Comunicare Non Verbala In Reclame

CUPRINS

INTRODUCERE

1.COMUNICAREA

1.1.Ce este comunicarea?

1.1.1 Dificultățile unei definiții

1.1.2 Științele comunicării. Scurt istoric

1.2.Tipurile, elementele și funcțiile comunicării

1.2.1. Tipurile comunicării

1.2.2. Elementele procesului de comunicare

1.2.3 Scopul comunicării

1.2.4 De ce nu ne înțelegem când comunicăm?

1.3. Nivelurile comunicării umane

2. COMUNICAREA VERBALĂ

2.1. Considerații generale

2.2. Limbajul- instrument al comunicării

2.3. Limbaj și acțiune

2.4. Funțiile comunicării

2.5. Principiile comunicării

2.6. Abilitatea de a comunica

2.7. Etape ale dezvoltării comunicării umane

3. COMUNICAREA ORALĂ

3.1. Comunicarea umană de tip oral-caracterizare generală

3.2 Stilurile comunicării orale

3.3 Tehnici de comunicare orală

3.3.1. Emițătorul

3.3.2. Receptorul

3.3.3. Codul

3.3.4. Canalul

3.3.5. Feedback-ul

3.3.6. Mediul, contextul comunicării

3.4. Bariere de comunicare și tipologia lor

4. COMUNICAREA NON VERBALĂ

4.1. Ce este comunicarea non-verbală

4.1.1 Durata și controlul comunicării non verbale

4.2. Caracteristicile comunicarii non verbale

4.3. Tipuri de comunicare non verbală

4.4. Principalele funcții în comunicarea non verbală

4.6. Elementele componente ale comunicării non verbale

4.6.1.Limbajul tăcerii

4.6.2. Limbajul timpului

5. Semnalele corpului uman

5.1. Kinezica

5.2 Oculezica

5.2.1. Funcțiile privirii

5.3. Olfactica

5.4. Haptica

5.5. Alte forme de transmitere a conținuturilor non verbale

5.5.1. Artefactele

5.5.2. Proxemica

5.5.3. Cronemica

4.4.1. Puterea palmei

4.4.2 Strângerea mâinii

4.4.3.Gesturi ale capului

6. Comunicarea nonverbală în reclame

6.1. Scurt istoric al publicității

6.2 Salvați.Roșia Montană”

6.2.1. Introducere

6.2.2 Istoric. Campania Salvați Roșia Montană

INTRODUCERE

Tăcerea își are vremea ei, și vorbirea își are vremea ei … orice lucru de sub ceruri își are ceasul lui, spunea înțeleptul Solomon. Textul citat ne duce cu gândul la relaționare și comunicare, și la aplicarea lui în acest domeniu. Ne-am gândit vreodată la importanța sau semnificația, tăcerii sau a vorbirii? Ne-am gândit la ce transmitem atunci când nu vorbim? Toate astea mai au relevanță astăzi?

Comunicarea non verbală, dintre toate modurile de comunicare, este utilizată de oricine, oricând, oriunde. Apelând, în primul rând, la acest tip de comunicare, aparent banal, învățăm să ne cunoaștem pe noi și pe ceilalți. Am ales comunicarea non verbală  pentru că e posibilă pe orice plan, de fiecare dată altfel, descoperind noi și noi laturi.

A comunica non verbal înseamnă a trăi. Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem să încercăm să vorbim cu mâinile la spate. Acest lucru va fi ciudat. O mare parte din mesaj va fi denaturat sau greoi la înțelegere, și apoi noi înșine ne-am simți stânjeniți, cu ceva lipsă.

Pentru a comunica non verbal nu ne trebuie prea mult efort, pentru că, într-un fel, e parte din noi. Fiecare are în sine un bagaj de gesturi și mișcări semnificative. Fiecare cunoaște anumite norme nescrise de comportament. În viața de zi cu zi atitudinile influențează în mod direct comportamentul oamenilor.

Omul își folosește brațele, mâinile și capul ca să facă gesturi. Pentru mine și celelalte persoane cu care interacționez gestul reprezintă un mijloc de exprimare a semnificațiilor pe care vorbirea nu ne permite să le vehiculăm.

Chiar dacă nu vorbim, prin gesturi firești, care fac parte din noi, putem transmite mesaje clare celorlalți. Și ciudat, aceleași gesturi pot căpăta conotații diferite în funcție de societate și cultură.

Poziția corpului, strălucirea privirii, expresia gurii, colorația obrazului, și nenumărate alte indicii, aproape insesizabile, dar percepute subliminal ne oferă indicații necesare pentru a descifra semnificații. Locuința, accesoriile, firma de îmbrăcăminte purtată, mâncarea preferată, modul de a găti, muzica ascultată, tipul de partener preferat, cărțile citite, hobby-urile practicate, marca de parfum folosită, locul de muncă, filmele preferate și lista poate continua, toate comunică despre noi.

Culoarea părului sau a ochilor, mirosul, îmbrăcămintea, lucrurile personale, toate vorbesc în locul nostru, sunt martorii tăcuți ai personalității noastre.

Oamenii trec cu vederea lucrurile aparent simple, dar indispensabile, care au importanță în viață.

E minunat că gesturile și limbajul gestual au putut substitui cuvintele pentru ca să fie posibilă comunicarea și în cazul persoanelor cu deficiență de auz, creându-se, astfel un așa-zis alfabet prin care interacțiunea să nu fie îngrădită.

Comunicarea prin limbajul trupului există din cele mai vechi timpuri. Apare astfel un nou tip de om de știință, cel din domeniul comunicării non verbale. Specialistul în comunicare non verbală urmărește semnele și semnalele non verbale ale ființelor umane. El le supune observației peste tot unde indivizi intră în interrelații – în timpul îndeplinirii îndatoririlor sociale, pe plajă, la televizor, în birouri.

Aspectele non verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoștință de existența acestora numai în 1970, o dată cu apariția cărții lui Julius Fast despre limbajul trupului.

Mulți actori ai filmului mut printre care și Charlie Chaplin au folosit comunicarea non verbală, aceasta fiind singura metodă disponibilă în acea perioadă. Fiecare se străduia să utilizeze gesturile și alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Cea mai importantă lucrare despre limbajul trupului, apărută înainte de secolul XX, a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression of the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoțiilor la om și la animale). Profesorul Ray Birdwhistell a făcut estimări similare în privința cantității comunicațiilor non verbale între oameni. După aprecierile sale, o persoană obișnuită, de-a lungul unei zile, vorbește efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziție obișnuită durează în jur de două secunde și jumătate. Ca și Mehrabian, el consideră că, în conversațiile în doi, componenta verbală este sub 35 la sută, comunicările non-verbale reprezentând peste 65 la sută (A. Pease, Limbajul Trupului, 1993, p.3).

Conținutul lucrării este structurat pe șapte capitole, primele cinci fiind teoretice, de prezentare a conceptului, iar cel de-al șaselea prezintă legătura dintre comunicarea non verbală și reclama publicitară iirealizează un studiu de caz.

Primul capitol realizează prezentarea conceptului de comunicare. Acest proces este unul complex, care include diferite tipuri de comunicare și clasificat în două grupe mari:

comunicarea verbală și comunicarea nonverbală. Din acest capitol reiese interdependența dintre comunicarea verbală și non verbală, relevând inseparabilitatea acestor două procese.

Capitolul 2

Capitolul al III-lea reprezintă o incursiune prin multiplele teorii ale comunicării cu diferitele ei modele cum sunt cele ce țin de teoria informației, modelele lingvistice, sociologice și psihologice. Abordarea noastră sintetizează și principalele definiții, un scurt istoric cu privire la cercetarea comunicării non-verbale, structura acestui tip de comunicare și principalele tipuri de comunicare-non verbală: kinezic, proxemic, cronemic etc. Ultima parte a acestui capitol se ocupă de artă ca formă specifică de comunicare non-verbală, de limbajul artistic și specificul acestuia, precum și de caracteristicile comunicării artistice

Capitolul cinci este destinat comunicării nonverbale. Se poate observa că nu există o definiție universală a termenului de comunicare nonverbală, fiecare specialist în științele comunicării realizând o definire a acestui complex. Comunicarea nonverbală este formată din tot ceea ce facem, în afară de comunicarea verbală. Mai mult decât atât, comunicarea verbală este însoțită permanent de comunicarea nonverbală.

Analizele se realizează pe mai multe spoturi, care folosesc aceleași componente. În urma analizei făcute se poate observa că oamenii își amintesc mai ușor elementele non verbale din reclame, ca îmbrăcăminte, personaje, atmosferă, sunete etc. decât elementele verbale, mulți dintre aceștia nu își amintesc ceea ce s-a discutat într-un spot TV

Studiul de caz aplicat pe reclamele despre Roșia Montană este un bun exemplu pentru a susține relevanța comunicarii non-verbale în câmpul publicității din perspectiva praxeologică. Atât repondenții studiului cât și teoria comunicării subliniază importanța repertoriului uman artistic în procesul de sensibilizare a publicului, în a crea atitudini culturale, sociale și în a dezvolta o gândire critică. Din această perspectivă am dorit să aplicăm la maxim dictonul popular ”O poza face cât o mie de cuvinte” și să o tranformăm în ”o mie de poze cât un gest”. In spiritul acesta am conceput toată lucrarea încercând pe cât posibil să evidențiez valoarea acestui tip de comunicare în reclame, dar suplimentar și în alte sectoare ale vieții umane.

CAPITOLUL 1

COMUNICAREA

Motto: Comunicarea este o dimensiune centrală a vieții noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecință, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată (John Fiske, 1982, 2).

1.1. Ce este comunicarea?

1.1.1 Dificultățile unei definiții

A spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile înseamnă comunicare. În sensul acesta, a comunica înseamnă și a tăcea, a aștepta un răspuns, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar vrei să-i spui ceva.

Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea ce a determinat o creștere spectaculoasă a definițiilor.

Dicționarul explicativ al limbii române definește comunicarea ca – “a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune” și despre oameni, comunități sociale etc. “a se pune în legătură, în contact cu”, “ a vorbi cu”, după cum și “a fi în legătură cu, a se duce la” (DEX, 1979, p.179). Tot în DEX întâlnim definiția “acțiunea de a comunica și rezultatul ei”.

Etimologia latină a termenului comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăși”.

Opinii și abordări

Comunicarea reprezintă, în viziunea lui John Fiske una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre indivizi o poate recunoaște, dar pe care foarte puțini o pot defini în mod satisfăcător. Nenumăratele încercări de definire a conceptului de comunicare implică nuanțe și conotații, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înțelesuri.

Mihai Dinu insistă asupra dificultăților de definire exactă a termenului comunicare, având în vedere “întreaga încărcătură de ambiguități și conotații acumulate de-a lungul vremii” de acest cuvânt. Tot el arată că acest concept “derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.

Cercetătorii americani Frak E.X.Dance și Carl E. Larson au adunat, limitându-se la cele mai semnificative, 126 de definiții ale comunicării propuse de diferiți autori. Și aceasta pentru că în foarte multe domenii (biologie, sociologie, științele informației, cibernetică, telecomunicații etc.) termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată, aflată, nu de puține ori, în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii.

Astfel, Mihai Dinu arată, în lucrarea amintită, că pentru un biolog ca Edward O.Wilson “comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”.

Această definiție nu îi poate mulțumi pe informaticieni, interesați de comunicarea dintre “organisme” sau “celule” nevii, ori pe psihologi și sociologi, care nu concep comunicarea în efiniția “acțiunea de a comunica și rezultatul ei”.

Etimologia latină a termenului comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăși”.

Opinii și abordări

Comunicarea reprezintă, în viziunea lui John Fiske una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre indivizi o poate recunoaște, dar pe care foarte puțini o pot defini în mod satisfăcător. Nenumăratele încercări de definire a conceptului de comunicare implică nuanțe și conotații, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înțelesuri.

Mihai Dinu insistă asupra dificultăților de definire exactă a termenului comunicare, având în vedere “întreaga încărcătură de ambiguități și conotații acumulate de-a lungul vremii” de acest cuvânt. Tot el arată că acest concept “derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.

Cercetătorii americani Frak E.X.Dance și Carl E. Larson au adunat, limitându-se la cele mai semnificative, 126 de definiții ale comunicării propuse de diferiți autori. Și aceasta pentru că în foarte multe domenii (biologie, sociologie, științele informației, cibernetică, telecomunicații etc.) termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată, aflată, nu de puține ori, în divergență cu sensul încetățenit în alte sectoare ale cunoașterii.

Astfel, Mihai Dinu arată, în lucrarea amintită, că pentru un biolog ca Edward O.Wilson “comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”.

Această definiție nu îi poate mulțumi pe informaticieni, interesați de comunicarea dintre “organisme” sau “celule” nevii, ori pe psihologi și sociologi, care nu concep comunicarea în afara unui subiect dotat cu conștiință. Toți acești ar accepta mai degrabă definiția propusă de Carl I.Hovland, Irving I.Janis și Harold H.Kelley după care “comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.

Prin termenul de comunicare Septimiu Chelcea înțelege “orice transmitere a informațiilor, ideilor, și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor”.

Wilbur Schramm (cercetător american care a jucat un rol important în afirmarea domeniului comunicării ca disciplină universitară, autorul unor lucrări publicate între 1960 și 1980 și al unor teorii, patru la număr, despre presă) a definit comunicarea ca pe un proces prin care se stabilește o comuniune sau o identitate de reflecții, concepții, între un emițător de mesaje și un receptor, printr-un canal de comunicație.

În teoria informației, pentru Ch. Shannon și W.Weaver comunicarea reprezintă: “toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane”.

Problema definirii comunicării rămâne nerezolvată în toate aspectele ei.Voi reda mai jos câteva definiții care tratează conceptul de comunicare în funcție de specificul diferitelor discipline științifice, al modelelor teoretice folosite de abordările metodologice utilizate:

– „Comunicarea: transmiterea și primirea mesajului de la o persoană la cealaltă: trimis în așa fel încât să fie clar înțeles de ambele părți”;

– „Proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un detinatar în vederea receptării”;

– Oamenii comunică între ei cu scopul de a transmite anumite informații, de a suscita răspunsuri adecvate și de a influența implicit deciziile receptorilor și comportamentul de răspuns la mesajele respective…..

Din definiții vom reține una singură:

Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animală, cât și în societățile umane, se transmit informații de la un receptor la un emițător, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacțiune și are anumite efecte, producând o schimbare.

1.1.2. Științele comunicării. Scurt istoric

Cercetările asupra comunicării s-au dezvoltat pe parcursul mai multor etape istorice cu

trăsături distincte.

Față de alte domenii de cercetare, interesul pentru problemele comunicării a apărut destul de târziu. Începuturile se leagă de o carte, devenită celebră, a medicului și sociologului francez Gustave Le Bon (1841-1931): Psihologia mulțimilor (1895) importantă pentru înțelegerea ulterioară a comportamentelor comunicaționale și a proceselor de influență.

În evoluția studiilor despre comunicare, de data aceasta din perspectiva lingvistică (limbă și limbaj), un moment esențial l-a marcat Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure. Lucrarea a fost publicată postum, în 1916.

Până în anii 20 ai secolului XX spiritul vremii (adică felul în care lumea își reprezenta diferite fenomene, comunica și adera la anumite valori), era caracterizat de o extraordinară încredere în progres. Presa, fiind principalul mijloc de informare și comunicare în masă, cunoștea un apogeu prin marile cotidiene care difuzau informații generale. Oamenii o considerau ca un factor pozitiv, în informare și vehicularea opiniilor.

Primul război mondial a relevat puterea mass-media în domeniul propagandei, dezinformării și manipulării. Presa și radioul demonstrează ce influență pot avea în crearea unor stări de spirit în situații de război și în viața politică (după instaurarea comunismului în Rusia și în cadrul alegerilor prezidențiale în SUA).

În cercetarea comunicării și a mass-media s-au configurat curente și școli europene (1930 – la Frankfurt, 1937 și 1938 – la Paris) și americane. În 1926 lingvistul Roman Jakobson crease în Cehia Cercul lingvistic de la Praga.

În capitala Franței, Fernand Terrou a creat Institutul de Știință a Presei (din 1951,

Institutul Francez al Presei), iar în 1928, Jean Stoetzel a fondat Institutul Francez al Opiniei Publice.

Accesul la presă, radio, cinematograf este tot mai larg între anii 1940 și 1960. Acestea servesc nu numai informării, ci și divertismentului.

Se publică lucrări despre audiența foiletoanelor (Herta Herzog, 1941), teoria opiniilor (Jean Stoetzel), teoriile lui Paul Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Claude E. Shannon, Elihu Katz, Joseph T. Klapper (în domeniul teoriei comunicării, din perspectiva socio-psihologică – mecanisme, efecte). Este perioada celor mai importante teorii produse de cercetările privitoare la comunicare din punct de vedere psihologic, sociologic și al mecanismelor și efectelor mass-media.

În 1946 lua ființă în SUA Foreign Service Institute (structură instituțională ce avea ca scop formarea corpului diplomatic) în care s-au dezvoltat cercetări asupra comunicării interculturale.

Din 1950 s-a configurat ceea ce ulterior, în 1981, Yves Winkin s-a numit „Colegiul

invizibil” la Palo Alto – orășel din California – mișcare intelectuală de studiu asupra comunicării, la care au contribuit psihiatri, psihologi și antropologi

Între 1960 și 1978 spiritul vremii este influențat de efectele televiziunii (și ale campaniilor electorale americane) și de rolul acesteia ca „instrument de creștere economică și schimbare socială”.

Între anii 1978 și 1980 un interes sporit se acordă „internaționalizării comunicării”. Apar numeroase lucrări, de cercetare aplicată, unele contribuții abordând probleme juridice și economice ale mass-media, altele preocupate de publicitate, politică, fără să dispară problematica psihosocială, dar ele nu mai sunt receptate drept contribuții capitale, iar autorii nu mai au aceeași notorietate.

Între 1980 și 2000 audiența mass-media a devenit planetară, sporind valoarea lor ca instrumente de control și influență. S-a constituit „infosfera”, planeta fiind acoperită de rețele informaționale. Comunicarea interpersonală și publică au atins cote maxime. S-au produs și reacții: sentimentul exploziei incontrolabile, al poluării informaționale, al „dependenței de rețea”.

Concluzie: Istoria teoriilor comunicării începe la sfârșitul secolului al XIX. Pe parcursul secolului al XX, ea cunoaște mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă.

1.2.Tipurile, elementele și funcțiile comunicării

1.2.1. Tipurile comunicării

Comunicarea, fiind un fenomen foarte complex, se poate clasifica după diverse criterii:

După tipul de limbaj folosit comunicarea poate fi :

Verbală: se realizează, oral sau în scris, prin intermediul unei limbi cunoscute de către toți participanții la actul de comunicare;

Nonverbală: se realizeaza prin intermediul gesturilor, al mimicii etc., sau al unui sistem special creat, limbajul surdo-muților, alfabetul Braille pentru orbi etc.;

Paraverbală: realizată atunci când limbajul verbal și cel nonverbal coexistă.

b. După criteriul mijloacelor fizice și a analizatorului căreia se adresează stimulul mesajului putem identifica următoarele tipuri de comunicare: Comunicare acustică, comunicare tactilă, comunicare chimică și comunicare vizuală.

c. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi:

Comunicare directă, caracterizată prin absența oricărei medieri. Emițătorul și receptorul se află în același loc, deci în proximitate fizică.

Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace materiale (instrumente și suporturi) și face posibilă transmiterea mesajului în timp și spațiu.

Comunicare multiplă, prin imprimate. Folosește posibilități tehnice prin care același mesaj poate fi multiplicat folosind canale și suporturi diverse și difuzat unui mare număr de receptori, în timp și în spațiu.

În cadrul comunicării indirecte distingem:

• comunicare imprimată (presa, revista, carte, afiș, etc.);

• comunicare înregistrată (film, disc, banda magnetică etc.);

• comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);

• comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).

Comunicare colectivă, realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Această comunicare se caracterizează prin faptul că emițătorul și receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de „un organ de informare” și că el se poate multiplica.

Comunicare de masă, când emițătorul acestei comunicări este instituționalizat și se adresează unui public variat și numeros.; formele de comunicare sunt foarte variate: presă scrisă, transmisii radio și televiziune.

d. După criteriul relațiilor emițător-receptor se disting:

Comunicare privată

Comunicare publică

Comunicarea publică poate fi la rândul ei: comunicare educațională, comunicare administrativă/instituțională, comunicare politică, comunicare artistică, comunicare religioasă, comunicare științifică și tehnică.

La aceste tipuri de comunicare, profesorul Emilian M. Dobrescu semnalează și existența unor tipuri aparte de comunicare:

– comunicarea empatică (pantheia, pathos=ceea ce simți), comunicare afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva;

– comunicare impersonală și anonimă, în care emițătorul nu este clar precizat, ca și receptorul. Exemple: tradițiile, obiceiurile, folclorul;

– comunicare blocată, produsă ca urmare a limitării accesului la informație, considerat un drept inalienabil și fundamental al individului 11 (Ilombi, Mahele, 1984).

1.2.2. Elementele procesului de comunicare

Analizând definițiile prezentate anterior se pot identifica următoarele elemente fundamentale ale procesului de comunicare:

Emițătorul

Mesajul

Canalul

Receptorul

se adaugă codificare și decodificare, iar ulterior cea de feed-back și cea de factori perturbatori, în funcție de modelul care prezintă procesul.

Procesul de comunicare presupune parcurgerea următoarelor etape:

Codificarea informației sub formă de mesaj;

Transmiterea informației prin intermediul canalelor și mijloacele de comunicare;

Decodificarea informației de către receptor sub formă de mesaj;

Receptorul transmite feedback-ul;

Unitatea de bază a comunicării este mesajul. Deoarece mesajul nu se poate transmite în forma pură, el este tradus în cuvinte care sunt însoțite de tot ceea ce înseamnă limbajul nonverbal. Astfel, mesajul este codificat în „limba” emițătorului și transmis prin intermediul unui canal (verbal, non-verbal, vizual etc.).

Acesta este alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, zgomote, semne, imagini vizuale, gesturi, muzică, simboluri, culori etc.

Canalul este suportul fizic al mesajului îndeplinind și funcția de cale de transport sau distribuție a acestuia. În comunicarea umană foarte rar se folosește un singur canal. În acest moment al comunicării, apar „zgomotele” care pot perturba comunicarea. În categoria perturbațiilor, putem exemplifica zgomotele fizice (zgomotul străzii, întunericul, ceața etc.) Perturbațiile pot apărea și în etapele de codificare și decodificare în funcție de particularitățile sursei și destinației. Este vorba de diferențele semantice ale unor cuvinte și de experiența de viață a fiecăruia.

Informația este elementul cheie al științei comunicării. Ea reprezintă un mesaj, un semnal care reflectă starea unui sistem sau a mediului în care aceasta funcționează și care aduce receptorului său un spor de cunoastere. Deoarece se măsoară atât în momentul emiterii, cât și în momentul receptării, ne dă relații despre dimensiunea originalității mesajului. Se poate determina astfel în ce măsură un mesaj conține sau nu mai multă informație decât alt mesaj. Emițătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantități de informație decât ar fi necesar în mod normal, dorind să asigure exactitatea mesajului. Astfel ia naștere redundanța, “excedentul selectiv de semne față de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeași cantitate de originalitate”. Surplusul trebuie înțeles ca “o măsura a formei, nu a informației deoarece indică diferența dintre ceea ce este transmis și ceea ce este necesar”.

Destinatarul recepționează și înțelege mesajul transmis mai mult sau mai puțin în concordanță cu ceea ce a vrut emițătorul să exprime: adevărul este cel auzit, nu cel rostit. În continuare, rolurile se pot schimba: destinația devine sursă și sursa devine destinație.

Răspunsul, feed-back-ul, este un mesaj returnat de receptor ca reacție la stimulul expediat de emițător, iar uneori poate proveni chiar de la emițător, ca reacție la propriul mesaj.

Procesul de comunicare se finalizează în momentul în care mesajul codificat de emițător este decodificat și acceptat de receptor. Cunoscând codul informației suntem obligați

să respectăm semnele și simbolurile folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu usurință detectate și corectate. Când semnificația este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificația este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul și comunicarea sunt non-verbale.

În funcție de numărul de participanți în rețelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge două tipuri de comunicare: comunicare bipolară și comunicare multipolară (un emițător și mai mulți receptori; un receptor și mai mulți emițători; comunicarea cu “poștași” adică prin intermediari umani care funcționează ca mijloace de transmitere a mesajului).

.

1.2.3 Scopul comunicării

Fie că vorbim, fie că nu, comunicăm. Exprimăm idei, păreri, emoții, sentimente, atitudini, fapte, aspirații, dorințe și interese, încercând să convingem, să influențăm sau să educăm.

De fiecare dată când comunicăm, trebuie să avem în vedere, patru obiective majore: să fim recepționați, să fim acceptați și înțeleși, să provocăm o reacție, constând într-o schimbare de comportament sau de atitudine. Dacă aceste obiective nu sunt atinse procesul de comunicare a eșuat.

Dacă receptarea informației influențează comportamentul sau atitudinile receptorilor, se poate vorbi de un efect al comunicării și astfel schema fundamentală a comunicării capătă forma: 

Informație Informație

Emițător ……………… Canal …………… Receptor ……………Efect

Așadar, considerând că emitentul are, de la bun început, intenția de a provoca receptorului un oarecare efect, putem defini comunicarea drept un proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului anumite efecte.

Orice comunicare este compusă din șase elemente indispensabile

Componentele de bază ale comunicării pot fi prezentate ca răspunsuri la o serie de întrebări:

Cine ? (emițătorul): cine este cu precizie emițătorul mesajului;

Ce ? (mesajul): ce dorește emițătorul să comunice;

Cum ? (codul și canalul): comunicarea mesajului se face scris sau verbal;

Cui ? (receptorul);

Unde și când ? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat și utilizat;

De ce ? ce se urmareste prin comunicare

1.2.4. De ce nu ne înțelegem când comunicăm?

Există mai mulți factori care influențează acest lucru: diferențele de percepție, dificultățile de exprimare, automatismele, lipsa de interes, emoțiile, diferențele de personalitate. De multe ori dăm vina pe celălalt, atunci când mesajul nostru nu este înțeles. El este de vină că nu a auzit ce am spus, el este de vină că nu ne-a înțeles, el este de vină că nu ne-a acceptat, sau el este de vină pentru că nu a făcut ce am fi vrut noi să facă.

Dacă vrem să fim auziți, înțeleși, acceptați și să provocăm o reacție pozitivă din partea celuilalt, este normal din partea noastră să ne asumăm responsabilitatea procesului de comunicare. Dacă celălalt nu ne înțelege, acest lucru poate fi din cauza faptului că noi nu am vorbim „pe limba lui”.

Repetând ce am spus cu o voce mai tare, nu numai că nu ne va înțelege, dar este foarte probabil să alterăm planul relației. Este de dorit să verificăm în ce măsură cuvintele pe care le folosim noi au aceeași semnificație pentru cel din fața noastră și, dacă este cazul, să reformulăm mesajul pe care vrem să-l transmitem. Același mesaj este interpretat distinct de persoane diferite, sau chiar de aceeași persoană în situații diferite. Pentru a controla eficient comunicarea este esențial să ținem cont de faptul că oamenii sunt diferiți și, de asemenea, că ei se comportă diferit în funcție de context.

Pentru oameni, relațiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conținutul informațional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea și comunitatea.

Comunicarea (…) este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe.” (Apud Paul Dobrescu, “Aisbergul Comunicarii”, Revista Româna de Comunicare &Relatii Publice, nr.1/1999).

1.3. Nivelurile comunicării umane

Comunicarea este, în esență, un proces prezent în toate situațiile sociale, constând în emisia-recepția semnificațiilor și decodarea lor (adevărată, falsă ori confuză). În funcție de numărul de persoane se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică și de masă.

a) Comunicarea intrapersonală este acel tip de comunicare în care emițătorul și receptorul sunt una și aceeași persoană (comunicarea cu sine). Fiecare ființă umană își pune întrebări, se îngrijorează, se judecă, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea intrapersonală îmbracă forma dialogului interior sau a monologului absolut fiind foarte importantă pentru echilibrul psihic.

b) Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două sau mai multe persoane aflate „față în față”. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte și să se înțeleagă reciproc și vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt ideile, nevoile, aspirațiile, interesele și dorințele lor. În acest tip de comunicare, pe lângă voce un rol important îl au elementele care care țin de mimica feței, de gesturile noastre.

c) Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 11

persoane. La acest nivel se împărtășesc cunoștințe și experiențe personale, se rezolvă probleme și se iau decizii importante, inevitabil se creează și se rezolvă conflicte.

d) Comunicarea publică are loc în cazul unei cuvântări, expuneri sau prezentări susținute de o singură persoană. Deși aparet persoana care susține prelegerea comunică mai mult, lucrurile nu stau chiar așa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informații cu privire la interesul sau dezinteresul său.

e) Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme cum ar fi cartea, presa scrisă, audiovizualul. În cazul comunicării de masă, răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcție.

f) Comunicarea prin imagine se realizează cu ajutorul diverselor instrumente de comunicare, cum ar fi : televizor, video, calculator, videoproiector, diapozitiv.

Dezvoltarea acestui tip de comunicare se datorează nevoii moderne de a însoți orice transmitere de mesaje cu imagini care pot prezenta produsul ca atare, fotografia lui, schema de funcționare, părți componente, hărți, grafice, fotografii.

CAPITOLUL 2

COMUNICAREA VERBALĂ

2.1. Considerații generale

Comunicarea verbală, în sens general, este definită ca un tip de comunicare în interiorul căreia se utilizează limbajul articulat. Comunicarea gândurilor, sentimentelor și dorințelor umane se realizează prin limbă.

Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913), în prima etapă a elaborării teoriei sale, a considerat semnul lingvistic fiind rezultatul reuniunii dintre semnificant și semnificat. Semnificantul este imaginea semnului așa cum îl percepem – urma pe hârtie sau sunetele în aer; semnificatul este conceptul mental la care se referă. Acest concept mental este cam același la toți membrii aceleiași culturi, care vorbesc aceeași limbă.

Ulterior, el va considera semnificantul și semnificatul ca părți constitutive ale formei lingvistice, termenul semn identificându-se cu semnul minimal – cuvântul sau morfemul.

Semnificatele sunt categorii de obiecte, stări, fenomene, trăiri etc. existente în realitate sau imaginare. Ele se constituie odată cu limba. În momentul în care li se atribuie un semnificant fonic, ele datorează coeziunea internă acestui semnificant, iar odată despărțite de acesta se vor dizolva.

Concluzie: Codul lingvistic este astfel constituit dintr-o multitudine de semne izolate, fiecare din ele asociind unui sunet anume un sens anume. Formarea codului lingvistic este obligatorie pentru comunicarea verbală

2.2. Limbajul – instrument al comunicării

„Deoarece comunicarea presupune gânduri care să fie făcute cunoscute altora, iar gânduri fără cuvinte nu pot exista, trebuie să credem că limba a apărut nu numai fără ca cineva să fi avut intenția de a o creea , ci chiar fără să fi fost cineva conștient de faptul că se formeaza un mod de comunicare.”

Principalul suport al comunicării umane este limbajul. El reprezintă codul comunicării, este liantul între cel ce transmite informația, emițător, și cel ce primește informația, receptor.

Cadrul general al formării limbajelor îl reprezintă limba. Limba cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către membrii colectivității (vocabularul), o structură (gramaticală) a comunicării, legi proprii de evoluție a termenilor verbali, norme și reguli de ortografie, ortofonie, ortoepie, de folosire a lexicului etc. Prin intermediul limbii se fixează, se prelucrează și se transmite experiența socială a comunității, sub formă de cunoștințe, credințe, valori,norme și modele culturale, fiind în același timp, atât mijlocul socializării și formării noilor generații, cât și instrumentul de comunicare interumană în contextul tuturoracțiunilor umane. In calitatea lor de forme active ale limbii, limbajele sunt sisteme de semne, semnale sau simboluri – sonore, kinestezice,tactile, cromatice, grafice, etc. – utilizate în mod uniform de către indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor din mediul extern, precum și, exprimarea stărilor, intențiilor și atitudinilor subiective.

Limba nu este același lucru cu vorbirea. Limba este un “tezaur” de semne care poate fi utilizat doar cu ajutorul vorbirii. Vorbirea este cea care pune în funcțiune codul și conduce la producerea mesajului.

2.3 Funcțiile comunicării (limbajului)

Fiecare funcție se dezvoltă în legatură cu unul dintre factorii actului de comunicare. Mai multe funcții ale limbajului se pot manifesta simultan, într-un mesaj, dar unele sunt dominante în anumite secvente.

1. Functia expresivă sau emotivă (centrată pe emițător). Sunt exprimate sentimentele, stările sau valorile locutorului (cel care vorbeste), adică subiectivitatea lui. ("vai!", "uf!", "of!", "ah!", "ura!", "valeu!", "aoleu!" etc!)

2. Funcția de apel sau conativă (centrată pe receptor), prin care se exprimă o încercare de a-l influenta, de a-l incita la acțiune pe interlocutor printr-un ordin, rugăminte etc. -această funcție este pregnantă în comunicarea cotidiană și în stilul oficial-administrativ. Verbe folosite: "Va rog"! "Te rog"!

3. Funcția poetică (centrată pe mesaj), prin care se pune în valoare mesajul, forma în care este organizat/structurat acesta. Prin funcția poetică, textul este frumos, plăcut, amuzant, interesant. Este pusa în evidență în proverbe, zicatori sau în poezia modernă.

4. Funcția metalingvistica (centrata pe cod), prin care se controlează codul, cuvintele folosite, discutându-le înțelesul sau forma pentru a favoriza înțelegerea corectă. Este pregnantă în stilul știintific, unde înțelegerea mesajului și a conceptelor este esențială.

5. Funcția fatică (centrată pe canal), prin care se controlează canalul, urmărind menținerea contactului dintre interlocutori, prin verificări sau confirmări. Este specifică unei comunicări la distantă, deoarece aici pot interveni perturbări. Verbele "Ma auzi?", "Mai esti pe fir?" sunt folosite în comunicarea telefonică și au rolul de atrage atenția sau de a verifica dacă interlocutorul ne ascultă.

6. Funcția referențială (centrata pe referent), prin care se transmit informații despre lumea reală sau imaginară. Este o funcție dominantă în limbajul știintific, dar ea are o pondere importantă în orice tip de comunicare. Exemple: "Filmul începe la ora 15".

7. Funcția reflexivă – îndeamnă la reflecție, visare, filosofare.

Cele șapte funcții ale mesajului nu se exclud una pe cealaltă; ele sunt prezente, într-un fel sau altul, în orice comunicare. Este necesar numai a discerne funcția preponderentă, pentru a sesiza finalitatea comunicării. Dacă, cel mai adesea, aceste funcții se suprapun, funcțiile fatică și metalingvistică sunt primele în realizarea unui proces de comunicare, deoarece ele permit ajustarea, adaptarea receptorului și emițătorului

Filosoful englez J.L. Austin a ajuns la o primă concluzie potrivit căreia enunțurile pot fi performative și constative. Enunțurile constative descriu un eveniment, fără pretenția de a modifica o stare de fapt, pe când cele performative, transformă realitatea.

2.5. Etape ale dezvoltării comunicării umane.

“Abilitatea din ce în ce mai mare de a comunica complet și precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresiva a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor, explicatiilor, obiceiurilor si regulilor complexe de comportament care fac posibila civilizatia”.

O istorie completă a existenței umane trebuie să facă referire și la etapele distinctive în dezvoltarea comunicării umane, iar fiecare din acestea a avut un cuvînt de spus în evolutia vietii sociale individuale si colective.

Aceste etape au contribuit la constituirea sistemelor sociale și la configurarea diferitelor culturi:

• Epoca semnelor și a semnalelor. Ființele umane comunicau la început cu ajutorul sunetelor pe care reușeau să le producă din punct de vedere fizic (mîrîituri, mormăieli, țipete), precum și prin mișcările și pozițiile corpului. Acest prim sistem de comunicare era deosebit de limitat, astfel că mesajele transmise nu puteau fi decât foarte simple.

• Epoca vorbirii și a limbajului este plasată în timp, acum circa 40.000 de mii de ani cînd oamenii de Cro Magnon aveau structura craniană, limba și laringele așa cum le avem noi astazi. Aceste detalii anatomice le-au facilitat crearea vorbirii și limbajului, oferindu-le astfel un avantaj semnificativ față de oamenii de Neanderthal. Limba i-a ajutat să își concretizeze gîndurile și să transmită mesaje din ce în ce mai complexe, astfel că oamenii de Cro Magnon își puteau planifica și coordona vînatoarea mult mai eficient și se puteau apara mult mai bine. Limba i-a ajutat să transmită urmașilor noile invenții și modalităti de preparare si conservare a hranei si tot ce era legat de supravietuirea într-un mediu ostil. Modalitățile de vorbire s-au dezvoltat și diversificat pe măsură ce oamenii s-au raspîndit în alte regiuni unde au avut de înfruntat noi probleme.

• Epoca scrisului. Umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice pornind de la pictogramele convenționalizate, care standardizau semnificații, în vederea stocării informației și transmiterii ei în timp și spațiu. Sistemul pictografic presupunea reprezentarea unei idei, a unui obiect sau a unei ființe ori a unui concept printr-un simbol, ceea ce făcea dificilă nuanțarea. Scrierea fonetică reprezenta un sunet printr-un semn. Astfel s-a născut ceea ce astăzi numim alfabet.

• Epoca tiparului. O revoluție în comunicare a reprezentat inventarea tiparului, devenind astfel posibilă o difuzare mult mai amplă, mai rapidă și mai eficientă a informației. Acest lucru a determinat un progres al gândirii și cunoașterii. Alfabetizarea unui număr crescând de oameni a modificat însăși evoluția umanității.

• Epoca mijloacelor de comunicare în masă. Dezvoltarea cunoașterii și invențiilor tehnice au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluții care privesc nu numai transmiterea informațiilor, dar și schimbarea percepției asupra lumii, relațiile dintre indivizi și comunități, tenuarea diferențelor generatoare de conflicte, comportamentul uman în general.

• Internetul și mijloacele de comunicare asistate de calculator sunt privite tot mai des ca definind o nouă epocă în istoria comunicării sociale.

CAPITOLUL 3

COMUNICAREA ORALĂ

3.1. Comunicarea umană de tip oral

Comunicarea umană de tip oral este puternic dezvoltată la om, vorbirea fiind actul prin care informația este emisă prin intermediul codurilor lingvistice.

Formele comunicării orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul, interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferința, prelegerea etc.

Întotdeauna, în împrejurări diferite, se vorbesc limbi diferite cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate după necesități.

În comunicarea orală se operează atât cu vorbirea cât și cu ascultarea.

Comunicarea implică interacțiunea unor categorii de factori ce nu țin numai de capacitatea de exprimare, ci cumulează elemente psihologice, sociale și situaționale. Principalii factori sunt (Les langues vivantes, 1996, pp. 41-47):

A. Factorii psihologici:

1. cognitivi: cunoștințe generale, cunoștințe specifice despre subiect, interlocutor, situație, context, aptitudini generale, inteligență, memorie; nivel de dezvoltare intelectuală, grad de instruire; nivel de stăpânire a codului lingvistic, a codului cultural; afectivi: atitudini generale, atitudini specifice în fața subiectului, a interlocutorului, a situației sau a contextului; sentimente personale față de subiect, interlocutor, situație, context; motivație față de subiect, interlocutor, gusturi personale, interese;

comportamentali: personalitate, caracter, experiență generală, experiență verbală, orală, scrisă, audiovizuală; caracteristici personale (ținută, voce, vârstă, apartenență socială etc.);

B. Factori interpersonali:

lingvistici: cod (limbă), registre, norme, contexte;

sociali: statut social, rol general, distanță actuală, cod cultural, bagaj comun;

C. Factori obiectivi:

situaționali: loc fizic, timp, epocă, spațiu, distanță, număr de interlocutori, dispoziția interlocutorilor, comportamente personale, zgomote materiale, durată, ritm, canal (rețea);

contextuali: subiectul comunicării, conținutul comunicării (informația), distanța formală în cod (registre), formă de prezentare (stil), zgomote în comunicare (redundanță, inteligibilitate), înlănțuirea enunțurilor.

O condiție esențială a comunicării o reprezintă adecvarea. Emițătorul trebuie să aibă un limbaj adecvat, pentru a-și putea transmite eficient mesajul, în funcție de obiectivele, urmărite și de identitatea destinatarului.

Pentru a realiza o comunicare verbală adecvată și eficientă trebuie să adoptăm atitudini pozitive și însușite comportamente verbale funcționale ce țin de calitățile vorbirii.

3.2 Stilurile comunicării orale

Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalități, a culturii, a temperamentului și a mediului social în care acesta traieste.

Cercetătorul Martin Joos, citat de Mihai Dinu în Comunicare, distinge cinci trepte ale comunicării orale

Stilul rece- emițătorul nu își cunoaște receptorul, acesta din urmă neputând influența discursul celui care emite. Se regăsește în texte elaborate pentru emisiuni tv, radio. Datorită inexistenței feed-back-ului textele sunt atent elaborate pentru că ele nu mai pot fi ajustate pe parcurs;

Stilul formal- presupune texte elaborate care se adresează unui auditoriu numeros, fraze construite cu grijă folosind un lexic bogat si variat. Se evită repetițiile, expresiile argotice sau prea familiare. Stilul formal poate fi folosit și față de o singură persoană atunci când se dorește impunerea distanței in raport cu persoana, fie ca deferență, fie ca dispreț si sfidare.

Stilul consultativ- presupune discuții cu caracter profesional, de afaceri. Se foloseste în negocieri si tratative. Textul conține informația de bază care poate fi îmbogățită pe parcurs după necesități, după explicațiile și informațiile cerute de partenerii de discuție. Participarea interlocutorului la dialog este activă. Nefiind un discurs preelaborat, apar elemente lexicale parazite (deci, nu-i așa, da), ezitări, reluări, chiar dezacorduri.

Stilul ocazional este caracteristic conversațiilor libere între prieteni. Participanții trec de la un subiect la altul, se înmulțesc perioadele de monolog, emițătorul acaparând discuția, dar acest lucru nu ofensează interlocutorul.

Stilul intim oferă informații despre stările și trăirile intime ale subiectului folosind un cod personal).

Un vocabular bogat, variat, precis,finețea și concizia dă capacitatea și posibilitatea de

a înțelege ușor mesajul transmis.

3.2. Tehnici de comunicare orală

La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relaționare cu celălalt, de disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepție și prelucrare, de complexitatea și varietatea conținuturilor, precum și de posibilitatea emițătorului și receptorului de a-și schimba reciproc rolurile.

3.2.1. Emițătorul este un individ, un grup, o instituție. El posedă o informație bine structurată, are o stare de spirit deosebită și un scop bine precizat.

3.2.2. Receptorul este, de asemenea, un individ, un grup, o instituție căruia / căreia îi este adresat mesajul sau care intră în posesia mesajului în mod întâmplător / conștient.

Receptorul / destinatarul recepționează mesajul și îl decodifică (descifrează prin înțelegere). Îl prelucrează, interpretează și dă semnal de răspuns (feed-back). De regulă la primirea mesajului, receptorul reacționează în patru moduri:

a) reacție adaptativă (primește și prelucrează mesajul în așa fel încât să-și sporească șansele de reușită;

b) reacție de autoapărare (ego-defensivă); receptorul are o imagine de sine acceptabilă și pe cât posibil în acord cu imaginea celorlalți despre el;

c) reacția expresiei valorice – apreciază rolul mesajului în dezvoltarea personală;

d) reacție cognitivă – vizează nevoia receptorului de a înțelege, de a da sens mesajului;

3.2.3. Mesajul este o componentă complexă a comunicării care implică fenomene de codare, recodare, decodare. Reprezintă cea mai complexă componentă a procesului de comunicare. Pentru transmiterea lui se apelează la limbajul verbal, nonverbal, paraverbal. Mesajul trebuie să fie clar, coerent, concis.

3.2.4. Codul trebuie ales și cunoscut de partenerii în relație. Codarea înseamnă transpunerea în simboluri, semne, cuvinte a ceea ce este de transmis (gânduri, intenții, sentimente, atitudini). Decodarea este identificarea echivalentului exact și corect al mesajului, materializat în gând / idee.

Codul principal utilizat în procesul comunicării interumane este reprezentat de limba naturală. Alte coduri au la bază semnale sonore, grafice sau vizuale de diverse tipuri: alfabetul Morse, alfabetul Braille, limbajul surdo-muților, semnele de circulație.

3.2.5. Canalul constituie mijlocul fizic prin care pachetul de semnale rezultat în urma codificării mesajului este transmis la receptor. Mijloacele de comunicare reprezintă suportul fizic de convertire a mesajului în pachete de semnale astfel încât acestea să poată fi transmise prin intermediul canalului. În funcție de departarea spațială sau temporală a emițătorului față de mijloacele de comunicare, acestea pot fi clasificate în trei mari categorii :

mijloace de comunicare prezentaționale, care presupun prezența fizică a emițătorului; acesta se va constitui în mijloc de comunicare prin intermediul vocii, feței, corpului, etc. și va produce acte de comunicare;

mijloace de comunicare reprezentaționale, care nu impun prezența emițătorului; ele conțin mesajul ‘înregistrat” în baza unor convenții și îl pot transmite indiferent de emitător; în acest sens, amintim, operele de comunicare,transmise prin intermediul picturii, arhitecturii, cărților, decorațiunilor interioare, etc,;

mijloace de comunicare mecanice, care diferă de cele reprezentaționale ca urmare a constrângerilor de natură tehnică; spre exemplificare, amintim telefonul, radioul, televiziunea, internetul, etc.

3.2.6. Feedback-ul reprezintă procesul prin care reacția decodificatorului unui mesaj este transmisă înapoi către cel care codifică. Feedback-ul este, în același timp, și instrumentul prin care emițătorul cunoaște modul în care a fost recepționat mesajul său. Acest lucru permite schimbarea transmisiei, a codificării sau a mediului folosit, pentru a se ajunge la o anumită reacție, dorită de emițător, din partea celui care decodifică mesajul. Termenul provine din domeniul ciberneticii, fiind în prezent asociat îndeaproape cu modelele și teoria comunicării.

Feedbackul reprezintă „procesul prin care reacția decodorului la un mesaj este transmisă înapoi spre cel ce codifică" (O'Sullivan et al., 2001, p. 141). Modelele comunicării ca proces clasifică adesea mediul în funcție de posibilitățile de feedback, legând astfel feedbach-ul de eficiență. Astfel, mass-media, afișele, panourile publicitare care permit un feedback redus sau întârziat sunt privite ca mijloace mai puțin eficiente de transmitere a informației, în raport cu comunicarea față în față sau prin telefon. Se disting două forme de feedback: un feedback pozitiv și unul negativ. Feedback-ul pozitiv poate fi considerat ca un fenomen de reglare care tinde să mențină relația de comunicare într-o stare de stabilitate și de echilibru. Feed-back-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă.

3.2.7. Mediul, contextul comunicării se referă la circumstanțele în care are loc comunicarea, circumstanțe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social și relațiile dintre actanți.

3.3 Bariere de comunicare și tipologia lor

Derularea normală a procesului de comunicare poate fi împiedicată de numeroși factori care pot cauza probleme pe care trebuie să le conștientizăm pentru a le depăși sau a le minimiza efectul.

Barierele (obstacolele dificultățile) în procesul de comunicare reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau transferul de mesaj. Principalele bariere ce apar în procesul de comunicare pot fi:

Bariere datorate poziției emițătorului sau receptorului

– imaginea pe care o are emițătorul sau receptorul despre sine și despre interlocutorul său;

– caracterizarea diferită a situației în care are loc comunicarea de către emițător ș receptor;

– intențiile și sentimentele cu care interlocutorii participă la comunicare.

Bariere de limbaj care se pot datora următoarelor cauze:

– aceleași cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

– cel ce vorbește și cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire și experiență;

– starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce el aude;

– dificultăți de exprimare;

– utilizarea unor termeni (cuvinte și expresii) inadecvate ori confuze;

– ideile preconcepute și rutina care influențează receptivitatea.

Bariere de mediu

– bruiaj sau poluare fonică ridicată în transmiterea semnalelor;

– un climat de muncă necorespunzător (frig, zgomot, lumină insuficientă);

– folosirea suporților informaționali necorespunzători ori inadecvați (fluturași informativi care utilizează mulți termeni tehnici, așezarea anunțurilor la o înălțime prea mare, etc.)

Bariere de concepție care sunt reprezentate de:

– existența presupunerilor;

– exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător;

– lipsă de atenție în receptarea mesajului;

– concluzii grăbite asupra conținutului mesajului (adeseori vedem ceea ce dorim să vedem și auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea în sine);

– lipsa de interes a receptorului față de mesaj;

– rutină în procesul de comunicare.

Bariere în comunicare determinate de factori interni: Implicarea pozitivă,negativă,frică,presupuneri subiective,diferențele de percepție, elui care receptează mesajul;

Felul în care privim noi lumea este influențat de experiențele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naționalități, culturi, educație, ocupație, sex, temperamente,etc. vor avea alte percepții și vor recepta situațiile în mod diferit.

Deși constituie reale probleme în realizarea procesului de comunicare, barierele pot fi evitate. Pentru înlăturarea lor, trebuie luate în considerare câteva aspecte, și anume, planificarea comunicarii, determinarea precisă a scopului fiecarei comunicări, alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării, clarificarea ideilor înaintea comunicarii, folosirea unui limbaj adecvat. Există două posibilități de combatere a zgomotului: redundanța

și feedback-ul, termen preluat din limba engleză întrebuințat cu deosebire în cibernetică, semnificând reacție inversă.

CAPITOLUL 4

COMUNICAREA NON VERBALĂ

4.1 Ce este comunicarea non verbală

Prin comunicarea nonverbală înțelegem ”transmiterea voluntară sau involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezență fizică a individului sau ale altor unități sociale (grupuri sau unități umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului ca și artefactelor” (S.Chelcea, 2005,11) Comunicarea nonverbală este comunicarea fără cuvinte.

A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele non verbale și au constatat că proporția în care folosim limbajul verbal și limbajele non verbale este, în comunicarea orală, urmatoarea: doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, 38% paralimbaj (în principal intonația și inflexiunile vocii), restul de 55% fiind neverbal (în principal expresia feței, gesturile și postura corpului .

Comunicarea nonverbală, ca și comunicarea verbală, poate fi modelată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare. „Emițătorul“este sursa mesajelor; „receptorul“este destinatarul. „Mesajul“ are o semnificație care este „codificată“ (tradusă într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare și receptorului) de către emițător și „decodificată“(retradusă) de către receptor.

Codificarea se realizează prin contracția voluntară sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmului vorbirii, utilizarea spațiului și a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite„canale de comunicare“: vizual, auditiv, tactil, olfactiv. În comunicarea nonverbalã, același mesaj poate fi transmis în același timp prin mai multe canale senzoriale. În limbajul nonverbal „Te iubesc“ se spune prin modul de a privi (contact vizual), dar și prin tremurul vocii (paralimbaj), prin îmbrățișare și sărut (atingeri corporale) și – de ce nu? – prin semnale chimice (comunicare olfactivã). In funcție de mesaj, importanța diferitelor canale de comunicare (senzoriale) este mai mare sau mai mică. Prin mișcarea capului în sus și în jos sau de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta putem exprima acordul sau dezacordul.

Ansamblul elementelor nonverbale ale comunicării este uneori denumit “metacomunicare”(cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci ceva în plus față de comunicare și trebuie să fim totdeauna conștienți de existența sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care însoțește orice mesaj, este foarte importantă.

Comunicarea non verbală este comunicarea prin care se exprimă sentimente, emoții, atitudini fără a folosi cuvinte. Noi comunicăm prin ceea ce facem: felul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum privim, fiecare din acestea având o semnificație și comunicând o idee. Sensul acestei comunicări depinde de context și de relațiile dintre indivizi.

Între două persoane, comunicarea nu se reduce la schimburi de natură verbală. Mai precis, „în timpul unei acțiuni față în față, de exemplu, fiecare interlocutor emite (și primește) un enunț total, eterogen, rezultat al combinării, în general sinergice, a mai multor elemente”. Pe aceeași linie se înscrie și Barlund, care afirma că „Numeroase din semnificațiile umane – chiar majoritatea lor – sunt conturate prin atingere, expresie, gesturi, expresie facială, cu sau fără ajutorul cuvintelor. Indivizii se observă reciproc, ascultând pauzele și intonația, observând vestimentația, privirile sau tensiunea facială, tot așa cum iau în considerație cuvintele”.

Vedem astfel cum „comunicarea non verbală implică suma stimulilor (cu excepția celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial”.

Thomas A. Sebeok definește termenul de comunicare non verbală ca fiind “unul dintre conceptele semiotice cele mai prost definite”.

4.1.1 Durata și controlul comunicării nonverbale

Comunicarea non verbală, spre deosebire de comunicarea verbală care are o durată pe care o putem estima exact, pentru că începutul și sfârșitul sunt clar definite (fie grafic prin punct, fie prin intonație specifică), durează atâta timp cât participanții la actul de comunicare sunt conștienți unii de alții. Nu poți să nu comunici atâta timp cât protagoniștii emit fără încetare semnale nonverbale.

Comunicarea verbală este secvențială, emițătorul poate, în mod conștient, să determine mesajul pe care îl transmite în timp ce comunicarea nonverbală este paralelă, deoarece se utilizează mai multe canale în mod simultan. De aceea este destul de dificil să controlăm în același timp mai multe mesaje nonverbale (de ex. mimica, calitatea vocii, gesturile, ținuta corporală etc.).

4.2 Caracteristicile comunicarii non verbale:

este neintenționată – emoțiile sau atitudinea ne trădează chiar fără voia noastră, deci trebuie să fim conștienți că mesajele non verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm; când pretindem că suntem atenți, ne putem trăda râzând forțat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu trebuia să o aprobăm.

comunicarea non verbală este alcatuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învățăm să le folosim. Anumite coduri non verbale sunt universale, fiind înțelese la fel în culturi diferite (exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului, etc.)

Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite: mișcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers în cultura noastra exprimă negația, la bulgari însă exprimă o afirmație. Necunoașterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare.

abilitatea de comunicare non verbală creste odată cu vârsta, cu experienta.

Cei care comunică bine non verbal, stăpânesc în aceeași măsură și codurile non verbale și de obicei sunt acei care reușesc mai bine în societate, construiesc relații bune cu semenii lor și au un statut social mai bun;

mesajele non verbale ne furnizează informații despre problemele personale sau de relaționarea la alți indivizi, despre care am fi jenați să discutam.

prin mesajele non verbale pe care le recepționăm, putem obține informații despre identitatea culturală, personalitatea, atitudinile și stilul personal. Acestea ne “vorbesc” despre credibilitatea individului și despre gradul său de abordare;

contactul vizual, distanța la care ne plasăm, expresia feței, zâmbetele, atingerile arată că ne place sau nu ne place;

gradul de implicare se manifestă prin viteza și volumul discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea expresiei feței;

statutul social al persoanei cu care comunicăm este evidențiat prin spatiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte sau îmbracaminte costisitoare, etc.

4.3 Tipuri de comunicare nonverbala

Comunicarea nonverbală se poate clasifica în:

a) comunicarea non verbala senzoriala care se bazează pe ceea ce recepționăm cu ajutorul simțurilor văzului, auzului, mirosului, tactil si gustativ;

b) comunicarea non verbală estetică (pictura, muzica, dans, imagine, etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică și comunică diferite emoții artistice;

c) comunicarea non verbala bazata pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc) și a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofițeri, titulatura, decorațiile, etc).

4.4. Principiile comunicării non verbale

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan și Adina Chelcea consideră că „limbajul nonverbal și limbajul verbal operează împreună”, sprijinindu-se reciproc în procesul comunicării umane și avansează axiomele comunicării nonverbale în strânsă corelație cu axiomele comunicării verbale, stabilite de reprezentanții Școlii de la Palo Alto. Acestea sunt:

Axioma 1 – Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm, orice comportament uman având valoare de mesaj).

Axioma 2 – Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional (orice comunicare se analizează în conținut și relație deoarece nu se limitează la transmiterea informației, ci induce și un comportament adecvat).

Axioma 3 – Comunicarea este un proces continuu (partenerii interacționează în permanență fiind, prin alternantă, stimul și răspuns).

Axioma 4 – Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică (verbală sau nonverbală).

Axioma 5 – Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă se întemeiază pe egalitate sau diferență.

Axioma 6 – Comunicarea este ireversibilă (odata transmis un mesaj el nu mai poate fi oprit în drumul lui catre destinatar; produce un efect asupra receptorului).

Axioma 7 – Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare (oamenii fiind diferiți percep și realitatea diferit, iar mesajul capătă sens numai în funcție de experiență de viață și lingvistică a fiecăruia dintre noi).

4.5. Principalele funcții în comunicarea non-verbală

Comunicarea non verbală presupune o serie de funcții. Printre cele mai importante menționăm:

Accentuarea/sublinirea (se întărește mesajul transmis verbal prin accentuarea lui). Un zâmbet larg care însoțește o afirmație pozitivă face ca mesajul transmis să fie mai convingător pentru interlocutor;

Complementaritatea, funcție materializată în prezentarea de informații suplimentare față de cele oferite prin comunicarea verbală; cineva care spune o glumă zâmbește în timp ce face acest lucru, cineva care anunță o veste tristă are o mimică în concordanță cu aceasta;

Substituirea (înlocuiește comunicarea verbală), funcție materializată în existența unor semne institualizate pentru anumite mesaje; Exemple: semnele rutiere sau limbajul surdomuților;

comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale ; atunci când, spre exemplu, trebuie să efectuăm o critică, un zâmbet care contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o atmosferă pozitivă și relaxantă, care să facă – aparent paradoxal – critica mai eficientă în urmărirea scopurilor acesteia privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei mustrate;

altă funcție a comunicării non verbale este aceea de a regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate ;

comunicarea non verbală repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale, dând astfel posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în spatele unei afirmații.

În literatura de specialitate se discută și despre disfuncțiile comunicării nonverbale:

a) parazitarea mesajului; b) întreruperea comunicării (apud, I. Chiru, 2003, p.33). Se poate spune că gesturile de ilustrare sporesc uneori redundanța, parazitând mesajul. De asemenea, „ooo“-urile,„aha“-urile, „îhî“-urile segmenteazã mesajul, împiedicând de multe ori comunicarea.

4.6 Elemente componente ale comunicarii non verbale:

4.6.1 Limbajul tăcerii

Tăcerea nu înseamnă lipsă de comunicare. Ea este încărcată cu profunde semnificații comunicative. Gesturile transmit informații, iar tăcerea comunică aprobare, dezaprobare, păstrarea unei taine, admirație sau momente de reculegere. Când suntem stingheriți neștiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea prevăzătoare.

Tăcerea se leagă de ascultare și de recepționarea corectă a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitatea de a-și exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse.

Ea reprezintă o verigă extrem de importanță a lanțului comunicațional, fiind o condiție esențială a receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este recepționat corect, el nu reprezintă decât un simplu zgomot de fond.

Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune înțelegerea, interpretarea și integrarea informației primite în modele de cunoaștere proprii.

4.6.2 Limbajul timpului

A utiliza timpul eficient este o chestiune de educație, de nivelul de civilizație a societății ori comunității căreia îi aparține individul.

Oamenii de afaceri, cei care muncesc sau studiază se concentreaza pe intervalul luni-vineri, iar cei din turism pe finalul de saptamână.

Există timpul biologic și timpul informațional.

Timpul biologic transmite informații referitoare la performanța indivizilor. Astfel, în funcție de acesta unii indivizi sunt matinali, sunt plini de energie și obțin cele mai bune rezultate în cursul dimineții. Ceilalți reprezintă opusul acestora.

Timpul informational este interpretat diferit în diverse culturi. A fi punctual în Germania sau Anglia înseamnă a respecta întotdeauna ora stabilită (“punctual ca un lord”). Pentru majoritatea românilor ,,sfertul academic”, înseamnă timpul acordat cuiva ca să întârzie, dar în lumea civilizată „minutele academice” sunt cele cu care se poate ajunge înainte de ora stabilită la o întâlnire.

5. SEMNALELE CORPULUI UMAN

O clasificare rezultată din combinarea codurilor și mediilor de transmitere a mesajelor este acceptată de cei mai mulți cercetători . Aici se includ:

Kinezica care include mișcările corpului, expresiile faciale și privirea;

Oculezica sau studiul privirii;

Paralimbajul sau vocalica alcătuiesc activitățile vocale;

Proxemica se ocupă cu studiul percepției și al modului de utilizare al spațiului;

Cronemica studiază percepția și modul de utilizare a timpului.

5.1 Kinezica (studiul mișcărilor corpului)

Antropologul american Ray Birdwhistell, profesor la universitățile din Philadelphia, Washington și Toronto, este cel care propune termenul kinezică pentru a desemna „studiul mișcărilor corpului în corelație cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale”. Kinezica este astfel studiul semnelor comportamentale emise natural sau cultural. Ch.Baylon și X.Mignot arată că această disciplină „a aplicat metodele lingvisticii structurale la sistemul de semne, fără a le disocia de interacțiunea verbală”.

Kinezica sau mișcarea corpului include expresiile faciale, gesturile, mișcările mâinii și ale brațului, mișcarea piciorului, privirea fixă și clipitul, postura sau poziția corpului. Fiecare parte a corpului poate fi utilizată pentru a transmite mesaje nonverbale, dar fața, mâinile și brațele sunt principalele canale kinezice prin care sunt trimise mesajele nonverbale Cel mai răspândit sistem de clasificare a canalelor kinezice a fost dezvoltat de Paul Ekman și Wallace Friesen, în lucrarea The repertoire of Nonverbal Behavoir: Categorie, Origins, Usage and Coding.. Ei au organizat comportamentul kinezic în cinci mari categorii:

Emblemele ( mișcări care substituie cuvintele);

Ilustratorii (mișcări care acompaniază vorbirea și o accentuează, o modifică, o punctează, etc.);

Dispozițiile (expresiile feței);

Reglatorii (mișcări ce mențin sau semnalează o schimbare a rolurilor de ascultător-vorbitor);

adaptatorii (automanipulări sau manipulări ale obiectelor legate de nevoile individuale sau de starea emoțională a persoanelor.

Semnificațiile celor mai multe dintre acest canale kinezice variază de la o cultură la alta.

Emblemele sunt în primul rând gesturile mâinilor.Ele constituie un canal de comunicare prin care se poate transmite un bogat volum de informații și sunt adesea deosebit de subtile, conținând însă semnificații profunde.

Gesturile preced, ilustrează sau precizează ceea ce spun cuvintele: degetul dus spre obraz indică rușine, iar spre tâmplă semnifică nebunia. Cu ajutorul mâinilor cerem, refuzăm, rugăm, negăm, aplaudăm, măsurăm, mângâiem, amenințăm etc.

Un bun exemplu de recunoaștere a emblemei este gestul mâinii folosit în S.U.A pentru a reprezenta cuvântul „pace”

În urma experiențelor făcute de Bernard Rimé, cercetător la Universitatea Catolică de la Louvain-la-Neuve, Belgia reiese faptul că omul gândește mai bine atunci când se mișcă, decât în stare de imobilitate. Cu cât are un vocabular mai bogat și mai nuanțat, cu atât face mai multe gesturi atunci când vorbește ori gândește intens. Vedem astfel cum expresia kinezică are un rol primordial în elaborarea mesajului.

Făcând parte din culturi diferite oamenii utilizează și embleme diferite, chiar dacă în orice cultură există, în general, un nivel ridicat al acordului semnificației emblemelor particulare. Pentru un străin însă, o emblemă favorită a unei culturi, poate să-i rămână acestuia străină (lipsită de semnificație).

Ilustratorii sunt reprezentați de mișcările mâinilor și ale brațului, mișcări care accentuează și dau forță cuvintelor. Dacă cineva întreabă, despre un centru medical, ne vom ajuta de mâini când îi vom spune să meargă înainte și apoi să facă la stânga; dacă un pescar dorește să exprime că peștele prins a fost „mare", el va întinde mâinile pentru a arăta acest lucru. Desigur că aceleași explicații s-ar putea oferi și doar prin intermediul mesajelor verbale, dar atât emițătorul, cât și receptorul se simt mai securizați astfel

Ilustratorii servesc funcției metacomunicaționale, adică ei sunt mesaje despre mesaje; sunt mesaje non verbale care ne spun cum să interpretăm mesajele verbale.

În cea mai mare parte a lor, emblemele și ilustratorii nu se învăță în școală, ci ei se dobândesc pe cale informală, de către copil, prin intermediul procesului de socializare, în cadrul culturii căreia îi aparține. De la vârsta de șase luni, copiii din toate culturile încep să folosească gesturile comunicând astfel părinților necesitățile pe care le au.

Studiul sistematic al gesturilor a început cu aproximativ 400 de ani în urmă, în timpul lui Shakespeare. Deși culturile diferă mult în ceea ce privește utilizarea ilustratorilor, oamenii din majoritatea culturilor au tendința de a le folosi pentru aceleași tipuri de situații de comunicare. De exemplu, multe dintre culturi folosesc emblemele și ilustratorii în timpul salutului, (de sosire sau de rămas-bun), pentru a insulta sau pentru a adresa obscenități altor persoane, pentru a indica lupta sau zborul și pentru a descrie relații romantice sau de prietenie.

În unele culturi, bărbații și femeile au reguli diferite despre modul în care să salute pe cineva. Coreenii când salută (întâmpină) persoane mai vârstnice, profesori sau persoane cu un statut mai ridicat (decât are cel ce adresează salutul), se apleacă rămânând astfel pentru o durată de timp ceva mai mare, evitând totodată contactul cu privirea. Când se întâlnesc oameni de afaceri sau prietenii între ei plecăciunea este, de regulă, mai scurtă și mai rapidă.

Expresiile feței

Fața este considerată cea mai expresivă parte a corpului și un mijloc de comunicare extrem de important, în special și pentru faptul că aceste expresii se produc involuntar, putând fi lesne decodate și utilizate în înțelegerea intuitivă a intențiilor partenerului. În timpul comunicarii, ochii și partea de jos a feței sunt privite cel mai intens.

Cu ajutorul expresiilor faciale, ne putem comunica personalitatea, putem deschide și închide canalele de comunicare, ne putem comunica starea emoțională.

Comunicarea prin expresia feței include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încrețirea nasului, țuguierea buzelor etc.), zâmbetul (prin caracteristici și momentul folosirii) și privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii etc.).

Mimica

Toate componentele aflate la nivelul feței, prin a căror punere în mișcare lăsăm să se vadă, ori încercăm să ascundem ceea ce gândim ori simțim, alcătuiesc ceea ce denumim prin mimică. Prin mimică se comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informatii.

Zâmbetul este un gest foarte complex. El exprimă o gamă largă de informații, de la

plăcere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însa de la cultură la cultura (sau chiar subcultura), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legatură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi.

Evidența curentă sugerează că anumite expresii faciale ale emoției sunt universale. Paul Ekman afirmă că oamenii pot exprima mai mult de 10.000 de expresii faciale și că, 2.000 până la 3.000 dintre acestea au legătură cu emoțiile. Ekman subliniază faptul că, prin studiul fețelor, noi nu putem spune ce gândesc oamenii, ci doar ceea ce simt aceștia.

După numeroase studii și cercetări, s-a ajuns la părerea că anumite mișcări ale feței sunt universale în exprimarea surprizei, a fricii, furiei, dezgustului, fericirii și tristeții.

Trebuie să existe o corelare între expresiile feței și celelalte mișcari ale corpului sau cu mesajele verbale. Uneori este chiar greu de descifrat dacă expresia feței este sinceră sau simulată.Dacă aceste semne se folosesc intenționat pentru a spune ceva despre noi, atunci ele constituie comunicare non verbală.

Reglatorii non verbali sunt acele comportamente și acțiuni care guvernează, direcționează și/sau conduc conversația. Pe parcursul conversațiilor, de exemplu, contactul direct prin intermediul privirii și răspunsul afirmativ prin mișcarea specifică a capului, comunică, în mod tipic înțelegerea (acordul) sau ceea ce interlocutorul înțelege că s-a comunicat. Pe durata unei conversații, gradul de apropiere fizică este semnalul care atenționeză interlocutorul dacă să continue sau nu comunicarea.

Adaptatorii sunt mișcări kinezice cu care se satisfac necesități de ordin psihologic sau fiziologic (de exemplu, scărpinatul în cap sau după ureche, masajul feței, frecarea palmelor sau a degetelor etc.). Studiile asupra adaptorilor nu sunt numeroase, de aceea importanța lor nu este foarte ridicată.

Gesturi ale capului

Lipsa gesturilor face ca o conversație să piardă din dinamism și să devină plictisitoare. Dacă gesticulăm prea mult putem să ne obosim interlocutorii, iar aceștia să nu se mai poata concentra pe informația transmisă.

Pozitia capului este foarte sugestivă: ridicat sau coborat, înclinat la dreapta sau la stanga, oblic la stanga sau la dreapta. Capul plecat înseamnă supunere, iar capul aplecat oblic înseamnă perfidie. In schimb, cel care înalță capul descoperindu-și gatul, zona vulnerabilă, arată astfel că nu se teme avand sentimentul propriei valori,

Capul înclinat lateral dreapta arată bunavoință, ascultare, în contradicție cu înclinarea la stanga care înseamnă critică, îndoială.Clătinarea capului în sus și în jos înseamnă acord, aprobare, Clătinatul capului de la stanga la dreapta înseamnă negare, mișcare care descurajează mult persoana în cauză.

Clătinatul capului, utilizat în general cu sensul de "Nu" sau ’’Da”este considerat un gest înnăscut. Alți încearcă să demonstreze că ar fi vorba de primul gest însușit de ființa umană.

Oculezica (contactul vizual)

Oculezica poate fi definită drept comportamentul privirii.

Ochii pot să exprime foarte clar  ceea ce simțim sau dorim în orice moment, iar abilitatea de a înțelege ceea ce oamenii spun prin intermediul ochilor ne ajută în mai multe feluri fără să ne dăm seama în momemtul acela.

Oamenii, în timp ce interacționează, se privesc în ochi, în mod repetat, dar contactul vizual mai prelungit are loc atunci când îl ascultăm pe cel ce vorbește. Prelungirea contactului vizual determină disconfortul celui care vorbește. Durata contactului vizual este reglată de reguli bine definite, specifice unor zone culturale largi.

Atunci când cineva vorbește, își privește mai puțin interlocutorul (41% din timp) decât atunci când ascultă (75% din timp). La om, lipsa contactului vizual creează sentimentul lipsei de interacțiune, al comunicării insuficiente.

În cadrul relațiilor interpersonale, privirea oferă un feedback important despre reacțiile celui din fața noastră, iar modul în care privim și suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaștem (și eventual îi acceptăm) prezența, iar interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. În cazul unui discurs, având un număr mai mare de auditori, privirea va fi îndreptată, ritmic, cu menținerea ei timp de 1-3 secunde pe fiecare persoană. Concentrând privirea pe două-trei persoane din acel auditoriu și ignorând stabilirea unui contact vizual și cu ceilalți prezenți, se poate crea acestora din urmă, sentimentul că sunt ignorați, chiar dacă vorbitorul nu a avut această intenție.

5.2.1. Funcțiile privirii

Analizând privirea, Michael Argyle și Janet Dean ajung la concluzia că aceasta are mai multe funcții:

– căutarea informației: indivizii caută un răspuns al acțiunilor lor în ochii celorlalți cu scopul adaptării strategiilor lor comunicaționale;

– semnalarea deschiderii canalului de comunicare, contactul la nivelul privirii incluzând obligația de a interacționa;

– ascunderea și exhibiționismul; persoanele retrase care evită contactul vizual, dar și reversul acestora, cei care vor cu tot dinadinsul să atragă privirile;

– stabilirea, confirmarea relațiilor sociale (atracție, supunere, dominație, admirație, etc).

Pornind de aici, Dale C. Leathers stabilește șase funcții ale modalităților de a privi:

– funcția atenției, interlocutorii acordându-și reciproc sau unilateral atenție;

– funcția reglatoare, prin care se marchează începutul și sfârșitul comunicării;

– funcția de putere, prin care se manifestă emoțiile pozitive sau negative;

– funcția de formare a impresiei, ce comunică modul în care individul dorește să fie văzut, perceput;

– funcția persuasivă, de sporire a credibilității prin menținerea contactului vizual

5.3 Olfactica (semnalele olfactive)

Olfactica se referă la simțul omului asupra mirosului, simț care îndeplinește o funcție biologică de mare însemnătate. Ea este cea mai fascinantă dintre toate senzațiile umane, dar este și mai puțin înțeleasă.

Un obstacol în realizarea unei clasificări a mirosurilor îl reprezintă modurile diferite ce caracterizează indivizii umani.

Deși probabil că este cel mai puțin studiat dintre toate simțurile, sociologii au descoperit că senzația olfactivă are o potențială influență asupra interacțiunii sociale. Potrivit statisticilor de specialitate, un procent semnificativ de adulți sunt conștienți și influențați de mirosuri, în mediul lor. Accentuarea mirosului este adesea motivată de rolul central pe care îl are olfactica în menținerea relațiilor sociale.

5.4 Haptica (comunicatea tactilă)

Haptica sau comunicarea tactilă se referă la folosirea atingerii. Ea este probabil, cea mai veche formă de comunicare, folosită chiar și de copii mici când nu sunt în stare să comunice verbal. Este primul nostru mod de comunicare și cel mai eficace dintre sistemele noastre de apărare. Constituie violență în limbajul nonverbal atingerea corpului altei persoane fără asentimentul acesteia.

Fiind considerată cea mai primitivă formă de comunicare, comunicarea haptică diferă de la o cultură la alta, iar numărul și tipurile de atingeri sunt în raport cu vârsta, sexul, situația și relația persoanelor implicate. Astfel, culturile se împart în culturi de contact care încurajează atingerea și se angajează în atingere mult mai frecvent și culturi de contact-moderat sau culturile de noncontact, în care atingerea apare mai puțin frecvent și astfel este descurajată. Adesea suntem sfătuiți să nu-i atingem pe alții, și de aceea unii oameni dezvoltă evitarea atingerii. Ei se simt neconfortabil în situații care solicită atingerea, evitând-o pe cât posibil. În urma studiilor efectuate pe populații din America, Japonia, Puerto Rico și Korea, s-a ajuns la concluzia că japonezii și americanii permit femeilor să atingă o altă femeie, dar bărbații nu trebuie să se atingă între ei, pe când la coreeni și la puertoricani situația se prezintă exact invers.

Oamenii de afaceri saudiți acordă o mare valoare atingerii și de aceea își strâng adesea mâinile, ca semn de încredere. Totuși, femeile saudite nu sunt niciodată atinse în public.

5.5 Alte forme de transmitere a conținuturilor nonverbale

5.5.1 Artefactele

Îmbrăcămintea, accesoriile vestimentare, podoabele comunică apartenența persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vârstă (tânăr/matur/bătrân), la o categorie socio-economică (țăran/orășean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibil să fii îmbrăcat și să nu transmiți celorlalți ipso facto cine ești și cum percepi tu lumea”.

Comunicarea cu altă persoană este precedată de observarea vizuală a apariției sale fizice. În majoritatea culturilor, oamenii manipulează în mod conștient apariția lor fizică pentru a-și comunica identitatea; de asemenea, cele mai multe culturi au reguli stricte privind modul în care membrii săi se vor prezenta. Nerespectarea „prevederilor” unei culturi asupra modului în care cetățenii se prezintă este un fapt ce poate genera sancțiuni severe.

Femeile și bărbații se îmbracă diferit. Diferențele încep încă de la naștere. Nou-născuții băieți sunt îmbrăcați, în mod tradițional în albastru, iar fetițele în roz. În cultura masai din Kenya, distincția dintre tinerele fete și femei se face cunoscută prin artefactele corporale. Femeile masai poartă coliere specifice și cercei, pentru a desemna statutul lor marital. Pentru o femeie măritată, faptul de a fi văzută fără cercei poate atrage asprimea pedepsei fizice din partea bărbatului ei. Bărbații masai poartă cercei și inele de braț, care le desemnează statutusul sociali. În multe culturi din Estul Mijlociu, precum Arabia Saudită, legea islamică decretează că îmbrăcămintea femeilor trebuie să fie conservatoare, iar podoaba capilară a acestora trebuie să fie acoperită în public. Ele trebuie să evite machiajul în prezența bărbatului saudit. Ideea care susține acest fapt este aceea de a evita trezirea instinctului sexual al bărbatului. Bărbații saudiți au voie să poarte cămașa tradițională saudită sau costumul occidental. Nu au voie să poarte pantaloni scurți și cămăși descheiate. De asemenea, bărbații nu au voie să poarte părul lung.

În Japonia, kimono-ul – o robă lungă cu mâneci largi și lungi – este îmbrăcămintea tradițională atât a bărbaților, cât și a femeilor; este purtat cu o centură lată sau obi ca articol exterior de îmbrăcăminte. Design-ul specific al kimono-ului variază în raport cu vârsta, cu sexul, cu starea civilă, cu perioada anului și ocazia la care este purtat.

5.5.2. Cronemica

Cronemica se referă la canalul non verbal al timpului. Edward T. Hall (1988, 142) vorbește de diferența care trebuie făcută între timpul monocronic și timpul policronic, în funcție de aceste două forme temporale fiind orientate toate culturile. Abordarea sociologică a utilizării timpului scoate la iveală aspecte extrem de interesante. Astfel, E.P.Thompson a descris două tipuri de timp: timpul măsurat după activități și timpul măsurat după ceas. Primul este specific epocii preindustriale, fiind mai apropiat de om ca înțeles. Autorii lucrării Comunicarea nonverbală. Gesturile și postura menționează faptul că la noi, în zonele rurale, încă se mai vorbește de „lucru cu ziua”, „a lucra cu ziua”, „zi-muncă”, fără a se preciza numărul de ore despre care este vorba. Timpul măsurat cu ceasul implică o dihotomie clară între timpul afectat muncii și cel rezervat timpului liber.

Timpul monocronic este interpretat ca fiind liniar, tangibil și divizibil în părți din ce în ce mai mici și mai precise (ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, sutimi și miimi de secundă). Timpul policronic se caracterizează prin efectuarea simultană a mai multor activități și printr-o implicare mai puternică a oamenilor în aceste activități. În Le langage silenciux, Hall arată că orice cultură cunoaște trei sisteme temporale distincte: timpul tehnic, timpul formal și timpul informal.

Primul sistem pentru organizarea timpului, în aproape toate culturile, este calendarul care dă oamenilor posibilitatea să-și controleze timpul. În multe culturi, calendarele sunt considerate aproape sacre și servesc drept sursă a ordinii sociale și a identității culturale. Oamenii muncesc, mănâncă, celebrează, urmează o formă de instruire (educație), se odihnesc, poartă războaie etc., etc., totul se desfășoară în funcție de cursul timpului, prescris de calendar.

În zilele noastre există aproximativ patruzeci de calendare utilizate în întreaga lume; cele mai multe dintre aceste calendare sunt realizate pe baze astronomice. În opinia lui E Hall semnificația perceperii timpului este diferită în cadrul culturilor. În S.U.A. timpul este tangibil (concret, perceptibil); pentru americani timpul poate fi cumpărat, vândut, salvat, cheltuit, pierdut, măsurat, decis, risipit. De asemenea, americanii sunt orientați spre viitor, în sensul că totul este planificat cu strictețe, tot ce se așteaptă sau se dorește a se întâmpla. Dimpotrivă, pentru mulți dintre arabi, o persoană care încearcă să privească în viitor este considerată fie nonreligioasă, fie nebună. În mintea arabilor, predomină ideea că Dumnezeu și numai el poate decreta ce se va întâmpla și ce nu.

5.5.3 Proxemica

Proxemica (spațiul personal și teritoriul) este o disciplină nouă, fondată de antropologul american Eduard Hall în anul 1966.

Proxemica investighează modul în care individul structurează inconștient spațiul, distanțele interpersonale în tranzacțiile cotidiene, organizarea spațiului în case și clădiri și nu în ultimul rând configurația orașelor. Elementele principale ale limbajului spațiului sunt orientarea relativă, distanța față de interlocutor, spațiul personal și locul ales într-o încăpere. Limbajul spațiului trebuie interpretat simultan în functie de 5 dimensiuni: mărime, grad de intimitate, înalțime, apropiere – depărtare, înăuntru, în afară. Prea mult sau prea puțin spațiu poate inhiba curgerea liberă a informației.

Fiecare individ își dorește un spațiu al său și îl consideră drept spațiu personal. Astfel, spațiul transmite mesaje non verbale despre ocupant și împrumută ceva din personalitatea omului. Fiecare individ tinde să mențină o distanță denumită “spațiu-tampon” între el și celelalte persoane sau lucruri. Distanța oferă protecție, intimitate, siguranță, odihnă. Cu cât cunoaștem mai bine o persoană, cu atât ne permitem să vorbim într-un spațiu mai personalizat.

În privința spațiului familial, persoanele străine sunt primite selectiv, în funcție de tipul de relații pe care acestea le au cu propriatarul. Unele sunt primite doar în vestibul, altele în bucătărie, sau altele în sufragerie.

În domeniul comunicarii non verbale există distanțe diferite de comunicare în funcție de context și de caracterul mesajului transmis.

Deosebim astfel:

1.Spațiul intim: care se întinde de la suprafața corpului până la o distanță de 45 cm -acesta este spațiul fizic permis față de membrii familiei și între cei dragi.

2.Spațiul consultativ: de la 12 cm la 3m – păstrat în discuțiile dintre străini sau în diverse interviuri;

3.Spațiul social: de la 45cm la 120 cm – spațiul permis între prieteni;

4.Spatiul public – peste 3 m, e distanța corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup mare de oameni, în care comunicarea și-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal. Este totodată distanța care se menține (în sălile de tribunal) între politicieni și ziariști la conferințele de presă.

Dacă o persoană se apropie mai mult decât este normal intervine tensiune și chiar ostilitate, care vor afecta comunicarea. Când se produce violarea spațiului personal, persoana în cauză se retrage, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, se va face tot posibilul ca așa zisul “invadator” să se retragă la distanța cuvenită. Nu trebuie să stânjenim pe cei cu care discutăm, apropiindu-ne de ei mai mult decât trebuie.

6. Elemente de paralimbaj

Importanța paraverbalului în procesul de transmitere a semnificațiilor

Paralimbajul se referă la calitățile vocale care însoțesc de obicei vorbirea. Paralimbajul este clasificat de Knapp și Hall în două mari categorii: calitățile vocii și vocalizările. Calitățile paralingvistice ale limbii includ: intensitatea, ritmul, tempo-ul, articularea și rezonanța vocală. Vocalizările paralingvistice includ râsul, plânsul, suspinul, regurgitatul, înghițitul, sforăitul, sughițul etc. Alte vocalizări paralingvistice sunt intensitatea și noninfluențele, de tipul „hm”, „ah” și „uh”.

Și liniștea este considerată ca făcând parte din paralimbaj. Persoanele care audiază pot discerne atunci când vorbitorii sunt nervoși sau încrezători prin simpla ascultare a tonului vocii lor, a ritmului acesteia, a liniștii din ea, precum și din numărul noninfluențelor. Bunăoară, părinții detectează adesea starea de decepție a copilului nu atât din cuvintele rostite de acesta, cât din modul în care copilul își expune „problema”. Prin intermediul paralimbajului, putem spune dacă vorbitorii sunt sinceri, cinici ori sarcastici. Mai mult, originea geografică a unei persoane poate fi strâns determinată de paralimbajul său.

Așa cum se întâmplă și cu alte forme de comunicare, unele scheme sunt dobândite prin învățare și variază de la o cultură la alta. De exemplu, cei din Coreea de Sud sunt învățați să evite vorbitul și râsul zgomotos în orice situație, atare comportament fiind văzut ca primitiv și neproductiv odată ce tinde a atrage atenția. De aceea mulți coreeni, în special femei își acoperă gura atunci când râd.

Comunicarea non verbală include și tipuri de comunicare mai speciale, cum ar fi comunicarea plastică, muzicală sau cinematografică. Pentru a înțelege aceste tipuri de comunicare non verbală receptorul trebuie să aibă o anumită educație pentru a putea decodifica elementele specifice acestor arte. Exprimările artistice trădează personalitatea creatorului, dar și sensibilitatea receptorului. Tipurile de comunicare de mai sus oferă informații importante despre actorii implicați.

„Cercetările referitoare la comunicările non-verbale au evidențiat existența unei corelații între disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte detinut) al unei persoane si numarul de gesturi pe care îl utilizează pentru a transmite mesajul sau. Aceasta înseamnă că rangul social, instruirea și prestigiul unei persoane au influență directă asupra numărului de gesturi sau de mișcări ale trupului utilizate. Mai precis, persoana aflată pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazează, în principal, pe vocabularul său bogat, în timp ce una mai puțin educată sau necalificată se va sprijini, pentru transmiterea intențiilor sale, mai mult pe gesturi decât pe cuvinte.”

CAPITOLUL 6

COMUNICAREA NON VERBALĂ ÎN RECLAME

6.1 Introducere în publicitate

6.1.1. Publicitatea (advertising)

Asociația Americană de Marketing definește publicitatea (sinonimă termenului englez advertising) astfel: „Orice formă plătită de promovare nonpersonală de idei, bunuri sau servicii, de către un anunțător ( engl. announcer) identificat” (Agee, Ault, Emery, 1988, p.198).

Din această definiție rezultă următoarele: publicitatea, respectiv produsele acesteia, reclamele, ce se comunică în cea mai mare măsură pe suport mediatic, trebuie plătite (spațiul de tipărire în ziare, reviste, spațiul de emisie la radio, tv), altfel avem de a face cu publicitate „mascată”, ceea ce este neetic; cei care realizează publicitatea fac o promovare „nonpersonală”, deci nu în nume personal, ci ca intermediari între „anunțători” (firme, mărci, organizații etc.) și publicurile lor (consumatorii); publicitatea nu se referă doar la promovarea de produse și servicii (comercială) ci și la idei (publicitate noncomercială, ca de exemplu campaniile pe teme sociale sau politice).

Este de preferat să folosim termenul din limba engleză –advertising – față de cel românesc-publicitate, deoarece acesta din urmă este folosit de multe ori ca traducere și pentru alt domeniu al comunicării, respectiv – publicity – ceea ce conduce la suprapunere de sensuri.

Publicity desemnează informațiile difuzate de către media fără ca acestea să fi fost plătite și care au rezultat cel mai adesea în urma unor evenimente. Publicity mai este cunoscut și ca  publicitate gratuită . Spre deosebire de Advertisting ce presupune plasarea unor reclame vizibile în mass-media contra unor costuri cunoscute, Publicity constă în oferirea de informații către media de informare în speranța că acestea vor fi apreciate ca având valori de știri (newsworthness);

Apariția și evoluția publicității a fost favorizată de doi factori principali:

existența și dezvoltarea activităților comerciale;

apariția și evoluția mass-media .

Majoritatea lucrărilor care se referă la originile publicității consideră că aceasta este la fel de veche ca și civilizația însăși, aflând rădăcinile acesteia încă în antichitate, fie că e vorba despre spațiul european , fie cel extraeuropean.

În cea mai mare măsură, mesajele publicitare au ca suport diferitele media, de la cele tradiționale la cele moderne, precum Internetul. Relațiile dintre agențiile de publicitate și media fac parte din strategia și obiectivele de comunicare ale campaniei.

6.1.2 Reclama- componentă publicitară

Mijlocul prin care se realizează comunicarea plătită și impersonală în vederea atragerii atenției asupra unui produs sau serviciu, în vederea influențării cumpărătorilor pentru cumpărarea și utilizarea lui se numește reclamă.

Ea este principala formă de publicitate plătită, metodă clasică de promovare a produselor, care se prezintă sub forma unui “mesaj plătit de un sponsor, în majoritatea cazurilor intermediat de mijloace de comunicare în masă și are funcția de a convingeun anumit public .

Calitatea reclamei depinde în mare măsură de mesajul ei și canalele de transmitere a acestuia. Reclama are ca obiectiv imediat atragerea atenției, determinarea și declanșarea cât mai rapid posibil a deciziei de cumpărare și schimbarea atitudinii clientului.

6.1.3 Tipuri consacrate de reclamă

În industria reclamei, tradiția a consacrat o serie de tipuri ce s-au impus prin uz, fără a

avea un criteriu unitar de clasificare ( unele sunt definite prin suportul mesajului, altele prin mediul de transmitere). Aceste tipuri „clasice" sunt: reclame de ziar, reclama de revistă, reclama de radio, reclama de televiziune, reclama pe Transit, afișele și panourile stradale, reclame clasificate, reclama prin poștă, reclama de la firmă la firmă și cadourile cu mesaj publicitar. De reținut este faptul că această clasificare cuprinde tipurile cele mai frecvent folosite, dar nu epuizează formele prin care se poate face reclama.ONSACRATE DE RECL

Iată caracteristicile, avantajele și dezavantajele media utilizate ca suporturi publicitare:

a) Televiziunea este cel mai utilizat canal de comunicare în masă de către publicitate, îndeosebi în cazul produselor de larg consum. Televiziunea comercială sau publică prezintă câteva avantaje importante:

– este un mijloc de comunicare în masă care poate fi recepționat de către cea mai mare parte a populației unei țări;

– audiența foarte mare asigură atingerea unui număr mare de persoane din grupurile țintă vizate de campania publicitară;

– televiziunea își transmite mesajele fără a face o selecție a audienței, spre deosebire de presa scrisă;

– este mediu foarte flexibil, oferind anunțătorilor spațiu de reclamă în orice interval orar pe care acestea îl doresc, în functie de strategia lor de media;

– este vizionată de regulă acasă, într-o atmosferă relaxată, când telespectatorul este mai receptiv decât de obicei la mesajele publicitare și de aceea mai tentat să accepte ceea ce vede.

Cel mai mare îl avantaj televiziunii este capacitatea de a îmbina simultan sunetul, imaginea și mișcarea. Această combinație îngăduie utilizarea reclamelor care prezintă produsul si avantajele sale, fiind, evident, mult mai eficace decât o reprezentare scrisă sau o imagine statică;

Televiziunea prezintă și dezavantaje. Deoarece audiența manifestă rezistență la receptarea reclamelor, cea mai mare parte a mesajelor publicitare sunt evitate.

b) Radioul

Ca urmare a utilizării lui la nivel de masă, radioul se constituie într-un alt medium de publicitate care acopera în mod rapid si cu regularitate cea mai mare parte a potentialelor grupuri tinta (Jefkins, 2000), (Russel si Lane, 2002), (O'Guinn, Allen si Semenik, 1998).

Ca și televiziunea, radioul prezintă avantaje și dezavantaje:

– unul din marile avantajele ale radioului, pe lângă acoperirea considerabilă, este faptul că este un medium mai selectiv decât televiziunea, permițând o diferențiere mai precisă a audienței pe categorii de ascultători, în funcție de ora transmiterii și de programul difuzat;

– radioul este un mediu de informare mobil. El este ascultat din mers, în mașină sau în mijloacele de transport public, acasă, la lucru, în timpul majoritații activităților de timp liber

Campaniile publicitare prin radio sunt atractive datorită costurilor de producție scăzute ale reclamelor radio, ca și cele de transmisie. Principalul avantaj al radioului îl constituie posibilitatea pe care o au anunțătorii de a schimba frecvent mesajul publicitar și de a-l adresa consumatorilor cu o mai mare precizie.

Reclama la radio are dezavantajul că are o viață foarte scurtă. Mesajul este repede uitat și este costisitor de realizat o acoperire publicitară la scară natională. Impactul reclamelor radio scade, datorita lipsei componentei vizuale și a faptului că audiența ascultă de multe ori radioul ca pe un simplu zgomot de fond.

c) Reclama de exterior (outdoor advertising) este cea mai veche formă cunoscută de publicitate. Afisajul sau panotajul în aer liber (outdoor) se referă îndeosebi la afișele stradale și la cele plasate în diverse alte locații, în vehiculele de transport în comun, pe aparatele de taxare ale parcarilor, etc. Pot să fie de asemenea afișe iluminate din refugiul de autobuz, ecranul luminos pentru transmisie de știri în mișcare amplasat pe o cladire, firme strălucitoare intermitente, mai multe imagini diferite realizate pe panouri care se rotesc ca sa arate o succesiune de reclame etc.

Unul dintre avantajele majore ale publicitatii de exterior îl reprezintă flexibilitatea. Afișul sau panoul publicitar au șansa mare să fie remarcat de către grupurile țintă ale campaniei. Mesajelor publicitare pentru acest tip de suport sunt scurte și extrem de vizuale, pentru a putea atrage atenția într-un timp extrem de scurt.

Avantajele acestui fel de publicitate sunt:

publicitatea exterioară poate pătrunde în rândul majoritații populației cu o frecvență ridicată și la un cost de expunere foarte scăzut;

datorită utilizării de mijloace coloristice și luminoase, publicitatea exterioară este un mijloc care atrage imediat atenția; prin mărimea și coloritul lor, afișele publicitare ies puternic în evidentă, cu scene și imagini realiste referitoare la produsele comunicate:

Ca și dezavantaje se remarcă mai întâi de toate faptul că afișele și panourile publicitare exterioare concurează cu alte elemente vizuale plasate exterior, cum ar fi reclamele luminoase, semnele de circulație etc. și de aceea trebuie mai întâi de toate să iasă în evidență în acest amalgam de semnale vizuale, percepute, si în cele din urma întelese, si toate acestea în interval de secunde.

Reprezentanții anumitor comunități contestă publicitatea exterioară considerând că este un factor de poluare vizuală.

Ca și alte dezavantaje se numară posibila deteriorare de catre oameni sau intemperii a suporturilor mesajelor ca și lipsa focalizarii audienței (trecatorilor) asupra mesajului, la care se adauga timpul destul de mare necesar pentru proiectarea, tiparirea si expunerea suporturilor si a machetelor propriu zise ("layout-urilor").

e) Internetul – este cel mai nou medium pentru publicitate, în plină ascensiune, unii cercetători fiind de părere că în mare parte publictatea pe suporturi tradiționale va fi înlocuită cu cea pe internet. Acest medium de comunicare fiind rapid, interactiv, are o serie de avantaje: este relativ ieftin, atât în ceea ce privește crearea mesajelor cât și costurile de distribuire, există metode a măsura publicurile care vin în contact cu mesajele. Utilizarea crescută a Internetului ca medium publicitar se înscrie în tendința pe care o înregistrează societățile și culturile postmoderne care valorizează fenomenul publicitar, mai ales în latura sa creativă, ca pe o formă a „artei populare” (pop art), prin festivaluri, expoziții și alte manifestări care au ca obiect chiar publicitatea.

Comunicarea publicitară este o formă a comunicării în câmpul social, alături de comunicarea publică, politică sau de masă. Știm că publicitatea nu se limitează la spoturile TV, la ceea ce găsim în reviste, ce ascultăm la radio ș.a.m.d. Fiecare – indiferent că este vorba despre o persoană fizică, o instituție, un guvern, un partid – încearcă să creeze și să transmită o imagine care să servească unui scop (economic, politic sau pur și simplu să trezească interesul pentru un anumit aspect al vieții: lupta împotriva cancerului, o atitudine corespunzătoare față de persoanele cu handicap, minoritare etc.).

Pentru a fi foarte convingători unii autori de publicitate apelează la unele personalități (artiști, sportivi, oameni politici) sau folosesc personaje istorice, oferindu-le ca model, fie doar pentru marea simpatie de care se bucură în rândul maselor, fie pentru a explica succesul acestora prin folosirea produsului promovat.

Mijloacele de comunicare primare sunt de primă calitate; ele pot fi “above-the-line” sau “below-the-line”, în funcție de tipul campaniei respective.

La începutul anilor ’90 s-a înregistrat o creștere a mijloacelor “below-the-line” (în special reclama prin poștă) și o scădere în folosirea mijloacelor “above-the-line”.

Canalele publicitare care plăteau comision agențiilor de publicitate (presa, radioul, televiziunea, cinematograful și spatiile exterioare) reprezentau mijloacele “above-the-line”; restul (literatura publicitară, reclama prin poștă, expozițiile, etc.) care nu plăteau de obicei comision și procentele aferente cheltuielilor indirecte erau numite “below-the-line”.

Procesul activității de publicitate

Emițătorul – este ansamblul client (beneficiarul publicității) și agenția de publicitate.

Mesajul – produsul finit elaborat -adică reclama.

Canalul – Tv., presa scrisă, radio, afișaj, cinema sau un mediu neconvențional.

Codul – specific grupului țintă(TARGET)-valori și stiluri de viață, obiceiuri de consum, reguli de conduită socială- toate acestea revin agenției de publicitate.

Contextul- mediul comunicațional, social, economic și cultural în care se desfășoară campania publicitară.

Reclama definește la superlativ legătura dintre Emițător și Receptor. Publicitarul (emițătorul) știe ce-și dorește prietenul său, cumpărătorul (receptorul), iar acesta la rândul lui, este mulțumit că i-au fost citite gândurile. Atunci când se realizează o reclamă se urmărește foarte atent ca oferta să fie bine înțeleasă de către public.

Reclama este o formă de comunicare de tip persuasiv. Ea are rolul de a modifica atitudinea receptorilor făcându-i pe aceștia să achiziționeze un produs sau un serviciu anume, ale cărui calități anunțate sunt reale. Ea este o formă specializată de comunicare, întrucât, pentru a satisface funcția de marketing, trebuie să facă mai mult decât o simplă informare. Ea trebuie să convingă oamenii. Reclama trebuie să influențeze alegerea și deciziile cumpărătorilor.

Reclamele nu sunt doar niște texte care acționează la un singur nivel: “intevin noțiuni complexe referitoare la audiență, iar cititorii sunt nevoiți să depună un efort semnificativ pentru a decoda mesajele și pentru a înțelege diferitele relații comunicaționale.

Limbajul non verbal și comunicarea publicitară se leagă foarte mult de ceea ce oamenilor le place să vadă și să audă. Comunicarea publicitară este destinată vânzarii, pentru ca într-un final produsul căruia i se face publicitate ajunge sau nu în mâinile destinatarului, fie el la inceput interesat sau nu, căci după cum știm curiozitatea conduce către achiziționare, dar mai ales repetabilitatea unui lucru duce la obișnuință și ulterior la dorința de a-l încerca, de a-l obține, de a-l proba cum s-ar spune. Publicitatea nu manipulează doar în formele sale, ci în însăși substanța ei este o persuasiune clandestină.

Unii agenți de publicitate cred că publicul a devenit foarte sceptic la subiectele de reclamă, astfel încât psihicul și comportamentul său nu mai poate fi influențat prin intruziuni

și atacuri exterioare; de aceea, pentru a depăși neîncrederea noastră conștientă s-a recurs tot mai des în ultimele decenii la atacarea subconștientului. S-a apelat, astfel, în mare măsură la limbajul non verbal care s-a observat că patrunde mult mai ușor în subconștient declanșând reacții și atitudini decât comunicarea normală, lipsită de elementele non verbale pregătite dinainte pentru a sugera anumite lucruri și pentru a propulsa targetul în mintea consumatorului.

Folosind comunicarea verbală și non verbală, creatorii de spoturi publicitare induc în subconștientul publicului povești nostime, sunete și imagini fermecătoare, precum și personaje de încredere, astfel încât să provoace acțiune. Designerii manipulează toate elementele posibile în procesul creativ: culoarea, sunetul, mișcarea, imaginea, simbolurile sau referințele la motive culturale specifice, și chiar elementele de umor.

Cu ajutorul proxemicii creatorii de publicitate ajung să manipuleze cele patru distanțe standard:

– distanța intimă (15-46 cm). VICHY, produs împotriva ridurilor și NIVEA STYLING, noua gamă de produse pentru păr (gel, spumă, fixativ etc.) sunt introduse prin imagini detaliate, și anume fețele de foarte aproape ale celor care au încercat produsul și îl recomandă tuturor.

– distanța personală (46 cm – 1.22 m). Detergentul lichid PERWOLL surprinde două femei (una în roșu și una în galben), aflate suficient de aproape de camera de luat vederi, pentru a distinge detaliile de fața și jumătate din corpul lor.

– distanța socială (1,22 – 3,60 m). Unele reclame combină distanța personală cu cea socială. CEC BANK folosește prim planul alternând cu imaginea întreagă a unui tânăr care se pregătește să-și întâlnească dobânda.

– distanța publică (peste 3, 6 m). GOLDEN BRAU și stadionul plin de suporteri verzi sunt realizate „Pentru cei care fac treaba să meargă”.

Privirea este un comportament non verbal și în același timp un comportament social. Privirea prezentă în cele mai multe reclame, este cea în care personajul privește direct înainte în ochii celui care vede afișul publicitar. Acest mod de a privi incită receptorul, dar în același timp îl invită să încerce produsul. Privirea este pătrunzătoare, fixându-te și provocându-te. Prin aceasta se încearcă trezirea curiozității și a instinctelor celui ce privește afișul. În reclama ‚,SAVANA”, zugravul ambițios explică faptul că vopseaua nu lasă peretele să facă „aspargilius”, dar, văzând fețele nedumerite ale proprietarilor, zugravul cel în vârstă și cu multă experiență practică, obișnuit să spună lucrurilor pe nume, ne traduce afirmația colegului său: „Adică nu face mucegai”. Comunicarea verbală este completată de comunicarea non verbală. Comunicarea nonverbalã susține comunicarea verbală cel puțin în douã moduri: a) prin repetarea celor spuse verbal; b) prin completarea mesajelor verbale (M.L. Knapp, 1990, 64).

Williamson (apud Rose, 2001, p.92) a argumentat că procesul fundamental prin care reclamele produc înțeles se realizează prin transferul semnificațiilor dintre semne. Reclamele însă nu realizează efectiv acest transfer prin ele înșele, ci prin intermediul receptorului reclamelor. Fără un receptor care să decodifice reclamele, acestea sunt lipsite de înțelesuri : „toate semnele depind în ce privește procesul de semnificare de receptorii concreți, oameni pentru care și în ale căror sisteme de convingeri acestea au un înțeles”.

Folosirea limbajului nonverbal în captarea atenției

Contribuția expresiilor faciale la succesul produselor  promovate este foarte importantă, deoarece acestea clarifică mesajul lor și pentru că au mai multe semnificații. Elementele de comunicare non verbală, precum mimica, postura capului, locul personajelor în imagine, ocupă un rol important în reclamele publicitare.

Limbajul nonverbal, având în vedere că are mai multe elemente care îl compun, oferă mai multe posibilități de captare a atenției. Gesturile șocante, orice inflexiune a vocii sau rupere de ritm atrag atentia.

Gestica oferă nenumărate căi de captare a atenției. O bătaie simplă din palme sau pocnirea din degete sunt gesturi care nu sunt întâlnite în mod uzual într-o reclamă. Din acest motiv, ele au rolul de a aduce un lucru nou, atractiv. În momentul folosirii gesturilor pentru a atrage atenția trebuie să se ia în calcul și ceea ce se spune în acel moment, pentru a nu crea contradicții. Este important ca gestul să nu fie exagerat, ostentativ sau jignitor.

Mimica poate fi un element important atât pentru captarea atenției cât și pentru păstrarea acesteia. O încruntare ușoară sau o mișcare ciudată a buzelor trezesc interesul, chiar dacă în mod uzual nu sunt lucruri de dorit. Tocmai lipsa de dezirabilitate le face sa fie atractive, insă orice accentuare a lor poate stârni nervozitate și reactii adverse.

Un alt mod de atragere a publicului îl reprezintă ruperile de ritm. Schimbarea ritmului se face treptat pentru a nu deranja, dar nu foarte lent, pentru a putea fi perceput.

Creșterea sau scăderea volumului este una dintre cele mai ușoare posibilități de captare a atenției. Fără a cădea în extreme (publicul trebuie să audă tot ce se spune, dar nu trebuie agresat prin strigate) vorbitorul poate accentua ceea ce este important.

Tonul folosit este, de asemenea, o armă a vorbitorului în reclame. Întreruperea momentelor de vorbire pe un ton entuziast cu momente în care este folosit un ton calm atrage atenția asupra acestora din urmă. Similar se întamplă cu oricare intercalare de tonuri, accentul fiind pus pe vorbirea pe un ton diferit de cel pe care vorbitorul il utilizeaza in mod uzual.

Momentele de tăcere (tăcerea componentă a comunicarii non verbale): captează atenția într-un mod specific. Pauzele bine calculate trezesc în rândul publicului o ușoară neliniste, întrucât pentru moment se dă senzația de pierdere a controlului. Auditoriul devine curios, dorind să știe ce se întamplă. Este esențial ca pauza să nu fie prea lungă pentru a nu induce sentimentul de nesiguranță, dar nici prea scurtă pentru a trezi curiozitatea și sentimentul că ceva urmează să se întâmple. Pentru a crește marja de siguranță a atingerii scopului propus, se pot folosi strategiile de captare a atenției împreună.

Utilizarea exagerată a acestor tehnici riscă să provoace senzația de agresivitate.

Fiecare element al unei reclame joacă un rol: locul în care se realizează reclama, persoanele care apar în ea, gesturile și posturile adoptate, obiectele utilizate de persoane etc.

În conversația față-în-față sunt folosite elemente non-verbale (mimică, gesturi, posturi), paraverbale (intonație, râs, zâmbet) și verbale: alternanța la cuvânt, perechile de adiacență (ofertă-respingerea ofertei, întrebare-răspuns), tipuri de comportamente verbale (contrazicerea interlocutorului, completarea interlocutorului, acordarea de sprijin comunicativ, ezitarea), structuri lingvistice cu caracter afectiv.

Dintre toate tipurile de publicitate, spotul publicitar TV pare a fi cel mai eficace datorită complexității sale – îmbinarea text, sunet, imagine, mișcare. Deși beneficiază de acest avantaj enorm, apare totuși o problemă și anume credibilitatea. Spectatorii receptează spotul publicitar ca pe ceva regizat, nereal, de aceea spotul trebuie să conțină câteva componente cheie: elemente care atrag atenția spectatorilor, un mesaj clar și precis, argumente credibile, capacitatea de a genera asociații stimulative în mintea receptorului și de a produce o experiență emoțională pozitivă.

Insistența copleșitoare a spoturilor publicitare nu creează dependență, dar își atinge țelul într-o anumită măsură, cu fiecare dintre noi. Acest paradis al „perfecțiunii” (căci toate produsele sunt „cele mai ce”) este o variantă mai bună a existenței umane pentru că aduce culoare, sunet și episoade la care visăm de-o viață. Fiecare consumator ascultă, vizionează, judecă și reacționează la tentativele vădit persuasive ale mesajului publicitar în mod diferit.

6.2 “Salvați Roșia Montană” – Studiu de caz

Video 1 : http://www.youtube.com/watch?v=22O9J8PRK-Y

Video 2: http://www.youtube.com/watch?v=OdYPoYk9dXQ

Introducere

Reclamele ce au făcut parte din campania personalităților de a susține “integritatea morală națională” a zonei Roșia Montană sunt relevante pentru rațiunea lucrării de a găsi acele parghii prin care comunicarea non-verbală poate influența o anumită sferă publică.

Dacă privim cu atenție videourile putem observa valorificarea unui întreg arsenal de “comportament non-verbal” pe care îl putem exploata pe larg în studiul de caz propus. Gestica, mimica exprimă de multe ori o anumită forță a iraționalului, care nu poate fi la fel de ușor descrisă prin puterea cuvântului, care este dincolo de percepția rațională a auditoriului și reușește să rezoneze cu corzile sale sensibile.

Mesajul din comunicarea non-verbală este de multe ori supus subiectivității, însă această subiectivitate deschide o cutie a Pandorei de interpretare și critică prin care putem scruta în mod obiectiv modalitatea și subterfugiile utilizate în procesul de influențare a publicului. Să reținem în acest context dezvoltat și axioma ce provine din știința comunicării și anume ” Să comunici înseamnă să influențezi”. Procesul de comunicare este legat în mod intrinsec de ideea de influențare care se diferențiază de conceptul de propagandă sau manipulare. Ca să facem o minimă distincție chiar dacă se poate dovedi de natură exhaustivă, manipularea se diferențiază în anumite aspecte de propagandă.

În primul rând propaganda este deschisă, transparentă societății pe când manipularea este netransparentă și din urmă aceste opacități publicul nutrește speranța că a ajuns la o idee sau la percepție print-un proces propriu de gândire și nu prin import intelectual să inoculare ideatică. În al doilea rând propaganda se adresează mulțimilor pe când manipularea se adresează individului și cel mult unor segmente relevante din populație, grupuri, diverse cluburi si cercuri etc. Năzuința studiului este de a verifica reclama produsă în jurul ideei de “Roșia Montană” încercând să putem extrage substanța obiectivă prin raportarea propaganda-manipulare. Intenția este de a cerceta în ce măsură aceste reclame au produs efecte și cum pot fi ele identificate sau măsurate într-o formă cât mai corectă și cât mai consistentă empiric.

Ambele reclame introduc publicul încă din din start într-o atmosferă mitologic-serafică. Muzica aduce auditoriul într-un univers mitic încărcat de greutatea unei istorii, prin urmare comunicarea non-verbala este foarte puternică prin lacuna textului. Sunt foarte puține replici în ambele reclame totul concentrându-se în jurul expresivității actorilor. Sângele care apare este un simbol al sacrficiului uman și al stăruinței în timp în timp ce puterea să vizuală invoca solidaritate. Așa cum o imagine valoarează o mie de cuvinte, gesturile actriței Maia Morgenstein exprimă mâhnirea, abnegația dar și “veșnicia unui spirit conștient de propria sa valoare în raportul cu lumea. Dincolo de expresiile ușor patetice, simpatetice utilizate în descriere observăm gestica simplă și modestă dar foarte expresivă prin care actriță își arată sentimentele.

Actorul Dragoș Bucur exploatează “gestul bărbătesc” al scoaterii pe viu a unui dinte pentru a înfățișa și mai bine sacrificiul necesar pentru liniștirea lăcomiei. Ambii invocă umanitatea ca valoare primordială și primă în raport cu aurul. Elementul complex de natură sangvinică reprezintă liantul creat între aur și oameni care se tranforma în granița, în momentul în care o alegere este făcută. Din punct de vedere al impresiilor puternice pe care le crează ambele reclame putem încadra scopul, influența mai mult în zona mobilizării, solidarizării populației decât în zona unei simple influențări afective. Țelul ambelor reclame induce ideea de acțiune și de alegere. Există și element de non-expresie care au ca scop focusarea privitorului pe o anumită latură a interpretării amândurora. Felul în care își smulge cerceii actrița și felul în care sângele continuă să cadă din urechi conturează un orizont de unitate ce proclamă empatie, sensibilitate și propensiune spre viitor, spre un viitor al umanității. Înainte de a pătrunde și în aspectele tehnice contextuale ale acestor reclame aș dori să parcurgem o scurtă istorie prin care ideea de Roșia Montană a ajuns să fie populară sau popularizată în societate. Rеclama aѕuрra cărеia mi-am cоncеntrat atеnția еѕtе rеclama la Rоșia Моntană cu Мaia Моrgеnѕtеrn, о rеclamă cоntrоvеrѕată carе a făcut furоri ре intеrnеt, fiind una dintrе cеlе mai accеѕatе rеclamе alе anului 2012.

Ѕunt rеclamе carе au caрacitatеa dе a tе lăѕa cu оchii umеzi și gândurilе răvășitе; о aѕtfеl dе cоmроzițiе рublicitară еѕtе și acеaѕta.

Comрania aducе în рrim рlan un ѕubiеct vеchi și cоntrоvеrѕat: рrоiеctul miniеr Rоșia Моntană, carе acum a căрătat accеntе nеaștерtat dе dramaticе și nеaștерtat dе  рrоfundе, ѕubliniatе dе рrеѕtația еmоțiоnantă a unеia dintrе cеlе mai еmblеmaticе figuri alе tеatrului și cinеmatоgrafiеi rоmânеști.

Ѕеcvеnța dе încерut nе рrеzintă, ѕugеѕtiv, într-un dеcоr auѕtеr, într- о mină dе aur, actrița carе рunе ре о maѕă tоatе bijutеriilе dе aur ре carе lе роartă, incluѕiv cеrcеii ре carе și-i ѕmulgе din urеchi. Cu оchii înlăcrimați, și cu рicături dе ѕângе cе-i cad ре gât, Мaia Моrgеnѕtеrn ѕрunе: ”Роftiți, dоmnilоr. Τоt aurul mеu. Numai lăѕați-nе în рacе.” Меѕajul final еѕtе imрrеѕiоnant: Un оm valоrеază mai mult dеcât aurul ре carе îl роartă. La fеl și о țară.

Cееa cе ѕurрrindе la ѕроtul „Ѕalvați Rоșia Моntană” еѕtе ѕimрlitatеa –  nu cоnținе artificii, nici роdоabе rеgizоralе inutilе, dоar imagini, acоrduri și vоrbе grеlе. Ο lumе alb-nеgru în carе рata dе culоarе еѕtе aurul murdar dе ѕângе. Cliрul lucrеază cu nоtе dе dramatiѕm рur, cu imagini dе о duritatе rar întâlnită în реiѕajul рublicitar actual. Dintrе funcțiilе cоmunicării tactilе dеlimitatе în cеlе cinci claѕе рrinciрalе: atingеri carе tranѕmit еmоții роzitivе, atingеri în jоacă, atingеri dе “cоntrоl”, atingеrеa “rituală” și atingеrеa în  alt ѕcор dеcât cоmunicarеa рrорriu-ziѕă, în rеclama alеaѕă întâlnim atingеrilе dе cоntrоl, atunci când Мaia își ѕmulgе cu viоlеnță cеrcеii din urеchi și lanțul dе la gât, tranѕmițând aѕtfеl mеѕajul întrеgii rеclamе. Вrutalitatеa ѕmulgеrii роdоabеlоr еѕtе atât dе еxрrеѕivă încât tе оbligă ѕă dеѕchizi оchii реntru a vеdеa rеalitatеa, acеa rеalitatе în carе “un оm valоrеază mai mult dеcât aurul ре carе îl роartă.”

Dintrе zоnеlе dеlimitatе dе Еdward Τ. Hall, în acеaѕtă rеclamă ѕе rеgăѕеștе zоna рublică; nu еxiѕtă cоmunicarе intеrреrѕоnală, Мaia Моrgеnѕtеrn fiind ѕingurul реrѕоnaj al rеclamеi carе tranѕmitе mеѕajul рublicului, еa fiind așеzată la о maѕă, față-n ffață cu acеѕta.

Ѕurрrindеm dе aѕеmеnеa, dintrе еlеmеntеlе dе kinеzică, mișcarеa afеctivă: Мaia rеѕрiră cu grеu, înghitе în ѕеc, еѕtе cu оchii înlăcrimați și cu рicături dе ѕângе cе i ѕе рrеling ре gât, ѕtarеa еi tranѕmiѕă fiind dе tulburarе și рrоfundă triѕtеțе.

Τоtul ѕе îmbină în mоd еxcерțiоnal, cоlоana ѕоnоră cu imaginеa și amândоuă cu mеѕajul, a cărui fоrță tragică și acidă nu arе niciun еfеct în liрѕa cеlоrlaltе dоuă еlеmеntе. Imрactul camрaniеi еѕtе cutrеmurătоr, оdată еxрuѕе imaginilе еlе îți rămân înѕcriѕе ре rеtină. Аșa încât, еfеctul imеdiat еѕtе că va ѕtârni intеrеѕul cеlоr dеzintеrеѕți, acеlоr реrѕоanе cărоra dоar lе-au fluturat ре lângă urеchе роvеști dеѕрrе Rоșia Моntană.

Ideea Roșia Montană este foarte puternică ca rezonanță în societate și acum, prin urmare analiza trebuie să fie cât mai obiectivă cu putință astfel încât să extragem obiectivul din noianul de subiectivism de care se înconjoară.

6.2.2 Istoric. Campania „Salvați Roșia Montană”

6.2.2.1 Legendele locului

Există mai multe legende, spuse de locuitorii comunei, care relatează cum a luat naștere Roșia Montană. Astfel există legenda întemeierii Roșiei Montane, care spune că prima care s-a așezat în locurile pe care azi le numim Roșia Montană, a fost o femeie numită Cotroanța. Ea venea cu caprele la păscut pe dealul Chernic, iar într-o zi a văzut un bulgăre de aur. De atunci, galeriei subterane, care se întinde până la Tău Mare, i-a rămas numele Cotroanța.

Altă legendă este cea a minei „La Trandafir“. Se numește așa, deoarece se crede că un băiat i-a promis unei fete că o ia în căsătorie când găsește aur de forma trandafirului. Fata s-a tot rugat, ca băiatul să găsească aur, ceea ce s-a și întâmplat. De atunci a rămas denumirea de Baia „La Trandafir“.

În realitate, localitatea Roșia Montana este atestată în documente din 6 februarie 131. Ea a fost înființată de către romani, cu numele Alburnus Maior și era cunoscută ca oraș minier, fiind una din cele mai vechi localități din Europa cu tradiție în exploatarea minieră.

În intervalul 1990 – mai 2006 zăcămintele de aur și argint din Roșia Montana au fost exploatate de statul român prin Compania Națională a Aurului, Cuprului și Fierului, Minvest SA, prin filiala sa RosiaMin. Exploatarea a depins financiar, până în momentul închiderii, de subvențiile de la stat și a generat anual pierderi de peste trei milioane de euro. Absența fondurilor a împiedicat compania să respecte graficul de eșalonare a datoriilor, forțând furnizorul de energie electrică să întrerupă alimentarea. Ca urmare, toate activitățile miniere au fost oprite. Lipsa unui client interesat de preluarea concentratului cu conținut aurifer de la RosiaMin a contribuit în mare măsură la închiderea companiei.

În locul Minvest S.A., Gabriel Resources Ltd., a obținut licența de exploatare a zăcămintelor din Roșia Montana – propunând o exploatare minieră la scară largă.

Roșia Montană este localizată în regiunea vest-centrală a României, la 85 km nord de orașul Deva, într-o zonă minieră istorică din sudul Munților Apuseni cunoscută sub numele de Patrulaterul Aurifer. Aceasta zonă acoperă o suprafață de aproximativ 900 de km2 și este situată în imediata vecinătate nordică a orașului Deva. Zăcămintele de aur de la Roșia Montana se află la 80 de km nord-vest de Alba Iulia pe traseul orașelor Zlatna și Abrud, drum județean.

Satul Roșia Montana și orașul Abrud sunt actualmente cele doua centre principale care găzduiesc personalul și infrastructura necesare proiectului Roșia Montana. Suprafața concesiunii miniere este de 23,8 km2

Proiectul Roșia Montana al companiei RMGC a stârnit, încă de la apariția sa, numeroase controverse. În centrul acestora se află folosirea cianurii pentru extragerea aurului, o metodă folosită în mod curent în peste 400 de mine de aur din întreaga lume, inclusiv din Europa. Această metodologie presupune construirea unei uzine de procesare a minereului, prevăzută cu o unitate de distrugere a cianurii și cu un iaz de decantare pentru stocarea sterilului de procesare.

Proiectul prevede închiderea actualei exploatări miniere a firmei Minivest (cu 775 locuri de muncă) și organizarea celei mai mari exploatări aurifere din Europa, prin metoda excavărilor la suprafață, în patru cariere deschise, estimate la 100 hectare fiecare, prin decopertare), care însemnă extragerea unei cantități de peste 220 milioane tone de minereu.  Roca sterilă va fi depozitată în două halde (Cetate, 66 hectare și Carnic, 70 ha). Nămolul epuizat, rezultat în procesul tehnologic după extracția aurului și argintului, va fi acumulat într-un bazin de decantare (lac deschis) cu o capacitate de 250 milioane tone și o suprafață estimată la cca. 100 hectare (600 ha după alte surse), în spatele unui baraj înalt de 180 metri, construit din roca sterilă.

Pentru a fi transpus în practică, proiectul RMGC necesită achiziționarea a aproximativ 1663,89 hectare de teren și strămutarea a aproximativ 974 de gospodării, dintre care cele mai numeroase se găsesc în localitățile Roșia Montana și Bucium. Proiectul afectează 38% din suprafața comunei Roșia Montană și aproximativ 1800 de persoane, care trebuiesc strămutate, precum și demolarea a 740 case și câteva biserici cu cimitirele lor.

Inițial obiect al preocupărilor unor organizații neguvernamentale interne și internaționale, cu preocupări în domeniul protecției mediului, proiectul a devenit subiect de interes pentru Ungaria, iar ulterior și pentru oficialii de la Bruxelles.

Îngrijorarea țării vecine s-a acutizat începând cu luna ianuarie 2000, când ploile abundente au dus la fisurarea și revărsarea unui iaz de decantare al unei companii australiene în râul Tisa, în apropierea orașului Baia Mare, poluând astfel întregul sistem hidrografic, până în Ungaria.

Până în prezent, mai multe studii independente au relevat faptul că proiectul nu corespunde criteriilor  prevăzute în articolul. 8, aliniatul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (referitor la măsurile de strămutare forțată și relocare) și contrazice nu numai legislația de mediu a Uniunii Europene, ci și principiile de bază și standardele Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În cadrul campaniei de promovare a proiectului Roșia Montană, compania Gabriel Resources LTD a utilizat o mare varietate de mijloace. Dintre acestea, menționăm:

a. Filmul documentar „Mine Your Own Bussines“, difuzat în Statele Unite și Marea Britanie la sfârșitul anului trecut.

b. Spoturi publicitare de promovare a proiectului Roșia Montană, realizate de Gabriel Resources și difuzate pe canalul „National Geographic“.

c. Reclame comerciale difuzate pe posturi de televiziune cu acoperire națională (TVR 1, PRO TV). În cadrul acestora, angajați ai companiei, localnici (pensionari sau șomeri) și persoane strămutate transmit mesaje adresate principalelor categorii de public-țintă vizate.

d. Internetul. În paralel cu introducerea paginilor în limba română pe site-ul companiei, www.gabrielresources.com, în care au fost incluse referiri detaliate la obiectivele și avantajele proiectului Roșia Montană, a fost conceput un site special pentru această campanie, având adresa www.povesteaadevarata.ro. Site-ul include rubrici conținând descrierea generală a proiectului, controversa, opțiunile, dar și puncte de vedere ale localnicilor, ONG-urilor, drepturi la replică, precum și documente relevante, precum raportul de evaluare a impactului asupra mediului, planul de acțiune pentru strămutare și relocare, modificarea planului urbanistic zonal – zona industrială Roșia Montană. În pagina de gardă a site-ului, se regăsește următorul argument: „Fiecare poveste are două versiuni. Despre Roșia Montană ai aflat doar una. Acum e timpul să o afli și pe cealaltă. În ultimele decenii, regiunea Roșia Montană a fost caracterizată de declinul economic, degradarea mediului înconjurător, epuizarea culturală și de o comunitate frustrată. Azi, însă, există un plan pentru un viitor mai bun. Gabriel se angajează în a construi o mină modernă care va reînvigora economia locală și va onora patrimoniul cultural, va impune standardele mondiale în protecția mediului și protecția socială. Această scurtă introducere dorește să sublinieze impactul pozitiv pe care propunerea de dezvoltare a Roșiei Montane îl va avea asupra regiunii“.

Comunicarea non verbală se dovedește de multe ori mai eficientă deoarece imagologia are prin sine o anumită dimensiune a memoriei umane. Această dimensiune este cea care modelează universul cognitiv al individului, sau cum sociologii denumesc științific “reprezentările sociale” care au o natură caleidoscopică, atât prin cuvânt , imagine sau text. Acestă capacitate de modelare acționează în formarea percepțiilor și sedimentarea atitudinilor cu care indivizii în grup sau particular își formează prototipii lumii reale la care se raportează. Ambele videoclipuri, dincolo de gradul de popularitate pe care l-au generat, dincolo de specularea mitică și explorarea inconștientului colectiv românesc, vorbesc despre o poveste veche pătată cu sânge. Atracția oamenilor pentru trecut, pentru istoria imuabilă timpului (care nu se șterge) devine ambivalentă prin prezenta sângelui care exemplifică în modul cel mai pozitiv cu putință valoarea și costul sacrificiului. Viitorul este camuflat sub nevoia abnegației care nu este de natură personală este mai mult văzută ca o datorie seculară îndreptată spe viitor și spre conservarea valorilor naționale.

Acest aspect surprins prin repertoriul non-verbal al reclamei pentru Roșia Montană reprezintă o intenția mascată de cunatificarea mitul viitorului. Viitorul este de multe ori invocat în discursurile publice și chiar copywriterii din industria publicității recunosc utilitatea lui în campaniile de persuadare din societate.

Utilitatea acestui mit se dovedește eficientă pentru a polariza publicul și pentru a-l atrage într-o anumită sferă sau alta. Chiar fară cuvinte doar prin gestica și framuri înghețate se conturează viitorul care depinde de individ și de actiunile sale proiectate într un viitor “de aur”. Această idee mai cuprinde și alte aspecte de mobilizare sau de concentrarea a atenție publicului.

Viitorul face apel la tradiție și la valorile identitare ale unui popor. Vechea axiomă eminesciană “Nu există viitor fără trecut”, explică mult mai bine capacitatea acestei reclame de a genera reacții, de a avea efect. Toate aceste lucruri în mod sinergetic concurează pentru a demostra praxeologia acestei reclame din punct de vedere publicitar cu deosebită propensiune asupra comunicării non verbale care se dovedește foarte inspirantă pentru publicul larg avizat.

6.2.1.3 Materiale și instrumente

Pentru a evalua efectele realității comunicarii non verbale asupra unui public am utilizat următoarele instrumente de psihodiagnostic:

a) Inventarul de Personalitate California (CPI).

b) Chestionarul conceput (realizat)

a) Inventarul de Personalitate California a fost propus de G. H. Gough. Autorul caută un instrument care să-l ajute să înțeleagă persoana, cazul viu. În construcția paradigme, Gough nu a adoptat o teorie formală, ci a derivat datele empiric. CPI s-a dorit a fi un instrument simetric Învățământului Multifazic de Personalitate Minnesota, care se referă la domeniul psihopatologic. Astfel, CPI este un instrument pentru normalitate psihică, normalitatea ce înseamnă persoana nu în ipoteza ei statică, ci în cea reală, dinamică, adică în interrelaționare.

Perspectiva, concepția de la care pleacă Gough în elaborarea chestionarului este dublă:

de la contextul de utilizare;

de la acele concepte care deja există.

Mai precis, se pornește de la „concepte populare” după denumirea dată de Gough, adică de la termenii descriptivi pe care oamenii îi utilizează pentru a-și descrie modurile de a se comporta. Conceptul popular nu este doar un termen utilizat în vorbirea curentă, ci are calitatea de a transcede o societate particulară. Ca masă a identificării lor, Gough a utilizat limbajul cotidian în măsura în care experiența socială a reținut în formele acestuia orice informație care este semnificativă pentru supraviețuirea socială.

Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât mai fidel un aspect, o anume temă a comportamentului interpersonal.

Varianta utilizată este cea propusă în 1972 cu 18 scale și 468 de itemi, plus 12 care reapar, în total 480. Itemii sunt centrați pe comportamente tipice, sentiment, opinii, atitudini. Intenția autorului este să evalueze „constructul popular” așa cum este el definit cultural, cu toate conotațiile sale subtile și cu denotația sa formală.

Cele 18 scale sunt grupate în patru grupe de semnificații psihologice:

Prima grupă cuprinde scale ce indică mai ales dimensiunile personalității ce intervin în afirmarea persoanei, siguranța de sine, imaginea de sine și adecvarea interpersonală și definesc stilul și orientarea interpersonală. Cuprinde scalele: dominanța, capacitatea de statut, prezența socială, acceptarea de sine, starea de confort sau bine psihic.

A doua grupă cuprinde scale care indică opțiunile valorice și maturitatea interrelațională. Ele sunt: responsabilitatea, socializarea, autocontrolul, toleranța, tendința de a face o bună impresie și alinierea la modelul comun sau comunalitatea. Ele definesc orientarea normativă și valorile individului. Se referă la gradul de conștientizare și acceptare a cerințelor sociale la nivelul de socializare atins, la maturitatea socială în sensul modului netensionat de a relaționa.

Astfel, cercetarea întreprinsă va utiliza în special aceste două grupuri de scale și mai puțin pe celelalte, cu toate că în urma testării am obținut scorurile pentru toate scalele testului.

Al treilea grup de scale măsoară mai ales nivelul motivațional în, sensul de potențial de realizare personală și focalizare pe valorile intelectuale. Cuprinde scalele: realizare prin conformism, realizare prin independență și eficiența intelectuală. Ele măsoară funcționarea cognitivă și intelectuală.

Al patrulea grup cuprinde scalele ce surprind unele modalități intelectuale ce modelează un stil personal. Ele sunt: intuiția psihologică, flexibilitatea și feminitatea.

Validarea protocolului se face verificând scorurile de la scalele: sentimentul de bunăstare sau de bine psihic, tendința de a face o bună impresie și comunalitatea. Scorurile sub 20 la scala sentimentului de bunăstare indică tendința subiectului de a apărea într-o lumină nefavorabilă.

Scorurile mai mici decât 27 pe scala comunalități, indică un patern de răspuns inconstant. Scorurile mai mari de 61 pe scala tendinței de a face impresie bună indică tendința subiectului de a falsifica spre polul favorabil in urma vizionarii reclamei si in urma intrebarilor. Valorile medii se încadrează între 40-60, iar semnificativ pentru interpretarea psihologică sunt cele peste 60 și sub 40, indicând punctele, ariile dominante din profilul subiectului evaluat.

Chestionarul

Pentru acest studiu am considerat necesar să concep un chestionar.

În urma aplicării acestei metode am urmărit să obțin informații cu privire la două mari teme:

informații ce îmi permit să descriu lotul de subiecți (studiile respondeților, nivelul veniturilor etc.);

informații privind tema cercetată – raportul cu capacitatea de interpretare si capacitatea de cognitie (utilizarea mediului online, cunoasterea temei, timpul petrecut in mediul online, modul de raportare și sentimentele pe care le încearcă în raport cu Internetul, cât și activitatea preferată în realitatea virtuală-Facebook etc.).

Chestionarul are nouăsprezece itemi grupați pe șase dimensiuni (factori):

• statutul socio-economic (itemi:1, 2, 3);

• relația cu societatea (itemi: 4, 5, 6, 7);

• frecvența utilizării Internetului (itemi: 8, 9, 10, 11);

• activitățile pe Internet (item:12)

• atitudinea celorlalți față de Internet (item:13, 14, 15)

• legătura afectivă cu mediul online (item:16, 17, 18, 19)

Întrebările sunt cu răspunsuri dihotomice, închise – da, nu, sau cu răspunsuri în evantai – mai multe răspunsuri din care subiectul reține unul care i se potrivește modulului de a fi sau a gândi. În afară de cei nouăsprezece itemi, în chestionar am inclus două întrebări factuale privind sexul și vârsta .

6.3. Rezultatele cercetării

Analiza datelor

În analiza statistică a datelor am folosit testul pentru eșantioane independente, analiza de variantă și testul Chi–pătrat.

Testul T pentru eșantioane independente a relevat existența unei diferențe semnificative între percepție și adolescente în privința scorurilor medii obținute la dimensiunile autocontrol, bunăstare personală și comunitate(simț comunitar) măsurate folosind CPI.

Media scorurilor obținute de bărbați la autocontrol este de 21,06, mai ridicată decât media scorurilor obținute de femei (17,08). Diferența este statistic semnificativă (t=2,12; d.f.=58; Sig =0,031).

Media scorurilor obținute de bărbați la bunăstare personală este de 25,43, iar la femei de 21,46. Diferența este statistic nesemnificativă (t=2,24; d.f=58; Sig=0,029)

În ceea ce privește media scorurilor obținute la simțul comunitar, lucrurile se schimbă, astfel că bărbații obțin o medie a scorurilor de 17,45 în timp ce femeile obțin 22,08. Și aici diferența statistică este semnificativă (t= -4,46 ; d.f=58 ; Sig<0,001).

Tabelele de mai jos ilustrează acest lucru:

Tabel 1: Statistici descriptive (pentru scorurile la dimensiunile CPI).

Tabel 2: Testul t pentru eșantioane independente

S-au relevat și alte legături între dimensiunile personalității și dimensiunile implicării în realitatea contemporană asa cum este ea percepută de subiecți.

Există o diferență semnificativă între scorurile medii la sensibilitate obținute de repondenții, care simt nevoia să aparțină unei anumite ideologii de grup pe care o putem denumi identitate. Roșia Montană s-a tranformat de la un ideal național, de uniune a comunității, la dimensiunea identitară, exprimată si prin inflexiuni naționaliste (t = -2,06; d.f = 58; Sig = 0,044).

Există, de asemenea, o diferență semnificativă între scorurile medii la dominantă identitară obținute de repondeții care au studii superioare sau postuniversitare, comparativ cu repondențiii care au studii medii sau postliceale (F=3,12; Sig = 0,033).

Analiza scorurilor la prezență socială a relevat diferențe semnificative ale adolescenților în funcție de veniturile familiale (F=4,37 ; Sig = 0,017). Repondenții cu venituri medii (1000-1500) au înregistrat cele mai crescute scoruri la prezență socială.

Tabel 3: Statistici descriptive. Venituri și prezență socială.

Tabel 4: ANOVA – prezență socială și venituri.

Responsabilitatea este mai crescută la repondeții care au studii superioare și consideră chestiunea „Rosia Montana” un subiect de dezbatere care poatete avea o finalitate economică pentru România, acordând mai puțină atenție factorului ecologic sau materialului sensibil exprimat prin reclamele pentru Rosia Montana prin cei doi actori cunoscuți.

Timpul petrecut zilnic în fața Internetului poate fi pus în legătură cu socializarea, prezența socială și capacitatea de statut, existând diferențe statistic semnificative (la un prag de 0,05) între repondețiii care petrec mai puțin de o oră pe Internet și cei care petrec o oră sau mai mult pe Facebook sau alte rețele. Repondenții care petrec mai puțin de o oră pe rețele de socializare au înregistrat scoruri mai mici atât la prezența socială, cât și la capacitate de statut și socializare.

Tabel 5: ANOVA (Prezență socială, capacitate de statut, socializare și timpul petrecut zilnic pe Internet).

Există o diferență semnificativă între scorurile obținute la simțul comunitar și statutul social al repondeților precum și activitățile preferate de aceștia în realitatea virtuală (majoritatea au indicat jocurile de pe facebook și au precizat că principala sursă de informare rămâne facbook-ul motivând că toate informațiile din acest mediu le sunt suficiente deoarece prin tot ce dau like se obține practic infosfera privată de mobilitate virtuală). Repondenții au precizat că sursa ambelor reclame este de pe facebook. Nimeni nu a precizat că ar fi obținut informația din presă sau din alte medii de informare. Această excepționalitate oferă o anumită întelegere a puterii virtuale pe care o posedă societatea în momentul de față. Acest aspect schimba percepția despre conceptul de reclamă în spațiile informaționale tradiționale și dezvoltă puterea simbolica a gesturilor, a mimicii, a interpretarii artistice prin gesturi non verbale.

Tabel 6: ANOVA (comunalitate, capacitate de statut și activitățile preferate).

Există o diferență între femei și bărbați în ceea ce privește activitățile virtuale și informația pe care le preferă în mediul Internet (Sig = 0,01, Chi–pătrat = 16,6). Femeile preferă preponderent o căutare de informații selectată în prealabil. Băieții preferă informația brută urmărind să dezvolte propriile concluzii.

Tabel 7: Relația dintre genul persoanei și activități în realitatea virtuală

.

Diferențe semnificative s-au înregistrat și între repondenți în privința dimensiunilor de utilizare a Internetului. Astfel: studiile părinților și valorizarea Internetului (Sig = 0,000, Chi- pătrat = 31,89), studiile repondeților și relația acestora cu reclamele (Sig = 0,039; Chi-pătrat = 8,59), și de cât timp folosesc Internetul pentru informație (Sig = 0,000, Chi-pătrat = 38,26).

Existența unei corelații între utilizarea internetului și valorizarea acestuia de către repondeți în apreciarea reclamei și a comunicării non verbale care definește reclama ”Roșia Montana”(Internetul este pentru tine: o necesitate, ceva la modă, un hobby, o relaxare, un prieten) este remarcată de existența unor diferențe semnificative statistic (Sig = 0,022, Chi-pătrat = 11,42).

Tabel 8: Testul Chi-pătrat

Diferențe statistice semnificative (Sig = 0,070, Chi- pătrat = 5,3), s-au înregistrat ți între dimensiunile utilizării permanente a Internetului și dimensiunea de valorizare a Internetului ca mijloc de comunicare, informare, și satisfacție:

Tabel 9: Testul Chi-pătrat

Concluzii

În baza rezultatelor obținute putem constata că vertijul reclamei cu Roșia Montană s-a datorat puterii rețelelor de socializare, dar catalizatorul acestei mișcări, așa cum a fost precizată de respondeți, îl constituie toată panorama comunicării non-verbale descrisă în preambulul studiului de caz. Respondeții au apreciat acestă reclamă și datorită popularității actorilor, dar această realitate doar a argumentat percepția sociala ulterioară și a definit în linii mari motivul pentru opțiunea personală. Prin urmare comunicarea non-verbală rezidă într-o serie de elemente, uneori nepredictibile, dar se fundamentează in interpretarea credibilă care este în stare să sensibilizeze un public neuniform oferind în ultimă instanță și un exemplu virtual de mobilizare dacă nu și fizic.

Relevanța studiului de caz reprezintă o posibilă punte de plecare pentru o ipoteză în sprijinul utilizării comunicării non-verbale în viitor. Valoarea comunicării non-verbale se dovedeste încă neexploatată la adevăratul potențial. Studiul de caz a vrut în mod subsidiar să demonstreze pe cât posibil și această ipoteză de lucru care se dovedeste câtuși de putin neproductivă.

Repondenții au specificat că impresia artistică și tot repertoriul teatral acompaniat de muzică au reprezentat miezul acestei reclame, prin urmare putem constata că gesturile, mimica și mai puțin cuvântul, au concentrat atenția publicului care a empatizat în mod pozitiv și pro-activ cu mesajul non-verbal. Studiul de caz s-a focalizat și pe aspectul psihosocial precum și pe identitatea virtuală a fiecăruia, care pînă la urmă conturează un anumit profil infosferic privat care este suficient pentru a fundamenta analiza propriu-zisă. Răspunsurile acestora au dovedit că spectrul comunicării non-verbale este foarte larg în campul cunoașterii și constituie o bază teoretică și practică pentru viitoarele abordări ale fenomenelor conexe comunicării.

Modalitatea prin care reclama a schimbat realitatea socială (chiar dacă majoritar în mediul virtual) dovedeste felul în care la nivel microsocial indivizii dovedesc o capacitate sporită de cooperare și o capacitate mare de a anexa reclama ”Roșia Montana” unei constiințe identitare de factură naționalistă, în pofida faptului că nu acesta era scopul inițial al reclamei. Ambele reclame au dorit să trezească constiința socială a României oferind o anumită realitate în raport cu alta. Turnura pe care această experieță academică a dovedit-o este de domeniul psihosociologiei, chiar dacă în mare explică succesul comunicării non-verbale.

Experiența precum și studiile repondenților au jucat un rol în analiza studiului de caz deoarece repondenții cu studii superioare, tind mai mult spre o dezbatere publică (chiar dacă anexează reclama într-un cadru ”patriotic”) spre o polemică și o decizie mai mult rațională la nivel economic, decât o decizie bazată pe sensibilități spontane ușor eufemistice.

Lucrurile prezentate conțin un grad de rigoare teoretică prin care am dorit să aduc, la nivel academic, un plus în cercetarea prealabilă pe care o voi întreprinde care va fi conexă pe un anumit plan cu tema de față.

A înțelege această artă a limbajului non-verbal și a fi capabil să identifici diferitele mesaje pe care oamenii le transmit este o abilitate pe care în mod cert ne-o dorim în aproape orice moment al vieții noastre.

CONCLUZII

Lucrarea de față nu realizează o abordare exhaustivă a comunicării nonverbale, ci este o abordare a conceptului în ceea ce privește, mai mult, elementele nonverbale din spoturile publicitare. Prin conținutul lucrării nu se îmbină două domenii de actualitate, și anume cel al comunicării nonverbale cu cel al publicității în televiziune, ci obiectivul ei este să determine dacă comunicarea nonverbală influențează în vreun fel mesajul spotului. Ideea centrală care se desprinde din întreaga lucrare se referă la comunicarea non verbală care o susține pe cea verbală în spoturile TV, precum și la faptul că mesajul spotului este influențat, în sensul de a nu fi înțeles de către receptor dacă între cele două tipuri de comunicare apare o neconcordanță informațională.

Între comunicarea verbală și comunicarea non verbală există o multitudine de diferențe, dar ceea ce se poate specifica este faptul că nici una dintre cele două tipuri de comunicare nu poate fi analizată, fără a se ține cont de influențele celuilalt tip de comunicare.

Comunicarea se află peste tot în jurul nostru .Câteodată nici nu ne dăm seama de ea, alteori suntem mulțumiți sau nemulțumiși de rezultatele pe care le obținem în comunicare. Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente comune:

comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la unindivid la altul, fie de la un grup la altul;

nici un fel de activitate, de la banalele activitățiale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățilecomplexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu poate ficonceput în afara procesului de comunicare.

Comunicarea nonverbală este comunicarea care se petrece în afara limbajului verbalizat, ea este continuă (comunicăm în orice moment) și include un evantai larg deforme de la contactul vizual, expresiile feței și limbajul trupului. Relaționarea cu persoanele din jurul nostru se realizeaza prin comunicare. Din acest motiv trebuie să acordăm o atenție sporită modului în care transmitem ceea ce ne dorim și nu altceva. Cuvintele nu sunt singurele purtatoare de mesaje. Uneori gesturile pot transmite mai mult decat cuvintele. O persoană care doreste să comunice eficient trebuie să țina cont de o serie de elemente: postura corpului, privire, inflexiunile vocii, proxemica, haine si accesorii, de modul in care gesturile sustin informatiile transmise verbal, sau le contrazic. Modul în care comunicăm cu prietenii noștri, cu familia, cu superiorii, cu colegii reflectă o imagine despre cine suntem. Dacă ne dorim să existe o concordanță între modul în care ne percem și modul în care suntem percepuți trebuie să fim atenți la ceea ce comunicăm, atât prin cuvinte, cât și prin gesturi. De cele mai multe ori persoanele care nu spun adevărul realizează gesturi care contrazic ceea ce au spus, iar acest lucru transmite informații negative despre aceste persoane. Comunicarea nonverbală reprezintă o verigă importantă a comunicării umane. Ea definește latura instinctuală a omului și oferă informații prețioase despre comunicator. Studiile realizate asupra limbajului nonverbal au avut la bază următoarele ipoteze: orice mișcare transmite informații despre stările psihice și\sau fizice ale persoanei, dincolo de cultura în care aceasta se integrează  și  abilitatea de a descifra semnificațiile mișcărilor este universal umană .

Cu cât învãþãm mai multe despre indivizi,despre comportamentele lor, cu atât putem deveni mai atenþi la mesajele nonverbale pe care ei le transmit.

În concluzie, putem afirma că omenirea nu poate fi imaginată în absența comunicării, fie aceasta verbală, nonverbală sau paraverbală. Pentru a avea o comunicare eficientă trebuie să fim conștienți de locul pe care îl ocupăm în cadrul situației de comunicare (emițător, receptor), dacă deținem toate elementele constitutive ale comunicării și trebuie să înlăturăm factorii care ne pot perturba comunicarea.

A înțelege această artă a limbajului non-verbal și a fi capabil să identifici diferitele mesaje pe care oamenii le transmit este o abilitate pe care în mod cert ne-o dorim în aproape orice moment al vieții noastre. 

Prin învățarea interpretării limbajului non-verbal putemi descifra i identifica rapid stările oamenilor, sentimentele lor dintr-un anumit moment, trăirile și dorințele lor raportat la felul cum se comportă.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corporal, Editura Gemma Pres, București, 1999.

Borțun, Dumitru, Semiotică. Limbaj și comunicare, Editura SNSPA, București, 2002.

Bremmer, Jan, Roodenburg Herman (editori), O istorie culturală a gesturilor,  Editura Polimark, București, 2000  (ed. I 1991).

Cohen, David, Limbajul trupului în relațiile de cuplu, Editura Polimark, București, 1997 (ed. I: 1992).

Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.

Cuilenburg J.J.Van, Scholten O., Noomen G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2004.

Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicționar al științelor limbajului, Editura Babel, București, 1996.

Haineș, I., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1998.

Hartley, Marty, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom, Iași, 2005.

McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999.

Muchielli, Alex, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iași, 2005.

Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 1993.

Pease, Allan, Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Editura Curtea Veche, București, 2001.

Quiliam, Susan, Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, București, 2001 (1996, 1997).

Sultana, Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.

Dinu, M., Comunicarea: repere fundamentale, Ed. Științifică, București, 1997

Stanton, Niki, Comunicarea, Manual de pedagogie, Ed. All, București, 1999. Ed. Științifică și Tehincă, București, 1995.

Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, Bucuresti 2003;

Collet, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor, Ed. Trei, Bucuresti, 2003;

Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura, Bic All, Timișoara, 2004.

Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public, Editura Tritonic, București, 2004

Petre, Dan, Nicola, Mihaela, Introducere în publicitate, București, Editura Comunicare.ro., 2004

Pânișoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Editura Polirom, 2004

Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Iasi, Polirom, 2005.

Fiske, John, 2003, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbala: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, Bucuresti, 2005

Teodorescu, Cristiana, Teoria Comunicării- Suport de curs 2008-2009

Petre, Dan, Nicola, Mihaela, Introducere în publicitate, București, Editura Comunicare.ro., 2004

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, București, Editura Nemira, 1996

Simona, Iovănuț, Comunicarea, Editura Waldpress, 2001

Lucia Oltean , Comunicarea, Suport de curs.

Moldoveanu, Maria, Dorina Miron, Psihologia reclamei, București, Editura

Libra, 1995

33. Goddard, Angela, Limbajul publicității, București, Editura Polirom, 2002

34. Dinu, Mihai, Comunicarea, București, Editura Științifică, 1997

35. Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice și a mass-media, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.

36. Graur, Evelina, „Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2001

37. Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicarii, Ed. a 2-a, rev. – Bucuresti: comunicare.ro, 2003.

38. Pascu, Rodica, Noțiuni de publicitate, Note de curs, 2001

39.Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane, București, Comunicare ro., 2003

40. Cătălina, Poștovei, Comunicare profesională- Material elaborat în cadrul programului de reformă a învățământului profesional și tehnic-proiectul Phare TVET RO 2004.

41. Mihaela, Minulescu, Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate

Editura Fundației România de Mâine, Curs 2003,2004,

42. Pitariu, H. D., Albu, M., 1993, Inventarul de personalitate California: prezentare și rezultate experimentale, Revista de psihologie, 39, nr. 3, 249-263

Pitariu, H. D., Hehn, H., 1980, Investigarea personalității cu ajutorul Inventarului de personalitateCalifornia, Revista de psihologie, 26, 461-473

Ribot, T. A., 1897, The Psychology of Emotions, London

43.Octavian Mihail Sachelarie, Victor Petrecu, Sociologia comunicării,Editura Paralela 45, 2006

44. Peter, Collet, Cartea gesturilor Cum putem citi gîndurile oamenilor din acțiunile lor, traducere Alexandra Borș, București, Editura Trei, 2005

Dicționare:

• Ducrot, Oswald, Jean-marie Schaeffer, Noul dictionar al stiintelor limbajului, în

• colaborare cu Marielle Abroux, Dominique Bassano, Georges Boulakaia, Michel de

• Fornel, Phillipe Roussin, Tzvetan Todorov, Editura Babel, Bucuresti, 1996.

Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, Bucuresti 1996

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publicitate

http://colegiuleconomic.rdsbz.ro?comunicare

Video 1 : http://www.youtube.com/watch?v=22O9J8PRK-Y

Video 2: http://www.youtube.com/watch?v=OdYPoYk9dXQ

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cateva-lucruri-stiut-reclame

http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/SEMNALELE-CORPULUI-UMAN-Kinezi76.php

Youtube.com Publicat p2 15 iunie 2012

Referințe biografice

Jakobson, Roman Osipovici (1896-1982), lingvist rus, membru important al Cercului lingvistic de la Praga. Este continuator al lingvisticii saussuriene, în câmpul diacroniei, și totodată , continuator al școlii lingvistice ruse. A stabilit, în baza modelului procesual al comunicării, factorii fundamentali ai acesteia.

Hall, Edward T. (1914), antropolog american, părinte al proxemicii și cronemicii, reprezentant al Școlii de la Palo Alto. A studiat distanțele sociale și tipologiile de percepere a timpului și le-a raportat la contextul cultural.

Charles Sanders Peirce (1839-1914), filosof și logician, considerat de Gérard Deledalle (1995: 5) drept emblema filosofiei americane. Ch. S. Peirce (1839-1914), prin contribuțiile sale, a avut o influența remarcantă asupra unor domenii diverse, cum ar fi chimia, fizica, astronomia, cartografia, psihologia sau filosofia. Cea mai importantă lucrare a sa este Collected Papers (8 volume), publicată postum, conținând diferite articole scrise de Peirce de-a lungul vieții.

Ekman, Paul (1934), psiholog american cu lucrări de pionierat în studiul emoțiilor. A studiat expresiile faciale și le-a corelat cu emoțiile. A publicat împreună cu Wallace V. Friesen o lucrare de referință în domeniul comunicării nonverbale, Unmasking the Face (1975).

Saussure, Ferdinand de (1857-1913), lingvist elvețian precursorul lingvisticii structurale. El este autorul unor teorii asupra limbii și limbajului care consideră că semnul, arbitrar, este unitatea dintre semnificant (ex: imaginea acustică) și semnificat (conceptul la care aceasta trimite).

ANEXA 1

Chestionar

Sex …………..

Vârstă ………..

1. Dumneavostra aveți studii:

Medii;

Postliceale;

Superioare.

2. Veniturile familiei(propriu) pe lună sunt de:

peste 1500i;

1000-1500 lei;

sub 1000 lei .

3. Familia dumneavostră are:

3 membri;

4 membri;

5 membri;

6 membri.

4. Locuiți cu:

părinții;

bunicii.

singur

5. Socializarea virtuală este mai importanta decât socializare fizică?

da;

nu.

6. Cum apreciezi că este relația dumneavoastră cu ceilalți?

foarte bună;

bună;

satisfăcătoare;

nu există.

7. Dar cu societatea ca element de satisfacție psihologică?

foarte bună;

bună;

satisfăcătoare;

nu există.

8. De cât timp folosiți Internetul?

de un an;

de 2 ani;

de 3 ani;

de 4 ani;

de 5-10 ani.

9. Câte zile pe săptămână foloseti Internetul?

nici o zi;

o zi;

2 zile;

3 zile;

4 zile;

5 zile;

6 zile;

7 zile.

10. Cât timp petreceți pe zi conectat la rețea?

mai puțin de o oră;

o oră;

2 ore;

3 ore;

mai mult de 3 ore.

11. Unde ai acces la un calculator?

acasă;

la școală;

la Internet-café-uri;

la prieteni care au.

12. Ce activități ai în realitatea virtuală?

facebook;

jocuri;

e-mail;

căutare de informații.

13. Cum priveți problema Roșia Montana?

negativ;

pozitiv;

nici nu aprobă, nici nu dezaprobă (nu-i interesează).

14. Reclamele cu Maia Morgenstein si Dragos Bucur le cunoasteți?

da;

nu.

15. Prin internetul ați aflat de ele?

da;

nu.

16. Internetul este pentru dumneavoastră:

o necesitate;

ceva la modă;

un hobby;

o relaxare;

un prieten.

17. Ce ați simți atunci când ați văzut reclama în realitatea virtuală?

neliniște;

curiozitate;

încântare;

entuziasm;

nimic special;

dezamăgire;

eliberare;

simț comunitar

simț identitar

18.Comunicarea non-verbală (în special cea din reclama cu Maia M.) cum vi s-a părut realitatea virtuală?

19.Internetul este pentru dumneavostră:

un mijloc de comunicare;

un mijloc de informare;

un mijloc de încântare și satisfacție

ANEXA 2

Capitolul I – Fig 1. Nivelurile comunicării umane (după „Comunicare profesională’’ prof. Cătălina Poștovei)

ANEXA 3

ANEXA 4

Capitolul II – Fig.1 Tehnici de comunicare orală (după „Comunicare profesională

prof. Cătălina Poștovei)

ANEXA 5

SURSE DE ERORI

Capitolul IV – Fig.1 Surse de erori

(Suport curs asistent în relații publice și comunicare)

ANEXA 6

Comunicare

Capitolul 1 – Fig.1 Schema generală a tipurilor de comunicare

(sursa andreivocila.wordpress.com)

ANEXA 7

a) mânie b) surprizã c) dezgust d) frică e) bucurie f) tristețe

Capitolul Fig. Expresiile faciale ale emoțiilor primare

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina,

ANEXA 8

Capitolul 5 -Figura 1 Diagrama lui Edward T. Hall a reacțiilor personale T(1966)

(Sursa : http://Wikipedia.org The Hidden dimension 1966

PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare

Chestionarul

 Concluzii stusiu de caz

Orange ………………………………………………………………………………………… 46

  Despre companie …………………………………………………………………………………………… 50S\

poturile publicitare ……………………………………………………………………………………….. 51

Chestionarul ………………………………………………………………………………… 53

Concluzii studiu de caz ………………………………………………………………….. 60

Concluzii 

Anexe………………………………………………………………………………………….. 64

 Bibliografie ……………………………………………………………………………… 66

 Surse electronice …………………………………………………………………………… 67

 În concluzie, putem afirma că omenirea nu poate fi imaginată în absența comunicării, fie aceasta verbală, nonverbală sau paraverbală. Pentru a avea o comunicare eficientă trebuie să fim conștienți de locul pe care îl ocupăm în cadrul situației de comunicare ( emițător, receptor), dacă deținem toate elementele constitutive ale comunicării și trebuie să înlăturăm factorii care ne pot perturba comunicarea.

Factorii comunicarii

FACTORII/ ELEMENTELE COMUNICĂRII
Lingvistul american de origine rusă, Jakobson (1896-1982), definește șase factori constitutivi (elemente) ai comunicării:
– emițătorul (locutor) este persoana care transmite mesajul. Emițătorul îndeplinește funcția emotivă, însemnând că adresarea către un receptor se naște dintr-o pornire interioară, din dorința de a comunica un sentiment, o idee, o opinie etc;
– receptor (destinatar sau conlocutor/alocutor) este persoana care primește mesajul transmis de emițător. El reprezintă funcția conativă/persuasivă a comunicării, întrucât reacționează afectiv la receptarea mesajului;
*Notă: Emițătorul și receptorul se numesc actanții comunicării: locutor (termen folosit adesea ca sinonim al unui emițător. In sens restrâns, sinonimia funcționează numai în cazul comunicării orale: locutorul este așa-numitul subiect vorbitor) și alocutor. (unul dintre participanții la comunicare, cel căruia i se adresează mesajul; sinonim cu destinatar, interlocutor; se opune locutorului sau emițătorului, cel care emite mesajul).
~- mesajul poate fi scris sau oral și definește conținutul de idei, sentimente, informații transmise (în scris sau oral) de către emițător unui receptor. Mesajul reflectă funcția poetică a comunicării, întrucât este foarte importantă și forma acestuia, nu numai conținutul;
– codul, în comunicarea interumană, este reprezentat, în principal, de limbile naturale (toate limbile vorbite pe glob), precum și de alte modalități de difuzare a mesajului: semne grafice/de circulație, impulsuri morse, semnale luminoase/acustice etc). Mesajul transmis de către emițător receptorului trebuie să aibă un cod cunoscut celor doi, astfel încât, destinatarul să poată decoda informația pentru a capta sensul corect. De aceea, codul reflectă funcția metalingvistioă.
– contact (canal de transmitere) – oral, scris, telefonic, audio, video, aerian, poștă, calculator, internet etc. definește funcția fatică;
– referent (context) – se raportează la subiectul sau tema mesajului, precum și situația (împrejurarea) în care are loc transmiterea mesajului. Acesta reprezintă funcția referențială.

Limbajul non-verbal poate într-adevăr să "vorbească" mai tare și mai clar decât cuvintele. 

Diferite părți ale corpului nostru, cum ar fi ochii, mâinile, brațele, și picioarele pot fi folosite în diferite feluri și poziții, fiecare având câte un înțeles diferit. 

Este o cale de comunicare extraordinar de puternică, pe care majoritatea dintre noi o folosim fără să fim conștienți de ce transmitem celor din jur.

Orice comunicare este compusă din șase elemente indispensabile.

Componentele de bază ale comunicării pot fi prezentate ca răspunsuri la o serie de întrebări:

Cine ? (emițătorul): cine este cu precizie emițătorul mesajului (o persoană, un grup, o structură organizațională);

Ce ? (mesajul): ce dorește emițătorul să comunice, conținutul mesajului, ce informații trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil, constructiv, corect și complet;

Cum ? (codul și canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică – proxemic sau telematic ;

Cui ? (receptorul);

Unde și când ? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat și utilizat;

De ce ? Care este scopul urmărit în comunicare și ce efect dorește emițătorul să obțină? (informare, influențare, convingere).

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corporal, Editura Gemma Pres, București, 1999.

Borțun, Dumitru, Semiotică. Limbaj și comunicare, Editura SNSPA, București, 2002.

Bremmer, Jan, Roodenburg Herman (editori), O istorie culturală a gesturilor,  Editura Polimark, București, 2000  (ed. I 1991).

Cohen, David, Limbajul trupului în relațiile de cuplu, Editura Polimark, București, 1997 (ed. I: 1992).

Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.

Cuilenburg J.J.Van, Scholten O., Noomen G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2004.

Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicționar al științelor limbajului, Editura Babel, București, 1996.

Haineș, I., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1998.

Hartley, Marty, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom, Iași, 2005.

McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999.

Muchielli, Alex, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iași, 2005.

Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 1993.

Pease, Allan, Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Editura Curtea Veche, București, 2001.

Quiliam, Susan, Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, București, 2001 (1996, 1997).

Sultana, Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.

Dinu, M., Comunicarea: repere fundamentale, Ed. Științifică, București, 1997

Stanton, Niki, Comunicarea, Manual de pedagogie, Ed. All, București, 1999. Ed. Științifică și Tehincă, București, 1995.

Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, Bucuresti 2003;

Collet, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor, Ed. Trei, Bucuresti, 2003;

Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura, Bic All, Timișoara, 2004.

Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public, Editura Tritonic, București, 2004

Petre, Dan, Nicola, Mihaela, Introducere în publicitate, București, Editura Comunicare.ro., 2004

Pânișoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Editura Polirom, 2004

Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Iasi, Polirom, 2005.

Fiske, John, 2003, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași.

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbala: gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, Bucuresti, 2005

Teodorescu, Cristiana, Teoria Comunicării- Suport de curs 2008-2009

Petre, Dan, Nicola, Mihaela, Introducere în publicitate, București, Editura Comunicare.ro., 2004

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, București, Editura Nemira, 1996

Simona, Iovănuț, Comunicarea, Editura Waldpress, 2001

Lucia Oltean , Comunicarea, Suport de curs.

Moldoveanu, Maria, Dorina Miron, Psihologia reclamei, București, Editura

Libra, 1995

33. Goddard, Angela, Limbajul publicității, București, Editura Polirom, 2002

34. Dinu, Mihai, Comunicarea, București, Editura Științifică, 1997

35. Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice și a mass-media, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.

36. Graur, Evelina, „Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2001

37. Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicarii, Ed. a 2-a, rev. – Bucuresti: comunicare.ro, 2003.

38. Pascu, Rodica, Noțiuni de publicitate, Note de curs, 2001

39.Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane, București, Comunicare ro., 2003

40. Cătălina, Poștovei, Comunicare profesională- Material elaborat în cadrul programului de reformă a învățământului profesional și tehnic-proiectul Phare TVET RO 2004.

41. Mihaela, Minulescu, Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate

Editura Fundației România de Mâine, Curs 2003,2004,

42. Pitariu, H. D., Albu, M., 1993, Inventarul de personalitate California: prezentare și rezultate experimentale, Revista de psihologie, 39, nr. 3, 249-263

Pitariu, H. D., Hehn, H., 1980, Investigarea personalității cu ajutorul Inventarului de personalitateCalifornia, Revista de psihologie, 26, 461-473

Ribot, T. A., 1897, The Psychology of Emotions, London

43.Octavian Mihail Sachelarie, Victor Petrecu, Sociologia comunicării,Editura Paralela 45, 2006

44. Peter, Collet, Cartea gesturilor Cum putem citi gîndurile oamenilor din acțiunile lor, traducere Alexandra Borș, București, Editura Trei, 2005

Dicționare:

• Ducrot, Oswald, Jean-marie Schaeffer, Noul dictionar al stiintelor limbajului, în

• colaborare cu Marielle Abroux, Dominique Bassano, Georges Boulakaia, Michel de

• Fornel, Phillipe Roussin, Tzvetan Todorov, Editura Babel, Bucuresti, 1996.

Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, Bucuresti 1996

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publicitate

http://colegiuleconomic.rdsbz.ro?comunicare

Video 1 : http://www.youtube.com/watch?v=22O9J8PRK-Y

Video 2: http://www.youtube.com/watch?v=OdYPoYk9dXQ

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cateva-lucruri-stiut-reclame

http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/SEMNALELE-CORPULUI-UMAN-Kinezi76.php

Youtube.com Publicat p2 15 iunie 2012

Referințe biografice

Jakobson, Roman Osipovici (1896-1982), lingvist rus, membru important al Cercului lingvistic de la Praga. Este continuator al lingvisticii saussuriene, în câmpul diacroniei, și totodată , continuator al școlii lingvistice ruse. A stabilit, în baza modelului procesual al comunicării, factorii fundamentali ai acesteia.

Hall, Edward T. (1914), antropolog american, părinte al proxemicii și cronemicii, reprezentant al Școlii de la Palo Alto. A studiat distanțele sociale și tipologiile de percepere a timpului și le-a raportat la contextul cultural.

Charles Sanders Peirce (1839-1914), filosof și logician, considerat de Gérard Deledalle (1995: 5) drept emblema filosofiei americane. Ch. S. Peirce (1839-1914), prin contribuțiile sale, a avut o influența remarcantă asupra unor domenii diverse, cum ar fi chimia, fizica, astronomia, cartografia, psihologia sau filosofia. Cea mai importantă lucrare a sa este Collected Papers (8 volume), publicată postum, conținând diferite articole scrise de Peirce de-a lungul vieții.

Ekman, Paul (1934), psiholog american cu lucrări de pionierat în studiul emoțiilor. A studiat expresiile faciale și le-a corelat cu emoțiile. A publicat împreună cu Wallace V. Friesen o lucrare de referință în domeniul comunicării nonverbale, Unmasking the Face (1975).

Saussure, Ferdinand de (1857-1913), lingvist elvețian precursorul lingvisticii structurale. El este autorul unor teorii asupra limbii și limbajului care consideră că semnul, arbitrar, este unitatea dintre semnificant (ex: imaginea acustică) și semnificat (conceptul la care aceasta trimite).

ANEXA 1

Chestionar

Sex …………..

Vârstă ………..

1. Dumneavostra aveți studii:

Medii;

Postliceale;

Superioare.

2. Veniturile familiei(propriu) pe lună sunt de:

peste 1500i;

1000-1500 lei;

sub 1000 lei .

3. Familia dumneavostră are:

3 membri;

4 membri;

5 membri;

6 membri.

4. Locuiți cu:

părinții;

bunicii.

singur

5. Socializarea virtuală este mai importanta decât socializare fizică?

da;

nu.

6. Cum apreciezi că este relația dumneavoastră cu ceilalți?

foarte bună;

bună;

satisfăcătoare;

nu există.

7. Dar cu societatea ca element de satisfacție psihologică?

foarte bună;

bună;

satisfăcătoare;

nu există.

8. De cât timp folosiți Internetul?

de un an;

de 2 ani;

de 3 ani;

de 4 ani;

de 5-10 ani.

9. Câte zile pe săptămână foloseti Internetul?

nici o zi;

o zi;

2 zile;

3 zile;

4 zile;

5 zile;

6 zile;

7 zile.

10. Cât timp petreceți pe zi conectat la rețea?

mai puțin de o oră;

o oră;

2 ore;

3 ore;

mai mult de 3 ore.

11. Unde ai acces la un calculator?

acasă;

la școală;

la Internet-café-uri;

la prieteni care au.

12. Ce activități ai în realitatea virtuală?

facebook;

jocuri;

e-mail;

căutare de informații.

13. Cum priveți problema Roșia Montana?

negativ;

pozitiv;

nici nu aprobă, nici nu dezaprobă (nu-i interesează).

14. Reclamele cu Maia Morgenstein si Dragos Bucur le cunoasteți?

da;

nu.

15. Prin internetul ați aflat de ele?

da;

nu.

16. Internetul este pentru dumneavoastră:

o necesitate;

ceva la modă;

un hobby;

o relaxare;

un prieten.

17. Ce ați simți atunci când ați văzut reclama în realitatea virtuală?

neliniște;

curiozitate;

încântare;

entuziasm;

nimic special;

dezamăgire;

eliberare;

simț comunitar

simț identitar

18.Comunicarea non-verbală (în special cea din reclama cu Maia M.) cum vi s-a părut realitatea virtuală?

19.Internetul este pentru dumneavostră:

un mijloc de comunicare;

un mijloc de informare;

un mijloc de încântare și satisfacție

ANEXA 2

Capitolul I – Fig 1. Nivelurile comunicării umane (după „Comunicare profesională’’ prof. Cătălina Poștovei)

ANEXA 3

ANEXA 4

Capitolul II – Fig.1 Tehnici de comunicare orală (după „Comunicare profesională

prof. Cătălina Poștovei)

ANEXA 5

SURSE DE ERORI

Capitolul IV – Fig.1 Surse de erori

(Suport curs asistent în relații publice și comunicare)

ANEXA 6

Comunicare

Capitolul 1 – Fig.1 Schema generală a tipurilor de comunicare

(sursa andreivocila.wordpress.com)

ANEXA 7

a) mânie b) surprizã c) dezgust d) frică e) bucurie f) tristețe

Capitolul Fig. Expresiile faciale ale emoțiilor primare

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina,

ANEXA 8

Capitolul 5 -Figura 1 Diagrama lui Edward T. Hall a reacțiilor personale T(1966)

(Sursa : http://Wikipedia.org The Hidden dimension 1966

PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare

Chestionarul

 Concluzii stusiu de caz

Orange ………………………………………………………………………………………… 46

  Despre companie …………………………………………………………………………………………… 50S\

poturile publicitare ……………………………………………………………………………………….. 51

Chestionarul ………………………………………………………………………………… 53

Concluzii studiu de caz ………………………………………………………………….. 60

Concluzii 

Anexe………………………………………………………………………………………….. 64

 Bibliografie ……………………………………………………………………………… 66

 Surse electronice …………………………………………………………………………… 67

 În concluzie, putem afirma că omenirea nu poate fi imaginată în absența comunicării, fie aceasta verbală, nonverbală sau paraverbală. Pentru a avea o comunicare eficientă trebuie să fim conștienți de locul pe care îl ocupăm în cadrul situației de comunicare ( emițător, receptor), dacă deținem toate elementele constitutive ale comunicării și trebuie să înlăturăm factorii care ne pot perturba comunicarea.

Factorii comunicarii

FACTORII/ ELEMENTELE COMUNICĂRII
Lingvistul american de origine rusă, Jakobson (1896-1982), definește șase factori constitutivi (elemente) ai comunicării:
– emițătorul (locutor) este persoana care transmite mesajul. Emițătorul îndeplinește funcția emotivă, însemnând că adresarea către un receptor se naște dintr-o pornire interioară, din dorința de a comunica un sentiment, o idee, o opinie etc;
– receptor (destinatar sau conlocutor/alocutor) este persoana care primește mesajul transmis de emițător. El reprezintă funcția conativă/persuasivă a comunicării, întrucât reacționează afectiv la receptarea mesajului;
*Notă: Emițătorul și receptorul se numesc actanții comunicării: locutor (termen folosit adesea ca sinonim al unui emițător. In sens restrâns, sinonimia funcționează numai în cazul comunicării orale: locutorul este așa-numitul subiect vorbitor) și alocutor. (unul dintre participanții la comunicare, cel căruia i se adresează mesajul; sinonim cu destinatar, interlocutor; se opune locutorului sau emițătorului, cel care emite mesajul).
~- mesajul poate fi scris sau oral și definește conținutul de idei, sentimente, informații transmise (în scris sau oral) de către emițător unui receptor. Mesajul reflectă funcția poetică a comunicării, întrucât este foarte importantă și forma acestuia, nu numai conținutul;
– codul, în comunicarea interumană, este reprezentat, în principal, de limbile naturale (toate limbile vorbite pe glob), precum și de alte modalități de difuzare a mesajului: semne grafice/de circulație, impulsuri morse, semnale luminoase/acustice etc). Mesajul transmis de către emițător receptorului trebuie să aibă un cod cunoscut celor doi, astfel încât, destinatarul să poată decoda informația pentru a capta sensul corect. De aceea, codul reflectă funcția metalingvistioă.
– contact (canal de transmitere) – oral, scris, telefonic, audio, video, aerian, poștă, calculator, internet etc. definește funcția fatică;
– referent (context) – se raportează la subiectul sau tema mesajului, precum și situația (împrejurarea) în care are loc transmiterea mesajului. Acesta reprezintă funcția referențială.

Limbajul non-verbal poate într-adevăr să "vorbească" mai tare și mai clar decât cuvintele. 

Diferite părți ale corpului nostru, cum ar fi ochii, mâinile, brațele, și picioarele pot fi folosite în diferite feluri și poziții, fiecare având câte un înțeles diferit. 

Este o cale de comunicare extraordinar de puternică, pe care majoritatea dintre noi o folosim fără să fim conștienți de ce transmitem celor din jur.

Orice comunicare este compusă din șase elemente indispensabile.

Componentele de bază ale comunicării pot fi prezentate ca răspunsuri la o serie de întrebări:

Cine ? (emițătorul): cine este cu precizie emițătorul mesajului (o persoană, un grup, o structură organizațională);

Ce ? (mesajul): ce dorește emițătorul să comunice, conținutul mesajului, ce informații trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil, constructiv, corect și complet;

Cum ? (codul și canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică – proxemic sau telematic ;

Cui ? (receptorul);

Unde și când ? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat și utilizat;

De ce ? Care este scopul urmărit în comunicare și ce efect dorește emițătorul să obțină? (informare, influențare, convingere).