Comunicare Publica. Metode de Convingere

INTRODUCERE

Ce este comunicarea?

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Comunicarea poate fi verbală și non verbală. La rândul său comunicarea verbală poate fi orală și scrisă.

Figura 1: Triunghiul comunicarii

Cuvântul de origine latina “comunicare” înseamnă “ a face comun”. Dicționarul explicativ al limbii române oferă următoarea definiție: a comunica=a face cunoscut; a da de știre; a informa; a înființa, a spune. Comunicăm pentru a ne transmite ideiile, sentimentele , emoțiile, părerile, pentru a influența, pentru a ne corela între noi rezultatele muncii, pentru a ne socializa. Începuturile studiului procesului comunicării datează încă dinaintea erei noastre. Acest studiu a fost impulsionat de contextul social al Greciei Antice în care funcționa principiul că fiecare să-și fie propriul avocat; acest lucru nu făcea altceva decât să contribuie la dezvoltarea comunicării între oameni pentru că, cel care reușea să se impună prin modul de a vorbi, de a comunica în general, devenea lider politic și făcea parte din conducerea societății. În secolul V î.e.n, Corax din Siracuza introduce primele elemente de teoria comunicării în cartea “Arta retoricii” apărută în aceea perioadă. Studiul comunicării este introdus în viața academică greacă alături de filozofie, de către Platon și studenții săi, printre care și Aristotel. În anul 100 î.e.n. filosofii romani, printre care și Cicero, elaborează primul model al sistemului de comunicare. În secolele care urmează nu mai este adus nimic nou în teoria comunicării umane. După anul 1600, problemele comunicării reapar în centrul vieții sociale; aceasta pe de o parte, datorită diminuării rolului bisericii, ca sursa unică de putere politică, iar pe de altă parte, datorită apariției statelor naționale, a regimurilor democratice și a universităților.

Toate acestea contribuie la creșterea libertății de exprimare, la dezvoltarea literaturii și sporirea numărului de publicații. În ceea ce privește România, până în 1989 nu au existat preocupări legate în mod expres de comunicare, ca o disciplină academică de sine stătătoare. Au existat însă o mulțime de articole sau studii publicate în diverse reviste, în special de sociologie sau psihologie, precum și de management, care se ocupau de probleme legate de comportamentul său, stilul managerului sau de procesul decizional, în care se făcea referire și la comportamentul de comunicare.

ARGUMENT

METODE DE CONVINGERE

Publicitatea se ocupă cu promovarea bunurilor, serviciilor, campaniilor și ideilor, de cele mai multe ori prin mesaje plătite. Scopul direct ale acestor mesaje este stimularea dorințelor clienților potențiali, și formarea asociațiilor pozitive în legătură cu produsul sau compania promovată, scop care este atins prin folosința metodelor de manipulare psihologică mai mult sau mai puțin subtile.

Vânzătorii văd reclama ca o parte constituentă a strategiei generice de promovare a acestora. Alte componente ale promovării sunt reclamele, relațiile publice, vânzările personale și promovarea de vânzări.

SCOPUL PUBLICITĂȚII

Firmele nu trebuie să se limiteze la oferirea bunurilor sau servicilor de calitate. Ele trebuie să-i informeze pe consumatori în legătură cu avantajele acestora. Pentru aceasta, este necesar ca firmele să utilizeze în mod corespunzător instrumentele de promovare în masă ale publicității, promovării vânzărilor și relațiilor publice. Publicitatea o putem defini ca fiind orice formă plătită de prezentare și promovare impersonală a ideilor, bunurilor sau serviciilor prin mijloace de informare în masă (ziare, reviste, programe de radio, de televiziune și Internet) de către un sponsor bine precizat. Multe organizații folosesc publicitatea pentru a transmite unui anumit public, mesaje referitoare la ele însele, la produsele și serviciile lor sau la modul lor de comportament, cu scopul de a determina un răspuns din partea acestuia. Răspunsul poate fi de natură perceptuală: de exemplu, consumatorul își formează anumite păreri în legătură cu un produs sau o marcă, ori acestea pot fi schimbate de către reclamă. El poate fi de natura comportamentală: de exemplu, consumatorul cumpără produsul sau sporește cantitatea cumpărată. La publicitate nu apelează numai firme, ci și organizații cu scop nelucrativ si instituții sociale, cum ar fi instituțiile filantropice, muzeele si organizațiile religioase care își promovează cauza în rândul unui public divers. Publicitatea este o bună metodă de a informa și a convinge, cu scopul de a crea preferințe pentru un anumit produs sau de a-i motiva pe consumatori să consume un anumit produs.

Țările Uniunii Europene cheltuiesc anual cu publicitatea aproximativ 45.4 miliarde Euro. Pe măsură ce recesiunea se apropie de sfârșit și economiile naționale ale țărilor membre se înviorează, se prognozeză o creștere a cheltuielilor cu publicitatea în majoritatea țărilor Uniunii Europene. Sponsorii, cei care susțin financiar acțiunile de publicitate, rămân precauți în privința utilizării optime a bugetului de publicitate, astfel încât să fie atinse obiectivele de comunicare propuse. Organizațiile se ocupă de publicitate în diverse moduri. În cadrul firmelor mici și mijlocii de acestea se poate ocupa cineva din compartimentul comercial sau de marketing. În marile companii pot exista compartimente specializate, care să aibă drept atribuții stabilirea bugetului publicitar, colaborarea cu agenții de profil și derularea de acțiuni de publicitate prin poștă, expoziții cu vânzare și alte forme de care nu se ocupă agențiile respective.

CAPITOLUL I: IMPORTANȚA COMUNICĂRII ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ

Comunicarea

Comunicarea în societate

Conceptul de comunicare în societate, cuprinde multiple activități în domeniu, cum sunt: învățământul, sondajele de opinie, ritualurile etc. Sfera comunicărilor în societate, se prezintă ca foarte extinsă, acoperind toate sectoarele muncii sociale."Se poate interpreta societatea în ansamblul său după o teorie a comunicării: comunicarea femeilor, comunicarea bunurilor și serviciilor, comunicarea mesajelor. În consecință studiul sistemului de rudenie, al celui economic și al sistemului lingvistic oferă certe analogii".

Comunicarea în educație

Instituțiile educațional-formative ale tineretului, în special, ocupă un loc important în societate, deorece o mare pondere a populației este angajată în acest domeniu, fie ca educatori, fie ca elevi sau studenți. Prin urmare, volumul activității de comunicare din acest domeniu este remarcabil în raport cu alte sectoare consacrate. Importanța comunicării în educațional este de a transmite, de la o generație la alta, experiența acumulată. Ca atare, sunt de remarcat utilitatea și totodată rolul educativ al canalelor, programelor și emisiunilor culturale sau a celor școlare organizate prin intermediul mass-media, așa cum nu pot fi uitate nici mijloacele de legătură directă destinate dezvoltării și optimizării învățământului prin corespondență.

Comunicarea în politică

În sensul larg, comunicarea în politică desemnează ceea ce gândesc și spun membri unei societăți, adică opinia publică. Instituțiile politice la rândul lor, generează comunicări specifice, astfel:
-comunicarea dinspre cetățeni spre putere, care este votul;
-comunicarea de la putere spre cetățeni exprimată prin propagandă, programe diferite, ș.a;
-comunicarea dintre state, diplomație.

Desigur, viața politică nu poate fi analizată numai în termenii comportării, ci se înregistrează și crize ori conflicte, inclusiv violența poate fi interpretată ca o formă de comunicare. O grevă, orice manifestație de stradă, un act terorist, reprezintă fiecare în parte un mijloc de comunicare a opiniei grupului său grupurilor participante. Un act de terorism are și el adesea, ca scop unic, să intre în atenția mass-media, pentru a comunica o anumită informație. Însăși războiul, în formele lui, poate fi o formă de a comunica pregătirea pentru reabilitarea unui echilibru sau a unei stări anterioare, pentru a afirma o dorință politică internațională, pentru a impune prin forță o nouă ordine.

Comunicare în economie

Comunicarea în economie, este cea care se stabilește între cumpărător și vânzător spre exemplu, la sursă, în piața liberă.

Regruparea realțiilor dintre cei doi, dă naștere pieței, care nu este altceva decât un dialog al cererii și ofertei. Schimburile economice au dat naștere la o comunicare specifică acestui domeniu și anume limbajului obiectelor. Obiectele au semnificație atât prin producere, prin posesie, cât și prin consum.

Comunicarea prin mass media.

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masă cu cel mai mare impact asupra societății. Tehnic vorbind, este definită ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanță și apoi de recompunere a imaginilor. Inventată între cele 2 războaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decât de la sfârșitul anilor 1940, în Statele Unite apoi și în Europa. Copil al radioului și al cinematografului, acest suport a cultivat în mod progresiv un limbaj care, original fiind, îi permite să ocupe o poziție importanta în sistemul mediatic.

Atunci când își face apariția, la începutul anilor 1930, ea suscită brusc uimirea primilor observatori fascinați de nouă « teleprezență » permisă de această formă inedită de media. Este percepută de analiștii care îi poartă interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce mărește considerabil puterea informației dată de radio, adăugând auzului, vederea.

Televiziunea funcționează pe baza capacității seleniului de a transforma datorită radiațiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasă în energie electrică și invers. Analiza imaginii se efectuează cu ajutorul unei camere electronice, care convertește imaginea optică într-o imagine corespondentă. Pentru aceasta, un fascicol de electroni baleiază în spatele unui ecran alcătuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secundă.

Trecând peste amănuntele tehnice și micul istoric, ne vom ocupa de ceea ce ne interesează în mod special, adică de caracteristicile și efectele pe care le are televiziunea asupra telespectatorului, care astăzi face parte din « societatea informației » și este victima lipsită de apărare a « bombardamentului informațional » .

Televiziunea este cel mai ieftin mijloc de comunicare de masă din punctul de vedere al receptorilor, lucru deloc neglijabil într-o economie caracterizată de decalaje enorme între diferitele categorii sociale. Se poate constata că orice om aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratuit la informație (bineînțeles exceptând plată abonamentului la societatea de TV prin cablu sau TV publică și factura la energia electrică).

Mesajul audio-vizual beneficiază de forță de pătrundere (vorbind la sensul propriu). Dacă în urmă cu mai bine de 13 ani pentru a obține o informație televizata trebuia să faci un drum către casă, astăzi informațiile pot fi receptate de aproape oriunde : localuri publice, magazine, camere și recepții de hotel etc. Odată cu dezvoltarea tehnologiei în domeniul telefoniei celulare, a apărut și o « televiziune mobilă » fiindcă se pot urmări programe TV pe ecranul telefonului, grație aplicațiilor Internetului.

Apoi, acest mesaj nu depinde, spre deosebire de ziar, de o rețea de difuzare, ceea ce îl face transportabil în cele mai îndepărtate locuri din lume. Datorită sateliților comerciali (primul lansat fiind Weststar 1, o investiție de 75 de milioane de dolari) barierele naționale, continentale și chiar planetare (ce ne fac martori la evenimentele petrecute în Cosmos) sunt dărâmate. Televiziunea este azi omniprezentă. Un avantaj demn de reținut este folosirea unui limbaj univmbaj universal (cel imagistic) ce poate transmite mesajul indiferent de limbă vorbită de receptor. Un material jurnalistic realizat, în mod profesionist, dintr-o combinație sunet-imagine poate obține aceleași efecte la oameni provenind din țări și culturi diferite.

Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este de cele mai multe ori exhaustivă ; explică de la A la Z o situație, facilitând astfel, în mod deosebit, asimilarea acestei explicații de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informații care să le permită analizarea pe cont propriu a problemei. Informația poate fi receptată de persoane cu un grad de pregătire intelectuală redus (exceptând iletrismul) și de persoane pentru care lectura presupune un efort deosebit (persoane în vârstă, preșcolari, indivizi cu handicap).

Pentru că tot vorbeam de forță de pătrundere a mesajului vehiculat de televiziune, acum însă la sensul figurat, e de menționat faptul că acesta este agresiv, el «vine peste telespectator», creându-i obișnuințe până aproape de dependență. Nathalie Coste-Cerdan și Alain Le Diberdier afirmau că: un copil născut într-o țară industrializată are o speranță de viață de mai mult de 70 de ani. El își va petrece o treime din viață dormind și celelalte două treimi dedicându-se sutelor de diferite activități. Dintre acestea, doar 2 reprezintă mase mari de timp, adică o altă treime : muncă și mai ales televiziunea. Pe de altă parte, scriitorul Umberto Eco spunea: «Televiziunea este o instituție care îi culturalizează pe proști și îi imbecilizează pe cei deștepți». Adevărul se află undeva între cele 2 extreme.

S-a demonstrat schimbarea de comportament ca urmare a audierii și vizionării unor programe, precum și a scării de valori proprie unui individ sau comună mai multor persoane. Este vizibil faptul că pe primul plan în filmele difuzate de televiziune stă violența. O persoană cu un comportament deviant și nu numai, de la a viziona un film cu scene explicite de violență, până la a transpune în realitate acele secvențe, are de făcut doar un pas. Din nefericire, acel pas începe să se facă simțit, cazurile constituind subiecte de emisiuni cu specific criminalistic. S-a dezbătut intens problema privind violența la televizor, de cele mai multe ori la ore de maximă audiență, însă nu s-a ajuns la o soluție extremă ci mai degrabă la un «mic compromis»: amplasarea în colțul din dreapta-jos a ecranului a unor buline roșii cu scop de avertizare (pentru minori).

Nu trebuie uitat că una din functiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcție este “ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul își formează gustul astfel încât loisir-ul va ocupa un loc fruntaș în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariția televiziunilor private, s-au importat programe de succes din alte țări, dar care adaptate la piața media românească, nu sunt altceva decât forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței. Apoi, televiziunea poate hrăni publicul cu astfel de producții.

Conceptul de « cultura mediatică » definește în esență o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite și resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură; ele încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele însele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaște obligatoriu un procent de degradare în planul receptării.

În ceea ce privește structura televiziunii, aceasta este mai complicată decât a oricărui alt mijloc de comunicare de masă. Televiziunea constituie pentru cei mai mulți, o fascinație nu numai prin imagine -produsul său final- ci și prin mașinăria destul de complexă aflată între producător și receptor, acel « perpetuum mobile » ce se mișca neîncetat în folosul audienței. Acest tot este alcătuit dintr-un consiliu al programelor, un corp redacțional, unul artistic, unul tehnic, unul economic, unul administrativ la care trebuie adăugat și corpul colaboratorilor. Fiecare dintre aceste diviziuni se subdivid în unități specializate.

Televiziunea este o întreprindere al cărei prim obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, e de a-i aduce profituri materiale substanțiale sau influența politică. Dar pentru asta trebuie să câștige încrederea telespectatorilor săi servindu-le interesele. Ea se poate preface o vreme că face acest lucru, dar nu pentru mult timp. Se deosebesc ziariști interesați de bani, putere și faimă, de jurnaliști care își fac meseria din plăcere și se zbat să facă puțină ordine în presa româneasca. O întrebare vă exista întotdeauna : « Ce servește de fapt televiziunea, interesele proprii sau interesele cetățenilor ? »

Laolaltă cu trăsăturile-i specifice, televiziunea întrunește niște calități pe care le împarte cu unul dintre « părinții » ei, radioul. Datorită sunetului, mesajul poate fi receptat concomitent cu desfășurarea altor activități (munca fizică, gospodărească). De asemenea, viteza de transmitere permite celor 2 media să surclaseze ziarul. Un mesaj televizat sau radiofonic poate fi transmis în direct (chiar în momentul în care se desfășoară acțiunea). E de recunoscut că în competiția pentru întâietate (dacă aplicăm principiul “care e mai rapid”), câștig de cauză are radioul deoarece nu necesită deplasări de aparatura excesivă. În cazul televiziunii, este necesară deplasarea unui car de transmisie, fără de care emisia dintr-un loc exterior postului este imposibilă. Deși în acest caz radioul este învingător, televiziunea își ia revanșa și câștigă pe alt plan : informația pe care ea o difuzează are un impact mai mare față de radio pentru că are asul din mâneca -imaginea- care oferă credibilitate mai mare. Auzim des motivații de genul : « Cum poți să mă contrazici domnule…Am văzut cu ochii mei la televizor ! ».

Pentru a spori această caracteristică (credibilitatea) fără de care audio-vizualul nu ar beneficia de audiență mare, forța de persuasiune este exercitată des prin impact emoțional direct. De exemplu: o știre (un mesaj rece prin construcție și definiție) transmisă «în video» de un prezentator, unește valențele textului cu expresivitatea mimicii, modulațiile vocii, privirea și trăirea afectivă a celui ce citește de pe prompter, « încălzind sau « răcind » telerecepția.

Prezența oamenilor pe « oglinda mișcătoare » (după cum numea Radu Herjeu televizorul), a prezentatorilor în fața noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a gesticula, fac vizionarea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă și cel de pe micul ecran. Modelarea opiniei publice se datorează (sau e cauzată) într-o măsură mult mai largă comunicării de masă, în mod deosebit televiziunii, decât a celei intrapersonale sau surselor directe.

Importanța comunicării prin mass-media

Capacitatea televiziunii de a pune în stare de vibrație maximă afectivitatea opiniei publice pare de patru ori mai mare decât a radioului și de trei ori mai mare decât a presei scrise. În raport cu celelalte media, eficacitatea ei este copleșitoare în relatarea unor situații foarte dramatice în care predomină latura conflictuală. Episoadele în care are ponderea maximă sunt evocări ale împotrivirii față de catastrofă și ale solidarității. Aceste episoade sunt majoritatea determinate printr-un reper concret : mijloc tehnic (ex:elicoptere), colectivitate umană specifică (ex:armata), personificare. Acest aspect poate fi exemplificat prin intermediul războiului din Irak. Oricine a putut observa că odată cu începerea conflictului din Golf (la 20 martie 2003), toată atenția mass-media de pretutindeni s-a concentrat asupra acestuia. Telespectatorii au fost afectați din punct de vedere emoțional, în primul rând din cauza imaginilor difuzate de televiziuni. În acest an, am beneficiat de o nouă premieră în televiziune : primul război transmis în direct. Pentru televiziunile din toată lumea, acest război a fost ca un butoi cu apă în mijlocul deșertului. De la CNN, BBC, Euronews și în special « canalul lui Ben Laden », după cum a fost numit postul arab Al-Jazeera ce emite din Qatar, până la posturile romanești (mai ales RealitateaTV), aproape toate au monopolizat emisiile cu ediții speciale legate de luptele dintre americani și irakieni, potolindu-și setea de audiență și transformând un conflict armat într-un spectacol mediatic. Pe o afectivitate exacerbată, imaginea transmisă de televiziune determină vibrații mai intense decât informațiile emise pe orice alt canal. În aceste condiții, puterea cu care se memorează mesajul audio-vizual este mai mare decât pentru orice alt tip de mesaj, deși informația poate fi de multe ori eronată.

Toate caracteristicile informației audio-vizuale reușesc să transforme televiziunea într-un factor de putere direct. Să ne amintim că suntem țară a cărei televiziune publică a oferit în trecut o altă premieră mondială: transmisia în direct a unei revoluții. Totodată, înregistrarea execuției conducătorului statului și a soției acestuia. Televiziunea a ocupat un loc important și în domeniul învățământului. Foruri internaționale prestigioase precum UNESCO și OCDE (Organisation de Cooperation et de Developement Economique) au abordat problema punerii televiziunii în serviciul educației. Așa s-a născut TVS (televiziunea școlară). Privită ca mijloc tehnic, ea are un loc bine precizat. Nu-l elimină pe profesor și nici nu-l face inutil, dar pentru o durată limitată de timp îi preia majoritatea atribuțiilor. Aceasta poate solicita mari maeștri ai catedrei, oferind elevilor și studenților un număr de lecții din categoria celor «care nu se uită». Țări în care a funcționat sau mai funcționează TVS sunt : Belgia, Danemarca, Franța, Italia, SUA, Japonia și România.

Televiziunea este un subiect inepuizabil. A fost și continuă să fie într-o schimbare permanentă. În cei aproape 70 de ani de evoluție și-a păstrat potențialul, dovedindu-se dinamică și dominatoare asupra celorlaltor mijloace de comunicare de masă. Ca în orice sector de activitate, și în sfera sa vor avea loc profunde mutații. Tehnologia avansează și odată cu ea apar și schimbările. S-ar putea că viitorul să ne rezerve o nouă formă a acestui tip de media. Până atunci, așează-te confortabil în fotoliu, deschide televizorul și gândește-te…Mâine ai putea fi chiar tu pe «ochiul de sticlă» !
Un lucru e sigur : televiziunea privește zilnic lumea cu ochii săi electronici…

Identificarea diferitelor categorii de public

Diferit de organizație, care este strâns și multiplu structurată, publicul este orice grup uman ai cărui componenți au un interes sau o valoare comună. Sistemele politice și economice liberale sunt nevoite să accepte pluralitatea publicului și să accepte un mediu al dezacordului. Organizațiile se raportează însă la grupuri care sunt implicate în viața respectivei organizații.

În funcție de opoziția față de organizație, publicuri:

a) interne

b) externe

În funcție de resursele pe care le pot pune la îndemâna organizației, publicuri:

a) primare

b) secundare

c) marginale

În funcție de atitudinea față de organizație, publicuri:

a) de sprijinitori

b) de opozanți

c) de neutri

În raport cu momentul din viața organizației, publicuri:

a) tradiționale (deja legate de organizație)

b) viitoare (care ar putea deveni interesate de organizație)

Clasificarea comună și tradițională a publicurilor distinge între:

a) mass-media,

b) angajații,

c) membrii neangajați direct în activitate (pensionari, onorifici, organe superioare),

d) comunitatea,

e) instituțiile guvernamentale,

f) investitorii,

g) consumatorii.

În funcție de comportamentul comunicațional există:

a) publicurile tuturor problemelor, care iau parte la toate dezbaterile;

b) publicurile apatice, neactive;

c) publicurile unei singure probleme, active numai la un număr limitat de teme, legate între ele;

d) publicurile problemelor fierbinți, active numai după ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate.

Public țintă într-o campanie de relații publice se stabilește în funcție de următoarele criterii:

a) demografic (vârstă, sex, etnie, venit, educație, ocupație),

b) psihografic (atribute ale personalității, motivații, stil),

c) comportamental (loialitate, sensibilitate),

d) modul de viață (interese, cheltuieli, valori)

Stabilirea strategiilor: determinarea scopurilor generale, pe termen lung care definesc întregul acțiunii și totalitatea resurselor. Posibile strategii: inactivitatea, diseminarea de informații, organizarea de evenimente, activități promoționale, activități organizaționale.

Stabilirea tacticilor: derivă din alegerea strategiilor și reprezintă precizarea acțiunilor de executat în diferite etape. Stabilirea calendarului: stabilirea începutului, datelor pentru fiecare acțiune și momentul încheierii campaniei.

Stabilirea bugetului: limitele lui trebuie cunoscute înainte de fixarea obiectivelor.

Precizarea procedurilor de evaluare: analiza sistematică a desfășurării campaniei și a rezultatelor ei.

CAP II: STRATEGII ȘI TEHNICI DE COMUNICARE. SONDAJE DE OPINIE DESPRE CREDIBILITATEA PRESEI

2.1. Tehnici de comunicare mass-media

Tehnicile și mijloacele de comunicare sunt foarte diversificate, ele depinzând de imaginația comunicatorului. În aria sa de preocupări, orice tip de manifestare atrage atenția mass-media. Se poate obține același efect folosind o demonstrație de stradă (de exemplu a

pensionarilor din Galați) sau pichetarea prefecturii de către un singur pensionar ce s-a legat cu lanțuri de gard și a agățat o pancartă la gât. În publicitate se folosesc deja biletele de tren, băncile din parcuri sau fațada unei clădiri publice. Realizarea planului de comunicare presupune găsirea celui mai bun canal.

Comunicatorul va alege cea mai bună combinație dintre acțiuni și mijloace pentru a influența cunoștințele, atitudinile și comportamentele publicului, ceea ce va permite punerea în practică a strategiilor desemnate. El va trebui să stabilească care este cea mai bună tehnică folosită pentru difuzarea.

După ce reținem o anumită tehnică va trebui să optăm pentru canalul mediatic potrivit pentru publicul nostru. Orice tehnică poate folosi diverse canale media care nu se pot substitui perfect.

Ca tendință putem menționa:

există din ce în ce mai multe canale mediatice;

publicurile se deosebesc tot mai mult din perspectiva opțiunilor pentru un gen de

informație.

Până în prezent se cunosc patru mari familii de mass-media tradiționale:

a) presa scrisă;

b) radioul;

c) televiziunea;

d) afișajul.

Fiecare canal mediatic posedă o anumită persoanlitate și caracteristici proprii. În cadrul strategiei de comunicare vom alege canalul care poate permite atingerea obiectivelor stabilite în planul de comunicare.

Alegerea unui canal va ține seama de trei criterii:

gradul în care atinge publicul țintă;

gradul în care se adaptează pentru realizarea sarcinii comunicaționale (AIDA);

gradul în care opțiunea se încadrează în bugetul și timpul caracteristic din planul

de comunicare.

Organizațiile apelează pentru informații la firme specializate care studiază statistic, sociologic și psihologic profilul cititorilor, ascultătorilor și telespectatorilor. De exemplu, s-a identificat o anumită corespondență dintre canale și publicuri de genul:

Radioul – adolescenți;

Reviste – public educat;

Reviste economice – oameni de afaceri.

Există, de asemenea, o puternică corespondență între aceste canale și mesajele, respectiv obiectivele strategiilor de comunicare. Această corespondență reflectă eficacitatea canalelor alese (gradul de atingere al obiectivelor).

2.1.1. Mijloace de comunicare

Pe lângă tehnici, canale mediatice și suporturi, realizarea unui plan de comunicare

presupune și mijloace de lucru. Organizațiile folosesc câteva asemenea mijloace:

Departamentul de relații publice (acumulare de experiență pusă în practică de-a lungul implementării planurilor);

Purtătorul de cuvânt (alegerea lui este importantă deoarece va reprezenta în ochii publicului calitățile organizației. Prin popularitatea sa, el va avea un acces major în mass-media).

Partenerii – pentru a spori anvergura activităților de comunicare, o organizație va căuta să găsească în societate aliați care să meargă alături de ea. De exemplu, ONG-uri, asociații profesionale, mici întreprinzători sau comercianți. Acești aliați vor susține, la rândul lor, valorile organizației alături de care merg.

Diverse alte activități. Acestea vor permite organizației să se pună și mai mult în valoare în spațiul public și anume:
a) Ziua porților deschise (cu realizări originale);
b) Aniversările (un impuls care să le aducă în atenția mass-media);
c) Expozițiile (de fotografii, carte);

d) Evenimentele (legate de CSR – responsabilitatea socială a corporației);

e) Noile tehnologii – oferă noi mijloace de comunicare:

f) Telefonul mobil, internetul.

Atunci când tehnicile, canalele, suporturile și mijloacele au fost deja stabilite, ele trebuie prezentate în planul de comunicare, în raport cu fiecare obiectiv, public sau strategic. De aceea prezentarea acestui ansamblu corelat cu un obiectiv “j” din plan, va arăta astfel:

Pentru a realiza OBIECTIVUL “J”, recomandăm folosirea STRATEGIEI “l”

Din următoarele motive……… sugerăm utilizarea următoarelor TEHNICI….

Aceste TEHNICI se vor materializa cu ajutorul următoarelor MASS-MEDIA…

STRATEGIA va fi completată de SUPORTURILE și MIJLOACELE DE

COMUNICARE următoare…… În cadrul aceleiași strategii putem combina mai multe tehnici, vectori comunicaționali și suporturi mediatice. Acest ansamblu trebuie să fie coerent pentru a atinge obiectivul și a rezolva problema de comunicare (AIDA).

Tehnicile și mijloacele se vor prezenta în funcție de rolul pe care-l vor avea în atingerea unui obiectiv sau a altuia. Acțiunile care urmează a fi întreprinse trebuie așezate în funcție de priorități. O listă exhaustivă de mijloace nu este necesară deoarece contează ordinea priorității. În acest univers al mijloacelor există multe interesante. Însă, trebuie să vedem dacă ele sunt esențiale și prioritare.

Comunicare, prin intermediul mass-media s-a schimbat drastic în ultimii ani. Formele tradiționale de mass-media, au fost unite cu cele digitale și electronice și aanume cărți, radio, film, televiziune și fotografie. În "vârsta de informațiise vorbește mai degrabă despre evaluarea calității informațiilor, decât de colectarea de informații. Universitatea Media programelor de studii sunt axate pe aspecte, cum ar fi etica mass-media, impactul mass-media asupra opiniei publice și relația dintre mass-media și legea. Mai mult și mai mult, oamenii folosesc noile forme de tehnici de mass-media de a comunica:

E-books E-books – E-books, or electronic books, are read on devices such as your computer or e-book reader.E-carti, sau cărți electronice, sunt citite de pe dispozitive, cum ar fi de pe computer sau e-book reader. Multe cărți utilizează un format PDF care pot fi descărcate și tipărite, pentru că încă se preferă lectura pe o pagină tipărită. Utilizarea e-carti oferă o gamă mai largă de cărți decât s-ar fi bazat pe cărți în print, de vreme ce numai un procent mic de cărți scrise anual sunt acceptate de către un editor.

Internetul, un mediu deschis, este un vehicul pentru autori de a folosi o piață și să vândă propriile cărți. După vizualizarea aceastei tendințe, editurile sunt interesate în obținerea ofertei de e-carti. “Gândește-te la viitor, atunci când copiii mici nu mai trebuie să cumpere rucsaci grei plin de cărți la școală”. În viitor, putem anticipa că toate cărțile de care au nevoie de la grădiniță până colegiu va fi descărcate de pe un compact e-book. Oamenii s-au folosit de rețea de a împărtăși experiențe în golf sau de grădinărit, de a forma legături profesionale, și să promoveze business-to-business marketing.

O altă tehnică inovatoare de comunicare media care devine din ce în ce mai popular este You Tube, un site care permite utilizatorilor înregistrați să încarce videoclipuri pentru vizualizare publică. Compania are peste 100 milioane de clipuri video, pe care le difuzează online prin intermediul site-ul său. Clipurile video pe You Tube pot învăța populația cum să joace golf, scoate în evidență trucuri de animale de companie preferate. Astăzi, un număr tot mai mare de companii sunt utilizatori de You Tube pentru a promova produsele și serviciile lor.

2.2. Credibilitatea presei

Despre mass-media, despre libertatea de conștiință și despre presiuni editoriale discutăm permanent din 1990 încoace. Numai că, dacă în urmă cu doi ani subiectele fierbinți erau aservirea politică a serviciilor publice de radio și televiziune sau conflictele din redacțiile României libere și Evenimentul Zilei, cu tot cortegiul de întâmplări și tensiuni care le-au însoțit, iată că astăzi motivele preocupării publice vin din cu totul altă direcție. Așadar, cine face legea în presă românească?

Trebuie să ne îngrijoreze tendința accentuată de concentrare din mass-media și mai ales faptul că o mână de oameni au ajuns să dețină manetele de comandă ale principalelor grupuri de presă. Și, dacă da, există soluții pentru a împiedica derapaje majore care ar putea pune în pericol libertatea editorial.

Despre concentrarea principalelor structuri din mass-media, în mâinile câtorva magnați autohtoni se vorbește de mai multă vreme, atât informal printre jurnaliști, cât și în cercurile politice. Subiectul a fost abordat chiar și de președintele Traian Băsescu în câteva rânduri. Când s-a aflat că Sorin Vantu se afla în spatele canalului de televiziune Realitatea TV, discuția a devenit brusc mai concretă și mai aplicată. A fost și atunci destulă agitație, dar până la urmă emoțiile publice s-au potolit. Acum temperatura discuțiilor s-a ridicat din nou brusc, iar pasiunile par mai aprinse ca niciodată. Evenimentul care a stârnit această adevărată furtună a fost anunțul public că grupul Realitatea Media, controlat de Sorin Vantu, a achiziționat pachetul majoritar al grupului Academia Catavencu-Cotidianul. “Avem o mlaștină media să ne trăiască: un grup barosan în proprietatea generalului Crescent, altul în cea a unui oportunist dubios cu miasma de «Sahia» și cel de-al treilea ajuns pe mâna lui Vantu, un personaj malefic ce a năpăstuit și a mânjit tot ce se putea mânji (politicieni, servicii secrete, ziariști, mai nou și ochiul și timpanul nostru, al tuturor). Nu știu cum se simte Turcescu atunci când dă bile albe și negre invitaților de la Realitatea TV sau când Ivanciuc vine cu dezvăluiri beton, erijându-se în justițiar… Să vă fie de bine argintii băieți, baftă cu tirajele, adio cu credibilitatea. Altfel, putem citi liniștiți Național Geografic și putem comuta pe Animal Planet.” – mesaj de la un cetățean al țării.

Sute de mesaje de acest gen, câteodată chiar mai violente în limbaj, au invadat literalmente forumurile de pe Internet după ce s-a aflat despre tranzacție. Semn că emoția stârnită de această dată e una specială, iar impactul la care trebuie să ne așteptăm va fi unul important pentru întregul peisaj mediatic autohton. Expresia cheie din pasajul de mai sus e “adio cu credibilitatea”. Adică cu acel atribut intangibil care conferă presei în ansamblu statutul de cea de-a patra putere în stat.

De ani de zile Academia Cațavencu se bucură, spre invidia multora, de cititori inteligenți care prețuiau în mod cu totul special “neatârnarea” săptămânalului cu pricina. Numai că tocmai acest atu a devenit peste noapte principala problemă a revistei, pentru că, pentru cititorii săi, tranzacția a fost percepută drept un adevărat sacrilegiu, un pericol mortal pentru tipul de jurnalism practicat acolo de ani și ani de zile. Extinderea și virulenta reacțiilor l-au determinat, de altfel, pe Mircea Toma, una dintre figurile marcante ale bătăliei publice pentru prezervarea libertății editoriale, să facă un gest simbolic, intrând într-o “greva de semnătură”, până când nu vor fi oferite garanții liniștitoare că redacția Academiei Cațavencu va rămâne la fel de liberă de constrângeri ca în trecut. Care va fi efectul în practică al gestului sau rămâne de văzut. Pentru că, în ceea ce privește percepția generală din opinia publică, răul a fost deja făcut. Vânzarea a fost resimțită că o trădare a unor principii care guvernau de ani de zile legătura privilegiată creată între revistă și publicul său.

E puțin probabil ca noul proprietar să dorească să se amestece brutal în politica editorială. Cine îl cunoaște pe Sorin Vantu știe, de altfel, că acest lucru nu se va întâmpla decât în situații izolate. El știe foarte bine că în acest caz valoarea celui mai influent imperiu de presă din România, care adună o impresionantă colecție de formatori de opinie, ar avea grav de suferit. Strategia sa e mai degrabă aceea de a-și crea ceva echivalent unei “arme nucleare mediatice” care să îi asigure, pe de o parte, protecția, iar pe de alta, să-i ofere un levier redutabil în cazul unor mize de afaceri majore.

Însă oricât de interesantă și instructivă ar fi această întâmplare pentru evoluțiile din mass-media românești, poate nu ar merita atâtea discuții și comentarii, dacă momentul nu ar risca să aibă o importanță simbolică mult mai mare decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere. Este pusă în balanța, nu doar credibilitatea Cațavencilor, ci și a jurnalismului autohton în ansamblu.

Dezamăgiți de politicieni, suspicioși și neîncrezători față de instituțiile statului, românii au investit în presă, din 1990 încoace, un capital de încredere semnificativ. De aceea și credibilitatea presei este atât de ridicată în toate sondajele de opinie, la un nivel superior celui pe care îl întâlnim de obicei în lumea occidentală. Un astfel de liant emoțional e însă unul fragil și un șoc de tipul celui resimțit, acum riscă să demoleze literalmente tot ce s-a clădit în timp. Cea mai vulnerabilă e categoria specială formată din partea activă și dinamică a societății, a oamenilor informați și responsabili, care dau în bună măsură tonul în formarea curentelor de opinie. Cei care și-au clădit repere, pleacă de la niște semnături și de la câteva instituții de presă, cu care au stabilit în timp o legătură simbolică și emoțională specială. De aceea, o dezertare a lor, destul de previzibilă de altfel, va avea reverberații importante și va provoca efecte de lungă durată.

Ultimele întâmplări au ridicat valul de pe o realitate pe care o cunoșteam mai de mult, dar pe care mulți nu o conștientizau încă: mass-media e parte integrantă și ea, ca jucător, dar și ca instrument, a jocului de interese politice și financiare. De acum încolo, mulți vor privi altfel presa, înțelegând că doar o mână de oameni controlează cea mai mare parte a fluxului mediatic care ne bombardează zilnic, așa că trebuie să ne obișnuim cu ideea că lucrurile pe care le vedem, le auzim sau cele pe care le citim nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

2.3. Sondajul de opinie

În lupta absurdă nebună pentru a da primul informația, web-editorii “uită” de cele mai multe ori de principiul care stă la granița dintre a fi și a nu fi jurnalist: verificarea surselor.

Se întâmplă asta fie pentru că web-editorul respectiv nu a primit instrucția necesară postului pe care îl ocupă, fie pentru că e presat din spate de un reporter/ redactor/ redactor șef orbit de gândul că iar concurenta i-a luat-o înainte. Mai e și varianta în care web-editorul nu poate mai mult, din păcate se lucrează și cu “material” de genul acesta.

Oricum, indiferent de variantă, problema este că se încalcă o regulă de bază a acestui job. Nu mă aștept ca sport.ro sau cancan.ro să respecte principiile “jocului”, deoarece aici nimeni nu investește în instruirea angajaților însă la gsp.ro și prosport.ro e o cu totul altă problemă. Din redacția GSP sunt câțiva ziariști adevărați de la care se poate fura meserie iar la ProSport chiar eu am ținut câteva lecții despre ceea ce înseamnă să fii ziarist de online (am 3-4 exemple pozitive și multe altele pentru care mi-am răcit gura degeaba).

Grosul celor care publică materiale pe site-urile de sport nu are pregătirea necesară pentru a face această muncă. Nu, nu e doar vina lor. E vina șefilor care îi uită în colțul redacției. E vina celor care nu-și asumă răspunderea pentru greșelile subalternilor. E vina celor care încă mai au tupeul să privească onlin-eul ca fiind oaia neagră a presei. E vina lui Cătălin Tolontan. E vina lui Dan Filoti. E vina lui Felix Drăghici. Ei sunt cei care permit web-editorilor să citeze azi știri de pe execrabilul cancan.ro pentru că mâine să se mire de ce lumea nu îi mai crede/ citește/ ascultă așa cum o făcea odată.

“Preferați să plătiți cu bani puțini un om nepregătit în loc să investiți în el sau să angajați unul mai bun dar ceva mai scump. În cazul acesta să nu va mai mire că ajungeți să vă faceți de râs și chiar să pierdeți bani pe care nu o să-i mai puteți recupera”.

Instruirea oamenilor e singura investiție care aduce profit pe termen lung. E greu să-ți câștigi credibilitatea. iar unii par că țin cu tot dinadinsul să-și sape singuri groapă.

SPUNE ADEVĂRUL SAU NU SPUNE NIMIC!

În situații de criza este nevoie să se spună în întregime întreaga „poveste”. N-au văzut nici o autoritate să-și ceară scuze sau să-și asume responsabilitatea pentru producerea dezastrului „Marea Banatului”. În acest caz să nu ne mire faptul că media au făcut praf toate autoritățile implicate, evidențiind incompetențele, bâlbâielile și reacția lor întârziata. Managerii comandamentului de criză nu s-au consultat cu specialiștii în relații publice, buni cunoscători ai cerințelor de comunicare pe durata crizei.

Se poate câștiga sprijinul mass-media?

Poate să ne pară bizară o asemenea întrebare. Însă experiența gestionarii crizelor în lume ne arată ca la începutul acesteia (primele 24 ore) media are o atitudine neutră. Uneori își exprimă compasiunea față de victime (morți sau răniți). De obicei mass-media devine ostilă din momentul în care jurnaliștii își dau seama că autoritățile chemate să gestioneze o criză din zona spațiului public (criza „Marea Banatului” furnizează nejustificat de dificil hrana pentru „norul de lăcuste„. Se găsesc destul de greu persoane din „echipa de gestionare”care să acorde interviuri sau să facă declarații. De aceea am putea afirma că prefectul județului TIMIȘ și serviciul său de PR aflat în centrul crizei era singura sursă autorizată de a spune ce s-a întâmplat și ce se face în acest scop.

Sondajele de opinie arată că în România, media (comunicarea publică) se bucură de o înaltă credibilitate (imediat după biserică și armată). De aceea, mai ales în situații de criză, media reprezintă cel mai important vector de influențare a atitudinilor și comportamentelor oamenilor.

Trebuie să înțelegem că și media se afla în competiție. Ca o adevărată uzină, ea fabrică zilnic știri. Cele care sunt cel mai bine adaptate cerințelor pieței trezesc cel mai mult interesul consumatorilor de informații. Cei care nu reușesc să facă acest lucru sunt sancționați de piață. (scăderea vânzărilor, reducerea audienței). Deși presa este, în primul rând interesată de situații neobișnuite (cum a fost și în cazul inundațiilor) ele pot constitui un sprijin valoros pentru echipa implicată în gestiunea crizei. Acest sprijin se poate acorda prin multiple modalități:

Prezentarea unor măsuri de acțiune proactive prin care populația „se familiarizează „ cu enventualele asemenea situații;

Alarmarea populației sau evidențierea unor factori de risc încă în perioadă anterioară crizei. De exemplu, în ziarele locale din județul Buzău se atrăgea atenția asupra pericolului generat de exploatarea necorespunzătoare a balastrului din albia râului Sirin cu posibile efecte asupra pilonilor podului de la Mărăcineni.

Difuzarea către public a informațiilor, precum și a recomandărilor făcute de specialiști (consumarea apei potabile, posibile focare de epidemii, distribuirea ajutoarelor, programele de vaccinări, centrele de concentrare a sinistraților etc). De multe ori presa (scrisă și audio – vizuală) poate contribui la combaterea zvonurilor.

Luarea unor inițiative de ajutorare a persoanelor, afectate (Programe de genul „Un zâmbet pentru români”, acțiuni gen TELEDON, sensibilizarea opiniei publice etc.).

Informarea oportună a diverselor categorii de publicuri, inclusiv a celor implicați în soluționarea crizei.

CAPITOLUL III: STUDIU DE CAZ. CAMPANIA ELECTORALĂ

Comunicarea politică – este rezultatul interacțiunii dintre publicitate – sondaje și televiziune, sondaje venind cu conceptul de opinie publică (construcție formală, teoretică în care individual este încadrat într-un mediu statistic).

Consistența mesajului în prezent este aproape de zero, motiv serios pentru scăderea prezenței la vot. Televiziunea duce la anomie, aduce nestatornicia individului, spargerea tradițiilor, socializarea, politica în familie scade.

Programele de campanie, strategiile și demersurile trebuie să țină cont de sondaje.
Campanile politice reprezintă practici sociale, care urmăresc stabilirea identității și a valorilor unei comunități.

3.1. Spațiul public și comunicarea politică

În ceea ce privește conceptul de spațiu public, asistăm la o mișcare în plan conceptual și în planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale. Această tendință se evidențiază în timpul campaniilor electorale, perioadă în care sunt mobilizate resurse importante în direcția investigării mecanismelor și practicilor de comunicare politică. Campania electorală este un eveniment convențional în care actorii politici, indivizi sau partid intră în competiție în fața alegătorilor, în vederea dobândirii de credibilitate. Privind din perspectivele unei practici politice, campania electorală este reglementată de un set de coduri socio-politice, existând un set de proceduri și ritualuri configurate în principal la scară națională.

Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a selecta în mod democratic liderii politici. Aceasta se realizează prin respectarea normei participării și respectarea normei majorității, în vreme ce norma participării presupune crearea condițiilor sau a posibilității de a fi selectat, norma majoritării impune criteriile de validare a selecției.

Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campanile electorale că reprezintă cadrele legale și tehnice în care se desfășoară procesele de selecție a liderilor.

Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii politici. Se vorbește despre un spațiu discursiv în care candidații apelează la o anumită tematică, fac apel la modalitățile diverse de expunere a acestei tematici.

Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de condițiile socio-politice specifice fiecărei tari. Această specificitate se regăsește mai puțin la nivelul procedurilor legale sau tehnice, este extrem de accentuate în ceea ce privește ritualul campaniilor electorale. Campaniile electorale oferă unei comunită posibilitatea de a-și construi o parte din identitatea ei. Practica politică și socială, votul ca act individual sau colectiv, da legitimitatea formală a actorilor sociali de a se exprima în spațiul public. Această exprimare în spațiul public este astăzi una mediată. Mass-media este singurul actor social care are posibilitatea și resursele de a facilita schimbul de idei între electorat și politicieni. Acest schimb are menirea de a “construi” identitatea electoratului. Această construcție exclude manipularea acestuia. Conceptul de spațiu public este identificat ca fiind funcțional la mijlocul sec al XVIII-lea în Anglia și Franța, apare ca și „sfera politică burgheză”.

Spațiul public și campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este electoral în momentul în care este generat de un element convențional, și anume campania electorală, este nevoie de un anumit context comunicațional (practici specifice de campanie electorală), este nevoie de un context de interacțiune (dezbaterile electorale).

Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru ca ele comentează situații de comunicare diferite. O situație de campanie include :
– Un context evenimențial (reprezentat de momentul care declanșează discursul)
– Context comunicațional ( verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare susține schimbul discursiv, căruia îi corespund diferite practici de comunicare.
– Contextul de interacțiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul discursiv, iar în funcție de aceasta prestație sunt satisfăcute sau nu, anumite așteptări ale interlocutorului. Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situația comunicării publice. Aceste evaluări sunt puternic ritualizate.

Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu caracter mai mult sau mai puțin repetitiv. Riturile au o încărcătură puternică pentru interpreții lor, ele reușind să determine adeziune mentală adeseori inconștientă. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înțeles ca reprezentând un set de acțiuni secvențiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri și sunt comunicate într-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumită realitate. Această dimensiune simbolică a realității sociale este cea care dă sens sau modifică sensul în plan individual. Această realitate simbolică nu se poate constitui fără a ține seama de rolul imaginației individuale, care stă la baza reprezentărilor sociale (se vizează cea a așteptărilor, care va fi regăsită in discursul politic).

Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă, una deja cunoscută de electorat, ofertă întrebuințată de fiecare dată.

Prin discursul său, actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ceea ce vor masele, întărește astfel nevoia de siguranță, speranțele, și învinge neliniștile.

Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic și cetățeanul, într-o relație în care cele două parți ajung să fie convinse că au asemănări și interese comune.

3.2. Votul

Este singura formă prin care majoritatea cetățenilor participă la actul de guvernare. Studiile privind comportamentul politic arată că majoritatea dintre cei care votează nu sunt conștienți de urmările votului acordat și puțini știu pe cine votează. Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea și explicarea comportamentelor electorale se regăsesc în trei mari abordări:
1. Modelul determinist statutar –care explică comportamentele electoratului, plecând de la ariile culturale de apartenență, de la poziția socială sau mediul social de apartenență, votul nefiind altceva decât un reflex al variabilelor prezentate anterior, (are un caracter puternic descriptiv);
2. Modelul psihosociologic – se centrează pe atitudinile sociale ale alegătorului și pe studiul motivației acestora. În acest model apar a fiind variabile importante în explicarea comportamentelor electorale, efectul de persuasiune în canalizarea opțiunilor electorale și proceselor de identificare comunitară.
3. Modelul interactiv (comunicațional) – este rezultatul interacțiunii teoriilor despre sociologiile interpretative (interacționismul simbolic, etnometodologia, semiotica și lingvistica).Pentru acest model mesajul electoral este privit ca produs al negocierii între semne și interpretarea acestora. Conform acestui model factorii care influențează comportamentul electoral înainte și în timpul campaniilor sunt: discursul politic, mediatizarea sondajelor și resursele cognitiv-interpretative ale alegătorilor (în funcție de aceste resurse se definesc și ulterior sunt controlate situațiile sociopolitice cu care se întâlnesc alegatorii). Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al percepțiilor situației politice și a ofertei.

În ceea ce privește explicarea comportamentului electoral prin prisma comunicării politice, putem reduce întreg universul de interpretare și explicație la două paradigme:
• o paradigmă deterministă, care spune că alegatorul este acționat de grupurile sociale de apartenență, de elitele socio-culturale sau de mediul social;
• o paradigmă naționalistă, care privește electoratul ca fiind bine informat, calculat, rațional, care ia decizii strategice și care analizează totul din perspectiva costuri-beneficii (beneficii mai degrabă simbolice). Acest model rațional rămâne limitat, deoarece se pare că vizează o minoritate.

În condițiile abundenței și a omniprezenței informațiilor și știrilor, este extrem de dificilă prestația actorului politic. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau situații pentru care nu s-a documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente date sau informații. Astfel, competiția politică nu se rezumă doar la respectarea unei strategii prestabilite, ea trebuind să fie atât proactivă, cât și reactivă.

În ceea ce privește jurnalistul, (în situația informațiilor abundente) el trebuie să facă față unei competiții din ce în ce mai mari în procurarea de știri, care să mențină atenția publicului căruia i se adresează.

Dezvoltarea tehnologică a fost și va rămâne un factor important în ceea ce privește răspândirea acțiunii jurnalistului și a actorului politic în planul comunicării politice. Un alt grup important în configurarea comunicării politice este cel format din cercetătorii acestor procese. Dinamica ridicată a schimbărilor în cadrul campaniilor politice, determină nevoia evaluării permanente a tendințelor sau a evoluțiilor care au loc în rândul publicului sau a opiniei publice. Publicul sau opinia publică de după anii`80 se caracteriza printr-un grad ridicat de scepticism sau de indiferența față de actorii politici. Acest tip de atitudine se datorează în principal proceselor de socializare a individului. Printre principalele valori ale proceselor de socializare după anii `50 vin din sfera consumatorismului : prosperitate, bunăstare individuală, individualism, confort și securitate. Aceste idei se regăsesc în agenda politicianului sau actorului politic sub forma „o viață mai bună pentru individ” și „servicii publice mai bune pentru individ”. În aceste condiții, în agenda cetățeanului figurează probleme sau situații la care solicită rezolvări rapide chiar în condițiile masificării universului de așteptare, politicienii trebuie să facă față unor publicuri extrem de volatile, individualizate și sceptice sau critice. În acest context, rolul mass-media rămâne unul important, având de îndeplinit câteva sarcini:
• selectarea;
• adresarea uni grup țintă;
• amplificarea unor teme;
• rolul de mediator între actorul politic și grupul țintă;
• identificarea problemelor de interes pentru opinia public.

Calitativ, publicul diferă în funcție de publicațiile emise. În condițiile acestei diversități a publicului, rolul mass-media este acela de a menține interesul și de a crește aria de audiență. Profesionalizarea este impusă tocmai de abundența mijloacelor de comunicare și a mesajelor, de fragmentarea publicurilor și a mijloacelor de comunicare. Câteva aspecte ale profesionalizării în acest domeniu sunt date de posibilitățile de răspuns rapid la evenimentele zilnice, posibilitatea de a culege și analiza date privind tendințe în râdul opiniei publice. Profesionalizarea mai poate însemna și capacitatea de a obține și gestiona resurse financiare consistente. În etapa comunicării politice, actorii se mișcă într-un mediu competitiv, într-un mediu extrem de mare. Este vorba de o competiție data de:
• mass-media;
• opinia public;
• oponenți.

3.3. CAMPANIILE ELECTORALE – CANDIDAT SAU CAMPANIE

Analiza oricărei campanii electorale, fie că este de succes fie că este vorba de o înfrângere, trebuie să examineze factorii de natură internă și pe cei de natură externă, care au dus la un anumit rezultat. Acești factori reprezintă și elementele în jurul cărora se organizează campania. La categoria factori interni care sunt direct sub controlul echipei de campanie menționăm:
• candidatul;
• organizația (partidul);
• strategia de campanie;
• resursele.

În rândul factorilor externi, necontrolabili menționăm:
• organizațiile sau partidele din competiție;
• media;
• sondajele de opinie.

După alegerile din anul 2009 a fost realizată o cercetare care avea ca temă tocmai investigarea modului în care sunt gândite și implementate campaniile de comunicare politică. Grupul investigat a fost format din 15 șefi de campanie iar temele abordate vizau așteptările staffului de campanie, inventarierea opiniilor privind comportamentul electoral, modul în care sondajele influențează activitatea de campanie, rolul media.

Asemănarea dintre marketing-ul campaniilor comerciale și campaniile politice. Referindu-ne la aspectele de natură teoretică, ilustrativă este următoarea definiție: „Campania poate fi definită ca fiind un efort sistematic ce urmărește câștigarea puterii politice, după caz, atingerea scopurilor politice”. Atingerea scopurilor politice este posibilă apelând la operația de organizare a procesului de comunicare, cu scopul de a informa, persuada un anumit public.
Efectul persuadării se concretizează în atitudine, credințe și opinii noi. În această idee se poate observa orientarea spre piața acțiunii politice din perioada electorală, o tendință în creștere în întreaga lume. Asemănarea între marketing-ul standard și cel politic are la bazî în principal instrumentele, metodele și tehnicile folosite, care sunt similare. În ambele situații vorbim de un studiu de cercetare a pieței, se vorbește despre o segmentare a pieței, de targeting, de poziționare, strategie de dezvoltare, implementare. Votantul poate fi analizat ca un consumator de piață, politica la fel de competitivă ca și piața de bunuri și servicii. Toate aceste atribute ale campaniei electorale au determinat încadrarea acestor practici în așa-numitul model american de campanie politică, model caracterizat de :
• o anumită tendință dominantă în campanii;
• poziții apropiate;
• importanța banilor;
• importanța crescândă a comunicatorilor profesioniști;
• importanța sondajelor;
• importanța fond-raising.

Toate aceste elemente evidențiază importanța noilor tehnologii, a mass-media, demonstrează trecerea în plan secund a partidelor politice. Evidențiază preocuparea publicului față de influența tot mai mare pe care o au consultanții asupra candidaților. Dimensiunea financiară a campaniilor politice poate bloca partea de implementare. Construcția imaginii este partea esențială a unei strategii deoarece strategia trebuie să includă profilul candidatului sub raport politic care să fie adecvat pentru fiecare dintre grupurile țintă. Iluzia privind imaginea sau profilul candidatului pentru diferite publicuri este crucială și ea dictează persoana care va fi candidat. Persoana care candidează nu rezultă numai din negocierile de partid ci în urma sondajelor publice, a strategiei. În construcția imaginii candidatului și în elaborarea mesajelor, avem de-a face cu o triadă ce influențează într-o manieră definitivă sondajele, politicienii, media.
Într-o oarecare măsură, mesajele și profilul influențează la rândul lor, sunt importante dar au un plan secundar.

În relațiile media-politic au fost identificate patru mari ipoteze cu valabilitate discutabilă:
1. Mass-media furnizează multă informație din planul politic;
2. Media este condusă de o logică profesională proprie, alta decât a partidelor sau a cetățenilor
3. Actorii politici acordă prima atenție mediei pe care încearcă să o influențeze. Politicianul ajunge de la public la media.
4. Rolul și locul mass-media este unul în creștere atunci când vorbim de influențe asupra comportamentului electoral.

3.4. Campania electorală pentru Colegiul 1 din Camera Deputaților

În cursă au fost Radu Stroe (stânga) și Honorius Prigoană (dreapta)

Liberalul Radu Stroe și democrat-liberalul Honorius Prigoană s-au înfruntat pentru locul de deputat rămas vacant după ce Bogdan Olteanu a fost numit viceguvernator al Băncii Naționale. Campania electorală s-a terminat pe data de 16 ianuarie 2010, la ora 7:00.

Prezența lui Honorius Prigoană la scrutinul din 17 ianuarie a fost înconjurată de controverse. Candidatura sa, depusă la 28 decembrie, o înlocuieste pe cea a lui Viorel Tudorache, care fusese înregistrată la BEM la 24 decembrie, fiind semnată, conform procedurilor, de către președintele PDL, Emil Boc.

Viorel Tudorache a declarat că și-a retras candidatura la alegerile parlamentare din Colegiul 1 al Capitalei în urma unei discuții cu Emil Boc, care i-a explicat că Biroul Permanent al partidului a, decis să-l susțina pe Honorius Prigoană.

Secretarul general al PDL, Vasile Blaga, a declarat că desemnarea lui Honorius Prigoană drept candidat al PDL pentru Colegiul 1 reprezintă "varianta bună", după ce democrat-liberalii i-ar fi propus să candideze lui Ionuț Popescu, dar fără succes. Blaga a spus că "nici pe departe" nu poate fi considerată "o răsplată" pentru contribuția omului de afaceri și deputatului PDL Silviu Prigoană nominalizarea fiului sau, Honorius, drept candidat al PDL în Colegiul 1. "Poate răsplata pentru Honorius, care în campania prezidențială a muncit enorm", a mai spus Blaga.

Honorius Prigoană a declarat că principalul său atu este că, deși este tânăr, a muncit mult, de la 12 ani, că are studii care au "cântărit în decizia" PDL și că își va finanța singur campania. "Am o oarecare notorietate, nu cred că trebuie să investesc foarte mult în această campanie", a spus el (declarație facută pe postul PRO TV, la buletinul de știri).

Prigoană se va înfrunta cu Radu Stroe, secretarul general al PNL, susținut și de PSD.
Candidatura lui Remus Cernea (Partidul Verde) a fost repinsă de AEP, deoarece, potrivit Legii nr. 35/2008, cu modificările și completările ulterioare, la alegerile parțiale pot participa numai candidați ai partidelor politice și organizațiile cetățenilor, aparținând minorităților naționale care, la alegerile generale, din 2008, au îndeplinit pragul electoral prevăzut de lege, individual sau într-o alianță politică ori electorală.

Fiecare candidat a trebuit să depună în contul Autorității Electorale Permanente 5 salarii brute pe țară. Valoarea salariului minim brut pe țară este cea în vigoare la data de 1 ianuarie a anului 2009.

Alegerile anticipate în colegiul uninominal 1 din sectorul I al Capitalei s-a organizat după ce liberalul Bogdan Olteanu a demisionat din Parlament, întrucât a fost desemnat membru în Consiliul de Administrație al BNR. Legea privind Statutul BNR prevede că membrii Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României nu pot fi deputați ori senatori, membri ai unui partid politic și nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administrația publică.

Site-ul „Ziare.com”, scria în acea perioadă: Ce a caștigat Honorius, ce a ratat Stroe…

Scorul a fost categoric. Liberalul Radu Stroe a câstigat cu 70%. Dar cele 30 de procente pe care le-a obținut Honorius Prigoană spun mai mult decât ar putea fi înțeles la o primă privire. Scorul nu exprimă pe deplin mesajul pe care l-au dat aceste alegeri.

Honorius Prigoană a câstigat cea mai mare șansa a vietii lui, s-a lansat în politică într-un mare stil, asa cum de altfel și trebuia, la vârsta pe care o are acum: printr-o înfrangere. Dacă Honorius își dorește cu adevărat o carieră mare în politică, dacă vrea sincer să demonstreze că are stofă de mare politician, drumul i-a fost deschis, de acum are toate șansele să își împlinească toate visele.

Din acest moment Honorius este un nume mult mai respectabil decât dacă am fi fost nevoiți să vorbim acum despre fiul lui Prigoană ca despre deputatul Honorius. Acesta este normalul, indiferent din ce punct de vedere am vorbi, indiferent ce etichete ne-ar plăcea să le lipim celor doi. Căci, s-au spus și despre unul și despre altul o mulțime de lucruri – ele nu sunt edificatoare pentru ceea ce urmează să fi făcut în Parlament, că Radu Stroe a colaborat cu Securitatea, că Honorius Prigoană este doar un baiat de bani gata, fără experiență și fără pregatirea necesară activității de parlamentar. Nici una dintre aceste judecăți nu a tranșat lupta dintre cei doi.

Poporul a ales, iar motivele pentru care l-au ales pe Radu Stroe constau, cred, tocmai în ceea ce, deocamdată, Honorius Prigoană NU ESTE, dar poate deveni peste trei sau patru ani.
Altfel spus, nu sunt deloc sigur că la următoarele alegeri parlamentare, dacă cei doi candidați vor concura din nou, Radu Stroe va mai câștiga încă o dată în fața lui Honorius. Fiul lui Prigoană are marea șansă, pe care foarte puțini politicieni români au avut-o până acum, de a se dezvolta normal, de a crește și de a se pregăti pentru a deveni un veritabil contracandidat pentru oricare politician român. Asta dacă va înțelege lecția pe care alegătorii i-au dat-o și lui și tatălui și partidului din care provine, inclusiv lui Traian Băsescu.

Ceea ce a câștigat însă Honorius Prigoană, a pierdut cu succes Radu Stroe. Să apari în pulover violet, în ziua în care învingi în lupta cu un candidat PD-L, partid recunoscut pentru colaborarea cu teoriile energetice eliberate de culori și paranormal, e un gest de o ironie reușită.

Însă, în același moment, după câștigarea alegerilor, să spui că "a invins bunul simț împotriva celora care credeau că totul li se cuvine în această țară" este aproape o dovadă de lipsă de bun simț. Nu oricine își poate permite să spuna acest lucru, nu oricine ar trebui să aibă dreptul să declare această sentință. Atunci când știi că trecutul tău nu este imaculat este dificil să te aștepți ca poporul să digere ușor clamarea victoriei bunului simț într-o luptă uninominală cu un tânăr, până la urmă fără trecut.

Declarațiile și primele reacții ale oficialilor din PD-L demonstrează că democrat liberalii nu au învățat nimic din această înfrângere. Majoritatea se comportă ca și cum nici nu ar fi existat alegeri, iar tatal lui Honorius își continuă seria glumelor despre dinastia Prigoană în politică, strigând după Batman. Sper, pentru binele politicii românești, ca măcar Honorius să învețe din această înfrângere, mai mult decât oricare altcineva. Până la urmă este doar înfrângerea sa și a nimănui altcuiva, a declarat Vasile Blaga într-un interviu luat imediat după aflarea rezultatelor).

Honorius Prigoană vrea să reformeze statul

Honorius Prigoană si-a lansat, oficial, candidatura pentru un loc în Camera Deputaților, în Colegiul 1 din București, alături de el fiind șeful PD-L, Emil Boc care a arătat că "e un tânăr care are studii de specialitate în domeniul economic, experiență managerială", "dinamism și energie".

"Decizia desemnării lui Honorius Prigoană a fost o decizie de echipă. (…) Sunt convins că va face ce trebuie pentru bucureșteni. Sunt convins că Honorius Prigoană va fi alegerea potrivită. Îi urez succes", a declarat premierul Emil Boc. Raăvan Murgeanu, șeful organizației PD-L sector 1, va conduce campania tânărului pedelist. Honorius Prigoanî a declarat că principalul său obiectiv este reformarea statului. Sloganul său în campania care va dura două săptămâni va fi: "Punct. Și de la Capăt!".

"Sunt anumite proiecte pe care le susțin pentru sectorul 1. În primul rând finalizarea metroului pe regiunea 1 mai, tunelul care este aproape de finalizare, și finalizarea inelului de centură", a declarat Honorius Prigoană, care le-a mulțumit susținătorilor săi. El a arătat că-și dorește să aibă mai multe confruntări directe cu Radu Stroe, candidatul PNL la Colegiul 1, susținut și de PSD.

Honorius Prigoană a mai spus că și-ar dori să devină mai cunoscut decât tatăl său.
"Aș vrea să se spună despre Silviu Prigoanî că e tatăl meu și nu invers, că eu sunt fiul lui", a afirmat Prigoana Jr., care ar putea deveni cel mai tânăr parlamentar.

După ce liberalul Ludovic Orban l-a numit "beizadea", Prigoana Jr. i-a răspuns că: "dacă îmi acordă atenție domnul Orban înseamnă că sunt un candidat puternic, cu șanse reale de a câștiga".

Honorius Prigoană: “Sunt mai mogul decât Vîntu!”

Honorius Prigoană, la numai 24 de ani, se mândrește cu 20 de firme și o avere de milioane de euro, iar asta îl face să spună că el este mult mai "mogul" decât Sorin Ovidiu Vîntu, având în vedere și audiențele televiziunilor sale.

"Eu sunt mai mogul ca Vîntu! (…) Hai să comparăm audiențele dintre Etno și Realitatea. Și dacă adaugi și Taraf-ul, și România ta, vezi diferența", a declarat Honorius Prigoană pentru Evenimentul Zilei.

Honorius a discutat și despre momentul în care Ludovic Orban l-a numit "(…) beizadea, baiatul unui om care câștigă bani din contracte cu statul!". "Când sunt beizadea? Atunci când am candidat din partea PD-L sau când Orban mi-a propus să intru în PNL, cu câteva săptămâni înainte de alegeri!? Eram la Parlament, cu niște prieteni, când mi-a făcut propunerea că, cică, eram o tânără speranță… I-am zis că vin la ei când s-o inscrie Băsescu la liberali!", a adăugat tânărul om de afaceri.

Honorius a vorbit și despre PD-L, despre care spune că nu ai cum să ți-l imaginezi fără câteva nume importante, precum Emil Boc, Vasile Blaga sau Adriean Videanu. Honorius și-a lansat televiziunea, disponibilă pentru 600.000 de abonați.

"Echipa câstigătoare nu se schimbă! Asta e parerea mea despre viitorul PD-L-ului. E greu să-ți imaginezi partidul fără Blaga, Videanu sau Boc! Eu cred că e momentul să aștept. Îmi doresc să fiu deputat ca să pot să-mi promovez proiectele mele legislative referitoare la IMM-uri. Acum, 99% din atenția publică e concentrată pe bugetari și nu știu dacă e în regulă!", a mai spus Prigoană.

Omul de afaceri este convins că va ajunge în Parlament, dar menționează că nu va renunța la afacerile sale, cât timp legea nu-i interzice acest lucru.

Honorius Prigoană: Nu m-am luptat doar cu Stroe, m-am luptat cu trei partide.

Candidatul PD-L Honorius Prigoană l-a felicitat pe liberalul Radu Stroe duminică seara pentru victoria în Colegiul 1, acuzând agresivitatea cu care s-a confruntat în campania electorală.
"Am dovedit bunul-simt și seriozitatea unei generații care este gata să se implice foarte activ. Am avut o campanie foarte grea, nu m-am luptat cu domnul Stroe, m-am luptat cu trei partide politice. (Interviu Honorius Prigoană).

Îl felicit pe domnul Chiliman pentru această victorie, și pe domnul Stroe, dar îi asigur că politica de haită trebuie să înceteze. Domnul Stroe începe un mandat scurt, direct în opoziție. Așadar îi urez succes și sper că va reuși să realizeze ceva în acest mandat", a declarat Honorius Prigoană, după ce le-a mulțumit tuturor celor care l-au votat și l-au susținut. Prigoană Jr. a mai spus că "PD-L a fost singurul partid care a avut curajul să trimită un candidat de 23 de ani" în cursa pentru Colegiul 1. "De fapt, eu sunt câștigătorul acestei lupte pentru că mi-am propus să am o campanie civilizată, transparentă, de bun-simț, fără să-mi atac contracandidatul sau partidele care erau împotriva mea. De asemenea, sunt câștigătorul unei părți importante a alegătorilor din Colegiul 1.

Vă asigur că nu voi renunța la lupta politică. Am pierdut o bătalie, dar nu am pierdut războiul. Voi câștiga alături de tineri, alături de echipa mea și alături de colegii mei din PDL. Voi monitoriza viața politică din interiorul PD-L, cu siguranță că ne vom revedea în 2012, când voi câștiga un mandat de parlamentar", a precizat Prigoană.

Pedelistul a sugerat că a fost atacat pe nedrept de media. "Sper din suflet că această campanie a fost ultimul glonț al mediei, tras în direcția unui candidat, indiferent din ce partid face parte", a arătat Prigoană jr.

Primarul sectorului 1, Andrei Chiliman, șef al campaniei liberalului Radu Stroe la alegerile parțiale din colegiul 1, a anunțat duminică seara că numărătoarea paralelă parțială a PNL indică victoria lui Stroe cu aproape 70% din voturi.

Un număr de 10.965 de alegători, reprezentând un procent de 27,07 %, și-au exprimat opțiunea prin vot la alegerile parțiale din colegiul 1, a anunțat la finalul zilei de votare, purtătorul de cuvânt al Biroului Electoral Municipal, Iulian Alexandru Ivan.

CONCLUZII

Prin această lucrere, vreau să scot în evidență faptul că jurnaliștii din zilele noastre nu mai țin cont de cât de credibilă este știrea prezentată, de cătă importanță are interviul luat.

Dacă, în anul 2011 cineva mai încearcă să convingă publicul, nu mai reușește și asta din cauza subiectelor stupide apărute acum la televizor. Dacă ar fi să vă dau un exemplu, vă pot spune că pe principalele posturi de televiziune (PRO TV, ANTENA 1, TVR), primele știri din jurnale sunt de scandal. Divorțul Columbenilor, divorțul lui Pepe cu Oana Zăvoranu. Într-una din zile, a fost cutremur, care s-a resimțit destul de puternic, dar media s-a preocupat mai mult de „păzirea locuințelor celor care, pur și simplu se despart”.

Câteva idei de convingere a populației în urma unor ședințe interminabile care se țin periodin în interiorul acestor instituții ar fi:

a) să aibă usurința comunicării și a relațiilor sociale (să fie sociabil, răbdator, neinhibat, sincer);

b) să aibă ușurința exprimării scrise și orale;

c) să aibă memorie bună, capacitate de sinteză și analiză;

d) să fie un bun organizator, să stie sa evalueze rapid o situație;

e) să aibă multă putere de muncă, adaptându-se orarelor neregulate;

f) să cunoască bine lumea presei și să înțeleagă modul ei de funcționare; să cunoască alți jurnaliștii și exigențele lor profesionale ;

g) să cunoască bine subiectele pe care le prezintă;

h) să aibă simțul „știrii", să fie capabil să discearnă evenimente, procese sau situații care pot fi interesante;

j) să aibă o formație profesională adecvată, dobândită fie prin studii de profil, fie prin experiența într-un astfel de departament.

În ceea ce privește Campania electoral, pot spune că am participat la câteva, din prima zi și până la ultima și am putut să-mi dau seama foarte bine, că pentru putere, oamenii sunt în stare de orice, fie minciuni, fie bani dași alegătorilor.

Dacă aș pune în balanță în partea dreaptă ceea ce este pozitiv și în partea stângă ce este negativ, cu sigurannță partea stângă ar fi ma jos. Și asta numai din vina minciunilor spuse de candidați: toți promit timp de cateva săptămâni, dar, după ce se vad la putere nu mai fac nimic.

În consecință, metodele de convingere a oamenilor nu mai dau roade și asta de 20 de ani încoace. Dacă s-ar face acum un sondaj de opinie despre credibilitatea presei, rezultatele nu vor fi foarte bune, tocmai pentru că, presa din România a promovat tot ceea ce a fost mai puțin bine pentru societate.

BIBLIOGRAFIE

Angela Goddard, Limbajul publicității, Polirom, Iași, 2002

Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000

Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media, Polirom, Iași, 2001

Crișan, Corina; Danciu, Lucian – Manipularea opiniei publice prin televiziune,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Coman Mihai – Manualul de jurnalism , Editura Polirom, 2001

Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Polirom, Iași, 2003;

Jacques Gerstlé, Comunicarea politică, Institutul European, Iași, 2002

Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iași, 2004

James Lull, Mass-Media – Comunicare, Cultură O abordare globală, Samizdat Ziauddin Sardar, Boris Van Loon, Mass-media, Buc., Ed. Curtea Veche, 2001

Jean-Jacques Boutaud, Comunicare, semiotică și semne publicitare Teorii, modele, aplicații, Buc., Tritonic, 2004

Stancu Șerban, Relații publice și comunicare, Teora, Buc., 2001

Constitutia României

www.revista21.ro

www.ziare.com

www.ziare.ro

www.cna.ro

www.protv.ro

www.antena1.ro

www.b1tv.ro

www.util21.ro