Aspecte ale Relatiilor Publice In Institutia de Presa

Aspecte ale Relațiilor Publice în instituția de presă

–

Televiziunea

Comunicarea pentru oameni a evoluat într-un ritm din ce în ce mai accelerat, de la comunicarea prin semne și semnale, în etape succesive, la comunicarea prin limbaj. Defapt, omenirea a urmărit, încă de la începuturile ei, să comunice cu scopul de a înțelege lumea în care trăiește, să formeze relații de încredere cu cei din jurul său și să obțină un răspuns la întrebările pe care mintea umană, de-a lungul dezvoltării ei a ajuns să și le pună. Acestă motivație a dus treptat la capacitatea de a scrie, apoi de a tipări mesajele dorite a fi transmise, rămânând ca în cele din urmă, oamenii să reușească să domine atât timpul, cât și spațiul prin mijloace complexe de comunicare. S-a ajuns, deci, de la o relație de comunicare ce a început a se consuma în interiorul unui cerc restrâns de persoane, la ieșirea din afara acestui cerc și a pus în contact întreaga omenire. Fiecare etapă de tranziție prin care omul a trecut în procesul de dezvoltare al comunicării a avut un rol semnificativ în definirea următoarei etape și a metodei de a comunica. Pe scurt, fiecare a determinat modificări majore atât în gândirea umană la nivel individual, cât și în dezvoltarea culturală la nivel colectiv.

O întrebare benefică pentru înțelegerea comunicării și a efectelor ei este aceea dacă comunicarea deține într-adevăr calitățile care îi sunt deseori atribuite. Unii consideră că ar îngloba toate virtuțiile modernității, alții o privesc cu temere sau cu o critică pentru posibilitățile de manipulare pe care le oferă celor ce o pot controla. Un lucru este însă cert: comunicarea deține puterea de a depăși frontierele naționale și diferențele identitare, precum și de a deschide orizonturi noi. Pentru a avea încredere în mijloacele de comunicare, trebuie să acceptăm din start că schimburile astfel facilitate sau accelerate înlătură frontierele existente, fapt pe care conducătorii regimurilor politice autoritare, închise în propriile frontiere, l-au înțeles bine, drept dovadă faptul că încearcă să controleze fără încetare, dar și fără să reușească, tehnicile de comunicare. Astfel, modelul ”satului global” este deci pe cale să se impună, fapt care duce la o rebalansare, cel puțin în Europa, a unei istorii bazate pe replieri și opoziții.

Astfel, putem observa dependența creată între dezvoltarea comunicării și procesul evoluției omului, respectiv culturale, sociale și intelectuale ale acestuia. Cert este că acest proces al evoluției nu s-a încheiat, având în vedere implicarea pe care o are apariția tehnologiei. Acest pion în dezvoltarea umană, tehnologia, a condus, bineînțeles, și la o capacitate mult mai mare de a comunica. De aici și nevoia dezvoltării unei discipline ce vizează comunicarea de masă și o alta care gestionează și mediază între părțile implicate în această comunicare. În acest fel, s-au format disciplina relațiilor publice și cea a mass-mediei, întâlnindu-se ambele sub umbrela vastă a comunicării.

Ipoteza

Așadar, rolul televiziunii ar fi acela de a direcționa atenția către anumite probleme, soluții sau personalități, care devin astfel prioritare, printr-un acord de legitimitate oferit problemelor, soluțiilor sau personalităților care intră în sfera publică, reușind chiar să trimită către mobilizare socială. Însă, prinsă la mijloc între problemele sociale pe care le semnalează, accesul facil la informație și responsabilitatea pe care o are odată cu informația pe care o deține, ce reacție are instituția de presă la o astfel de situație conflictuală în care se află în prezent? Care sunt defapt acele probleme sociale care ne interesează și ce rol are televiziunea prin implicarea sa în aceste situații? Este televiziunea responsabilă social de informațiile pe care le transmite sau ea este doar un instrument “manevrat” de factori externi, care sunt defapt cauzele efectelor mass-mediei? De-a lungul lucrării vom încerca să pătrundem mai atent în analiza acestor aspecte greu de ignorat din viața cotidiană, cu efecte în societate, dar care își au cauzele într-un circuit mai mare și mai complex decât ne-am imaginat.

Lucrarea de față va aborda astfel, rolurile și motivațiile domeniului relațiilor publice prin intermediul mass-mediei, respectiv prin instituția ce influențează major la ora actuală comunicarea de masă și gestionarea implicațiilor sociale, televiziunea. Scopul pe care o urmărește această lucrare este de a analiza multitudinea de factori înscriși în rezolvarea, gestionarea și comunicarea problemelor sociale sesizate de aparatul mediatic și în ce măsură rolurile asumate de fiecare parte implicată sunt cele corecte și se bazează pe o conduită ce vrea să respecte responsabilitatea socială, un subdomeniul esențial al practicilor de relații publice cunoscut sub denumirea de Responsabilitate Socială Corporativă. Nu în ultimul rând vom demonstra puterea instituției de presă, pe care aceasta o deține și odată cu ea, responsabilitatea pe care a dobânit-o deținând o astfel de poziție. Încercarea de a identifica posibile direcții de abordare a acestei situații bazându-mă pe un studiu de caz ce vizează propunerea lucrării, motivează scrierea acestei lucrări. Totodată, urmăresc să pun în lumină posibilele rezultate pe care le pot realiza actorii principali în rezolvarea problemelor sociale ce afectează în momentul de față spațiul european, inclusiv cel românesc, acordând atenție unor factori ce se pot îmbina ideal în obținerea scopului final. Voi pune accent pe aspecte ale relațiilor publice, media și jurnalism, programe de responsabilitate socială, mijloace de comunicare esențiale în domeniul actual al comunicării.

Capitolul 1.Mass-media.Istorie și context actual.

Ca orice domeniu de activitate, domeniul mass-media are și el o istorie mai mult sau mai puțin intrigantă. Poate mai corect ar fi să privim lucrurile din perspectiva faptului că în momentul de față se derulează defapt, în fața ochilor noștri, o istorie a mass-mediei și mai ales a comunicării, dat fiind faptul că vorbim despre o noțiune mai nouă ca cealaltă, ambele căpătând o forță considerabilă în ultimele două decenii, parțial datorită tehnologizării în continuă accelerare. Astfel, rămâne incontestabil că acest domeniu tocmai a intrat într-o nouă etapă a evoluției sale și că, de la începutul anilor `90, s-a depășit un prag important în acest sens, accentul începând să fie pus tot mai mult pe diferențele culturale, afectând numaidecât comunicarea de masă.

Odată cu anul 1989, căderea comunismului la noi și emanciparea așteptată de societățile din Europa de Est au dus la dispariția unor noi frontiere media, odată cu construcția unui nou spațiu public mai democrat, construcție care s-a confruntat totuși cu o criză generală de valori, urmând a fi supusă globalizării. Comunicarea a fost mediată de efectele globalizării, iar obiectivele considerabile pe care le implică depășesc cadrul național sau chiar pe cel european.

Astfel că, în prezent, comunicarea nu se poate dezvolta decât într-un cadru globalizat. Faptele vorbesc de la sine: în câțiva ani s-au produs evoluții esențiale care ne conduc rapid către schimbări radicale, pe care nu le dorim sau, oricum, nu le putem controla. Fără îndoială că istoricii vor recunoaște mai târziu, cu obiectivitatea pe care le-o conferă disciplina lor, că apariția internetului, prima rețea mondială deschisă publicului larg ce permite comunicarea simultană a unor diferite categorii de date digitalizate, a dat un anumit elan comunicării moderne. Așadar, comunicarea s-a adaptat la provocările lumii digitalizate contemporane.

Suntem conștienți de schimbările ce se produc în jurul nostru și desigur le acceptăm fără a ne împovăra cu prea multe întrebări. Am devenit dependenți de telefoane mobile, de site-urile de socializare, de tot ce ar reprezenta comunicarea în zilele noastre. Această dependență este dată defapt de iluzia puterii prin accesul la informație. Dar cu toate acestea, trăim într-o societate în care informația și puterea informației domină lumea și pare că nu mai este nimic mai valoros ca aceasta, că țări cu o putere economică și politică mare, dețin defapt puterea informației în fața celorlalte, iar asta le clasează pe locuri cu mult superioare din multe puncte de vedere. Într-o structură economică, politică și socială globalizată, decizia și aplicarea ei eficientă depind în mod esențial de accesul rapid și complet la informația exactă și de calitate. Însă acest acces nelimitat presupune niște resurse, iar țările subdezvoltate, lipsite de resurse financiare, tehnologice și umane riscă să fie scoase din acest ansamblu și proiectate la periferia traseelor comunicaționale.

Nu putem nega faptul că importanța informației în contextul societății moderne, odată cu apariția de noi clase sociale interesate să participe la gestiunea puterii și la dezbaterea ideilor, este una covârșitoare Puterea informației, care poate fi raportată la nivelul individului, dar mai ales la nivelul societății, își crește exponențial impactul în favoarea sau defavoarea opiniei publice, fie cu o influență imediată, pe terment scurt, fie cu un impact pe termen mediu sau lung, mult mai accentuat și mai durabil. Acest lucru este influențat de explozia de produse mediatice, aparent controlate de o instanță aleasă deliberativ, dar mai ales de necesitatea de a institui reguli și norme de difuzare a informației, în fond, de acțiune, prin care să ofere o concepție generală referitoare la rolul presei în societate. Fie că reprezintă un mod de informare, sau de divertisment, mijloacele de comunicare în masă au ajuns să fie în societatea actuală un factor de decizie foarte important în ceea ce privește opinia publică. Făcând referire la filosofia unei instituții de presă, putem susține ceea ce Mihai Coman menționa în lucrarea sa, Introducere în sistemul mass-media, anume că rolul diverselor sisteme de conducere ale instituțiilor mass-media se modelează pe ”o seamă de principii referitoare la relațiile dintre indivizi și instituțiile sociale, dintre deținătorii puterii și restul colectivității, dintre configurația actuală a societății și imaginea ideală pe care aceasta o are despre sine, dintre cei ce vorbesc în numele societății și publicul sau instituțiile care le deleagă acest drept”.

Așadar, pentru a înțelege sistemul mass-mediei într-o perspectivă cuprinzătoare, trebuie să acordăm atenție, întâi de toate, sistemului social în care presa funcționează. Dar, pentru a înțelege sistemul social în adevărata sa relație cu mass-media, atenția cade pe o serie de credințe fundamentale și presupuneri bazate pe experiențe, pe care societatea le deține, printre care natura umană, natura societății statului, relația dintre om și stat, cât și natura cunoașterii adevărului.

Elihu Katz și Paul Lazarsfeld, doi cercetători ai comunicării, descriau rolurile relațiilor sociale, în difuzarea mesajului din partea mass-mediei către audiența finală prin Fluxul în două etape a modelului de comunicare, sau alfel numită, Multistep Flow Model, teorie care susține faptul că cei mai mulți oameni își formează opinia sub influența liderilor de opinie, care la rândul lor sunt influențați de mass-media. Altfel spus, teoria reflectă un flux comunicațional al informației ce pleacă de la mass-media la liderii de opinie, ca mai apoi să ajungă prin aceștia la întreaga populație. Procesul se imagina a se realiza prin două căi de a comunica informația către structurile sociale: pe de-o parte, liderii funcționează ca niște canale prin care comunicarea devine de încredere, iar pe de altă parte, se luau în calcul ca surse de presiune socială sau suport social care influențează procesul de luare a deciziilor, deci implicit capacitatea de a decide valoarea de adevăr și autenticitate a informației. O astfel de opinie susține o perspectivă care vrea să structuralizeze o imagine destul de ambigua asupra procesului de influențare prin comunicarea mas-media, înțelegând așadar, că dintr-un punct de vedere există personaje puternic valorizate în societate care inspiră și trimit mai departe mesajul filtrat de la mass-media. În situația de față, având în vedere că “liderul nostru de opinie” este însuși un canal de transmitere a informației, reprezentat de o instituție de presă, pun în evidență, un alt rol al televiziunii în mecanismul complex al mass-mediei, acela de voce a mass-mediei.

Privind dintr-o altă perspectivă, nu putem să nu ne raportăm la impactul noilor tehnologii de comunicare în spațiul public care au format societatea informațională cu noi valori și coduri culturale. Multe din schimbările culturale și sociale evidente astăzi sunt cel puțin atribuite mass-mediei, în mod particular televiziunii, care produce o viziune globală care ne permite să ne implicăm în preocupări mai îndepărtate de scopul generațiilor anterioare. Acele coduri culturale și valori s-au impus și generalizat tocmai prin viteza extraordinară a evoluției noilor tehnologii, care nu mai pot permite închistarea în limitele comunitare, nu mai lasă loc pentru autarhie. Toate acestea la un loc, antrenate de trecerea timpului s-au concretizat în societatea actuală și în manifestarea sa prezentă, în beneficiile și problemele cu care societatea actuală se confruntă și pe care încearcă să le țină în frâu.

Analizând această perspectivă prin care în procesul globalizării lumea nu își mai identifică valorile și se pierde în mulțime, regretalul Marshall McLuhan, un teoretician al domeniului mass-media și comunicare, a inventat termenul “sat global” în 1964 pentru a descrie fenomenul de contracție a culturii din lume și extinderea acesteia, în același timp, ca urmare a progreselor tehnologice extinse, care permit partajarea instantanee de cultură. Totuși, afirmația că toate culturile din lume vor deveni una sub forma unui sat global este controversată. Pe de-o parte, oamenii cred că, dacă aceasta continuă, globalizarea culturală va conduce la o lume în care țările de toate oportunitățile economice sunt dornice să ajute țările mai puțin norocoase cu eforturi umanitare. Însă, oamenii ar putea avea în vedere faptul că evoluția unui sat global va crește conflictele între culturi, va determina o fragmentare a culturii, sau va conduce la dominație culturală prin mai multe țări dezvoltate și, eventual, va crea culturi hibride.

June Johnson, autoarea cărții Probleme globale, argumente locale susține faptul că "ideea că toate culturile lumii se atrag împreună într-un sat global ridică întrebări cu privire la reprezentarea egală și partajarea reciprocă, prin diversitatea îmbogățită, și a înțelegerii reciproce" (192). Mai mult decât oricând, exemple de globalizare culturală pot fi văzute în viața de zi cu zi. Internetul a explodat cu un boom în tehnologie, oferind persoanelor fizice din întreaga lume posibilitatea de a comunica instantaneu cu celălalt. Instant messenger, Facebook, MySpace și diverse forumuri on-line sunt exemple ale acestei comunicări instantante.

Ce putem spune cert despre sistemul mass-media este că incorporează un lanț complex de instrumente „manevrate” în spatele comunicării. Înțelegând astfel, mecanismele și forța mass-mediei pe care le deține în prezent, dar și încercând să anticipăm ceea ce poate aduce un viitor al mass-mediei, putem, pentru început, să ne raportăm la istoria mass-mediei ca efect al apariției tiparului și a accesului larg la informație pe care acesta a oferit-o, urmărind, în definitiv, reinventarea continuă a sistemelor de comunicare.

Astăzi, ca rezultat al creșterii explozive mass-media, aceasta a ajuns să ia parte natural în viața fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea, mass-media nu ar trebui tratată ca un aspect natural, fiecare persoană merită să fie conștientă de modul în care aceasta o influențează, atât pe ea, cât și mediul din care ea aparține. Mass-media este o forță importantă în societate. Ea oferă informații și divertisment, dar în același timp, deține puterea persuasiunii, care este capabilă de schimbări majore, în funcție de cum este transmis mesajul. Media face mai mult decât să prezinte idei, gânduri sau evenimente, mai exact, privind dintr-o perspectivă tehnică, dar teoretizată de către John Culkin (1928-1993), fiecare canal al mass-mediei transmite și modifică mesajul prin propriul limbaj, propria audiență și propriile metode de producție, economie, politică, cultură, dar și distribuție. Fiecare mediu trebuie astfel tratat diferit și urmărind acești parametrii.”Media printată expune problemele cu mult diferit față de radio și imaginea media. Filmele diferă de televiziune, ambele prin stil și distribuție. Televiziunea și radioul operează pe canale ce aparțin, în deosebi publicului, prin urmare dețin o altfel de responsabilitate în fața publicului, spre deosebire de produsele media realizate în print sau film”. Iată cum astfel de teorii, care observă responsabilitatea instituției de presă, televiziunea, în fața publicului prin programele sale și modul în care este transmisă informația, au prins contur prin contribuția remarcabilă și plină de predicțiuni a lui Marshall McLuhan și au fost redate domeniului comunicării prin mass-media de către John Culkin și mulți alții.

OPINIA PUBLICA?

Capitolul 2. Cultura organizațională

Întrebarea care se naște dese ori în contextul identificării culturii organizaționale este la ce ajută aceasta și cum va face o diferență dacă la finalul zilei știm ce tip de cultură sau subcultură există sau se dorește a fi în organizație. Relația dintre cultură și comunicare este una complexă. O perspectivă dialectică afirmă faptul că există o conexiune bazată pe reciprocitate între acestea două, fiind interconectate. Altfel spus, cultura influențează comunicarea și viceversa, însă cel mai important aspect pe care îl putem avea în vedereeste faptul că întreaga cultură reflectă modelul contemporan asupra realității, iar grupurile culturale influențează procesul prin care percepția asupra realității este creată și menținută. Când o societate este definită de cultura sa, aceasta deține un set de valori pe care o atribuie fiecărui individ apărținător grupului, aceștia având posibilitatea fie de a și-l asuma, fie de a-l nega. Același lucru se manifestă și în comunicarea mediatică, puternic influențată de pattern-uri culturale.

Privind asupra domeniului relațiilor publice și analizând cultura organizațională a marilor corporații, vom observa diferitele tipuri de influență manifestate în funcție de cultura pe care acea companie o deține și o valorifică. Astfel, cultura unei companii poate fi asemănată cu cea a unei societăți, având la bază valorile pe care acestea se sprijină.Același lucru se manifestă și în cazul instituțiilor de presă. Cultura organizațională a unei televiziuni, de pildă, se formează în baza unui complex format din jurnaliștii care o reprezintă, grila de programe, acțiunile promovate, valorile adoptate, evenimentele comunicate, chiar și din oamenii care conduc instituția. Toți acești factori, alături de mulți alții mai ușor sau mai puțin ușor de măsurat, influențează și conduc către acea imagine de ansamblu a instituției de presă, formată în fața consumatorului de media. Consider o premisă interesantă a ceea ce propune paradigma conform căreia televiziunea, în calitatea ei de informator, trebuie sau nu să își păstreze transparența și imaginea obiectivă în fața publicului, în măsura în care ea este o organizație, cu o structură organizațională bazată pe aceeași factori ai oricărei alte organizații. Această cultură organizațională, nu numai că poate exista inițial fără a fi intenționată, dar se dezvoltă continuu încă de la formarea unei organizații.

Cultura este o legătură care leagă oamenii cu organizația, iar în acest proces, îi aduce mai aproape pentru a urmări obiective comune. Pe de altă parte, este de asemenea vazută drept un sistem de control social, prin care oamenii își modelează standardele și comportamentul, în conformitate cu ceea ce este dat. Generalizând, odată ce există o legătură esențială între oameni și valorile sistemului, cultura respectivă devine principiu de bază în viața noastră. Pentru orice individ, societate, grup sau chiar și organizație, valorile culturale sunt baza identiății. Valorile modelează caracterul și personalitatea oamenilor, iar răspândirea acestora către toți membrii organizației face ca orice eroare in programarea culturii în mintea angajaților poate în definitiv să înfrângă obiectivele esențiale în pofida acceptării sociale, dobândirea obiectivelor organziaționale șamd.

Numeroasele concepte corelative celui de cultură organizațională, au adus de-a lungul timpului clarificări a ceea ce nu este cultura organizațională, dar poate fi confundată ușor. Schwebig aducea clarificări în delimitarea noțiunii de identiate organizațională și cultură organizațională, afirmând că ce dintâi se manifestă la nivel inconștient, iar ultima se regăsește la nivel comportamental. De aici și observația lui asupra organizațiilor cu identitate puternică și cultură slabă. În această perspectivă una dintre repsonsabilitățile conducerii unei organizații este de a crea și întreține printr-o politică adecvată, procesul de identificare cu organizația. Am putea spune că, identitatea se realizează și prin prisma relațiilor cu mediul, dar și datorită gestionării pe plan intern.

Astfel că, utilizarea termenului de “cultură” drept un concept definitoriu în structura unei companii poate fi destul de ambigua, iar identificarea ei poate ridica multe probleme, însă câțiva scriitori (Schein 1985; Morgan 1986; Rousseau 1990) sugerează că există trei niveluri ale culturii: artefacte, valori și asumări. Până atunci, doi teoreticieni ai culturii organizaționale corporative, Terrence E. Deal și Allan A. Kennedy (1982) atrag atenția unor niveluri de cultură mult mai vizibile, în baza cărora, cultura organizațională se realizează, sub forma tradițională de eroi, rituri, ritualuri, legende și ceremonii, etc. Această ipoteză susține ideea că aceste atribuții în care se crede formează comportamente specifice, care la rândul lor, în cele din urmă, definesc comportamentul cultural al organizației. Aspectul diferențiator este acela că nivelurile vizibile pot fi de mai mare interes pentru organizațiile din sectorul privat, tocmai datorită faptului că în ceea ce privește influența lor în progresul sau schimbarea organizației, ele sunt independente și își pot defini cultura în funcție de misiune și obiective.

O astfel de cultură organizațională este definită de către Edgar Shein, în 1983, ca model de bază a unei ipoteze date de un grup anume care a inventat, descoperit și dezvoltat în procesul de învățare a grupului valori care au ca scop rezolvarea unor probleme de adaptare externă și integrare internă, care au fost în definitiv validate ca soluții pentru a învăța noii membri metoda corecta aleasă de grup, de a percepe, gândi și simți în relație cu aceste probleme. Astfel, putem spune despre aceasta că este un concept relativ nou, deși noțiunile de “norme ale grupului” sau “climat” au fost folosite de către psihologi cu mult timp înainte.

Alte caracteristici ale culturii sunt de la sine înțelese și nu necesită elaborare, mai puțin caracteristicile adaptative ale culturii.Pentru a supraviețui într-un mediu competitiv și dinamic, organizațiile au nevoie de schimbare constant. Cu fiecare schimbare, organizațiile își revizuiesc cultura și îmbrățisează schimbarea oricândeste nevoie. Asta, întâi de toate, necesită ca membrii organizației să se adapteze schimbărilor propuse în cultură.

Rousseau (1990) a propus un model de cultura pe multiple niveluri, care e altfel cunoscut sub numele de Inelul lui Rousseau. Acest model reprezintă atât niveluri externe, cât și interne, care îmbină fiecare caracteristică sau element al culturii. Nivelurile externe ale culturii pot fi ușor de accesat de către angajații oricărei organizații, după cum acestea sunt expuse natural. Pe de altă parte, nivelurile interioare nu pot fi accesat atât de ușor, angajații fiind nevoiți să elaboreze o concluzie, dedusă prin dorința de a înțelege cultura organizației. Mai jos este reprezentat Inelul lui Rousseau.

Mai târziu, Watson (2006) subliniază faptul că noțiunea de cultură derivă inițial de la o metaforă a organizației ca “ceva cultivat”. Luând în considerare ultimii zece ani, cei mai mulți academicieni și practicieni care studiază organizațiile definesc conceptul de cultură drept un climat formalizat de practici prin care organizațiile dezvoltă în jurul lor, valori și norme culturale care induc oamenilor o stare de apartenență față de valorile promovate de organizație și față de credințele acesteia (Schein, 2004). Tot Schein susține că singurul lucru de o importanță reală a liderilor este acela de a crea și de a gestiona cultura; că talentul unic al liderilor este capacitatea lor de a înțelege și de a lucra cu ea și că tot liderul are dreptul la actul final de conducere pentru a schimba cultura atunci când este văzută ca disfuncțională "(p.11). Prin urmare, cultura oferă organizațiilor un sentiment de identitate și determină, prin intermediul organizației legende, ritualuri, credințe, înțelesuri, valori, norme și comunică modul în care "lucrurile se fac pe aici". Acest rezultat poate fi deseori acceptat fără întrebări de către membri vechi ai organziației, dat fiind că ei au luat parte la formarea acestei culturi, în care se regăsesc în totalitate, pentru că, bineînțeles, s-a format în baza prezenței lor.

Din perspectiva managerială, cultura organizațională este la maturitate atunci când se află într-un echilibru constant între valorile asumate, acțiunile întreprinse și poziționarea în mintea angajaților și a consumatorilor, desigur, de această maturitate se bucură puține organizații, care au trecut printr-un proces complex de identificare a culturii organizaționale. Astfel de companii sunt caracterizat drept acelea care merg tot înainte, răspund rapid schimbărilor pieței și tehnologiei, atragând și menținând oamenii potriviți în organizație și devenind tot mai sensibili și responsabili cu consumatorii lor. Produsele lor sunt de calitate înaltă, la prețuri mici. Aceste companii au productivitate înaltă, siguranță și angajați satisfăcuți. Un astfel de ideal al unei companii poate fi indeplinit prin identificarea și conturarea concretă a culturii organizaționale, urmărind niște pași esențiali. Desigur, acești pași implică, întâi de toate, afirmă Richard Boyle, în lucrarea sa, Înțelegerea și managementul culturii organizaționale, identificarea a șase probleme cheie asupra cărora, managerii ar trebui să reflecteze, în scopul de a contribui la crearea unei culturi mai orientate către dezvoltare și performanță în organizația lor.

Primul pas, afirmă Richard Boyle, este acela de a crea un climat propice schimbării, iar în ceea ce privește crearea climatului de schimbare, cultura poate fi eficientă, doar dacă modificările sunt aplicate acolo unde este cu adevărat nevoie, există o nevoie relevantă sau este legată de o problemă de organizare. Pentru o astfel de decizie, organizațiile pot opta pentru folosirea unor drivere interne sau externe pentru a facilita tranziția către noua cultură organizațională.

Pasul următor este punerea în valoarea a conducerii, pentru că responsabilitatea cea mai mare o au cei din conducerea organizației pentru a determina eficiența schimbării culturii. Liderii de organizații sunt cei mai în măsură să înțeleagă și să opereze cultura în organizație și să califice subculturile drep benefice sau ineficiente pentru obiectivele companiei. Influența liderilor nu poate fi subestimată în termeni de recunoaștere a meritelor grupurilor de subculturi care adoptă credințele, valorile și valorile care de bază dominante, spune Richard Boyle.

Ulterior, pentru a se asigura o bază concretă a culturii organizaționale, liderii de organizații sunt sfătuiți de către R. Boyle să aleagă o atitudine proactivă și să susțină implicarea angajaților. O astfel de atitudine este crucială în fidelizarea unei asumări culturale ca întreg, aliniată nevoilor angajaților și valorilor pe care aceștia le susțin, Alături de acest pas vine în strânsă legătură atenția sporită acordată echipei. Lucrul în echipă s-a dovedit a fi o trăsătură comună în majoritatea organizațiilor studiate de cercetătorul Richard Boyle, în ceea ce privește depășirea barierelor existente față de cultura actuală și ca mijloc util de promovare și difuzare a noilor trăsături culturale adoptate. Din punctul de vedere al dezvoltării individuale și a celei organizaționale, echipele sunt considerate drept modalități ideale de a investi în talentele angajaților, punând accent deosebit pe proiectele ce promovează valorile elementare ale organizației.

Simpla concentrare pe dorința de schimbare și asumarea acesteia esteimportantă în evaluarea acceptării noii culturi din parte subgrupurilor și în corelație cu practicile culturii acestora. Dorința de schimbare contribuie și ea în lămurirea unor eventuale probleme sau provocări survenite pe parcursul schimbării, care ar putea submina ansamblul de trasături specifice subgrupurilor din punct de vedere cultural, dar și pentru a clarifica anumite ipoteze care stau la baza organizației.

În cele din urmă, pasul final, dar și definitoriu al procesului se identificare sau schimbare a culturii unei organizații vine cu scopul de a determina membrii noi să îmbrățișeze cultura aleasă, venind în slujba organizației să asigure traininguri și recompense și recunoașteri în conformitate cu setul de valori pe care noua cultură îl deține și îl promovează. În termeni de conștientizare a culturii, acest aspect este privit diferit de la o companie la alta. Astfel că, în funcție de preferințele acesteia, modalitățile de a transmite cultura organizațională și a asigura conștientizarea pot cuprinde variante multiple. După cum ne spune și Richard Boyle, “cultura este un aspect de ține de formarea managementului general al unei organizații”, drept dovadă că în unele organizații se privește a fi oportun a se învăța din partea liderilor când este vorba de asumarea normelor culturale alese.

Așadar, dacă în trecut cultura organizațională se forma în baza unor aspecte mai “superficiale”, precum niște tipare de comportament și ceremonii sau simboluri ușor observabile, s-a tins încetul cu încetul către o analiză bazată pe valori mult mai adânc înrădăcinate, credințe și asumări colective. Câțiva susținători, dintre care și cei amintiți mai sus, argumentează faptul că, în general, cultura organizațională poate fi schimbată prin concentrarea pe aspecte mult mai vizibile precum rituri sau ritualuri, pentru că acestea modelează comportamente. Dar pe de altă parte, alții susțin că această perspectivă este una superficială și denotă insuficiență în înțelegerea culturii și că aspecte mai profunde, precum credințele și sentimentele trebuie luate în considerare când vizăm o cultură organizațională sau potențialele schimbări ale acesteia.

Gerard Hendrik (Geert) Hofstede este un psiholog social olandez, fost angajat IBM și actual profesor de antropologie organizațională și management internațional, bine cunoscut pentru cercetările sale în zona managementului culturii organizaționale. Geert Hofstede a realizat o analiză a mai multor culturi naționale, care s-a concretizat în teoretizarea a patru dimensiuni inițiale ale acestor culturi naționale. Modelul lui Hofstede, atunci când a fost introdus în 1980, explica diferențele culturale naționale și consecințele acestora, apărând într-un moment când diferențele culturale dintre societăți deveniseră din ce în ce relevante atât din motive economice, cât și politice. Analiza datelor sale din sondaj și pretențiile sale au condus mulți practicanți ai gestionării culturii organizaționale să îmbrățișeze modelul, mai ales după publicarea lui sub titlul Cultures and Organizations: Software of the mind. Cercetarea profesorului a arătat că diferențele culturale dintre națiuni se regăsesc în special între cele cu un nivel ridicat axat pe valori. În comparație cu situația națiunilor, diferențele culturale dintre organizații se manifestă în mod special la nivelul practicilor. Practicile sunt mult mai tangibile decât valorile și astfel permit cercetătorilor să formuleze o definiție mai precisă și mai specifică.

În lucrarea sa, Hofstede definește cultura organizațională ca fiind “acel software al practicienilor și al comportamentelor organizaționale împărtășite de membrii unei organizații” și care depinde în egală măsură, pe de-o parte de istoria organizației, din care derivă, spune Hofstede, anumiți factori naturali, iar pe de altă parte, de natura organizației, de tipul de producție, modul de organizare și piața economică, formându-se și aici anumiți factori structurali. Astfel, în urma cercetării, concluziile profesorului Geert Hofstede s-au teoretizat în într-un set de cinci variabile (dimensiuni) elementare care diferențiază o cultură de alta. Dimensiunile găsite de acesta pot fi folosite pentru a ilustra ce valori definesc cel mai profund o organizație sau alta, prin valorile acceptate de membrii organizației respective. Aceste valori pot avea consecințe în felul în care oamenii reacționeză în diferite culturi sau cum vor reacționa, eventual, în anumite contexte asemănătoare.

Prima dimensiune dominantă identificată de Geert Hofstede este distanța față de putere, care se întâlnește în culturi cu inegalitate socială marcantă. În cazurile culturilor cu distanța față de putere scăzută, oamenii se așteaptă mai degrabă ca puterea să fie distribuită egal și mai mult decât atât, aceștia sunt mai convinși să accepte ca puterea să fie împărțită către indivizi mai puțin avizi de putere. În patrea opusă, oamenii din culturi cu distanța față de putere ridicată se vor aștepta și vor accepta, în egală măsură, inegalitatea și ierarhizarea.

Un alt tip de dimensiune relevantă în studiul nostru este cea a evitării incertitudinii și a gradului ei de manifestare și se referă la lipsa de toleranță pentru ambiguitate și la nevoia de a se raporta la reguli formale și politici. Această dimensiune măsoară proporțiile în care oamenii se simt amenințați de situații ambigue. Majoritatea oamenilor care trăiesc în culturi cu un grad ridicat de evitare a incertitudinii sunt mult mai predispuși la a se simți nesiguri și inconfortabil în situații mai puțin clare. Pe de altă parte, în aceleași situații, oamenii din zonele cu o cultură în care gradul de evitale al incertitudinii este mai scazut sunt mai mai avantajați în a găsi soluții și a prospera.

A treia dimensiune se referă la distribuția rolurilor între genuri, ceea ce reprezintă un aspect social fundamental și se preocupă de tendința de a empatiza cu seturi diferite de obiective, descrise ca seturi masculine sau feminine. Obiectivele legate de muncă și asertivitate, precum venituri, avansare, titlu sau respect, relevă un tip masculin, pe când accentul pe obiective personale și umaniste, cum ar fi cooperarea, atenția față de cei din jur, stil de lucru prietenos, și altele, sunt descrise de obicei ca fiind specifice feminine. Astfel de obiective și valori pot, printre altele, decrie modul în care oamenii pot fi motivați în funcție de cultura masculină sau feminină, din care fac parte.

Dimensiunea care pune în balanță individualismul și colectivisum este cea care identifică culturile individualiste caracterizate prin oameni cu preocupări și interese individuale și care se privesc ei înșiși drept individualiști. In culturile colectiviste, oamenii arată mult mai multă empatie pentru bunăstarea întregului grup, în care de obicei, dorințele, nevoile și interesele individualistului sunt sacrificate pentru binele tuturor.

Ultima dimensiune axată pe distincția dintre orientarea pe termen lung sau scurt, care a fost inițial identificată de către Michael Bond sub denumirea de dinamism confucian. Această a cincea dimensiune a fost adăugată ulterior de către Geert Hofstede la cele patru anterioare originale. Hofstede explică faptul că acele culturi orientate pe termen lung au o tendință mai mare de acceptare a faptului că îndeplinirea rezultatelor dorite poate necesita timp, iar angajații își arată dorința de a stabili o relație pe termen lung cu compania. La polul opus, culturile orientate pe termen scurt optează pentru rezultate și realizări clar stabilite, care pot fi obținute într-un timp bine încadrat, însă fiind axați pe rezultate, angajații tind să își dorească o schimbare mult mai repede decât în cazul celor din categoria precedentă.

Așadar, cultura organizațională este un concept important și în egală măsură, unul persuasiv în cazul programelor de schimbare organizațională. Astfel că, Mary Jo Hatch, specialistă în cultură organizațională și branding corporativ, vine cu o sugestie, în cartea sa, The Dynamic of Organizational Culture, pentru liderii companiilor care își propun să aducă o schimbare în managementul cultural al organizației, anume să înțeleagă că rolul lor este acela de a se concentra pe gestionarea awareness-ului cultural al organizației și nu să se limiteze la doar a gestiona cultura în ansamblu.

Capitolul 3. Comunicarea și cultura organizațională în presă

În timpul unui proces îndelug și continuu al globalizării care are efectele lui mai ales în zilele noastre, am observat puternica influență a contextului istoric, social și politic al unei societăți asupra mass-mediei și imensa nevoie a unei restabiliri în cadrul domeniului, fie printr-o restructurare, fie prin introducerea unor norme care să reglementeze activitatea insituțiilor de presă și să delimiteze sau să clarifice rolul mass-mediei în societate. Astfel, fiind copleșiți de numeroasele produse media, în diferitele sale forme ajungem la întrebarea pe care Fred S. Siebert a adresat-o în decursul carierei sale de producător de film și televiziune, în legătură cu dreptul asupra editării și a difuzării produselor media: “Trebuie oare statul să stăpânească aceste mijloace de contactare a individului-cetățean; pot fi ele instrumente semi-independente, supuse doar unui control din partea statului, sau pot fi accesibile oricărei persoane care, prin activitatea trecută sau prin aspirațiile prezente, dovedește că nu se va amesteca sau nu se va opune intereselor puterii?” (F Siebert, 1976)

Conștient de gravitatea problemei, profesorul Mihai Coman, fondator și decan al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București, aduce în lucrarea sa, Introducere în sistemul mass-media, informații privind rolul presei și delimitarea dintre liberate și control a ceea ce promite defapt presa în contextul globalizării și deci a exploziei de produse, distribuind informații și idei pe bandă rulantă, am spune industrializat. Fapt adus în discuție și de alți teoreticieni sau practicanți ai mass-mediei, Mihai Coman completează afirmând că în acest context, “confruntate cu întreprinderi care, prin produsele lor, permit accesul unor mase din ce în ce mai largi la informația de interes public, diversele sisteme de conducere au fost obligate să definească relația dintre presă, putere și colectivitate, să instituie reguli și norme de acțiune și, inevitabil, să contureze o anumită filosofie, o anumită concepție generală, referitorare la rolul presei în societate, iar în plan mai amplu, la rolul culturii și al accesului la cultură în existența unei colectivități”. Însă, pentru a observa mai clar mecanismele formate sau mai degrabă adaptate acestui val, vom identifica câteva teorii ale specialiștilor în comunicarea de masă în legătură cu presa și funcționarea ei, dat fiind formele extrem de diferite pe care mass-media a îmbrăcat-o în relația sa cu ideologiile, cu constituțiile și cu sistemele legislative, cu structurile puterii, ori cu formele de guvernare. În lupta sa pentru libertate și independență, presa s-a adaptat situațiilor impuse în momentele istorice și în zonele geopolitice diferite, formându-se, în opinia a trei profesori americani, Fred Siebert, Thoedore Peterson și Wilbur Schramm, patru modele normative ale presei. Aceste modele urmăresc să identifice rolul social al presei de-a lungul istoriei și să pună în legătură, atât ideea de subordonare completă a presei de către instituțiile puterii, cât și totala ei eliberare de sub controlul direct al politicului.

Primul model identificat poartă numele modelul autoritar și este cea care a persistat cel mai mult din punct de vedere istoric și geografic, în comparație cu celelalte modele. Aici, statul, ca cea mai înaltă expresie a structurii instituționalizate, înlocuiește nevoile de informare ale individului cu cele considerate corecte de către stat, prinvind printr-o astfel de decizie o comunicare de masă stabilă și puternic controlată. Modelul, spun autorii, “a reprezentat o doctrină fundamentală pentru multe zone largi ale globului timp de multe secole, fiind adoptată conștient sau inconștient în timpurile moderne de diverse unități naționale, precum Japonia, Rusia, Germania, Spania și multe dintre guvernele Asiei și a Americii de Sud, care au determinat tipare majore în comunicarea de masă pentru cel mai îndelungat timp dintre toate celelalte teorii ale controlului presei”. Presa, într-un astfel de model, este instrumentul ideal de susținere a statului și a guvernului în manifestarea puterii, astfel încât societatea poate prospera doar în baza obiectivelor propuse de stat. Statul, sau în unele cazuri, elita care conduce statul, direcționează cetățenii, care sunt considerați incompetenți în a fi implicați în decizii politice importante, fie chiar și prin informarea acestora.

La polul opus, modelul liberal este o doctrină dezvoltată în bazele unei filozofii ce a privit omul drept un animal rațional cu drepturi naturale, inclusiv acela de a accesa adevărul și de a își asigura un drept în fața guvernatorilor. Pornind de la ideea că presa trebuie să fie “o piață liberă a ideilor” și solicită aplicarea drepturilor fundamentale de exprimare liberă a acestora, modelul liberal susține că “adevărul poate apărea numai din confruntarea liberă a ideilor și că, atunci când se ivește o problemă de interes general, oamenii au dreptul să fie informați corect și să aleagă pe baza confruntării informațiilor”. În teorie, presa liberală funcționează cu scopul de a prezenta adevărul, însă fragmentat, acest adevăr se traduce printr-un pluralism de voci și opinii care pot fi acceprate în egală măsură, ne fiind filtrate în baza unor criterii sau norme de acceptare. Acest concept de presă liberală își are originea, în general, din Anglia și din coloniile americane, inlcusiv America în sine, unde democrația și doctrina liberală sunt funcții cheie în societate și valori definitorii pentru cetățenii acesteia.

Un alt model definit de cei trei profesori este numită sugestiv, teoria comunistă, care a apărut, bineînțeles, odată cu ideologia comunistă. Karl Marx a fost părintele acestei ideologii, mergând foarte mult în direcțiile propuse de ideile colegului său german, George Hegel. Într-o societate comunistă, a afirmat Marx, mass-media funcționează având scopul doar de a perpetua și de a extinde sistemul socialist. Prin transmiterea politicii sociale, se excludea căutarea adevărului, devenind astfel un model benefic și o motivție principală în existența și susținerea unui sistem media comunist. Presa, în conformitate cu acestă teorie, e un instrument de guvernare și parte integratoare al statului. Ea (nr. presa) este deținută și operată în întregime de către stat și regizat de către Partidul Comunist. Un aspect important de menționat în acest model al presei este legat de critică. Ea este permisă în presă, însă atâta timp cât se criticăun eșec, cu privire la atingerea unor obiective, însă critica ideologiei de bază este interzisă. Teoria comunistă, ca și cea a autoritarismului, se bazează pe premisa că masele sunt mult prea nestatornice, prea ignorante și indiferente ca guvernul să li se încredințeze responsabilități guvernamentale sau decizionale.

Ultima și cea mai interesantă pentru studiul nostru de caz, este teoria responsabilității sociale, un produs al Americii la mijlocul secolului XX. Susținătorii săi spun că ar avea rădăcinile în teoria liberală, însă aceasta merge dincolo de ea, în măsura în care pune mai mult accent pe responsabilitatea socială a presei, decât pe libertate ei. Teoretic, acest model este văzut ca o evoluție a presei, la un nivel mai ridicat decât liberalismul, un fel de evoluție morală și intelectuală de conștientizarea a mediului și a ceea ce ne înconjoară, de nevoile actuale și un grad ridicat de implicare ăn schimbarea de la un liberalism discreditat, la un nou liberalism în care soluțiile sunt defapt scopul libertății. Această teorie a fost elabortă în mare parte dintr-un raport publicat în 1947 de către Comisia Hutchins pentru Libertatea Presei (SUA), preluată fiind în literatura de specialitate a jurnalismului ca o concluzie la nevoia absolut necesară de a introduce o obligație ce implică responsabilitatea socială a presei în societatea modernă. Iată cum, conform teoriei de specialitate, presa și-a câștigat libertatea și independența pe care și le dorea și le avusese la începuturile sale, dar a dobândit o responsabilitate, odată cu drepturile sale, ce privește și implică rolul eticii în comunicarea de masă. Siebert, Peterson și Schramm menționează că ”media trebuie să-și asume obligația responsabilității sociale; și dacă și-o asumă, cineva trebuie să observe asta”. De la această premiză s-a identificat nevoia unor coduri etice în comunicarea de masă, influențând societățile jurnalistice să își găsească resurse proprii de auto-reglementare. În manieră similară, dezvoltările tehnologice și spectrul transmisiunii limitate au determinat câteva controale guvernamentale pentru „interesul, conveniența și necesitatea„ publicului.

Dacă privim în jurul nostru, suntem asaltați de mesaje și promisiuni din partea numeroaselor instituții de presă, televiziuni, iar această explozie de produse media despre care vorbeam în capitolele anterioare, canalele de televiziune, s-a tradus într-o neîncredere din partea publicului și de o nevoie mai mare din partea instituțiior media de a-și demonstra fidelitatea față de nevoile consumatorilor de media . Aici intervin schimbări de la cultura organizațională, schimbări în structura de funcționare a instituției, datorită scopului diferit și a obiectivelor revizuite, până la schimbări chiar și în grila de programe sau articole media. Ca elemente susținătoare al acestei ipoteze, vin aspectele legislative care s-au format în baza acestei teorii de responsabilitate socială a presei, una dintre mențiuni vorbind despre “răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condițiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale” din legea audiovizualului.

Capitolul 4. Corporațiile media și guvernanța corporativă

În economiile și societățile moderne, accesul la informație este esențial în luarea deciziilor de către alegători, consumatori și mare parte din investitori. Informațiile sunt furnizate de mass-media, inclusiv ziare, radio și televiziune, care colectează informații și le pun la dispoziția publicului. O importantă perspectivă este aceea în legătură cu modul în care ar trebui organizată în mod optim media. Televiziunile ar trebui să fie de stat sau private? Industria mass-media este ideal a fi organizată într-un monopol sau într-un mediu competitiv?

Trăim într-un sistem social, cu o gândire socială bazată pe proprietate privată asupra bunurilor materiale deținute de anumite persoane juridice si fizice in raport cu statul pentru a obține profit. Acest profit urmărit de tot mai mulți capitaliști ai momentului a fost motivat istoric de creșterea extraordinară a marilor industriași ai secolului XX, precum J.P. Morgan, Jay Gould, Jim Fisk, Vanderbilt, dar mai ales de povestea lui John D. Rockefeller, un indurstriaș și un filantrop american, a cărui companie, Standard Oil Company, a dominat industria petrolului și a fost primul mare trust de afaceri din SUA. Însă revenind la situația actuală și la capitalismul instalat în prezent, dacă liderii își doresc de la compania lor să fie de încredere, agilă, flexibilă, receptivă, competitivă, inovatoare, eficientă, dar mai ales profitabilă, de ce sunt atâtea afaceri rigide, lente, lipsite de creativitate, ineficiente și total neatente la nevoile consumatorilor? Răspunsurile se află în modul în care aceste companii își organizează munca și motivația acestora, cum se adaptează natura organizației cu mediu în care activează ea, dar mai ales cum își fidelizează publicurile. Astfel că rezultatele dobândite de companie sunt de cele mai multe ori diferite de ceea ce managerii așteaptă, pentru că nu iau în considerare toți factorii care influențează afacerea lor. Cu aceleași probleme se întâlnesc mai ales managerii din conducerea corporațiilor media. Dar ce sunt mai exact corporațiile media și cu ce se diferențiază de corporațiile de care tot am auzit și cu care ne-am obișnuit? Ce rol au acestea, cum se identifică ele pe piață și care este răspunderea lor în fața publicurilor sale? Sunt doar câteva întrebări la care voi încerca să răspund în acest capitol.

Corporația media este un concept care se referă la un sistem mass-media de producție, de distribuție, de proprietate și finanțare care este condus și gestionat de o structură corporativă, cu o organizare apropiată acesteia, urmărind profit, deci având scop comercial, dar având o libertate în ceea ce privește transparența economică, socială și financiară.

În unele cazuri, corporațiile multinaționale majoritare dețin stații media și puncte de vânzare. Deseori, multe instituții media supraviețuiesc din taxele de publicitate, care pot duce către vânzări media, aspect influențat de diferitele interese ale corporațiilor. În alte cazuri, interesele conducerii pot afecta ceea ce este deja acoperit sau nu. Deznodământul poate fi unul care să vină în interesul acestora sau să omită aceste nevoi, astfel încât să nu afecteze imaginea, publicitatea sau proprietarii. Într-o astfel de situație, capacitatea de a lua decizii în cunoștință de cauză este esențială pentru o democrație mediatică, împrumutată din politicile de funcționare ale marilor corporații din alte domenii, însă această capacitate de a lua decizii devine din ce în ce mai amenințată de factori externi care atacă o astfel de organizare.

Ideea de corporație media nu este în sine ceva neprofitabil sau ceva amenințător pentru companie, pentru că poate promova o concurență sănătoasă și oferă o siguranță în privința implicării guvernului în organizarea corporației media. Cu toate acestea, preocuparea apare abia atunci când există o concentrare a proprietarilor coporației datorate riscului de influență economică și politică crescut, care nu poate fi atât de ușor controlat.

Criticii mass-media, cum ar fi Robert McChesney, Ben Bagdikian, Ralph Nader, Jim Hightower, Noam Chomsky, Thom Hartmann, Edward S. Herman și Amy Goodman sugerează că un astfel de sistem mass-media, mai ales atunci când acest sistem vizează și domină publicul de masă, în mod inevitabil, va fi manipulată de corporațiile care le dețin pentru a se potrivi acelorași interese comune. Astfel de critici semnalează faptul că principalele rețele naționale televizate, cum ar fi NBC sau CBS, dar mai ales ABC, care este un canal mai mic față de celelalte, sunt deținute, finanțate și implicit controlate de o rețea interconectată de conglomerate corporative mari, și în unele cazuri, chiar de interesele bancare internaționale, care pot manipula și filtra informațiile care nu se încadrează în agenda lor corporativă.

Pentru a ilustra problema tot mai mare a unei singure persoane care guvernează, Bagdikian notează faptul că în anii 1980, “mai puțin de 1% din toate corporațiile (din America) dețin 87% din toate vânzările”. Acele corporații sunt aristocrații economiei industriale americane, restul companiilor, din punctul de vedere al puterii lor naționale, fiind marginalizate. Conflictul continuă să apară sub forma ecuației următoare: companiile dominante mass-media sunt integrate tot mai mult în forțele care guvernează economia. Forma de organizare este, cel mai probabil, una în care grupurile directorale ale corporațiilor mari se unesc cu celelalte și controlează conținutul și distribuția informațiilor a marilor trusturi media, precum agenții de presă scrisă, reviste, companii de radio și televiziune, edituri, companii din industria de filmului și chiar investitori ai băncilor multinaționale. Astfel agențiile media devin direct influențate de atât de multe industrii puternice, influențarea care contribuie la crearea “lanțului nesfârșit a mass-mediei și a aristocrației economice”, cum considera Wardrip-Fruin Noah, un cercetător american interesat de artă și umanitate, pe de-o parte și științele calculatoarelor, pe de altă parte.

Continuând în acest sens, mai multe probleme apar prin fuziune. În dreptul și în etica afacerilor directorul unei firme este obligat să acționeze în interesul companiei în care acesta conduce și este implicat, dar să și aibă în vedere atunci când își structurează compania, publicurile sale și mediul înconjurător, dacă prin activitatea sa, compania le afectează într-un fel. Acest lucru creează o dilemă în guvernanța mass-media, pentru că interesele agenției media se pot lovi de interesele trustului din care face parte, acesta fiind condus de corporația care o deține. Pe scurt, cantitatea masivă de corporații media care controlează informațiile de interes public, prin structura de care aparțin, riscă să inducă în eroare publicul asupra realității la care aceștia se raportează. Comitetul Senatului pentru afaceri guvernamentale afirmă că aceste fapte ridică probleme fundamentale, întrucât acestea pot forma probleme sociale și, eventual, controlează forma și direcția economiei unei națiuni. Comentând acest aspect, Wardrip-Fruin consideră urătoarele: “culmile afacerilor contemporane controlează acum puternic influența mass-media, care în definitiv formează opinia publică”.

Consultând teoria mass-media, vom identifica o lucrare a Universității Harvard, cunoscută sub numele Cine deține media? și abordează guvernanța media, analizând situația a 97 de țări, privind modelele de guvernanță și proprietate media de tip presă scrisă, televiziune și radio. Analiza lor se axează pe examinarea tipurilor de mass-media din cele 97 țări din întreaga lume și concluzionează cu faptul că marea majoritate a corporațiilor media din jurul lumii este deținută de guvern sau de asociații familiale.

În lucrarea elaborată de Simeon Djankov, Caralee McLiesh, Tatiana Nenova și Andrei Shleifer, la Universitatea Harvard, cercetătorii au abordat două teorii care să dezbată predicția conducerii mass-media dintre guvern și asociații familiale, anume Teoria Pigouviană, altfel tradusă Teoria Interesului Public și Teoria Alegerii Publicului. Destul de intuitiv numite, cele două argumentează cazurile țărilor în care cele două se manifestă și aduc constatări cu privire la manifestarea acestora. Printre descoperirile acestora se numără faptul că “dreptul de proprietate a guvernului asupra mass-mediei este mai mare în țările care sunt mai sărace, în care influența statului ghidează în general economia, iar accesul la educație este mai scăzut, spre deosebire de sistemele mass-media din statele sub dominanța regimului autocratic, în care situația este inversă”.

Desigur că perspectiva guvernanței media nu este singurul factor determinant al conținutului media și al influnței asupra opiniei publice. În multe țări, susține lucrarea Universității Harvard, chiar și prin guvernarea privată, guvernul reglementează industria mass-media, acordă subvenții directe și își alocă bani din veniturile din publicitate prin taxele pe care le percep, restricționează accesul la presa scrisă și atacă drepturile jurnaliștilor.

Un alt aspect care va ajuta în formare studiului de caz și identificarea factorilor implicați în acest proces, este acela al dreptului în afaceri și al modelelor de business abordate pe piața media. Contrar situației actuale, mass-media ar trebui să-și structureze cele mai înalte standarde de guvernanță corporativă. Mai exact, acestea ar trebui să stabilească la nivelul conducerii, sau cel puțin să aibă în viziunea strategică, un echilibru între interesul public și imperativele comerciale, care în mod corespunzător să fie comunicate. Mai mult decât atât, acestea ar putea să-și revizuiască publicurile, și obiectivele de performanță împotriva, sau măcar într-o autonomie față de codurile de conduită a instituției aflate la guvernare. Acestea sunt doar câteva din modelele care determină un comportament responsabil cu și față de publicurile instituției de presă. Însă aceste idealuri întâlnesc mai întâi organizări de tot felul în domeniul mass-media, astfel încât, limitările sau oportunitățile se manifestă în diferite forme. Cât despre organizarea instituțiilor de presă, toate acestea sunt întâi de toate societăți comerciale.

În mediul de afaceri există mai multe tipuri de societăți comerciale, iar cele adoptate de către instituțiile de mass-media sunt fie societăți pe acțiuni (SA), fie societăți cu răspundere limitată (SRL).Diferențele dintre aceste sunt legate de statutul capitalului, răspunderea în fața legii, numărul de proprietari, flexibilitate și taxare, cu avantajele și dezavantajele fiecăreia.“Societatea pe acțiuni, abreviat SA sau S.A., este una din formele de societate comercială cu o largă reglementare și implementare și pe plan internațional. Aceasta este o societate de capitaluri, asociații răspund pentru pierderile societății doar în limita acțiunilor deținute. Astfel spus, asociații nu pot pierde mai mult decât au investit. Societatea pe acțiuni era denumită în legislația mai veche din România, societate anonimă.”

O societate cu răspundere limitată, abreviată curent ca S.R.L. ori SRL, este “o formă legală de companie, o anumită formă de persoană juridică, care are o răspundere limitată în fața legii și față de proprietarii acesteia. Este o formă hibridă de business având caracteristici atât ale unui parteneriat cât și ale unei corporații, fiind mai flexibilă decât alte forme de societăți comerciale și mai adecvată pentru un proprietar unic sau pentru un număr mic de membri.”

Am ales să luăm în considerare și formele de business tocmai pentru a putea lua în vedere aspectele ce țin de natura organizației în demonstrarea drepturilor și obligațiilor sale.

Capitolul 5. Aspecte privind statutul politic, cultural și economic al instituției de presă – televizunea publică și cea comercială

Studierea televiziunii publice și caracterizarea acesteia cu scopul de a înțelege aspectele esențiale ale acestui tip de televiziune, precum aspecte normative referitoare la rolurile mass-media, îndeosebi cele referitoare la serviciul public, pornește de la dificultățile legate de definirea serviciului public și interpretarea acestuia în nenumărate feluri, afectând deopotrivă forma, natura și obiectivele instituției de media și poziționând-o aleatoriu pe scena mass-media.

Situația viitorului serviciului public de televiziune britanică, PBS – Public Broadcasting Service, este pusă în pericol chiar în momentul în care principalul serviciu public de televiziune, BBC este aplaudat ca niciodată pentru realizările la un nou nivel de excelență în ceea ce privește vânzările într-o varietate de platforme media. Firește, nu excelența este cea care provoacă îngrijorare serviciului public britanic, dar situația poate implica un “avantaj neloial” față de diferențele dintre aceste televiziuni. Desigur, o astfel de situație s-a perpetuat de-a lungul istoriei televiziunii, fără a provoca până acum o criză existențială pentru serviciul public sau privat de furnizare a informației televizate. Dar iată însă că în România, situația actuală este cu atât mai interesantă cu cât atât televiziuiunea publică este în declin, cât și televiziunea privată are de suferit dacă nu se adaptează unor noi standarde necesare. Vom discuta mai pe larg în acest capitol situația, evoluția și declinul televziunii publice TVR, pe de-o parte, pentru a înțelege mai bine și situația actuală a televiziunii comerciale PRO TV.

De-a lungul timpului s-au scris foarte multe despre serviciul public de televiziune, cărți, eseuri, legislații, conferințe ș.a.m.d., dar o definiție clară și practică a acestui tip de instituție pare greu de formulat, deși modele au existat în multe țări din jurul lumii, un exemplu autohton fiind chiar Televiziunea Română. Această ambiguitate pe care Valentin Nicolau, în cartea sa, „TVR. Mărire și decădere. Televiziunea publică în România și modelele europene”, o deslușește numaidecât cu privire la caracterul ambivalent al conceptului de „serviciu public”, trimite o dată spre direcția factorului ideal (în serviciul publicului) și o dată spre direcția factorului concret, adică cel finanțat de „public” prin intermediul statului sau prin intermediul taxelor plătite de cetățeni. Astfel identificăm o primă caracteristică a televiziunii publice, din punct de vedere al modului de finanțare, dar corelat însă cu rolul asumat de aceasta. Astfel că, nu putem defini televiziunea publică, decât dacă este pusă în balanță și televiziunea comercială.

În spațiul european, “monopolul de stat a fost <leagănul> televiziunii publice“, după cum spune Valentin Nicolau în lucrarea sa, dar s-a trecut treptat, odată cu căderea comunismului, cel puțin în România, la nașterea și creșterea tot mai mare a serviciului comercial de televiziune. Această trecere s-a datorat schimbărilor majore produse în structura politică a țării și emancipării presei, după 1989, dobândinu-se acea libertate de exprimare a presei și accesul liber la informație din partea opiniei publice. O revizuire istorică ne permite în primul rând pentru a plasa modelul publice, prin compararea sa cu modelele comerciale. Aceste motive ne ajută să înțelegem rolul deosebit încă atribuit televiziunii publici, în ciuda numeroaselor schimbări care au marcat evoluția audiovizualului și nevoia apariției serviciului comercial, identificând rolul acestuia și responsabilitatea pe care acesta a dobândit-o în evoluția sa. Ne interesează principiile fundamentale de televiziune comercială și publică, mandatul și finanțarea acestora. urmând a ne interesa apoi despre programe, organizare, responsabilitate și evaluarea televiziunii comerciale în comparație cu cea publică.

Canadianul Mark Starowicz, un producător și membru în Consiliul Director al serviciului de televiziune CBC, consideră rolul televiziunii publice și contribuția sa la viața democratică mai importantă ca oricând, mai ales în contextul dispariției spațiului public și autonomizării audiențelor, însemnând și argumentând părerea sa în lucrarea cu numele "Instituțiile publice de televiziune". Pe de altă parte, conștientizând implicarea și influența televiziunii în rândul opiniei publice, tot mai multe corporații au început să cumpere licențe sau să înființeze televiziuni comerciale, intrând în cursa pentru câștigarea audiențelor.

Televiziunea comercială, sau altfel numită televiziunea publică, este caracterizată de difuzarea de programe televizate, sub guvernarea unei corporații private media, spre deosebire de sponsorizarea de stat. Spre deosebire de americani, la noi, primul gen de televiziune a fost cea publică, urmând ca mai apoi televiziunea comercială să ia amploare. Astfel că, în Europa anilor 1930, 1940 și 1950 modelul televiziunilor publice au predominat până în 1980-1990.

O lucrare esențială și exemplară pentru studiul de caz propus, este cea realizată de cea mai importantă companie de televiziune britanică, BBC, intitulată Televiziuni publice și private din toată lumea – Cursa către ascensiune, studiu realizat în decembrie 2013 asupra nivelului de excelență în prestarea de servicii comerciale televizate, ca dovadă a meritelor atribuite în urma unor stabilizări strategice esențiale. Acest raport mizează pe faptul că dinamica pieței evoluează foarte mult, iar acest lucru ridică întrebări importante cu privire la rolul serviciului public de televiziune, atât în termeni de producție proprie a organismelor publice, precum și influența lor asupra pieței. Răspunsul BBC la această problemă a fost acela că serviciul public de televiziune nu mai poate face față creșterii concurenței, tranducându-se printr-o lipsă de diferențiere în fața rețelelor comerciale. Aceștia afirmă că luând în considerare fragmentarea publicurilor, televiziunea trebuie să răspundă așteptărilor și nevoilor audienței, diversificând canalele și programele dedicate nișei. Mai mult decât atât, aceștia se tem că fondurile publice și implicarea guvernului în piața comercială și în investiții de acest gen, generează o influență autoritară și nu oferă libertate audiențelor, însă pot deservi intereselor comune ale celor care alocă acei bani publici. Din acest punct, protejarea acestor fonduri în investiții comerciale ar putea deveni un garant al calității în furnizarea de programe diversificate pentru serviciul public de televiziune. Diferența o face sursa de investiție și accesul la aceasta. În plus, în acest sens, serviciile publice de televiziune joacă un rol important condiționarea piețelor de televiziune în care își desfășoară activitatea. Programul lor de investiții proprii în programele acestora, precum și calitatea și diversitatea acestora, pot declanșa un “cerc vicios” de creștere a așteptărilor audienței, și prin urmare stimularea televiziunilor comerciale de a intra în competiție cu acestea. Desigur că, deși televiziunea privată își definește fonduri limitate din partea acționarilor sau partenerilor, marea majoritate a acestora se rezumă la vânzările din publicitate, însă multe televiziuni ajung în cele din urmă să recurgă la împrumuturi de la stat, cum este exemplul PRO TV, caz destul de mediatizat datorat acestei interdependențe.

Altfel spus, Cristina Coman a adus o delimitare mai clară asupra celor două categorii de televiziune privind modul de finanțare, atribuindu-le acestora și rolul asumat ca aspect diferențiator. Aceasta subliniază în lucrarea saRelații publice și mass-media, faptul că televiziunile publice “sunt finanțate îndeosebi din bugetul statului, iar celelalte din veniturile publicitare, și că primele își declară o vocație în primul rând cultural-educativă, celelalte își propun să răspundă nevoii de relaxare și oferă mai ales programe de divertisment”. Mai mult decât atât, Cristina Coman completează și ea în direcția propusă de studiul BBC, dar axându-se, după cum am spus, pe rolul asumat al acestora, susținând faptul că televiziunile publice “au, în general, o vocație generalistă; chiar dacă o anumită specializare se realizează prin apariția mai multor canale (cum ar fi, la Radio România, canalele de Actualități, de Cultură,de Tineret sau, în televiziune așa-numitele „programe” TVR1 și TVR 2 sau RAI Uno, RAI Due, RAI Tre), ele cuprind o mare varietate de teme, formate, genuri, pentru a răspunde intereselor unui public numeros și divers, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru a face față misiunii lor, pentru a asigura educarea și culturalizarea audienței în cele mai diverse sfere ale cunoașterii și creației”.

O altă perspectivă interesantă pe care o aduce Cristina Coman este evoluția posturilor comerciale de televiziune, de la începuturile sale ca posturi „de proximitate”, dedicate unui public definit fie prin vecinătatea geografica, fie prin preocupări sau interese comune, urmărind o audiență sigură, prin care își puteau dezvolta portofoliul de produse cărora să le facă publicitate. Urmărind această evoluție, televiziunile s-au împărțit în posturi locale, cu o dimensiune generalistă (știri, reportaje tematice, dezbateri, emisiuni culturale, muzică, sport), posturi tematice, cu o structură unitară din punctul de vedere al conținutului, acoperind arii geografice locale sau mai extinse. “În unele zone, cum ar fi continentul nord-american, numeroasele posturi locale funcționează și în regim de posturi publice, subvenționate de autoritățile locale, de sponsori sau chiar prin contribuțiile ascultătorilor”. Aceste posturi locale, pentru a face față cheluielilor de producție tot mai mari, se integrează în rețele, afiliindu-se la un post central și preluând o parte dintre programele acestuia; ele obțin astfel programe care nu trebuie să plătească și, în plus, beneficiază de reclamele obținute de postul central, mult mai cunoscut și mai prestigios (vezi R. Hiebert 1991, pp 31-35; R. Cayrol, 1991, pp 272-284).

Un post de televiziune alătură în procesul producerii mesajelor oameni proveniți din cele mai diverse profesii, Cristina Coman le categorizează în trei câmpuri profesionale: câmpul jurnalistic propriu-zis (cunoscut sub numele generic de „redacție”), câmpul managerial (care îi grupează pe cei ce administrează sau finanțează procesul de producție și difuzare) și câmpul tehnic (unde intră specialiștii ce asigură realizarea materială a produsului).

Complexul media politic, în care este inclusă și televiziunea, este asociat relației dintre stat, presă și clasele guvernatoare, sau cu orice dependență ori intercțiune cu alte grupuri de interes, inlcusiv corporațiile. Termenul este des folosit când ne raportăm la relația dintre guvern sau politicieni și industria mass-media într-o încercare de manipulare, mai degrabă decât de informare a poporului.

Un grup de cercetători care a studiat impactul politicii asupra televiziunii este cel format din Holli Semetko și Patti Valenburg. În studiile lor, aceștia au analizat programele de televiziune și presa de știri în relație cu politica europeană. Pentru clarificarea cititorilor, Holli și Patti au oferit cele mai bune definiții ale aparatului format de cadrele televiziunii și gama largă de surse, printre care mediul politic, politicienii, dar și corporațiile. Programele de știri, spun aceștia, sunt “instrumente conceptuale pe care mass-media și implicit televiziunea sau jurnaliștii se bazează pentru a transmite, interpreta și evalua informații”, implicând aici interesul cetățenilor pentru evenimentele publice. Scopul este acela de a adapta mesajul și a selecta informația unei realități dorite a fi percepute într-un anumit fel de către opinia publică, pentru a spori importanța lor , astfel încât să promoveze interesele comune ale grupurilor de interse implicate în comunicarea postului de televiziune, prin grile de program sau buletine de știri. Aceste selecții de informație ajută publicul “să localizele, să identifice și să eticheteze” echipa sau echipele implicate în procesul comunicațional, de care Erving Goffman vorbea, în lucrarea saViața cotidiană ca spectacol. Tot în acest context putem include și efectul de încadrare, care se referă la concentrarea organizarea conținutului șia structurii unui mesaj, bazându-se pe atribute selctate de către emițător, în cazul nostru, televiziunea.

În acest context, există și aici diferite manifestări, fie de ropaganda, fie de control politic sau concentrare pe anumite partide politice favorite în funcție de modelul de presă televizată. Instituția de presă publică a fost, cel puțin în cazul țării noastre, guvernată de interesele politice ale Partidului Comunist, multă vreme, urmând ca după Revoluție, TVR-ul să nu mai poată facă față concurenței de televiziuni private care au asaltat piața. Tot în acest subiect putem aminti și integra serviciul românesc de televiziune publică într-una din cele patru teorii ale presei amintite în capitolele de mai sus. Desigur, fără prea multă cercetare, putem intui că televiziunea publică românească a fost până în 1989 adepta teoriei comuniste a presei, în care controlul politic era monopolist, urmând ca ulterior să adopte teoria care pentru alte televiziuni publice din țările deja democratice era inițială, anume cea liberală. Cât despre televiziunea privată, tot în spațiul românesc, asistăm la un mix de influențe, datorate numeroaselor grupuri de interese implicate în guvernarea acesteia, de la anumite partide politice (vezi trustul Antena), până la corporații care dețin conducerea (cazul PRO TV). Pentru integrarea acestora în teoria autoritară sau liberală estenevoie de o cercetare mult mai serioasă pentru a delimita natura lor, în funcție de nivelul de influență pe care grupurile de interes le exercită asupra canalelor media. Totodată, nu putem scoate din ecuație alternativa televiziunii responsabile social, atât în cazul televiziunii publice, cât și în cazul televiziunii comerciale, dat fiind numeroasele soluții strategice pe care ambele modele de presă le pot adopta.Desigur, că încadrarea unei televiziuni, fie ea publice sau comerciale, într-una din aceste teorii ale presei nu poate fi una certă, pentru că factorii care influențează statutul ei conduc la o diversitate în natura acesteia.

Capitolul 6. Responsabilitatea socială a televiziunii

În acest capitol vom aborda perspectiva responsabilității sociale a instituției de presă, televiziunea, fie ea de natură corporativ-privată sau de natură publică, în legătură cu contextele actuale impuse de Uniunea Europeană și în ansamblu de societatea modernă în care trăim. Pentru a clarifica cercetarea acestui domeniu al Responsabilității Sociale Corporative în studiul nostru de caz, voi pleca de la o situație actuală, anume contextul impus de tendințele majoritare de adoptare a politicilor de CSR și eventuala reglementare impusă de UE asupra corporațiilor, în anii ce urmează.

Un alt factor care motivează abordarea acestui subiect este faptul că mass-media reprezintă una dintre cele mai puternice, dar și cea mai puțin de încredere și mai puțin responsabilă instituție din lume. Sectorul acesta ar putea deveni cel mai puternic din lume, însă mecanismele utilizate în zona responsabilității sunt, în general, slabe. Puține corporații media din lume adoptă politici de CSR, însă sectorul media va dezvolta în continuare o creștere a controlului, conform creșterii influenței. Cercetătorii acestui domeniu, interesați de dezvoltarea responsabilității sociale în rândul instituțiilor media consideră că rolul critic pe care mass-media îl joacă în piață ar trebui să susțină și să urmărească acoperirea inteligentă a practicilor de CSR, ca o condiție necesară unui progres real.

Mai mult decât atât, în tot acest timp, mass-media se descurcă de minune să ofere perspective critice, dar abordări de rezolvare lente asupra problemelor. Mulți intervievați ai studiului organizat de United Nations Environment Programme susțin că mass-media își ratează cu desăvârșire scopul într-un context al ignorării profunde al consecințelor sistemelor globale, fie acestea de natură economică sau socială. În acest sens, UNEP recomandă ca în domeniul mass-media și nu numai, responsabilitatea să fie proporțională cu puterea și influența pe care compania media o deține, mizând pe guvernare media, transparență și încredere.

Pentru a lămuri situația de responsabilitate și dobândirea acesteia, în încercarea de a obține și păstra libertatea presei, trebuie să recunoaștem că într-o lume fără o independență rezonabilă, mass-media ar fi mai puțin democratică, mai puțin eficientă și, după toate probabilitățile, mai puțin durabile. Astfel că, revoluția valorii acționarilor din anii 1990 a generat, într-o lume guvernată de capitalism, o schimbare, dar și o reacție. Mișcarea Responsabilității Sociale Corporatiste demonstrează că numeroasele companii ce exercitau presiune pentru rambursarea investițiilor asupra acționariatului au avut tendința să subaprecieze relațiile cu comunitatea, angajații, drepturile omului, dar și problemele de mediu. Pentru a-și susține cauza, cercetătorii subliniază că: din topul celor 100 cele mai dezvoltate economii, 50 sunt corporații, doar 0,05% din populația lumii reprezintă angajații din corporații; corporațiile controlează 25% din economia lumii și cercetările UE arată că 58% din publicul general cred că industria și comerțul nu acordă suficientă atenție responsabilității sociale.

Din punct de vedere legal, Uniunea Europeană a abordat încă de la începutul anilor 2000 subiectul reglementării politicii de Responsabilitate Socială Corporativă, punând în discuție aspecte ce țin de asumarea obligatorie versus voluntară a domeniului de către companii. “La nivel internațional există deja o serie de recomandări (aplicabile voluntar) care au scopul de a încuraja companiile să își asume responsabilitatea pentru consecințele de ordin social, ecologic și economic ale activității pe care o desfășoară: OECD Guidelines, ISO 26000 și UN Global Compact”, citând dintr-un articol publicat de către portalul online fundatia.ro în legătură cu responsabilitatea socială la răscrucea asumării voluntare sau impuse. De aici deducem faptul că există deja anumite inițiative ce urmăresc încurajarea acestor practici de responsabilizare a companiilor, dar momentan acestea se referă la recomandări aplicabile voluntar și nu reglementează un comportament obligatoriu față de acest domeniu. Astfel că, printre susținătorii, la nivel național, ai acestei adoptări se numără și Codrin Scutaru, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Muncii, care afirmă că “dacă nu există deja cadru legal, trebuie să facem pași pentru a-l dezvolta cât mai repede”. În acest sens, dacă directiva Comisiei Europene va avea un temei legal, companiile vor trebui să adopte schimbări majore în privința grupurilor implicate în activitatea acestora.

Totusi, responsabilitatea socială a companiilor nu trebuie văzută ca un substitut al legislației și reglementărilor privind drepturile sociale, dar include și dezvoltarea unei legislații, adaptate acestui nou concept.

În timp ce conceptul de CSR este promovat până în prezent de marile companii multinaționale, este important de a sublinia faptul că, în general, el este relevant și benefic pentru toate companiile, din orice sector de activitate și de orice mărime.

Studiu de caz PRO TV. România, te iubesc!

Televiziunea a ajuns pentru mulți dintre noi, nu doar un canal de informare, ci o fereastră către lumea în care trăim și la care ajungem în cele din urmă, să privim din fotoliu, de acasă, la ea, fără a ne implica cu adevărat în societate. Această fereastră ne oferă nouă perspectivele unei realități mai mult sau mai puțin convingătoare, însă trebuie să admitem că rolul pe care televiziunea îl joacă în mobilizarea societății și formarea acestora prin mesaje de conștientizare și informare, îi poate angaja pe cetățeni în luarea unor decizii legate de mediul înconjurător și mediul social. Astfel că, în vederea studiului de caz, am ales canalul de televiziune privat comercial, PRO TV, pentru varietatea sa de programe și cultura sa concentrată pe emanciparea cetățeanului, dreptul la exprimare liberă și autonomie.

În acest capitol voi analiza natura instituției de presă PRO TV, voi menționa informații în legătură cu povestea PRO TV și cum a devenit acesta lider de piață, care au fost marile evenimente care au marcat creșterea “generației PRO”, dar și aspecte legate de grila de programe, punând accent pe emisiunea România, te iubesc!, ca argument în formarea acțiunilor de responsabilitate socială și de conștientizare, atribuindu-și rolul de informare la un nivel la care puține televiziuni o mai fac.

Strategia PRO TV în responsabilitatea socială

Pentru analiza responsabilității televiziunii, am luat în vedere ca instrumente de identificare a acestui aspect, site-ul oficial pe care instituția comunică, alte articole sau interviuri în care se dezbat sau se aduc informații referitoare la statutul televiziunii, forma de organizare, managementul, grila de programe și o monografie asupra evenimentelor care au favorizat apariția PRO TV pe piața media românească. În prezent, PRO TV afirmă despre scopul postului de televiziune că este acela de a fi imparțiali și de a-și trata telespectatorii, partenerii și întreaga societate corect si deschis. Prin programele de știri, care respectă normele jurnalistice, prezentând realitatea cu acuratețe și biectivitate, cât și prin emisiunile sociale și campaniile pe care postul le derulează, PRO TV încearcă să-și dezvolte o comunicare responsabilă, conform teoriei presei responsabile social a celor trei teoreticieni, Fred S. Siebert, Theodore Peterson și Wilbur Schramm. Tot aceștia spun, că reputația companiei se bazează pe respectarea codurilor de conduită profesională și pe profesionalismul jurnaliștilor, care se asigură de transmiterea informațiilor conform dorinței audienței, susținând faptul că politica PRO TV presupune ca deciziile referitoare la programele de știri să aparțină în exclusivitate top managementului și nu acționarilor săi.

PRO TV – aspecte monograficeale PRO TV ca instit de presa

Din punct de vedere istoric, evoluția presei televizate comerciale a fost precedată de numeroase schimbări notabile pentru intrarea pe piață a PRO TV-ului și menținerea acestuia în topurile audienței. După evenimentele revoluționare din decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului comunist, televiziunea publică ia amploare când timp de câteva luni la începutul anului 1990, Societatea Română de Televiziune se autoproclama sub numele de Televiziunea Română Liberă, marcând astfel dorința de a transforma fosta televiziune de stat într-o televiziune publică, după modelul occidental. În mai 1991 se înființează primul post independent de televiziune din România și din Europa de Est, sub denumirea SOTI, Societatea Română pentru O Televiziune Independentă, funcționând pentru scurt timp ca o alternativă la televiziunea publică. Ulterior, în 1993 a aparut prima televiziune comercială, Tele 7 abc, cu capital privat, devenind destul de popular în ani 1990, datorită prezenței numeroșilor jurnaliști de la televiziunea publică, alături de alți jurnaliști independenți ai SOTI. Mai târziu, în 1994 apare Canalul 31, un canal specializat de sport, în cadrul căreia emisiunile de știri nu erau difuzate, dar erau simulate, ca mai apoi, acest canal să devină în 1995 ceea ce numim noi astăzi PRO TV, o televiziune comercială în care principala tendință era americanizarea televiziunii din România, susținând o atitudine democratică și autonomă. Această atiudine, se pare, a atras atenția telespectatorilor, uimiți de determinarea și noul val pe care noul post de televiziune îl înspira, astfel încât, prima dovadă că postul a ajuns în atenția publicului și a câștigat putere a fost în perioada alegerilor din 1996, când au avut loc alegerile locale, a doua oară după Revoluție. Desfășurarea în mass-media a campaniei electorale avea să înceapă a fi o problemă deosebit de importantă, în condițiile în care, la 18 aprilie, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), a prezentat 'Condițiile de prezentare și duratele programelor destinate campaniei electorale pentru alegerile locale'. Actul avea rolul de a reglementa modul în care campania urma să fie reflectată la radio și televiziune, de a asigura o competiție loială și un cadru adecvat pentru alegerile locale și totodată de a controla durata și ordinea în care diversele partide urmau să intre în emisie pentru a se prezenta în fața alegătorilor. Normele emise de CNA aveau în vedere societățile de radio și televiziune, printre care și PRO TV. În această situație, PRO TV a refuzat să acorde timp egal de antenă candidaților, favorăzând anumiți candidați și câștigând de pe această urmă audiență.

Generația PROconsumator de telev dupa modelul American commercial

Interesant este să privim asupra impactului acestei televiziuni asupra telespectatorilor încă de la începuturile sale, reluând ideea care amintea de entuziamul și inițiativa pe care postul de televiziune îl inspira telespectatorilor prin grila de programe, prin oamenii de presă care formau atunci imaginea PRO. Formarea acestei televiziuni a impactat atât de mult societatea românească, încât a lăsat o amprentă puternică asupra tinerilor de la vremea aceea, inspirând la crearea generației PRO. Această generație PRO este cea mai bună dovadă a imaginii și a brandului PRO TV care spune foarte multe despre cultura organizațională, prin jurnaliștii care au creat și au dat mai departe un val nou, ce îndemna la curaj, responsabilitate, inițiativă și încredere. O asemenea atitudine a fost mai mult decât bine primită în casele românilor la jumătatea anilor 90, după o dezlănțuire bruscă de un regim care a constrâns cetățeanul de vreo libetate la exprimare sau de gândire. Perspectiva nouă pe care postul de televiziune o oferea era ca o poartă de scăpare din cei mai bine de 40 de ani în care mentalitatea românilor a fost formată într-o total altă direcție față de acum. Desigur că, printr-o astfel de trecere bruscă, pe care PRO TV-ul a susținut-o cum a putut mai bine prin valorile și mesajele pe care le transmitea cu atâta convingere, putem spune despre acesta că a fost alternativa potrivită la momentul potrivit, i-a făcut pe oameni să empatizeze cu oamenii PRO, să se raporteze la ei și chiar să îi admire. Oamenii s-au lăsat duși de acest val al democrației produs de jurnalismul PRO, atât de nou în spațiul mediatic românesc, pe care nicio altă televiziune până atunci nu a avut curajul să o afișeze, încât a propulsat canalul în topul preferințelor publicului, într-un timp relativ scurt, marcând aproape istoric o trecere a poporului român de la o ideologie învechită și închisă la una total opusă. Această viziune asemănătoare visului american a adus în mintea românilor o nouă speranță că libertatea va aduce schimbări majore în mentalul colectiv al acestei țări, iar pentru moment, primul cuvânt asociat cu libertate a fost abundența. Poate nu este deloc întâmplătoare această poveste a ascensiunii PRO TV-ului, dat fiind că este construit pe un sistem american și iată că s-a demonstrat încă odată, într-un context diferit, că televiziunea vine de la americani. Ei au transformat acea cutie într-o cutie magică. Școala americană de televiziune a beneficiat de resurse uriașe și s-a remarcat de-a lungul timpului ca un puternic instrument dacă e folosit de mâini pricepute. Mai mult decât atât, școala americană de televiziune a funcționat în țara Hollywood-ului, a bugetelor de marketing uriașe pentru producție și a unei industrii întregi perfecționate în timp și prin oameni. Aceasta a fost beneficiul major pe care PRO TV-ul l-a deținut și-l deține în continuare, însă important este cum va proceda de acum încolo și cum se va adapta aceasta noilor tendințe, demonstrându-și sau nu flexibilitatea și acea gândire liberă, în afara constrângerii pe care o promovează în continuare.

Organizare și management

PRO TV este o societate comercială cu răspundere limitată ceea ce însemnă că are o răsundere limitată în fața legii și față de proprietarii ei, având în structura acesteia caracteristici atât ale unui parteneriat cât și ale unei corporații, fiind mai flexibilă. Televiziunea este deținută de Central European Media Enterprises o companie din Bermude care deține un procent de 95% din televiziunile din grupul Media PRO, acesta fiind listată la bursa NASDAQ din New York cu simbolul CETV, precum și la Bursa de Valori de la Praga. Acționarii principali CME sunt Ronald Lauder (SUA) – 39,10% și Time Warner Inc. (SUA) – 39,10%.

Fiind un SRL, PRO TV-ul singurul proprietar al acestei televiziuni este Adrian Sârbu care în ianuarie 2009 preluase funcția de președinte al companiei, devenind astfel primul român care ocupă cea mai înaltă poziție executivă într-o companie multinațională. Tot în iulie 2009, CME a cumpărat integral de la Adrian Sârbu divizia MediaPro Entertainment din grupul Media Pro, adică afacerile de producție TV și de cinema. Tranzacția a fost estimată la 97,6 milioane dolari.

De comentat tabelul cu cifra de afaceri in pozitionarea pe piata

Sursa: paginademedia.ro, mai 2015

Conform acestor informații, putem spune despre postul de televiziune PRO TV că face parte din acele canale mass-media corporative, citând chiar din comunicarea acestei companii pe site-ul oficial: “Politica PRO TV S.R.L. presupune ca deciziile referitoare la programele de știri să aparțină în exclusivitate top managementului PRO TV și nu acționarilor săi”. Astfel din punct de vedere economic și al modalității de finanțare, PRO TV este o instituție de presă privată, care aparține unei rețele de televiziune, întâlnindu-se toate sub umbrela vastă a trustului Media PRO (vezi imagine).

Sursa: specialarad.ro/cele-12-nu-chiar-megacorporatii-care-controleaza-mass-media-din-romania/

În momentul de față, televiziunea PRO nu își comunică principiile guvernanței corporative, dacă acestea există, precum o fac alți colegi din presa scrisă, de această dată, MediaFax, aflați chiar sub conducerea aceluiași trust media. MediaFax deține un site dedicat exclusiv comunicării companiei către publicul larg, prin care comunică transparent misiunea, valorile, codurile de etică, performanțele companiei și detalii despre activitățile companiei, implicările acesteia, premii și parteneri. Activitatea și prezența acestei companii media în comunicare online cu publicurile avantajează în stabilirea unei încrederi și transparențe în comunicarea informațiilor de interes public. Aceștia au foarte clar conturate misiunea și valorile, pe care le comunică astfel: “Vizunea Mediafax Group este aceea de a redefini prezentul, de a crea locul în care viitorul poate fi întâlnit. Mediafax Group se implică în schimbarea societății, oferă publicului informații exacte, opinii, atitudine și divertisment, impune standardele în media românească, aduce inspirație și inovație”, având următoarele valori, pe care le explică: “Leadership: curajul de a contura viitorul; Inovație: mereu cu un pas înainte; Profesionalism / performanță: impunem standardele în media românească; Customer focus: prin continuă adecvare, customizare și proactivitate; Diversitate: pentru că suntem mereu acolo unde ești și tu”. Consider o astfel de abordare benefică în relaționarea companiei cu publicurile sale, printr-o comunicare transparentă, care oferă încredere și motivează cititorii să consume produsele media promovate de aceștia, deși media printată sau online expune problemele cu mult diferit față de radio și imaginea media, însă face eforturi de a păstra competiția strânsă cu televiziunea, abordând astfel de politici de etică și guvernanță.

Grila de programe

De-a lungul timpul PRO TV s-a remarcat prin numeroase programe de televiziune, emisiuni și reportaje de știri, care au răspuns intereselor telespectatorilor și au format strategia de responsabilitate socială, implicând fiecare din subiect într-un context social, prin care telespectatorii să empatizeze, să conștientizeze, ca mai apoi să ia atitudine și să ia parte la schimbare. Din grila de programe a PRO TV-ului enumerăm emisiuni cu un succes de-a lungul timpului, ca cele de divertisment, precumApropo TV, Vocea României, MasterChef România, La Măruță, Românii au talent, emisiuni sport, Pro Motor, de sănătate, Ce se întâmplă doctore?, culturale, Omul care aduce cartea, talk-show-uri, După 20 de ani sau emisiuni de anchetă jurnalistică, România, te iubesc!. Această diversitate de programe televizate clasează postul PRO TV într-unul generalist cu o puternică acoperire națională și internațională. Pentru o analiză a grile de programe am ales un desfășurător al zilei de luni și al zilei de duminică pentru a le compara. Putem observa dinamica diferită a programelor și genul acestora. Ceea ce îmi doresc să evidențiez este faptul că, luând în considerare publicul țintă și comportamentul acestuia, putem observa diferența de publicuri țintă în funcție de grila de programe a zilei. Cronologic, ziua de luni urmărește identificarea unor programe diversificate care să servească mai multor publicuri țintă, cum ar fi: programe de dimineață, știri, emisiuni de divertisment și seriale, iar pentru ziua de duminică, observăm mult mai multe momente dedicate filmelor, relaxării, dar și emisiuni și programe de interes social, cu grad de diferențiere în fața publicului.

Audiența

Desigur, că acești jurnaliști care acoperă responsabilitatea socială și și-o atribuie urmăresc sensibilizarea și entuziasmul publicului pentru astfel de subiecte, tocmai pentru a schimba mentalitatea, lăsându-i pe ei să decidă în urma difuzării problemelor care îi interesează. Astfel că, în perioada lunii martie 2015, PRO TV a obținut un rating de 5.6 și o cotă de piață de 15.2%, spre deosebire de postul clasat pe locul secund, datorită emisiunii România, te iubesc!, la nivelul publicului comercial, cu vârste cuprinse între 18 și 49 de ani. Rateingul audienței confirmă faptul că telespectatorii apreciază astfel de materiale jurnalistice, iar răspunsul lor se traduce printr-o susținere a acestei inițiative, conform numeroaselor comentarii și mesaje pe care redacția emsiunii le primește din partea telespectatorilor.

Sursa: paginademedia.ro, mai 2015

Site

Comunicarea instituției de presă PRO TV se realizează, pe lângă postul de televiziune deținut de aceștia, prin intermediul site-ului oficial, protv.ro, ca instrument de fidelizare și relaționare cu publicul său, urmârind prin acesta creșterea gradului de interactivitate a relațiilor comerciale media.

În condițiile creșterii numărului utilizatorilor de internet în România și a preferințelor acestora pentru o comunicare online, site-ul permite, pe de-o parte comunicarea în timp foarte scurt a produselor media realizate de televiziune, informații utile despre acestea, știri online de actualitate sau despre personalitățile televiziunii. În același timp, site-ul oferă ca beneficiu explorarea oportunităților de a interacționata cu publicul țintă al postului, printr-o comunicare bidirecțională, prin comentarii, prevenirea amenințărilor, prin răspunsul prompt al companiei asupra unor eventuale crize de imagine, dar și informații relevante despre publicul său și nevoile acestuia.

Site-ul este unul complex, acesta cuprinde informații conexe în legătură cu știrile pe care le difuzează, o parte din ele regăsindu-se și în jurnalul televizat, însă pe site existând știri din domenii diverse, inclusiv despre vedetele postului. Un aspect important în analiza asupra responsabilității sociale a postului este reprezentat de faptul că pe site există o rubrică numită Vești bune, în care sunt relatate știri cu un subiect pozitiv, care au ca scop echilibrarea conținutului jurnalistic. Rubrica vorbește atât despre subiecte naționale, cât și despre subiecte internaționale și pune în lumină gândirea pozitivă pe care postul o promovează în cultura sa, pornind de la binecunoscutul slogan Gândește liber!.

Alături de rubricile generaliste, site-ul face trimiteri către alte site-uri conexe ale PRO TV-ului, fie emisiunile acestuia, care funcționează ca microsite-uri, fie campanii sau alte reviste online care aparțin diviziei de online a PRO TV S.A., care operează site-uri de top din Internetul românesc, precum stirileprotv.ro, sport.ro, perfecte.ro, profm.ro, acasatv.ro, kombat.ro, mtv.ro, procinema.ro, cimemapro.ro, conquiztador.ro, crimetime.ro, incont.ro, hmultiplex.ro, depici.ro, yoda.ro și wrestlingfan.ro.

Cum spuneam, beneficiul de a deține un site este acela de a primi informații despre dorințele publicului și permiterea de a efectua o analiză asupra ratei de audiență online. Astfel că, publicul PRO TV nu este doar în fața televizorului, dar mai ales în online, manifestând un profil cuprins în vârstele medii de 18-50 ani, dat fiind conținutului informațional care acoperă diverse domenii de interes. Într-o știre comunicată de aceștia, conform datelor SATI, în data de 12 martie, site-ul a înregistrat un record de trafic, raportând 243.048 vizitatori unici ce au generat 331.645 de vizite și 3.049.562 de afișări. Acesta este cel de-al treilea record de trafic personal al postului, fiind precedat de 196.819 vizitatori unici pe 19 februarie și 213.435 vizitatori unici inregistrați pe 5 martie.

II. Analiza emisiunii România, te iubesc!

Poziționare și rol.

Pornind de la sloganul companiei, Gândește liber!putem intui și privind asupra grilei de programe că vom întâlni din partea PRO TV-ului o inițiativă jurnalistică care privește punerea în atenția publică problemele sociale sau de mediu care afectează țara noastră, făcând un apel la schimbare sau cel puțin conștientizare. Acestă inițiativă se numește România, te iubesc!, un proiect de emisiune lansat în 2008, de către jurnaliști de valoare ai postului de televiziune PRO TV, proiect axact pe investigații jurnalistice menite să aducă în atenția publicului problemele cu care se confruntă societatea românească în prezent.

România, te iubesc! este emisiunea care a adus cele mai mari contribuții jurnalistice din ultimii șapte ani, în expunerea publică a unor probleme sau subiecte mai puțin cunoscute sau accesibile publicului larg, din partea PRO TV-ului. De la povești de succes ale tinerilor români plecați în afară, care vor să se întoarcă și să schimbe țară, până la probleme de infrastructură sau agricultură din România, toate acestea au fost abordate și cercetate sub forma unor anchete jurnalistice sociale de către corespondenții emisiunii România, te iubesc!, născând în spațiul public reacții atât din partea cetățenilor sau a numeroaselor organizații non-profit cât și din partea autorităților.

Echipa emisiunii este formată din cei mai buni jurnaliști ai postului de televiziune PRO TV, care de-a lungul timpului s-au remarcat prin reportaje inedite și profesionalism, în cadrul Știrilor PRO TV, adunându-se din 2008 sub același context numit România, te iubesc!:

Cristian Leonte (realizator), Alex Dima (corespondent), Paula Herlo (corespondent), Rareș Năstase (corespondent), Anca Nastasi (corespondent) și Cosmin Savu (corespondent). Profesionalismul și dedicarea celor din echipa România, te iubesc!s-au văzut nu doar pe sticlă, ca urmare a difuzării reportajelor, dar și prin suma de reacții pozitive ca răspuns la anchetele delurate de aceștia, fiind răsplătite. Alex Dima, a primit din partea mai multor ONG-uri premiul România, te iubesc împădurită!, pentru „o investigatie periculoasă și anevoioasă despre măcelul pădurilor din țară”.

„Mă bucur că oamenii apreciază munca mea și că anchetele mele nu au rămas fără ecou. După reportajele difuzate la România, te iubesc!, mai multe autorități s-au autosesizat. E doar un început, dar sper ca într-o bună zi să ne dăm seama cu toții ce înseamnă pădurea cu adevărat. Vorbim zi de zi de încălzirea globală, dar radem tot zilnic de pe suprafața pământului zeci de hectare, asta în condițiile în care la nivel mondial se fac împăduriri”, a declarat Alex Dima la ridicarea premiului.

Audiență

România, te iubesc! a înregistrat în acest an, dar și în anii precedenți audiențe de top. Astfel, pe segementul publicului comercial audiența medie a fost de 6.2 puncte de rating și 17.8% share față de producțiile Antenei 1 care au înregistrat 2.8 puncte de rating și 7.9% share. Pe publicul urban, PRO TV a obținut o audiență de 5.6 puncte de rating și 13.2% share vs. 3.6 puncte de rating și 8.4% share înregistrate de Antena 1. Situație similară și la nivel național:România, te iubesc! a fost lider pe segmentul ei cu 5.5 puncte de rating și 12.9% share.Ediția din 9 noiembrie a înregistrat un share record în istoria emisiunii: 26% în cadrul publicului comercial.

Din 27 februarie și până pe 29 mai, atunci când Pro Tv a difuzat duminică de duminică cel de-al șaselea sezon al emisiunii de anchete jurnalistice România, te iubesc!, postul din Pache Protopopescu a obținut un leadership de 93%, demonstrând astfel că telespectatorii au fost cuceriți de reportajele spectaculoase realizate de corespondenții Știrilor Pro Tv.

Topurile celor mai vizionate emisiuni. România, te iubesc se clasează pe locul 8, respectiv 10.

Topul celor mai urmărite emisiuni de Paști, 12 aprilie 2015, în mediu rural

Sursa: paginademedia.ro, aprilie 2015

Topul celor mai urmărite emisiuni de Paști, 12 aprilie 2015, în mediu rural

Sursa: paginademedia.ro, aprilie 2015

Astfel, cel de-al șaselea sezon al emsiunii a obținut, în medie, pe publicul comercial din mediul urban cu vârste cuprinse între 18 și 49 de ani, 5 puncte de rating și 17,7 procente din cota de piață, în timp ce Prima Tv, următoarea clasată, a avut de aproape două ori mai puțin – 2,8 puncte de rating și 9,8% din cota de piață. Antena 1, clasată abia pe locul al III-lea, a înregistrat doar 2,2 puncte de rating și 7,7% cotă de piață.

Și pe publicul din mediul urban Pro Tv a deținut supremația și a obținut nu mai puțin de 5,1 puncte de rating și 14,4% cotă de piață. Prima Tv și Antena 1, clasate pe următoarele poziții, aveau doar 3, respectiv 2,7 puncte de rating și 8,5, respectiv 7,7 procente din cota de piață.

Cea mai urmărită ediție a emisiunii din acest sezon și totodată cea mai urmărită ediție de când a fost lansată emisiunea, în toamna anului 2008, a fost cea din 20 martie 2011, când la nivelul întregii populații a României, aproape 3.000.000 de telespectatori urmăreau emisiunea în minutul de aur, 18:52. Ediția care a arătat cum sectele se joacă în numele Divinității cu mintea oamenilor, a înregistrat, în medie, pe publicul din mediul urban, un rating impresionant, de 9,6 puncte și o cotă de piață de 22,3 procente și nici pe publicul comercial din mediul urban cu vârste cuprinse între 18 și 49 de ani Pro Tv nu a avut rival și a înregistrat, în medie, 8,2 puncte de rating și 24,4% din cota de piață.

“Ne bucurăm foarte mult că emisiunea a avut succes, pentru că asta înseamnă că e nevoie de noi și că dincolo de ecran oamenii se regăsesc în cazurile pe care noi le-am prezentat. Duminică de duminică, telespectatorii Pro Tv au avut ocazia să vadă produse jurnalistice extrem de muncite de corespondenții Stirilor Pro Tv. În spatele fiecărui reportaj stau ore întregi de documentare, de interviuri, de montaj, iar faptul că oamenii apreciază munca echipei noastre ne arată că suntem pe calea cea bună”, a declarat gazda emisiunii, Cristian Leonte.

Topul emisiunilor tip magazin în 2014:

România, te iubesc! – 6.2 puncte de rating și 17.8% share

iLikeIT – 3.1 puncte de rating și 18.1% share

Apropo TV – 2.9 puncte de rating și 11.3% share

Asta-i România – 2.9 puncte de rating și 7.5% share

Ce se întâmplă, Doctore? – 2.6 puncte de rating și 15.3 % share.

Inventar de teme.Istoric al emisiunii.

Am observat și analizat cotele de piață și punctele de rating, observând astfel, unde se clasează emisiunea în ochii telespectatorilor și în raport cu celelalte emisiuni ale postului, marcând o evoluție an de an. În acest capitol vom urmări cum a dobândit România, te iubesc!aceste cote și care au fost temele abordate, perspectiva, care au fost cele mai de succes și urmărite subiecte și cum au evoluat acestea prin implicarea jurnaliștilor de-a lungul a celor șapte ani de activitate.

Cronologic, voi trece în revistă subiectele care au propulsat România, te iubesc! în topul celor mai de încredere emisiuni, cu un istoric de anchete vast și al căror impact au adus anumite reacții în societate. Vom vederea care au fost acele reacții, cum s-ar organizat și care au fost subiectele principale ale fiecărui an.

Prima difuzare a emisiunii a fost în 2008 și a început de la ancheta Știrilor PRO TV în legătură cu subiectul sinistraților la vremea aceea. Situația inundațiilor la acel moment, necesita o implicare majoră a presei în comnicarea dezastrului, dar mai ales în ajutorarea sinistraților printr-un apel de conștientizare către publiul larg. Acesta a fost primul subiect cu care emisiunea a debutat, având un succes de proporții. Printre alte subiecte din acel an se numără, învățământul și sistemul sanitar românesc, cât și o ediție despre depistarea rapidă a cancerului printr-o invenție a unei românce.

Ulterior, subiectele care abordau turismul românesc au fost tot mai dese și au pornit în 2009 și 2010 într-o investigație legată de litoralul românesc pus în oglindă cu cel al Turciei și Bulgariei.

Anul 2011 a fost anul în care cele mai multe inițiative de anchetă jurnalistică au avut loc, lucru care s-a concretizat în varietatea de subiecte difuzate și în audiența tot mai mare a acestei emisiuni. În acest an a început ancheta pădurilor defrișate numărând două ediții care au adus în atenția publicului mafia forestieră a României, un subiect deloc dezbătut până atunci. Reportajul a fost un real succes, corespondentul Alex Dima, fiind realizatorul anchetei și cel care a fost recompensat pentru munca sa de teren, care a scos la lumină informații marcante pentru societatea românească, urmând ca subiectul anchetei să fie reluat și în alte ediții din alți ani. Alte subiecte abordate în acel an au fost legate de continuarea subiectelor pe tema turismului românesc și al agriculturii. Tot atunci s-a pornit și ediția autostrăzilor din România, în care jurnaliștii Știrilor PRO TV au ajutat la anchetarea acestui subiect, făcând controale periodice asupra acestui subiect, implicând noi voci în elaborarea subiectului.

Cu timpul, subiectele apăreau pe bandă rulantă, iar publicul devenea tot mai interesat de fiecare ediție în parte, rezonând cu spiritul critic și revoltător al emisiunii.Astfel că, în 2012, echipa s-a diversificat, subiectele având o varietate mai mare. Ediția specială de Paști a fost un real succes (vezi analiza audienței), în care subiectul creștinătății a apropiat și mai mult publicul român de emisiune. Campania Oamenii sunt lumina, realizată de corespondenții emisiunii în perioada Paștelui, s-a bazat pe o serie de interviuri cu călugări și oameni ai bisericii creștine.Tot în acest an, au fost continuate subiectele pe tema turismului românesc, abordând și alte zone decât litoralul, cât și subiectele legate de agricultură. Alte subiecte: ARO, dispariția unui simbol și România la fier vechi.

Anul 2013 a fost decisiv în luarea unor decizii de a continua ancheta pădurilor defrișate și a elabora un plan de acțiune ce urmărea intervenția în zona legislativă de reglementare a siguranței naționale. De-a lungul vremii, România, te iubesc!a cerut politicienilor să înăsprească legile, astfel încât tăierile masive de pădure în mod ilegal să fie pedepsite ca atentat la siguranța națională. Astfel că, un an mai târziu, propunerea din partea emisunii ajunge în Parlamentul, ca urmare a cererii de modificare a Legii siguranței naționale în care să fie menționate defrișările ilegale de peste un hectar drept o vulnerabilitate la adresa siguranței României. Acum, deja proiectul are o formă. Prin urmare, cine taie ilegal peste un hectar sau peste 300 de metri cubi va fi aspru pedepsit. Tot în acest an s-a continuat ediția specială de Paști și s-au adus în atenția publicului noi subiecte, precum afacerea și decăderea CFR-ului și declinul portului maritim Constanța.

Din 2014 subiectele au reintrat în zona sistemului sanitar, cu cazuri ale bolnavilor din spitale și al turismului. Cele mai importante anchete jurnalistice din acest an au fost reportajele din Crimeea, care au deschis problema unui Nou Război Rece în vecinătatea noastră, expunând întreaga poveste printr-o implicare jurnalistică remarcantă. O altă realizare notabilă a emisunii în acel an a fost interviul realizat prințului Charles, alături de Știrile PRO TV, despre comorile Transilvaniei și cum s-a îndrăgostit de România.

În prezent, acțiunile emisiunii România, te iubesc! din 2015 se îndreaptă în continuare către rezolvarea acestor probleme și identificare altora noi, de data aceasta, mergând mai departe și inițiind prin parteneriat cu Știrile PRO TV campanii de conștientizare, de punere sub presiune a autorităților, de luare a contactului cu ONG-uri care să ducă mai departe inițiativa de schimbare, acțiuni finanțate chiar de PRO TV. Astfel că, din subiectele pe tema copilului și al sistemului sanitar precar, s-au pornit mai multe campanii realizate de Știrile PRO TV, precum: Tu știi ce mai fac părinții tăi?, AutostraDA România, Cine seamănă viitorul, Jos Pălăria, De ce iubesc România, etc.

Campania “România, marea defrișare”

Una dintre subiectele de succes ale emisiunii România, te iubesc!, defrișarea pădurilor, a mobilizat postul media în responsabilitatea socială față de publicurile sale prin adoptarea unei politici de campanie prin care să privească rezolvarea efectivă a problemelor identificate de jurnaliști, trecând mai departe de rolul de informare. Asumarea aceasta s-a concretizat într-un proiect de lege care a generat implicarea mai multor actori din diferite sectoare în campanii de împăduriri în diferite zone ale țării. Strategia acestei campanii s-a concentrat pe rolul PRO TV de a pune presiune pe autorități și de a propune un proiect de lege care să impună interzicerea defrișărilor masive și de a mobiliza mai multe primării sau organizații non-profit care să se implice în campanii de împâdurire.

Dintre grupurile de interes care au fost implicate în se numără Asociația CERT – Transilvania, Detasamentul de Intervenție în Caz de Dezastre, care a demarat o serie de acțiunilor în cadrul programului “CERT sprijină mediul înconjurator” și a demareat o campanie de împădurire în primăvara anului 2014.

Un alt rezultate este Proiectul „Pădurea Copiilor”, început în 2007, sub îndemnul „Adoptă un copac!”, contribuind, până la această dată, la împădurirea a peste 37 de hectare de terenuri degradate, în județele slab împădurite din sudul țării. Terenurile împădurite prin proiectul „Pădurea copiilor” sunt terenuri publice care nu beneficiază de finanțări de la stat, dar care necesită lucrări de reabilitare.

În anul 2014, după cum anunță conducerea acestei organizații, programul de împăduriri “Pădurea Copiilor” și asociația ViitorPlus au reușit să atragă din donații individuale, în cadrul evenimentelor sportive caritabile în care au fost prezente, aproape 100.000 de lei. Fondurile strânse sunt destinate înființării de păduri pe terenuri degradate în sudul țării. Până în acest moment, prin programul “Pădurea Copiilor” au fost plantate peste 37 de hectare de pădure, fiind sădiți 257.000 de puieți. Printre realizările din 2014 se numără și campania de voluntariat la plantări, susținută în această toamnă în comuna teleormăneană Poroschia, în urma a 4500 de ore de prestații voluntare 400 de persoane reușind să planteze încă 8000 de puieți. Astfel, în urma plantărilor din ultimii ani, prin Proiectul “Pădurea copiilor”, la Poroschia au fost împădurite 8 hectare de teren degradat, teren pus la dispoziție de către primăria locală.

Analiză interviuri

Într-un interviu realizat revistei online Forumla AS, realizatorul emisiunii, Cristian Leonte vorbește despre ceea ce își propune emisiunea România, te iubesc! și formatul acesteia și despre impactul așteptat pe care emisiunea îl va crea în societate. Cristian Leonte este un jurnalist absolvent de Litere, care a ajuns la PRO TV după o carieră în radio și apoi în televiziune la Iași. Aici Cristian s-a dedicat meseriei de jurnalist, iar de 7 ani este prezentatorul emisiunii ce abordează teme sociale și de interes public și este prezentatorul Știrilor PRO TV. Acesta afirmă într-un interviu realizat de apropotv.ro că era o nevoie a redacției de a-și diversifica și extinde formatul clasic de știri, prin materiale care să analizeze mult mai în profuzime problemele cu care societatatea se confruntă. Acesta ne asigură în legătură cu conținutul emisiunii că nimic nu e însă departe de viața din adevărata Românie, pe care nu avem cu toții ocazia să o vedem sau refuzăm să o cunoaștem, abordând subiecte noi sau vechi, dar printr-o perspectivă mult mai analitică, cu care publicul nu s-a lovit încă. Mai mult decât atât, Cristian Leonte subliniază faptul că atitudinea jurnaliștilor în această anchetă jurnalistică, este antrenată de curajul și determinarea un jurnaliști cu profesionalism, care au înțeles rolul televiziunii și al informării corecte, bazate pe o anchetă. Tot acesta consideră că publicul are nevoie de informații clare și obiective. Consider că prin astfel de emisiuni, în care telespectatorii au acces la informații mai puțin cunoscute, în care se oferă poveștile adevărate ale unor cazuri sociale marcante, este un pas al instituției de presă în a-și arăta responsabilitatea față de ceea ce comunică televiziunea și publicurile sale, acea responsabilitate despre care John Culkin vorbea, că televiziunea, operând pe canale ce aparțin, în deosebi publicului, aceasta deține o altfel de responsabilitate în fața publicului, spre deosebire de produsele media realizate în print sau film, fiind axată pe acuratețea informațiilor și pertinența opiniilor exprimate sau citate de jurnaliștii acesteia, oferind telespectatorilor conținut de calitate. Din viziunea realizatorilor putem afirma că scopul jurnalismului televizat dorește să meargă în aceeași direcție cu teoria propusă de cei trei profesori americani Fred S. Siebert, Theodore Peterson și Wilbur Schramm, care implică conștientizarea presei a faptului că societatea modernă în care instituția media își desfășoară activitatea este responsabilă de acțiunile și rolurile sale în societate. Astfel trecerea de la presa comunistă, la presa liberală, a însemnat și pentru România o responsabilizare și o reclasificare a acesteia în cadrul unei prese responsabile social, în care televiziunea se implică și ia atitudine în expunerea unor cazuri sociale, atent alese și investigate.

Dar cum se realizează această responsabilitate și ce compromisuri trebuie să facă o televiziune asumându-și o astfel de misiune? Sunt de părere că pentru o industrie a cărei cea mai mare responsabilitate este deja aceea de a servi interesului public și a descoperi corupția la toate nivelurile ei în societate și de a pune presiune pe guverne, companiile media trebuie să-și fidelizeze foarte atent toate părțile interesate și să fie extrem de transparenți cu aceștia. Mai ales faptul că un program durabil care să implice părțile interesate în dezvoltarea misiunii instituției, devine un principiu de bază al creșterii rapide și eficiente, în special la nivelurile de capital social ridicat. Consider că acest tip de anchetă jurnalistică sub forma unei emisiuni subliniază încercarea televiziunii de a ieși din paradigma neîncrederii industriei mass-media în raport cu influența și puterea de creștere a acesteia. Desigur că, este doar un pas spre această autonomizare pe care postul de televiziune a tot promovat-o, însă poate deschide uși importante în dezvoltarea business-ului în relație cu politicile de responsabilitate socială.

În continuare, voi analiza și perspectiva reporterului emisiunii România, te iubesc!, Alex Dima, unul dintre acei jurnaliști care a creat marea majoritate a materialelor jurnalistice de anchetă și a cărei viziune a însemnat mult în formarea emisiunii. Cu o experiență în jurnalismul politic, acesta a dobândit o experiență în identificarea problemelor ce țin de politica și socialul spațiului românesc într-o perspectivă analitică și critică, de cele mai multe ori. Într-un interviu acordat revistei Formula AS, Alex Dima mărturisește că inițiativa a venit din partea președintelui Adrian Sârbu, susținând printre altele că experiența pozitivă a campaniilor sociale făcute de PRO TV, în trecut, la care audiența fusese bună a format și a obișnuit publicul ca oamenii PRO să ia atitudine și să se încreadă în produsele media pe care aceștia le oferă. Astfel, putem identifica din cele relatate de Alex Dima în interviu, un public țintă căruia emisiunea se adresează, având un profil cu care cultura televiziunii se identifică.

Punând accent pe impactul acestei emisiuni, Alex Dima consideră că acesta și-a format un brand prin subiectele realizate și profesionalismul de care au dat dovadă de fiecare dată. Subiectele sunt alese de către reporteri, individual, urmând ca ulterior, acestea să fie discutate cu conducerea pentru a analiza impactul și interesul pentru respectivul subiect. Aici identific o tehnică prin care relația dintre redacție și conducere este strâns legată de obiectivele de business și strategia generală.

Cât despre demersurile inițiate după difuzarea reportajelor, tot Alex Dima confirmă că, cel puțin în cazul subiectului defrișării pădurilor din România, s-a început o serie de controale în acest sens, încercând să se modifice legislația. Iar reacțiile la aceste reportaje au fost unele imediate. Au fost trimise controale prin păduri. A fost și o conferință de presă cu ministrul de la Mediu și de la Interne. S-a lăsat cu peste 3.000 de dosare penale. Dintre care peste 1.000 au fost încheiate. Acesta este scopul, spune reporterul, de a schimba legislația și a o aplica, pentru că, consideră el, mentalitatea oamenilor este foarte greu de schimbat.

Comentarii telespectatori

31.10.2011

"Sunteți singura televiziune care va pasa cu adevarat de aceasta tara in care cei de la putere se gandesc doar la buzunarele si interesele lor va felicit si va doresc mult succes in continuare in cea ce faceti, fiindca eu cred ca pornind de la aceste campanii se poate face ceva in tara asta in care nu se implica nimeni pana sa apareti voi echipa PROTV multa bafta!”

09.10.2011

“Felicitari reporterului.romania te iubesc de azi a fost un reportaj grozav si foarte real. e groaznic ce se intampla. m-am saturat pana peste cap de drumurile groaznice din romania, fac sibiu bucuresti foarte des si tot ce s-a spus acolo e f.real. Bravo! sper sa se intample ceva pozitiv. CONTINUATI! intram in an electoral si poate avem norocsa mai faca ceva pana la anul. CONTINUATI!”

28.09.2011

“Felicitari Alex Dima!!!Asta este ROMANIA ADEVARATA!!!”

Anexe

Anexă interviu Cristian Leonte, realizator România, te iubesc! , Apropo TV online

http://www.apropotv.ro/interviu/cristian-leonte-declara-la-pro-tv-romania-te-iubesc-3239632-articol

Cristian Leonte declară la PRO TV: România, te iubesc!

“Cea mai nouă emisiune jurnalistică marca Știrile PRO TV, “România, te iubesc!”, își propune cu fiecare ediție să facă dezvăluiri remarcabile pentru români și să le arate realitatea care nu se vede cu ochiul liber. În fiecare duminică, Cristian Leonte și invitații săi, corespondenții Știrilor PRO TV Paula Herlo, Carmen Avram, Anca Nastasi și Alex Dima, propun un cocktail puternic de anchete, radiografii de fenomene, reportaje de culise, interviuri, analize jurnalistice, atitudine, spectacol de imagine și realitate.

-Cum a apărut formatul ”România, te iubesc!”?

E vorba de nevoia firească a redacției de a-și extinde competențele și talentul în afara formatului clasic de știri, care informează într-o succesiune rapidă de materiale. Era nevoie de materiale care intră în profunzimea subiectelor, care au timp să exploreze sentimentele și să urmărească toate emoțiile personajelor.

– Cît de reală este ”declarația de dragoste” din titlul acestei emisiuni?

Veți vedea reportaje consistente, care concentrează povești incredibile, emoționante, șocante, amuzante. Nimic nu e însă departe de viața din adevărata Românie, pe care nu avem cu toții ocazia să o vedem sau refuzăm să o cunoaștem. Fiecare dintre telespectatorii noștri va alege la finalul fiecărei emisiuni cu ce ton va spune ”România, te iubesc!”.

– Cum ați gîndit formatul?

Duminica e un moment foarte bun pentru reportaje: ritmul vieții scade și toată lumea are un pic de timp pentru reflecție. Dincolo de sentimentele pe care reportajele le vor stîrni în fiecare dintre noi, e un bun moment să facem un pas în spate și să vedem totul dintr-o altă perspectivă.

– Pe ce subiecte veți merge?

Subiectele nu sînt toate noi. Vor fi și subiecte tratate de Știrile PRO TV, dar văzute cu un ”ochi” proaspăt, îmbogățite cu amănunte și mărturii. Vor fi și subiecte la care nimeni nu s-a gîndit pînă acum, subiecte pe care puțini le cred realizabile.

– Dintre toate subiectele propuse de colegii tăi, care te-a impresionat cel mai tare, pînă acum?

Cred că cel mai tare m-a impresionat atitudinea materialelor. Mult curaj, multă implicare, lucruri spuse și arătate pînă la capăt.

Puterea de a schimba

– Temele sociale pe care le veți aborda (defrișări, copiii instituționalizați, birocrația etc.) există de mulți ani în România. Cît de diferit le veți prezenta acum?

Va fi foarte important să vorbim despre cazuri concrete, din nou și din nou, să aflăm povestea de viață din spatele unei statistici. Să plîngem, să rîdem, să ne indignăm. Apoi, să ne întoarcem la cifrele reci și să explicăm că povestea pe care tocmai am văzut-o este amplificată de zeci sau sute și mii de ori. Și că putem schimba ceva, dacă nu o situație sau o stare de fapt, atunci felul în care o privim.

– Cît de tare credeți că se vor schimba lucrurile după ce toate aceste probleme vor fi prezentate în cadrul emisiunii?

Va fi un pas enorm să arătăm problemele așa cum nu le-a văzut nimeni pînă acum. Apoi, vom avea ocazia să punem presiune pe cei responsabili, uneori chiar în studio, în direct. Pentru că vor veni în emisiune nu doar corespondenții Știrilor PRO TV care au făcut reportajele, ci și personajele poveștilor sau cei care au puterea să schimbe ceva.

– Personal, ce-ți dorești de la această emisiune?

Îmi doresc să aibă succes, pentru că are ceva foarte important de spus și vreau ca tot mai mulți rom`ni să afle adevăruri despre țara lor.”

Anexă interviu Alex Dima, corespondent România, te iubesc! oferit revistei online Formula AS

http://www.formula-as.ro/2011/971/lumea-romaneasca-24/alex-dima-pro-tv-13794

ALEX DIMA (PRO TV) – Lumea românească

”- Este autorul reportajelor despre jaful din padurile romanesti. Chiar daca autoritatile intarzie sa ia masurile necesare, pentru romanii carora le pasa de tara, el a devenit un erou –

– "Romania, te iubesc!", emisiunea de reportaj de pe Pro TV, face, de-a dreptul, furori. Cum s-a nascut? In televiziunile romanesti, reportajul e aproape absent, ca si cand ar fi un gen nedorit de public.

– Emisiunea s-a nascut dintr-o dorinta a domnului Adrian Sarbu, presedinte al Central Media Enterprise. La un moment dat, dupa ce ne-am tot scolit in diverse campanii si dupa ce a devenit limpede ca am fi capabili sa ducem la bun sfarsit un astfel de proiect, i-am dat drumul. "Romania, te iubesc!" este o combinatie inspirata intre formatul emisiunilor pe care le facuseram pana atunci si alte modele de anchete si reportaje practicate in televiziunile occidentale. In rest, "coagularea" a venit pe principiul "vazand si facand".

– Reportajele voastre se difuzeaza "umar la umar" cu telenovelele despre Iri si Moni, Oana si Pepe, plus crimele de pe OTV. Iti trebuie curaj sa intri intr-o astfel de concurenta…

– Ce-i drept, ne-am temut putin la inceput ca lumea n-o sa guste genul asta de materiale, dar, pe de alta parte, aveam in spate experienta pozitiva a campaniilor sociale facute de Pro TV, la care audienta fusese buna. Deci, premise de succes existau. Am mai avut insa un motiv de teama: segmentul orar pe care este plasata emisiunea – duminica, de la 18 la 19, asadar, intr-un moment cand, de primavara pana toamna, oamenii sunt in parc, la padure sau oriunde altundeva, numai acasa nu. Dar – slava Cerului! – se dovedeste ca lumea intra in casa si se uita la emisiune, fiindca audientele sunt foarte bune.

– Cum se explica interesul publicului pentru reportajul si ancheta de stricta actualitate?

– Probabil ca oamenii s-au saturat de manele si de dramoletele cu divorturi si adultere… La noi in emisiune, subiecte de acest soi nu-si au locul, nu au intrat si sper ca nu vor intra niciodata in sumarele noastre. Aici cred ca e secretul: romanii nu sunt numai manelisti, nu sunt ahtiati numai dupa crime, violuri si alte orori. Exista si romani care vor sa vada si altceva, o altfel de Romanie, o Romanie la care nu ai acces in fiecare zi.

– Investigatiile voastre seamana, adesea, cu niste desanturi. O lupta in linia intai. E greu ce faceti?

– Sunt zeci de nopti si zeci de zile in care muncim pentru un singur material! Uite, cel cu padurile, de exemplu, a fost facut cam intr-o luna si jumatate. O luna si jumatate in care n-am avut week-end-uri, o luna si jumatate cu nopti pierdute, pentru documentare si vizionari, o luna si jumatate de teren, pigmentata cu tot felul de intalniri cu diverse persoane, unele prietenoase, altele nu. Si apropo, mai exista un element care contribuie probabil la captarea publicului: faptul ca reportajele noastre vorbesc despre ceva care se intampla la noi, in tara noastra, un ceva care ne doare pe toti. Cand vezi semeni in suferinta, oameni care mor aiurea, sute de hectare de paduri distruse si alte asemenea, nu poti sa ramai neafectat. Apoi, poate ca mai atrage si pasiunea cu care ne facem noi meseria si care, probabil, imprima o anumita… emotie.Publicul pactizeaza cu noi, mai ales ca la nivel de autoritati, lucrurile se misca foarte greu si foarte putin. Asa ca eu, unul, am ajuns sa-mi si depasesc fisa postului. Ca una e sa te duci si sa stai cu microfonul in mana, in fata unei paduri, si alta e sa te duci si sa iesi cu hotul de ceafa din padure si sa-l predai politiei. Dureros e ca, apoi, vezi ca politia nu face nimic.

Deja stau si ma intreb: oare pana unde trebuie sa mergem noi, reporterii? In calitate de reporteri, noi nu suntem obligati sa prindem si hotii, dar o facem, pentru ca ne doare si pentru ca ne pasa. Si ti se pare revoltator sa vezi ca, dupa ce faci toate astea, riscandu-ti pielea, adesea, cei care ar trebui sa se ocupe de rezolvarea lucrurilor nu misca un deget. In Romania e foarte greu sa misti ceva la nivel de autoritati. Teribil de greu. Pentru mine si colegii mei, satisfactia vine atunci cand oamenii, la ora 18, intra in case sa se uite la "Romania, te iubesc!". Eu am o vorba: "Toti murim, dar avem dreptul macar sa stim de ce murim, sa stim ce ni se intampla." Noi asta vrem sa aratam: Romania in toata splendoarea ei. Splendoare folosit cu si fara ghilimele, fiindca noi aratam si lucruri revoltatoare, dar si lucruri laudabile. Cred ca reusim sa echilibram balanta, desi nu intotdeauna e simplu, pentru ca lucram "cu materialul clientului".

– Folosind numele "Romania" in titlul emisiunii, Pro TV-ul a avut si o intentie psihologica? Mizati pe faptul ca romanii sunt patrioti si se bucura cand cineva le vorbeste de bine tara?

– Sincer, la inceput, mie mi s-a parut un titlu usor ciudat. Adica "Buna ziua. Suntem de la "Romania, te iubesc!"". "Ei, si eu te iubesc". Cam asa… (rade) Mi se parea aiurea sa intru intr-o padure, aia sa taie si sa fure copaci si eu sa le spun: "Suntem de la "Romania, te iubesc!"". In timp, insa – destul de rapid chiar – "Romania, te iubesc!" a devenit un brand si acum se intampla de multe ori sa nu mai fie nevoie sa anuntam ca suntem de la Pro TV, ci oamenii ne spun noua: "A! Sunteti de la "Romania, te iubesc!"" ceea ce e placut pentru noi. E placut sa constatam ca munca noastra a nascut un brand. Asa ca acum titlul nu mi se mai pare deloc anapoda, ba chiar il consider foarte reusit. (rade)

– Cum alegeti subiectele?

– Sunt atatea teme, ca n-o sa avem niciodata timp sa le facem pe toate. Fiecare corespondent "Romania, te iubesc!" isi cauta subiecte. Cand gaseste ceva demn de atentie, sapa putin, ca sa-si dea seama daca tema respectiva are potential. Apoi ne consultam intre noi si cu sefii nostri, ca sa vedem unde s-ar duce materialul si cat de interesanta ar fi explorarea asta pentru oameni. Multe subiecte se nasc chiar pe teren.Sunt printre cele mai bune. Au avantajul ca le vezi din start chiar tu, cu ochii tai.

– Banuiesc ca in actiunile tale conteaza foarte mult si echipa. Razboaiele nu se pot duce de unul singur.

– Noi suntem o "formatie" de trei – reporter, operator si sofer. Ei, dupa o vreme, operatorii si soferii incepusera sa se cam fereasca de mine. Programul in general este dur, incepe foarte de dimineata si se incheie foarte tarziu in noapte. De multe ori, ratam micul-dejun, pranz nu exista, se mananca abia seara, pe la 9-10. De dormit, dormim pe unde apucam, mai ales ca trebuie sa avem si grija sa ne aparam de cei pe care-i deranjam cu intrebarile noastre.

Ba, daca materialul asa cere, lucram si noaptea, cand, din nou, atmosfera nu e intotdeauna tocmai prietenoasa. De exemplu, ultima data am fost in Vrancea. Am stat acolo 5 zile si mai tot timpul am fost urmariti de o "codita" fidela. Numai ca noi ne miscam atat de repede, incat, la un moment dat, ne-au pierdut din vizor. Asadar, e foarte multa munca, e si pericol, si nici conditiile nu sunt din categoria lux.In contextul acesta de linia intai, nu poti fara echipa. Ba iti trebuie o echipa rodata, in care sa ai incredere. De ceva timp, eu mi-am gasit niste colegi cu care merg pe teren si cu care am incredere sa stau spate in spate, la nevoie. Fiindca sunt clipe in care o singura privire poate chiar sa-ti salveze viata.Am trecut prin situatii extrem de tensionate si mi-am dat seama de asta pe pielea mea.Nu vorbesc din carti.

– Ca o coincidenta trista, la o luna in urma serialului cu taierile de paduri a fost omorat un om. Se presupune ca mafia l-a lichidat.Nu ti-e teama sa-ti mai faci meseria?

– Ba da. Mi-e teama. Dar exista ceva mai presus decat frica: dorinta de adevar. Amestecata si cu putina adrenalina. Cand stii ca oamenii aia fac ceva ilegal, te gandesti: "Mergem peste ei sau plecam?". Uneori, daca alegi sa mergi peste ei, probabil c-a decis adrenalina din tine. (rade) Sa-ti dau un exemplu: noaptea, am fost dusi intr-o padure de niste indivizi care stiau unde ii puteam gasi pe infractori. Era vorba tot de taieri ilegale. Ni s-a explicat ca, daca revenim in locul acela, la revarsatul zorilor, o sa-i gasim. Asa am si procedat. Era un ger de crapau pietrele, iar zapada ne scartaia sub bocanci. Spre ziua, cei pe care ii asteptam si-au facut aparitia.Numai ca n-au ramas acolo, ci au urcat undeva mai sus, in munte.Noi, pe urmele lor.Dupa o ascensiune de niste zeci de minute bune, s-au oprit, au facut focul si-au pus de-un gratar.

La – 20 de grade. Eu cu operatorul n-am avut ce face si ne-am ascuns in niste boscheti. Unde am ramas vreo ora si jumatate, cat s-au ghiftuit ei. O ora si jumatate, in care transpiratia ni s-a racit pe noi si-am inghetat bocna, iar de foame ne chioraiau matele. Am injurat de toate alea si, din oftica aia, combinata cu teama, cu adrenalina si cu certitudinea ca tipii aia erau niste raufacatori, am zis: "Las' ca va ardem si noi de nu va vedeti!". Si cum au inceput sa taie la copaci, am dat buzna peste ei si i-am "ars". (rade) Adica i-am filmat.

– Deci, voua nu va apara nimeni spatele?

– Ba da. Dumnezeu. In rest, peste tot pe unde-am fost, am fost singuri. Eu nu cred in formula asta de jurnalism in care reporterul merge cu bodyguard-ul dupa el. Adevarat, tu te duci peste niste oameni care fac ilegalitati, dar mergi acolo pentru o investigatie, nu ca sa pornesti un razboi. Daca as aparea cu "gorilele" dupa mine, deja as induce potentialitatea foarte ridicata de conflict fizic. Prezenta unor baieti cu aspect de razboinici ar fi interpretata ca o provocare. Mi s-a sugerat sa mi se puna la dispozitie niste "aparatori", dar pana acum am refuzat.

Se fura, de la vladica la opinca

– Merita, oare, riscul la care te expui? In urma reportajelor cu padurile, au existat ceva ecouri la nivel inalt?

– Deocamdata, din ce stiu eu, in toata tara sunt controale. Si se incearca sa se modifice putin si legislatia. Problema nu e insa numai de lege, e si de aplicare a ei. In conditiile in care unjudecator ii da unei persoane 60.000 de hectare de padure (60.000 de hectare!!!) inchipuieste-ti cum stau lucrurile. Judecatorul ala se presupune ca ar trebui sa apere interesul national, nu sa se dedea la astfel de… gesturi.

Se fura de la vladica la opinca. Pe de alta parte, perceptia asupra notiunii de furt a ajuns sa fie ingrozitor de pervertita, tocmai datorita neaplicarii legii. Taranul X din satul Y atata stie: se trezeste de dimineata, bea o tuica, intra in padure si taie 2 copaci sau 9 sau 29. Asa face el de ani de zile si nimeni nu i-a spus ca n-are voie. La o filmare, unu' mi-a zis: "Da' ce vrei? Sa ma duc sa fur?".Deci el nu mai intelege ca, mergand in padure si taind cati arbori ii tuna lui, comite o ilegalitate. Ca hotul este chiar el. Pentru acesti oameni simpli, padurea e asa, un spatiu aflat la bunul plac al tuturor. Ca atare tu, ducandu-te si spunandu-i: "Stiti, un copac ajuns la varsta maturitatii furnizeaza intr-o ora necesarul de aer al unui om pentru trei zile", pici de nebun. Replica lui, rostita in batjocura, va fi: "Serios?". Apoi, de la omul simplu, urmeaza un intreg lant de profitori si ajungem la omul care face zeci si sute de milioane de euro din taiatul ilegal al copacilor. Si iar sa te duci sa-i spui si unui astfel de personaj povestea cu copacul si aerul, e in van. Raspunsul e: "Bai, pai eu fac milioane cu lemnul… te ingrop… te fac… te dreg…".Ca asta e limbajul. Deci, ce putem face in circumstantele astea? Un singur lucru: sa schimbam legislatia si sa o aplicam. Insa majoritatea celor care ar trebui sa o aplice… Sigur, sunt si oameni cinstiti printre ei, care isi fac datoria, dar si ei se lupta cu morile de vant, ba chiar sunt pedepsiti pentru corectitudinea lor. Unul dintre acesti oameni onesti, cu care am stat de vorba pentru material, dupa difuzare, a fost dat afara din sistem! Asadar, ce ne ramane de facut? Pana se vor dezmorti autoritatile, tine de noi, de fiecare in parte, sa luam atitudine si sa incercam sa remediem situatia. Si cand spun "noi", ma gandesc la oamenii care s-au saturat de Pepe si Moni, la romanii care mai simt ceva pentru tara asta, care o iubesc cu adevarat. Cred ca daca fiecare ar avea curajul si taria sa spuna: "Mai, nene, nu mai scuipa pe strada, ca am un copil mic, care vine si pune mana acolo si apoi baga mana in gura" sau "Nu mai arunca hartiile pe geam", atunci lucrurile ar incepe sa se schimbe. Asta e speranta mea.

– Sustinerea publicului se manifesta concret?

– Oamenii ne scriu pe site. Sunt furiosi de starea lucrurilor, se revolta… Poate se va ajunge, macar asa, la o revolta a sinelui colectiv, a bunului simt, in esenta. Apoi, lumea ne mai opreste si pe strada… Apropo de campania asta cu padurile: acum catva timp, eram cu Sorin Oprescu pe Lipscani. Se lucra la strada si el imi arata pe-acolo ce si cum. La un moment dat, pe langa noi a trecut un camion din ala mai micut cu lemne, care urmau sa fie folosite la refacerea zonei. Un nene de pe strada a vazut camionul, m-a vazut si pe mine si-a inceput sa strige: "Lemnu'! Lemnu'! Hotii! Lemnu'!". (rade) Deci, reactii sunt.

– Nu vreau sa incheiem dialogul inainte de a mai dezlega o enigma: tu cine esti? Unde ai invatat sa practici cu atata maiestrie reportajul?

– Sunt nascut la Pietroasele, am urmat Seminarul Teologic si apoi am facut si Facultatea de Teologie. Aveam de gand sa ma preotesc. Dupa cativa ani de scoala, mi-am dat insa seama ca ideile mele despre preotie erau oarecum idealiste si nu prea concordau cu preotia care se face azi. Asa ca am renuntat la planul asta si am intrat in invatamant. Un an de zile am predat Teologie la clasele I-VIII. Insa, desi imi placea sa fiu profesor, iar copiii ma iubeau, am abandonat si profesia, asta din pricina salariului foarte mic. Asadar, dupa un an de invatamant, am inceput sa-mi caut din nou de lucru. La un moment dat, sotia mea (Dumnezeu s-o ierte!) a aflat ca urma sa se lanseze o televiziune noua. M-a luat de mana si m-a dus acolo. Mi-am depus CV-ul, impreuna cu vreo alti 300 de oameni, numai ca eu, spre deosebire de ei, in plina logica a inocentei, voiam sa fac o emisiune pe teme religioase.

Am fost primit, dar mi s-a spus ca voi lucra pe politic (in conditiile in care, in afara de Iliescu, eu nu mai stiam pe nimeni din politica). Am fost asigurat, totusi, ca o sa invat. Si noroc c-asa a si fost.Culmea e ca primul interviu l-am facut chiar cu Ion Iliescu. Sefa imi scrisese intrebarile pe o hartie, ca sa nu le uit de emotie. Deci, primul meu interviu, la lansarea oficiala a postului respectiv, l-am facut cu copiuta ascunsa in palma. (rade) Dupa un an de Realitatea TV, am fost racolat de Pro TV. Unde am lucrat tot pe politica. Cand m-am saturat de zona asta, am facut o emisiune de semi-divertisment – pentru scurt timp – si apoi am devenit "om bun la toate", pe campanii, in cadrul Stirilor. Si, dupa ce-am tot facut campanii, a aparut "Romania, te iubesc!".Iar acum, iata-ma povestind cu tine. (rade) Asadar, toata experienta asta s-a acumulat cumva si m-a dus catre reportaje si anchete. Venind in Pro TV, am inceput sa muncesc serios pe genurile astea, ca nu-ti intra asa orice mizerie de material pe post. N-am fost genial din start! (rade) A existat si un punct in care am zis "Gata! Imi dau demisia! Plec!". Asa au facut cam toti colegii mei. Dar nici unul n-a plecat, toti am depasit faza asta si am mers mai departe. Abia dupa etapa asta incepe sa-ti iasa treaba. Din fericire!

– Pana cand te vezi facand meseria asta de reporter, cu toate riscurile pe care le comporta ea?

– Dupa ce terminam interviul, ma duc la fizioterapie. Fac recuperare, ca ma doare spatele teribil. Deci atata vreme cat imi vor permite spatele si picioarele si cat imi vor permite si oamenii sa le intru in case sau prin paduri si sa-i iau la intrebari, o sa fac tot asta. Pentru ca imi place ceea ce fac. Simplu!”