între corporație sau orice fel de organizație și publicurile cărora se adresează care are rolul de a ”semăna” sentimente favorabile vis-a-vis de organizație publicurilor. Comunicarea presupune capacitatea de a te folosi de toate resursele de care dispui pentru a atinge obiectivele propuse, aceste rezultate fiind obținute prin învingerea eventualilor adversari și prin depășirea eventualelor obstacole. O comunicare eficientă conduce astfel la crearea unei reputații pozitive în rândul publicurilor importante și implicit la o diferențiere de competitori. Asemenea individului, orice corporație are propria sa identitate și reputație pe care și-o construiește, comunicarea cu stakeholderii și publicurile sale principale realizându-se din dorința de a spori gradul de conștientizare a publicului cu privire la activitatea și existența corporației, gradul de apreciere și de înțelegere a convingerilor sale de bază, precum și a produselor și/sau serviciilor pe care aceasta le oferă.

Comunicarea este foarte importantă în cadrul unei companii și pentru ca organizația să existe, aceasta ”trebuie să aibă loc la nivelul tuturor grupurilor implicate – actuali și potențiali angajați, clienți și consumatori, furnizori.” Prin urmare trebuie acordată o atenție deosebită tuturor categoriilor de publicuri de care corporația este dependentă, iar strategia de comunicare trebuie să fie realizată în funcție de toți cei cărora se adresează, implicând valorile, comportamentele, credințele specifice acestora.

În ccea ce privește corporațiile avem o comunicare atât internă, cât și externă. Cea internă se referă la comunicarea ce are loc pe de o parte pe verticală între angajat și angajator, iar pe de altă parte pe orizontală, între angajații organizației și are rolul de a crea o atmosferă de lucru mai plăcută, ceea ce duce la creșterea productivității. Această formă de comunicare se realizează prin ”realizarea unei platforme de comunicare internă – intranet, prin transmiterea de newslettere periodice către angajați, crearea unei reviste interne, broșuri etc.”

O alternativă potrivită la acestea ar putea fi crearea unui blog intern, doar al angajaților, în care aceștia să poată posta diverse materiale care îi privesc. Faptul că există secțiunea dedicată comentariilor ajută la crearea unei adevărate comunități în cadrul corporației și poate ajuta la dezvoltarea creativității angajaților, iar apartenența la un grup conduce la o cooperare mai bună între membrii acestuia. Același efect îl poate avea și un forum special realizat pentru angajați prin intermediul căruia să poată discuta diverse probleme legate de locul de muncă și nu numai, relațiile dintre angajați și atmosfera generală în companie putând fi schimbate în mai bine. Un alt lucru important privind aceste forme de comunicare în spațiul intern este acela că nu necesită o investiție materială datorită platformelor gratuite de crearea a unui blog sau forum. Cu cât angajații se simt mai bine și dispun de toate instrumentele ce le facilitează activitățile, cu atât vor fi mai productivi, mai motivați să aibă performanțe cât mai bune și mai implicați în ceea ce fac. Pentru ca activitatea corporației să fie una de succes este esențial ca angajații să fie la curent cu activitatea comercială și să fie implicați în aceasta.

Comunicarea externă are loc între corporație și actualii sau potențialii investitori, clienți și publicurile sale, având rolul de a crea și de a susține o imagine pozitivă pe care organizația dorește să o prezintă societății. Mijloacele utilizate în acest sens sunt ”advertising-ul în cotidiene, la radio și la tv, evenimente promoționale”, bloguri și site-uri personale și/sau externe, dar care au o influență mare. Informația comunicată este transmisă deseori selectiv, în funcție de natura receptorului prin diverse canale de comunicare.