Caracteristici Gramaticale Si Semantice ale Limbajului Jurnalistic Actual
Lucrare de licență
Caracteristici gramaticale și semantice ale limbajului jurnalistic actual
Cuprins
Introducere
Capitolul I VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
1.1 O privire de ansamblu
1.2 Cuvântul – unitatea fundamentală a vocabularului
1.3 Factorii structurii lexicale
1.3.1 Factorul de frecvență
1.3.2 Factorul stilistico-funcțional
1.3.3 Factorul etimologic
1.3.4 Factorul psihologic
1.3.5 Factorul semantic
1.4 Structura vocabularului
Capitolul II CARACTERISTICI GRAMATICALE ȘI SEMANTICE ALE
VOCABULARULUI
2.1 Noțiune – semnificație – sens
2.2 Polisemia
2.3 Mecanismul conotației. Tropii
2.3.1 Metafora
2.3.2 Metonimia
2.3.3 Sinecdoca
2.4 Sinonimia
2.5 Antonimia
2.6 Câmpul semantic
2.7 Analiza semantică de dezambiguizare a polisemiei
2.8 Expresivitatea limbii române
2.9 Caracteristicile gramaticale ale vocabularului
Capitolul III LIMBAJUL JURNALISTIC ACTUAL
3.1 Introducere în comunicare
3.2 Comunicarea de masă
3.2.1 Mass media: cel mai modern canal al transmiterii informației
3.3 Elementele de construcție ale limbajului jurnalistic
3.4 Factorii de influență ai limbajului jurnalistic actual
3.5 Importanța textului în discursul jurnalistic
3.6 Impactul limbajului jurnalistic asupra audienței
Capitolul IV STUDIU DE CAZ
4.1 Metodologie. Ipoteza de lucru
4.1.1 Propunere de cercetare
4.2 Prezentarea suportului de analiză
4.3 Caracteristici gramaticale și semantice ale limbajului jurnalistic actual
4.4 Rezultatele cercetării
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
În fața oricărui rol al textului jurnalistic stă comunicarea; în spatele acestuia, o serie întreagă de strategii argumentative care au ca scop final, convingerea audienței. Această afirmație susține idea unei nevoi concentrate de a înțelege necesitatea descifrării unei comunicări bazate pe caracteristici semantice și gramaticale moderne ale textului jurnalistic.
Comunicarea este cu siguranță, în parte, transmitere de informație. Aceasta este prima sa modalitate de existență. Însă, comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare. Ea este un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informații (am putea discuta la nesfârșit despre înțelesul de bază al comunicării). Primul impuls este să ne gândim la exemplele de relații pe care comunicarea le leagă (fie că vorbim de domeniul familial, afaceri, școală, sentimental etc). Dar există și un domeniu, mai puțin disputat, în care comunicarea este doar un paravan. Paravan al mass mediei în scopul acesteia de a convinge un public vast.
Societatea în care trăim descoperă pe zi ce trece nevoia unui răspuns concret la următoarele întrebări: este textul publicistic un rău de care cu toții trebuie să fugim? Ne minte mass media? Care sunt tehnicile acesteia pentru a ne face creduli și parte a unor evenimente care în realitate poate, ele nu există? Este de condamnat dacă apelăm la o altfel de abordare a limbajului românesc pentru a schimba comportamente, moduri de gândire, atitudini? Este redactorul unui text publicistic actual un viclean sau doar salvatorul unei omeniri care nu are o opinie? Și este arta de a convinge în scris, calitatea supremă a celor care vor să conducă o lume către propriile principii?
În idea de a răspunde la toate aceste frământări am realizat lucrarea Caracteristici gramaticale și semantice ale limbajului jurnalistic actual.
Persuasiunea este un act de care toți abuzăm în deplină cunoștință de cauză atunci când încercăm să convingem o audiență. Indivizi care apelează la persuadare suntem cu toții, în viața de zi cu zi, în afaceri, în politică, în relațiile interpersonale etc. Dar oare noi, suntem conștienți că facem obiectul unor multiple tentative de persuadare? Cea dintâi ambiție a acestei lucrări este de a cerceta cum sunt redactate textele jurnalistice actuale atât ca formă de comunicare dar ca și intenție de a convinge, atunci când se folosesc în construcția discursului său, expresii, neologisme, figuri de stil și o gramatică mai comodă a limbii române sub pretextul strategiilor argumentative. Textul jurnalistic actual a devenit un act psihologic iar efectele sociale ale acestuia ne afectează. Cea de-a doua ambiție a acestui studiu este de a decoda mesajul tehnicilor care dă naștere limbajului jurnalistic prin prisma caracteristicilor semantice și gramaticale cu ajutorul analizei făcute în studiul de caz; analiză ce va veni în ajutorul celor care își doresc să înțeleagă cum sunt compuse astăzi, textele jurnalistice și care sunt efectele acestora asupra conștiinței indivizilor. Metoda prin care se poate efectua influențarea gândirii necesită un suport mediadic, un public nesigur, o minte hotărâtă și un discurs care să capteze atenția. Cea de-a treia ambiție este de a oferi un set de sfaturi oricărui este interesat de cum poate opune rezistență actelor de construcție a limbajului jurnalistic. Dacă tot trăim într-o lume, unde tehnicile de formulare ale textelor din mass media ne străpung inima și mintea la tot pasul, atunci cred cu tărie că ceea ce ne mai rămâne este să cunoaștem aceste tehnici și să respingem efectul strategiilor argumentative asupra noastră exersându-ne responsabilitatea individuală.
Puțini dintre noi recunoaștem că limbajul jurnalistic actual are puterea de a ne influența convingerile sau că mass media folosește un limbaj din cale afară de modern creând noi indivizi și reguli în societatea în care trăim, tocmai pentru că omul se consideră o persoană completă căruia nu îi lipsește factorul de decizie. Dacă această teorie se confirmă sau nu, voi descoperi la finalul acestei lucrări, sub aspectul concluziilor, prin infirmarea sau confirmarea următoarei ipoteze de lucru: limbajul jurnalistic actual este o cortină colorată în spatele căreia se exersează o serie întreagă de strategii bine construite și ale căror tehnici de construcție nu lasă pe nimeni indiferent.
Capitolul I
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
O privire de ansamblu
Prin vocabular (sau lexic) se înțelege „totalitatea cuvintelor care s-au folosit sau se
folosesc astăzi în limbă într-o proporție mai mare sau mai mică” Deși ambii termeni definesc aceeași noțiune (cuvântul), numeroase lucrări de specialitate separă noțiunea de vocabular față de cea de lexic, considerând că vocabularul desemnează numai anumite domenii („vocabularul tehnic” sau „vocabularul medicilor și farmaciștilor”) care se integrează în structura amplă a lexicului.
Spre deosebire de sistemul fonologic, morfologic sau sintactic, vocabularul reprezintă partea cea mai mobilă și dinamică din limba română, fapt datorat atât influențelor interne, de îmbogățire a vocabularului: (derivarea, compunerea, conversiunea); a caracterului semantic privind relațiile de sinonimie, antonimie, omonimie, polisemie, paronimie, cât mai ales a influențelor externe reprezentate de numărul mare de cuvinte împrumutate din: maghiară, slavă, greacă, turcă, franceză, engleză etc. Pe baza acestor influențe, vocabularul limbii române s-a structurat și diversificat în mod continuu în ceea ce privește conținutul și forma sa organizatorică.
Caracterul instabil și mai puțin riguros al vocabularului nu a favorizat doar migrarea cuvintelor dintr-un domeniu într-altul, dar a și îngreunat inventarierea cuvintelor existente în limbă, mai ales că multe dintre ele au intrat sau au ieșit treptat din uz, ideea fiind de altfel susținută și de Angela Bidu-Vrănceanu în lucrarea „Cuvinte și sensuri”.
Din totalitatea cuvintelor înregistrate în dicționarele de specialitate (DEX, DA), „aproximativ între 50.000 și 150.000 de cuvinte”, niciun vorbitor de limbă maternă nu poate folosi sau cunoaște un număr atât de mare de cuvinte, astfel că un vorbitor cult ajunge să utilizeze în medie între „4000 și 10.000” de cuvinte care îi permit să decodifice și să înțeleagă mesajul transmis de interlocutorul său. Dicționarele înregistrează cuvintele pe baza unor delimitări stricte de ordin cantitativ și calitativ, întocmai pentru a se putea diferenția lexicul comun (pâine, ziar, aleargă, cuțit etc.) de lexicul specializat (septicemie, clorură de sodiu, articol de fond, făinare ș.a.m.d.).
După cum putem observa, prima categorie de cuvinte este folosită în mod frecvent pentru că permite înțelegerea și comunicarea între toți vorbitorii aceleiași limbi, pe când cea de-a doua categorie de cuvinte aparține unor diverse terminologii de specialitate, sensul acestor termeni fiind cunoscut cu predilecție de cei care lucrează în domeniile: medicină, chimie, presă scrisă, agricultură. Au existat mai multe opinii conform cărora structura vocabularului este asemănătoare cu cea a unui ansamblu sau mulțimi matematice, demonstrație evidențiată cel mai bine de Ion Coteanu: „Două mere și trei nuci nu constituie o mulțime decât dacă le găsim o însușire comună, de «fructe comestibile», să zicem. Dacă reținem numai însușirea «fructe», lărgim mulțimea, și în ea intră și păstăile de arțar sau de salcâm, iar dacă vrem să o lărgim și mai mult, incluzând în ea și cartofi, de exemplu, atunci renunțăm la însușirea de fructe și facem mulțimea «produse vegetale»”. Această operațiune are și efect contrar, astfel că în loc să extindem o clasă, o reducem prin împărțirea sau scăderea ei în subansambluri sau mulțimi.
1.2. Cuvântul – unitatea fundamentală a vocabularului
Cuvântul reprezintă unitatea fundamentală a vocabularului sub aspectul autonom și minimal al limbii în general, căci el nu constituie un element doar al vocabularului, ci are o importanță la fel de mare în domeniul foneticii, morfologiei, sintaxei, precum și a implicațiilor stilistice pe care cuvântul le poate cunoaște prin sensurile figurate. Interpretarea cuvântului este pusă în dificultate de elementele constituente: formă (complexsonor), conținut (sens) și o categorie gramaticală.
Definirea cuvântului s-a realizat din mai multe puncte de vedere, cele mai importante de reținut fiind definițiile oferite de lingvistica tradițională „grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă), aflat între două spații tipografice (blancuri)”, implicit de lingvistica modernă ce descrie cuvântul ca „un semn lingvistic”. Prin formă se înțelege învelișul sonor care îmbracă cuvântul. Forma cuvântului se constituie din vocalele și consoanele alternate într-un fel anume, de exemplu: m – a – s – ă având calitatea de semnificant. Conținutul reprezintă imaginea prelucrată mental a obiectului denumit (a semnificantului) pe care îl evocă chiar și când acesta lipsește. Conținutul mai este cunoscut, în calitatea sa de semnificat al cuvântului, și sub denumirea de înțeles sau semnificație. Între forma și conținutul cuvântului trebuie să existe o relație de reciprocitate, întrucât fiecare oferă informații despre elementele celuilalt. În felul acesta cuvântul sudează legătura dintre semnificant și semnificat existentă în orice sistem de comunicare. De pildă, culoarea roșie a semaforului care reprezintă semnificantul (forma), se asociază cu conținutul, semnificatul căruia îi revine conceptul mental de oprire a circulației atât pentru automobile, cât și pentru pietoni. În acest sens, P. G. Bârlea ne atrage atenția că: „aceeași relație o regăsim în semnele de circulație, în marcajele turistice, în semnele și simbolurile din algebră, geometrie, chimie etc”.
1.3. Factor extindem o clasă, o reducem prin împărțirea sau scăderea ei în subansambluri sau mulțimi.
1.2. Cuvântul – unitatea fundamentală a vocabularului
Cuvântul reprezintă unitatea fundamentală a vocabularului sub aspectul autonom și minimal al limbii în general, căci el nu constituie un element doar al vocabularului, ci are o importanță la fel de mare în domeniul foneticii, morfologiei, sintaxei, precum și a implicațiilor stilistice pe care cuvântul le poate cunoaște prin sensurile figurate. Interpretarea cuvântului este pusă în dificultate de elementele constituente: formă (complexsonor), conținut (sens) și o categorie gramaticală.
Definirea cuvântului s-a realizat din mai multe puncte de vedere, cele mai importante de reținut fiind definițiile oferite de lingvistica tradițională „grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă), aflat între două spații tipografice (blancuri)”, implicit de lingvistica modernă ce descrie cuvântul ca „un semn lingvistic”. Prin formă se înțelege învelișul sonor care îmbracă cuvântul. Forma cuvântului se constituie din vocalele și consoanele alternate într-un fel anume, de exemplu: m – a – s – ă având calitatea de semnificant. Conținutul reprezintă imaginea prelucrată mental a obiectului denumit (a semnificantului) pe care îl evocă chiar și când acesta lipsește. Conținutul mai este cunoscut, în calitatea sa de semnificat al cuvântului, și sub denumirea de înțeles sau semnificație. Între forma și conținutul cuvântului trebuie să existe o relație de reciprocitate, întrucât fiecare oferă informații despre elementele celuilalt. În felul acesta cuvântul sudează legătura dintre semnificant și semnificat existentă în orice sistem de comunicare. De pildă, culoarea roșie a semaforului care reprezintă semnificantul (forma), se asociază cu conținutul, semnificatul căruia îi revine conceptul mental de oprire a circulației atât pentru automobile, cât și pentru pietoni. În acest sens, P. G. Bârlea ne atrage atenția că: „aceeași relație o regăsim în semnele de circulație, în marcajele turistice, în semnele și simbolurile din algebră, geometrie, chimie etc”.
1.3. Factorii structurii lexicale
Organizarea vocabularului este determinată de cinci factori în funcție de care se divid ansambluri și mulțimi de cuvinte sau sensuri. Este vorba despre factorul frecvență, cel stilistico-funcțional, cel etimologic, cel psihologic și factorul semantic. Fiecare din acești factori are o importanță deosebită în structurarea vocabularului, motiv pentru care ajung să se intersecteze între ei sau să împrumute unul altuia din caracteristicile sale.
1.3.1. Factorul de frecvență
Dacă stăm să analizăm cuvintele pe care le folosim zi de zi, observăm că pe unele le pronunțăm foarte des (de zeci sau sute de ori) cum sunt de exemplu: conjuncțiile, prepozițiile, verbele auxiliare etc., iar pe altele abia le menționăm (hamei, montaj, bisturiu). Pornind de la această analiză, putem observa că frecvența de utilizare a unor cuvinte este realizată, într-un număr mai mare sau mai mic, de către vorbitorii ce aparțin unor microgrupuri sociale, profesionale, ce au aceleași cunoștințe și preocupări. O anumită categorie de cuvinte a ieșit din vorbirea curentă a vorbitorilor români, întrucât cuvintele respective n-au mai fost folosite (tovarăș, activist de partid, ceapist) odată ce epoca respectivă s-a încheiat. Același principiu se aplică și arhaismelor. Există un compartiment al lexicului, pe care specialiștii îl numesc vocabularul fundamental și care înregistrează toate seriile de cuvinte pe care toți vorbitorii unei limbi le folosesc în vorbirea curentă, indiferent că aparțin unor zone geografice, unor diverse epoci istorice diferite sau indiferent de gradul de cultură ori profesiile pe care aceștia le dețin.
Factorul stilistico-funcțional
Prin intermediul acestui factor se presupune că vorbitorii sintetizează actul comunicării la caracterul funcțional al cuvintelor. Caracterul funcțional al cuvintelor a ajuns să se rezume la economia limbajului, sau altfel spus, a spune un lucru în mai puține cuvinte, dar care să fie la fel de ușor de înțeles de cel care receptează mesajul fără să depună vreun efort suplimentar. Acest factor este demonstrat în procesul vorbirii atunci când emițătorul și receptorul mesajului fac trimitere la aceeași situație de comunicare, au aceleași profesiuni sau aparțin aceluiași cadru socio-cultural. În vorbirea curentă se constată că oamenii au tendința de a încărca cuvintele cu mai multe semnificații, astfel că se ajunge la o mulțime de înțelesuri ce necesită determinări, contexte concrete pentru a evidenția fiecare semnificație în parte, fenomen care ar putea crea posibile confuzii (vezi sensurile cuvântului „carte”, înregistrate în DEX).
Distincția sensurilor se realizează de asemenea și între omonimie și polisemie, multe cuvinte având proprietatea de a se încadra în ambele clase semantice: vezi cap¹ care dezvoltă multiple sensuri figurate (individ, minte, judecată, cap de ață, început, sfârșit, căpetenie etc.) și care poate fi și în relație de omonimie cu cap² („porțiune de uscat care înaintează în mare; promontoriu”).
1.3.3 Factorul etimologic
Deși etimologiei i se recunoaște mai puțin importanța pe care aceasta o are asupra lexicului, totuși studierea ei este necesară atunci când se dorește dezambiguizarea unor cuvinte cu formă identică și înțelesuri diferite (omonimele), care au pătruns în limba română prin origini diferite: lac¹ < lat. lacus („întindere de apă stătătoare”) și lac² < germ. Lack „substanță lichidă care dă aspect strălucitor suprafețelor”. Factorul etimologic este valorificat în lexic prin modul de formare a cuvintelor (prin derivare cu prefixe, cu sufixe, prin compunere, prin conversiune), precum și prin seriile înrudite ale unui cuvânt determinate de familia lexicală. Dacă luăm de exemplu cuvinte precum: copilaș, copiliță, copilărie, copilandru etc., știm că toate aceste derivate provin din cuvântul-bază „copil”. Putem spune pe baza celor prezentate mai sus, că factorul etimologic este la fel de important ca și ceilalți factori în organizarea vocabularului, acest lucru datorându-se atât conținutului științei etimologice, cât și a rezultatelor înregistrate de aceasta.
1.3.4 Factorul psihologic
În organizarea vocabularului, factorului psihologic îi revine proprietatea de a împărți vocabularul într-o parte activă și alta pasivă. Prin vocabularul activ înțelegem cuvintele pe care un vorbitor alege să le folosească în mod frecvent în construirea și trasmiterea mesajelor. Această selecție a cuvintelor determină vocabularul individual al fiecărui vorbitor, adică preferința lui pentru anumite cuvinte pe care le consideră la modă, sau care fac parte dintr-un limbaj codificat pentru un anumit grup de persoane. În vocabularul fiecărui vorbitor al unei limbi trebuie să existe cuvinte identice, comune care să asigure înțelegerea, comunicarea ideilor și a mesajelor între toți vorbitorii, adică pe plan social. Spre deosebire de vocabularul activ, vocabularul pasiv este format din cuvinte pe care un vorbitor le (re)cunoaște, dar pe care nu le mai întrebuințează. Ne referim aici, desigur, la clasa cuvintelor arhaice pe care le mai regăsim doar în creațiile literare. Factorul psihologic determină într-un fel sau altul, cuvintele pe care alegem să le folosim sau să le ignorăm în actul vorbirii în funcție de impactul pe care îl exercită sau nu asupra noastră.
1.3.5 Factorul semantic
Dintre toți factorii organizării lexicale, semantica ocupă un loc preponderent, „atât ca factor de organizare lexicală, cât și ca disciplină științifică determinată”. Factorul semantic nu privește doar părțile componente ale cuvântului, ci e interesat în mod deosebit de sensurile, semnificațiile apărute în limbă de-a lungul timpului. Semantica pune accent pe relația formă-conținut, studiind sensurile sinonimiei, antonimiei, omonimiei, polisemiei, sau mai bine spus, a opoziției create între omonimie și polisemie, precum și a asemănării/deosebirii sensurilor cuvintelor. Nu vom insista asupra acestui factor, întrucât vom discuta în capitolul destinat semanticii despre particularitățile sale.
Structura vocabularului
Vocabularul fundamental (VF) și Masa vocabularului (MV)
„Vocabularul fundamental este alcătuit din acele cuvinte care sunt folosite frecvent (practic aproape zilnic) de către toți vorbitorii unei limbi, indiferent de nivelul instruirii, profesie, vârstă, sex, regiune, religie etc”. Cunoscut și sub numele fond principal lexical sau vocabular reprezentativ, VF înregistrează aproximativ între 1500-2000 de cuvinte care sunt încadrate în clase lexico-tematice, precum: părțile corpului omenesc: cap, ochi, nas, gură, dinte, piept, mână, picior; alimente și băuturi: pâine, carne, lapte, brânză, vin; principalele activități: a mânca, a vorbi, a merge, a dormi, a bea; familia: mamă, tată, copil, fiică, fiu, văr, unchi; culorile: roșu, galben, albastru, verde, alb, negru; casa și obiectele din casă: casă, masă, fereastră, ușă; animale domestice și sălbatice: câine, pisică, vacă, oaie, găină, urs, pește; timpul și spațiul: zi, noapte, an, vară, iarna, acum, acolo, lună; universul și formele de relief: cer, pământ, soare, luna, munte, câmpie, aer; arbori și plante: pom, măr, cartofi, floare, frunză; calități și defecte: bun, rău, frumos, urât, prost, tânăr, deștept; verbele auxiliare: a fi, a avea, a voi; instrumentele gramaticale: și, nici, că, dar; pronumele: eu, tu, ea, noi, nimeni, toți; numeralele de la 1 la 10; anumite adverbe: bine, rău, repede, mult etc. Aceste cuvinte au o importanță deosebită în lexic fiindcă: „sunt printre cele mai stabile în limbă, multe provin din latină, fapt ce denotă că au rezistat tuturor influențelor externe; sunt des folosite în vorbirea curentă, au o putere mare de derivare, compunere și de încadrare în expresii și locuțiuni; majoritatea sunt cuvinte polisemantice etc”. Spre deosebire de vocabularul fundamental, Masa vocabularului (MV) este cunoscută și sub denumirea de parte secundară a vocabularului pentru că se constituie din restul cuvintelor, adică „diferența de la 2000 de unități până la aproximativ 200.000 de cuvinte”. Deși au o diversitate mult mai mare decât cele din VF, cuvintele conținute în masa vocabularului sunt destul de rar folosite în vorbirea curentă de către toți vorbitorii, delimitările conturând următoarele categorii: arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni științifici, elemente de argou, elemente de jargon, cuvinte populare, hapax-urile etc.
Vocabularul activ și vocabularul pasivse încadrează în structura lexicului, dar
nuvom relua sensul lor ca urmare a faptului că au fost deja detaliate la subcapitolul 1.3. factorul psihologic.
Vocabularul de uz general și vocabularul cu sferă limitată de utilizare Vocabularul de uz general numit și „fond comun, fond general, nespecializat” deși
pare asemănător cu vocabularul fundamental, se deosebește de acesta prin faptul că el cuprinde nu doar cuvintele folosite aproape zilnic, ci și pe cele specifice fondului pasiv, termenii literari, termenii populari.Vocabularul cu sferă limitată de utilizare este, precum spune și denumirea, o categorie destul de restrânsă care se regăsește la anumiți vorbitori, în funcție de vârstă, preocupări, zonă geografică sau perioadă istorică. Prin urmare, acesta se divide la rândul lui în: – vocabularul regional (dialectal, provincial), specific vorbitorilor din anumite zone ale țării (Muntenia, Maramureș, Moldova, Banat etc.);
vocabularul arhaic – sfera limitată a cuvintelor care nu mai sunt folosite, ca urmare a ieșirii lor din limbă;
vocabularul neologic care cuprinde cuvintele pătrunse recent în limbă, dar instabile din punct de vedere morfologic sau semantic;
vocabularul special și specializat: argoul care este delimitat de anumite grupuri de vorbitori (elevi, studenți, infractori etc.), în vederea codificării mesajului pentru cei ce nu aparțin grupului; și jargonul reprezentat de cuvintele neologice intrate în limbă și care nu constituie o necesitate lexicală (excepție fac cele din terminologiile de specialitate).
Vocabularul literar și neliterar reprezintă ultimul ansamblu al structurării lexicale.
Prin vocabular literar înțelegem cuvintele îngrijite, cultivate care respectă normele de rigoare aplicate în momentul scrierii și rostirii lor, făcându-se totuși distincție între vocabularul literar standard și cel beletristic, căci cea de-a doua categorie cuprinde clase de cuvinte ce nu pot fi încadrate în prima (cuvinte populare, arhaice, argotice etc). Vocabularul neliterar este extrem de diversificat, încadrând în structura lui forme lexicale eterogene (elemente populare, regionale, argotice, termeni de jargon, arhaisme etc.). Acest tip de vocabular se subdivide în:
vocabular popular, folosit în mediile rurale, dar și în cele urbane datorită gradului mare de expresivitate sau al evitării termenilor specializați;
vocabular familiar, reprezentat de cuvintele folosite doar în microgrupuri (familie, prieteni, colegi etc.), având un caracter intim, familial.
Capitolul II
CARACTERISTICI GRAMATICALE ȘI SEMANTICE ALE
VOCABULARULUI
2.1. Noțiune – semnificație – sens
Ramură importantă a lingvisticii, semantica a căpătat un caracter autonom, fiind disciplina care studiază evoluția sensurilor cuvintelor dintr-o limbă. Conceptul de noțiune se distinge de semnificație sau sens prin faptul că are o valoare unică și universală. Cuvântul „floare”, de exemplu, este regăsit la toate popoarele sub o denumire sau alta, dar noțiunea pe care el o imprimă în mintea noastră este aceeași cu obiectul din realitate. Semnificația exprimă noțiunea, dar nu se identifică cu aceasta. Delimitarea acestor două concepte constă în caracterul riguros al noțiunii, pe când semnificația este rezultatul vorbitorilor comuni care poate să difere de la o limbă la alta, fără să se suprapună sau să coincidă ca și înțeles. De exemplu, expresia „se potrivește ca nuca în perete” nu se regăsește în toate limbile, iar semnificația culorii „alb” nu este aceeași pentru toate popoarele. Acest lucru denotă că semnificațiile cuvintelor pot diferenția în timp, în spațiu sau în funcție de metalitatea și cultura unui popor, semnificația semnului victoriei fiind elocventă în acest sens. Semnificația este definită ca: „o substituire, căci pronunțarea cuvântului ne scutește de a avea în față obiectul din realitate”. Deși în multe lucrări de specialitate, semnificația și sensul sunt văzute ca fiind cvasisinonime în ceea ce privește înțelesul lor, totuși între aceste două concepte se face o delimitare, astfel că semnificația are un caracter mai amplu, generalist, spre deosebire de sens care concretizează semnificația în anumite contexte, situații etc. Putem spune, pornind de la această scurtă analiză, că relația existentă între semnificație și sens nu este una totală, ci parțială, căci ambii termeni nu concid ca și înțeles, ci sensul derivă de regulă din semnificația pe care o evidențiază. Definirea celor două concepte este ilustrată de Angela Bidu-Vrănceanu, astfel: „Distincția dintre semnificație și sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca o imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferențiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în și prin contexte situaționale sau verbale pur și simplu. În situația din urmă, procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte, privite sub una din înfățișările lor sau prin printr-una din însușirile lor posibile cuprinse în mod virtual și global în semnificație. Aducerea uneia dintre aceste înfățișări sau însușiri în centrul atenției a fost numită sens sau semnificație actualizată”.
Majoritatea cuvintelor existente în limba noastră au mai multe sensuri (dar și nuanțe), adică sunt polisemantice. La rândul său, sensul se poate încadra în mai multe categorii, conform lucrărilor de specialitate: sens de bază sau fundamental; sens primordial; sens principal; sens propriu s.a. Câteva dintre aceste categorii contextualizează semnificația, iar altele au sensuri ce se desprind din semnificația propriu-zisă, dezvoltând sensuri independente (particulare) de sensul primar al cuvântului supus analizei. La polul opus cuvintelor polisemantice cu mai multe sensuri se situează cuvintele monosemantice cu un singur sens, cel de bază care nu poate fi interpretat sau confundat cu alte noțiuni, întrucât el denumește un singur lucru, indiferent de context și care aparține terminologiilor tehnico-științifice: ex. magneziu, ventricul, cotiledon etc. Atunci când unui obiect, lucru, eveniment, ființă etc. îi atribuim un nume, spunem că acest procedeu este denumit denotație sau denotare, desemnare, referință, semnificare. Obiectul denumit în urma acestui procedeu este cunoscut sub numele de desemnat, denotat, referent sau semnificat, după definiția lingvistului francez, Ferdinand de Saussure. În organizarea semantică a vocabularului, un obiect poate fi denumit prin mai multe cuvinte și atunci apare o relație de sinonimie, fie ea și parțială, de exemplu, „arbore”, care are „denumirea generică a tuturor plantelor cu trunchi înalt și lemnos” ș.a., poate denumi și noțiunile de „copac” sau „pom”, chiar dacă sensurile lor se diferențiază contextual. Această operațiune se poate produce și invers, și atunci un cuvânt poate denumi mai multe obiecte, fapt ce determină o relație de omonimie: de exemplu, sensul cuvântului de bază, somn¹ (stare fiziologică de repaos) se distinge de sensul cuvântului somn² (o specie de pește).
Denotația are un caracter stabil prin faptul că desemnează forma concretă a cuvântului, excluzând astfel subiectivitatea regăsită în diverse contexte. În pofida sensurilor multiple pe care un cuvânt le poate dezvolta, denotația cuvântului este doar una, căci ea reprezintă de fapt o codificare colectivă realizată de către toți vorbitorii unei limbi. Putem spune pe baza a ceea ce am prezentat despre denotație, că ea „asigură echilibrul semantic al cuvântului”. Spre deosebire de denotație care poate fi doar una, indiferent că e vorba de un cuvânt monosemantic sau polisemantic, conotațiile cuvintelor polisemantice pot fi multiple, sensurile nou formate, ca urmare a factorilor semici, contextuali și stilistici, cunoscute și sub denumirea de sensuri conotative, (figurate, afective, expresive) derivă prin intermediul figurilor de stil din sensul denotativ al cuvântului, păstrând mai mult sau mai puțin sensul cuvântului inițial.
Delimitarea sensurilor cuvântului se realizează atât între sensurile denotative și cele conotative după cum am arătat mai sus, dar ea se mai poate produce și între sensul originar, (de bază) și cel secundar (derivat) care se dezvoltă și se desprinde din sensul originar. De exemplu, piciorul scaunului derivă din sensul de bază al cuvântului picior prin simplul fapt că preia o caracteristică a acestuia, „capacitatea de susținere a unui obiect”. Discuția despre semnificație și sens, sub toate aspectele pe care le integrează în structura sa, este, după cum am putut vedea, una destul de extinsă și nu în totalitate perfect înțeleasă. Nici măcar unii specialiști nu le pot diferenția complet, căci am văzut că cele două domenii se intersectează destul de mult în momentul vorbirii. Sunt mulți vorbitori care confundă aceste noțiuni sau le plasează greșit în contexte din cauza caracterului ambiguu, dar privite per ansamblu, semnificația-sensul contribuie într-o modalitate unică și desăvârșită la plasticizarea limbii române.
2.2. Polisemia
Polisemnia reprezintă unul dintre cele mai interesante criterii de organizare semantică a vocabularului prin capacitatea de a dezvolta cuvintelor mai multe sensuri. Numeroși lingviști plasează polisemia într-o categorie semantică fundamentală, în pofida ambiguității pe care o manifestă această clasă semantică în limbă. Ambiguitatea polisemiei este sporită de: diferențele dintre sensuri (uneori insesizabile între ele); existența subsensurilor care se remarcă doar contextual; a construcțiilor și expresiilor care dezvoltă semnificații proprii lor; a familiarității și subiectivității vorbitorilor atunci când recurg la sensurile populare, peiorative sau depreciative ale cuvintelor; și nu în ultimul rând, importanța stilistică pe care o realizează tropii (metafora, metonimia, sinecdoca) în actul vorbirii.
Se formează un microsistem polisemantic atunci când între sensuri se menține o oarecare legătură. Când un cuvânt ajunge să înregistreze un număr foarte mare de sensuri, cum e cazul cuvintelor din lexicul fundamental (cap, ochi, gură, nas, picior, mână, verbul a lua, a bate etc.), se formează o pletoră semantică. În limba română, aproximativ 80% din cuvinte sunt polisemantice, această particularitate fiind mai ales specifică componentei vocabularului fundamental și îndeosebi caracteristicilor cuvintelor din această clasă. Fac excepție din această categorie, cuvintele monosemantice care aparțin domeniilor tehnico-științifice. În pofida numărului mare de sensuri pe care le dezvoltă cuvintele polisemantice, sensurile secundare nu pot subclasa sensul de bază al cuvântului, căci el „reprezintă pivotul în jurul căruia se încadrează un întreg semantic”.
Când ne raportăm la un cuvânt polisemantic, facem trimitere atât la denotația și conotația lui, cât și la încadrarea sensului în expresii. Expresiile sporesc polisemia unui cuvânt chiar și când acesta se identifică cu sensul de bază. Se pot forma expresii și locuțiuni care se desprind de sensul inițial, așa cum sunt cuvinte polisemantice care dezvoltă multe sensuri, dar nicio expresie. În multe lucrări de specialitate, denotația și conotația au fost definite din diverse perspective, dar ni s-a părut relevantă definiția reformulată de Angela Bidu-Vrănceanu, care distinge aceste două componente printr-o negație. Deși nu se recomandă a defini un lucru prin ceea ce el nu este, autoarea esențializează ideea, am putea spune, în câteva cuvinte-cheie: „tot ce nu e denotație, e conotație”. După cum am prezentat anterior, denotația desemnează sensul fundamental, de bază și relativ stabil al cuvântului.
Conotația se distinge de denotație, prin faptul că se referă la o clasă de valori secundare ale sensului de bază, bazându-se pe sensul emotiv, afectiv, expresiv, subiectiv ale unui cuvânt și pe care le adaugă denotației. Ca să exemplificăm mai concret distincția dintre denotație și conotație, recurgem la următoarea analiză: denotația cuvântului „leu” este conform sensului 1 (de bază) din DEX: „Mamifer carnivor de talie mare, cu blană de culoare gălbuie și coamă bogată, care trăiește în Africa”, iar conotația aceluiași cuvânt va fi făcută prin analogie din sensul denotativ, adică sensul 2. fig. „Om puternic și curajos”, omul preluând din caracteristicile animalului „leu” care este considerat regele animalelor datorită aspectului său impunător, forței sale fizice etc. Din cauza confuziei sensurilor cuvintelor polisemantice, se impune dezambiguizarea prin intermediul desemnării componentelor semice (de sens), particularitatea fiecărui semn evidențiindu-se contextual, „adică prin relevarea combinațiilor specifice pe sensuri”.
Conform aceleiași autoare, diferențierea semică a polisemiei se poate realiza din două perspective: prima constă în identificarea sensurilor (semelor) comune care oferă coerență acestora, pe când cea de-a doua deosebire este reprezentată de semele variabile care disting sensurile cuvântului polisemantic doar în contexte specifice lor. Există cuvinte polisemantice care nu impun o diferențiere în înțelegerea sensurilor din punct de vedere semantic, ci doar la nivel contextual, cuvântul „sterp” luat drept exemplu de Angela Bidu-Vrănceanu fiind cel mai potrivit acestei situații: „în română, sterp se definește printr-o parafrază în linii mari comună pentru toate sensurile: «care nu produce, (nu dă) roade», cu referire la pământ, locuri, teren sau la ființe (femei, animal); se mai poate referi la cuvinte care desemnează «perioade» (an, perioadă)”.
După cele prezentate mai sus, putem observa că analiza semică a polisemiei se dovedește a fi destul de anevoioasă, fiindcă necesită decodarea sensurilor din punct de vedere semantic. Ele nu coincid întotdeauna ca înțeles, iar ambiguitatea lor se amplifică atunci când trebuie să dovedim sensurile unui cuvânt nu doar prin raportare unele la altele, ci și prin intermediul contextului, ca urmare a confuziilor sau interpretărilor ce pot surveni în actul vorbirii. Sensurile cuvântului „ordinar” nu limitează strict diferența semică dintre ele: 1. „Obișnuit, normal; de rând, comun” 2. „De calitate inferioară, fără valoare, prost”; ci raportarea contextuală se dovedește a fi esențială în delimitarea concretă a sensului depreciativ față de sensul inițial (ex.: „Este un om ordinar”. este o construcție ambiguă, neștiindu-se în mod sigur dacă ne referim că e „un om comun, banal” sau că e „un om josnic, vulgar”).
În dezambiguizarea sensurilor cuvintelor, un rol important îl joacă de asemenea și analiza contextuală a polisemiei, contextul fiind cel care reglementează posibilitatea de combinare cu anumite tipuri sau clase de cuvinte.
Se admite ideea conform căreia sensurile denotative sunt mult mai independente (libere) de context, semnificația cuvintelor: roșu, alb, verde, dulce, amar etc. putând fi redată chiar și fără vreun context anume, căci ele evocă în mintea vorbitorilor, de regulă denotația “apreciere cromatică, respectiv gustativă”, sensul de “apreciere psihică pozitivă” (frumos, drăguț, gingaș) având nevoie de un context anume: „zâmbet dulce/fată dulce”.
La polul opus sensurilor denotative care nu au neapărată nevoie de a fi integrate în contexte pentru a le fi înțelese corect semnificațiile, se află alte sensuri, care datorită frecvenței lor reduse, necesită a fi încadrate în contexte specifice pentru a le fi corect dezambiguizate semnificațiile. Exemplele cele mai concludente în acest caz, ne sunt puse la dispoziție în lucrarea “Cuvinte și sensuri”, astfel că: sensurile conotative ale adjectivului „stins” sunt toate condiționate de context, legătura comună dintre ele fiind determinată de precizarea „lipsit de…”: privire/voce stinsă, bluză de culoare stinsă (lipsită de expresivitate/scăzută/ștearsă); sau sensurile redate în DEX ale adverbului „rar”, care impun obligatoriu înscriererea în contexte proprii fiecărui sens: s. 1. „(despre elemente omogene, lucruri, ființe) situate la distanță mare de timp: pădure rară, case rare”; s. 2. „(despre un întreg): pânză rară”; s. 3. „(interval de timp îndelungat, ritm lent): ne scrie rar/vorbește rar”; s. 4. „(care este mai puțin obișnuit, mai puțin frecvent): frumusețe rară”; s. 5. „(care este de mare valoare, prețios, scump): piatră-rară”.
Tot din punct de vedere contextual se delimitează și subsensuri ale sensurilor cuvintelor polisemantice, DEX-ul fiind cele care încadrează în sintagme fixe, valorile acestora, precum: casa de copii/casa de economii/casa de sănătate; cămin cultural/cămin de copii/ cămin studențesc etc.
Spre deosebire de primele două analize ale polisemiei (semică și contextuală), analiza contextual-stilistică pare să fie cea mai interesantă, dar și cea mai problematică dintre toate, întrucât domeniul ei de referință interesează atât sub aspectul identificării tropilor (metafora, metonimia, sinecdoca), cât și a relațiilor pe care le stabilește împreună cu analiza semică și cea contextuală; aceste trei analize vizează o completare amănunțită a sensurilor cuvântului polisemantic.
2.3. Mecanismul conotației. Tropii
Tropii sporesc gradul de expresivitate a sensurilor prin încărcătura stilistică (figurată) pe care o imprimă în actul vorbirii. De cele mai multe ori, oamenii selectează în mod deliberat sensurile cuvintelor, cu scopul de a evidenția, nuanța sau ironiza o situație, un lucru sau chiar când se referă la alte persoane. Metafora este cea care „personalizează” cel mai bine acest aspect, căci dacă spunem, de exemplu, „bou” unei persoane, sensul cuvântului nu are nimic de-a face cu cel de bază (sens 1), ci capătă o conotație depreciativă, insultătoare la adresa cuiva, adică face trimitere la sensul de „prost, nesimțit”, așa cum expresia „inimă albastră” nu sugerează o „apreciere cromatică”, ci „o stare de melancolie, tristețe”. Sensurile conotative, cunoscute și sub denumirea de afective sau expresive, determină pe baza subiectivității vorbitorilor, expresivitatea în actul comunicării, ducând la noi semnificații și înțelesuri, care de cele mai multe ori nu mai coincid cu sensul de bază al cuvântului, datorită încărcăturii stilistice prin intermediul: metaforei, metonimiei și sinecdocei. Sensurile unui cuvânt ajung să evolueze atât de mult datorită acestor tropi, încât se omite de multe ori semnificația denotației, ca urmare a schimbărilor, devierilor și abaterilor de la sensul de bază.
2.3.1. Metafora
Metafora este definită „ca o schimbare de sens, ce are la bază o comparație prescurtată, determinând trasnferul semantic ca urmare a asemănării dintre două obiecte”, de exemplu: numele plantei toporaș preia prin analogie, forma și denumirea obiectului (topor mic). Metafora se distinge de comparație prin faptul că cel de-al treilea termen este exprimat în cadrul comparației (ex: „Fata cântă ca o privighetoare”), pe când în cadrul metaforei, termenul este doar subînțeles (ex. „Fata este o privighetoare”). Cel de-al treilea termen al metaforei deși este neexprimat, primește o importanță la fel de mare ca și ceilalți doi termeni, el fiind cel care permite metaforei (de oricare tip ar fi ea) să fie decodată corect. Pentru ca un cuvânt să devină sau nu metaforă, el trebuie să își mențină și sensul lui propriu, sau după cum afirma I. Coteanu: „să păstreze capacitatea de a denumi obiectul care stă la baza analogiei: cocoșul (puștii) trebuie să desemneze și cocoșul din ogradă, brațul (râului) trebuie să fie și brațul omului, căpățâna (de varză) să fie și căpățâna (calului, porcului), poalele (muntelui) să fie și poalele unei rochii” etc. În limbă română, metaforele sunt clasate pe categorii, în funcție de sferele semantice pe care le reprezintă:
Metafora „animat pentru inanimat” exemplifică numele părților corpului
omenesc date unor obiecte: limba (limbile) ceasului; soare cu dinți (vreme rece, dar însorită); gâtul sticlei; brațul fotoliului; piciorul scaunului; a se afla în fruntea clasei (indică ideea de prim rang, de conducător) etc.;
Metafora „animat pentru animat” desemnează transferurile de sens de la om la
animale sau de la animale la om: bou (animal) – bou (sens metaforic, conotativ referitor la un bărbat, cu sensul de prost, nesimțit); viperă – o viperă de femeie (transfer de sens metaforic, sugerează o femeie rea, veninoasă asemeni șarpelui); verbul „a plânge” specific omului: „a vărsa lacrimi de tristețe, durere, etc.”, se poate transfera metaforic și animalului: câinele plânge etc.;
Metafora „inanimat pentru animat” face trimitere la numele unor obiecte
atribuite unor părți ale corpului omenesc sau unor persoane: a-i face cuiva viața amară nu desemnează un sens propriu, ci se referă la o comparație bazată pe gustul alimentar; mărul lui Adam sau nodul gâtului; fluierul piciorului; a se aprinde repede când ne referim la un om care se stăpânește greu etc.;
Metafora „inanimat pentru inanimat” se bazează de obicei pe formă și poate fi
exemplificată prin: numele unor plante: lăcrămioare, toporași, cerceluși; nume de obiecte: bani gheață, ramură de activitate etc.;
2.3.2. Metonimia
Spre deosebire de metaforă care realizează o relație între sensuri, metonimia reprezintă o relație între referenți, sau conform afirmației lui I. Coteanu: „(…) schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiția ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri etc.) între care există sau se poate imagina o corespondență calitativă”. Prin metonimie se consideră că se realizează un transfer de nume, căci dacă spunem despre cineva că are „ochi bun”, se înțelege prin aceasta că are un „ochi critic, de bun profesionist”, „ochi” fiind întrebuințat metonimic pentru vedere; așa cum „Am cumpărat un Eminescu” realizează un transfer al numelui autorului asupra operei (volumul de poezii).
Relația de metonimie se poate ilustra prin câteva tipuri reprezentative, ca urmare a corespondenței calitative:
Metonimia „persoană pentru lucru” atunci când prin numele autorului sau
inventatorului se indică un obiect sau opera lui: Am cumpărat o savarină; A călătorit cu un Ferrari; A cumpărat un Luchian etc.;
Metonimia „lucru pentru persoană” poate fi reprezentată de numele proprii
provenite din nume de obiecte: Baltagul; Cerul (cu sensul de Dumnezeu) etc.;
Metonimia „recipient pentru conținut” atunci când se redă prin numele vasului
sau al obiectului care poate să conțină ceva: Am băut o cană de cafea/ Am băut un pahar (ne referim la conținut – băutură alcoolică); sau la sensurile metonimice care indică locul, cum e cazul în: școală, spital, tribunal etc.;
Metonimia „cauză pentru consecință” este considerată a fi mai abstractă decât
celelalte tipuri de metonimii, fiind reprezentată de cauza care este exprimată în locul consecinței, al efectului: „A trăi din munca ta”, muncă este o metonimie pentru că suplinește „câștigul, folosul care rezultă din produsul muncii”.
Metonimia „simbol pentru ceea ce simbolizează” este regăsită în sintagme
precum: steagul alb, coroana, sceptrul, crucea etc., fiind folosite pentru a denumi: „armistițiul, încetarea ostilităților” („a ridica steagul alb în semn de pace”); regalitatea („în numele regelui”); creștinismul etc.
2.3.3. Sinecdoca
Sinecdoca se deosebește de metonimie prin faptul că realizează o schimbare de nume strict condiționată, relația antrenată nefiind una de ordin calitativ (ca în cazul metonimiei), ci una de ordin cantitativ. După opinia mai multor lingviști, sinecdoca este considerată ca fiind un subtip de metonimie, afirmându-se despre ea că exprimă „mai multul prin mai puțin” și invers, sau „schimbarea de nume dintre cele două obiecte se realizează doar dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt”. Și sinecdoca se clasifică, asemeni metaforei și metonimiei, după mai multe criterii, după cum urmează:
Sinecdoca „parte pentru întreg” este ilustrată în exemple precum: acoperiș sau
adăpost cu sensul de „casă”, pâine cu sensul de hrană, adică de existență materială etc.;
Sinecdoca „întregul pentru parte” se opune primei forme și o regăsim în expresii
precum: Poartă aur; Se îmbracă în mătase etc.;
Sinecdoca „singularul pentru plural” și „pluralul pentru singular” sunt întâlnite
în expresii precum: „Românul s-a născut poet”; „Vai de bătrânețele mele” etc.;
Sinecdoca „specia pentru gen” și invers, cum e în cazul folosirii zburătoarei
pentru orice „insectă” sau „pasăre”.
Sinecdoca „abstractul pentru concret” este folosită atunci când termenul abstract
este folosit în locul celui concret, căpătând diferite nuanțe. În cazul construcțiilor albastrul ochilor, albeața feței, blândețea vocii, îndrăzneala gestului etc., care apar pentru ochi albaștri, față albă, voce blândă, gest îndrăzneț etc, însușirea adjectivelor albastru, alb, blând, îndrăzneț, este redată prin substantive, situate pe o treaptă de abstractizare mult mai mare decât adjectivele propriu-zise.
2.4. Sinonimia
„Sinonimia este un tip de relație semantică ce se stabilește între cuvinte care au semnificații atât de apropiate, încât le considerăm identice. Prin aceasta, ea constituie o modalitate de organizare a vocabularului”. Sinonimia se opune omonimiei în ceea ce privește relația formă-conținut, fiind considerată, datorită numărului mare de cuvinte pe care le cuprinde în structura seriilor sinonimice, cea mai cunoscută și răspândită formă de organizare semantică a vocabularului. La fel ca și omonimia, sinonimia se intersectează cu polisemia, diferența constând în faptul că sensurile cuvintelor polisemantice pot fi dezambiguizate uneori (relația nu este una de o compatibilitate perfectă) și prin intermediul asocierii cu sensuri sinonimice, sau după cum spunea I. Toma „polisemia se desface în sinonimie”.
Fiind un mijloc de înnoire și îmbogățire a limbii în mod constant prin evitarea repetițiilor sau a perifrazelor în actul vorbirii, sinonimia se dovedește a fi o componentă esențială a semanticii în ceea ce privește înlocuirea unui sens cu altul atunci când dorim să exprimăm aceeași idee, dar nuanțată diferit. Sunt sinonime ale căror sensuri se diferențiază contextual, adică același cuvânt sinonimic nu este adecvat pentru orice tip de enunț – cum e cazul adjectivului fierbinte pentru lichide, încins pentru obiecte sau torid pentru gaze sau anotimpuri (vară toridă); și sinonime care se disting prin marcarea stilistică (muiere spre deosebire de femeie se folosește în limbajul popular, colocvial, termenul nefiind permis a fi utilizat într-un cadru oficial sau administrativ). Deși inițial s-a spus că există într-un număr destul de restrâns sinonime perfecte (absolute sau totale), cum e cazul seriei sinonimice: zăpadă – nea – omăt, lucrările actuale menționează faptul că această serie se încadrează într-una parțială, întrucât sinonimia totală se manifestă destul de rar, realizându-se îndeosebi la nivelul terminologiilor științifice (kaliu-potasiu). Sinonimele existente în limba română sunt majoritatea imperfecte (relative sau parțiale): pom – copac – arbore; precum și sinonime aproximative, neștiindu-se însă sigur gradul de aproximare, care uneori poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de sensul cuvântului: mulțime-potop. În cazul cuvintelor polisemantice, sinonimia nu se realizează la baza cuvântului, ci la sensurile secundare ale acestuia, căci dacă vom spune „capul oștirii”, vom asocia sensul cu: șef, conducător, lider etc. În ceea ce privește tipologia sinonimiei, sau cum s-ar spune, specializarea cuvintelor sinonimice, aceasta are drept suport mai multe criterii: arhaice: flintă – pușcă; regionale: curechi – varză; populare: a muri – a crăpa; familiare: leafă – salariu; neologice: trecător – efemer, de jargon: ok – bine; argotice: mână – aripă; profesionale: cord – inimă; poetice: bălai – blond; livrești: obedient – ascultător. Putem observa că aceste perechi sinonimice nu aparțin aceluiași nivel sau ramură lexicală, fapt pentru care este obligatoriu să le încadrăm adecvat din punct de vedere contextual, ca să nu deformăm receptarea clară, corectă a mesajului transmis. Sinonimia ocupă un spațiu destul de extins și în ceea ce privește frazeologia, sau mai bine spus, a reda sensul unui cuvânt printr-o perifrază, de exemplu: a o lua din loc – a șterge putina – a-și lua tălpășița; precum și în cazul expresiilor și locuțiunilor: a observa – a băga de seamă etc. Pornind de la analiza realizată asupra sinonimiei, putem spune că aceasta reprezintă una dintre cele mai solide relații între termeni diferiți ce desemnează aproape același lucru, fiind, datorită acestei caracteristici, un factor primordial de nuanțare și de stilizare ce fructifică expresivitatea limbii române.
2.5 Antonimia
Antonimia desemnează relația semantică dintre cuvinte cu forme diferite care au sensuri diametral opuse: tânăr ≠ bătrân, cald ≠ rece, a urca ≠ a coborî etc. Antonimia este considerată a fi un model solid de structurare semantică a vocabularului, fapt datorat termenilor care deși se opun ca și sens, au totuși la bază un sem comun. Din punctul de vedere al semnificației, fiecare dintre cuvintele antonimice se situează la o distanță egală unul de celălalt în ceea ce privește semele comun-contrar. Sensurile antonimice sunt folosite de către vorbitori într-o modalitate mai mult sau mai puțin conștientă. Când spunem de obicei cuvinte precum: frumos, bun, trist, tânăr, gras, curat, dreptate etc., involuntar le asociem și cu sensurile contrarii pe care aceste cuvinte le dețin în mintea noastră, căci fiecare dintre acești termeni evocă, sau mai bine spus, se presupun reciproc: urât, rău, fericit, bătrân, slab, murdar, nedreptate. Caracterul dual al termenilor provine de fapt dintr-un acord colectiv al oamenilor, căci orice cuvânt ce are o conotație pozitivă (precum prima serie prezentată mai sus), capătă un înțeles, o semnificație, o apreciere doar în momentul în care ne raportăm la opozantul său; acest lucru se datorează faptului că omul își coordonează întreaga existență din perspectiva a două extremități: bine – rău; drept – nedrept.
Asemeni și celorlalte modele de organizare semantică, antonimia se constituie pe baza unor surse comune, precum: polisemia, sinonimia, compunerea, construcțiile frazeologice, mecanistele psiho-logice etc. Ca să exemplificăm raportul care se realizează între antonimie și sinonimie, să luăm drept model, analiza propusă de Ion Coteanu:
LENEȘ: comod, indolent, puturos, pierde-vară, trândav
HARNIC: vrednic, muncitor, silitor, activ, întreprinzător
După cum putem observa, cei doi termeni, leneș – harnic se opun ca și semnificație, dar și seria sinonimică a fiecărui termen poate înregistra această relație de antonimie: leneș ≠ vrednic, muncitor, silitor, activ, întreprinzător, procedeul fiind valabil și în sens invers. Desigur că cei doi termeni de bază: leneș – harnic au o distribuție mai mare în ceea ce privește frecvența utilizării lor în contexte sau în vorbirea orală, pe când sinonimele specifice fiecărui cuvânt sunt mult mai bine reprezentate în limbajul familiar și în cel contextual. Antonimele se clasifică și din punct de vedere morfologic: adjectivale: mic/mare; substantivale: apă/foc; verbale: a intra/a ieși; adverbiale: repede/încet. Antonimia are la bază o serie de figuri de stil, precum: ironia (deștept cu sensul de prost), antiteza, oximoronul (Harap-Alb), dar este de asemenea întâlnită și în proverbe sau expresii („La plăcinte înainte, la război înapoi.”).
2.6. Câmpul semantic
Conform definiției date de Angela Bidu-Vrănceanu, câmpurile semantice, cunoscute și sub denumirea de subansambluri sau mulțimi, grupează numai denumiri înrudite din punctul de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun. Cuvintele care se grupează într-un astfel de câmp semantic au la bază câteva seme (sensuri) comune, reprezentând primul sens în definiția cuvântului, cum este în cazul numelor de culori – aprecierea cromatică sau în cazul numelor de locuință, „spațiu amenajat pentru a fi locuit”. Din structura câmpului, se exclud semnificațiile sensurilor secundare ale cuvintelor, întrucât ele nu mai dețin un sem comun cu cel al cuvântului bază, cum sunt de exemplu: cuvintele: „negru” („doliu, tristețe), respectiv casă („familie, trai”).
Ca să fim mai conciși în ceea ce am prezentat până acum, să luăm drept exemplu cuvintele care reprezintă o mulțime și care sunt grupate în câmpul semantic al locuinței, luând în calcul doar sensul de bază („loc construit special pentru a fi locuit”): casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă; iglu, bungalou, hotel, han, internat, pensiune; cabană, baracă, colibă, cort etc. După cum putem observa, acest subansablu al locuinței conține termeni ce au aceeași caracteristică de bază, dar se și disting între ei pe baza unor particularități specifice fiecărui sens: material de construcție, zona geografică, caracterul social, scopul locuinței. Și din acest câmp semantic putem exclude cuvinte precum: clădire, imobil, hangar s.a., întrucât au alte caracteristici – nu sunt spații amenajate pentru a fi locuite, ci pentru lucruri, birouri etc., fapt ce încalcă semul principal al locuinței. O analiză explicită a câmpului semantic al culorilor va fi realizată într-un capitol aparte.
2.7. Analiza semantică de dezambiguizare a polisemiei
În capitolele anterioare am menționat faptul că polisemia este considerată o modalitate importantă de îmbogățire a vocabularului unei limbi, dar care impune numeroase probleme datorită intersectării pe care o produce cu alte clase semantice: omonimia, sinonimia, antonimia. Ambiguitatea termenilor polisemantici sporește atunci
când nu este realizată o analiză de dezintegrare a sensurilor polisemantice, îndeosebi în ceea ce privește analiza semică și contextuală prin raportare la omonimie, sinonimie și antonimie. Dacă facem trimitere la cuvintele polisemantice care se desprind în nenumărate sensuri, precum: masă, cap, casă etc., e important să delimităm sensurile acestor cuvinte nu doar contextual sau semic, ci se impune o atenție deosebită în momentul în care sunt confundate cu cele omonimice: masă² („grup compact de oameni”); cap² („porțiune de uscat ce înaintează în mare”); casă² („dulap sau lădiță specială în care se păstrează banii)”, fapt ce ne determină să credem că dezambiguizarea lor contextuală este mai mult decât obligatorie: ex. „Am văzut în oraș o masă.”, nu ne comunică nimic important, neștiind dacă ne referim la un obiect de bucătărie etc./ sau la o masă de oameni; situație similară și pentru cap² și casă². Dicționarul este cel care reglementează de cele mai multe ori distincția dintre un cuvânt polisemantic și unul omonimic, dar nici acest principiu nu este unul perfect valabil pentru toate cuvintele înregistrate. După cum afirma și Angela Bidu-Vrănceanu, un sens nu trebuie doar să determine forme identice și să fie comun tuturor formelor cuvântului polisemantic, ci trebuie în mod deosebit să se justifice printr-un procedeu semantic; situația nu este întâlnită în cazul unui cuvânt omonimic – două forme care nu au un sens (sem) care să le justifice alăturarea, nu pot fi în niciun caz denumite polisemantice, ci omonimice. Pentru o exemplificare concretă a acestei situații, să luăm modelul propus de aceeași autoare: «(…) „casă” cu diversele lui sensuri, ca „familie”: El ia hotărârile în casă; „domiciliu” „totalitatea persoanelor care locuiesc într-o clădire”: A țipat de a trezit toată casa; „căsnicie”: E păcat să strici casa cuiva etc. nu conține nicio componentă semantică în comun cu casă „locul unde se fac plățile.”». Relația pe care polisemia o stabilește cu sinonimia este la fel de interesantă precum este de problematică, și uneori confuză pentru sensurile cuvintelor. Un cuvânt polisemantic se desface în mai multe sensuri, la fel cum aceste sensuri se pot desface în mai multe sinonime, mai mult sau mai puțin apropiate sau îndepărtate ca înțeles. Nu toate sensurile unui cuvânt polisemantic au la bază aceleași sinonime, întrucât fiecare sens trimite la sinonime diferite, care la rândul lor vor trimite la alte sinonime, fapt ce va face ca acest sistem de relații să se complice din ce în ce mai mult. Desigur că nici sinonimele obținute prin desfacerea sensurilor unui cuvânt polisemantic nu sunt egale între ele, fapt ce ne dă de înțeles că înlocuirea unui cuvânt prin sinonimul său nu este valabilă în orice context, ci într-unul care să corespundă semnificației. Să ilustrăm, de exemplu sensurile cuvântului polisemantic „aspru”, precum și sinonimele specifice fiecărui sens, pentru a putea observa distincția contextuală care se realizează între ele:
Sensurile polisemantice ale lui „aspru” sunt: I.1. cu suprafață zgrunțuroasă, care dă (la pipăit) o senzație specifică, neplăcută; (despre fire de păr) – sin. tare, țepos; 2. (despre apă) care conține (din abundență) săruri calcaroase – sin. calcaroasă; 3. (despre vin) care are gust înțepător; – sin. acru; II.1. (figurat, adesea adverbial) mare, intens, puternic, înverșunat (vânt aspru, iarnă aspră) – sin. intens, puternic, înverșunat; 2. care provoacă suferințe, greu de îndurat (aspră robie, condiții aspre); 3. lipsit de indulgență, sever, neînduplecat, necruțător (fire aspră, privire aspră, om aspru) – sin. sever, neînduplecat, sever. Sinonimele sensurilor unui cuvânt polisemantic poartă denumirea de câmp de expansiune sinonimică, ca urmare a relațiilor ce se stabilesc între acestea, (cum e cazul lui „aspru”), dar aceste sinonime sunt lipsite de semnificație dacă nu sunt foarte bine delimitate contextual. Relația dintre polisemie și antonimie este una similară cu cele enunțate anterior, adică pentru sensurile unui cuvânt polisemantic (sau chiar pentru același sens) se pot dezvolta mai multe antonime, fără să fie echivalente între ele. Același cuvânt poate intra în mai multe serii antonimice, ca urmare a faptului că realizează sensuri diferite pentru același termen, cum e cazul opoziției care se distinge întotdeauna contextual: tare – moale (pentru pernă, aluat etc.), de seria tare – slab (voce, lumină), sau în contexte ca ceaiul, cafeaua s.a. sunt slabe. Un exemplu foarte potrivit pentru a ilustra relația dintre polisemie – antonimie – sinonimie, este cel propus de P. Gh. Bârlea: polisemia cuvântului „drept” dezvoltă următoarele sensuri antonimice, care la rândul lor, instalează între ele o serie sinonimică. Aceste sinonime aproximative (se disting contextual) sunt reprezentative pentru un anumit sens opus al lui „drept” (polisemantic): nedrept, strâmb, curb, înclinat, sinuos, șerpuit, stâng, greșit, cotit.
Pornind de la această analiză de dezambiguizare, putem observa că nu există o relație perfectă de delimitare între: polisemie – antonimie – sinonimie – omonimie, întrucât toate aceste clase semantice se suprapun la un moment dat, încălcându-se astfel principiul clarității expresiei. Important de reținut este faptul că, deși uneori dezambiguizarea sensurilor acestor clase se poate dovedi mai complicată, niciun sens nu este valabil dacă nu este inclus în contextul adecvat și nu face trimitere la același referent.
2.8 Expresivitatea limbii române
Frazeologia reprezintă o componentă esențială de cultivare a limbii române prin
intermediul unităților frazeologice (locuțiunilor și expresiilor) și a expresiilor idiomatice. Recunoscută ca o nouă disciplină lingvistică, frazeologia constituie o sursă inepuizabilă de îmbogățire lexicală a limbii române (sub aspect semantic și stilistic), contribuind la particularizarea unor stiluri funcționale, unitățile frazeologice regăsindu-se în mod deosebit în stilul publicistic și poetic. Unitățile frazeologice marchează expresivitatea limbii române, întrucât nuanțează actul comunicării prin adăugarea de semnificații figurate. Locuțiunile și expresiile se regăsesc în uzul general al tuturor vorbitorilor, indiferent de gradul de cultură al acestora, ca urmare a folosirii frecvente în vorbirea curentă. Limba română este preponderent o limba expresivă; fantezia creatoare a poporului român a determinat folosirea unor expresii și locuțiuni – transmise prin viu grai (și nu numai) din generație în generație, ce au concretizat, însuflețit prin intermediul expresivității și al afectivității, noțiuni abstracte precum: a-și lua lumea-n cap, cu cap, până peste cap, vai de capul lui, ca nelumea, ca pe ace, a-i ieși un sfânt din gură etc. Expresiile sunt bine reprezentate în limbă atât la nivel colectiv, ca urmare a faptului că toți oamenii le folosesc și cunosc semnificația lor, cât și la nivel individual, fiecare dintre noi selectând acele unități frazeologice care exprimă cel mai plastic, gândurile și emoțiile noastre, fie că sunt dominate de subiectivitate sau obiectivitate. În vorbirea orală, expresiile și locuțiunile sunt sugestive datorită posibilității schimbării registrului stilistic dintr-unul în altul. Alternarea stilurilor de la un stil colocvial, la unul argotic și ajungându-se în vorbirea curentă până la unul popular, familiar, cu nuanțe puternic marcate de afectivitate (folosirea apelativelor, a intonației, a glumelor și ironiilor) a permis transpunerea noțiunilor generale, abstracte, în unele particulare, concrete, a căror semnificație s-a desprins de sensul propriu și au dezvoltat conotații strict figurate: a-i da nas cuiva, cap pătrat, a-și lua picioarele la spinare, a i se face gura pungă etc. Majoritatea expresiilor existente în limba română nu pot fi traduse în alte limbi, ca urmare a faptului că fiecare limbă dezvoltă expresii proprii care atestă personalitatea acelui popor. Totodată, expresiile nici nu pot fi înțelese mot à mot, întrucât semnificația lor este văzută per ansamblu, realizată de construcția în sine, și nu de un anumit cuvânt sau grup de cuvinte, căci dacă am separa fiecare cuvânt din expresia: “a-și băga nasul unde nu-i fierbe oala”, relația existentă și semnificația ce rezultă din această îmbinare de cuvinte ar fi nulă – construcția nu trimite la o situație concretă, ci la o situație metaforică, determinată de un context anume. Deși a fost considerată de către unii specialiști ca fiind problematică și destul de intepretabilă, nimeni nu poate contesta totuși statutul pe care expresivitatea îl deține în limbă, și anume: modalitatea de a sugera conlocutorului nostru cum să înțeleagă lucrurile pe care i le comunicăm.
Concluzionând, putem spune că expresivitatea este omniprezentă în limba română în orice comunicare, fie ea literară sau non-literară, și constituie, alături de polisemie, unul dintre factorii primordiali de îmbogățire a lexicului.
2.9 Caracteristicile gramaticale ale vocabularului
Gramatica este temeiul preocupărilor lingvistice, iar cea care se ocupă cu studiul principiilor gramaticale se numește sintaxă. Pe de altă parte, pentru a face o comparație între caracteristica gramaticală și semantică a unui enunț amintesc că semantica este doar o componentă a gramaticii, împreună cu lexiconul. Dacă lexiconul reprezintă setul de cuvinte și afixe, semantica are în vedere sensurile asociate cu lexiconul unei limbi și cu unitățile-relațiile din structura frazei.
Istoria gramaticii românești a început odată cu preocupările pentru studiul și întocmirea unei gramatici a limbii române, mai precis în secolul al XVIII-lea. Primul autor care îndrăznește să realizeze prima gramatică românească este Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, în 1757 intitulată: Gramatica rumânească, dar care rămâne doar în manuscris. Ulterior, primul material gramatic publicat al limbii române este cel al lui Samuel Micu (Elementa linguae Daco-romanae sive Valachicae), tipărit la Viena în 1780. Ion Eliade Rădulescu publică în anul 1828 următoarea gramatică, la Sibiu, sun numele Gramatică românească. Alți autori care au abordat domeniul gramaticii românești sunt Timotei Cipariu (Gramatec’a limbei romane, în 2 părți – 1869 Analetica, 1877 Sintetica), Hariton Tiktin (Gramatica română, 1891: Etimologia și Sintaxa), Alexandru Philippide (Gramatică elementară a limbii române – 1897). În 1954, Academia Română lansează prima ediție a Gramaticii limbii române, iar în 1963, în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei, sub conducerea lui Alexandru Graur, a fost redactată Gramatica limbii române, în două volume. Primul volum avea în plan morfologia limbii române, cel de-al doilea volum, sintaxa însă abordarea descriptivă a limbii române este făcută în termenii gramaticii tradiționale.
Prima abordare modernă asupra limbii române este dezvoltată de Gramatica limbii române, elaborată sub coordonarea academică a unei comisii alcătuite de cadre didactice de la Universiatatea din București și Universitatea din Brașov, în două volume: vol. I, Cuvântul, vol. al II-lea, Enunțul. Această abordarea structurală este corelată cu abordările moderne, semantico-pragmatice. Adevărul pe care toate aceste materiale îl susțin împreună, este faptul că, gramatica limbii române are la bază propoziția. Mai multe lucrări de specialitate au încercat să dea o definiție obiectivă a ceea ce reprezintă propoziția, dintre care, amintim:
„Cea mai mică unitate sintactică ce presupune întotdeauna un singur predicat”;
"Un grup de cuvinte organizate în jurul unui predicat";
"Unitatea sintactică de bază care în principiu este alcătuită dintr-o îmbinare de
cuvinte prin care se transmite o judecată sau voința vorbitorului ori se cer informații";
"Ca unitate sintactică superioară sintagmei și inferioară frazei, propoziția se
definește, în primul rând prin predicație. Prin acest act se validează calitatea de propoziție, se conferă unei secvențe de semne puterea comunicativă".
Așadar, se observă din ultima definiție că la nivel sintactic, existența propoziției
depinde de existența predicatului (fapt care astăzi, nu se mai confirmă; exemple concrete vor fi în studiul de caz unde această afirmație va fi susținută de textele limbajului publicistic actual). În ceea ce privește subiectul, Gramatica limbii române, îl definește astfel: „reprezintă, în relație cu verbul, o clasă de substituție având ca termen prototipic nominalul (substantiv, pronume, numeral cu natură pronominală) în nominativ, iar ca relație sintagmatică specifică, relația de interdependență cu verbul și acordul pe care subiectul îl impune verbului-predicat”.
Capitolul III
LIMBAJUL JURNALISTIC ACTUAL
3.1 Introducere în comunicare
Puterea stă în informație; această paradigmă a devenit o condiție sine-qua non a
epocii contemporane. Astăzi, informația ne ajută să dobândim avantaje într-un proces sau într-o acțiune aflate în derulare. Comunicarea a devenit mijlocul principal prin intermediul căruia putem să ne adaptăm la realitățile generate de social. În opinia lui Jean Claude Bertrand informația „este un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transformă prin procesul de comunicare. Comunicarea face ca ființa umană să creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele, să transforme ideile și cunoștințele prin dialog cu semenii săi”. În aceeși nuanță, Bertrand afirmă că „termenul de comunicare implică neapărat o relație între două entități”. Analizând comunicarea din punct de vedere etimologic, Mihai Dinu conchide: „acțiune de a face comun, a fi în relație cu”. Dicționarul Explicativ Român atribuie comunicării trei dimensiuni: 1. acțiunea de a comunica și rezultatul ei 2. anunț, aviz, înștiințare, mesaj 3. informație, știre, veste. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă informația (de la latinescul informo, -are = a da formă, a fasona, a face cunoscut, a pune la curent) vom trece prin câteva definiții caracteristice ale acesteia:
– nevoie a creierului, formă de bază a nutriției psihice, cu funcții importante în realizarea cunoașterii și afirmării omului ca ființă sociabilă;
– ansamblul activităților, instituțiilor și efectelor care au ca obiect primirea, transmiterea, alegerea și prezentarea faptelor considerate ca semnificative pentru viața socială;
– un proces brut sau semifinit care, departe de a fi rar, este în general abundent;
– măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.
Dar informația nu este relevantă pentru cei care o folosesc, datorită definiției pe care aceasta o posedă, cât pentru ce reprezintă ea și care sunt atuurile acesteia. De astfel, pentru a nu induce în eroare cu o interpretare greșită a acestor avantaje ale informației, subliniem ceea ce diferiți teoreticieni au punctat ca fiind acestea. Alain Touraine spune că a fi informat înseamnă a ști nu numai ce se petrece, ci și a cunoște rațiunile și metodele de decizie … Absența informației, deci, lipsa participării la sistemele de decizie și organizare definește alinierea. Michel Crozier declară că "informația înseamnă putere, reprezintă instrumentul esențial al puterii."
Francis Dessart afirmă că "informația este un puternic catalizator al progresului (…) Este necesară o cooperare internațională și interguvernamentală între statele dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate, pentru ca informația și comunicarea pozitivă să contribuie la întărirea păcii și înțelegerii internaționale, la promovarea drepturilor omului." În inchiderea acestor șiruri, aducem în prim plan pe Robert E. Cahn și Agenția pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării a SUA, care vine cu o caracteristică a informației pe cât de importantă pe atât de interesantă: "Națiunea care stăpânește domeniul prelucrării informației va poseda cheile la conducerea lumii în secolul XXI." Și totuși, informația nu este doar un avantaj al celor care o posedă, este mai mult decât atât, mergându-se până în extrema în care informația este un drept. În 1949 Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă dreptul omului la informare și comunicare. Astăzi, informația se află în mâna tuturor, iar acest fapt ne face să fim din ce în ce mai competitivi și răi uneori; pentru că există tendința ușoară de a exagera cu puterea pe care informația ne-o aduce. Dacă acum câteva decenii bune, societățile erau conduse de una sau două persoane care dețineau puterea informației și conduceau prin aceasta pe toți ceilalți, acum putem vorbi despre o societate informațională în care fiecare din noi posedă, într-o mai mare sau mai mică măsură, informații care pot aduce pe loc avantaje, poziției noastre în societate și în raport cu ceilalți. Înțelegem nu doar că este un avantaj să posezi informație, pentru a reuși mai bine decât ceilalți sau a te menține într-un ritm care oricum pare din ce în ce mai alert, dar din exemplele vieții, trebuie să reținem că informația este esențială în lupta supraviețuirii. Astfel, informația nu mai este doar un avantaj, ea este o condiție a existenței. Există desigur, mai multe feluri de informație iar acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
"Conceptul de informație tinde să devină un concept fundamental al științei și civilizației contemporane." Legătura dintre știință și informație este evidentă, deoarece știința este o materie a informației exacte care aduce celor care o studiază, puterea de a realiza rezolvări. Dar în același sens, informația este baza cu care oricine poate călători într-o civilizație contemporană; e ca un scut al celor care vor să se protejeze sau dimpotrivă, să acționeze. După cum am spus și anterior, informația poate fi clasificată în mai multe feluri. Astfel, există:
– Informație directă, care este comunicată între două sau mai multe persoane într-o poziție ce îi găsește față în față.
– Informația indirectă, comunicată de obicei prin mijloacele mass media.
Emilian Dobrescu adaugă totuși o sesizare în care notează faptul că "informațiile de ultimă oră, materializate în noi produse și imagini ale minții umane pot fi considerate tot informații directe, dacă transmiterea lor de către emițător nu este mediată." Reținem că informația este un instrument de cunoaștere și înțelegere. Referitor la domeniul juridic al informației, specialiștii au trecut-o într-o strânsă legătură cu libertatea, fără de care, de multe ori, nu poate exista. Amintim câteva dintre drepturile pe care aceasta încă se discută:
– dreptul individului și dreptul colectivității;
– libertatea informației sau a celui ce informează;
– dreptul de acces la sursele de informare;
Trebuie să recunoaștem importanța pe care informația o are în orice societate existentă și să înțelegem că numai prin ea, popoarele se pot dezvolta și co-exista, într-o lume imprevizibilă. De la începuturile lumii, când informația era de multe ori un mijloc de a știi să conduci, să controlezi, să negociezi, s-a ajuns ca astăzi, informația să ia atâtea fețe, încât nouă nu ne mai rămâne decât să extragem ceea ce informația aduce bun și ceea ce riscăm cu ea. Am putea concluzioa cu: informația este baza oricărei comunicări. Dar ce este comunicarea? În studiul Process and Effects of Mass Communication, Wilbur Schram propune o definiție prin care comunicarea reprezintă un proces prin care se stabilesc idei, identități de reflecție între emițătorul și receptorul unui mesaj care se transmite printr-un canal. Referindu-se la comunicare din perspectivă sociologică, Emilian Dobrescu apreciază: „Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informații, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele”. O remarcă definitorie pentru analiza informației și realitatea socială contemporană o face N. Udroiu: „Lumea, privită strict prin vizorul spațiului informațional, ni se înfățișează diversă, dinamică, dar și plină de inegalități, de contradicții”. Analizând definițiile anterioare constatăm că în procesul socializării comunicarea este instrumentul fără de care omul nu ar putea interacționa. Comunicarea devine astfel, baza unei societății sănătoase, în care, procesele sociale rezistă în prezent și durează într-un viitor cât mai îndelungat. Referindu-se la tipologia comunicării Emilian Dobrescu consideră că aceast proces poate fi clasificat astfel:
directă sau indirectă;
unilaterală sau reciprocă;
privată sau publică.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la a) și b) poate naște alte patru forme de comunicare – cele mai întâlnite de altfel:
reciprocă directă (față în față);
reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului);
unilaterală directă (într-o conferință)
unilaterală indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în
mișcare, filmul, scrisorii).
Pe de altă parate, J. L. Aranguren clasifică comunicarea în funcție de tipurile de
activități umane; comunicarea fiind: obișnuită (comună), științifică, tehică, de noutate, publicitară, pedagogică, artistică, socială, economică, politică, religioasă, etc. Comunicarea umană are rolul de a da sens unei informații verbale (fie că informația are loc prin scris sau oral) și a informației non verbale, prezentată în acțiunile paralimbajului, mișcării corpului și folosirea spațiului. Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Acest fapt se datorează complexității pe care comunicarea, limba, limbajul le au, devenind discipline științifice studiate (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica); acestea aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare. Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât privește conținutul, aceasta are un conținut informațional, un conținut afectiv-emoțional, un conținut motivațional și un conținutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informații: cognitive; indiceale; injonctive sau conative. În ceea ce privește comunicarea, canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și drumul ipotetic sau calea urmată de mesaj. În comunicare se folosesc următoarele canale:
Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio;
Canale scrise: scrisori, rapoarte, afișiere, memo-uri, formulare, cărți, reviste, ziare;
Canale față-n față: conversații, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi."
Mediul comunicării este mijlocul tehnic sau fizic care transformă mesajul în semnal. Astfel spus, mediul comunicării este reprezentat de către spațiul în care se comunică; mediul oral este atunci când au loc vorbirea sau ascultarea, iar mediul în scris este reprezentat de momentele scrierii sau citirii. În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacția respectivă se numește feedback și încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informație și o comunică transmițătorului. Putem deci considera că în procesul comunicării rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmițător și invers. Pentru a reuși o clasificare cât mai corectă a comunicării, după ce am analizat conținutul și importanța pe care informația o are în procesul comunicării, propun câteva criterii prin care voi evidenția aspectele comunicării de masă.
3.2 Comunicarea de masă.
"La început, cuvântul a fost direct comunicat, chiar unei audiențe în masă." Comunicarea de masă necesită un autor instituționalizat adresându-se unui public variat și numeros. Însă, acest tip de comunicare prezintă un dezavantaj care ulterior, afectează comunicarea deoarece nu se beneficiază de un feedback concret. Comunicarea publică sau mediatică este o formă specializată a comunicării interumane care are rădăcinile în retorica antică. Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice; ea diferă în mod esențial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa." În a susține analiza comunicării de masă, găsim o explicație pe care Jose Ortega y Gasset o demarează: "massa – este omul mediu, este calitatea comună, ceea ce aparține tuturor și fiecăruia, este omul atât cât el nu se diferențiază de ceilalți oameni". În opinia lui Abraham Moles, mesajele transmise pot fi: sonore (limbajul oamenilor, limbajul senzațiilor și limbajul lucrurilor, tradusă prin zgomote și vizuale, reprezentate de simboluri ale textelor, mesajele acestora dar și mesaje artistice. Nu trebuie uitat totuși importanța pe care cuvântul o are în relația omului cu lumea prin procesul comunicării; fără de care nu ar putea fi posibilă. Ion Biberi găsește elemente comune și esențiale între cuvânt și comunicarea verbală, prezentate toate în cartea Arta de a scrie și de a vorbi în public. Funcțiile comunicării de masă sunt următoarele:
a) 1. informativă
2. de exprimare și cristalizare a opiniilor
3. de instruire și educare
4. de distracție, destindere, deconectare și folosire a timpului liber
5. de convingere, integrare socială și întărire a participării sociale a individului
Desigur, o definiție mai clară și amplă a acestor funcții ne-o oferă Gregory Bateson și Jurgen Ruesch:
primirea, stocarea și transmiterea mesajelor;
prelucrarea informațiilor;
amorsarea și modificarea proceseor psihologice;
influențarea și dirijarea unor evenimente exterioare.
Și totuși, știind ce este comunicare și ce transmitem (informația); cum putem realiza procesul comunicării către mase? Prin ce transmitem? Canalele comunicaționale sunt mijloacele și căile prin care se transmite o comunicare de la un emițător către un receptor. Dar înainte de a merge mai departe și de a analiza ce este mass media, cum se manifestă comunicarea mediatică, funcțiile și rolul acesteia pentru public, amintim importanța comunicării vizuale ca fiind una dintre cele mai puternice forme de a transmite un mesaj. Astăzi ne confruntăm cu o necesitate a exprimării unui mesaj într-o imagine sau cu ajutorul unei imagini. Este important să comunicăm prin imagini și la fel de important este să știm să decodăm ceea ce ni se transmite prin acestea. Ele ne ajută să ne formăm o idee mai clară, concisă și sigură despre obiectele din jurul nostru. Impactul vizual este avantajul principal al comunicării vizuale deoarece o imagine poate cuprinde zeci de pagini scrise și economisește timp și spațiu. Cu toate acestea, presa scrisă, încă face abuz de un limbaj modern cu care imaginile, sunt într-o opoziție nefirească. Și totuși, această strategie a jurnaliștilor, dă bine informației, astfel încât, rezultatul dorit, nu întârzie să apară.
3.2.1 Mass media: cel mai modern canal al transmiterii informației
Ziarul, radioul, televiziunea, internetul au apărut sub această cronologie înregistrând un moment de apogeu și apoi, ocupând locul în ceea ce numim mijloace de comunicare în masă sau mass-media. Nu contestăm faptul că ele au luat naștere din nevoia de informare. Jean Claude Bertrand, doctor și profesor emerit la Institutul Francez de Presă, acordă un spațiu destul de mare în lucrarea sa O introducere în presa scrisă și în presa vorbită, rolului pe care mass-media îl posedă încă din sec. al XIX-lea când în Marea Britanie, a fost numită cea de-a patra putere în stat. Catalogat ca fiind câinele de pază al societății, presa și-a câștigat repede încrederea în rândul publicului deaorece acesta a fost atras de seriozitatea jurnaliștilor și respectul acestora pentru adevăr, oameni, drepturile sale și societate. În afara tuturor avantajelor pe care jurnalismul le arată mândru, astăzi, în întreaga lume, reținem importanța comunicării și impactul acesteia peste ceea ce înseamnă relații, afaceri, succes, viitor etc. De-a lungul anilor, am fost martorii direcți sau indirecți ai unor evenimente ce au schimbat istoria comunicării.
Indiferent de clasificările anunțate de diverse cărți care analizează funcțiile mass media, cert este că presa influențează în mod variat publicul. Toate aceste influențe pe care le are asupra noastră, voluntar sau involuntar, i-au adus o serie de responsabilități, de funcții. Cel mai bun argument este acela cum că mass-media, nu ne obligă să gândim într-un anumit fel, dar ne impune subiecte asupra cărora avem de reflectat. Când vorbim de funcțiile mass-media, inevitabil, vorbim de influența acestora în anumite domenii. Prin fiecare funcție, nu se face altceva decât să se urmărească anumite efecte ce pot fi regăsite atât la nivelul individului cât și la nivel de grup sau al întregii societăți. Mass media are o puternică influență asupra publicului. Decidem să cumpărăm ceea ce reclamele ne arată că este mai bine; gândim în funcție de felul în care ne sunt prezentate situații și ajungem astfel, să facem parte dintr-o societate care aparține, neoficial, unei puterii deși strajnic simțite, nevăzută. În ceea ce privesc avantajele sau dezavantajele, constatăm atât efecte pozitive cât și negative pe care mijloacele de comunicare în masă le au asupra noastră: prezintă adevărul cu obiectivitate și numai acestea au meritul de a ne face conștienți de lumea în care trăim. Pe de altă parte, excesul cu care aleg să transmită, ne forțează parcă să decidem în sensul dorit de ei.
3.3 Elementele de construcție ale limbajului jurnalistic
Comunicarea de tip jurnalistic se fundamentează pe faptul că mesajul transmis are un destinatar, un receptor bine precizat; încearcă să convingă un grup de indivizi de calitățile și meritele unui mesaj. Limbajul jurnalistic are la bază studii de psihologie aplicată, semiotică aplicată, etc. și a dezvoltat ca subdomenii comunicarea socială și comunicarea politică. Pentru a obține rezultate favorabile jurnalistul trebuie să facă o analiză cât mai precisă a țintei. Și după cum menționează autorii cărții Advertising cultures: "antropologii ne-au învățat că între ceea ce oamenii spun că fac și ceea ce fac ei cu adevărat, sunt de regulă, două lucruri diferite". Iar acest fapt denotă tendința cititorilor de a se răzgândi în ultimul moment; iar pentru jurnaliști această realitate reprezintă o adevărată provocare pentru care își vor folosi toate resursele să câștige nu doar atenția publicului țintă ci și schimbarea atitudinii acestuia. Bugetul consistent al unui ziar nu garantează cumpărarea acestuia sau fidelitatea cititorilor. Două ziare pot să cheltuie aceeași sumă cu activitatea respectivă și să obțină rezultate complet diferite. Cercetările demonstrează faptul că mesajele creative pot avea o importanță mai mare pentru succesul campaniilor de promovare a informațiilor decât sumele de bani cheltuite. Așadar, banii trebuie investiți în elaborarea unor mesaje care transportă o informație corectă; eficientă. Editori ziarelor se confruntă cu un mediu din ce în ce mai aglomerat de informație prezentată de concurență. Cititorul obișnuit poate audia sau viziona numeroase articole și are de ales între mii de publicații. La acestea se adaugă nenumărate cataloage, reclame prin poștă și multe alte mijloace de informare. Această aglomerare creează mari probleme sponsorilor înșiși, publicarea lor fiind extrem de costisitoare. Odată cu dezvoltarea rețelei de televiziune prin cablu, a sistemelor de înregistrare pe casete video și a dispozitivelor telecomandate, publicul de azi are la dispoziție o serie întreagă de programe din care să culeagă informațiile și cu acest rival, presa scrisă, întâmpină greutăți din toate părțile. Astfel, dată fiind existența a sute de alte mesaje informative care caută să atragă atenția publicului și ca urmare a faptului că un mesaj este puțin probabil să rețină atenția un timp prea îndelungat, jurnaliștii presei scrise se confruntă cu sarcina provocatoare de a concepe mesaje care să acapareze și să mențină atenția audienței, dar să o și motiveze să răspundă, fie într-un mod perceptual, fie comportamental. Mesajul transmis de un ziar trebuie să fie bine proiectat, plin de fantezie, antrenant și plin de satisfacții pentru cititori. Îndeplinirea acestor obiective necesită imaginație și spirit novator. Astfel, strategia creativă va juca un rol din ce în ce mai important în privința succesului publicației. Pentru elaborarea acestei strategii, editorialiștii parcurg un proces în trei etape, care constau în: generarea mesajului, evaluarea și alegerea acestuia și execuția mesajului. Obiectivul principal al publicației nu este doar acela de a transmite o informație cât de a obține o anumită modificare a atitudinei țintei față de informația servită, pentru care se face apel la un anumit tip de comportament. Înainte de a lua decizia care să îl îndrume către un anumit tip de comportament, cititorul se informează cât mai amănunțit cu privire la informația digerată. El folosește mai întâi propria sa experiență și dacă aceasta nu este suficientă pentru luarea deciziei de a fi sau nu de acord, apelează la surse de informații externe folosind (mental) un sistem de evaluare a plusurilor și minusurilor informației, sistem alcătuit din trei niveluri psihologice:
Nivelul cognitiv (ceea ce cititorul cunoaște deja);
Nivelul afectiv (în funcție de informațiile cu privire la știre, cititorul realizează o
evaluare a acestuia);
Nivelul conativ sau comportamental (transpunerea în practică a atitudinii față de
informație).
Acest sistem propriu de evaluare determină o anumită reacție a cititorului, reacție care se poate concretiza în interes față de știre, crearea unei atitudini față de aceasta sau a unui anumit comportament. O serie de mai multe reacții pozitive (cu rezultatul dorit), atrage chiar și fidelitatea cititorului pentru publicația respectivă. Având în vedere aceste elemente, obiectivele construcției discursului publicistic trebuie să vizeze toate cele trei niveluri (cognitiv, afectiv și conativ), cu accent pe cel care satisface cel mai bine, ceea ce publicația dorește să rezolve într-un anumit interval de timp. La nivel cognitiv, obiectivele urmăresc informarea țintei, astfel încât aceasta să cunoască evenimentul despre care se scrie. La nivel afectiv, obiectivele discursului publicistic urmăresc realizarea unei atitudini favorabile față de știrea prezentată. Prin intermediul limbajului folosit se urmărește poziționarea favorabilă a unui eveniment dacă publicația susține credibilitatea și importanța acestuia. Pentru ultimul nivel, cel conativ, obiectivele urmărite vizează influențarea comportamentului țintei, astfel încât aceasta să reacționeze favorabil la discurs prin luarea unei decizii pro sau contra actorilor sau situației prezentate. În acest caz, este vizat comportamentul țintei, determinând-o să acționeze într-un mod indicat (direct sau indirect) și chiar să rămână fidelă față de evenimentul petrecut. Orice publicație reprezintă mai mult decât ceea ce produce sau vinde. Ea are o idee de bază asupra activității sale, o personalitate care se răsfrânge asupra tuturor acțiunilor sale. Identitatea comunicată a unei întreprinderi reprezintă manifestarea vizibilă a personalității ei. De aceea, stabilirea modului de comunicare a publicației trebuie să plece nu doar de la obiective precise și punctuale, ci mai ales de la o primă definire clară a ceea ce reprezintă personalitatea, eul acesteia. Altfel există extrem de puține șanse să fie reținută de către public și să devină astfel un punct de reper. Acțiunea de convingere a masei de cititori se realizează, pe piața modernă, prin folosirea unui limbaj publicistic menit să stimuleze curiozitatea, dorința de informare și să transforme veritabile puncte de declanșare a comportamentului de a acționa, prin crearea imaginii pozitive sau negative a unui eveniment/persoană.
Trebuie amintit faptul, bine cunoscut, că la originea unor comportamente pe care cititorul le are în fața limbajului jurnalistic, se află decalajul sau distanța excesivă dintre aspirații și posibilitățile reale; se află o inadvertență de lungime de undă, de multe ori programate genetic. ,,În interacțiunea dintre participanți, procesele de comunicare sunt intermediare între stările psihologice ale acestora. Ceea ce înseamnă că eventualele perturbații ale comunicării fac, dacă nu imposibilă, cel puțin dificilă cunoașterea proceselor psihologice între parteneri.” Terenul de acțiune al limbajului jurnalistic este deci mentalul publicului vizate.
Intenția de acționare în favoarea sau defavoarea unui eveniment/persoană a unui produs/serviciu este rezultatul mai multor procese mentale, declanșate de situația-stimul, definită ca un complex de condiții ce determină un răspuns din partea cititorilor. Așa cum a observat Adam Arvidsson, intenția de cumpărare este rezultatul unui ansamblu de procese psihice din care fac parte percepția, cunoașterea și memorarea, învățarea, emoția și motivația. Viața psihologică ca și cea biologică, este puternic socializată și culturalizată, fiecare persoană însușindu-și normele, valorile, modelele de acțiune din mediul în care trăiește. Principalele instanțe de socializare sunt grupurile formale și informale, de apartenență (familia, cercul de prieteni) și de referință (comunitatea profesională), care le oferă indivizilor modele de comportament specific diverselor roluri sociale pe care ei și le asumă de-a lungul vieții. În fară de aceste grupuri, un rol important în socializare îl au și mijloacele de comunicare în masă, purtătoarele predilecte de mesaje. Cercetări din domeniul psihologiei transculturale au pus în evidență tendințe de contextualizare a modelelor psihologice. Editorialiștii au înțeles că premisa persuasivității unui mesaj publicistic este cunoașterea comportamentului și a mentalității cititorilor. Ei sunt interesați să afle ce procese au loc în mintea receptorilor de știri, pentru a putea prevedea comportamentul de acțiune determinat de aceste procese. Ele sunt în mare măsură dependente de cerințele, valorile, normele și tradițiile mediului în care trăiește publicul țintă.
Jurnaliștii ignoră de multe ori cercetarea dimensiunilor psihosociale ale pieței unde lansează informația și se rezumă doar la elemente de psihologie empirică, acumulate de ei prin experința curentă în formă de observații, opinii etc. despre ei înșiși și despre psihologia semenilor lor, despre comportamentul uman în general. O asemenea abordare a discursului publicistic, face ca ea să atingă doar accidental coardele sensibile ale categoriei de cititori vizate. Pentru a reuși să influențeze cu certitudine comportamentul de decizie al publicului, jurnalistul trebuie să recurgă la o investigare sistematică a caracteristicilor psihografice ale cititorilor, la studierea motivației, intereselor, trebuințelor și așteptărilor lor și la testarea prealabilă a atitudinii publicului față de diverse variante ale mesajului publicistic proiectat. Utilitatea informațiilor de natură psihologică obținute prin cercetările asociate creării mesajului publicistic au demonstrat că asemenea studii sunt la fel de necesare jurnaliștilor ca și aptitudinile artistice și abilitățile de realizare tehnică.
În esență, rolul publicației este de a-i ajuta pe cititori să se orienteze mai ușor și mai repede în multitudinea ofertelor de produse/servicii lansate pe piață; spre o persoană în care să creadă sau spre evenimente care merită sau nu atenție. Problema jurnalistului care transmite informația este să poată controla cu cât mai mare precizie efectul mesajului publicistic pe care îl emite. Mesajul trebuie deci să declanșeze în mintea cititorilor exact reacția comportamentală dorită de editorialist și urmărită de jurnalist. Analiza factorilor psihologici ce influențează comportamentul de decizie prin intermediul discursului este un domeniu foarte larg. În acest context trebuiesc subliniați principalii factori psihologici care acționează în mare parte la nivelul subconștientului indivizilor. Nevoia de a înțelege funcționalitatea mecanismului publicistic, impactul mesajului asupra atitudinilor și comportamentului receptorilor sunt resimțite nu numai de publicul cititor, ci și de oamenii de afaceri și creatorii de mesaje. Dimensiunea psihologică arată că memoria este subiectivă, în sensul că achiziționarea, reținerea și actualizarea informațiilor depinde de semnificația lor pentru indivizi, ce se raportează la trebuințele, sentimentele și interesele acestora. Ca urmare, manifestările comportamentale ale unui individ în procesul de decizie în legătură cu un anumit eveniment sau o anumită persoană, este generat de existența unei stări de tensiune (un dezechilibru interior), datorită existenței unei nevoi nesatisfăcute, care pune organismul în acțiune până la dispariția ei. Într-o anumită măsură, oamenii au tendința să ia decizii raționale, deliberate, bazate pe atributele evenimentului atunci când acesta se referă la satisfacerea nevoilor utilitare. Invers, ei tind să ia decizii pe baza unor factori subiectivi, emoționali atunci când își satisfac nevoile hedonice, respectiv când citesc despre știri care le creează plăcere senzorială sau emoție estetică, cum a fi obiectele de artă, (concerte, cărți), accesoriile vestimentare și parfumuri.
Mesajele jurnalistice sunt cele care fac apel direct la emoțiile noastre legate de necesitatea satisfacerii nevoilor. Rareori se face apel la rațiune sau la logică, pentru că, oamenii sunt extrem de influențabili la nivel emoțional și deciziile lor țin cont într-o măsură covârșitoare de senzațiile și emoțiile lor. Nu este întâmplător faptul că apelul cel mai des folosit este cel al fricii (de moarte, de suferință, de singurătate, de boală, de pierdere a statutului social, etc). Ceea ce se poate observa este comportamentul cititorului, care are la bază atitudinile formate. Formarea atitudinilor se realizează în timp, iar o dată formate, ele sunt stabile și durabile. Este posibilă schimbarea lor în timp, dar procesul este lent și relativ dificil.
La începuturile sale, mesajul jurnalistic avea un caracter pur informativ. Ulterior, existența mai multor mesaje simultane, ce concurau pentru a capta atenția publicului, a determinat emițătorii de mesaje să acorde atenție formei de prezentare pentru a mări șansele ca informația transmisă lor să fie recepționată și reținută. Așa au început să fie cultivate în mesaj elemente estetice și emoționale. Este un adevăr acceptat unanim faptul că personalitatea și motivația indivizilor condiționează comunicarea. Dezvoltarea în timp a mesajului nu a fost lineară. Ea a stârnit valuri de entuziasm, care au alternat cu critici severe și contestări. Limbajul jurnalistic este, un mijloc de atragere a publicului, dar în același timp o manifestare a libertății de expresie a ofertanților de idei și un câmp de exercitare a facultăților critice ale cititorilor. Eficacitatea ei este condiționată de fundamentarea strategiei publicistice pe studiul comportamentului uman sub acțiunea fluxurilor informaționale. Limbajul jurnalistic nu este o simplă chestiune de inspirație, ci rodul unei cercetări prealabile și al dezvoltării sistematice de variante care se testează și se ameliorează. Același celebru autor, amintit anterior, Guy Cook, menționează ferm, că atunci când vorbim de comunicarea de tip jurnalistic trebuie luat în calcul trei noțiuni diferite:
Textul care este folosit pentru a reprezenta forma lingvistică, temporar și artificial,
separat de context prin prisma analizei de conținut.
Contextul include: substanța: materia fizică care exprimă textul; imaginile;
paralimbajul; situația; co textul; intertextul; participanții, definiți de transmițători și receptori; funcția (ceea ce textul intenționează să facă).
3. Discursul este de altfel, text și context împreună.
Se înțelege că discursul trebuie să acorde atenție nu doar procesului de cunoaștere a ființei umane cât și a culturii acesteia pentru că numai atunci când se are în vedere toate aspectele care caracterizează publicul țintă, se poate vorbi despre un discurs publicistic reușit. Studiul limbajului trebuie să aibă în vedere automat contextul pentru că discursul se află în context și niciun act al comunicării nu are loc fără participanți, intertext, paralimbaj și substanță. Arthur Asa Berger remarcă în acest sens o deosebire între limbaj și discurs (primul fiind "o instituție care ne arată cum trebuie folosite cuvintele pentru a da sens unei propoziții iar discursul este metoda prin care oamenii folosesc limbajul").
3.4 Factorii de influență ai limbajului jurnalistic actual
Idea de a convinge pare a fi o reală muncă, pe care unii o iau atât de în serios încât ajung să se convingă pe ei înșiși de faptul că secolul XXI este secolul noilor valori și că tradiția nu va mai exista prea mult. Publicul, nu va încerca să dărâme această convingere din lipsa unor idei demne de apărat. Așa cum prevede George Steiner trăim într-un secol în care marile ideologii se înfruntă între ele. Fiecare din noi credem că avem dreptate și deținem secretul suprem al trăirii o viață fără griji. Mai mult, astăzi, țări precum SUA încearcă să se impună Chinei în aspectul inovației și tehnologiei, iar Japonia dă tuturor clasă cu o atmosferă incredibil de pacifistă în afaceri. Continentul Australia pare o destinație pentru toți cei care vor să se destindă, iar Africa, locul unde este periculos să mergi. Sunt idei impuse de realități mai mult sau mai puțin exacte, expuse de noi altora sau invers. În cadrul aceluiași grup, pot co-exista indivizi care cred că a fi vegetarian înseamnă a trăi sănătos și indivizi care nu concep un trai fără carne în meniul zilnic. Astfel, întreaga planetă devine un cîmp de bătălie a ideilor ajungându-se în final la occidentalizarea lumii. Înțelegem așadar că factorii care influențează construcția unui limbaj publicistic este însăși acțiunea de a convinge (a convinge de veridicitatea unei știri, importanța unui eveniment, credibilitatea unei personalități etc.).
3.5 Importanța textului în discursul jurnalistic
Înainte de a descrie procesul de transmitere a unui mesaj prin text, amintim care sunt funcțiile comunicării vizuale, pentru că acestea deslușesc misterul rolului textului în discursul publicistic. Astfel, în aceași manieră explicativ-ajutătoare, Elena Abrudan dezvăluie:
Stabilirea și definirea unor relații – contactul pe care individul îl are cu obiectul în
sine necesită un anume tip de interacțiune bazată pe vizual, și în urma căreia se subînțeleg factorii care vor ajuta la evoluția relației privire adresare; privire răspuns;
Canalul de control – sugerează faptul că oricine poate interveni asupra mesajului;
Manifestul emoțiilor – comunicarea vizuală este bazată pe transmiterea emoțiilor
prin creier (creierul este nivelul la care se propagă în primă fază, imaginea). Emoțiile față de ceea ce se vede pot fi diferite în funcție de conținutul imaginii (de la bucurie la tristețe etc.);
Feedback-ul – reacția de răspuns la mesaj este cu atât mai vizibilă dacă aceasta se
transformă într-o acțiune a stării și nu în cuvinte.
O importanță deosebită în anunț o joacă titlurile. În medie, un titlu este citit de 5 ori mai mult decât însuși textul. Deci fără menționarea produsului în titlu – 80% din cumpărătorii potențiali nu vor deveni reali. Iar titlul este un element al textului. Surprinzător este faptul că s-a demonstrat că omul nu doar privește obiectul ca pe o traiectorie întâmplătoare, ci „pipăie” cu privirea elementele cele mai importante ale figurii. O proprietate a ochilor este de a cuprinde grupe de litere, forma acestora, precum și o lungime determinată a rândurilor. Acest factor determină accelerarea sau încetinirea citirii. Astfel savanții au determinat traiectoria pe care o parcurge ochiul uman la citirea informației: de la început ochiul se ridică la colțul din dreapta sus a paginii, apoi se coboară la mijlocul acesteia citind consecutiv informația de la stânga la dreapta până la sfârșit. Când cumpărătorul vede titlurile publicației pe care intenționează să o cumpere, în acel minut el încremenește, încetează să clipească și să înghită salivă, se încetinește respirația, pupilele se măresc. Aceasta este o transă hipnotică. Un om normal clipește de 32 ori/min, când retrăiește de 50-60 ori/min, iar în timpul selectării produselor de 14 ori. Unele metode în cadrul acestei forme de influnețare sunt: utilizarea cuvintelor cheie cu sens unic și concret, calitățile concrete ale produselor, dinamica vorbirii, influențare prin intermediul combinării sunetelor și cuvintelor (s-a determinat că prezența sau dominanța sunetului „i” în cuvinte creează imaginea a ceva mic și nesemnificativ; litera „m” – ceva bun și larg, iar „ș” – fierbinte și bun). Din acest exemplu se remarcă influența hipnotică pe care textul o are asupra cititorului.
În Jurnalistul Universal, Ray Bradbury este amintit prin următoarea afirmație: "Va trebui să scrii, să lași la o parte sau să arzi o mulțime de pagini înainte de a te simți în elementul tău în acest mediu. Poate ar fi bine să începi chiar acum. Pentru că eu cred că, în cele din urmă, cantitatea se va transforma în calitate". Într-adevăr, mulți autori sunt de acord atunci când vine vorba despre metodele cele mai bune spre a atinge satisfacțiile scrierii. Dar, nu numai a scrie mereu și a dobândi o experiență, oferă și calitatea unui discurs publicistic. Dacă textul scris nu este și judecat, atunci, jurnalistul nu va știi niciodată dacă trăiește într-o continuă eroare a scrierii unui articol sau dacă, este pe drumul cel bun. Astfel, structura redării trebuie să corespundă atât logicii interne a mesajului transmis cât și orientările lui. Regula principală a reușitei unui discurs publicistic persuasiv este ca textul să fie în concordanță cu imaginea. "Doar înțelegând foarte bine o temă putem fi credibili atunci când vorbim altora despre aceasta", afirmă Iuliana Dumitru. Următorul pas, este acela în care redactorul își alege metoda, stilul, forma și realizarea tehnică; Citându-l pe David Randall spunem că "ziarele nu sunt literatură". Într-adevăr, ele se aseamănă în multe (ca originalitate, inspirație și moment) dar într-un punct cerințele de scriere se despart, mai ales când este vorba de presa scrisă, care spre deosebire de un roman, de exemplu, necesită concentrare maximă. Tehnicile de realizare a textului publicistic, necesită următoarele condiții de redactare:
Colectarea informației; înainte de a scrie un text, specialistul în redactarea textelor
publicistice trebuie să aibă un anumit background asupra a ceea ce scrie;
Organizarea ideilor. "Orice text publicistic se află în strânsă corelație cu tonul,
rolul și starea de sprit a autorului" scrie Andra Șerbănescu. Tonul este modul în care se spune ceva, atitudinea autorului față de subiect, reflectată în felul de a prezenta ideile. În mod obișnuit, cunoaștem două feluri: obiectiv și subiectiv. Rolul reprezintă sarcina pe care autorul și-o asumă în raport cu ideile transmise prin intermediul textului. Starea de spirit poate fi una calmă, melancolică, indiferentă, angajată, de neliniște, de surescitare, de oboseală, de surprindere etc.
Prezentarea ideilor. Se vorbește de două ordini când vine vorba de a pune jos
pe hârtie ideile pentru o știre: ordinea naturală și ordinea logică. Ordinea naturală este influențată de axă temporală și axa spațială. Axa temporală presupune prezentarea succesivă a momentelor specifice din existența sau din devenirea unui eveniment, unui fenomen. Ordinea logică. Pentru aceasta, e nevoie în primul rând de alegerea vocabularului. Astfel, un text poate avea mai multe caracteristici:
are o cauză și vizează un scop;
este destinat unui public;
comunică idei într-o anumită limbă;
ideile comunicate capătă o anumită formă;
este produs într-un anumit context ( într-un spațiu și timp determinate, alături de
alte texte, de același tip sau diferite);
este transmis pe un anumit canal;
așteaptă un răspuns (feedback).
Ceea ce înseamnă a produce un text înseamnă de fapt a produce un sens și a găsi mijloacele cele mai eficiente de a-l comunica și altora. De asemenea, un text bun trebuie să respecte anumite condiții:
să aibă o temă bine aleasă;
conținutul să fie unitar;
să ofere o informație de calitate (interesantă, corectă, specifică, sinceră);
să scoată în evidență implicarea autorului prin atitudine față de temă;
să aibă un scop clar;
să satisfacă aștepările cititorului;
să fie concis, pentru a lăsa mesajul să ajungă la cititor în forme specifice;
să fie elegant în conținut și în formă;
să convingă cititorul;
să poarte amprenta responsabilității autorului asupra consecințelor pe care le-ar
putea avea asupra publicului.
Pentru a menține viu interesul cititorilor pe parcursul întregului text trebuie să cunoaștem factorii care influențează atenția: intensitatea, repetiția, noutatea, acțiunea, contrastul, relevanța. Stilul trebuie să îndeplinească mai multe condiții: claritate, corectitudine, concizie, naturalețe, armonie, finețe. Astfel, limbajul jurnalistic are un scop general și unul particular.
scopul general are rolul de a informa, de a convinge, de a se autoexprima, de a
oferi momente de destindere;
scopul particular, adică tipul particular de răspuns pe care autorul îl așteaptă de
la publicul său: mesajul autorului și reacțiile așteptate.
Verificarea textului. Redactarea unui text este un proces în care autorul descoperă idei noi, găsește cea mai potrivită formă, scrie și rescrie privindu-și textul atât din perspectiva celui care scrie cât și a cititorului. A introduce noi idei, a elimina altele vechi reprezintă în esență mecanismul care generează textul într-o activitate continuă de scriere și rescriere. După ce are loc verificare textului se stabilește forma finală a limbajului jurnalistic.
Poate cel mai important aspect al unui text este titlul; pentru că acesta este primul
element de contact cu cititorul și dacă el este realizat ca la carte, atunci, împreună cu imaginea pe care o însoțește, articolul dispune de cel mai profesionist discurs publicistic. Autorii Schneider și Esslinger spun că titlul constituie partea cea mai grea textului publicitar. "Nicăieri altundeva nu se concentrează laolaltă atât de multe probleme și atât de puține cuvinte". Titlul trebuie să îndeplinească 5 cerințe:
să aibă un mesaj foarte clar;
mesajul să fie extras din informația principală a articolului;
să existe o strânsă legătură între text și titlul purtat de acesta;
să fie corect formulat, ușor de înțeles și fără echivoc;
să dea cititorului un imbold spre lectură, să fie incitant.
3.6 Impactul limbajului jurnalistic asupra audienței
Jurnaliștii au înțeles că premisa persuasivității unui mesaj jurnalistic este cunoașterea comportamentului și a mentalității cititorilor. Astfel, într-o revistă pentru femei vom găsi în mod evident imagini dedicate articolelor despre hainele la modă, parfumuri, cosmetice de întreținere corporală, destinații romantice unde acestea își pot petrecere vacanța sau evenimente culturale care li se adresează în mod deosebit. În mass media românească, jurnaliștii ignoră de multe ori cercetarea dimensiunilor psihosociale ale pieței unde lansează informația și se rezumă doar la elemente de psihologie empirică, acumulate de ei prin experința curentă în formă de observații, opinii etc. despre ei înșiși și despre psihologia semenilor lor, despre comportamentul uman în general. O asemenea abordare a limbajului jurnalistic, face ca ea să atingă doar accidental coardele sensibile ale categoriei de consumatori vizate. Pentru a reuși să influențeze cu certitudine comportamentul de decizie, publicații precum Click, Libertatea etc., recurg la o investigare sistematică a caracteristicilor psihografice ale potențialilor cumpărători, la studierea motivației, intereselor, trebuințelor și așteptărilor lor și la testarea prealabilă a atitudinii publicului față de diverse variante ale mesajului publicistic proiectat. De aceea, limbajul acestor articole este covârșitor din punct de vedere al creației. Unul din cele mai importante roluri ale limbajului publicistic folosit de mass media românească este acela de a adopta o nouă atitudine față de o situație, un fenomen ce a luat amploare (de remarcat campaniile sociale pe care ziarele le fac în mod insistent asupra cititului în transportul în comun).
Capitolul IV
STUDIU DE CAZ
4.1 Metodologie. Ipoteza de lucru
Pentru a scoate în evidență care sunt acele caracteristici semantice și gramaticale folosite de limbajul publicistic actual, trebuie să avem în vedere ceea ce autoarea Adela Fofiu, doctor în sociologie propune, atunci când are loc o cercetare științifică. Și anume: definirea temei de cercetare, fac cunoscută metoda de cercetare, dezvolt o ipoteză de lucru, prezint suportul de analiză, culeg, procesez și analizez date, propun concluzii în care se infirmă sau confirmă ipoteza de lucru. Astfel, având în vedere că domeniul dezbătut este parte a științelor sociale și anume, limbajul jurnalistic și influența acestuia asupra publicului, în decursul redactării studiului de caz al acestei lucrări, voi folosi ca metodă de cercetare, analiza de conținut, transpusă în cazul de față, prin discursul mediatic (cum este construit limbajul jurnalistic în cele 10 articole puse la dispoziție, analizând caracteristicile gramatice și semantice). Analiza de conținut este "o tehnică de cercetare bazată pe măsurarea a ceva (în cazul de față articolele), în eșantioane reprezentative (doar acele articole care prezintă interes public)". Dar analiza de conținut nu se referă numai la cantitatea caracteristicilor semantice și gramaticale ale textelor pe care cele două publicații le dețin ci și felul în care această cantitate capătă sens și un rol important prin felul în care este este transmisă. Astfel, discursul mediatic este primul instrument care va susține în lucrarea Caracteristici gramaticale și semantice ale limbajului jurnalistic actuall, analiza de conținut.
Discursul reprezintă mijlocul prin care un autor își poate transmite un mesaj. Mesajul mediatic poate fi înțeles ca un discurs general care amalgamează și focalizează cunoștințele și credințele despre ce a fost, este și ar trebui să fie, evident cu accentuarea prezentului, dar fără excluderea memoriei și prospectivei. Daniela Rovența-Frumușani vorbește într-una din carțile sale despre "discursul mediatic definit în sens larg ca enunțare despre realitatea socială și caracterizat de diversitate, polimorfism și ubicuitate". Discursul este, de fapt, structura profundă a textului căruia îi asigură linearizarea. Investigarea discursului nu este posibilă decât prin intermediul "urmelor" lăsate în textele-performanță. Când vorbim de discurs, din start implicăm limbajul. "A înțelege limbajul discursului înseamnă a înțelege lumea care îl generează, iar pentru a înțelege lumea trebuie să depășim cadrele lingvisticii". Inainte de construcția limbajului jurnalistic, autorul își pune problema efectului și a reușințelor acestuia. "Analiza discursului nu trebuie doar să explice de ce anumite enunțuri și nu altele au fost perfecte, ci să dea seamă despre modul în care acele anunțuri au mobilizat forțe, au influențat rețele sociale". Astfel, discursul își exprimă valoarea nu ca și construcție ci ca abordare și efect. "De fapt, când vorbim astăzi de lingvistica discursului avem în vedere nu o disciplină cu un obiect bine determinat, ci un ansamblu de cercatări care abordează limbajul plasând în prim plan activitatea subiecților, dinamica enunțiativă, relația cu contextul social". Ceea ce observă autoarea Daniela R. Frumușani este că se simte pe zi ce trece, o tendință către juvenilizare, privatizare, sexualizare, desticizare, în schimbul sferei publice a epocilor luminilor. Tematicile viața privată, sănătate, modă, corporalitate, loisir, sunt percepute ca noul jurnalism. "Aceste aspecte au înlocuit discursul informativ modern organizat în jurul a patru nuclee narative: conflict (război, securitate internă și internațională, apărare), progres (buget, economie, industrie), competiție (de la sport la cultură), accidente (dezastre, anomalii, inovații)". Diferența de discurs o face persoana la care acesta trebuie să ajungă (Men naturally think in abstract concepts, women think in pictures.) Și din nou, ajungem la poziționarea unui text în fața sexelor (masculin și feminin). Așadar, discursul este canalul de transmitere a ideilor. Idei ce influențează odată trecute de granița construirii. În încercarea de a confirma teoriile despre cum influențează mass media publicul în a decide ce trebuie crezut și ce nu, atitudinea față de subiectul prezentat și efectele care recurg din felul subiectelor de a fi prezentate, voi analiza în următoarele subcapitole, 10 articole (5 articole din publicația Jurnalul Național și 5 articole din publicația Bravo Girl – publicație nișă pentru adolescenți), în care se prezintă limbajul publicistic actual, din punct de vedere al discursului mediatic ca subramură a metodei de cercetare – analiza de conținut.
Analiza limbajului jurnalistic va avea în vedere modul de construcție al acestuia, efectele, publicul țintă și impactul asupra societății române (consumatoare de articole generale dar și cele care vizează anumite persoane). Dar înainte de analiza propriu zisă, se simte nevoia reamintirii ipotezei de lucru formulată încă din introducere și prezentarea suportului de analiză.
Am pornit redactarea acestei lucrări de licență de la o ipoteză de lucru care a urmărit tot acest demers al alegerii surselor bibliografice pentru a susține obiectivele propuse și a demonstra că limbajul jurnalistic deși este un domeniu care face studiul multor cărți de specialitate, reușește pe fiecare zi să surprindă și să atragă atenția a cât mai multor cititori. Tehnicile folosite de acesta fac parte dintr-un set de strategii care au ca final persuadarea audienței vizate. Oamenii nu mai sunt atrași de lucruri simple pentru că trăim vremuri care cer mai mult decât atât și astfel, se resimte nevoia de a se hrăni zilnic cu subiecte de scandal, imagini care șochează sau texte care atrag într-un mod violent atenția. Pentru a demonstra toate aceste afirmații, voi avea în vedere confirmarea sau infirmarea următoarei ipoteze de lucru: limbajul jurnalistic actual este o cortină colorată în spatele căreia se exersează o serie întreagă de strategii bine construite și ale căror tehnici de construcție nu lasă pe nimeni indiferent.
4.1.1 Propunere de cercetare
Publicațiile sunt astăzi un imperiu al puterii exprimate în scris. Pentru ca știrile, informațiile și opinia unor mari jurnaliști să ajungă la publicul vizat este nevoie de o promovare intensă și bine gândită, care adesea se face prin modul în care limbajul este factorul diferențiator. Rolul comunicării într-un astfel de proces este extrem de important deoarece numai specialiști ai sociologiei și psihologiei pot scoate în evidență cu ajutorul comunicării, mesajul din spatele textului dintr-un articol de presă. Comunicarea de tip publicistic se fundamentează pe faptul că mesajul transmis are un destinatar, un receptor bine precizat și încearcă să convingă un grup de indivizi de anumite calități sau defecte ale unui eveniment, situații sau persoane. Prima problemă ce trebuie avută în vedere la redactarea unor articole eficiente o constituie stabilirea destinatarului acesteia. Ținta reprezintă elementul principal al întregii activități jurnalistice și de aceea ea trebuie stabilită de la început, pentru că în funcție de ea se derulează în continuare tot procesul de creație și difuzare a informației. Prin țintă se înțeleg deci persoanele care sunt vizate de acțiunile jurnalistice, respectiv:
Cititorii, deci primii utilizatori ai informației;
Cumpărătorii publicațiilor care în unele cazuri pot să nu fie și cititorii lor (de
exemplu sunt situații în care alte persoane cumpără ziare/reviste pentru a fi citite de prieteni, familie, colegi etc.);
Intermediarii care fac parte din anumite verigi de distribuție;
Persoanele publice (medici, politicieni, autorități etc.) și liderii de opinie.
Pentru a obține rezultate favorabile este necesară o analiză cât mai precisă a limbajului jurnalistic care este de regulă, construit elemente ce au în vedere funcțiile semantice și gramaticale ale textelor. Tocmai pentru că astăzi, pe piața românească avem un număr foarte mare de publicații (generaliste sau nișă), jurnaliștii găsesc o adevărată provocare în a redacta articole ce au în spate rolul de a stârni curiozitatea, a provoca procesul de gândire și în ultimă instanță, de a schimba atitudini și comportamente. Mesajul transmis de publicație trebuie să fie bine proiectat, plin de adevăr, antrenant și plin de satisfacții pentru cititori. Îndeplinirea acestor obiective necesită spirit inovator și stăpânirea unui limbaj modern care să atragă. Astfel, strategia creativă va juca un rol din ce în ce mai important în privința succesului publicației. Analizarea caracteristicilor semantice și gramaticale ale textelor din limbajul jurnalistic reprezintă tema de cercetare a acestei lucrări de licență.
4.2 Prezentarea suportului de analiză
Prima publicație care va pune la dispoziție 5 articole pentru analiza caracteristicele textelor prin prisma limbajului publicistic actual, se numește Jurnalul Național (vezi figura 1, anexe) și este un ziar de care foarte mulți români au auzit. Aceasta este o publicație care apare zilnic și tratează știri de interes național, neavând o nișă definită; ea se adresează tututor românilor interesați de nou, de societate, de bunul mers al acesteia, de mondenități și multe alte subiecte. Directorul general al ziarului Jurnalul Național este Tucă Marius (un bine cunoscut prezentator TV) fapt care aduce o notă plus coditianului prin credibilitatea, profesionalismul și noutatea cu care se dezbat știrile de ultimă oră. Ziarul Jurnalul Național este parte a trustului de presă INTACT MEDIA GROUP, ceea ce susține notorietatea publicației datorită posturilor tv, Antena. Pe lângă știrile dezbătute, Jurnalul Național oferă cititorilor o grilă de programe tv (pentru cele mai importante posturi de televiziune), pe data curentă, un serviciu de anuțuri (oferte serviciu, cumpărări diverse, vânzări diverse, somații, licitații etc), horoscopul, vremea, articolul Omul zilei și sport. Alcătuit din 16 pagini, ziarul Jurnalul Național aduce astfel în atenția consumatorilor de informații bune, știri care tratează actualitatea, evenimente care vizează oameni din societatea românească și propune astfel o sinteză asupra tuturor subiectelor care merită menționate în ziua respectivă.
Cea de-a doua publicație care va susține analiza studiului nostru de caz se numește Bravo Girl (vezi figura 2, anexe) și este o revistă care se adresează adolescenților din România. Revista apare o dată pe lună și însumează un număr de 38 de pagini lucioase, frumos colorate (pentru a atrage atenția și a menține un ritm alert și un spirit activ). Bravo Girl este o publicație care se adresează în mod special tinerilor cu vârste cuprinse între 10 și 19 ani, tocmai pentru că aceasta dezbate subiecte care prezintă interes pentru această categorie de vârstă (modă, lifestyle, sex, sănătate, cultură, familie, relații etc). Fiecare pagină a acestei reviste este acoperită de foarte multe imagini care întruchipează personaje mondene, tineri obișnuiți, produse cosmetice, articole de îmbrăcăminte, destinații, situații etc. Astfel spus, recunoaștem puterea imaginilor de a susține textele articolelor, care par inferioare numeric; dar și acestea tratează destul de bine știrile dezbătute. Diferențele majore între cele două publicații sunt:
– Jurnalul Național este un cotidian, Bravo Girl – o revistă lunară;
– Ziarul se adresează unui public numeros din România, pe când revista doar adolescenților;
– Jurnalul Național tratează subiecte de interes general, Bravo Girl, subiecte nișă;
– Articolele Jurnalului Național sunt bazate pe texte bine construite, care au menirea de a transmite informația pură, în comparație cu articolele din revista Bravo Girl, care au ca element major de construcție, imaginile;
Așadar, se remarcă diferențele uriașe dintre cele două publicații care practic, se află la capătul opus celeilalte. Dar analiza din următorul subcapitol devine mai veridică tocmai pentru rolul provocant pe care îl are; acela de a dezvălui care sunt caracteristicele semantice și gramaticale ale articolelor din Jurnalul Național pe de o parte și Bravo Girl de cealaltă parte.
4.3 Caracteristici gramaticale și semantice ale limbajului jurnalistic actual
Jurnalismul se împarte în două mari categorii: jurnalismul general și jurnalismul tematic. Jurnalismul general cuprinde toate producțiile sau produsele care informează/distrează un număr mare de cititori. Ca subiecte, jurnaliștii acestui gen, au o largă paletă de alegere, pentru că pot scrie despre sport, cultură, artă și monden în același timp. Jurnalismul tematic este doar o categorie clară a jurnalismului, bine definit, cu reguli stricte dar și mai bine apreciat. Un ziar sau o revistă de profil vorbește numai despre teme ce are legătură cu un singur subiect. Ele sunt alcătuite din articole asemănătoare ca sentiment de transmitere. Astfel, astăzi jurnalismul tematic este un domeniu pe cât de întins, pe atât de puternic și sigur pe sine în ceea ce privesc tinerii. El satisface întru cu totul anumite dorințe sau nevoi ale acestora, tocmai pentru că au tot timpul dedicat acestui lucru. În cărțile de teorie, mai găsim jurnalismul tematic și sub numele de presă specializată. Acest gen este un fenomen de mare complexitate și amploare, reunind acele publicații ale căror grupuri țintă sunt caracterizate printr-o apropiere de preocupări, de așteptări sau de spațiu de viață. De aceea, presa specializată mai este întâlnită și sub denumirea de presă de grup sau presă de proximitate, deoarece pătrunde în detaliile de interes (social, cultural, politic, ideologic, economic, profesional, utilitar, de divertisment, de intimitate) pe care nu le poate cuprinde întru totul presa de informare generală. Cunoașterea trăsăturilor caracteristice publicului-țintă devine utilă și obligatorie, pentru ca performanța pe care o presupune specializarea cititorului să corespundă performanței jurnalistice oferite acestuia. Tot despre presa specializată ne vorbește și Andrei Păunescu în Jurnalism tematic. În privința publicului țintă, se știe că băieții citesc presa pentru fete, ceea ce, mai nou, se întâmplă și invers. În funcție de gen, publicațiile sunt dedicate fetelor și băieților, un loc aparte ocupându-l revistele dedicate unui singur gen, dar care se știe cu claritare că va fi citit și de celălalt gen. În presa genurilor, s-a consemnat cel mai fidel import de formate și metode de elaborare, existând mai multe titluri de publicații internaționale în edițiile românești.
Aspecte importante ale succesului actual al acestui tip de presă sunt lejeritatea lecturii, tranziția prelungită a societății care predispune la izolare și presupune neîmplinitiri ale unor largi categorii sociale, precum și durabilitatea mare a multor texte (modă, pshihologia celuilalt sex, informații despre fenomene, viața de adolescent, sfaturi practice, jocuri, ilustrații colorate, știri despre vedete), ce se pot tezauriza pe o perioadă îndelungată în colecții personale, pentru a fi relecturate periodic. Astfel, revistele reprezintă o subcategorie a publicațiilor mediatice informative al căror specific constă în aria tematică pe care o abordează, care e întotdeauna mai restânsă decât cea a cotidienelor (fie ele ziare sau tabloide). Revistele realizează un echilibru și o armonie între limbajul textual și limbajul imagistic. În ceea ce privesc dimensiunile paginilor revistelor, acestea variază în jurul mărimilor standard A3, A4 și A5. Pentru revistele în format A4, cel mai adesea este folosită hârtia lucioasă. Specific acestor publicații e faptul că au un număr mai redus de coloane decât paginile de ziar. Reducerea numărului de coloane, este posibilă deoarece tematica revistelor este mai restrânsă decât a ziarelor și nu pretind lecturarea rapidă din partea cititorilor. Tehnoredactarea sumarului publicației. Sumarul unei reviste îl anunță pe cititor despre subiectele pe care le conține respectiva ediție. Copertele sunt specifice revistelor, iar în afara numelui publicației, pe prima copertă se prezintă întotdeauna o cover story. Imaginea de pe prima copertă este în consonanță cu tema principală. Spre deosebire de sectorul cotidienelor, cel al magazinelor se prezintă bine, în asemenea măsură încât, începând cu anii 60’, aproape peste tot în lume numeroase cotidiene au început să includă un magazin generalist în edițiile lor de sfârșit de săptămână.
Această introducere anunță faptul că articolele celor două publicații vor fi diferite dar în egală măsură, reprezintă un punct de reper variat dar important pentru analiza limbajului jurnalistic actual. Astfel că:
1. Articolul numărul unu al ziarului Jurnalul Național se numește Fotbal
înlănțuit. (Fig. 3) Articolul este prezentat pe prima pagină a publicației, încadrat fix în mijlocul paginii ca articol principal. În același timp, această încadratură este și confirmarea faptului că subiectul este unul foarte important; de actualitate. Imaginea care însoțește textul este dată de un dreptunghi de culoare negru în interiorul căruia scrie alb "Ani grei de închisoare pentru cei opt acuzați în Dosarul Transferurilor". Alegerea culorii negru pentru fundalul imaginii instigă la îngrijorarea și neliniștea cu care subiectul a reușit să interacționeze cu cititorii. Din punct de vedere gramatical, observăm că Dosarul Transferurilor este scris cu litere mari, deși nu sunt două substantive proprii; dar redactorul acestui articol vrea să scoată în evidență faptul că problema este atât de importantă încât nu se poate vorbi de oricare dosar al transferurilor ci despre unul singur; acel Dosar al Transferurilor. În mijlocul imaginii, este prezentată o mingie pe care sunt scrise numele celor 8 acuzați. Titlul articolului dispune de două cuvinte dintre care, cel de-al doilea, (înlănțuit) este o derivare a cuvântului lanț, astfel încât, importanța semantică devine automat un sens care nu are în vedere un fotbal care merge în lanț, ci mai degrabă, un fotbal care este legat în lanțuri; făcându-se referire la cei 8 acuzați. În continuare, articolul vorbește despre cât de importantă este ziua curentă pentru fotbalul românesc. Sunt prezentate faptele care au determinat evenimentul dar și consecințele acestuia. Trecuți în lanț, sunt și numele celor condamnați însoțite de ani de pușcărie pe care fiecare i-a luat. Redactorul Mihai Igiroșanu, se oprește asupra a două nume dintre cei 8, care au rezonanță atât pentru fotbalul românesc cât și pentru societatea românească (Mihai Stoica, ale cărui fapte fusesră inițial prescrise de către procurori, urmează vremuri grele și pentru cea mai galonată echipă din fotbalul românesc – vedeți asocierea lui Mihai Stoica cu echipa de fotbal Steaua și Astăzi ar trebui să aibă loc alegerile pentru președinția Federației Române de Fotbal, for în fruntea căruia Gică Popescu era ca și instalat. Totul s-a răsturnat. Este posibil ca Adunarea Generală să fie anulată sau aceasta să fie una haotică. Cert este doar că, în loc să fie numărul 1 la Casa Fotbalului, fostul căpitan al naționalei României va fi unul dintre numeroșii deținuți mediatizați. Gică Popescu este prezentat ca un simbol pentru societatea românască, datorită faptului că este fost jucător pentru Naționala României.) Iată așadar din punct de vedere gramatical și o greșeală, redactorul introducând un cuvânt care blochează firul logic al propoziției Astăzi ar trebui să aibă loc alegerile pentru președinția Federației Române de Fotbal, for în fruntea căruia Gică Popescu era ca și instalat. Caracteristicele semantice sunt reprezentate de expresiile vârful fotbalului românesc (desemnând oamenii importanți ai fotbalului românesc), neologismele repercursiuni, manager etc, jargoanele galonată, au căzut ca trăsnetele, tărăgănările.
Impactul pe care aceste elemente semantice și gramaticale cu care articolul curent a fost construit este unul care mizează foarte mult pe cunoștințele de fotbal, deoarece sunt prezentate elemente care cer un minim de istoric informațional (Nimeni nu își mai amintește anii de așteptare, amânările sau tărăgănările). Folosirea cuvintelor și a expresiilor care fac referire la o situație urgentă dar parcă liniștitoare din acest moment, reușește să poziționeze articolul pe un loc important în ziarul Jurnalul Național, atunci când limbajul publicistic caută să fie pe placut cititorului, să creeze suspans, să ofere detalii scurte dar la obiect, să instige poporul la o problemă majoră care inevitabil, vizează nu doar iubitorii de fotbal. Astfel spus, primul articol analizat, face parte din seria articoleor care caută nu doar să informeze ci și să schimbe o atitudine.
2. Articolul numărul doi, din ziarul Jurnalul Național, se referă la o întâlnire
neașteptată între Barack Obama (președintele Statelor Unite ale Americii) și Iurie Leancă (premierul Republicii Moldova). Întrevedere-surpriză la Casa Albă între Obama și Leancă (vezi fig. 4) este un articol care începe încă din titlu cu o caracteristică semantică a limbajului publicistic tocmai prin folosirea cuvântului surpriză menit să atragă atenția asupra unei întalniri a președintelui Obama cu un domn (puțini știu cine este Iurie Leancă). Tocmai de aceea, pentru ca articolul să stârnească curiozitatea cititorilor, redactorul a simțit nevoia de a pregăti textul cu promiterea unei dezvăluiri la care nimeni nu se aștepta (surprinzătoare). Articolul este însoțit de o imagine mică care nu acaparează atenția informației transmise. Astfel că, mesajul principal al articolului este prezența neașteptată a președintelui Barack Obama la întâlnirea programată a premirului Moldovei cu vicepreședintele american Joe Biden. Vorbim de această dată despre un articol informativ care nu are alt rol în afara faptului că își dorește să informeze despre o situație care s-a întâmplat în Washington, poate și de aceea din punct de vedere gramatical, textul este unul corect, dispunând de acuratețe și obiectivitate. Caracteristicile semantice se referă la modul în care limbajul reușește să transmită informația prin expresii și cuvinte polisemantice care țin locul, în acest context, de statutul inițial al vocabularului limbii române (Liderii americani și-au afișat luni semnele de susținere, au loc pe fondul apropierii, președintele a salutat prietenia solidă). Din acest punct de vedere, articolul nu abuzează de un limbaj prea modern, greu de înțeles sau dimpotrivă, prea sărac într-atât încât să nu îl poți înțelege. Dar toate aceste caracteristici, se datorează faptului că articolul are ca scop doar informarea, drept consecință, nu există elemente de a încerca persuadarea, chiar și la un nivel mic.
3. Articolul numărul trei din publicația Jurnalul Național este undeva în aceași temă,
pentru că tratează tot politica. De data aceasta, politica Europeană și evenimentul care de câteva săptămani, ține întreaga planetă cu sufletul la gură. Reacția mult așteptată a președintelui Rusiei (Vladimir Putin), după ce toată presa și autoritățile internaționale comenta intervenția trupelor rusești pe teritorul Crimeei; gest catalogat ca fiind nu doar ofensator la adresa statului ucrainian ci și amenințător la starea generală a Ucrainei. Putin rupe tăcerea (vezi fig. 5) este un articol care dispune de foarte multe cuvinte grele, inducând astfel impresia că articolul este unul greoi, iar informația, puțin înspăimântătoare tocmai pentru că se folosesc cuvinte cărora nu toată lumea le cunoaște înțelesul și astfel, le asociază cu ceva rău. Neologismele "a denunța", "a nega", "sancțiuni", "operațiune militară", "anvergură", "a recurge", "comentează", "s-a abținut", "destituirea", "preluare", "contestatari", "colaborator", "consecințe", "constrângător", "stigmatizare", "au accentuat", "presiuni", "cooperare" nu fac altceva decât să creeze o barieră în comunicarea informației. Expresiile "a rupt tăcerea" și "se dedau" fac referire la o situație care desemnează tăria forțelor ruse cu care tratează evenimentul produs. Numărul mare de verbe, prezente în articol, dau impresia unei acțiuni aflate în desfășurare, al cărui impact se răsfrânge asupra mai multor persoane chiar dacă, în mod direct, el vizează doar câteva. Abundența substantivelor și a verbelor într-o propoziție, amintesc de felul în care erau scrise articolele publicistice în perioada comunistă. Caracteristicile cu care articolul reușește să asigure un set complet de informații ajută cititorul să adopte o poziție fermă pro sau contra Rusiei, inducând astfel un tip de atitudine.
Articolul numărul patru, din Jurnalul Național, are ca scop adoptarea unui
comportament care să răspundă informației oferite. Profesorii de engleză mai au 3 zile în care se pot înscrie pentru ziua metodică Gateway to ELT, (vezi fig 6) face presiune asupra unui public target (profesorii) ca aceștia să se înscrie ca participanți la simpozionul oferit gratuit de Fundația Dan Voiculescu, tuturor profesorilor de limba engleză. Acest eveniment îi are invitați pe doi profesori de seamă din străinătate (Kostas Pexos, un cunoscut specialist în domeniu, care a susținut numeroase conferințe în Europa, America Latină și Orientul Mijlociu și John Petropoulos, Coordonator al AEAFE, American European Alliance for Education). Scopul evenimentului constă în "facilitarea accesului profesorilor de limba engleză la cele mai recente informații și resurse din domeniul predării acestei limbi." Textul este însoțit de p imagine care prezintă un moment scurt dintr-o sală de conferințe, ca suport pentru cititori. Caracteristicile semantice și gramaticale cu care acest articol ne surprinde sunt următoarele: neologisme care fac parte din categoria educației (simpozion, formatori, didactic, conferința, exersarea, abilități, abordări etc.); adjectivele precum "un invitat de renume" susțin importanța evenimentului și calitatea acestuia. Descrierile celor doi invitați, destul de pompoase, ajută limbajul publicistic să emită mesajul precum că acest eveniment este unul pretențios, profesionist, sigur și de încredere. Repetarea datei când evenimentul va avea loc, este o exprimare evidentă a redactorului acestui articol de a scoate în evidență promtitudinea cu care evenimentul vine și încearcă să reamintească că termenul limită de înscrieri este numai peste câteva zile, astfel, puținul timp rămas, trebuie fructificat în vederea înscrierilor. Un element care iese în evidență este folosirea excesivă a cuvintelor limba engleză și limba străină (fiind folosite de peste zece ori, într-un articol aproximativ mic ca întindere). De asemenea, articolul este susținut și de foarte multe substantive care fac parte din câmpul lexical al cuvântului educație: cadre didactice, materii didactice, ficțiune, comunicare, clase, facultate, esee, scrieri etc. Finalul articolului reamintește cine organizează acest eveniment, punând pe un statut înalt, poziția personajului Dan Voiculescu (care înâmplător este și patronul trustului INTACT Media). Reamintirea pe ultima sută de metri, a-l este meritul pentru acest eveniment extraordinar, nu face altceva decât să își verse amprenta asupra cine este Dan Voiculescu și care sunt calitățile sale din poziția pe care o deține (de parcă tot articolul îi aduce un omagiu).
Impactul acestui întreg articol, susținut de toate caracteristicile semantice și gramaticale menționate, este unul asigurat tocmai pentru că este susținut de o personalitate. Legătura evenimentului care are în vedere învățarea de noi tehnici de predare a limbii engleze cu data de 8 martie, pare a fi un cadou pe care Fundația Dan Voiculescu îl face tuturor. Astfel, există toate șansele ca mulți profesori să se înscrie ca participanți. Articolul își dorește luarea unei poziții și întrevede acțiunea de a decide prin prisma comportamentului, să fie parte din ceea ce informația transmite.
Ultimul articol din Jurnalul Național, închieie seria articolelor care susțin analiza
caracteristicilor semantice și gramaticale ale limbajului publicistic actual. Mărțișorul călător (vezi fig. 7) este un articol care prezintă informația precum că "peste 200 de mărțișoare ce vor fi realizate de copii la atelierele desfășurate în ziua de 8 martie la Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti vor călători prin Europa". Poziționarea mărțișorului ca fiind un ambasador al României (mărțișoarele vor fi trimise mass media europene, ambasadelor, institutelor de cultură, Comisiei Europene și Parlamentului European) declară acest articol ca fiind unul patriotist. Caracterizarea mărțișorului ca fiind "simbol al sufletului statului românesc, încărcat cu legende deosebite", explică de ce acesta va deveni parte a patrimoniului UNESCO. Dacă la început toate aceste caracteristici nu dau impresia că articolul ar avea alt rol decât acela de a informa cititorii, ei bine, la final, se observă cum scopul devine evident altul. Redactorul, pregătește articolul cu ajutorul unul limbaj publicistic care să obțină un efect de naționalitate, patriotism, iubire față de tradiția și cultura României, pentru ultima informație: "de asemenea, Muzeul Satului Dimitrie Gusti ne invită sâmbătă, 8 martie, la ultima zi a târgului, De mărțișor; prilej pentru a le pregăti daruri celor dragi". Această frază, practic, demască scopul articolului; acesta devenind automat o adoptare de comportament (chemarea la târg). Din punct de vedere gramatical, articolul folosește adjective care merg la inima cititorilor, făcându-i pe aceștia convinși că nu trebuie să lipsească de la eveniment ("obiecte realizate manual de meșteri consacrați și artiști plastici, preparate gastronomice tradiționale, produse de cosmetică bio, dar și veșminte în care predomină cusăturile și ornamentele românești"). Astfel spus, limbajul publicistic reușește să persuadeze într-un mod subtil, cititorul; asigurându-i articolului succesul dorit.
Articolul numărul unu, din revista Bravo Girl, beneficiează de titlul Scalp iritat.
Articolul (vezi fig. 8) tratează problema părului îngrijit într-un mod brutal și oferă cititoarelor adolescente soluții care să le scape de acest neplăcut aspect. În primul rând, față de articolele din ziarul Jurnalul Național, remarcăm o poză colorată dar și o întindere mai mică a articolului. În ceea ce privesc caracteristicile semantice se remarcă folosirea unui limbaj colocvial, pe care adolescenții îl utilizează zi de zi (schimbări bruște, căciula). Astfel spus, articolul încearcă să se plieze cât mai mult pe stilul de viață al cititorilor. Neologismele "frecvent", "irita", "formule" etc. nu produc greutăți în înțelegerea mesajului deoarece aceste cuvinte sunt des folosite de către adolescenți tocmai prin prisma faptului că adolescenții, fac parte dintr-o generație care sunt la curent cu toate noutățile (majoritatea accesate pe internet). Pentru a face informația mai ușor de digerat, redactorul acestui articol, apelează la explicații suplimentare, astfel încât, tinerii cititori nu vor avea dubii sau întrebări despre ce poate dezbate propoziția anterioară (pentru afirmația pot irita scalpul, explicația vine imediat: "pielea capului se usucă, se irită și devine foarte sensibilă". Pentru a înțelege ce înseamnă se sensibilă, autorul articolului, explică în continuare: "astfel, apar roșeața și mâncărimea". Pentru afirmația trebuie să îți speli părul cu grijă, explicația imediat după virgulă și anume trebuie să îți speli părul cu grijă, fără a-ți folosi unghiile când aplici șamponul la rădăcina firelor de păr. Din punct de vedere gramatical, articolul dispune de substantive reprezentative subiectului (schimbări, spălatul, cap, scalp, pielea, părul, șamponul, rădăcina), verbe care reprezintă cât mai bine acțiunea (irita, se usucă, a evita, a folosi, aplici, acționează, alegi) dar și adjective care conferă o nuanță plăcută unui eveniment care atrage după sine îngrijorări (bruște, frecvent, sensibilă, delicate, blând). Deși tratează un subiect care de multe ori enervează și reamintește despre problemele pe care domnișoarele le au, tonul articolului reușește să câștige încrederea cititoarelor, susținând sprijinul în această problemă. Astfel, articolul, reușește să atingă cele trei obiective în același timp: informează despre ce se poate întâmpla în această situație, urmărește o schimbare de atitudine (calm în fața acestei situații) și abordarea unui comportament nou (pentru a evita iritarea scalpului, trebuie să îți speli părul cu grijă).
Articolul numărul doi din revista Bravo Girl, tratează un subiect de notorietate
care, îl are în prim plan pe tânărul adolescent. Titlul articolului se numește Relaxat sau fraier? și dezbate în mai multe sub articole, situațiile în care un băiat se citește foarte repede dacă este un tip relaxat sau dimpotrivă, un fraier. Titlul sub-articolului (vezi fig. 9) este "se bâlbâie în fața fetei de care-i place". Acesta descrie o situație (întâlnirea față-n față cu fata de care îi place) în care un tânăr adolescent se poate trezi și reacționează cu bâlbâieli. Conținutul articolului dezbate trei alte sfaturi pe care revista le oferă cititoarelor care pun băieții în această situație. În același timp, setul de informații le ajută pe acestea să își dea seama cu ce fel de tip de băiat au de a face. Situația se bâlbâie în fața fetei de care-i place descrie băiatul relaxat. Ca și caracteristici semantice și gramaticale ale acestui text predomină jargonurile (exemplu, muști momeala). Neologismele "cool" și "abordează" fac parte astăzi, din limbajul adolecenților, astfel că, nu sunt cuvinte care pun probleme înțelesului informației prezentate. Textul este unul ușor degajat, relaxant și are ca scop abordarea unei atitudini comode, liniștite, deloc îngrijorătoare în asemenea situații. Narațiunea se face la persoana a II, singular, remarcându-se astfel, faptul că articolul i se adresează în mod direct cititoarei. Exprimarea parcă face parte dintr-o poveste la care cititoarea nu doar că i-a parte acum, dar situația prezentată devine un fel de deja-vu pentru aceasta ("Prietenii lui au grijă să-ți spună cât de relaxat a fost momentul în care a venit să vorbească cu tine. Și, firește, tu muști imediat momeala întinsă de ei."). Informarea devine principalul element cu care articolul caută să inspire o nouă atitudine a adolescentelor în situația dată. Textul câștigă repede încrederea cititoarelor oferindu-le prietenia prin înțelegerea stării pe care acestea o resimt dar și doza de curaj cu care le împinge să reacționeze ("Dacă-ți place de el, atunci preia tu controlul și ghidează-l spre direcția dorită de el. Dacă se va lăuda ulterior, nu-l da de gol!"). În concluzie articolul atinge țintele propuse și oferind speranță și încredere de sine, cititoarelor adolescente, le câștigă pe acestea pe termen lung.
Articolul cu numărul trei a revistei Bravo Grirl se numește Trei nu sunt prea
multe, (vezi fig. 10) și la fel ca și articolul precedent, împarte textul în mai multe subtitluri (se remarcă așadar, modalitatea revistei de a repartiza articolele în mini articole, astfel încât să se acopere o întindere cât mai mare a paginii). Titlul articolului analizat este reprezentat de ipoteza Două dintre ele o bârfesc pe cea de-a treia. Aceasta este confirmată și susținută de explicația care urmează în articol. Textul începe cu o scuză (acest lucru diferă de la un grup la altul) ceea ce disculpă revista de orice vină în cazul în care această situație nu se dovedește a fi adevărată. Explicația este mai degrabă o asigurare a faptului că nimic nu este grav și că deși se poate întâmpla ca într-un grup de trei persoane, două dintre acestea să o bârfească pe cea de-a treia, dacă discuțiile celor două sunt unele mici, situația nu se schimbă cu nimic. Este mai degrabă o liniștire, chiar dacă subiectul pare unul destul de neplăcut. Menționarea celor două rețele sociale pe care tinerii le folosesc din plin în zilele noastre (WhatsApp și Facebook), dovedește actualitatea articolului și faptul că Bravo Girl este o prietenă care cunoaște multe. În articol, nu sunt folosite neologisme sau jargonuri, ceea ce înseamnă că este un text testul de ușor dar și sărăcăcios din punct de vedere al creației (tinerii fiind mari amatori de neologisme și jargonuri). De asemenea, nu se remarcă vreo abundență a părților de vorbire astfel încât, putem spune că limbajul caută, într-un mod simplu, să inspire o atitudine indiferentă în fața unei situații serioase, care mai până azi, cerea clarificarea printr-o discuție lămuritoare cu celelate două persoane.
Articolul cu numărul patru al revistei Bravo Girl, (numărul 05, din data de
4.martie.2014) este unul care face apel la comportamentul cittoarelor. Pagina 30 a revistei, aduce cu sine o serie de recomandări pe care Bravo Girl le face în această lună, cititoarelor. Fie că vorbim despre o carte, un film, un dvd, revista oferă posibilitatea de a alege ceea ce este mai bun și nou, în același timp, pentru adolescente. Articolul care recomandă cartea lunii (vezi fig. 11), aduce cu sine promovarea romanului Nașterea iernii. Textul începe într-o arie de poveste ("se spune că lumea nu mai e cea a fost odată") și caută să inducă cititoarele într-o perioadă în care poveștile ireale vor lua loc momentului actual dintr-o realitate care nu mai este cea a fost odată. De remarcat faptul că autorul articlolului nu a folosit verbul este ci prescurtarea e, probabil tocmai pentru că tinerii folosesc astăzi tot felul de prescurtări. Informațiile tot mai încărcate metaforic, au ca scop, convingerea cititoarelor de a merge să cumpere această carte. Folosirea expresiei "sete de sânge", caută să câștige nu doar atenția adolescentelor ci și curiozitatea (tinerii de astăzi, fiind foarte atrași de lucrurile rele, întuneric și aventuri care să le provoace simțurile). Cu ajutorul unui limbaj construit pe elemente care să stimuleze interesul, articolul acesta, face parte din seria celor care promovează idea de a acționa într-un fel sau altul, impus de revistă.
Ultimul articol analizat în studiul nostru de caz, este un articol informativ, pe care
publicația lunară, Bravo Girl îl pune la dispoziție unei cititoare care își dorește să afle răspunsul la întrebarea "am făcut mătreață și nu știu cum și de ce?" (vezi fig. 12). Din seria articolelor care caută să evidențieze relația de prietenie pe care revista o are cu toate cititoarele sale, acest articol vorbește despre cum apare mătreața și care sunt etapele de desfășurare ale acesteia; nicidecum un sfat cum să scape de ea. Astfel, autoarea articolului începe stângaci, prezentându-i cititoarei faptul că nu se cunoaște cauza exactă a mătreții. Ăn această situație este lesne de înțeles că cititoarea ar fi vrut să audă mai degrabă orice răspuns, numai să fie unul care îi determină o cauză a apariției mătreții. Al doilea element care pune în dificultate înțelegerea mesajului este folosirea cuvintelor grele pentru o persoană care nu lucrează în domeniu (este provocată de o combinație între producția crescută de sebum la nivelul pielii și Mallasezia, un tip de ciupercă care se găsește la nivelul scalpului) Menționarea cuvântului "ciupercă", atrage cu sine îngrijorări, deoarece un tânăr adolescent va asocia acest aspect cu o anomalie. Astfel că va crede că ceva este în neregulă cu scalpul acesteia și se va simți foarte îngrijorată. Explicația pe care autoarea articolului o pune la dispoziție cititoarei în ceea ce privește episoadele de apariție a mătreții (fiind declanșate de factori precum spălarea sau șamponarea rară, folosirea produselor de îngrijire a pielii sau părului care conțin alcool, stresul sau oboseala, alte afecțiuni dermatologice precum acneea, condițiile meteorologice extreme, alimentația foarte proastă) pune într-o postură proastă pe aceasta, simțindu-se vinovată de toate aceste situații neplăcute. Cu un limbaj destul de greu, pentru că se folosesc cuvinte din câmpul lexical al cuvântului medicină (un domeniu pe care tinerii nu îl stăpânesc deloc), articolul care caută să fie unul informativ, nu reușește însă și să răspundă cititoarei pe limbajul ei. Astfel spus, revista Bravo Girl, întâmpină și situații în care încearcă din răsputeri să se coboare la nivelul de cunoștințe ale unui adolescent și totuși să nu găsească înlocuiri (sinonime cunoscute) pentru cuvintele științifice din domeniul medicinii.
4.4 Rezultatele cercetării
Fie că obiectivul articolului este acela de a comunica, a schimba atitudini sau a impune un fel de comportament în fața unei situații/persoane, limbajul jurnalistic actual denotă o tendință de a fi mult prea personal cu cititorul. Ziarul Jurnalul Național, ne-a arătat cu ajutorul celor cinci articole analizate că deși nu este o publicație nișă, oricând ne putem aștepta ca și știrile generale, să conțină elemente semantice și gramaticale, care intervin în nuanța limbajului. Revista Bravo Girl, este o revistă care se adresează adolescențiolor (cu precădere, fetelor). Articolele prezente în numărul 5 din 2014, ne-a convins de faptul că pentru a comunica unui anumit grup, limbajul trebuie să conțină un ton prietenos, care să instige la calm (se spune că adolescența este perioada în care intervin tot mai multe schimbări și tinerii au nevoie de încurajări și sprijin ca să înțeleagă că ceea ce li se întâmplă, este un rpoces normal, prin care cu toții am trecut). Neologisme, jargonuri, sinonime, prescurtări etc. compun acest limbaj despre care se tot vehiculează că ar fi unul "de cartier". Așadar, putem susține că mass media românescă caută să își satisfacă publicul încercând tot felul de elemente care să li se potrivească. Azi, până și ziarele, despre care cu toții știm că până acum au păstrat o limită (invizibilă) între ceea ce privesc cititorii și felului în care aceștia sunt tratați. Dacă respectul era o formă de a arăta că cititorul este șeful relației presa scrisă-cumpărător, putem spune că în secolul XXI, publicațiile scrise dau tonul a ceea ce se întâmplă, induc păreri și ajută societatea românească să aibă o opinie publică.
Concluzie
O dată încheiată lucrarea de față, ipoteza de lucru se afirmă mai mult. Plecând de la premisa că limbajul jurnalistic actual este o cortină colorată în spatele căreia se exersează o serie întreagă de strategii bine construite am încercat o analiză cât mai obiectivă, astfel că nu ne-am permis să catalogăm în niciunul din capitolele teoretice că elementele semantice și gramaticale folosite în presa scrisă care construiesc limbajul jurnalistic ar fi un act de condamnat sau dimpotrivă, o necesitate. Rolul acestei etichete îl are numai studiul de caz datorită tehnicilor de analiză ale acestor caracteristici văzute prin articolele prezentate. Publicul sau mai exact, conștiința acestuia este ținta unor idealuri pe cât de puerile în aparență, pe atât de imposibil de atins, în esență. Cercetarea de față a scos în evidență faptul că mass media reprezintă cel mai eficace suport pentru ca desfășurarea actului jurnalistic să își atingă ținta în timp real și sigur. Este de condamnat poziția acestuia de a fi complicea celor care persuadează opinia pentru un scop propriu? Categoric, nu. Mass media promovează ceea ce noi oamenii creăm; ceea ce tot noi vrem să transmitem. În acest sens, nu putem condamna mass media că folosește astfel de articole, în special pentru că noi suntem devoratori de articole nonconformiste. Fiecare individ, parte al unei societăți, caută să iasă în evidență și să atragă atenția asupra ceea ce este sau asupra a ceea ce face. Acest individ așteaptă nerăbdător următoarea știre pentru a se simți parte dintr-o societate care este este la curent cu tot ceaa ce se întâmplă în lume. Ceilalți, din teama de a nu fi în tendințe, îi urmează exemplul. Căutăm să exprimăm că ne place tot ceea ce este nou și nu respingem mai nimic din ceea ce se spune despre evenimentele sau persoanele care fac obiectul articolelor din presa scrisă. Este oare din cauză ca noi dorim să fim supuși unui limbaj jurnalistic care să se remarce prin elemente dure pentru că numai astfel reușim să conștientizăm și să revenim cu un feedback, sau în definitiv, suntem prea slabi și nu reușim să opunem rezistență tehnicilor și strategiilor de a crea un limbaj jurnalistic persuasiv? În urma analizei făcute în studiul de caz al acestei lucrări, ipoteza de lucru: limbajul jurnalistic actual este o cortină colorată în spatele căreia se exersează o serie întreagă de strategii bine construite și ale căror tehnici de construcție nu lasă pe nimeni indiferent se confirmă. Iar în acest sens, tindem să îi dăm dreptate autorului Arthur Asa Berger, care nu demult, ne-a avertizat că limbajul jurnalistic actual este o instituție care ne arată cum trebuie folosite cuvintele pentru a da sens unei propoziții.
Bibliografie
Arvidsson, Adam, Brands, meaning and value in media culture, Editura Routledge, Londra, 2006
Aranguren, J., L., Sociologie de l'information, L'Univers de connaissances, Paris, Hachette, 1967, cap. III
Bateson, Gregory, Jurgen, Ruesch, Communication et société, Seuil, Paris, 1988
Bârlea, Petre, Gheorghe, Limba română contemporană, Editura Grai și suflet – Cultura Națională, București, 2009
Berger, Arthur, Asa, The objects of affections, Semiotics and consumer culture, Editura Palgrave Macmillan, SUA, 2010
Berger, Arthur, Asa, Media Research Techniques, Editura Sage, 1998
Bertrand, Jean, Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001
Biberi, Ion, Arta de a scrie și de a vorbi în public, București, Editura Enciclopedică Română, 1972
Bidu, Vrănceanu, Angela, Narcisa, Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas Educational, București, 2005
Bidu, Vrănceanu, Angela, Narcisa, Forăscu, Cuvinte și sensuri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Bidu, Vrănceanu, Angela, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantice, Editura Facla, Timișoara, 1984
Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu, Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană.
Diaconescu, Ion, Sintaxa limbii române, 1992
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, Editura “Univers Enciclopedic Gold”, București, 2009
Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975
Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iași, 1982
Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998
Els, de, Bens, Peter, Golding, Dennis, Mcquil, Communication Theory and research, Editura Sage, 2005
Goddard, Angela, The language of advertising, Editura Routledge, Londra, 1998
Gramatica limbii române, Vol. II, Enunțul, Editura Academiei, București, 2005
Herbert A. Simon, The New Science of Management Decision, Prentice Hall, New Jersey, 1977
Hutchby, Ian, Media Talk, Editura Open University Press, New York, 2006
Ilombi, Mahélé, L’information bloquée, Cabay Libraire – Editeur, Louvain la Neuve, 1984
Mcfall, Lizz, Advertising a cultural economy, Editura Sage, Londra, 2004
Milcu, Marius, Psihologia relațiilor interpersonale, Editura Polirom, Iași, 2008
Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, București, Editura Științifică, 1976
Ortega, Jose, y Gasset, La revolte des masses, Paris, Stock, 1961
Păunescu, Andrei, Jurnalism tematic, Editura Fundației România Mare, București, 2007
Randall, David, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2007
Rovența, Frumușani, Daniela, Analiza Discursului, Editura Tritonic, București, 2005
Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, 1972
Steiner, George, Dans les Château de Barbe-Bleue, Gallimard, Paris, 1973
Șerban, Vasile, Sintaxa limbii române, București, 1970
Șerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iași, 2000
Teleșpan, Constantin, Studii de economie teoretică și aplicată, nr 31, supliment al ziarului Economistul nr 681/18 octombrie 1995
Timothy, deWaal, Malefyt, Brian, Moeran, Advertising Cultures, Editura Oxford, New York, 2003
Toland, Katherine, Frith, Barbara, Mueller, Advertising and Society, Editura Peter Lang, USA, 2003
Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, București, 2001
Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconi?, București, Editura Albatros, 1981
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Editura Politică, București, 1983
Wahl, Jorgensen, Karl, Thomas Hanitzesch, The handbook of journalism studies, Editura Routledge, Londra, 2009
Wolf, Schneider, Esslinger, Detlef, Die Uberschrift, Les Verlog, Mucken – Leipzig, 1993
Anexe
Fig. 1 Jurnalul Național Fig. 2 Bravo Girl
Fig. 3
Fig. 4
Fig. 5
Fig. 6
Fig. 7
Fig. 8
Fig. 9
Fig. 10
Fig. 11
Fig. 12
Bibliografie
Arvidsson, Adam, Brands, meaning and value in media culture, Editura Routledge, Londra, 2006
Aranguren, J., L., Sociologie de l'information, L'Univers de connaissances, Paris, Hachette, 1967, cap. III
Bateson, Gregory, Jurgen, Ruesch, Communication et société, Seuil, Paris, 1988
Bârlea, Petre, Gheorghe, Limba română contemporană, Editura Grai și suflet – Cultura Națională, București, 2009
Berger, Arthur, Asa, The objects of affections, Semiotics and consumer culture, Editura Palgrave Macmillan, SUA, 2010
Berger, Arthur, Asa, Media Research Techniques, Editura Sage, 1998
Bertrand, Jean, Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001
Biberi, Ion, Arta de a scrie și de a vorbi în public, București, Editura Enciclopedică Română, 1972
Bidu, Vrănceanu, Angela, Narcisa, Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas Educational, București, 2005
Bidu, Vrănceanu, Angela, Narcisa, Forăscu, Cuvinte și sensuri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Bidu, Vrănceanu, Angela, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantice, Editura Facla, Timișoara, 1984
Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu, Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană.
Diaconescu, Ion, Sintaxa limbii române, 1992
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, Editura “Univers Enciclopedic Gold”, București, 2009
Dicționarul Explicativ Român, Editura Academiei, București, 1975
Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iași, 1982
Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, Editura Victor, București, 1998
Els, de, Bens, Peter, Golding, Dennis, Mcquil, Communication Theory and research, Editura Sage, 2005
Goddard, Angela, The language of advertising, Editura Routledge, Londra, 1998
Gramatica limbii române, Vol. II, Enunțul, Editura Academiei, București, 2005
Herbert A. Simon, The New Science of Management Decision, Prentice Hall, New Jersey, 1977
Hutchby, Ian, Media Talk, Editura Open University Press, New York, 2006
Ilombi, Mahélé, L’information bloquée, Cabay Libraire – Editeur, Louvain la Neuve, 1984
Mcfall, Lizz, Advertising a cultural economy, Editura Sage, Londra, 2004
Milcu, Marius, Psihologia relațiilor interpersonale, Editura Polirom, Iași, 2008
Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, București, Editura Științifică, 1976
Ortega, Jose, y Gasset, La revolte des masses, Paris, Stock, 1961
Păunescu, Andrei, Jurnalism tematic, Editura Fundației România Mare, București, 2007
Randall, David, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2007
Rovența, Frumușani, Daniela, Analiza Discursului, Editura Tritonic, București, 2005
Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, 1972
Steiner, George, Dans les Château de Barbe-Bleue, Gallimard, Paris, 1973
Șerban, Vasile, Sintaxa limbii române, București, 1970
Șerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iași, 2000
Teleșpan, Constantin, Studii de economie teoretică și aplicată, nr 31, supliment al ziarului Economistul nr 681/18 octombrie 1995
Timothy, deWaal, Malefyt, Brian, Moeran, Advertising Cultures, Editura Oxford, New York, 2003
Toland, Katherine, Frith, Barbara, Mueller, Advertising and Society, Editura Peter Lang, USA, 2003
Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, București, 2001
Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconi?, București, Editura Albatros, 1981
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Editura Politică, București, 1983
Wahl, Jorgensen, Karl, Thomas Hanitzesch, The handbook of journalism studies, Editura Routledge, Londra, 2009
Wolf, Schneider, Esslinger, Detlef, Die Uberschrift, Les Verlog, Mucken – Leipzig, 1993
Anexe
Fig. 1 Jurnalul Național Fig. 2 Bravo Girl
Fig. 3
Fig. 4
Fig. 5
Fig. 6
Fig. 7
Fig. 8
Fig. 9
Fig. 10
Fig. 11
Fig. 12
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caracteristici Gramaticale Si Semantice ale Limbajului Jurnalistic Actual (ID: 106135)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.