Aspecte Metodologice Privind Promovarea Parteneriatului Gradinita Familie In Scopul Dezvoltarii Capacitatii de Socializare a Prescolarului

Influențele biologice (ereditare) și cele de mediu se combină în dezvoltarea permanentă a copilului ajutându-l pe acesta să ajungă la stadiul unei persoane autonome, conștientă de sine, cu manifestări de personalitate, așa cum e copilul la 3 ani. Aceste lucruri sunt posibile deoarece aceste două tipuri de inluețe ghidează procesele și structurile dinspre global, general și nediferențiat spre structuri specializate.

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește acest subiect. Din perspectiva adepților concepției biologiste, comportamentul uman este posibil datorită eredității care se transmite la naștere și care nu se poate controla, acesta incluzând abilități și câteva trăsături temepramentale care, spun ei, sunt rezultatul produsului nostru biologic. Pe de altă parte, cei care susșin importanța mediului asupra comportamentului, susțin că omul este la naștere flexibil și ușor adaptabil și că dezvoltarea armonioasă a acestuia se datorează mai ales învățării și contactelor sociale. Filozoful John Locke afirmând că omul, ființa umană, se naște tabula rasa, fără nici o capacitate de înțelegere și cunoaștere ca mai apoi prin contactul cu mediul extern acesta ajunge să-și interiorizeze comportamentele celor din jur. Comportamentul fiind rezultatul învățării din cadrul procesului de socializare.

Socializarea este o acțiune fundamentală de transmitere a culturii către viitoarele generații, asigurându-se așadar continuitatea și perpetuarea societății. Participarea la viața socială comună este posibilă doar dacă individul își însușește limba, normele și valorile, tradițiile și chiar credințele societății în care trăiește. În caz contrat se poate vorbi despre indivizi inadaptați social.

Socializarea este privită din mai multe perspecive. Din punct de vedere psihologic, socializarea este privită ca fiind modul de a învăța deprinderile de control al insinctelor. (Schifirnet, Constantin, Sociologie. Ediția a treia revăzută și adăugită, București, Ed. Comunicare.ro, 2003). Cu alte cuvinte, dacă omul s-ar dezvolta fără nici o restricție în ceea ce privește instinctele, acesta ar ajunge în cele din urmă a fi un asocial opus conduitei sociale. La vârste mici, pentru a-și însuși valorile societății, la copii se folosesesc cu precădere termenii de bun și rău care au rolul de a inhiba anumite manifestări instinctive neacceptate de societate. Socializarea este aceea care întărește comportamentele pozitive, acceptate de societate și înlătură orice plăcere instinctuală caracterizată ca fiind inoportună pentru societate prin orientarea individului numai spre normele, valorile și regulile sociale. Pentru psihologici, socializarea este și o problemă de dezvoltare cognitivă sau de însușire a unor tipare comportamentale, de exemplu identitatea sex-rol. (Tinca Crețu, Psihologia vărstelor, Iași, Polirom, 2009). Cercetările efectuate au demonstrat că maturizarea se poate realiza mai ușor și mai repede daca se asigură dubla și concomitenta relaționare în cadrul familiei.

Tot socializarea este care învață copilul normele care vor guverna comportamentul său, înțelegând prin norme seturi de reguli de comportament, codificate, simbolice, care conferă legitimitate mișcării individuale în spațiul social, în scopul realuizării practice a valorilor reprezentative pentru sistemul social considerat. (Ș. Buzărnescu, 2008, pp. 150-151……). Tot sociologii consideră că socializarea ar reprezenta de dapt un act de pregătire a individului pentru participarea la viața de grup (familie, grup de prieteni, școală, loc de muncp, etc.).

Cu toate că și ereditatea are o pondere în dezvoltarea capacității de socializare, contactul cu ceilalți este vital, mai ales în primii ani de viață. Față de membrii familiei, atașamentul copilului se manifestă selectiv, cea mai intimă formă de atașament fiind față de mamă. De interacțiunea socială din această perioada depinde dezvoltarea biologică, psihică și socială a copilului. Acest lucru a fost ilustrat de studiile efectuate aupra copiilor care au fost creșcuți de animale sau pur și simplu care au trăit izolați. Cei mai mulți dintre copiii care au trăit în sălbăticie au înregistrat evoluții minine în momentul în care au fost scoși din mediul lor. Chiar daca au fost ulterior înconjurați de afectivitate, copiii nu au răspuns la încercările oamenilor de a-i reda societății. Concluzionând, acestea sunt cazuri care demonstrează importanța deosebită a contactelor umane și ale afecțiunii începând odată cu nașterea. Fără ele, copilul nu poate învăța nici măcar bazele comportamentului uman.

Recunoscând importanța interacțiunii sociale în dezvoltarea umană se poate afirma că personalitatea copilului se formează și se dezvoltă doar în contextul relațiilor sociale și interpersonale din mediul social, prin achizițioarea continuă a experiențelor de viață, a limbii și a culturii, a valorilor și a modelelor de conduită socială, personalitatea fiind așadar un produs social.

Consultând dicționarul explicativ al limbii române socializarea este definită ca fiind un proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. Reformulând se poate spune că socializarea este un proces complex ce presupune o interacțiune între un individ și societatea în care acesta se naște și trăiește. La rândul lor, fiecare dintre agenții implicați în procesul de socializare îndeplinește câte un rol: invidul în rolul de socializat și societatea, în calitate de socializator. Pentru societate, socializarea reprezintă procesul de intrare a unor noi indivizi într-un mod organizat de viață și educarea acestora până la momentul în care ajung să-și însușească cultura și valorile stabilite de societate. În ceea ce-l privește pe individ, socializarea reprezintă un proces prin care ființa umană ajunge să dobândească un sine și se transformă dintr-o ființă asocială într-o ființă socială.

Mai putem defini socializarea ca fiind și un proces de comunicare interactivă a valorilor, normelor și metodelor de comportament specifice grupului din care face parte, desfășurat de-a lungul întregii existențe a unui individ. Această socializare nu este sau nu ar trebui să fie una de tip mecanic ci, mai degrabă, să determine la o readaptare continuă în funcție de diferitele contexte sociale deoarece de-a lungul unei vieți omul este nevoit să îndeplinească mai multe roluri sociale. Ceea ce ar trebui să se urmărească în dezvoltarea omului este formarea unei personalități care să-i fie în același timp specifică lui dar și comună oamenilor, să fie un atribut al orcărui om normal a cărui evoluție ontogenetică s-a desfășurat în cadrul unui mediu social dat ce ajută la formarea comportamentului și la alegerea activităților pe care le desfășoară în soceitate (Vlăsceanu Lazăr, Zamfir Cătălin, Dicționar de Sociologie, Ed. Babel, București, 1993).

Omul, prin ființa sa, este o ființă socială; el se naște într-o societate și trăiește în cadrul acesteia într-o conviețuire cu ceilalți membrii formând o untate inseparabilă. Socializiarea este așadar procesul prin care ființa socială asimilează treptatul toate condițiile de integrare în mediul social.

Tipuri de socializare și agenți ai socializării

Socializarea poate lua diferite forme. Cea mai cunoscută clasificare este cea după momentul în care se realizează:

socializarea primară: Socializarea primara este primul tip de socializare la care este expus

nou-nascutul, putand fi definita ca „procesul prin care un individ biologic, asocial in raport cu oricare dintre colectivitatile umane, dobandeste primul sau eu social, prima sa identitate sociala; socializarea primara echivaleaza cu umanizarea individului” (Stanciulescu, Teorii sociologice ale educației, Polirom, 1996,  p. 204). Acest tip de socializare se realizează prin învățarea regulilor și valorilor de bază, a rolurilor îndeplinite de oameni în societate, mai ales prin intermediul limbajului.Avantajul acestui tip de socializare este că se realizează în cadrul familiei, într-un mediu plin de afectivitate și iubire și astfel asimilarea normelor sociale este mai facilă. Trebuie reținut faptul că, carențele acestui tip de socializare pot conduce la inadaptare, izolare sau comportamente deviante. Se înregistrează efecte pozitive la copiii care trăiesc în familii biparentale care se ocupă în mod egal de creșterea și educarea acestora. Acest tip de socializare este foarte important purtând în limbajul uzual denumirea de cei șapte ani de-acasă.

socializarea secundară: Pentru o bună perioadă de timp socializarea de tip primar cât și

socializarea secundară se suprapun. Acest lucru se datorează faptului că socializarea secundară este realizată de institțiile educative (creșă, gădiniță, cămine, școli precum și case de copii) care completează socializarea primară din cadrul familei. În cazul copiilor abandonați care ajung în orfelinate instituția este cea care preia și sarcina socializării primare. Acest tip de socializare se caracterizează prin neutralitate afectivă iar succesul socializării secundare depinde de concordanța dintre instituțiile de învățământ și mediul familial. În cazul în care există neconcordanță între valorile transmie de cei doi agenți se poate întâmpla să se observe o inadaptare a copilului în mediul social. Dacă socializarea primară și cea secundară s-au realizat cu succes înseamnă că s-au constituit bazele pentru oricare alt tip de socializare ulterior.

socializarea continuă: mai este cunoscută și sub numele de socializare terțiară și se referă

la influențele pe care le generează contactul cu alte medii în care va active adultul. Acest tip de socializare trebuie înțeleas ca necesitatea învățării permanente de către individ a noilor norme și valori cu scopul de a se adapta în orice mediu social, fiind mai degrabă un process de adaptare permanent la schimbările sociale. Un exemplu relevant pentru acest tip de socializare poate fi piața dinamică a locurilor de muncă în care salariații au nevoie de perfecționare profesională continua pentru a face față schimbărilor din mediul social.

Alaturi de cele trei clase ale socializarii, specialistii disting si alte tipuri, in raport cu diverse criterii utilizate. In raport cu scopul socializării vom putea distinge intre:

socializare anticipatorie (anticipativă): Acest tip de socializare implică pregătirea și învățarea valorilor,

normelor și comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi aparține în prezent, dar la care aderă și are rolul de a facilita tranziția spre un nou status sau grup. Un exemplu relevant în acest sens este  jocul de creație al copiilor realizat în cadrul activităților libere alese în care aceștia se pregătesc pentru rolurile viitoare de părinte, doctor, polițist sau pentru a relaționa cu persoane care au aceste roluri.

socializare adaptativă: realizata in interiorul unei colectivitati căreia îi sunt interiorizate

normele. Se întâmplă în cazul schimbării unui loc de muncă în care aderând la un alt grup ești obligat să te adaptezi noilor condiții și cerințe.

In raport cu domeniul vizat se vorbeste de (L. Culda, 2000,  Organizatiile, Editura Licorna, Bucuresti, pp. 58-66):

socializarea muncii

socializarea ocupațională sau profesională

socializarea politică

socializarea pentru viașa privată

socializarea pentru viața publică

In raport cu normele interiorizate:

socializare pozitivă

socializare negativă: Acest tip de socializare constă în interiorizarea unor norme ce țin de

subculturi sau contraculturi de tip deviant. În cazul în care o persoană a fost victima unui astfel de grup va fi nevoie și de procesele de desocializare (renunțare la normele și valorile asociate socializării anterioare) și resocializare (se abandoneaza vechile norme si valori si se invata altele noi care să fie în concordanța cu cerințele societății).

Agentii socializarii: 

 Socializarea este realizata într-o multitudine de forme si situatii, de numerosi agenti, dintre care oamenii, grupurile si institutiile sunt cei mai importanti. Alți agenți care-și mai pun amprenta în dezvoltarea omului sunt: mass-media, grupul de prieteni, grupul de muncă, etc. În cazul preșcolarilor principalii agenți care realizează procesul de transmitere a informațiilor, normelor, valorilor, atitudinilor precum și a comportamentelor cerute de societate sunt: familia (care realizează socializarea primară) și instituția de învățământ, grădinița (care realizează educația secundară). Familia este așadar principalul agent al socializării care este intermediarul între societate și copil și cea care modelează primele manifestări ale personalității. Grădinița reprezintă al doilea mare și complex agent al socializării care asigură atât transmiterea de informații cât și un climat valoric și normativ prin care copilului îi este ușurat contacul cu lumea externă, lumea din afara climatului familial. Acești doi agenți care sunt prezenți în viața copilului au datoria de a se suplini unul pe celălalt și de a lucra într-un frumos parteneriat în care scopul comun sau obiectivul general este modelarea personalității copilului.

II.2. Importanța dezvoltării competențelor socio-emoționale la vârsta preșcolară

Omul nu reflectă realitatea externă în mod indiferent, ci trăiește anumite emoții și sentimente în legătură cu aceasta. Dezvoltarea competențelor emoționale începe cu exprimarea emoțiilor primare care sunt universale și au valoare adaptativa determinantă și continuă cu exprimarea unor emoții mai complexe pe măsură ce copilul crește (sentimente, pasiuni, etc). Unii psihologi afirmă că apariția și dezvoltarea emoțiilor precum și a procesului de socializare par să fie direct proporționale cu dezvoltarea mecanismelor cognitive, însă pot fi influențate și de mediul fizic.

Influențele sociale din primele luni de viață constuie baza dezvoltării armonioase a adultului de mai târziu. Pedagogul român, Anton Moisin, afirmase la un moment dat că, în concepția lui, viața preșcolară este temelia educativă a întregii vieți, chiar dacă copilul nu înțelege scopul educației (Anton Moisin, 2008, pg. 81). Acest lucru este posibil deoarece perioada preșcolara este o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în viața afectivă a copilului, schimbări care sunt explozive și neprevăzute. Emoțiile și sentimentele preșcolarului însoțesc toate manifestările acestuia și exercită o puternică influență asupra conduitei lui.

Afectivitatea copilului preșcolar se dezvoltă în contextul noilor situații și activități în care copilul este implict, astfel aparând la copil emoții noi care prin repetare devin mai staile și mai durabile stând la baza formării sentimentelor.

Tinca Crețu prezintă în cartea sa, Psihologia vârstelor, principalele transformări ale afectivității copilului preșcolar. Prima observație pe care o face autoarea este cu privire la viața afectivă a preșcolarului care devine mai bogată și mai diversificată decât în stadiul anterior. Odata cu maturizarea proceselor cognitive se observă și o amplificare a relațiilor sociale ale copilului, relații care nu trebuie neapărat să fie mediate de către mamă. Tot în acest stadiu copilul are parte de noi trăiri afective din ce în ce mai variate din cauza faptului că intră într-o nouă lume, aceea a grădiniței unde un alt adult semnificativ intră în viața lui. Principalul factor pentru adaptarea rapidă a copilului la viața socială este acceptarea reciprocă dintre el și educatoare și, bineînțeles, plăcerea copilului de a se întâlni cu educatoarea. Important este pentru copilul și vârsta la care acesta este adus în colecivitate. Mediul grădiniței are influențe foarte puternice asupra preșcolarului și din cauza faptului că interacțiunea cu grupul este esențială în invingerea egocentrismului. De regulă, acest egocentrism este specific mediului familial în care copilul este centrul universului, doar el beneficiază de atenție și îngrijire, mai ales dacă este unicul copil la părinți. În momentul intrării în ciclul preșcolarității copilul se adaptează noilor norme și observă că afectivitatea educatoarei este împărțită în mod egal tuturor copiilor. Datorită implicării educatoarei în viața copilului, acesta intră în minunata lume a cunoașterii de unde învață să trăiască emoții mai complexe prin intermediul jocurilor, activităților educative, lecturilor, etc. În cadrul grădiniței bucuriile și satisfacțiile sunt mai frecvente însă viața afectivă a celui mic este tot situativă, generată de împrejurări concrete, este ceea ce se numește “lipsa de griji a copilăriei”(Crețu Tinca, pg.164).

Preșcolaritatea este stadiul în care se realizează învațarea afecivă prin observarea conduitei celorlalți, prin imitarea dar și prin asimilarea unor cerințe și norme. Prima formă de învățare prezentă la copil inclusiv în conduita afectivă este învățarea prin imitație: copilul imită stări și trăiri afective observate la adult sau la unele personaje din povești, desene animate. În jurul vârstei de 4-5 ani poate ajunge chiar să simuleze anumite stări afective pentru a obține de la adult ceea ce dorește.

Fenomenul central al vieții afective în această perioadă îl reprezintă identificarea copilului cu adultul părinte sau cu alte modele parentale. Acest proces se poate realiza pe mai multe căi: (curs dna Bențea)

perceperea de către copil a unor asemănări fizice cu adultul (părul, ochii)

perceperea de către copil a unor asemănări psihice cu adultul (este vesel, harnic, mânios, bun, rău)

adoptarea prin imitație a unor comportamente sau gesturi ale adultului

însușirea unor comportamente sau gesturi din ceea ce spun alții că ar semăna cu adultul

De regulă, copilul se identifică cu părintele de același sex dar există și situații în care dacă ambii părinți sunt admirați de copil acesta să se străduiască să se identifice cu amândoi. În momentul în care un copil se indetifică că unul din părinți (fetele se identifică cu mamele și băieții se identifică cu tații) acesta adoptă unele comportamenete consideate ca aparținând celor de același sex cu el. O fetiță care observă că mama este mereu preocupată de curățenie va încerca să facă același lucru. După vărsta de 5 ani se poate observa la copii și identificarea cu alte persoane valorizate de acesta (chiar dacă nu aparțin mediului familail) cum este cazul educatoarei sau a personajelor din povești sau desene.

Identificarea și imitarea sunt mecanisme importante de învățare pentru copil asigurându-i acestuia un nivel de pregătire pentru a se comporta în conformitate cu exigențele societății.