Comunicare Interculturala Si Diferenta Intre Culturi

Introducere

Capitolul 1 – Comunicarea. Elemente componente și tipuri de comunicare

1.1. Definiția comunicării

1.2. Schema componentelor comunicării

1.3. Comunicarea verbală. Noțiuni generale

1.3.1. Avantaje și dezavantaje ale comunicării verbale

1.3.2. Funcțiile limbajului

1.3.3. Sfaturi pentru creșterea eficienței comunicării verbale

1.4. Comunicare nonverbală

1.4.1. Componente ale comunicării nonverbale

1.4.2. Formarea semnalelor nonverbale

1.4.3. Teritoriul imaginar al unei persoane

1.5. Comunicarea scrisă

1.5.1. Tipuri de documente folosite în comunicarea scrisă

1.5.2. Elemente ce conferă identitate vizuală

1.5.3. Semnele folosite în comunicarea scrisă

Capitolul 2 – Comunicarea în diferite culturi

2.1. Factori ce influențează comunicarea între culturi

2.2. Semne și semnale în diferite culturi

2.2.1. Gesturi și semne larg răspândite

2.2.2. Semnale nonverbale transmise cu ajutorul mâinii

2.2.3. Deficiențe ale comunicării interculturale

2.3. Comunicarea eficienta intre vorbitori aparținând de culturi diferite

Capitolul 3 – Studiu de caz privind problemele apărute în comunicarea interculturala

3.1. Probleme apărute în traducere

3.1.1. Traducerea ca proces

3.1.2. “Prietenii falși” ai traducătorului

3.1.3. Anglicisme inutile

3.1.4. Exemple de traduceri eronate

3.2. Gesturi des întâlnite în majoritatea culturilor

3.2.1. Semnul “OK

3.2.2. Semnul degetului mare

3.2.3. Semnul “V

3.2.4. Gestul palmei deschise

3.2.5. Gestul mâinilor puse în formă de coif îndreptat în sus

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

După apariția Internetului și a căilor de comunicare foarte rapide, comunicarea a devenit o problemă importantă de cercetat, cu legături în toate sferele cunoașterii științifice. Comunicarea reprezintă o modalitate de legătură în spațiu și timp între un anumit sistem și mediul extern. Potrivit acestei accepțiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, respectiv al sistemelor socio-umane, ci și al sistemelor fizice și biologice, la nivelul cărora se realizează procese de reglare.

Se poate pune pe bună dreptate întrebarea dacă nu cumva aceste diferențe interculturale evidente nu ar reprezenta decât un simplu moft, utilizarea lor fiind arbitrară, în funcție de cei care intră în contact cu populațiile celorlalte culturi. Adevărul este că nici unuia dintre noi nu i-ar conveni poate să se întâlnească cu un străin, iar acesta din urmă să utilizeze unele norme de conduită care să contravină anumitor principii pe care le respectăm sau suntem hotărâți să nu le depășim.

Atât ca sintagramă, cât și ca disciplină, comunicarea interculturală este de dată relativ recentă. Firește că în toate epocile au avut loc întâlniri între oameni care aparțineau unor culturi diferite, însă acestea au avut un caracter limitat. Astăzi comunicarea interculturala este un fenomen generalizat, o experiență pe care , într-o anumită măsură, o trăiește oricare om, întâlnirea cu o cultură străină sau cel puțin cu anumite manifestări ale ei se produce chiar și pentru cel mai puțin dispus să colinde lumea. E suficient să deschizi radioul, să manevrezi telecomanda televizorului sau să navighezi pe internet pentru că lumea, cu diversitatea ei culturală, să te copleșească.

Ca disciplină, comunicarea interculturala a apărut pe de o parte, din necesitatea clarificării teoretice a unei realități noi, pe de o parte, și pe de altă parte, spre a oferi un anumit sprijin practic în vederea unui comportament adecvat la întâlnirea cu celălalt.

Cultura reprezintă elementul fundamental care înnobilează sufletul omenesc, darul existential oferit de către Dumnezeu omului, care-i conferă posibilitatea de a continua activitatea creatoare.A vorbi despre cultură nu este un lucru simplu, mai ales atunci când se încearcă stabilirea „comunicării” dintre culturi cu un specific mai mult sau mai putin apropiat.Într-un secol care este caracterizat de răspândirea mijloacelor de comunicare în masă, nu mai poti rămâne izolat, iar din punct de vedere cultural ești influentatși influentezi îndiferite grade cultura celuilalt . Odată cu aparitia tiparului, ceea ce am putea numi fenomenintercultural a început să se manifeste în mari proportii. Tiparul a oferit posibilitatea ca manifestările spiritului să se răspândescă sub o formă materială accesibilă fiecărui om. Dar lucrurile nu au rămas la acest stadiu, apărând astfel presa scrisă, radioul, televiziunea și internetul. Astfel, ceea ce în secolele trecute se transmitea prin intermediul cărtii, în decurs de zile sau chiar săptămâni, acum se poate transmite într-o singură clipă prin simpla apăsare a unui buton.

Am ales această temă de licență deoarece în ultima perioadă, comunicarea între culturi a devenit din ce în ce mai pronunțată, ca urmare directă a globalizării. În ultimii ani, angajații dintr-o varietate de domenii: știință, cooperare, cercetare, afaceri, management, educație, sănătate, cultură, politica, diplomație, dezvoltare etc., au descoperit cât de importantă este comunicarea interculturala pentru desfășurarea muncii de zi cu zi. Transportul rapid, mass-media internațională, și Internetul au făcut ușor pentru noi să comunicăm cu persoane din toată lumea. Progresul globalizării economiei înseamnă că nu mai putem rămâne izolvati și trebuie să interacționăm cu restul lumii pentru a supraviețui. Natură globală a multor probleme recente globale că mediul, Internetul sau terorismul internațional necesită cooperare între națiuni. Comunicarea interculturala nu mai este o opțiune, ci mai degrabă o necesitate.

În primul capitol al lucrării mele am explicat structura comunicării și modul in care aceasta se manifesta. Aceasta presupune un emițător, care emite un mesaj cu ajutorul unui canal și a unui cod, iar mesajul este ascultat de un receptor. În partea secundă am explicat detaliat cele trei mari tipuri de comunicări: comunicare verbală, comunicarea nonverbala și comunicarea scrisă.

În capitolul doi am abordat tema comunicării între culturi și am explicat elementele comune întâlnite în diferitele populații ale lumii. De asemenea am explicat și principalele erori de comunicare care pot conduce la neînțelegeri sau chiar la conflicte între două persoană fiecare reprezentând câte o cultură diferită precum si moduri de solutionare a acestora.

În capitolul trei am efectuat un studio de caz cu privire la principalele greseli ale comunicarii interculturale ce tin de traducerea eronata a textelor precum si la principalele gesture ce apar in marile culturi.

Studiul problemelor interculturale nu este un domeniu nou. Oamenii au interacționat cu diferite culturi de-a lungul istoriei pline de războaie, peregrinări și schimburi de bunuri. Contactul intercultural a devenit o realitate a vieții de zi cu zi. Dezvoltarea interdependenței oamenilor și culturilor în societatea globală a secolului XXI ne obligă să acordăm mai multă atenție problemelor interculturale. Pentru a putea trăi și funcționa în mediul multicultural de astăzi, oamenii trebuie să fie competenți în comunicarea interculturală.

CAPITOLUL 1: COMUNICAREA. ELEMENTE COMPONENTE ȘI TIPURI DE COMUNICARE

,, Pe cât de puternică este sabia în luptă, pe atât cuvântul bun în treburile cetății.”

Solon

1.1. Definiția comunicării

Termenul de comunicare reprezintă două aspecte diferite : cel de relație și cel de proces.

Ca relație, comunicarea este explicata ca o legătură informațională între două părți : sursa sau emitentul, care crează și trimite mesaje și receptorul sau destinatarul, care primește și traduce(decodifică) semnalele recepționate de la emitent, schimbându-și sub efectul lor starea de pornire.

Ca proces , comunicarea înseamnă întregul șir de schimbări de codare-recodare-decodare și șirul de mesajel care se trimit între sursă și receptor.

Comunicarea  este prezentată ca fiind transferul de mesaje între cel puțin două persoane, dintre care prima trimite o informație și a două o recepționează , cu condiția ca cele două să cunoască codul, adică să cunoască aceeași limbă. Comunicarea este un întreg de demersuri ce au în comun transmiterea de date sub formă de mesaje, semne sau gesturi, texte scrise ș.a. între două sau mai multe persoane, numite interlocutori.

Paul Watzlawick considera comunicarea ca fiind “conditio sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale”. Opiniile diferă, însă, de la un autor la altul, astfel încât unii exprima comunicarea, ca activitate în sine, un inceput necesar pentru desfasurarea oricărui sistem social. Aceștia semnaleaza că termenul de comunicare nu se referă doar la transmiterea unui mesaj intre un emitator si un receptor, ci și la comunitate, care reprezinta organizare, comunicarea fiind o obligativitate între indivizii care o alcătuiesc.

Comunicarea transmite mai multe informatii decat simplul mesaj receptionat de persoana cu care discutam. Una dintre aceste informatii este oglindita de felul cum spunem acel mesaj.

Comunicarea, in definitia acesteia, reprezinta procesul de transmitere a unei idei de la un emițător, la un receptor, folosindu-ne de un cod comun (un sistem de semne, care este numit si limba) și un anumit canal. Ca pilon al actului de comunicare, emițătorul  este cel care vorbește sau, care trimite mesajul. Emițătorul creeaza sau reproduce mesajul creat de el sau formulat de altcineva. El reprezinta sursa unor date, a unor informatii. Emițătorul poate fi o persoana (comunicarea intrapersonală prin monolog interiorizat sau interpersonală), un grup de persoane sau o organizatie. Receptorul este cel căruia i se adresează emițătorul. El poate fi, la fel ca si transmitatorul, un individ, o instituție sau un grup de mai multe persoane care formează auditoriul.

Pentru Pierre Guiraud, comunicarea reprezintă “transferul de informație prin intermediul mesajelor” iar în opinia lui Robert Escarpit “a comunica nu înseamnă numai a emite și a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucișează și interferează unele cu altele”.

În lucrarea sa “Wirtschaft und Gesellschaft” (Economie și societate), Max Weber demonstreaza că interacțiunea și comunicarea sunt două tipuri de activitati sociale, prima fiind termenul mai in sens general și înțeles ca sinonim pentru acțiunea socială, în timp ce a doua este inteleasa ca interacțiune cu ajutorul unor semne. În acest cadru, comunicarea ca proces este văzuta ca schimb de directii între membrii comunicării. Din toate cele spuse mai sus se poate formula o definitie a comunicării – comportamentul care, din punctul de vedere al emitentului, are ca obiectiv trimiterea de mesaje cu ajutorul unui cod către una sau mai multe personae participante la discutie.

1.2. Schema componentelor comunicării

În proiectul elaborate de el, „Lingvistică și poetică”, Roman Jakobson creează schema următoare a elementelor ce participa în procesul comunicării: „Cel care se adresează (emițătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul) pentru că mesajul să-și îndeplinească funcțiunea era nevoie de un context la care se referă (referent), pe care destinatarul să-l poate și pricepe și care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat, de un cod întru totul sau cel puțin parțial, comun atât expeditorului, cât și destinatarului (cu alte cuvinte comun celui care codează și celui care decodează), în fine are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă posibilitatea să stabileze și să mențină comunicarea.”

REFERENT

MESAJ

RECEPTOR EMIȚĂTOR

COD

CANAL DE TRANSMISIE

Codul care se foloseste în comunicarea umana este numita limbă naturală. Comunicarea ce se bazeaza pe limbile naturale se numește comunicare verbală. Pentru buna desfasurare a comunicarii intre doua personaje, trebuie respectate anumite reguli. Emițătorul este obligat să comunice astfel încât sa poata fi înțeles, receptorul trebuie să dea atentie la ceea ce îi comunică emițătorai sus se poate formula o definitie a comunicării – comportamentul care, din punctul de vedere al emitentului, are ca obiectiv trimiterea de mesaje cu ajutorul unui cod către una sau mai multe personae participante la discutie.

1.2. Schema componentelor comunicării

În proiectul elaborate de el, „Lingvistică și poetică”, Roman Jakobson creează schema următoare a elementelor ce participa în procesul comunicării: „Cel care se adresează (emițătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul) pentru că mesajul să-și îndeplinească funcțiunea era nevoie de un context la care se referă (referent), pe care destinatarul să-l poate și pricepe și care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat, de un cod întru totul sau cel puțin parțial, comun atât expeditorului, cât și destinatarului (cu alte cuvinte comun celui care codează și celui care decodează), în fine are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă posibilitatea să stabileze și să mențină comunicarea.”

REFERENT

MESAJ

RECEPTOR EMIȚĂTOR

COD

CANAL DE TRANSMISIE

Codul care se foloseste în comunicarea umana este numita limbă naturală. Comunicarea ce se bazeaza pe limbile naturale se numește comunicare verbală. Pentru buna desfasurare a comunicarii intre doua personaje, trebuie respectate anumite reguli. Emițătorul este obligat să comunice astfel încât sa poata fi înțeles, receptorul trebuie să dea atentie la ceea ce îi comunică emițătorul si receptorul și emițătorul trebuie să înțeleagă același lucruri prin cuvintele pe care le folosesc.

Putem discuta despre comunicare din multe puncte de vedere, capitolul comunicarii cunoscând diverse forme. Dintre acestea, comunicarea umană, se afirma după natura substanțial –calitativă a simbolurilor și alfabetelor utilizate pentru transmiterea si receptionarea mesajelor(codul folosit) și canalul predilect de transmitere în : comunicare verbală, paraverbala si nonverbala. Comunicarea verbala, comunicare ce este specific umană, are formă orală sau scrisă si permite transmiterea unor conținuturi extrem de dezvoltate. Cea paraverbală apare prin însușiri vocale care apar odata cu comunicarea verbala, cum ar fi: caracteristicile vocii, intensitatea ,ritmul, debitul vorbirii, intonația, etc. Comunicarea nonverbal se manifesta prin semne legate direct de postură, mișcare, gesturi, mimica, înfățișare.

În contextul tipurilor de comunicare, a fost conturata si valoarea comunicativă a tăcerii. Aici putem vorbi despre tăceri-nedumeriri, tăceri-proteste, tăceri-aprobări, tăceri-laborioase(gândește intens), tăceri-provocatoare, tăceri-pedeapsă,etc. Tipurile de comunicare depind una de alta si se intaresc reciproc. Exprimarea verbală este facilitată de prezența gesturilor și mișcărilor, iar interzicerea acestora, din motive întâmplătoare sau experimentale , poate crea bariere ale comunicarii si intelegerea cu greutate sau chiar gresita a mesajelor.

1.3. Comunicarea verbală. Notiuni generale

Comunicarea verbală reprezintă transferul de informații prin intermediul limbajului oral, între un emițător și un receptor. Comunicarea face parte din viața de zi cu zi și este modalitatea prin care transmitem idei, sentimente, emoții și păreri, pentru a socializa, negocia și influența. Emițătorul trebuie să transmită mesajul clar și organizat, pentru a păstra și promova interesul receptorului. Ascultătorul este interesat de informație doar dacă cel care comunică dovedește încredere în sine, gesturi convingătoare și blândețe. 

Prin comunicare ne exprimăm gândurile, sentimentele, dorințele, intențiile, experiențele trăite, primim și oferim informații. Din dinamica acestor schimburi, prin învățare, omul se construiește pe sine ca personalitate.

Instrumentul principal al comunicării este limba. Limbajul corpului (mesaje transmise prin tonalitatea vocii, expresia feței, poziția corpului, gesturi, etc) reprezintă, de asemenea, o parte importantă a comunicării. O bună comunicare presupune combinarea armonioasă a limbajului verbal (mesaje transmise oral, scris și citit) cu cel nonverbal (exprimat prin semne, gesturi, desene). Capacitatea de a comunica reprezintă o premisă a procesului de construire a relațiilor interpersonale și de integrare socială.

Mulți oameni consideră procesul comunicării ca fiind un proces simplu, deoarece la majoritatea persoanelor el decurge ușor. Dacă ne gândim totuși ce anume reprezintă comunicarea, vom fi surprinși de cât de complex este acest proces în realitate.

Vorbirea folosește buzele, limba, palatul moale, laringele și plămânii. Scrisul și cititul presupun coordonare vizuo-manuală. Limbajul semnelor/gesturilor utilizează mâna, palma, precum și întregul corp. Limbajul desenelor implică controlul vizual și manual. Dar aceste instrumente, în parte, nu sunt suficiente pentru comunicare; cele mai importante instrumente de care avem nevoie sunt înțelegerea și capacitatea de a învăța.

Comunicarea și limbajul reprezintă lăstarul osaturii psihice prin care se dezvoltă și se exprimă comportamentul și personalitatea umană, marcând valențele acestora și nivelul expectațiilor individului în sistemul de integrare în comunitate, prin care se urmărește maximalizarea potențialului socio-cultural. Acest proces începe de la naștere și evoluează în funcție de zestrea nativă, dar mai ales în raport de condițiile de mediu, mai mult sau mai puțin favorabile, astfel încât comunicarea și limbajul introduc note diferențiatoare între diferitele persoane și contribuie la definirea, în ansamblu, a profilului psihologic al omului. Încă din copilăria timpurie, achizițiile din acest domeniu se produc în etape sau în trepte, iar calitatea și cantitatea acestora constituie pietre de temelie pentru construcția devenirii umane.

Comunicarea eficienta presupune stăpânirea a trei tipuri fundamentale de aptitudini: prezentarea eficientă a informației publicului ținta, sau aptitudini expresive (acestea sunt necesare pentru a transmite mesajul prin cuvinte, expresii faciale și limbaj non-verbal), înțelegea răspunsurilor primite de la ceilalți sau aptitudini de ascultare (sunt utilizate pentru a obține informații de la ceilalți, pentru a clarifica mesajele receptate și pentru a înțelege ce simte și gândește emițătorul), alegerea celui mai potrivit canal de comunicare și cunoștințele tehnice pentru utilizarea acestui canal, sau aptitudini de coordonare a procesului de comunicare (acestea ne ajută să recunoaștem informația necesară și să respectăm regulile comunicării și interacțiunii).

1.3.1. Avantaje si dezavantaje ale comunicarii verbale

In orice comunicare predominant verbală, componenta paraverbală și cea nonverbală completează comunicarea, formând un întreg bine structurat, complex și convergent.

Avantaje ale comunicării verbale:

se poate realiza în diferite moduri: – în limbaj oral(monolog, dialog,..),

– în limbaj scris

– în limbajul intern.

permite transmiterea unui conținut complex, sistemul de informații transmis și receptat poate fi logic structurat, sistematizat, exprimat într-un limbaj elevat, etc.

pune în evidență capacitatea de gândire și creativitatea umană

limbajul intern, vorbirea cu sine și pentru sine, prezintă un maximum de economicitate, uzând de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori mai mare decât a vorbirii.

pe măsura constituirii sale , limbajul intern îndeplinește funcții de anticipare, proiectare, coordonare a limbajului oral și scris.

se intercondiționează cu funcția cognitivă și cea reglatorie a limbajului.

Dezavantaje ale comunicării verbale:

este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale și nonverbale.

transmite mai greu o anumită stare afectivă( supărare. bucurie, etc), cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente.

viteza de transmitere si mai ales de receptare a mesajului este mai mică, uneori se poate mai ușor și mai rapid exprima printr-un simplu gest.

   Limbajul este definit ca activitate psihică între oameni prin intermediul limbii, așa cum reiese și din definiția dată de Rubinstein: ,,Limbajul este limba în acțiune’’. Limbajul reprezintă axul sistemului psihic uman, făcând posibil fenomenul de conștiință; activitatea limbajului nu se oprește odată cu întreruperea comunicării cu alții, ci se păstrează și pe parcursul stării de veghe și chiar în timpul somnului.

Limbajul face posibilă definirea omului, cu toate atributele sale și contribuie la crearea unui anumit statut în cadrul societății, prezentându-i particularitățile individuale. Prin limbaj, oamenii au posibilitatea de a coopera în muncă, de a-și comunica experiența de viață, de a-și fixa experiența social-istorică, de a-și organiza ideile și activitatea, de a se forma ca personalități și de a-și dezvolta conștiința individuală și socială, limbajul fiind forma cea mai înaltă de exprimare și manifestare individuală a omului. Limbajul conservă experiența generațiilor anterioare, devenind un bun al omenirii și, în același timp, modalitate de cunoaștere și de relevare a existenței înconjurătoare. Limbajul, ca fenomen social, se îmbogățește ș se dezvoltă în permanență, atât din punctul de vedere al exprimării, cât și al multiplelor influențe ce acționează asupra sa.

1.3.2. Functiile limbajului

Limbajul, ca sistem și activitate de comunicare cu ajutorul limbii, îndeplinește o serie de funcții care sunt, în egală măsură, importante pentru om și pentru viața sa socială. Printre cele mai importante, se numără:

funcția de comunicare – se consideră că funcția fundamentală, originală și propulsivă a limbajului este comunicarea, căci prin ea omul își exteriorizează conținutul reflectoriu al proceselor psihice, și tot prin limbaj își dezvăluie particularitățile profilului de ansamblu al personalității sale, opinii, judecăți de valoare, atitudini, convingeri, trăsături temperamental-caracteriale.

funcția cognitivă – derivă din cea comunicativă, limbajul participând la realizarea procesului de cunoaștere a realității obiective; specificul acestei funcții constă în medierea operațiilor de generalizare și abstractizare ale gândirii, făcând posibilă formularea esențialului, a relațiilor logice dintre fenomenele și obiectele lumii obiective. Limbajul face posibil fenomenul de conștiință, el este purtătorul întregului sistem psihic și al motivelor activității umane, al voinței, ce apare ca un proces de autoreglaj verbal.

funcția simbolic-reprezentativă – constă în substituirea unor obiecte, fenomene, relații etc. prin formele verbale (oral, scris). Cuvântul este purtătorul informației despre un obiect/fenomen, numai în măsura în care se află într-o relație de denumire cu obiectul respectiv, în calitate de semn. Operând cu semnele lingvistice, nu avem în vedere semnele ca atare (ca fenomene fizice, ca imagini sonore sau grafice), ci conținutul lor informațional, adică obiectele și fenomenele care le desemnează, înlocuindu-le.

funcția reglatoare – constă în determinarea conduitei proprii sau a celor din jur, cuvântul acționând ca un stimul real, provocând anumite reacții de răspuns, anumite manifestări comportamentale, declanșarea sau oprirea unora din ele și modificarea direcției de desfășurare a comportamentului. În această funcție se concretizează prevenirea și avertizarea, într-o anumită împrejurare, a modului de a proceda; se poate institui aprobarea, întărirea, stimularea sau respingerea, blamarea unor acte.

funcția expresiv-afectivă – constă în manifestarea unor idei prin fenomene extralingvistice: semn, mimică, intonație, gestică, pantomimică, producând un efect conștientasupra persoanei receptoare.

funcție persuasivă – de convingere, de inducere a unor idei sau stări afective de la o persoană la alta, asupra voinței acesteia.

1.3.3. Sfaturi pentru cresterea eficientei comunicării verbale

Orice individ trebuie să fie pregătit atât pentu rolul de emițător cât și pentru cel de receptor, adică emițătorul are în vedere: pregătirea atentă a mesajului, folosirea unei tonalități adecvate a vocii, practicarea uniu debit adecvat de 5 – 6 silabe / secundă , cu interval de separație de 0,5 secunde între cuvintele cheie, verificarea înțelegerii mesajului.

Pregetirea receptorului constă în faptul ca trebuie: să cunoască ce dorește emițătorul de la el, să identifice părțile utile din mesaj pe care să le rețină, să cunoască credibilitetea emițătorului.

Orice receptor trebuie să se autoeduce pentru a putea “asculta activ”ceea ce înseamnă : crearea unei stări de spirit favorabilă ascultării, participarea la discuție, concentrarea atenției asupra esențialului, ascultare inteligenta în sensul acordării atenției asupra pronunției timbrului vocii, gesturilor.

De obicei oamenii când vin în contact cu alții iau o figură serioasă, oficială care provoacă o impresie rece. Sunt rezervați indiscutie de aceea este greu să comunici cu ei. Oamenii care zâmbesc de la prima întâlnire și se poartă foarte prietenos fac ca discuția se desfășoare de la sine. Rețeta unei comunicări eficiente poate fi zâmbetul, tonul prietenesc, ascultarea atentă, privitul în ochii interlocutorului etc. “Un surâs nu costă nimic dar înfăptuiește mult” – spune un proverb chinezesc.

Dialogul reprezinta orice situație de comunicare orală în care protagoniști sunt alternativi, atât emițător, cât și receptor.

Dialogul este un ansamblu de interacțiuni verbale, dar susținute și de elemente paraverbale și nonverbale. Chiar dacă are un șir de enunțuri dialogul are o organizare, adică e structurat. Structura sa de bază e perechea de replici în care o replică aparține unui emițător, iar replica următoare aparține celui care fusese receptor. Dialogul e dependent de context, adică felul în care evoluează un dialog depinde de următorii factori:

împrejurarea în care desfășoară dialogul;

măsura în care colocutorii se cunosc;

reporturile(sociale, afective) dintre ei.

Dialogul are două componente principale:

un ansamblu de interacțiuni între cel puțin doi colocutori

un ansamblu de măsuri pe care vorbitorul le poate lua, pentru că acțiunile sale asupra receptorului să fie eficiente.

Interacțiunile dintre colocutori pot apărea:

în partea introductivă

în partea centrală

în partea finală a dialogului.

1. Partea introductivă e cea în care se stabilesc partenerii de dialog. Ea este remarcată prin formule relativ fixe: „Bună ziua!”, „Salut!”, „Ce mai faci?”, „Cum mai merge?”, „Ce mai e nou?”. Tot elemente introductive sunt formulele de prezentare când partenerii de dialog nu se cunosc. Uneori, părțile introductive sunt întrebuințate pentru a imprima dialogului o direcție. Vom spune atunci că partea introductivă conține oferta de dialog. Când emițătorul are o rugăminte și nu folosește formulele inițiale pentru a propune o direcție de desfășurare a dialogului se întrebuințează formule de tranziție sau de tatonare.

2. Partea centrală. Definim prin partea centrală a unui dialog acea parte care conține oferta de dialog și consecințele ei sau consecințele ofertei, în cazul în care oferta nu a fost deja sugerată prin formulele introductive.

3. Partea finală a unui dialog marchează momentul în care unul dintre participanți dorește să se retragă din comunicare. Retragerea din dialog înseamnă deseori și părăsirea locului de dialog.

Strategiile vorbitorului in cadrul dialogului sunt următoarele:

a.) Vorbitorul încearcă să câștige bunăvoința receptorului. Mijloacele folosite sunt propoziții incidente prin care vorbitorul arată că dorește să fie cât mai bine și cât mai ușor înțeles de către receptor: „După cum îți spuneam”. Efecte asemănătoare se pot obține prin tonul vocii, prin priviri semnificative sau prin gesturi.

b.) Centrul atenției receptorului. Emițătorul poate verifica dacă receptorul e cu adevărat atent la spusele sale. Formulele cele mai obișnuite sunt: „Știi?”, „Mă urmărești?”, „Mă înțelegi?”, „Da?”, „Nu?”.

c.) Reliefarea anumitor fragmente de mesaj. Unele părți din mesaj sunt subliniate de emițător tot mai cu scopul de a-i arăta colocutorului cât sunt ele de importante. Formulele tipice sunt: „Știi ceva?”, „Știi ce?”, „Uite ce este!”, „Fii atent!”, „Ascultă-mă pe mine!”.

1.4. Comunicarea nonverbala

Aproape natural, din cauza interacțiunilor noastre cotidiene, legat de ceea ce implică cuvintele rostite, am fost educați să credem că abilitățile lingvistice, sau mai precis cuvintele, sunt de o importanță primordială. Este adevărat, însă limbajul non-verbal are o importanță cel puțin egală.

Comunicarea nonverbală sau limbajul trupului este o formă importantă de comunicare, un limbaj natural, inconștient, care transmite sentimentele și intențiile reale ale unei persoane. Atunci când oamenii interacționează unii cu alții, își transmit și primesc semnale nonverbale. Toate comportamentele nonverbale, de la gesturile pe care le facem, postura, cât de repede sau cât de tare vorbim, la contactul vizual, transmit mesaje puternice, iar aceste mesaje nu se opresc atunci când nu mai vorbim. Chiar și atunci când două persoane sunt tăcute, comunica nonverbal. Deseori, ceea ce spunem și ceea ce comunicăm prin limbajul trupului sunt două lucruri total diferite. Atunci când oamenii se confruntă cu aceste semnale mixte, ascultătorul trebuie să decidă care dintre mesaje este mai important, mesajul verbal sau cel nonverbal. Astfel, pot spune că noi comunicăm prin: îmbrăcăminte, postura, expresie facială, contact vizual, mișcări ale mâinilor, brațelor și picioarelor, tensiune corporală, distanță, atingere, voce (ton, ritm și inflexiune).

Deoarece comunicăm subconștient prin acest limbaj “silențios”, înseamnă că acesta – ca un indice real a ceea ce simțim – transmite mai mult decât cuvântul rostit. Gesturile sunt foarte eficiente în transmiterea de mesaje sub formă de imagini, într-un mod în care vorbirea nu poate să o facă. Prin urmare, atunci când gesturile și cuvintele sunt folosite simultan, rezultă cea mai eficientă metodă de comunicare. Folosim gesturile pentru a comunica mesajul, dar corpul nostru emite semnale ce sunt dincolo de controlul nostru conștient.

Este timpul să consultăm statistică referitoare la studiul care a schimbat totul, și care continua să fie important, conduc în anul 1971 de psihologul și sociologul Albert Mehrabian, profesor la Universitatea din Los Angeles. Luând în considerare forța relativă a mesajelor verbale și non-verbale din cadrul interacțiunilor fata în față, el a pus bazele unui model de comunicare ce a trecut testul timpului. A ajuns să fie privit aproape că un cadru pentru înțelegerea modului în care o persoană extrage înțelesul din mesajul altei persoane.

Studiul a scos la iveală cele trei elemente existente în orice mesaj: limbajul trupului, vocea și cuvintele. Mehrabian este părintele renumitelor procente 55,38 și 7:

55% din sensul unui mesaj provine din limbajul corporal vizual (gesturi, postura, expresii faciale)

38% din înțeles derivă din elementele non-verbale ale vorbirii (vocii) – cu alte cuvinte, din modul în care sunt spuse cuvintele (ton, înălțime, ritm)

7% din înțeles provine din cuvintele propriu-zise (conținut)

Toate acestea duc la o concluzie surprinzătoare: 93% din mesaj este transmis prin limbajul trupului (inclusiv prin voce)

Aceasta înseamnă că în acele 20 de secunde până la 3 minute vitale pe care le avem la dispoziție când oameniiisi formează prima impresie, aceasta este determinată în principal de modul în care ne prezentăm și de felul în care spunem lucrurile, mai degrabă decât de ceea ce spunem (conținutul propriu-zis). Dacă este o nepotrivire între cuvintele și modul în care sunt spuse, tindem mai degrabă să credem în felul în care sunt spuse, decât în cuvintele ca atare.

Prin urmare, studiul clasic al lui Mehrabian ne spune că impactul se reduce la trei factori:

Cum arăți

Cum sună ceea ce spui

Ce spui

1.4.1. Componente ale comunicării nonverbale

Cu mult timp în urmă, în 1872, Charles Darwin a scris uimitoarea carte “ Exprimarea emoțiilor la oameni și animale”. Abia după jumătatea secolului următor i-au urmat cercatari serioase. Unul dintre pionierii timpurii ai limbajului non-verbal a fost Ray Birdwhistel, un antropolog american din anii ’50. El a numit “kinezica” această comunicare tăcută, datorită studiului sau în care unele părți ale corpului sau chiar tot corpul jucau un rol esențial în comunicarea unui mesaj. Modelul kinezi a fost dezolvtat mai departe de către Ekman și Wallace Frisen care au împărțit kinezica în cinci arii mari, ceea ce ne ușurează nouă muncă.

Ilustratorii

Acestea sunt gesturi care însoțesc discursul pentru a crea un mesaj vizual de susținere, ce descrie sau întărește mesajul verbal, și cel mai adesea au origine subconștientă. De exemplu, poți face un preț cu palma ridicată pentru a descrie cum au crescut prețurile caselor în ultimii zece ani.

Emblemele

Acestea de regulă înlocuiesc cuvintele – unul dintre cele mai cunoscute este cel cu degetul mare orientat în sus. Într-un context relevant în funcție de cultură, ele sunt înțelese cu ușurință de către receptor. Un mic avertisment: este foarte probabil că oamenii să nu înțeleagă un astfel de gest în diferite părți ale lumii, unde – dacă emblema respectivă nu există – poate să însemne cu totul altceva.

Manifestarea afectelor

Acestea sunt mișcări care tind să ne arate emoțiile, pozitive sau negative, și adesea sunt inconștiente. Ele includ expresii faciale, gesturile asociate cu membrele, postura corpului și mișcarea. Ele reprezintă “scurgerea de informații” pe care în multe cazuri am vrea mai degrabă să o ascundem.

Adaptorii

Asemenea manifestării afectelor, adaptorii sunt indicatori de stare și sunt dificil de controlat conștient, fiind un barometru bun al adevăratelor sentimente ale unei unei persoane, fie ele pozitive sau negative. Ei indica dacă persoana respectivă minte sau dacă este serios decepționata. Printre adaptori se includ schimbările de postură și mișcarea (alter-adaptori), acțiunile care sunt direcționate către corp, precum frecarea sau atingerea fetei (auto-adaptori) și acțiunile precum mestecarea capătului unui creion, scoaterea ochelarilor sau joacă între degete cu bijuteriile (adaptori intelectuali).

5. Reglatorii

Acestea sunt mișcări legate de funcțiile de vorbire sau ascultare, dar și indicatori ai intențiilor noastre. Datul din cap, contactul vizual și schimbarea poziției corpului intra în această categorie.

Să simplificăm lucrurile chiar de la început, cu câteva puncte esențiale. Acestea sunt cele două lucruri de care dorești să fii tot timpul conștient pe parcursul interacțiunii – vrei să știi dacă persoanele cu care este în dialog dau semne de :

Confort sau disconfort

Un limbaj corporal deschis sau închis

Limbajul non-verbal deschis este primitor, relaxat și condescent. Semnifica lipsa barierelor de orice fel, fie ele fizice, fie extensii ale propriului corp. Corpul tău este deschis și expus, sugerând că ești vulnerabil, dar te simți în largul tău fiind astfel. De obicei mâinile sunt la vedere, posibil cu palmele expuse, ceea ce semnifică submisiune, picioarele și postura libere și ușoare, iar contactul vizual este bun. Totul indică o stare pozitivă a lucrurilor.

Limbajul corporal închis este un corpus de gesturi, mișcări și postura care fac corpul să se întoarcă asupra lui însuși. Trăiești o situație de genul “luptă sau fugi” atunci când ești amenințat în vreun fel, tendința fiind aceea de a-ți face corpul să pară mai mic și de a căuta bariere care să te protejeze împotriva amenințării. Aducând membrele aproape de corp obții efectul de închidere, iar încrucișând brațele poți pune o barieră. Această poziție închisă se folosește adesea când vrei să arăți că nu reprezinți o amenințare pentru celălalt, dar și pentru a arăta că nu te simți în largul tău în situația în care te aflii în acel moment sau cu persoana respectivă. Tipice pentru această situație negativă sunt: un contact vizual scăzut, umerii încordați și membrele încrucișate ( brațe sau picioare).

1.4.2. Formarea semnalelor non-verbale

Nenumărate cercetări și discuții au loc pentru a stabili dacă non-verbale sunt înnăscute, însușite, transferate genetic sau dobândite pe altă cale. S-au adunat dovezi din orbservarea nevăzătorilor și a surzilor, care nu pot deprinde semnalele non-verbale pe cale vizuală sau auditivă, din analiza comportamentului gestic propriu diferitelor culturi, precum și din studierea comportamentului maimuțelor, rudele noastre cele mai apropiate din punct de vedere antropologic.

Savantul german Eibl-Eibestfeldt a constatat că expresia zâmbitoare a copiilor născuți orbi și surzi este independentă de orice învățare sau copiere, ceea ce înseamnă că este un gest înnăscut. Studiind expresiile faciale ale unor indivizi din cnci culturi foarte diferite, Ekman, Friesen și Sorenson au adus argumente în sprijinul anumitor idei ale lui Darwin despre gesturile înnăscute. Ei au constata că pentru exprimarea emoțiilor, în cadrul fiecărei culturi este folosită aceeași mimică de bază, ceea ce i-a dus la concluzia că aceste gesturi sunt, în mod cert, înnăscute, însă multe dintre comportamentele noastre non-verbale de bază le-am deprins și înțelesul multor mișcări și gesturi este determinat din puct de vedere cultural.

Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt aceleași în întreaga lume. Când oamenii sunt fericit, zâmbesc; când sunt triști sau supărați, se încruntă sau devin posomorâți. A încuviința dând din cap înseamnă aproape în mod universal, “da” sau o aprobare. Este una din formele inclinării capului și pare a fi un gest înnăscut, utilizat și de oamenii nvazatori și surzi. Clătinatul capului într-o parte sau în alta pentru a indica o negare este , de asemenea, universal și se prea poate să fie un gest deprins imediat după naștere. Când sugarul se satură de lapte, începe să-și clătină capul la stânga și la dreapta pentru a se îndepărta de sânul mamei.

Originea evolutivă a gesturilor poate fi urmărită până în trecutul nostru animal, primitiv. Scrâșnetul dinților provine din actul atacului și este folosit și astăzi de omul modern, sub forma rânjetului sau a altor gesturi ostile, chiar dacă acesta nu mai ataca cu dinții.

Ridicatul din umeri este, de asemenea, un bun exemplu de gest universal, care se utilizează pentru a semnala că o persoană nu știe sau nu înțelege despre ce se vorbește. Este un gest compus, alcătuit din trei părți principale: palmele deschise, umerii ridicați și sprâncenele înălțate.

1.4.3. Teritoriul imaginar al unei persoane

Mii de cărți și articole au fost scrise despre marcarea și apărarea de către animale – păsări, pești și primate – a teritoriilor lor, dar numai în ultimii ani s-a descoperit că și omul are teritoriul său. Când această problemă va fi studiată și implicațiile ei vor fi înțeles, câștigul va fi nu numai posibilitatea unei mai profunde înțelegeri a propriilor comportamente și ale altora, dar vor putea fi prevăzute și ractiile personale ale celorlalți. Antropologul american Edward T. Hall a studiat printre primii nevoia de spațiu a omului și a creat la începutul anilor ’60 termenul “proxemics” (din engleza “ proximity” = apropiere, vecinătate). Cercatarile sale în acest domeniu au condus la o nouă concepție privind raporturile cu semenii noștri.

Toate țările au un teritoriu marcat de granițe clar definite și, uneori, protejate de trupe înarmate. De obicei, în interiorul acestora sunt delimitate teritorii mai mici, sub forma unor state confederale sau județe s.a. În cadrul acestora se afla teritorii și mai mici, printre ele orașele, cu suburbii și numeroase străzi, care reprezintă, uneori, prin ele însele, teritorii închise pentru cei ce trăiesc acolo. Locuitorii fiecărui teritoriu își manifestă o neclintită fidelitate față de teritoriile lor și în apărarea acestora sunt adesea neîndurători, ajungând chiar la omucidere.

Numim teritoriu și suprafata sau locul pe care o persoană îl considera că fiind al său, ca și când ar fi o prelungire a trupului său. Fiecare om are teritoriul său personal și el cuprinde suprafață din jurul posesiunilor sale, că de pildă, casa proprie împrejmuită de gard, interiorul mașinii sale, dormitorul său sau scaunul personal, precum și după cum Dr. Hall a descoperit, un anumit spațiu aerian în jurul trupului său.

Majoritatea animalelor considera că fiind un spațiu al lor un anumit spațiu aerian din jurul trupului lor. Întinderea lui depinde, în pricipiu, de condițiile mai mult sau mai puțin aglomerate în care a crescut animalul. Leul din regiunile îndepărtate ale Africii poate avea un spațiu aerian teritorial cu o rază de cincizeci de kilometrii sau mai mult, în funcție de densitatea leilor pe acele suprafețe; granițele teritoriului lor sunt marcate prin urina și excrementul acestora. Spre deosebire de ei, un leu crescut în captivitate, împreună cu alți lei, poate avea un spațiu personal doar de câțiva metri, ca rezultat direct al aglomerației în care a crescut.

Ca și celelalte animale, și omul își are propria sa “bulă de aer” pe care o duce cu sine și a cărei mărime depinde de densitatea populației acelui loc unde a crescut. Prin urmare, distanta zonala personală este determinate cultural. În timp ce unele culturi, că de pildă cea japoneză, s-au obișnuit cu aglomerația, altele prefera “spațiile larg deschise” și le place să mențină distanță. În orice caz, pe noi ne preocupă, în principal, comportamentul teritorial a al oamenilor crescut în culturile occidentale.

Distanța pe care o persoană o menține în relațiile sale cu alții este influențată și de statului ei social. Această problemă va fi discutată într-un al capitol.

Locuitorii albi, de clasa mijlocie, din suburbiile Australiei, Noii Zeelande, Angliei, Americii de Nord și Canadei sunt înconjurați, în general, de o “bulă de aer” de aceeași întindere. Aceasta poate fi împărțită în patru distanțe zonale distincte.

Zona intimă – între 15 și 46 cm

Dintre toate distanțele zonale aceasta este, de departe, cea mai importantă; omul își apăra această zonă ca o proprietate a sa. Doar celor apropiați emoțional le este permis să pătrundă în ea. Din această categorie fac parte îndrăgostiții, părinții, soțul sau soția, copiii, prietenii și rudele apropiate. Există și o sub-zona care se întinde până la 15 cm de trup, în care se poate intra doar în cursul contactului fizic. Aceasta este zona intimă restrânsă.

Zona personală – între 46 cm și 1.22 m

Aceasta este distanța pe care o păstrăm față de alții la întâlniri oficiale, ceremonii sociale și întâlniri prietenești.

Zona socială – între 1.22 m și 3.60 m

Această distanță o păstrăm față de necunoscuți, față de vânzătorii din magazinele din apropiere, față de noul nostru angajat și față de toți cei pe care nu îi cunoaștem prea bine.

Zonă publică – peste3.60 m

Aceasta este distanța corespunzătoare de fiecare dată când ne adresăm unui grup mare de oameni.

O altă persoană poate pătrunde în zona noastră intimă în următoarele două situații : fie intrusul este o rudă sau un prieten apropiat, sau cineva care dorește să ne facă avansuri sexuale; fie o persoană cu intenții ostile, dorind chiar să ne atace. În timp ce noi tolerăm pătrunderea străinilor în zonele noastre personale și sociale, intrarea lor în zona noastră intimă determina schimbări fiziologice în însuși trupul nostru. Iinima începe să bată mai repede, adrenalină se revarsa în curentul sanguin, se pompează sânge în creier și în mușchi, organismul pregătindu-se astfel pentru o posibilă situație de luptă sau fuga.

Aceasta înseamnă că, dacă atingem prietenos cu mâna pe cineva pe care abia l-am cunoscut sau îl cuprindem pe după umeri, putem trezi în el o senzație negativă, chiar dacă respectivul zâmbește și aparent se bucura, nevrând să ne jignească. Dacă dorim ca oamenii să se simtă bine în compania noastră, să aplicăm de fiecare dată regulă de aur : “Păstrează distanța cuvenită!”. Cu cât intrăm în relații mai intime cu alții, cu atât mai mult ni se permite să pătrundem în interiorul zonelor lor. Un nou angajat, de exemplu, va simți, poate la început oraceala din partea celorlalți, deși aceștia nu fac altceva decât să-l mențină la distanță zonei sociale, până îl vor cunoaște mai bine. După ce el va fi mai bine cunoscut, distanta teritorială față de el va scădea, până când, în cele din urmă, i se va permite accesul în zonele lor personale și, în unele cazuri, în zonele lor intime.

1.5. Comunicarea scrisă

Scrisul a îmbrăcat la început forma pictografica. Cu timpul s-a perfecționat și s-a transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet. Scrisul și comunicarea formează unul și același proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea și dezvoltarea condițiilor vieții materiale și sociale. Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante și mai revoluționare cuceriri dobândite de oameni, în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El joacă un rol deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii în precizarea și realizarea diferitelor raporturi sociale. Comunicarea nu a rămas la stadiul unei simple comunicări de știri sau vești între oameni. S-a dezvoltat continuu pe măsura dezvoltării relațiilor dintre oameni și pe măsura dezvoltării societăților, lumii și a vieții de zi cu zi.

Prin comunicare scrisă se înțelege: scrisoare, conținutul unei scrisori, schimb de scrisori între două sau mai multe persoane, raport sau legătură între fapte, lucrări, fenomene și situații. Este procedeul de comunicare între oameni prin scrisori, înștiințări sau comunicări scrise. Prin comunicare scrisă se mai înțelege totalitatea comunicărilor scrise care intervin în activitatea uneipersoane juridice cu privire la relațiile și interesele ei.Comunicarea făcută în scris de către o persoană fizică sau juridică reprezintă un act de corespondența. Actele de corespondenta au caracterul și poartă denumirea de scrisori. În cazurile concrete, însă, actele de corespondență au denumiri diferite: ofertă, adresa, întâmpinare, cerere, telegrama, reclamație, proces-verbal, afiș comercial.Comunicarea scrisă este folosită atunci când nu este posibilă comunicarea orală, când nu există alt mijloc de comunicare, când comunicarea scrisă este mai avantajoasă în comparație cu celelalte mijloace de comunicare și,îndeosebi, întotdeauna este necesară existența unei forme scrise. Obiectul comunicării îl formează: păstrarea relațiilor existente și convenabile dintre oameni, dintre organizațiile lor, dintre ei și acestea, inițierea, stabilirea și desfășurarea unor relații noi, modificarea și stingerea relațiilor vechi,schimbul de știri, gânduri, informații, păreri și idei care prezintă interes pentru relațiile lor, precizarea anumitor situații și poziții privind interesele reciproce, clarificarea și aplanarea eventualelor neînțelegeri care se pot ivi incadrul relațiilor și intereselor comune, rezolvarea diferitelor probleme pe carele ridică desfășurarea practică a raporturilor sociale care ai leagă. Pentru persoanele fizice, comunicarea scrisă constituie o activitate ocazională. Pentru organele de stat, instituții, întreprinderi și celelalte organizații, comunicarea constituie o activitate continuă, o metodă de lucru, o modalitate de rezolvare a multor probleme.

1.5.1. Tipuri de documente folosite in comunicarea scrisă

Comunicarea scrisă reprezintă o componentă a comunicării umane.

  Regula ce ar trebui să stea la baza oricărei comunicări scrise este: nu trebuie să scrii în așa fel încât să te faci înțeles, ci în așa fel încât să nu lași , cu nici un chip, loc unei posibile neînțelegeri.

Există tipuri diferite de documente. Iată câteva dintre ele mai uzitate în viața de zi cu zi a unei companii:

Scrisoare de afaceri – trebuie să câștige atenția, să capteze interesul, să aprindă dorința, să îndemne la acțiune. Poate fi:

de vânzări

de însoțire

de remedieri,

de fidelizare,

de reclamații

De regulă scrisoarea va cuprinde:

Un prim paragraf  în care este prezentată pe scurt situația.

Un al doilea paragraf care detaliază problema sau oferă o rezolvare pentru problema ridicată.

Un al treilea paragraf care descrie măsurile ce vor fi luate, poate formula o cerere, poate oferi un sfat sau poate exprima o dorință.

          Scrisoarea va indica cu precizie: identitatea semnatarului și statutul lui, identitatea destinatarului, data și locul în care a fost concepută, mesajul clar și la obiect.

Nota – înlocuiește scrisoarea în interiorul unei organizații. Putem întâlni:

notă de serviciu

notă de informare

nota direcțiunii

Ea este impersonală și se poate adresa unei persoane, mai multor persoane, unui serviciu, mai multor servicii. Din punct de vedere juridic o notă emisă de direcțiunea unei organizații are aceeași valoare ca regulamentul de ordine interioară.

Minuta – este un document care consemnează anumite lucruri ce se derulează în interiorul unei organizații. Înregistrează o propunere sau acțiune întreprinsă la un moment dat ce urmează a fi completată ulterior.

Mesajele – scrise sau electronice au rolul de a transmite foarte rapid o informație scurtă.Pot fi scrise de exemplu pe cartea de vizită, pot fi transmise prin fax sau pot fi transmise printr-un e mail.

Referatul – este un document scris în care sunt prezentate aspecte concrete, date și aprecieri în legătură cu o anumită problemă și propuneri de modificare a situației existente.Cuprinde:

prezentarea succintă a problemei abordate

concluzii și propuneri

semnătura

Raportul – cuprinde o relatare a unei activități.El comportă o analiză a informațiilor prezentate și propunerea de soluții. Elementele lui sunt:

titlu

obiectul controlului

data, numele și calitate a celor ce l-au întocmit

actul normativ

faptele

concluzii și propuneri

încheiere

semnături

Memoriul – este o prezentare amănunțită și documentată a unei probleme, situații. Cuprinde ca elemente principale:

formula de adresare

numele

funcția

adresa

prezentarea și analiza problemei

soluții preconizate

semnătura

funcția adresantului și organizația

Darea de seamă – este documentul care cuprinde prezentarea și analiza activității unei organizații, într-o anumită etapă sau justificarea unei gestiuni. Materialul este critic evidențiind dificultățile, cauzele, soluții de remediere. Se prezintă de conducere în fața salariaților. Are scopul de a informa, de a se constitui într-o dovadă a celor realizate la un moment dat dar și de a facilita munca celor din compartimentul/ organizația respectivă.

Procesul verbal – este un document oficial (o formă particulară a dării de seamă) în care se înregistrează o anumită constatare sau se consemnează pe scurt discuțiile și hotărârile unei anumite adunări. Poate fi:

de constatare

de contravenție

de predare- primire

de consemnare a unei ședințe

Misiunea organizației –  arată de ce este necesară firma. Ea trebuie să răspundă la o serie de întrebări:

Cine sunt clienții?

Care sunt dorințele lor, care sunt nevoile, așteptările, problemele lor și cum  rezolvă produsul sau serviciul lansat aceste probleme?

Care sunt atuurile afacerii?

Care sunt angajamentele pe care și le asumă firma față de consumatori?

Care sunt beneficiile oferite consumatorilor?

Misiunea poate fi chiar sloganul firmei.

Obiectivele organizației trebuie să furnizeze informații despre organizație, să  îi mobilizeze resursele, să măsoare succesul și să exprime rezultatele finale.

Strategiile organizației sunt „un plan de joc” pentru ca organizația să își atingă obiectivele. Strategiile au un rol foarte important în planificarea activităților ele având rolul de a ghida derularea activităților în următorii ani. Strategiile definesc:

direcția, filosofia, valorile firmei

deciziile importante din cadrul organizației

ghidul de orientare managerial – harta managerilor.

Regulament de ordine interioară – reglementează totalitatea raporturilor și jurisdicția muncii într-o organizație.Dispozițiile acestuia se aplică în toate domeniile de activitate de către toți angajații. El este revizuit periodic în concordanță cu nevoile angajatorului sau cu noi norme legislative apărute.

Fișa postului – cuprinde descrierea posturilor/sarcinilor de muncă. Ea conține date despre: denumirea postului de muncă, integrarea în structura organizatorică, responsabilități ce îi revin angajatului, sarcini, activități și acțiuni specifice postului, competențele necesare postului, contextul  în care își desfășoară munca, pregătirea necesară postului respectiv, salariul și condițiile de promovare.

Elemente ce conferă identitate vizuală

 În cazul comunicării în cadrul unei organizații de o foarte mare importanță este utilizarea elementelor ce conferă identitate vizuală. Aceste elemente pot fi:

              –  numele

              – logo-ul

              – codul de culori folosite

Aceste elemente au rolul:

– de a conferi o personalitate proprie organizației;

– de a se constitui într-o carte de identitate;

– de a transmite un mesaj legat de valorile promovate de organizație, de produsele/serviciile oferite de aceasta;

– de a diferenția organizația de concurenți;

– de a crea o bază comună pentru toate activitățile promoționale din viitor;

– de a crea o imagine pozitivă, ușor de memorat în rândul clienților;

– de a facilita fidelizarea clienților.

Semnele folosite in comunicarea scrisă

În comunicarea scrisă emițătorul își construiește mesajul cu ajutorul unor simboluri grafice. Aceste simboluri grafice sunt în principal literele. Literele desemnează sunetele, deci scrisul fixează comunicarea, canalul mesajelor scrise fiind accesibil vederii. Multe dintre regulile comunicării orale nu mai sunt valabile pentru comunicarea scrisă. Totuși există o regulă foarte generală valabilă și pentru aspectul oral și pentru cel scris, și anume: pentru a se face înțeles emițătorul trebuie să știe el însuși ce vrea, să comunice și să aplice regulile de exprimare corectă. Totuși comunicarea scrisă are o primă regulă, care se referă atât la receptor cât și la emițător. Emițătorul trebuie să întrebuințeze corect literele și semnele de ortografie și de punctuație. Receptorul trebuie să cunoască și el semnificația semnelor și felul cum ele se întrebuințează pentru a înțelege mesajul. Pentru a scrie corect trebuie să știm să folosim literele și semnele de ortografie.

Semnele de ortografie sunt semne ajutătoare în notarea cuvântului scris. Ele notează anumite proprietăți fonetice, morfologice și lexicale ale cuvintelor din limba vorbită.

Pe de altă parte, pentru a scrie corect propoziții și fraze, trebuie să indicăm prin semne speciale cum se succed unitățile sintactice, cum sunt raporturile gramaticale dintre propoziții, etc. Pentru toate acestea avem la dispoziție semnele de punctuație.

Semnele de punctuație exprimă în planul scrierii, anumite proprietăți sintactice ale părților de propoziție, ale propozițiilor și ale frezelor din limba vorbită.

Semnele ortografice sunt:

cratima(liniuța de unire)

apostroful

punctul

bara

linia de pauză

Apostroful e numai semn de ortografie, celelate pot fi și semne de punctuație.

Cratima se utilzează:

pentru a reda în scris rostirea împreună a două cuvinte alăturate;

pentru a despărți cuvintele în silabe

Apostroful este semnul ortografic folosit pentru a indica absența unei litere(sau a mai multora) dintr-un cuvânt sau pentru a indica scrierea incompletă a numeralului.

Punctul ca semn ortogrtafic el se folosește în abrevieri: etc., a.c.(anul curent).

Bara e folosită în abrevierea unor măsuri fizice.

Linia de pauză este utilizată în scrierea unor cuvinte

Semnele de punctuație sunt:

punctul

semnul întrebării

semnul exclamării

virgula

linia de dialog

semnele citării sau ghilimelele

două puncte

punctul și virgula

punctele de suspensie

parantezele

linia de pauză

Punctul, semnul întrebării și semnul exclamării marchează sfârșitul unui enunț. Propozițiile care se sfârșesc cu punct sunt enunțiative, cele terminate cu semnul întrebării sunt interogative, iar cele care se termină cu semnul exclamării sunt propoziții exclamative. Semnul excalmării se mai pune după interjecții sau după vocative exclamative.

Punctul și virgula este un semn de punctuație care indică o pauză mai accentuată decât prin virgulă și mai puțin accentuată prin punct.

Punctele de suspensie indică întreruperea în vorbire, întrerupere care poate fi semn de ezitare, de confuzie, de furie, etc.

Ghilimelele sau semnele citării. Ele se folosesc în principal pentru reducerea spuselor cuiva(marchează un citat). Ghilimelele se mai folosesc și pentru a indica folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel propriu.

Linia de dialog notează intervenția unui emițător într-un dialog.

Parantezele sunt folosite pentru a introduce precizări, comentarii, adaosuri la planul principal de expunere.

CAPITOLUL 2: COMUNICAREA ÎN DIFERITE CULTURI

“Comunicarea înseamnă talentul de a înțelege că nu suntem la fel”

Octavian Paler

Studiul comunicării interculturale nu are, din păcate, o istorie proprie. Mulți cercetători vin din diferite domenii și își îndreaptă atenția asupra comunicării. Oamenii de știință din diverse discipline, cum ar fi antropologia, psihologia, comunicarea, sociologia și relațiile internaționale își părăsesc câmpul de cercetare pentru a se aventura într-un nou domeniu ce se află la „ intersecția culturii cu interacția umană”.

Germenii comunicării interculturale au încolțit încă de la începuturile civilizației, de pe vremea expedițiilor lui Alexandru cel Mare, Gingis Khan, Marco Polo, Vasco da Gama sau a altor deschizători de orizonturi, care au făcut ca lumea să devină un spațiu unitar, mai omogen, mai bine cunoscut.

Unul dintre primii împărați care au avut o viziune unitară asupra lumii a fost Alexandru cel Mare, cel care a cucerit Asia Mică, Egiptul, Persia, dorind unirea tuturor popoarelor sub un singur imperiu, parcă prevăzând destinul Europei peste două milenii. Alexandru cel Mare a inaugurat un nou colonialism de tip cultural, care viza unificarea tuturor popoarelor într-o „oecumene”, propunând lumii ideea de universalism prin unirea grupurilor etnice și rasiale.

Imperiul Roman a fost unit în plan politic și economic, în primul rând datorită unei bune comunicări între centru, Roma, și provinciile sale, printr-o bună rețea de drumuri. Interculturalitatea se regăsește într-o formă incipientă încă de la primele încercări de cucerire de noi teritorii. Astfel se poate vorbi de o dublă interculturalitate: între cuceritori și cuceriți, și chiar între popoarele cucerite.

Nu trebuie uitată nici moștenirea Imperiului Roman, care se observă în special în domeniul legislativ, militar și administrativ, dar sinteza greco-romană reprezintă moștenirea culturală a Europei de astăzi, totodată și primul fenomen complex de interculturalitate. Fiecare stat, națiune a Europei moderne de astăzi a preluat, într-o mai mică sau mai mare măsură, elemente fundamentale ale sintezei greco-romane.

2.1. Factori ce influențează comunicarea între culturi

În mod normal, barierele comunicaționale apar atunci când indivizii înțeleg greșit sensul intenționat într-un mesaj transmis de cineva provenind dintr-o altă cultură. Scopul studierii comunicării interculturale este de a reduce acele diferentecare pot cauza neînțelegeri și, întrucât mesajele sunt construite de indivizi, folosind cuvinte, un prim pas l-ar constitui identificarea factorilor care conduc la apariția neînțelegerilor amintite mai devreme.

Deși nu exista o listă completă a acestor factori, pot fi totuși sugerate următoarele domenii care influențează acuratețea comunicării internaționale:

Neînțelegerile datorate limbii utilizate – incapacitatea de a interpreta cu acuratețe mesajul. Aceasta este considerată ca fiind una dintre barierele principale într-o comunicare defectuoasă. Erorile de traducere, vocabularul, punctuația, pronunția plus incapacitatea de a comunica în limba respectivă adâncesc diferențele interculturale.

Șocul cultural – incapacitatea de a înțelege sau accepta oamenii cu seturi diferite de valori, standarde și stiluri de viață diferite de cele ale noastre. Acesta este la fel de important ca și primul factor, mai mult, acesta acționând chiar în interiorul aceleiași culturi. Este vorba despre lipsa de recunoaștere a ceea ce alți indivizi considera că fiind important pentru ei.

Capacitatea redusă de ascultare – lipsa de concentrare necesară ascultării critice. Rezultatul îl reprezintă neînțelegerea mesajului său mesajelor recepționate. Oamenii care vorbesc limba engleză ca limbă străină au tendința de cele mai multe ori de a ignora cuvintele pe care nu le înțeleg în cazul în care asculta pe cineva care vorbește în limba engleză. Ar mai putea fi amintită și influența pe care o are accentul în cazul utilizării unei limbi străine.

Etnocentrismul – credința că propria cultură este superioară celorlalte. Aceasta barieră apare atunci când comunicarea orală sau scrisă conduce către o atitudine de superioritate. De obicei, oamenilor nu le place să fie umiliți sau să simtă ca ideile lor sunt interesante, dar greșite.

Insensibilitatea – lipsa de interes față de nevoile și sentimentele celorlalți. Pentru mulți dintre receptori, emițătorii apar ca insensibili atunci când comunicarea este abruptă și exprima o atitudine agresivă sau egoistă a emițătorului.

Lipsa de deschidere sau sinceritate – sentimentul existent atunci când climatul este prea formal iar oamenii nu se simt liberi să își exprime deschis opiniile. Acest tip de comunicare determină apariția neîncrederii, oamenii putând să creadă chiar ca informația le este ascunsă. Pentru evitarea sau depășirea acestei bariere este necesară crearea unui sentiment de acceptare reciprocă prin asigurarea unui mediu relaxat pentru schimburi interculturale.

Tot așa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta, și limbajul non-verbal poate fi diferit în diferite culturi. În timp ce un gest poate fi răspândit într-o cultură dată instoti de o interpretare clară, într-o altă cultură acealsi gest poate fi lipsit de sens sau poate avea un înțeles total opus. Să luăm, de exemplu, interpretările culturale și implicațiile a trei gesturi manuale larg răspândite – gestul “inel”, gestul degetului mare și gestul semnului ”V”.

2.2. Semne și semnale în diferite culturi

2.2.1. Gesturi și semne larg răspândite

Iritarea și dezacordul: imobilitatea trăsăturilor feței precum și privirea fixă, însoțită de o ușoară aplecare a capului, sunt indicii care exprimă dezacordul persoanei față de lucrurile pe care le ascultă. Poziția este una de expectativă, în care persoana decide ce atitudine va adopta față de discursul celui pe care îl are în față. Lipsa zâmbetului, privitul peste marginea ochelarilor sau scoaterea ochelarilor sunt gesturi care îți comunică indirect faptul că nu poți ascunde nimic de privirile scrutătoare. Cu alte cuvinte, mesajul este unul de înfruntare. Pentru unii specialiști, aceste gesturi sunt echivalente cu „fixarea combativă” din lumea animală care presupune evaluarea resurselor necesare pentru un atac.

Domninația și agresivitatea: indivizii cu multă încredere în sine, numiți și dominanți, sunt cei care preferă adesea postura cu picioarele drepte și tălpile depărtate. Această postură specific masculină arată, în funcție de context, dominanța sau agresivitatea. Dacă este vorba despre o discuție în contradictoriu în timpul căreia cineva adoptă această poziție trebuie să știi că interlocutorul nu este dispus să cedeze și că va merge până la capăt cu susținerea ideilor sale. Dacă persoana cu care vorbești ține și brațele în șolduri, atunci aveți în față un individ agresiv. Specialiștii spun că, deși nu suntem conștienți de asta, coatele sunt niște arme de gradul doi, dar sunt totuși arme. Ca atare, subconștientul lucrează și ne face să le expunem ca să-i avertizăm pe ceilalți că suntem „în poziție de atac”.

Încălecarea scaunului: spătarul scaunului apara trupul aidoma unui scut iar pe el îl transformă într-un luptător agresiv și dominant

Culegerea de scame imaginare: când cineva dezaproba opiniile sau atitudinile altora dar considera că nu-și poate dezvălui propria părere. Gesturile sale non-verbale vor fi gesture de înlocuire adică vor rezultadin opiniile sale neafirmate.

Amândouă mâinile așezate înapoia capului: acest gest este tipic pentru cei care au profesiuni ca cele de contabil, avocat, director etc. dominanți sau dintr-un motiv, superiori față de alții. Este un gest utilizat de indivizii “atotștiutorii” dar care îi irită pe mulți atunci când este folosit de fata cu ei.

Agresivitate sexuală: degetul mare varat la centură sau în partea de sus a buzunarului este gestul folosit pentru exprimarea unei atitudini sexuale agresive.

2.2.2. Semnale nonverbale transmise cu ajutorul mâinii

Unul din cele mai puțin observate, dar, totodată și cele mai eficiente semnale non-verbale este transmis de palma omului. Utilizarea corectă a palme îl poate învești pe om cu un anumit grad de autoritate și cu capacitatea de a-i dirija pe alții prin gesturi.

Gesturile principale de îndrumare ale palmei sunt următoarele trei: palma îndreptată în sus, palma îndreptate în jos și palma strânsă pumn, cu degetul arătător întins. Diferența dintre cele trei poziti este ilustrată de următorul exemplu: să presupunem că îl rugăm pe cineva să ridice o cutie și să o ducă într-un alt loc din acea cameră. Vom utiliza același ton, aceleași cuvinte și aceleași expresii faciale, schimbând doar poziția palmei.

Palma întoarsă în sus este utilizată ca un gest de supunere, neamenintator, evocând gestul cerșetorului de pe stradă. Cel rugat să schimbe locul cutiei nu va simți nici o presiune în cerere, iar în cadrul relației normale de superior/subordonat nu se va simți amenințat.

Palma întoarsă în jos asigura autoritate imediată. Cel căruia îi adresăm rugămintea are impresia că a primit un ordin de a muta cutia, iar în funcție de relațiile pe care le are cu noi, pot apărea la el sentimente contradictorii. De exemplu, dacă persoana solicitată este de același rang cu noi, ea poate refuza cererea noastră transmisă cu palma întoarsă în jos, mai degrabă ar satisface dorința noastră dacă am utiliza poziția palmei în sus. Dacă e vorba de un subaltern, gestul palmei întoarse în jos este corespunzător, întrucât avem autoritatea de a-l utiliza.

În cazul ultimului gest principal enumerat mai sus, palma este închisă, iar degetul arătător întins devine o bâtă simbolică, cu care vorbitorul îl amenință pe ascultător pentru a-l suspune. Degetul arătător întins este unul din cele mai iritante gesturi care pot fi utilizate în timpul conversației, mai ales dacă vorbitorul, concomitent, bate și ritmul cuvintelor sale. Cei care utilizează des gestul degetului arătător întins să încerce folosirea celor două poziții ale palmei și vor constata că prin aceasta vor obține o atitudine mult mai relaxată din partea altora și un efect mult mai pozitiv asupra lor.

Strângerea mâinii este o relicvă din epoca în care omul viețuia în peșteri. De câte ori acești oameni se întâlneau, înălțau brațele în aer cu palmele deschise, pentru a arăta că nu au arme la ei. În decursul secolelor, acest gest al palmei ridicate s-a modificat, apărând gesturi cu palma pusă pe inimă și multe alte variante. Formă modernă a acestui străvechi ritual de salut este întinderea mâinii și strângerea palmelor atât la întâlnire, cât și la despărțire. În mod obișnuit, într-un asemenea gest, mâinile se scutură de cinci și șapte ori.

Strângerea mâinii în maniera “manușa” este denumită uneori și strângerea de mâna a politicienilor. Inițiatorul aceste itehnici încearcă să creeze impresia că este un om demn de încredere și onest; efectul va fi însă opus celui scontat, dacă tehnica este aplicată unei persoane întâlnite pentru prima dată. Primitorul va deveni bauitor și precaut în privința intențiilor inițiatorului. “Mănușa” se recomandă a fi utilizată numai cu oameni pe care inițiatorul îi cunoaște bine.

Putin gesturi de salut sunt atât de neplăcute că strângerea de mâna “peste mort”, mai ales dacă mâna e rece sau umedă. Senzația de mână moale și nemișcată pe care o sugerează “peștele mort” îl face pe cel ce folosește această strângere de mână nepopular și mulți în vor considera un caracter slab, în special pentru ușurința cu care palma sa poate fi răsucită cu fața în sus. În mod surprinzător, mulți oameni care dau mâna în maniera “peste mort” nu unt conștienți că procedează în acest fel. De aceea este bine să cerem părerea prietenilor noștri despre modul în care dăm mâna, înainte de a ne decide cum să procedem în viitor.

Strângerea brutală a încheieturii degetelor este specialitatea indivizilor agresivi. Din nefericire, în afara unei înjurături sau a unei reacții fizice, chiar dure, nu are alt antidot eficient.

Asemănător cu împingerea înainte a palmei întoarse în jos, întinderea brațului rigid este folosită de tipii agresivi, scopul principal urmărit fiind ținerea la distanță a celuilalt, în afara zonei intime a inițiatorului. Metodă este utilizată și de oameni crescuți la țară, care au o zonă intimă mai largă, pentru a proteja propriul teritoriu personal. Cei de la țară, în timp ce își împing înainte brațul rigid, au tendința de a se apleca puțin înainte, balansându-se adesea pe unul din picioare.

Apucarea vârfului degetelor seamănă cu o împingere înainte a unui braț rigid care și-a pierdut ținta. Cel care o folosește prinde din greșeală degetele celuilalt. Deși gestul inițiatorului poate părea primitorului că forțat și pasionat, în realitate el denotă lipsa încrederii în sân. Ca și aruncarea brațului rigid înainte, și apucarea vârfului degetelor este un gest menit să țină la o distanță corespunzătoare partea celalta.

Tragerea primitorului în interiorul teritoriului inițiatorului poate însemna două lucruri: în primul rând, cai nitiatorului este un tip nedecis, care se simte în siguranță numai înăuntrul spațiului său personal, sau, în al doilea rând, că inițiatorul aparține unei cculturi care impune o zonă intimă restrânsă și, deci, comportamentul său este normal.

A da mâna cu cineva utilizând ambele mâini denotă sinceritate, încredere, profunzime a sentimentelor. Trebuie amintite aici două elemnte importante. Mai întâi, mâna stânga este utilizată pentru exprimarea surplusului de sentimente pe care inițiatorul dorește să le transmită, iar amploarea acestui plus de sentimente este direct legată de drumul parcurs de mâna stângă a inițiatorului pe brațul drept al primitorului. Apucarea cotului, de exemplu, transmite mai multe sentimente decât prinderea încheieturii mâinii, iar prinderea umărului, mai multe decât strângerea brațului superior. În al doilea rând, mișcarea mâinii stângi a inițiatorului reprezintă o pătrundere în zona intimă a celuilalt. În general, prinderea încheieturii mâinii și apucarea cotului sunt acceptate numai între prieteni sau rude apropiate și, în aceste cazuri, doar mâna stângă a inițiatorului pătrunde în zona intimă a primitorului. În schimb, prinderea umărului și strângerea brațului superior înseamnă intrare în zona intimă restrânsă și poate implica o legătură fizică reală. Ele vor fi utilizate numai între oameni care, în timpul strângerii de mână, simt că între ei există o puternică legătură emoțională. Dacă plusu de sentimente nu este reciproc sau inițiatorul nu are motiv temeinic pentru folosirea ambelor mâini la strnagerea mâinii, primitorul va deveni bănuitor, neîncrezător în privința intențiilor inițiatorului. Vedem frecvent politicieni în raporturile cu alegătorii sau agenți comerciali în relațiile cu noii clienți dând mâna cu ambele mâini, fără să-se dea seama că prin acest gest pot deveni indezirabili, iar rezultatele contrare celor așteptate.

2.2.3. Deficiențe ale comunicării interculturale

Cea mai frecventă problemă ce poate apărea în comunicarea cu alte culturi este reprezentată de limbă.

Engleza este considerată ca limba de afaceri, științifică și diplomatică utilizată în comunicarea internațională. Acest fapt este ușor de observat și de exeplicat dacă ținem cont de faptul că afacerile internaționale sunt dominate sau au fost dominate de țări în car engleza este limba maternă. În realitate, orice limbă de circulație internațională reprezintă un plus pentru cel care o cunoaște. Cazurile în care o astfel de limba poate fi folosită sunt numeroase și bine cunoscute încât nu mai merită amintite în lucrarea de față.

Se poate pune la fel de bine problema angajării unui interpret pentru traducerea mesajelor transmise. Dar atât necunoașterea limbii în care se desfășoară conversația cât și încredințarea traducerii unei persoane care nu are experiența semnificativă în domeniu pot crea probleme deosebite în înțelegerea mesajelor. Sunt bine cunoscute întâmplări în care traducerea defectuoasă a determinat momente stânjenitoare sau momente comice:

Cu ocazia vizitei în America de Nord a unei delegații din China, ca urmare a invitației primite din partea unui ziar influent, s-a organizat de către conducerea acestuia un banchet în onoarea delegației oaspete. Interpretul era o tânără chinezoaică, proaspăt absolventa în limba engleză.

După masă, șeful delegației chineze a ținut un discurs călduros în care își exprimă aprecierea pentru ospitalitatea ziarului pe care l-a descris ca fiind dintre cele mai influente, nu numai în America de Nord, ci în întreaga lume. Interpreta a tradus imediat în engleză: “Vă mulțumim pentru masa oferită și sperăm că ziarul dumneavoastră să aibă succes într-o zi”.

La fel de bine poate fi amintit și momentul vizitei lui George W. Bush în decembrie 2002 în România, când traducătorul ne-a “asigurat” că SUA va fi “șold la șold cu România”.

Tot aici ar trebui luați în considerare și alți factori. De exemplu, unor cuvinte dintr-o limbă le pot lipsi corespondenții în altă limbă. Datorită culturii, unele cuvinte pot căpăta o importanță mai mare într-o altă limbă. Spre exemplu, în limba arabă există mai mult de 6.000 de cuvinte care sunt folosite pentru descrierea unei cămile, a părților acesteia sau a echipamentului utilizat pentru cămile. Atât limba romana cât și alte limbi ar fi probabil extrem de limitate pentru descrierea cămilei. În schimb ar exista cu mult mai multe cuvinte pentru descrierea industriei, comerțului sau a altor activități care au o altă importanta în aceste țări.

2.3. Comunicarea eficientă intre vorbitori aparținând de culturi diferite

În multe țări din lume problemele religioase sunt separate de probemele politice sau de cele ale statului, garantându-se libertatea religioasă a cetățenilor acestor tari. Astfel, în aceste țări, politicile și procedurile de afacerile sunt stabilite fără a se lua în considerare credința religioasă, respectându-se în maniere diferite credințele indivizilor.

În alte țări, organizarea religioasă, economică și politică a societății pot coincide. În cazul în care se inițiază o comunicare cu o persoană din altă țară, trebuie luat în considerare și impactul credinței religioase asupra afacerilor. De exemplu, în țările islamice, nu este tocmai recomandată oferirea băuturilor alcoolice cetățenilor musulmani, știut fiind faptul că alcoolul este interzis de legile religioase.

Ar trebui de asemenea ținut cont de sărbătorile religioase și de practicile pe care le însoțesc în cadrul comunicării internaționale. O firmă producătoare de frigidere a greșit enorm în momentul în care a făcut reclamă la unul din produsele sala în India printr-o imagine în care se găsea o pulpă de vacă în interiorul unui frigider. Din moment ce mulți indieni nu mănâncă această carne, vaca fiind considerat animal sfânt, reclama a fost considerată de prost-gust, neavad mare impact asupra populației.

În general, atitudinile oamenilor față de ceilalți indivizi sunt influențate de comportamente acestora din urmă, iar comportamentul reflectă atitudinile indivizilor. Această afirmație este valabilă în majoritatea culturilor, numai că atitudinile sunt diferite față de unele comportamente care în alte culturi ar părea exagerate sau lipsite de sens. Limbajul nonverbal, o gestică inadecvată, un limbaj nepotrivit al corpului, toate acestea pot strica într-o singură clipă eforturile depuse până în acel moment pentru stabilirea unui acord. Chiar și lucrurile considerate ca fiind foarte simple, cum ar fi utilizarea culorilor, a numerelor sau a unor părți ale corpului trebuie luate în considerare în comunicarea interculturala.

Neluarea în calcul a semnificației cifrelor poate cauza de asemenea confuzii comunicaționale. În multe țări, cifra 3 sau 7 este considerată ca fiind norocoasă, sfântă, pe când cifra 13 este ghinionistă. Fiecare țară are astfel de numere aducătoare de noroc sau ghinion. Spre exemplu, există o legătură între limba engleză și japonez: cifra patru (four) este indezirabila în Japonia întrucât modul în care se pronunță în limba engleză este foarte similar celui în care se pronunță cuvântul care înseamnă “moarte” în limbă japoneză. O firmă producătoare de mingi de golf a comis o astfel de eroare atunci când a încercat să vândă în Japonia seturi de câte patru mingi. În mod similar, o firmă producătoare de băuturi răcoritoare a ofensat un stat arab datorită utilizării unei stele cu șase colțuri pe etichetă produsului lor. Această reprezentare a fost catalogată drept simpatie cu Israelul.

Situațiile stânjenitoare pot fi evitate prin studierea semnificațiilor mesajelor nonverbale de forma gesturilor și semnelor într-o anumită cultură, înainte de demararea comunicării cu membrii acesteia. Spre exemplu, o firmă producătoare de pantofi a trebuit să reia o întreagă campanie de publicitate demarată în țările arabe, întrucât a utilizat fotografii în care erau expuse picioare neacoperite, iar acest lucru este considerat drept o insultă în aceste țări. Iar exemplele pot continua.

În cazul deplasării într-o misiune în străinătate, ar fi bine, conform Letitiei Baldridge să aveți următoarele informații de bază despre țara respectivă:

Învățați câteva expresii în limba țării în care vă deplasați, cum ar fi: "bună ziua", "bună seara", "mulțumesc", "mă scuzați", "mi-a făcut plăcere să vă cunosc".

Familiarizați-vă cu îmbrăcămintea acceptată în țara respectivă.

Familiarizați-vă cu tabuurile religioase importante existente în țara în care veți călători.

Interesați-vă despre situația politică a țării, despre numele șefului statului, partidului politic aflat la putere.

Învățați cum să faceți cunoștință în mod corect, adică să strângeți mâna și să vă spuneți numele, să îi oferiți imediat cartea de vizită, sau utilizați o altă formă de protocol care poate exista în acea țară.

Aflați protocolul cadourilor. când și cui se pot oferi cadouri? Flori? Ce fel de flori?

Orice mesaj, ca obiect al unei comunicări intenționate, are un obiectiv. Acesta reprezintă în realitate conținutul mesajului și ar trebui să constituie răspunsul la întrebarea "de ce comunicăm?". Altfel spus, dacă motivația transmiterii unui mesaj o reprezintă faptul că piața internă este puternic concurențiala și se prevăd în același timp profituri mult mai mari în exterior, atunci conținutul mesajului ar trebui să fie acela care să îl convingă pe receptor să comercializeze produsul respectiv, prin evidențierea avantajelor atât pentru comerciant cât și pentru cumpărători. Diferența dintre receptorul internațional și cel național influențează într-o mică măsură conținutul mesajului. Trebuie prevăzut modul în care receptorul va interpreta mesajul, în consecință fiind necesară o structurare a conținutului care să asigure obținerea unui răspuns pozitiv. Pentru aceasta, este necesară înțelegerea procesului și modului în care gândește receptorul. În plus, în momentul în care comunicarea implica participarea unor persoane aparținând unor culturi diferite, trebuie ținut cont de modul în care diferă raționamentele acestora. Încrederea numai în sentimentele și atitudinile personale, așa după cum este normal în cazul adresării către receptorii interni, nu poate fi suficientă în cazul comunicării internaționale sau interculturale. În locul acestei încrederi, ar trebui folosită din plin imaginația, încercându-se o anticipare a răspunsului din partea receptorilor internaționali, anticipare care să aibă la baza sistemele de valori ale acestora, modelele comportamentale și atitudinile culturale. O ipoteză normală și convenabilă în această situație este aceea că, întrucât toți indivizii sunt aproximativ identici din punct de vedere biologic, toți au aceleași necesități și valori. Un astfel de punct de vedere într-un mediu internațional nu poate asigura decât eșecul. Un inginer din Marea Britanie, care conducea un departament de asamblare amplasat în Asia, a stabilit o întâlnire cu subalternii săi, toți provenind din țara respectivă. Mulțumit de evoluția activităților și de progresul înregistrat, inginerul a ținut să îi încurajeze pe oamenii din echipa sa, așa că a ales un singur individ pe care l-a lăudat pentru munca depusă. Individul respectiv s-a arătat prea puțin emoționat de laudă, parând chiar nemulțumit de laudele pe care le primea. Britanicul a aflat mai târziu ca acest eveniment a fost foarte penibil pentru individul lăudat întrucât, în acea țară, efortul colectiv era cu mult mai apreciat decât efortul individual sau concurenta între indivizi.

În acest exemplu, inginerul a presupus unele lucruri, plecând de la propriile sale valori și modele comportamentale. Spre exemplu, în multe dintre culturile occidentale, cei mai mulți angajați considera că este o onoare deosebită în a fi evidențiați și lăudați individual în cadrul unor întâlniri sau ședințe. De aceea ar trebui să se țină cont în cazul derulării unor afaceri în străinătate, de faptul că oamenii, chiar dacă sunt similari din punct de vedere biologic, au sisteme de valori și culturi diferite care le influențează modul de muncă, de raționare și comportamentul.

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ PRIVIND PROBLEME APĂRUTE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Pentru a demonstra problemele apărute în comunicarea dintre culturi diferite, am făcut un studiu de caz analizând prin metoda interviului și a observației metodele și problemele traducerii textelor din limba engleză în limba romana, în cadrul firmei S.C. Lingua Transcript S.R.L. . În cadrul aceluiași interviu, am analizat alături de un reprezentant al firmei exemple de traduceri greșite pe plan internațional și urmările acestora.

De asemenea, le-am adresat studenților militari participanți la programul Erasmus întrebarea: “Care a fost elementul care v-a împiedicat cel mai mult în comunicarea intreculturala, în perioada petrecută în altă țară, în cadrul programului Erasmus?” și i-am pus să îmi spună ce gesturi comune și ce gesturi diferite au observat acolo, urmând ca eu să fac o analiză asupra răspunsurilor primite.

3.1. Probleme apărute în traducere

De vreme ce lumea în care trăim este ca un balaur cu mai multe capete care vorbesc mai multe limbi, este necesar să facem ceva pentru a le „descâlci”, a le „tălmăci”. Din păcate realitatea ne-a arătat că deseori nici oamenii care vorbesc aceeași limbă nu se pot înțelege darmite cei care vorbesc limbi diferite. Pentru aceasta s-a născut nevoia unor oameni care să cunoască mai multe limbi, care să faciliteze comunicarea interumană între oameni care vin din culturi diferite, comunicare atât de necesară și atât de greu de obținut.

Traducătorul nu poate fi doar cel care „dezleagă” secretul unei limbi, care decodifică un mesaj transmis de emițător, ci și cel care știe și poate să „lege” înapoi mesajul, să-l recodifice pe înțelesul receptorului. Acest lucru este posibil, dar foarte greu de obținut, fără a „umbla” la conținutul mesajului, uneori, din păcate, în defavoarea valorii acestuia. În acest sens am întâlnit părerea conform căreia „Traducerea este ca o mâncare deja mestecată care urmează să i se dea celui care nu o poate mesteca singur. Totuși, o astfel de mâncare nu mai are gustul și aroma celei originale.”

Putem spune ca prin termenul traducere înțelegem: traducerea ca un concept abstract (adică atât procesul de traducere cât și traducerea ca produs), traducerea ca produsal procesului de traducere (adică textul tradus) și traducerea ca proces (activitatea desfășurată de traducător).

3.1.1. Traducerea ca process

O concepție greșită destul de comună este că oricine vorbește o a doua limbă străină poate fi traducător. Însă un bun traducător trebuie nu numai să înțeleagă bine limba sursa, dar și să aibă o experiență specifică în subiectul textului ce urmează a fi tradus, și nu în ultimul rând, să dovedească o bună abilitate scriitoricească. El nu este doar bilingv, ci bicultural.

Arta traducerii este la fel de veche precum literature scrisă. Una dintre cele mai vechi opere literare atestate, epopeea sumeriană a lui Ghilgameș, a fost găsită tradusă parțial în mai multe limbi ale Asiei de Sud – Vest încă din secolul al XX-lea.

Comunicațiile și afacerile au avut un impact uriaș asupra traducerilor. Dacă înainte traducerile erau realizate doar de un grup mic de clerici, savanți amatori de lucru cu texte religioase sau literare, acum acestea reprezintă o profesie cu școli acreditate și asociații profesionale. În prezent este estimat că 75% dintre traducătorii profesioniști își câștigă existența doar din traduceri.

O traducere înseamnă trecerea cu cea mai mare fidelitate posibilă a întregului conținut de idei și sensuri din limba sursa în limba cerută. De asemenea trebuie respectată structura logica și emoțională a textului original astfel încât traducerea să aibă același efect asupra receptorului ca și originalul.

Procesul traducerii consta în :

Citirea întregului text sursă pentru a se forma o idee de ansamblu;

Identificarea problemelor semantice și gramaticale;

Realizarea traducerii primare;

Citirea și corectarea acesteia;

Paginarea și prelucarea grafica (dacă este cazul) a variantei finale.

În orice traducere de texte beletristice, de pildă, se produc, inevitabil, pierderi, în sensul că procesul de traducere nu are cum să transpună anumite efecte stilistice specfice textului original și implicit limbii sursă. Din fericire, și reversul medaliei este la fel de valabil, adică traducerea -ca produs- se bucură și de câștiguri semantice datorate faptului că limba țintă prezintă unele posibilități inexistente în limba textului original.

Dacă ne aplecăm asupra traducerii de poezie, dificultatea pare să ia proporții greu de escaladat. Traducătorul de poezie are dificila și dulcea misiune de a regăsi farmecul versului, linia melodică a versului, puterea de sugestie a metaforei; jonglează cu cuvintele astfel încât să sune cât mai fidel originalului posibil. Și toate aceste trecând dintr-un univers cultural și lingvistic în altul. Nu rareori este pus în fața situației în care, neavând încotro, trebuie să pună ceva de la el, lucru ce nu trebuie desconsiderat atâta vreme cât magia poeziei nu a fost știrbită. Oricum am vrea să privim lucrurile, traducătorul are obligația morală să ia cunoștință în prealabil cu poezia, pentru a-i pătrunde sensurile pe deplin, pentru a nu o trăda traducând-o.

Și nu în ultimul rând, un text filosofic poate aduce mari dificultăți traducătorului, întrucât acesta din urmă trebuie să transpună ceea ce este cu adevărat esențial pentru autor. Traducătorul redă duhul cuvintelor, uneori recurgând la parafrazări în locul unei traduceri cuvânt cu cuvânt.

În ceea ce privește abordarea teoretică a conceptului de traducere, se cunosc trei poziții fundamentale: lingvistică, estetică și intermediară.

Din punct de vedere lingvistic, se pornește de la ideea conform căreia teoria traducerii trebuie să recurgă la categoriile lingvisticii descriptive și consideră că actul traducerii poate fi fundamentat strict științific pe baza unui model de analiză lingvistică și că este posibilă traducerea integrală

Din punct de vedere estetic traducerea este văzută ca artă a transpunerii poetice, care merge dincolo de operația lingvistică de stabilire a echivalențelor între două limbi. Așadar, traducătorul trebuie să posede darul unei empatii retrospective, să poată trăi și simți ceea ce a trăit și simțit autorul.

În ceea ce privește poziția intermediară (definită de G. Mounin) traducerea este privtă ca o artă, dar una fundamentată pe știință căci problemele pe care le implică traducerea cu toate posibilitățile și imposibilitățile ei pot fi rezolvate numai în cadrul științei lingvistice. Chiar și situațiile care sunt aparent fără rezolvare, atunci când nu este posibilă o transpunere integrală a textului sursă, când nu se pot reda complet toate elementele textului original în textul țintă, chiar și atunci există posibilitatea de a găsi echivalențe poetice ale originalului care să aibă o valoare estetică apropiată. Căci traducătorul nu redă pur și simplu ideea operei originale ci alege o nouă formulă estetică în care să o transpună. Așadar, suntem de acord că traducerea este o artă intermediară, rezultată din apropierea a două sfere lingvistice. Mergând mai departe, putem afirma că traducerea se bazează pe un act al aproximării, al compromisului pragmatic.

3.1.2. “Prietenii falși” ai traducătorului

„Prietenii falși” (în engleză false friends) ai traducătorilor sunt cuvinte din limba sursă care, prin asemănarea lor cu unele cuvinte românești și de obicei chiar prin etimologia comună cu acestea, par să însemne ceva, dar în realitate înseamnă altceva. De exemplu cuvântul physician seamănă cu cuvântul românesc fizician (și etimologic se înrudește cu acesta), dar de fapt înseamnă „medic”.

Adesea contextul îi semnalează traducătorului că ceva nu este în regulă cu sensul bănuit de el și că e nevoie să consulte dicționarul, dar există și situații în care traducerea greșită pare acceptabilă. De exemplu, în engleză the series has been resumed with a new episode ar putea părea să însemne că serialul a fost rezumat într-un nou episod, dar de fapt înseamnă că serialul a fost reluat prin difuzarea noului episod, după o întrerupere.

Pe lângă „prietenii falși” propriu-ziși există și „prieteni semifalși”. În cazul lor, cuvântul românesc asemănător ca formă este una din traducerile posibile, dar de multe ori echivalentul românesc este totuși altul. De exemplu “save” poate să însemne și „a salva” (de la înec, un fișier etc.), dar în multe alte situații trebuie tradus altfel: a păstra, a pune deoparte, a face economie etc.

Tabelul de mai jos cuprinde o serie de exemple de „prieteni falși sau semifalși”, în ordine alfabetică. Cuvintele la care rubrica „Traducere greșită” nu precizează nimic reprezintă „prieteni semifalși”.

3.1.3 Anglicisme inutile

În ultimele decenii în limba română au pătruns numeroase anglicisme, cuvinte împrumutate din engleză pentru a denumi noțiuni nou apărute, în special în domeniul calculatoarelor, Internetului, științei și tehnologiei, modei etc. Numărul tot mai mare de români care știu și folosesc activ limba engleză a accelerat această tendință și a dus uneori și la excese, adică la împrumutul de cuvinte englezești pentru a denumi realități vechi, pentru care lexicul românesc are deja termeni încetățeniți. Asemenea anglicisme împrumutate inutil reprezintă barbarisme, iar scrisul îngrijit trebuie să evite astfel de excese, care pentru cititorii exigenți reprezintă stângăcii sau chiar semne de snobism în folosirea naturală a limbii române.

Tabelul de mai jos cuprinde exemple de anglicisme care se pot evita.

3.1.4. Exemple de traduceri eronate

Greșelile de traducere sunt inadmisibile la întrunirile de nivel înalt, astfel ca la Bruxelles, Uniunea Europeană folosește o armată de traducători foarte calificați, capabili să ofere traducerea instantanee a dialogului dintre liderii politici sau a discursurilor acestora. Este o situația normală, însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa.

Înainte de acest lucru, au existat traducători incompetenți, care aproape că au compromis întâlnirile bilaterale unde și-au exercitat anti-talentul de traducători și, în unele cazuri, n-a lipsit mult ca urmările să fie dramatice. Au existat și interpretări eronate ale unor afirmații făcute în alt context, cu urmări „interesante".

Astfel, în 1877, astronomul italian, Giovanni Schiaparelli, a raportat o descoperire șocantă: privind planeta Marte prin telescopul sau, a văzut „canali". Din moment ce canalele sunt lucrări artificiale prin definiție, a apărut și posibilitatea existenței marțienilor, care le-ar fi făcut ca lucrări de irigații, pentru a salva o planetă pe cale să devină desert. Astronomul James Lovell a preluat ideea din mers și-a desenat și el canale marțiene pe hărțile lui, cam pe acolo unde l-a dus imaginația. Problema este ca Schiaparelli se referea la șanțuri, care pot apărea din motive absolut naturale, și nu la canale. O generație întreagă după el a trăit cu convingerea că marțienii le făcuseră.

În 1956, Nikita Hrușciov, liderul de la Kremlin, a devenit Inamicul nr. 1 al Americii și lumii libere după ce ar fi declarat, într-un discurs la ambasada Poloniei la Moscova, ca întregul capitalism e putred, ca socialismul va triumfa, și, adresându-se Occidentului a completat: „Vă vom îngropa". Analiștii americani și aliații din NATO au înțeles că URSS-ul îi va îngropa sub un morman de ruine. Sovieticii tocmai testaseră bomba cu hidrogen, iar milioane de americani se gândeau cu groază la ce ordine ar putea da Hrușciov și că ar putea apăsa pe butonul nuclear într-o marți, pe la prânz. Problema a fost ca liderul sovietic nici nu se gândea la așa ceva. El nu promisese că va îngropa Occidentul și America sub ruine. Traducătorii incompetenți ai declarațiilor sale făcute în rusește au înțeles greșit un proverb rusesc, folosit de Hrușciov, care ar putea fi tradus prin „vom fi prezenți la înmormântarea voastră". Ceea ce însemna că Hrușciov spusese doar „vă vom supraviețui" (ca sistem politic).

Tot din cauza unui traducător incapabil, vizita președintelui SUA, Jimmy Carter în Polonia, din decembrie 1977, era să se termine într-un dezastru de proporții pentru politica Washingtonului. Departamentul de Stat l-a angajat pe Steven Seymour, un translator liber profesionist, plătit cu 150 de dolari pe zi, pentru a traduce din engleză în polona și invers. Acesta însă de-abia dacă se putea exprima coerent în polona, astfel că discursul președintelui Carter a stârnit imediat ilaritate. Astfel, afirmația „am venit aici să vă ascult părerile și să înțeleg dorințele dumneavoastră de viitor" a devenit „îi doresc carnal pe polonezi", „când am plecat din Statele Unite" a devenit „când am abandonat Statele Unite", „națiunea noastră a fost fondată pe…" a fost tradus că „națiunea noastră a fost țesuta", iar „Polonia este țara de origine a peste 6 milioane de americani" a fost tradus de Seymour că „este patria a peste 10 milioane de americani".

Din păcate, aceste traduceri pot avea și efecte mult mai grave, dacă se nimeresc în momente critice. Nu mai puțin de 47 de pacienți operați la genunchi într-un spital din Berlin au devenit victime ale unei erori medicale cauzate de traducerea incorectă a etichetei protezei ce le-a fost implantată. Pacienții aveau probleme la articulația genunchiului, iar proteza era menită să le redea mobilitatea. Însă medicii au implantat aceste proteze fără să adauge cimentul ce era indispensabil, deoarece în germană ”autocolant” înseamnă ”proteză care nu necesită ciment”. Pacienții, operați în perioadă mai 2006 – martie 2007, au fost informați de eroarea comisă, iar o treime dintre aceștia s-au plâns de ”problemele” pe care le-au avut cu noua proteză. Jumătate dintre pacienți au decis să se opereze din nou, o treime fiind operați deja din banii spitalului. Reprezentantul spitalului, Heino Kienapfel, profesor în chirurgie ortopedică, și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu faptul că ”anumite produse care sosesc pe piața europeană au instrucțiuni de folosire doar în engleză”, în loc să fie traduse în mai multe limbi sau să aibă pictograme.

3.2. Gesturi des întâlnite în majoritatea culturilor

Acest studiu l-am efectuat pe 10 băieți, fiecare dintre aceștia fiind plecați în ultimele trei luni la o academie militară din străinătate, prin programul Erasmus. Întrebarea pentru aceștia a fost următoare: “Care a fost elementul care v-a împiedicat cel mai mult în comunicarea intreculturala, în perioada petrecută în altă țară, în cadrul programului Erasmus?”.

Rezultatele acestui studiu au fost următoarele: 5 dintre studenți au răspuns că principala cauză a comunicării ineficiente cu ceilalți studenți străini este etnocentrismul sau credința că propria țară este superioară celorlalte, 3 dintre studenți au spus că principala problemă o reprezintă insensibilitatea străinilor, iar 2 dintre studenți au precizat că au întâmpinat în țările străine o lipsă de deschidere a celor de acolo pentru studenții străini.

În continuare i-am rugat să îmi răspundă la următoarele întrebări: “Care au fost semnele folosite de ei în țară străină și care au avut același sens ca cel din România? Dar cele cu sens diferit care au fost?”. Aceste întrebări au avut ca rezultat 3 semne care sunt comune tuturor culturilor, dar au sens diferit în funcție de continent: semnul “ok”, semnul degetului mare și semnul “v”. Pe de altă parte, am descoperit și foarte multe elemente comune în limbajul nonverbal al străinilor și al nostru. Aici putem aminti gestul palmei deschise și gestul mâinilor puse în formă de coif îndreptat în sus, pe care le voi detalia în continuare.

3.2.1. Semnul “OK”

Gestul “inel” sau “OK” a fost popularizat în Statele Unite ale Americii, la începutul secolului al XIX-lea, probabil de ziarele care în acea vreme au făcut o modă din a utiliza inițiale pentru prescurtarea frazelor uzuale. Există multe păreri diferite privind semnificația inițialelor “OK”. După unii, ele înlocuiesc expresia “all correct” (totul este în ordine), care putea fi scrisă în mod greșit “oll korrect”; după alții, ele ar marca opusul lui “knock-out”, adică K.O. Menționăm și o altă teorie care susține că aceste inițiale sunt abreviația locului de naștere “Old Kinderhook” al unui președinte american din secolul al XIX-lea, care a utilizat aceste inițiale că slogan în campania să electorală. Nu vom afla probabil niciodată care dintre aceste explicații este corectă, dar cert este că “inelul” reprezintă litera “O” în semnul “OK”.

Sensul lui “OK” este identic în toate țările vorbitoare de limba engleză, și, deși acest sens s-a răspândit în întreaga Europă și Asie, în anumite locuri originea și sensul gestului sunt diferite. În Franța, de exemplu, gestul “inelului” semnifica și “zero” sau “nimic”; în Japonia poate înseamnă “bani”; în unele țări mediteraneene este un semn pentru gaura și adesea se utilizează pentru idicarea homosexualității.

3.2.2. Semnul degetului mare

Pentru cei care călătoresc în străinătate regulă cea mai sigură este să se supunea principiului: “Când te afli la Roman, comportă-te așa cum se comportă cei din Roma”. În felul acesta vom putea evita posibile situații neplăcute.

În Marea Britanie, Australia și Noua Zeelandă gestul degetului mare ridicat are trei înțelesuri: îl folosesc, de obicei autostopiștii când doresc să fie primiți într-un vehicul; este un semn de OK; iar atunci când degetul mare este ridicat brusc, el devine un semn de insultă, având un sens ordinar, obscen.

În unele țări, cum este Grecia, acest gest înseamnă ceva trivial și ne putem închipui dilema unui autostopist australian utilizând acest semn printre greci. Când un italian număra de la unul la cinci, el folosește acest gest pentru “unu”, iar degetul arătător va fi “doi”, în timp ce majoritatea australienilor, americanilor și englezilor indica numărul “unu” cu degetul arătător și numărul “doi” cu cel din mijloc.

3.2.3. Semnul “V”

Semnul “V” este răspândit în întreaga Australie, Noua Zeelandă și Marea Britanie și semnifică ceva trivial. Winston Churchill l-a popularizat ca semn al victoriei în timpul celui de-al doilea război mondial, numai că, în versiunea sa, palma arătă spre înafară, pe când palma întoarsă spre vorbitor reprezintă varianta insultătoare, obscenă. Totuși, în cea mai mare parte a Europei și versiunea cu palma spre interior înseamnă “victorie”, așa că un englez care utilizează acest semn în sens obscen îl va ului, probabil, pe interlocutorul său, care se va întreba la ce victorie s-a gândit oare englezul. Acest semnal înseamnă și numărul “doi” în multe locuri din Europa; dacă europeanul insultat este barman, drept răspuns, el poate oferi englezului sau australianului două halbe de bere.

Aceste exemple arată că interpretarea greșită a gesturilor poate provoca consecințe neplăcută și că întotdeauna trebuia luat în considerație mediul cultural al oamenilor înainte de a trage concluzii pripită din limbajul trupului său din gesturile lor. De aceea, înafara unor exemple specifice, analiza noastră va avea în vedere, cu prioritate, o anumită zonă culturală și se va referi, în general la oameni albi adulți, din clasa mijlocie, crescut în Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, America de Nord și în alte locuri unde engleza este pricipala limbă vorbită.

3.2.4. Gestul palmei deschise

Aproape întotdeauna, gestul palmei deschise a fost asociat cu adevărul, onestitatea, umilința sau supunerea. Au fost rostite multe jurăminte cu mâna pe inimă, iar când cineva depune mărturie la tribunal, o depunde cu palma deschisă și ridicată la vedere. În general când oamenii doresc să pară sinceri în totalitate, întind palmele deschise în fața celui cu care poartă discuția. Ca și o mare parte a limbajului trupului, și acesta este un gest inconștient, lucru ce ne dă senzația că respectivul spune adevărul. În sens contrar, când un copil ascunde ceva sau minte tine palmele ascunse la spate, departe de vederea celuilalt.

3.2.5. Gestul mâinilor puse în formă de coif îndreptat în sus

Acest gest este folosit de cei care sunt siguri pe ei, persoane care se cred superioare sau care gesticulează puțin sau deloc și care, procedând astfel, ne comunica încrederea lor în forțele proprii. Acest gest este folosit adesea în relațiile dintre superior – subordonat și în momentul în care apare izolat, ne prezintă o atitudine de siguranță sau de “sunt foarte deștept”. Gestul are două variante total diferite: cel cu coiful îndreptat în sus, ce înseamnă siguranță sau cel cu coiful îndreptat în jos, care denotă o atitudine submisiva.

CONCLUZII

Comunicarea în scris sau oral, ca și cea intenționată sau involuntară realizată prin limbajul trupului (mimică, gestica, proximica, vestimentație etc.) conține un mesaj (o informație) și creează o relație între parteneri. Barierele în calea unei comunicări corecte și eficiente pot fi, deci, legate de: limbajul sau semantica celor doi sau mai mulți parteneri, de canalele de comunicare utilizate (influențate hotărâtor de nivelul tehnic) precum și de contextul în care se desfășoară procesul (fizic, cultural, social, psihologic și temporal). Pentru domeniul afacerilor au fost create regulile care să ghideze modul de desfășurare a comunicării în scris, a celei orale, precum și reguli de comportament în diverse ocazii. Dacă este vorba, însa, de parteneri de afaceri din țări sau regimuri diferite, barierele apar tocmai datorită diferențelor între regulile de comportament, reguli cuprinse în documentele oficiale, legislație sau tradiție și obiceiuri.

Diferențele de la o cultură la alta pot influența comunicare verbală prin sensuri diferite ale acelorași cuvinte, într-o limbă vorbită diferit în mai multe țări sau zone geografice (ex. diferențe între engleza britanică și cea americană). Procesul comunicării este totuși relativ puțin influențat de limbajul verbal (7%). Ceea ce împiedica o bună comunicare în cuvinte poate fi neutralizat de aspecte care țin de conduită, gestica, proxemica, vestimentație etc. Dar tocmai în acest domeniu diferențele culturale pot fi radicale: un costum alb, foarte elegant pentru o vreme călduroasă în România poate fi nepotrivit pentru o întâlnire cu un asiatic, care consideră albul ca fiind culoarea de doliu sau un gest curtenitor pentru românce – sărutatul mâinii – poate fi considerat ofensator pentru o femeie de afaceri americană etc. Fiind vorba de o influență în proporție de 55%, nu ne putem permite să greșim în acest domeniu.

Impactul intercultural are efecte pe plan social, politic, economic, tehnic și tehnologic chiar, dar în problemele de afaceri, ceea ce ne ajută la găsirea soluțiilor ramâne negocierea (contractelor individuale sau colective de muncă, contractelor cu furnizori și clienți, înțelegerilor cu bănci și alte genuri de creditori, înțelegerilor cu organizații profesionale, etc.)

Tocmai de aceea, consider comunicarea interculturala principala concretizare a procesului de comunicare între persoane din diverse zone, de diverse naționalități, din regiuni diferite, etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Arădăvoaice, Gheorghe, Comunicarea în mediul militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997

2. Bougnoux, Daniel, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, București, 2000

3. Coman, Mihai, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000

4. Culda, Lucian, Organizațiile, Editura Licorna, București, 1999

5. Deac, Aron Liviu, Comunicare în administrație publică, Curs, Universitatea Athenaeum, București, 2010

6. De Perreti A., Legrand J., Boniface J., Tehnici de comunicare, Editura Polirom, București, 2001

7. Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Algos, București, 2000

8. Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, București, 2000

9. Mucchielli, Al., La communication, Etat de savoir, Auxerre, 1999

10. Nicki Stanton, Comunicarea, Editura Știința și Tehnică, București, 2000

11. Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 2003

12. Pease, Allan, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, București, 2005

13. Quiliam, Susan, Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, București, 1997

14. Rodney, Davies, Ce ne dezvăluie fata, Editura Triton, București, 1999

15. Zemor, P., Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003

16. Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1998

17. Ion Haineș, Introducere în Teoria Comunicării, Editura Fundației „România de Maine”, București 1998

18. Roman Jakobson, Lingvistică și poetică, Editura “Harvad University Press”, Harvard, 2001

19. Nutu, Adrian, Abilități de comunicare, Editura SPER, București, 2004

20. William B. Hart II, A brief History of Intercultural Communication: A Paradigmatic Approach, Department of Communication, Albuquerque, San Diego, 1997

21. Flichy Patrice, O istorie a comunicarii moderne. Spatiul public si viata privata, Editura Polirom, Bucuresti, 2006

22. Baldridge, L., Letitia Baldridge's Complete Guide to Executive Manners, Rawson, 2005

23. McCaffrey, J.A., Hafner, C.R., When Two Cultures Collide: Doing Business Overseas, Training and Development Journal, 39, nr. 10 (octombrie 1985)

BIBLIOGRAFIE

1. Arădăvoaice, Gheorghe, Comunicarea în mediul militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997

2. Bougnoux, Daniel, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, București, 2000

3. Coman, Mihai, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000

4. Culda, Lucian, Organizațiile, Editura Licorna, București, 1999

5. Deac, Aron Liviu, Comunicare în administrație publică, Curs, Universitatea Athenaeum, București, 2010

6. De Perreti A., Legrand J., Boniface J., Tehnici de comunicare, Editura Polirom, București, 2001

7. Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Algos, București, 2000

8. Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, București, 2000

9. Mucchielli, Al., La communication, Etat de savoir, Auxerre, 1999

10. Nicki Stanton, Comunicarea, Editura Știința și Tehnică, București, 2000

11. Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 2003

12. Pease, Allan, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, București, 2005

13. Quiliam, Susan, Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, București, 1997

14. Rodney, Davies, Ce ne dezvăluie fata, Editura Triton, București, 1999

15. Zemor, P., Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003

16. Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1998

17. Ion Haineș, Introducere în Teoria Comunicării, Editura Fundației „România de Maine”, București 1998

18. Roman Jakobson, Lingvistică și poetică, Editura “Harvad University Press”, Harvard, 2001

19. Nutu, Adrian, Abilități de comunicare, Editura SPER, București, 2004

20. William B. Hart II, A brief History of Intercultural Communication: A Paradigmatic Approach, Department of Communication, Albuquerque, San Diego, 1997

21. Flichy Patrice, O istorie a comunicarii moderne. Spatiul public si viata privata, Editura Polirom, Bucuresti, 2006

22. Baldridge, L., Letitia Baldridge's Complete Guide to Executive Manners, Rawson, 2005

23. McCaffrey, J.A., Hafner, C.R., When Two Cultures Collide: Doing Business Overseas, Training and Development Journal, 39, nr. 10 (octombrie 1985)