Comunicarea Aspecte Teoretice

In fiecare zi, în fiecare moment, ființele comunicã între ele, adica fac schimb de informații. Pentru aceasta, oamenii folosesc diferite mijloace, unele dintre ele numite "mijloace de comunicare în masa" sau "mass-media".

  Comunicarea face posibilã coexistenta oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalți. Comunicarea directã intre oameni este realizatã prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor. Dar, pentru a face un schimb de idei sau pentru a împãrtãși cunoștințe cu persoane aflate departe, e nevoie de mijloacele cu ajutorul cãrora sã se transmitã informațiile la distanțã: acestea sunt mijloacele de comunicare în masa sau mass-media.

Comunicarea, informarea si mijloacele de comunicare depind unele de altele. Acești termeni au sensuri diferite in funcție de domeniile care au drept scop comunicarea informatiei. Pentru ziarist, informația este expunerea unor fapte la care a asistat sau pe care le-a putut verifica. Pentru el, o informație bunã trebuie sa fie adevaratã, nouã, ineditã și surprinzatoare. Mijloacele de comunicare sunt diferitele suporturi pe care ziariștii le folosesc ca sã transmita informația (ziare, radio, televiziune etc.). Pentru inginerul din domeniul telecomunicațiilor, informația este un semnal transmis unui destinatar prin mijloace tehnice. Inginerul numește comunicare totalitatea operațiilor de prelucrare, de transmitere și recepționare a mesajului. Pentru cei din domeniul publicitãții, comunicarea are drept scop cucerirea și influențarea consumatorului prin mesaje atragatoare. In funcție de clientul care trebuie convins, sunt folosite diferite mijloace de comunicare. Pentru specialiștii din științele umane, comunicarea este un mijloc folosit de oameni pentru a stabili contacte intre ei, pentru a crea și întretine legãturi între membrii unui grup. Mass-media extind aceste legãturi la intreaga societate, iar telecomunicațiile sunt un mijloc de coexistențã la distanțã.

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura și mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere și, implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințelor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoțional și motivațional (opinii, interese, convingeri, atitudini) .

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub formã de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor.

Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul comunicări, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.

Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare. Societatea există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces care implică participare din partea membrilor unei societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și diverse, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care este de fapt o formă a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de indivizi și poate avea o formă subiectivă, care are ca scop manipularea opiniei publice, și forma obiectivă, care dorește simpla informare a persoanelor.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ nou, care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință directă a aparției noilor forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie prin imagini pe micul ecran.

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializarii sale. Comunicarea umana se ocupa de sensul informației verbale, prezentatã în forma oralã sau scrisã și de cel al informației non verbale, reprezentata de paralimbaj, mișcãrile corpului si folosirea spatiului .

Cînd trebuie sã defineascã noțiunea de comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la “a aduce la cunostințã”, “a da de stire” sau “a informa”. Comunicarea înteleasa ca proces are la bazã patru componente fundamentale: emițãtorul, canalul, informația și receptorul. Esența procesului constã din transferul sau trimiterea informației de la receptor la emitator. Acest model elementar trebuie însa extins, deoarece comunicarea nu se încheie niciodata cu simpla preluare sau receptare a informatiei. În primul, rând nu trebuie omisã circulația informației și în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizeazã decît în vederea obținerii unui raspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intențional: emitatorul transmite receptorului o informație prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rînd, toata aceastã “desfãșurare de forțe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientã dacã nu s-ar acorda importanțã atât codajului cât și decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignoratã nici posibilitatea aparițiilor unor erori de codare sau decodare, precum și imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reușita comunicarii.

Privitã ca un act de punere în relație a emitatorului cu receptorul, comunicarea

poate fi înteleasa drept “ansamblul proceselor fizice si psihologice prin care se efectueazã operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obtinerii unor anumite obiective”.

1.2. Procesul de comunicare

Înțeleasă ca proces, comunicarea implică o derulare a operațiilor de codare, recodare și decodare asupra mesajelor. Prin procesul de comunicare se transmit informații pentru atingerea anumitor scopuri.

Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizează în contexte diferite: există informații care se transmit genetic, informații care circulă în mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizații.

Elementele procesului de comunicare sunt:

Emițătorul și Receptorul în relație

La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relaționare cu celalalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepție și prelucrare, de complexitatea și varietatea conținuturilor, precum și de posibilitatea emițătorului și receptorului de a-și schimba reciproc rolurile.

Canalul de comunicare – "drumul", "calea" pe care mesajul se transmite. Acestea pot fi canale vizuale, auditive, tactile, kinestezice etc. Canalele au suport natural sau tehnic (telefon, fax, mijloace audio-video etc.).

Mesajul – componentă complexă a comunicării care implică fenomene de codare, recodare, decodare. La om, funcția semiotică înalt dezvoltată permite codarea stimulilor actuali, trecuți, viitori și utilizarea lor nu doar de către cel care codifică, ci și de cei care primesc mesajul.

Codul – trebuie ales și cunoscut de partenerii în relație.

Feedback-ul – mesaje de răspuns pe care receptorul le dă în timpul sau după receptarea mesajului inițial.

Mediul – contextul comunicării se referă la situația particularizată în care are loc comunicarea.

Procesul comunicării poate fi perturbat prin apariția unor factori (bariere în comunicare) care diminuează, amplifică, împiedică sau deformează mesajele:

la nivelul emițătorului/receptorului:

deficiențe de exprimare, respectiv recepționare;

deficiențe emoționale, atitudinale;

idei preconcepute etc.

la nivelul canalelor: informația emisă pentru un canal este receptată pe un alt canal (ex.: nevăzătorii receptează informația audibilă prin canale dezvoltate compensator).

la nivelul mesajului:

folosirea cuvintelor cu sensuri diferite;

expresii personale, difuze, limbaje insuficient cunoscute de cei implicați în comunicare.

la nivelul mediului:

climat poluat (fonic, vizual etc.);

folosirea necorespunzătoare a suportului de informație .

1.3. Principiile comunicãrii

Tehnica comunicării stă la baza fiecărei activități comerciale și deci a fiecărei activități umane. Programarea Neuro-Lingvistică este o știință nouă, care derivă din psihologia cognitivă și din cibernetică și permite a se ajunge la un control complet al componentelor de bază care constituie experiența umană.

Aplicarea ei în domeniul comerțului a dat rezultate deosebite și posibilitățile sale sunt încă foarte departe de a fi exploatate din plin.

Se știe că fiecare activitate cotidiană este foarte complexă în felul său și că este necesară învățarea unor legi și metode pentru a face ceva anume.

Trebuie să se țină cont de diferite principii pentru a nu se ajunge la comportamente greșite, cu consecințe dezastruoase .

Unele din cele mai recente principii ale comunicãrii au fost formulate de reprezentanții Școlii de la Palo Alto, care au ținut sã le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicãrii:

· Comunicarea este inevitabila.

· Comunicarea se dezvoltã în planul conținutului și cel al relației.

· Comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauzã – efect sau stimul – reacție.

· Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si analogic.

· Comunicarea este un proces ireversibil.

· Comunicarea presupune raporturi de putere între participanți.

· Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor .

1.4. Funcțiile comunicãrii

Miloacele de comunicare în mase au o uriașã forțã de influențare a consumatorului de informație, a publicului. Acest lucru este valabil atât în domeniul comercial, cât și în cel ai viații publice și politice.

In cadrul relațiilor interumane, pentru a-și îndeplini scopurile sau obiectivele, comunicarea trebuie sã îndeplinescã o serie de funcții generale cum ar fi :

Funcția emotivă constă în autoproiectarea emițătorului în text și mai precis prezența identificabilă a emițătorului în text;

Funcția poetică constă în autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra lui însuși, ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare, că e văzut și ca text;

Funcția referențială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitate exterioară, la altceva decât la sine;

Funcția metaligvistică constă în faptul că textul conține în el indicații de cod; câteodată aceste indicații sunt explicite. De cele mai multe ori indicațiile sunt implicite. Ele orientează decodajul. Perifrazele explicative care precizează accepțiunea în care trebuie înțeles un termen, gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparțin sferei metalingvisticului.

Funcția fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare și controlul bunei funcționări a acestuia. Foarte multe semnale fatice însoțesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se reconfirmă mereu păstrarea contactului, mișcări ale capului, confirmări verbale, ș.a.m.d.

Funcția conativă este orientarea către destinatar și se observă în reacțiile comportamentale imediate ale acestuia. Este prezentă în mecanismele persuasive, în elementele de retoricã .

1.5. Niveluri și forme ale comunicãrii

În comunicare se găsesc cinci niveluri, și anume: comunicarea intrapersonalã, comunicarea interpersonalã, comunicarea de grup, comunicarea de masa, comunicarea publicã sau mediaticã.

Comunicarea intrapersonalã este comunicarea în și către sine. Acestă comunicare este un real proces de comunicare, chiar dacă emițătorul și receptorul este același, iar codificarea și decodificarea mesajelor nu este absolut necesarã.

Comunicarea interpersonalã este cea mai importantã formã de comunicare și cel mai des folosita. Ea este baza existenței sociale a omului, și nu poate fi evitată- viata de familie, relațiile cu prietenii, activitatea profesionala, toate depind de aceastã calitate. Comunicarea interpersonalã se referã la comunicarea fațã în fațã. Este un tip de comunicare important în relațiile inter-personale, în stabilirea de relații, legături,etc.

Comunicarea de grup este tot un tip de comunicare, dar care se derulează în colectivități umane restrânse și permite schimburi de idei și emoții, discuții, rezolvări de probleme, aplanare de conflicte. Valența în comunicare reprezintã numărul de persoane cu care un individ poate comunica (la receptare sau la emitere). Dintr-o perspectivã informațională, grupurile sunt de doua tipuri: grup egalitar și grup ierarhizat. Intr-un grup, ierarhia se stabilește pe baza bilanțului informațional al fiecărui individ, bilanțul fiind diferența dintre influentele pe care le primește individul și cele pe care le exercita acesta. Când bilanțul este egal pentru toți membrii grupului, grupul este egalitar, iar daca bilantul este diferit, grupul este ierarhizat.

Comunicarea de masa presupune un producător instituționalizat de mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat și numeros. Acest tip de comunicare nu beneficiază de un feedback eficient.

Comunicarea publicã sau mediaticã este o forma specializata a comunicării interumane care are rădăcinile în retorica antica. Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidã modificare a discursurilor publice; ea diferă în mod esențial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa .

Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există comunicare verbală, comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-verbală, paralimbaj…

1.5.1. Comunicarea scrisă

Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intra-personală, dar și una inter-personală. Într-o comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente precum: folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înțelese cu siguranță de receptor ; evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; alegerea cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic creat, a expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace între suportul scris și cel oral în cadrul comunicării didactice.

Comunicarea scrisă are câteva avantaje. Printre care amintim:
-durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;

– textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;

-poate fi citit la un moment potrivit și poate fi recitit etc

Pașii în comunicarea scrisă sunt similari celor din structurarea unui discurs: exista o fază de pregătire (stabilirea obiectivelor, a rolului și a audienței – cei care vor citi textul – a punctelor-cheie pe care dorim să le rețină aceștia din urmă) și o fază de redactare (ideile principale sunt dezvoltate urmărind o serie de indicatori precum : claritate, credibilitate, concizie, folosind cele trei părți ale unei redactări: introducere, cuprins și încheiere.

1.5.2. Comunicarea oralã

Cea mai întâlnită modalitate de comunicare este comunicarea orală. Comunicarea non verbală o însoțește pe cea verbală, definindu-se în relație cu aceasta într-un mod aparte, în sensul sprijinului pe care ea îl furnizează prin elementele de întărire, nuanțare și motivare a mesajului.

Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces la studiul altor forme și procese de comunicare: "Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul priorității istorice, cât și pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată și care oferă modelul pentru alte forme de comunicare". Limba are un caracter convențional, se sprijină integral pe acordul implicit și informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia privind atât utilizarea, cât și semnificația.

Caracteristicile comunicãrii orale :

– comunicarea orală presupune un mesaj ; mesajul trebuie să includă elemente de structură, elemente de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură intre părțile sale principale, claritate și coerenta interna;
– comunicarea orala presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a acestui mesaj, de concordanța dintre mesajul verbal și cel non verbal, acesta din urmă văzut în rolul său de întărire;
– comunicarea orală este circulară și permisivă, permițând reveniri asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; comunicarea orală este puternic influențata de situație și ocazie; de caracteristicile individuale ale emițătorului ;
– comunicarea orală posedă și atributele necesitații, aleatoriului și nelimitării. Comunicarea orală are în centrul demersului său limbajul ce este definit de mai multe atribute, dintre care trei sunt extrem de importante: claritatea, energia și "însuflețirea".

Obiectivele comunicării orale sunt:
– captarea atenției și creșterea înțelegerii;
– folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparațiilor, demonstrarea utilității.

1.5.3. Comunicarea nonverbalã și paraverbalã

Comunicarea nonverbalã apare prin manipularea factorilor nonverbali (personali și/ sau ai interlocutorului). Dintre aceștia, cei mai importanti sunt: surâsul (zâmbetul), privirea aprobativã, strângerea de mâna, gesturi amical-familiare, contactul corporal (o bataie ușoara pe spate, cuprinderea umerilor). Aceastea sunt forme paralele ale comunicarii ce pot susține, dezvolta, nuanta sau, dimpotriva, diminua și contrazice mesajul comunicat verbal.

Comunicarea paraverbalã însoțește si coloreazã comunicarea verbala. Dintre factorii paraverbali ai comunicarii, se pot menționa :

– tonalitate;
– ritm ;
– intonatie ;
– volumul vocii.