Aspecte ale Procesului de Aderare a Romaniei la U.e
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI UNIUNII EUROPENE
1. Europa proiectelor
2. De la idei la realitate
CAPITOLUL II: PROIECȚII ASUPRA VIITORULUI UE
CAPITOLUL III: PALIERE ALE INTEGRĂRII
1. Integrarea economică
1.1. De la cooperarea economică la Piața Unică
1.2. Uniunea Economică și Monetară
2. Integrarea culturală
3. Integrarea politică
4. Integrarea militară și securitatea
5. Natura juridică a procesului de integrare europeană
CAPITOLUL IV: COORDONATELE PROCESULUI DE ADERARE
1. Instrumentele juridice ale aderării
1.1. Acordurile Europene
1.2. Parteneriatele pentru aderare
2. Condiții și criterii de aderare la UE
CAPITOLUL V: ASPECTE ALE PROCESULUI DE ADERARE A ROMÂNIEI LA UE
1. Factori economici ce influențează integrarea
2. Beneficiile aderării
3. Drumul României spre integrarea europeană
4. Semnarea Tratatului de aderare
5. Situația aderării României după ultimul Raport al Comisiei
CONCLUZII
Bibliografie
INTRODUCERE
Ideea unificării Europei nu este una cantonată strict în secolul al XX-lea, ea putând fi identificată undeva prin secolul al XVII-lea. Caracteristic proiectelor de construcție europeană anterioare perioadei contemporane este faptul că ele asimilau ideea de unificare cu cea de securitate colectivă. De pildă, într-un astfel de proiect datat secolul XVII se vorbea de organizarea păcii internaționale prin arbitraj: o adunare ce avea drept scop menținerea păcii și dezvoltarea schimburilor economice. Secolul al XIX-lea cunoaște o înflorire a acestei idei europene și tot de acum datează și primele încercări de organizare a societății europene. Sistemul lui Napoleon poate fi văzut și el ca o încercare de unificare a Europei. Noul sistem ce a urmat celui napoleonian, cunoscut sub numele de „Concert European”, a fost unul apreciat pentru eficiența sa devreme ce între 1823 și 1914 a reușit să rezolve o serie de chestiuni politice care interesau întregul continent. Imposibilitatea de a gestiona criza ivită între două mari state, ca de pildă în 1870 (Franța-Prusia) și în 1914 (primul război mondial), a determinat eșecul acestui sistem.
Primului război mondial a contribuit la conștientizarea unui anumit declin politic al Europei și totodată a făcut să se perceapă nevoia organizării acesteia în calitate de continent, de regiune a lumii. Odată cu realizarea acestei nevoi s-au impus și două concepții legate de această construcție: o cooperare între statele continentului în care suveranitatea fiecăruia din ele să fie menajată sau această suveranitate să fie depășită. Dacă la nivelul societății civile apar tot mai multe propuneri de organizare a continentului european, la nivelul clasei politice europene este formulată ideea doar a unei cooperări prudente între state. Liantul federal nu trebuia să aducă atingere suveranității statelor membre.
Convingerea că doar prin unificare europeană se poate pune capăt unei istorii însemnând războaie, sânge, suferințe și distrugeri ale continentului a stat la baza tuturor eforturilor în favoarea păcii, întreprinse după încheierea celui de-al doilea război mondial. Ideile de salvgardare și asigurare a păcii dar și de unificare economică: prin crearea unei piețe interioare europene, prin întărirea coeziunii economice și sociale a Uniunii, aspirația către o uniune politică, au fost urmărite de către cei care au încheiat Tratatele Constitutive ale Comunităților Europene.
Deci, se poate afirma cu certitudine faptul că unul din cele mai mari proiecte ale secolului al XX-lea a fost cel referitor la construcția europeană. Bazându-se pe valori comune ale civilizației europene cum ar fi: prioritatea dreptului în raport cu forța, respectul față de om și de libertățile fundamentale, apărarea păcii, încheierea tratatelor de dezvoltare și stabilitate, procesul de construcție, ce durează de peste 50 ani, a cunoscut momente de criză, dar și progrese însemnate.
În lucrarea de față voi prezenta cum s-a ajuns de la idee la realitatea care se numește Uniunea Europeană și cum se proiectează viitorul acestei construcții. Pentru aceasta, într-un prim capitol voi face un scurt istoric al eforturilor întreprinse în vederea unității europene. Apoi, voi realiza o analiză structurală a construcției europene, prezentând implicațiile integrării pe niveluri: economic, politic, cultural, geostrategic și juridic.
În al treilea capitol, voi prezenta instrumentele de aderare și strategia de preaderare pe care UE a conceput-o pentru statele foste comuniste ce doresc să adere. Voi prezenta apoi eforturile României pe drumul aderării la Uniunea Europeană, încheind cu stadiul în care se află în prezent, din perspectiva Comisiei Europene.
Pentru realizarea lucrării, am consultat tratate de specialitate și legislația europeană în vigoare. Accesul la legislația europeană l-am avut prin site-ul oficial al UE și prin cele ale Ministerului Integrării Europene și al unor ONG-uri specializate în domeniul integrării europene.
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI UNIUNII EUROPENE
1. Europa proiectelor
Apărută în condițiile preocupărilor proprii Evului mediu, de apărare a europenilor față de pericolele ce veneau din Răsărit, ideea unificării europene a rămas multă vreme aspirația unor literați, filosofi, sfătuitori de cabinete. Acțiunile de cucerire a unor mari părți din Europa nu au însemnat unificare europeană. Abia după primul război mondial ideea s-a convertit într-o mișcare politică ce viza unificarea țărilor europene. Dar istoria propriu-zisă a acestei idei începe după al doilea război mondial.
Până în secolul XX, ideea unificării a primit diferite forme. Astfel, Dante, cu De Monarchia (1303), a reprezentat ideea unificării sub o monarhie unică, inspirată de lumea romană. Patru secole mai târziu, la 1735, cardinalul Alberoni a publicat un plan de unificare europeană în scopul alungării turcilor și a încheiat „lungul șir al planurilor de unificare europeană îndreptata contra Turciei”. De atunci, ideea unificării europene se leagă de scopul pacificării Europei. Așa stau lucrurile în reflecțiile lui Rousseau și Kant, și, apoi, la George Washington, care vorbea de „Statele Unite ale Europei”, și Benjamin Franklin care prezintă explicit federația americană ca o pildă pentru Europa. Însă, odată cu înfrângerea Revoluției de la 1848, ideea Europei unite încetează să joace un rol politic, redevenind o simplă aspirație a artiștilor, a filosofilor și a oamenilor de stat.
Primul război mondial a schimbat fundamental configurația politică a lumii: America a ieșit din izolaționismul de până atunci și a intrat în rolul de putere mondială decisivă, de care situația europeană începe să depindă direct. Woodrow Wilson a contribuit la noua organizare europeană și, prin ideea unui forum al națiunilor, a vizat ceva mai mult decât unificarea europeană, într-un sens larg, anume chiar o unificare a statelor lumii.
Pierderea de către Europa a poziției dominante în lume, în general experiența dramatică a primului război mondial, indiciile perceptibile ale unui nou potențial de criză europeană au determinat reflecția unor intelectuali și oameni politici la a căuta o altă soluție pentru Europa. Drept urmare, după primul război mondial, apare pentru prima oară o mișcare politică paneuropeană. Ținta mișcării paneuropene a fost „unirea tuturor statelor europene, care vor și pot aceasta, într-o uniune de state politico-economică, întemeiată pe egalitate în drepturi și pace”.
Dincolo de programul mișcării paneuropene, a fost un fapt istoric acela că s-a perceput destul de clar, mai presus de abordările politice, eroziunea cadrului tradițional al statului național. Problemele dezvoltării moderne nu mai puteau fi soluționate de către acesta. Ele cereau soluții transnaționale.
Un prim proiect de uniune a fost cel al contelui Koudenhove-Kalergi care, în 1923 a fondat Uniunea paneuropeană, inspirată din prevederile statutului organizației panamericane. Planul contelui, expus în lucrarea Pan Europa Verlag, publicată în 1924, propunea realizarea pe etape a Uniunii Statelor Europei. La baza planului stătea înțelegerea franco-germană, fără Uniunea Sovietică: „Drumul spre Paneuropa – spunea contele – trebuie să treacă direct printr-o înțelegere franco-germană. Acesta este drumul, acesta este programul”. În 1930, contele va publica un nou proiect, ce trebuia să constituie baza de discuție pentru crearea federației europene. Se indica o legătură organică între Societatea Națiunilor și federație, aceasta din urmă fiind văzută ca o Antantă regională.
Un alt proiect a fost acela al lui Aristide Briand care, în 1929, la Geneva, la prima Conferință europeană, a prezentat un plan ce urmărea „instituirea unor legături de solidaritate între statele europene”. Pentru o a doua Conferință, Briand a redactat un memorandum în care pornea de la următoarea idee: „Europa este un continent uman, o creație social-spirituală, o splendidă manifestare de voință și gândire; este societatea popoarelor europene, care, pe baze antice și creștine, a creat o civilizație, glorie a raselor umanității”.
În 1930, s-a mai înregistrat un curent unionist: cel din Balcani. Nicolae Iorga, pe atunci prim ministru, considera că unitatea economică existentă cândva în zonă trebuia recreată. A avut loc o Conferință balcanică la Delfi, pe 12 octombrie 1930, unde s-au trasat direcțiile uniunii, aceasta urmând a se constitui tot în cadrul Societății Națiunilor, pe principiul egalității absolute. Uniunea balcanică trebuia să fie condusă de două organe: unul format de reprezentanții guvernelor și altul din cei ai popoarelor. În 1933, odată cu ascensiunea lui Hitler la putere, statele balcanice au semnat Pactul balcanic (la Salonic, pe 11 septembrie), la care a s-a discutat Rezoluția pentru crearea unui parlament interbalcanic. Acest Pact, la care nu au participat Albania și Turcia, se baza pe principiul unanimității și urmărea ca factorul economic să devină element de bază – cel politic predomina oricum Înțelegerea. De aceea s-a creat Consiliul economic consultativ al Înțelegerii balcanice. Pactul balcanic a fost ultimul act interbelic cu caracter federal, pentru că din Occident se propunea un nou proiect de unificare europeană: cel al lui Hitler.
Așa cum se știe, acesta nu a fost acceptat de către statele europene, chiar dacă naziștii îl anunțau ca pe o mare inițiativă de civilizare a continentului. Cursa înarmării și războiul în care Hitler a împins întregul continent au făcut ca toate proiectele de unificare europeană pe căi diplomatice să fie suspendate până după finalizarea marii conflagrații.
Dacă până în 1930 conjunctura politică nu se preta trecerii la fapte, după aceea ea avea să capete un aspect de forță. Sau, cum consideră Thierry de Montbrial, fiindcă amenințarea venind atunci chiar din inima Europei, o Uniune ca remediu era lipsită de orice sens. Abia la sfârșitul anilor ’40 situația era prielnică reactivării ideii de Europă unită.
2. De la idei la realitate
Mișcările favorabile constituirii unei Uniuni Europene s-au reunit în 1948 într-un Congres la Haga, unde au proiectat aici liniile de demarcație care se vor afirma în istoria ulterioară a Uniunii, între partizanii unei federații restrânse și cei ai unei confederații suple, pe de o parte, și între țările mari și cele mici, pe de altă parte. Cea mai importantă dintre opoziții era prima, care se manifesta în special între Marea Britanie, ostilă oricărei întreprinderi supranaționale, și țările „continentului”.
La Congres avea să apără cel puțin o mare instituție esențial europeană, dar nu și comunitară, Consiliul Europei, al cărui statut a fost semnat la 5 mai 1949 și a cărui primă sesiune a avut loc la Strasbourg, pe 8 august 1950. Din cauza atitudinii engleze, competențele Consiliului Europei au fost strict delimitate. În practică, el avea să se specializeze în drepturile omului și să-și afirmela sfârșitul anilor ’40 situația era prielnică reactivării ideii de Europă unită.
2. De la idei la realitate
Mișcările favorabile constituirii unei Uniuni Europene s-au reunit în 1948 într-un Congres la Haga, unde au proiectat aici liniile de demarcație care se vor afirma în istoria ulterioară a Uniunii, între partizanii unei federații restrânse și cei ai unei confederații suple, pe de o parte, și între țările mari și cele mici, pe de altă parte. Cea mai importantă dintre opoziții era prima, care se manifesta în special între Marea Britanie, ostilă oricărei întreprinderi supranaționale, și țările „continentului”.
La Congres avea să apără cel puțin o mare instituție esențial europeană, dar nu și comunitară, Consiliul Europei, al cărui statut a fost semnat la 5 mai 1949 și a cărui primă sesiune a avut loc la Strasbourg, pe 8 august 1950. Din cauza atitudinii engleze, competențele Consiliului Europei au fost strict delimitate. În practică, el avea să se specializeze în drepturile omului și să-și afirme dimensiunea pan-europeană. Totuși, el nu avea să joace un rol semnificativ direct în unificarea politică și economică a continentului.
Problema britanică s-a pus încă de la începutul construcției comunitare. Nu e o întâmplare că, în câteva luni după discursul lui Churchill de la Fulton despre „cortina de fier”, ideea unificării europene a fost convertită în acțiuni concrete ale guvernelor. Un alt discurs al premierului britanic, cel de la Zurich (1946), a introdus această nouă treaptă și a însemnat trecerea în istoria efectivă a ideii. „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei, declara liderul britanic. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor … În realizarea acestei sarcini urgente, Franța și Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al națiunilor, puternica America și, eu sper, Rusia sovietică, ar putea fi prietenii și susținătorii noii Europe și cei ce se pronunță pentru dreptul ei la viață și strălucire”.
În 1947, s-au produs evenimente ce au marcat evoluția situației din Europa: Națiunile Unite au instituit Comisia Economică pentru Europa, SUA au inițiat Planul Marshall, care a pus în mișcare reconstrucția Europei Occidentale iar doctrina Truman a lansat programul de stăvilire a expansiunii comunismului.
Pentru gestionarea fondurilor Planului Marshall, era necesară o organizație. Astfel, în 1948, s-a constituit Organizația Europenă pentru Cooperare Economică (OECE), prima instituție interstatala europeană. Peste un an, a venit rândul pilonului strategic pentru progrese: s-a semnat pactul de la Bruxelles, ce consta într-un acord mutual al statelor europene în caz de agresiune și s-a semnat Tratatul de la Waschinton, prin care s-a creat Organizația Atlanticului de Nord (NATO).
Ideea pe care Jean Monnet i-a prezentat-o lui Robert Schumann în aprilie 1950 a fost socotită de către majoritatea oamenilor politici și a analiștilor cu adevărat inspirată. „Ea constă, explica Robert Toulemon, într-un impuls de geniu. Pentru că Ruhr-ul trebuia înapoiat Germaniei, de ce să nu propunem acesteia o punere în comun, in pool, a întregii producții carbonifere și siderurgice ale celor două țări sub o înaltă autoritate comună cu caracter supra-național? Astfel ar fi atinse simultan mai multe obiective. S-ar menține un control asupra Ruhr-ului. Complementaritățile Ruhr-Lorraine ar fi valorificate. Ar fi în sfârșit un gest spectaculos de reconciliere. În sfârșit s-ar pune bazele unei construcții europene concrete, într-un domeniu – cel al cărbunelui și al oțelului – care fusese inima industriilor de război”. Geniul lui Monnet, scrie Maurice Duverger „este de a fi imaginat în jurul cărbunelui și oțelului o machetă a viitoarei Comunități, situând Franța și Germania pe picior de egalitate în aceasta inițiativă”.
Alegând sectoarele cărbunelui și oțelului (doi factori de producție esențiali ai reconstrucției) se combina astfel, într-o manieră inteligentă, aspectul utilitar ce dădea un sens imediat proiectului sau/și modestia care îl făcea realizabil din punct de vedere politic, în ciuda caracterului său revoluționar. Așa cum subliniază autorul, termenul de „Înaltă Autoritate” indică în mod clar că organizația proiectată era supra-națională. Din acea cauză, Marea Britanie a refuzat să adere. Jean Monnet a făcut cu această ocazie o observație pertinentă: „Englezii refuză sa ia în considerare planurile încă neaplicate. Nu vă păcăliți : dacă trenul pornește, ei îl vor prinde din mers”.
La 9 mai 1950, odată cu declarația lui Robert Schumann, bazată pe ideea lui Jean Monnet, s-au pus bazele creării primei comunități europene. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost semnat la Paris pe 18 aprilie 1951, de către cei șase: Franța, Germania Federală, Italia și cele trei țări ce alcătuiesc Benelux. „Unificarea națiunilor europene presupune dispariția antagonismului vechi de secole dintre Franța și Germania. Acțiunea plănuită se adresează de aceea în special Franței și Germaniei. În această intenție guvernul francez propune să orientăm această acțiune spre un punct delimitat dar hotărâtor. Eu propun să subordonăm ansamblul producției germane și franceze de cărbune și otel unei autorități supreme comune, care este deschisă cooperării cu alte state europene. Această asociere a producției de oțel și cărbune va asigura imediat edificarea bazelor comune ale dezvoltării economice ca primă etapă a federalizării europene; ea va schimba și soarta acelor domenii care au servit de multă vreme producție de material de război”.
Proiectul lui Jean Monnet s-a bucurat de sprijinul oamenilor de stat care au devenit purtătorii proiectului unei Europe în exclusivitate europene, ireductibilă la organizarea economică și militară a unei lumi europene „libere” sub protecția SUA, aflate în fața amenințării staliniste. Dincolo de propriul obiectiv, comunitatea inventată de Jean Monnet și-a îndeplinit rolul principal de punct de plecare al neofederalismului european.
Succesul proiectului s-a datorat și altor două personalități europene de excepție, Alcide De Gasperi și, mai ales, Konrad Adenauer. Organizarea CECO și cea a Uniunii Europene, care va decurge din prima, este în întregime originală. Ea nu se apropie de nici un model trecut sau prezent de federație sau confederație. De aceea Maurice Duveager vorbește despre „neofederalism”, cu unele inconveniente: structurilor care se vor dezvolta de-a lungul timpului le lipsește claritatea proprie legilor fundamentale sau Constituțiilor care guvernează viața politică a statelor-națiuni. De aici, „deficitul democratic”, despre care se va vorbi mai târziu, în momentul ratificării Tratatului de la Maastricht, și, la un nivel mai general, criza de legitimitate de care va suferi UE când va fi pusă explicit problema viitorului său după decesul URSS.
În același an, la câteva săptămâni după declarația lui Robert Schumann, a izbucnit războiul din Coreea, motiv pentru care, încă din luna septembrie, Washingtonul a cerut reînființarea unei armate germane, întrucât America era pregătită să furnizeze armele, dar europenii trebuiau să furnizeze trupele. Franța nu era pregătită să accepte reînarmarea germană. Pentru a eluda dificultatea, Parisul a propus, în octombrie 1950, să fie transpusă în domeniul militar filosofia planului lui Monnet.
Pornind de la proiectul pe care tocmai îl propusese, Jean Monnet a susținut înființarea unei Comunități Europene a Apărării, pe modelul CECO. Rene Pleven, președinte al Consiliului, i s-a alăturat. În acest caz însă, părintele Europei a fost mai puțin inspirat. Fără îndoială că problemele politico-militare nu îi erau deloc favorabile. Succesul politicii CECO ținea de crearea unei „solidarități de fapt” în jurul unui obiectiv limitat. Proiectul semnat la 24 mai 1952, lăsa în umbră problemele importante, precum direcția politică a armatelor și canalele de transmitere a comandamentelor. După doi ani de lupte ideologico-politice înverșunate, Parlamentul francez a respins Tratatul CEA, la 30 august 1954.
După moartea lui Stalin, în Europa s-a instaurat o anumită destinderi. Eisenhower devenise Președintele SUA iar NATO fusese pusă în practică. Amiralul Redford formulase o strategie bazată pe conceptele de ripostă imediată și represalii în masă. După eșecul CEA, problema reînarmării Germaniei a fost imediat rezolvată, plecând de la propunerea ministrului britanic al Afacerilor Externe, Anthony Eden, pe care Pierre Mendes France a știut să o exploateze. Uniunea Occidentală din 1948 va prinde iarăși viață, transformată într-o Uniune a Europei Occidentale (UEO) în care vor intra Germania Federală și Italia. Prima își recăpăta suveranitatea deplină, deci și dreptul de a se înarma, dar se angaja să nu fabrice arme biologice, chimice și bacteriologice (Germania reunificată va reînnoi acest tratat prin așa zisul Tratat „2+4” semnat la 12 septembrie 1990, la Moscova). Franța s-a lansat în aventura nucleară chiar înainte de revenirea la putere a generalului de Gaulle. Această politică i-a permis să accepte mai ușor refacerea Germaniei si ansamblul consecințelor sale.
Prin Acordurile de la Paris, semnate pe 23 octombrie 1954, s-au reglat modalitățile de reînarmare germană,. La 9 mai 1955, Germania devenea al cinsprezecelea membru al Alianței Atlantice. Cinci zile mai târziu, URSS replica punând în practică Pactul de la Varșovia, o imitație a NATO, reunind în jurul puterii imperiale, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, România și Albania. Ar fi de spus că problema creării CEA dispărea într-un climat complet diferit de cel care condusese la apariția sa în 1950.
Pentru membrii CEA, votul de la 30 august 1954 însemna o lovitură pe care Franța o dădea Europei, ca un tată copilului sau, susține Thierry de Montbrial. El mai spune că sunt încă numeroși cei pentru care construcția comunitară ar fi fost mult mai rapidă dacă CEA ar fi fost ratificată. Dar, eșecul CEA nu a distrus construcția comunitară, ci a orientat-o într-o direcție mai mult economică decât politică și mai mult confederală decât federală. Conferința de la Messina, din iunie 1955, a relansat procesul. Belgianul Paul Henri Spaak a fost însărcinat să prezideze un comitet de experți reunit din iulie 1955 până în aprilie 1956. El a căutat din nou o cale de mijloc între tendințele opuse, supra-naționale și interstatale. Au rezultat două noi comunități, Piața Comună și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
Tratatele respective (TCEE și TCEEA) au fost semnate la Roma, pe 25 martie 1957, și ratificate, nu fără dificultăți, de cei șase. Proiectul Pieței Comune s-a lovit în Franța de ostilitatea unei mari părți a elitelor, în special patronate de înalta administrație. Tratatele de la Roma nu ar fi fost ratificate fără influență din exterior: 1956 a fost anul crizei din Suez și al insurecției de la Budapesta; poate că și războiul din Algeria a jucat un rol direct, distrăgând atenția anumitor oameni politici ce se opuneau Pieței Comune.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) acționează doar într-un sector al economiei europene (ca și CECO) și vizează desfășurarea de activități comune în domenii precum cercetarea și difuzarea cunoștințelor, punerea la punct a tehnologiilor industriale, investițiile și crearea întreprinderilor comune, securitatea, înființarea unei piețe nucleare etc. Acțiunile CEEA sunt îndreptate, cu prioritate, în direcția dezvoltării industriei nucleare.
Cooperarea multilaterală în interiorul unor structuri negociate și statuate (de genul CECO, CEEA sau AELS) viza formarea unei vaste zone de comerț liber fără protecția externă uniformă pe care o va prevedea Piața Comună. Dar, odată cu înființarea Comunității Economice Europene (CEE), ideea de cooperare europeană a căpătat o nouă formă, intensitate și eficacitate.
În TCEE se stabilea ca obiectiv realizarea unei uniuni vamale, care implica eliminarea totală a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre, precum și instituirea unui tarif vamal comun. Se stabilea, totodată, realizarea unei uniuni economice bazate pe politici comune și a unei Piețe Comune, caracterizată prin înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a serviciilor, persoanelor și capitalurilor între cele șase state contractante. Obiectivul unei uniuni vamale între statele membre a fost atins cu mult timp înaintea termenului prevăzut de Tratatul CEE (cu optsprezece luni în avans), însă realizarea unei Piețe Comune care să nu se limiteze doar la mărfuri nu a fost posibilă în anii '70.
Uniunea Vamală, care s-a caracterizat prin suprimarea tuturor obstacolelor din calea liberului schimb și printr-o politică comercială comună, reprezintă o formă de integrare superioară cooperării economice și o etapă a unui proces mai vast de integrare economică. Suprimarea barierelor nu putea să aducă decât beneficii pentru consumatori, întrucât întreprinderile, nemaifiind la adăpostul unei protecții interne, urmăreau satisfacerea intereselor acestora, dar și realizarea performanței și promovarea inovațiilor.
Existau, însă, o serie de dificultăți care afectau schimburile dintre statele membre, legate în special de reglementările de ordin tehnic. Astfel, prin impunerea unor condiții minime sau stabilirea unor norme precise de calitate sau fabricare, autoritățile naționale vizau ocrotirea sănătății, securitatea sau diverse aspecte de ordin public. Însă, ca urmare a acestei stări de fapt, întreprinderile erau constrânse să se adapteze normelor fiecărei țări cumpărătoare, ceea ce implica o serie de costuri suplimentare.
În privința acestei probleme a exigențelor tehnice, relevantă este hotărârea Curții de Justiție a Comunității Europene în afacerea Cassis de Djion, prin care era subliniat faptul că „obstacolele care împiedică libera circulație intracomunitară, ca rezultat al neconcordanței între legislațiile naționale, referitoare la comercializarea produselor în cauză, trebuie acceptate în măsura în care aceste prescripții pot fi recunoscute ca fiind necesare pentru a satisface niște exigențe imperative, ce țin mai ales de eficiența controalelor fiscale, de onestitatea tranzacțiilor, de protejarea sănătății publice și de protecția consumatorului”. Prin această hotărâre, Curtea reamintea faptul că prioritatea o constituia libera circulație a bunurilor și sublinia principiul recunoașterii reciproce, care va sta la baza unui demers adoptat de Comisie în 1985, conform căruia bunurile fabricate după norme standard vor putea să circule liber între statele membre ale Comunității. Astfel, avea loc o armonizare pe baza unor exigențe calificate drept „esențiale”, care urma să fie benefică pentru comerțul intracomunitar.
Principiul recunoașterii reciproce nu a împiedicat definirea la scară europeană a normelor comune ce trebuiau respectate și adoptate de către statele membre, iar eticheta „CEE”, aplicată de fabricant alături de marca națională dacă produsul corespunde exigențelor comunitare, a fost larg răspândită începând cu 1993. Cu toate acestea, există sectoare precum sănătatea publică sau mediul înconjurător care beneficiază de o protecție suplimentară (dacă ne gândim la maladia „vacii nebune”, această practică protecționistă pare justificată ).
Așadar, CEE a permis eliminarea unor obstacole din calea liberei circulații a mărfurilor, a favorizat schimbul de produse agricole și industriale în anii '60 și '70, însă, a fost deficitară în privința liberei circulații a capitalurilor, serviciilor și persoanelor.
Obiectivul realizării Uniunii Vamale, ca spațiu economic în interiorul căruia sunt suprimate barierele vamale și este promovat un tarif vamal comun, a fost îndeplinit, dar rămânea în picioare problema constituirii unei adevărate Piețe Comune, prin liberalizarea completă a schimburilor.
În ciuda numeroaselor piedici, Uniunea vamală va fi desăvârșită în 1968, înainte de termenul prevăzut. În schimb, Euratom va fi un eșec pentru că problemele nucleare se vor reduce la un duel franco-american. Din cele trei comunități, ale căror executive vor fuziona printr-un tratat din 8 aprilie 1965 – Adunarea Parlamentară și Curtea de justiție fiind comune încă de la început – Piața Comună va apărea ca un punct de rezistență al construcției europene.
Câmpul de acțiune a ceea ce s-a convenit a se numi de acum înainte Comunitatea se va întinde progresiv până la țările lumii a treia, prin intermediul acordurilor de asociere, și la domenii noi, în principal moneda și coordonarea politicilor economice. Începând cu 1970, dimensiunea politică va fi reintrodusă odată cu adoptarea Raportului Davignon. Cooperarea politică va fi stabilită mai întâi pe lângă iar nu în interiorul Comunităților, datorită înființării Consiliului European, ale cărei etape majore – două la număr – vor fi Actul Unic din 1986 și Tratatul de la Maastricht din 1992.
Obiectivul Actului Unic European (AUE), care a fost din plin opera lui Jacques Delors, era de a merge până la capătul ideii de Piață Comună. Articolul 13 al Tratatului de întemeiere stipulează: „Piața interioară conține un spațiu fără frontiere interioare în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”. Actul Unic își datorează numele faptului că restituie într-un ansamblu coerent toate textele de bază ale celor trei Comunități, precum și cooperarea politică introdusă, începând din acest moment, în structura tratatelor. El prevede că, pe viitor, armonizarea legislațiilor va fi hotărâtă de drept, în interiorul Consiliului de miniștri, de către o majoritate.
Printre amendamentele importante ale Actului Unic European menționăm:
Stabilirea măsurilor de realizare progresivă a pieței interne, adică a unui spațiu fără frontiere interne, în cadru căruia este asigurată libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor conform dispozițiilor acestui tratat.
Extinderea procedurii votului cu majoritate calificată în Consiliul European și limitarea aplicării principiului unanimității și a dreptului de veto. Votul majoritar se extinde la toate deciziile de creare și de funcționare a pieței interne, în afară de domeniul fiscal, de mișcarea liberă a persoanelor și drepturile si interesele salariaților, „favorizând astfel un ritm mai activ al acestui proces”.
Adoptarea conceptelor de coeziune economică și social menite să reducă decalajul între diversele regiuni și rămânerea în urmă a regiunilor defavorizate, să creeze noi raporturi între statele și regiunile bogate și cele mai sărace, în sensul ajutorării acestora din urmă, pentru a se dezvolta și a atenua decalajele economico-sociale. Aceste concepte sunt susținute de fonduri bănești speciale, numite Fonduri cu finalitate structurală.
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), sau Tratatul de la Maastricht, încheiat la 7 februarie 1992, rezultat al voinței președintelui Mitterrand și a cancelarului Kohl de a consolida construcția europeană după tulburările din 1989-1991, a depășit o etapă suplimentară, afirmând vocația federală a Uniunii și fixând un cadru ambițios pentru „o politică externă și de securitate comună” și pentru stabilirea unei monede unice în spațiul comunitar. Privitor la aceste probleme Tratatul spune: „Uniunea își propune următoarele obiective:
Promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărire coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare cuprinzând în viitor, o monedă unică;
Afirmarea identității sale pe scena internaționala, în special prin implementarea unei politici externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea, în perspectiva, a unei politici e apărare comune, care sa poată conduce, în viitor la o apărare comună”.
Pe plan instituțional, Piața comună a derivat din CECO. Noua Comisie era mai puțin puternică decât Înalta Autoritate. Federalismul, după criza CEA, se afla în recul în interiorul Consiliului de miniștri. După cum notează Maurice Duverger, „Consiliul este guvernul care ia decizii administrative și executive, putând să transfere o parte din cele din urmă Comisiei, și este una din cele două camere legislative, cealaltă fiind constituită din deputați aleși de Parlamentele naționale”. Comisia are, în principiu, monopolul inițiativelor textelor legislative. Totuși după Tratatul de la Maastricht, majoritatea deputaților Parlementului European pot cere Comisiei să supună orice propunere potrivită” privind „probleme susceptibile de a necesita elaborarea unui act comunitar”.
Alături de Comisie, Consiliu și Parlament, Curtea de Justiție s-a afirmat treptat în calitate de creator al unei noi ordini juridice, ce se va impune în fața jurisdicțiilor statelor membre. Astfel, a apărut pe ascuns în Europa o „legislație a judecătorilor”, expresie pe care Maurice Duverger o consideră mai îndreptățită decât cea de „guvern al judecătorilor europeni”, criticată încă din 1980 de Michel Debre.
Dispozitivul Comunității a fost completat în 1947 prin înființarea Consiliului European, un fel de praesidium în limbajul constituțional al fostei URSS, ce reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Tratatul de la Maastricht stipulează că acest Consiliu European va da impulsurile necesare dezvoltării Uniunii și va defini orientările politice generale: „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și stabilește orientările politice generale necesare acestei dezvoltări”.
Consiliul European tranșează în aceeași măsură și problemele pe care Consiliul de miniștri nu le-a putut rezolva. Totuși rolul său este slăbit de regula rotației la președinția lui. Președinții Uniunii nu-și exercită funcția decât timp de șase luni. În plus, ei nu consacră aceste însărcinări decât un timp restrâns. Thierry de Montbrial spune că: „un astfel de sistem de președinție în zig-zag ar fi catastrofal într-un stat. El nu este eficient nici în cadrul Uniunii Europene”.
Instituțiile Uniunii Europene, așa cum s-au dezvoltat ele din embrionul inițial al CECO, pun în lumină o problemă gravă. Arhitectura lor este greu de înțeles chiar și pentru specialiști. Funcționarea lor este opacă. Confuzia dintre puterile legislativă și executiva este extremă, este de părere Maurice Duverger. Munca legislativă este, în esență, îndeplinită de Consiliul de miniștri și de Curtea de Justiție, fără control parlamentar. În consecință „orice transfer de competențe către autoritățile de la Bruxelles și Strasbourg le deplasează de la regimurile naționale în care ele sunt exercitate în mod democratic, pentru a le atribui unui sistem internațional în care decizia și controlul democratic sunt slabe”.
Noile aderări din ’95 au dus la apariția unor dificultăți în funcționare: magistrații erau în număr par, situație în care al șaisprezecelea a trebuit să devină avocat general, pentru a evita blocajul. Pentru aceasta, conform prevederilor, TUE trebuia modificat într-o Conferință a CM. Consiliul întrunit la Madrid, în decembrie 1995, a hotărât trei axe ale revizuirii: o Uniune aproape de cetățeni; sporirea legitimității și eficacității instituțiilor; întărirea capacității de acțiune a UE în afară.
La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Sub aspect formal, el le-a simplificat pe celelalte care l-au precedat, cu toate că noua situație cerea o reformă, adică fuzionarea celor trei comunități cu UE. Sub aspect structural, Tratatul de la Amsterdam a adus ajustări celor trei piloni ai TUE. Cât privește pilonul CE, pot fi notate următoarele modificări: principiul subsidiarității a fost trecut din domeniul politic în cel juridic-constituțional; s-a adoptat o politică socială nouă. Pentru al doilea pilon (PESC), s-a recurs la rescriere, trei elemente fiind mai importante: recunoașterea capacității juridice a UE în relațiile internaționale; nu se mai face referire la statele membre; Consiliul poate lua decizii privind PESC cu majoritate calificată (Art. 13).
În Titlul VI A privind cooperarea intensificată, se recunoaște și se instituționalizează opțiunea à la carte: aceasta nu mai are sensul negativ, al posibilității unui stat de a se delimita de obiectivele UE, ci unul pozitiv, al posibilității statelor de a accelera procesul de integrare, dacă dețin acestă posibilitate. Deci, s-a completat Europa à la carte cu Europa vitezelor diferite. S-a spus că, de fapt, noua formulă este tot una à la carte, dar mai controlată. În cadrul cooperării intensificate, statele sunt obligate să înștiințeze Consiliul în legătură cu toate inițiativele. Cooperarea intensificată poate fi adoptată în condițiile în care privește cel puțin majoritatea statelor membre și nu afectează competențele și drepturile statelor care nu participă la ea. De asemenea, ea trebuie să fi deschisă tuturor statelor membre și să fie utilizată doar în ultimă instanță, dacă obiectivele vizate nu se pot realiza altfel. Deși toți membrii CM pot participa la deliberări, deciziile aparțin doar participanților la cooperarea intensificată și sunt adoptate după aceleași mecanisme – unanimitate sau majoritate calificată.
Intenția de extindere spre Est și noile raporturi de colaborare cu SUA și Rusia au făcut necesare reforme instituționale. Astfel, Consiliul European de la Nisa, din 9-11 decembrie 2001, a adus modificări TUE, acestea constând în noi prevederi la capitolul securitate, justiție și mecanism al deciziei.
Așa cum se poate observa, actuala legislație europeană, desemnată și prin sintagma aquis comunitar, este foarte voluminoasă, unui nespecialist fiindu-i foarte greu să se descurce prin acest hățiș legislativ. Din acest motiv de ordin practic și unuia de ordin politico-ideologic (necesitatea impunerii pe plan mondial a unei entități politice unitare), în anii ce au urmat căderii comunismului s-a pus tot mai acut problema elaborării unei constituții europene.
Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, a dat o declarație privind etapele viitoarei construcții a Europei, afirmând necesitatea atingerii unor obiective precum „mai multă democrație, transparență și eficacitate în Uniunea Europeană”. El a convocat Convenția asupra viitorului Europei, compusă din reprezentanți ai guvernelor, Comisiei, parlamentelor naționale, Parlamentului European și ai viitorilor membri ai UE, solicitând inițierea unor dezbateri privitoare la oportunitatea adoptării unui text constituțional în condițiile extinderii UE. Convenția, al cărei președinte este Giscard d'Estaing, a elaborat un proiect de constituție, pe care, la 18 iulie 2003, l-a pus la dispoziția Consiliului European. Documentul aduce câteva modificări esențiale legislației europene. El va intra în vigoare după ce toate statele îl vor ratifica în unanimitate, la fel ca în cazul tratatelor, dar revizuirea intră în vigoare după ce toate statele o ratifică conform regulilor lor constituționale, fapt ce lasă loc principiului majorității. În textul Proiectului de Constituție se precizează că prevederile sale intră în vigoare începând cu 2009.
CAPITOLUL II
PROIECȚII ASUPRA VIITORULUI UE
Proiecțiile asupra viitorului Europei sunt diverse, ele venind din partea oamenilor politici și intelectualilor de diverse facturi. Ele sunt fie optimiste, mulți văzând în UE o șansă a păcii și a viitorului prosper al țărilor europene, fie pesimiste, o parte dintre cei ce emit judecăți asupra construcției europene văzând în aceasta un motiv de decădere a statelor occidentale.
Analizând acest subiect al viitorul Europei, Charles Zorgbibe observă o triplă problemă care poate genera o serie greutăți acestei Comunități:
1. În legătură cu natura juridică a Comunității Europene, distincția dintre confederație și federație n-a îmbrăcat probabil niciodată caracterul definitiv și imuabil pe care i-au atribuit juriștii clasici, crede autorul. Demersul inițial al lui Robert Schumann și al părinților fondatori, spune C.Zorgbibe, era seducător prin prudență: era vorba de o înrudire pe sectoare. Cu proliferarea politicilor comune, distincțiile organice și funcționarea se amestecă. Această situație nu poate fi menținută, competența instanțelor comunitare trebuie să fie circumscrisă strict, propune autorul. Mai departe el declară: „Să luam exemplul Statelor Unite: Federația americană este, din punct de vedere uman, sociologic, infinit mai omogenă decât Comunitatea Europeană, care grupează națiuni diferite ca limbă, cultură, istorie. Dar cetățeanul din Florida sau Minnesota nu și-ar putea imagina o reglementare a guvernului de la Washington privind dreptul societăților…”. În concluzie, C. Zorgbibe spune că toate acestea impun necesitatea stringentă a unor reglementări.
2. În legătură cu natura economică și politică a Comunității, este știut că Piața Comună din 1957 avea un caracter voluntarist. O voință politică, preocuparea pentru o identitate europeana se manifestau în cursul punerii în practică a politicilor comune și a tarifului vamal comun la frontierele UE. Marea Britanie, partizană a „Marelui Întins”, încercase să elimine acest voluntarism, cu prilejul negocierilor numite ale „Comitetului Maudling”. Aceste negocieri au fost sortite eșecului iar propunerile Marii Britanii fuseseră respinse.
Treizeci și cinci de ani mai târziu, teza britanică pare să triumfe. Perfecționismul în materie de reguli de concurență atrage paroxismul cu procesul lui De Havilland și pare să se substituie vechiului slogan privind polițiile comune. Motivația pe care o manifestă Marea Britanie în favoarea admiterii de noi membri, spune autorul, dovedește că este vorba despre revenirea la vechiul proiect de „mare Zonă europeană de liber-schimb”. Este oare vorba de a face din Europa organizată o putere politică și militară, un actor cu greutate pe scena politică internațională? Sau de un spațiu pasiv, deshis liberului schimb printr-un ansamblu de norme de drept, și în cadrul căruia multinaționalele americane și japoneze pot veni să-și desfășoare activitățile lor și să-și implementeze filialele?, se întreabă C. Zorgbibe.
3. În legătură cu căile și mijloacele Europei politice, Zorgbibe observă că sfârșitul comunismului a stimulat motorul, raționalitatea istorică a integrării europene așa cum a fost aceasta concepută și angajată în anii ’50. Noul eșichier continental nu mai este cel al înfometării a două alianțe cu vocație mondială, ci cel a întoarcerii la statul națiune, deseori pe fondul războaielor, al războaielor civile, revoluțiilor și a convulsiilor economice. În legătură cu acest ultim aspect, autorul își manifestă regretul că lipsa de imaginație, de creativitate sau chiar de curaj i-a determinat pe redactorii Tratatului de la Maastricht să nu relanseze reflecția asupra căilor și mijloacelor Europei politice. După părerea sa Tratatul trebuia să răspundă întrebării legate de formarea Uniunii politice prin extindere mecanică și nesfârșită a competențelor Comunității (după modelul R. Schuman, J. Monnet etc.) sau prin actul volitiv al statelor-națiune manifestat în afara cadrului juridic și instituțional comunitar (după modelul de Gaulle).
O altă viziune asupra viitorului UE o are Daniel N. Tănase care propune o UE sub forma unei structuri de tip confederal cu mai multe federații componente. La nivelul celor cinci federații propuse, integrarea poate fi mai avansată și accelerată în funcție de dorința, necesitățile și posibilitățile statelor.
Conceptul de federalism la nivel european suscită interpretări diferite și, deseori, determină anumite rețineri sau serioase rezerve. Autorul studiului este de părere că acest concept nu este destul de bine explicat. El mai spune că experiența în domeniul federalismului a unor state membre importante, cum este Germania, sau în privința acordării unei prerogative sporite și diferențiate unor comunități autohtone, ca în Spania, nu este pusă în valoare.
În conditiile globalizării sistemice de astăzi, conceptul „statului națiune” se dovedește a încorseta, de multe ori, cetățenii și însăși acțiunea statului respectiv. Se simte cu pregnanță nevoia de a moderniza și de a depăși un model al secolului al XIX-lea.
Federalismul este perfect compatibil cu democrația. Descentralizarea deciziei vine în interesul cetățeanului, care își vede problemele mai repede și mai bine rezolvate. Federalizarea regională a UE este un instrument de creștere a eficienței acțiunii comunitare prin aplicarea consecventă a principiului subsidiarității. Acesta presupune, pe de o parte descentralizarea deciziei prin transferul de competențe de la nivel central la cel federal și, pe de altă parte, superintegrarea mai multor țări în cadrul fiecărei federații. Modelul confederației formate din mai multe federații oferă o soluție general acceptabilă pentru disputele pe marginea teoriei privind viitorul UE, gen: „geometriile variabile”, „cercurile concentrice”, „nucleul dur”, „Europa cu mai multe viteze”.
N. Tănase concluzionează că euro-scepticii vor afirma că „ne federalizăm pentru a ne confedera”, iar euro-optimiștii vor susține că „ne confederăm pentru a ne federaliza”. Naționaliștii majoritari din statele plurietnice vor fi satisfăcuți că își păstrează statul unitar, în timp ce minoritarii vor fi bucuroși ca își vor găsi patria mama. Toți se raportează în mod pozitiv la ideea de federalism și reafirmă indirect valențele eminamente pragmatice ale structurii pe care autorul o propune.
Succesul unui astfel de demers (con)federal are drept condiție sine qua non o corectă divizare a UE în federații. În viziunea autorului, Uniune Europeană este o comunitate formată din 27 de membri.
Criteriile folosite pentru a le descrie sunt următoarele:
Omogenitatea grupului din punct de vedere economic;
Tradițiile istorice și culturale;
Posibilitatea diferențierii ritmului de integrare față de celelalte grupe;
Convenientele politice;
Echilibrul la nivelul federațiilor și Confederației.
În urma aplicării acestor criterii, D. N. Tănase grupează cele 27 state în cinci federații:
Federația Rinului: Franța, Germania și Benelux;
Federația Mediteraneană: Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Cipru, Malta;
Federația Nordului: Marea Britanie, Irlanda , Suedia, Danemarca și Finlanda;
Federația Centrală: Polonia, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania și Slovenia;
Federația Dunării: Austria, Ungaria, Slovacia, România și Bulgaria.
În calitatea sa de președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi arăta că: „O Europă ce se extinde este o Europă vitală, care – așa cum se poate citi în tratatul de constituire a Uniunii Europene, Tratatul de la Roma – este deschisă tuturor țărilor de pe continent, care îi împărtășesc valorile și care își propun să-i urmeze politicile comune”.
Pentru prima dată în istoria sa, Uniunea Europeană a trecut, datorită extinderii, dincolo de linia pe care nu de mult eram obișnuiți să o numim „cortina de fier”. Semnificația, chiar și simbolică, a acestei tranziții este considerată un motiv de orgoliu și, un imbold pentru viitoare progrese. O Uniune lărgită trebuie să aibă mecanisme instituționale capabile să-i asigure funcționarea. Prodi este de părere că acest lucru înseamnă că discuția despre reforma Uniunii Europene să reînceapă de la momentul Consiliului European de la Amsterdam. Concret fostul președinte al Comisiei vorbea despre utilizarea votului ponderat în Consiliul de Miniștri, despre extinderea semnificativă a utilizării votului majoritar și despre reducerea numărului de comisari. Prodi opina că dacă aceste schimbări nu se realizează în totalitate, funcționarea corectă a Uniunii și atingerea obiectivelor pe care aceasta și le-a propus nu vor fi posibile. La Nisa, au fost introduse aceste măsuri în Tratat, fapt ce a relaxat procesul de decizie în instituțiile europene.
Prin noile aderări, suprafața Uniunii Europene crește cu aproximativ 30%, în timp ce populația sporește cu 29%, iar PIB-ul cu cel puțin10%. Prodi era de părere că intrarea în Uniunea Europeană a acestor țări va modifica în profunzime cadrul politic al Europei, așa cum a fost el cunoscut timp de cinci zeci de ani, și va pecetlui reunificarea celor doi versanți ai Europei, începută odată cu prabușirea, în 1989, a „cortinei de fier”. Ca efect al extinderii, se va crea o Europă mai mare și mai încrezătoare în mijloacele sale, o Europă tot mai interesată de menținerea unor relații internaționale tot mai stabile.
De asemenea, profilul strategic al Uniunii va fi mai bine stabilit în momentul în care Uniunea va ajunge să-și intensifice contactele cu celelalte zone geo-politice din Est și Sud-Est. Europa va trebui să-și asume responsabilități sporite și va trebui să-și dezvolte o autentică viziune globală asupra lucrurilor. Această afirmație se referă la relațiile cu cele două mari sfere reprezentate de Orientul mijlociu, unde se află interesele Europei privind securitatea, și Asia de Sud-Est, care este pe cale să devină unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Europei. Prodi este de părere că cei din înaltele foruri europene trebuie să fie buni mediatori în conflictele regionale, să găsească modalități noi de a extinde diplomația economică pentru a dezvolta contacte cu aceste zone atât de importante pentru Europa.
Autorul consideră că viitorul Europei va dobândi importanță nu numai pentru cetățeni și întreprinderile lor, ci și pentru întreaga comunitate internațională. Țelul părinților fondatori ai Europei era pacea, după secole de război: după un drum de mai multe decenii, pacificarea vechiului continent este un obiectiv pe deplin realizat.
„Am afirmat acum câțiva ani că: «Europa este una dintre cele mai de succes povești ale vremurilor noastre». Făceam aceasta afirmație în pofida tuturor incertitudinilor care înconjurau Europa la acea vreme. Cred cu toată sinceritatea că această viziune și-a găsit confirmarea în evenimentele din ultimii ani: realizarea unei monede unice-Euro și inițierea procesului de extindere către Est a Uniunii Europene. În ciuda dificultăților și obstacolelor, construim o Europă mai mare și mai completă, care va fi un protagonist de excepție în noua politică mondială”, spune Prodi.
Europa este încă în curs de formare, proces a cărui durată nu poate fi încă determinată. Dincolo de extremele optimismului și pesimismului și de afinități sau idiosincrazii, ea are nevoie de o evaluare lucidă a propriului loc și de o atitudine realistă față de cei doi mari parteneri și de pretențiile lor. Relația de parteneriat este cea care poate satisface aceste exigențe. Deocamdată, Europa este tolerantă și prudentă pentru că încă nu are puterea să fie suficient de fermă. Dar, în această perioadă trebuie să-și pregătească poziția pe care o va avea ca mare putere mondială, sub toate aspectele. Până atunci, ea trebuie să se preocupe de stabilitatea spațiului dintre propriile granițe și cele ale Rusiei și să definească o strategie clară față de SUA
CAPITOLUL III
PALIERE ALE INTEGRĂRII
Noțiunea de „integrare”, provenită din domeniul matematicii este polisemantică, fiind una preluată cu succes în domeniul politic. Caracteristică momentului istoric actual este modificarea continuă a structurii interioare, a conținutului și functionalității, a obiectivelor și strategiilor, a întregii geometrii intime a integrării. Așa se face că astăzi despre integrare nu se mai poate vorbi oprindu-ne și limitându-ne doar la dimensiunea ei economică. Neapărat trebuie să vorbim și de celelalte aspecte și fațete ale ei, care sunt deja conturate sau pe cale de a fi conturate într-un viitor apropiat.
În capitolul de față, mă voi ocupa de palierele integrării, de nivelurile la care acest fenomen poate fi identificat. Acestea vor fi: economic, cultural, politic, securitatea palierul juridic.
1. Integrarea economică
Indiferent din ce unghi de vedere privim integrarea, ea ne apare ca un proces complex, multidimensional și foarte dinamic. Dintre toate componentele integrării, componenta economică este cea mai importanta, și ca finalitate și pondere istorică, și ca pondere, și ca efect de antrenare. Nici una dintre celelalte dimensiuni ale integrării nu are șansa să se realizeze deplin, rapid și eficient fără integrarea economică. Dat fiind faptul că economicul are, în ultimă instanță, rolul activ determinant în dinamica socială, este de la sine înțeles că integrarea economică se constituie și ca premisă, și bază și factor de realizare și consolidare a tuturor celorlalte subsisteme. Putem analiza această coordonată pe următoarele subsisteme: cooperare, liber schimb, piață comună.
1.1. De la cooperarea economică la Piața Unică
Cooperarea economică este, istoric, structural și funcțional cel dintâi subsistem al integrării economice. Specific cooperării este faptul că ea „nu presupune un transfer de competențe, iar deliberările partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimțământului lor”. Cooperarea ca formă primară, preliminară de armonizare a intereselor și de ajutor între doi sau mai mulți participanți la o acțiune economică a avut darul să pregătească condițiile, să netezească drumul spre integrarea propriu-zisa. Reglementată de normele juridice și de acorduri interstatale, limitată de domenii de maxim interes comun și beneficiind de apropiere geografică și niveluri de dotare și dezvoltare comparabile, cooperarea economică și mai ales tehnico-științifică a contribuit efectiv la atenuarea disparităților economice, a dinamizat creșterea economică și a ridicat sensibil gradul de eficiență-premisă, condiții și motivații esențiale, consideră D. Olaru, pentru trecerea la o etapă superioară de integrare economică.
Luând în considerare dimensiunea economică a intregrării, trebuie să precizez că, inițial, statele europene nu au optat pentru integrare, ci au ales calea cooperării economice. Astfel a luat ființă Organizația Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), care a făcut posibilă colaborarea crescută a statelor membre în domeniul comercial, a favorizat o anumită liberalizare a schimburilor, a permis reconstrucția și dezvoltarea economiei europene. OECE se va transforma în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), care va avea în vedere atât o mai mare deschidere către celelalte țări ale lumii cât și apropierea politicilor economice ale statelor membre.
Alegerea cooperării este justificată de dorința statelor europene de a-și păstra suveranitatea, întrucât cooperarea nu presupune „un transfer de competențe, iar deliberările partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimțământului lor.” Însă cooperarea, ca formă de armonizare a intereselor și de ajutor reciproc între actori naționali angrenați într-o acțiune comună, a creat cadrul propice apariției primelor comunități integrate.
Astfel, prin voința de a avansa pas cu pas, a fost demarat procesul de integrare economică, care avea să cuprindă un ansamblu de politici comune în toate sectoarele economiei, liberul schimb și libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, armonizarea legislațiilor din țările implicate, crearea unor instituții comune asupra cărora țările participante urmau să transfere unele competențe de natură economică.
O primă etapă a acestui proces a fost marcată de constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și administrarea la nivel comunitar a industriei cărbunelui și oțelului. În plan economic, CECO a favorizat liberalizarea producției și schimbului de materii prime (cărbune și oțel ) atât de necesare țărilor Europei industrializate, care avea să atragă după sine creșterea nivelului de trai, regularizarea prețurilor și crearea de locuri de muncă în aceste sectoare.
În privința obstacolelor fizice, s-a reușit înlăturarea controalelor asupra mărfurilor la frontierele intracomunitare, dar a fost menținut controlul asupra importurilor din terțe state. În aceste condiții, misiunea vameșilor naționali este de a supraveghea buna funcționare a Marii Piețe Unice, de a depista traficul ilicit de arme, droguri, obiecte de patrimoniu, deșeuri toxice, garantând, în acest fel, securitatea persoanelor din statele membre ale Comunității.
Cât privește controlul vamal al persoanelor la frontierele intracomunitare, prin Convenția de la Schenngen (14 iunie 1985) se prevedea instaurarea unui regim de liberă circulație a persoanelor provenind din statele semnatare, din alte state ale Comunității și din țări terțe. Convenția semnată de nouă dintre cele douăsprezece state membre ale Comunității (cu excepția Marii Britanii, Danemarcei și Islandei) stabilește atât o cooperare polițienească în scopul combaterii criminalității și terorismului, cât și a politică comină a azilului și emigrării, în vederea abolirii controlului asupra persoanelor la frontierele intracomunitare.
Acest ultim deziderat a fost parțial realizat prin Acordurile de la Schengen, însă, prin prevederile cuprinse în TUE, referitoare la cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI), se urmărea suprimarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor. Ca atare, măsurile contractate între statele semnatare ale Convenției de la Schengen vor fi extinse la toate statele membre ale Comunității. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam includea pe lângă angajamentul statelor membre de a asigura deplina libertate de mișcare a persoanelor și acquis-ul de la Schengen.
Libertatea de circulație a persoanelor implică, pe lângă aspectele deja menționate, un tratament egal în privința ocupării locurilor de muncă și protecției sociale. Din această perspectivă, Tratatul de la Roma permitea regularizarea aspectelor sociale referitoare la libera circulație a muncitorilor, prevedea stabilirea principiilor formării profesionale și crea Fondul Social European (în scopul realizării programelor sociale naționale de acces la muncă și a finanțării celor de formare profesională), iar AUE includea componenta referitoare la securitatea și igiena muncii. Tratatul de la Maastricht conținea un Protocol aprobat de unsprezece state membre (cu excepția Marii Britanii) care stabilea o politică socială comunitară aplicabilă acestora.
Prea multe progrese nu s-au înregistrat în acest domeniu, însă au fost făcuți pași importanți, cum ar fi înlăturarea discriminărilor în privința accesului la un loc de muncă. Până în anii '80, locurile de muncă existente în administrație erau accesibile cetățenilor țării respective, însă grație eforturilor conjugate ale Comisiei și Curții de Justiție aceste restricții au fost înlăturate (excepție fac serviciile fiscale, poliția, justiția și apărare).
În materie de protecție socială este clar că, indiferent de locul în care muncește, o anumită persoană este obligată să cotizeze și să presteze servicii în conformitate cu legislația statului de reședință. Mai mult, un element determinant în competitivitatea la scară mondială este cel referitor la formarea profesională și, din această perspectivă, accentul cade pe încurajarea schimburilor reciproce, pe difuzarea experiențelor naționale, facilitând adaptările reclamate de procesele de reconversie și de ajustare industrială. De altfel, din 1990, este recunoscut studenților dreptul de deplasare și de ședere pe teritoriul comunitar.
Însă, în vederea realizării marii piețe unice, se impunea și depășirea obstacolelor de ordin tehnic. Acest demers implica atât liberalizarea sectorului serviciilor cât și soluționarea unor probleme de ordin tehnic care afectau comerțul intracomunitar.
Astfel, pentru înlăturarea exigențelor tehnice care restrângeau libera circulație a mărfurilor, a fost adoptat, pentru marea majoritate a produselor, principiul de recunoaștere mutuală a reglementărilor naționale. În consecință, era admisă intrarea pe piața oricărui stat membru a bunurilor fabricate legal și comercializate tot într-un stat membru al Comunității. În același context, trebuie precizat că au fost făcuți o serie de pași importanți în direcția elaborării unor norme europene menite să garanteze sănătatea și securitatea consumatorilor în marele spațiu economic în cadrul căruia circulau liber mărfurile. Cu toate acestea, anumite produse sunt încă supuse unor cerințe naționale nearmonizate, ceea ce afectează în principal întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) care trebuie să suporte costuri ridicate pentru a se adapta acestor cerințe. În virtutea celor afirmate, se poate susține faptul că barierele fizice și tehnice din calea liberei circulații a bunurilor au fost înlăturate într-o mare măsură.
În privința liberalizării serviciilor, trebuie subliniat faptul că aceasta se realizează „prin recunoașterea mutuală sau prin coordonarea reglementărilor naționale privind accesul sau exercitarea anumitor profesiuni (avocatură, medicină, turism, bănci, asigurări).” Altfel spus, prestatorii de servicii au posibilitatea de a se stabili în alt stat membru, îndeplinind anumite condiții minime de acceptare și de a-și oferi serviciile în afara frontierelor naționale, cu condiția respectării legislației țării de origine. Ca atare, dacă avem în vedere domeniul serviciilor financiare, constatăm că o bancă ce-și desfășoară activitatea într-un stat membru poate să-și deschidă o filială oriunde în Europa. Totodată, o instituție bancară are posibilitatea de a se stabili într-o țară ce aparține Comunității Europene sau poate să acorde împrumuturi clienților de întreg teritoriu comunitar, chiar dacă nu posedă filiale sau sucursale în țara respectivă.
În domeniul transporturilor era prevăzută încă din TCEE, Art. 75, o politică comună a transporturilor, care să favorizeze libera prestare a serviciilor în acest sector. Însă nu s-a înregistrat un progres semnificativ în această direcție până la TUE, care stabilea promovarea și realizarea unei rețele transeuropene prin subvenționarea proiectelor referitoarea la infrastructura transporturilor, energiei și telecomunicațiilor. În activitatea Comunității accentul a căzut pe libera prestare a serviciilor în domeniul transporturilor terestre, vizat fiind accesul liber pe piața transporturilor internaționale, dar și accesul pe piața transporturilor unui stat membru.
Cât privește politica comună a transporturilor aeriene, trebuie precizate implicațiile acesteia în constituirea unui spațiu unic în privința serviciilor: o repartizare flexibilă a capacităților între marile companii, accesul reciproc la piețe, libertatea de stabilire a tarifelor etc.
În virtutea aspectelor reliefate, putem considera că nu a fost realizată o integrală liberalizare a serviciilor, dar s-au realizat progrese în domenii precum cele deja menționate, progrese ce au favorizat dezvoltarea prestărilor de servicii dincolo de granițele statelor membre.
Un spațiu economic unic presupune identificarea și reducerea obstacolelor fiscale. Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării taxelor pe valoare adăugată, favorizând înlăturarea concurenței neloiale. Totodată, în vederea realizării unei mari piețe unice, a fost reținut principiul de percepere a TVA-ului în țara producătoare (în mod normal, acest impozit direct asupra mărfurilor era perceput în țara consumatoare). Acest principiu nu a fost pus total în practică, întrucât ar fi creat o serie de neajunsuri, cum ar fi avantajarea marilor țări exportatoare prin creșterea încasărilor fiscale în raport cu țările preponderent importatoare. Așadar, în ceea ce privește fiscalitatea, rămân de făcut pași importanți pentru deschidere și armonizare.
Suprimarea barierelor în privința schimburilor din cadrul Pieței Unice nu poate garanta pe deplin o reală concurență. Ca atare, politica comunitară a concurenței vizează evitarea înțelegerilor între întreprinderi, referitoare la acorduri, decizii de asociere și practici comune (Art. 85 din Tratatul de la Roma), a monopolului abuziv (abuzurile favorizate de o poziție dominantă ocupată într-un sector de activitate – Art. 86 al Tratatului CEE), dar și limitarea intervenției statului, care poate acorda un ajutor public anumitor producători sau poate favoriza monopolurile publice (Art. 92).
Toate acestea garantează respectarea regulilor libertății schimburilor pe piața europeană, satisfacerea intereselor consumatorului, urmărirea permanentă de către întreprinderi a performanței și inovației, înlăturarea falsei concurențe etc. Mai mult, mondializarea schimburilor aduce cu sine o serie de provocări pentru întreprinderi, care trebuie să aibă în vedere îmbunătățirea poziției lor în competiția mondială.
În virtutea tuturor acestor aspecte este clar că unul dintre meritele creării Pieței Unice ca și a progresului înregistrat de schimburile libere a fost consolidarea competiției. La aceasta se adaugă creșterea producției, a veniturilor și investițiilor, la nivel comunitar, îmbunătățirea nivelului de trai, reducerea diferenței dintre regiuni, obstacol principal în calea convergenței economice(acestui imperativ i s-a răspuns prin crearea Fondului European de Dezvoltare Regională, care acționează în favoarea regiunilor cu întârzieri de dezvoltare: Spania, Portugalia , Irlanda) ș.a.
Rezultă dintr-un proces premergător de integrare, care a trecut prin integrarea economică și Uniunea Vamală, Piața Comună se prezintă ca o etapă de baza a integrării europene. Spre deosebire de Uniunea Vamală care s-a caracterizat prin suprimarea tuturor obstacolelor în calea liberului schimb dintre țările membre și printr-o politică comercială externă comună, Piața comună adaugă elemente noi și anume: libera circulație a capitalurilor și a persoanelor, jalonarea și promovarea unor politici de interes comun, transferarea unor decizii de la nivel național la cel comunitar. În felul acesta integrarea devine mai complexă și mai eficientă. Producând mutații în structurile economice, politice și în luarea deciziilor, Piața Comună face un pas important în drumul către integrare, marchează o etapă nouă, pregătește condițiile pentru saltul calitativ la forma cea mai evoluată de integrare cunoscută de până acum – Uniunea Economică și Monetară. Piața comună nu este decât o parte, o etapă intermediară pe drumul relativ îndelungat și anevoios al construcției europene. Ea dă integrării europene conținut, substanță și multilateralitate.
1.2. Uniunea Economică și Monetară
Prin natura și modul de funcționare, Piața comună a dat realmente contur și dimensiune nu numai integrării economice, ci și integrării europene în general. UEM a constituit dintotdeauna, un vârf al integrării europene. Tot ceea ce se proiectase și se realizase până la acel moment nu reprezentau decât etape în faze, forme pregătitoare pentru constituirea UEM. UEM trebuie să dea un nou impuls procesului de integrare, să-i imprime un ritm mai alert, să se adapteze din mers la condițiile actuale și la viitoarele instituții , mecanisme și politici comunitare.
Văzută Exclusiv sub aspect politic, UEM întregește și definitivează sfera și conținutul integrării economice europene, alcătuiește în totalitatea ei subsistemul cel mai important și mai complex al integrării economice. Prin UEM integrarea economică europeană se împlinește și mai mult, capătă o nouă dimensiune și profunzime, își accentuează caracterul sistemic global.
Țările membre ale Uniunii Europene au hotărât la Maastricht crearea Uniunii Monetare, adică trecerea treptată la moneda unică, euro – ceea ce s-a și întâmplat în anul 2000. Pentru a intra în așa numita „zonă euro” nu este suficientă calitatea de membru al Uniunii Europene, fiind necesară în prealabil realizarea cu strictețe a unor indicatori macroeconomici în anumite limite obligatorii, numite „criterii de convergență”.
Obiectivele UEM erau: convertibilitatea totală a monedelor, libertatea completă a circulației capitalurilor, eliminarea marjelor de fluctuație și instituirea monedei unice. Pentru că instituirea UEM era un proces complex, s-a stabilit desfășurarea ei în trei etape:
1. prima fază, între 1 iulie 1991 și 31 decembrie 1993, prevedea liberalizarea completă a mișcării de capital, dezvoltarea pieței unice și întărirea coordonării politicilor economice și monetare;
2. în a doua fază, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1998, se urmărea apropierea legislațiilor statelor membre. Pentru a se aplica politicile prevăzute, la 1 ian. 1994, s-a creat o instituție provizorie, Institutul Monetar European (IME), ce IME avea sarcina de a monitoriza activitatea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) și de a oferi consultanță instituțiilor europene în cea ce privește orientările generale ale politicii monetare.
3. trecerea la faza a treia, al cărei debut a fost stabilit la 1 ian. 1990, nu a mai avut caracter automat, acest fapt rămânând la latitudinea statelor (de exemplu, Marea Britanie și Danemarca au refuzat această trecere). Pentru a putea trece la această fază, statele trebuie să îndeplinească patru criterii de convergență a economiilor (expuse în Art. 109J și completate de Protocolul 6 la TUE):
Acestea sunt:
„Criteriul stabilității prețurilor, prevăzut în articolul 109 J, exprima faptul că un stat membru are o stabilitate a prețurilor durabilă și o rată medie a inflației, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata inflației acelor state membre – media primelor trei țări cu cele mai bune performanțe – care reprezintă cele mai bune performanțe în materia stabilității prețurilor. Inflația se calculează ca medie a indicilor prețurilor de consum asupra unei baze comparabile, ținând cont de diferențele dintre definițiile naționale;
Criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European exprimă faptul că un stat membru a respectat marjele normale de fluctuație prevăzute în mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European, fără să cunoască tensiuni grave cel puțin în timpul ultimilor doi ani anteriori examenului. În special, în cursul acestei perioade, statul membru nu poate să devalorizeze, din proprie inițiativă, cursul central bilateral al monedei sale în raport cu moneda unui alt stat membru;
Criteriul de convergență a dobânzilor în cursul unei perioade de un an înaintea examenului, exprimă faptul că un stat membru a avut o dobândă nominală medie pe termen lung, care nu a depășit cu mai mult de 2% dobânda acelor state membre – a celor mai dezvoltate trei țări – care reprezintă cele mai bune rezultate în ceea ce privește stabilitatea prețurilor. Dobânzile se calculează pe baza obligațiunilor statutului pe termen lung sau a unor titluri comparabile, ținând cont de diferențele dintre definițiile naționale;
stabilirea monetară: deficitele bugetare trebuie menținute la un nivel de sub 3% din PIB”.
Trecere la cea de-a treia fază a a produs un dublu efect: crearea Băncii Centrale Europene și transformarea equ în monedă unică. Odată cu intrarea în funcțiune a SEBC și BCE, IME a dispărut. SEBC și BCE pot fi independente față de toate puterile politice (naționale sau comunitare).
După apariția sa, euro a devenit moneda unei piețe de 300 milioane consumatori, la fel ca și piața americană. Dar, spre deosebire de dolar, euro nu se bucură de efortul unui guvern care să o sprijine cu o politică economică coerentă, singurul criteriu de gestiune fiind, așa cum reiese din criteriile de convergență, stabilitatea prețurilor (monitorizată de BCE) și a finanțelor publice, menită să ducă spre o coordonare a politicilor bugetare a statelor membre. De aceea, așa cum remarcă Maxim Lefebvre, în situația în care euro se mișcă într-un mediu instabil, Europa este pusă în fața a două variante: fie impune modelul său de stabilitate la nivel mondial, în acord cu SUA și Japonia, fie se resemnează să rămână în acest mediu instabil, urmărindu-și propriile interese în materie de creștere și funcționare.
2. Integrarea culturală
Integrarea culturală a fost mult timp întârziată de teama omogenizării și pierderii identității naționale. Drept urmare, abia prin 1968 a avut loc lansarea primului proiect de înființare a unui centru de educație, propus de Olivier Guichard. Șapte ani mai târziu, Tindemans vine cu un alt proiect de creare a unei Fundații de educație și cultură.
O contribuție substanțială pe linia integrării culturale a adus-o TUE. Respectând diversitatea culturală națională și regională și dorința țărilor membre de a-și păstra identitatea culturală, el stipulează câteva acțiuni pe linie de integrare culturală deosebit de importante: îmbunătățirea cunoașterii și propagării culturii și istoriei popoarelor europene, conservarea și salvgardarea patrimoniului cultural de importanță europeană, lărgirea și diversificarea schimburilor culturale necomerciale, integrarea creației artistice și literare europene în sectorul audio-vizual. Integrarea culturală ca subsistem al integrării europene și în legătură directă cu celelalte subsisteme constă în elaborarea și promovarea unei politici culturale comune.
Obiectivul CE în acest domeniul este dezvoltarea culturilor statelor membre în condițiile respectării diversității naționale și regionale. Pentru aceasta, ea încurajează, sprijină și completează acțiunile statelor membre în domenii precum: îmbunătățirea și difuzarea culturii și istoriei popoarelor europene, păstrarea și protejarea patrimoniului cultural european, schimburile culturale necomerciale și creația artistică.
Prin politica culturală, CE încearcă să facă față provocărilor erei televiziunii și Internetului, în care spațiul cultural european este asaltat de producțiile americane și japoneze în materie. Astfel, se pune problema dezvoltării unei producții audiovizuale proprii care să se poată propune ca alternativă cel puțin la fel de puternică la cele amintite, fără a cădea iar în proiecțiile naționalismului violent ce a caracterizat spațiul european o bună perioadă de timp.
3. Integrarea politică
Integrarea politică reprezintă un scop, un țel și un rezultat al întregului proces integraționist. Deși este vizată, prevăzută de la început ea nu se construiește decât mai târziu, pentru că le presupune pe toate celelalte forme de integrare, le intersectează și le agregă într-un tot unitar. Integrarea politică se individualizează și se particularizează ca un nivel superior de integrare, ca un subsistem mai puțin dinamic, dar foarte influent și ca o armură instituțională ce fixează competențele comunitare, cel puțin în trei direcții principale : gestiunea pieței interne, politica monetară și politica externă. Armonizarea intereselor în toate aceste direcții și în multe altele și adoptarea unor decizii și conduite comune nu par să fie facile, mai cu seamă după 1989 când a început o noua eră de afirmare a independenței naționale.
Nu mai puțin contraproductivă este disputa între adepții modelului politic „federalist” sau „supranațional” de integrare și cei ai modelului «confederal » sau interguvernamental, primii susțin integrarea politică de tip supra și plurinațional, argumentând că „fără Uniunea Europeană, națiunile care o compun vor fi condamnate la un viitor mediocru și poate tragic”, iar ultimii pe cea de tip tradițional, redusă la o alianță politică între statele independente și suverane. Balanța dintre cele două filosofii și practici politice se menține înclinată, în favoarea integrării de tip tradițional.
Statele membre în Comunitățile economice au căutat soluții în armonizarea pozițiilor lor prin cooperare politică, conștiente de faptul că acțiunile Comunității în față unor evenimente internaționale nu se pot limita doar la aspecte economice și că politicul și economicul nu pot fi ținute separate. Începutul s-a făcut la nivel bilateral, prin Acordul franco-german din 1963, care pe parcurs și-a probat marea importanță în procesul european. Conceput în stilul clasic, acest acord funcționează practic și astăzi în baza directivelor rezultate în urma întâlnirilor la nivel înalt, prin coordonarea și executarea acestor directive de către miniștrii de externe, prin contacte și prin colaborarea de misiuni diplomatice și ale altor instituții dintre cele două state. Principalele domenii de acțiune erau politica externă, apărarea și educația.
Un alt capitol al integrării politice îl reprezintă Politica Externă și de Securitate Comună. Prin Tratatul de la Maastricht se instituie o politică externă și de securitate comună între statele membre ale Uniunii Europene. PESC este a doua componentă, stâlp a Uniunii Europene. Tratatul Uniunii Europene definește obiectivele, metodele, competentele și procedurile majore referitoare la Uniunea Europei Occidentale. Obiectivul PESC este păstrarea valorilor europene comune, întărirea securității pe continent și cooperarea internațională.
Metodele PESC, spre deosebire de metoda comunitară proprie integrării economice, se vor contura prin cooperarea interguvernamentală. Competențele și procedurile privitoare la PESC se conturează în principal între Consiliul European (șefii de state și de guverne), care îi hotărăște principiile și orientările generale.
În viitoarea Constituției, PESC constituie un capitol al Titlului privitor la „Acțiunea externă a Uniunii”. În Art. II-195(3) se spune: „Uniunea desfășoară o politică externă și de securitate comună: a) prin definirea orientărilor generale; b) prin adoptarea deciziilor europene privind: acțiunile Uniunii, pozițiile Uniunii și punerea în aplicare a acțiunilor și pozițiilor; c) prin întărirea cooperării sistematice între statele membre pentru desfășurarea politicii acestora”. Consiliul European este instituția care definește orientările generale ale PESC, inclusiv pe cele cu implicații în domeniul apărării, iar CM adoptă deciziile necesare punerii în aplicare a PESC. Pentru îndeplinirea mandatului său, ministrul afacerilor externe al Uniunii este asistat de un serviciu european pentru acțiune externă, care lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre.
4. Integrarea militară și securitatea
Pe plan militar, mai mult decât pe celelalte planuri ale integrării, divergențele de interese și pozițiile sunt mai extrapolate și mai greu de aliniat. Vorbesc despre toate acestea toate tratatele și aranjamentele internaționale militare și, îndeosebi cele două din Europa postbelică – NATO și Tratatul de la Varșovia. Alianță politico-militară ce depășește granițele Europei, NATO este susținută de Marea Britanie și SUA care apără ideea priorității Alianței Atlantice, pe când Franța este dispusă să susțină formarea și consolidarea unui pol exclusiv, european de apărare. Așa se explică atitudinea Franței față de NATO, statutul diferit pe care și l-a creat și politica de mare putere, inclusiv nucleară, pe care o promovează cu hotărâre.
Din 1995 Franța se pronunța tot mai tranșant pentru „renovarea” NATO, în sensul „creării unui veritabil bastion european”. În opoziție cu Franța, Marea Britanie vrea un „braț înarmat” pentru Uniunea Europeană și acesta nu poate fi altul decât NATO; în opinia lui John Major nu este necesar și oportun să se încarce UE cu responsabilități militare, subordonându-și, în acest scop UEO. Calea pe care trebuie să se meargă este, în opinia sa, aceea a „întăriri contribuției Europei la Alianța Atlantică” (John Major nu vrea un braț înarmat pentru UE). Deci, putem concluziona faptul că NATO trebuie să se perfecționeze mai întâi pentru ca să poată să răspundă noilor provocări.
Nu se poate vorbi de extinderea NATO fără a clarifica rolul și importanța OSCE, “ca singura organizație de securitate pan-europeană și acord regional, conform capitolului VII al Cartei ONU, și ca principal instrument de alertă timpurie, de prevenire a conflictelor, de gestionare a crizelor și de reconstrucție post-conflict” (Pactul, V, 22). De asemenea, în cadrul OSCE se conturează Politica de apărare comună a UE. În cazul constituirii Identității de Securitate și Apărare Europene, ponderea va fi deținută de armata UE din cadrul NATO. Sau, succesul constituirii unei armate a UE, sub comandamentul NATO, este una dintre principalele condiții ale instituirii unui sistem de securitate și apărare la scară europeană, adică de la Atlantic la Urali.
5. Natura juridică a procesului de integrare europeană
Pentru procesul de integrare europeană, de o importanță covârșitoare a fost concretizarea în legislație a fiecărui pas făcut în această direcție. Ca atare, putem considera că UE este o comunitate juridică, „este o creație a dreptului, produsă prin acorduri juridice și/sau prin forță. Mai mult, este un izvor de drept, întrucât dispune de puterea de a emite legi… În fine, este o ordine de drept…”
Sursa primară a ordinii juridice comunitare o constituie Tratatele europene și multiplele prorocoale, acorduri anexă care au completat tratatele constitutive. Aceasta nu înseamnă că statele membre se află în imposibilitatea de a semna între ele acorduri în domenii prestabilite, contribuind în acest mod la depășirea eventualelor lacune ale Tratatelor, în scopul dezvoltării politicilor comune în sectoarele neprevăzute de acestea.
Prin urmare, putem vorbi despre dreptul primar prin care „se definesc Comunitățile Europene, se enunță obiectivele acestora, se descriu instituțiile responsabile cu realizarea acestora, se stabilesc competențele materiale și formale ale instituțiilor, în vederea îndeplinirii obiectivelor comunitare.” Dreptul primar servește ca bază pentru celelalte surse așa-zis „derivate" ale ordinii juridice comunitare. Astfel, dreptul derivat este rezultatul deciziilor adoptate de către instituțiile comunitare în exercitarea competențelor stabilite de dreptul primar.
Interesant pentru demersul nostru, care nu este unul propriu-zis juridic, este să vedem care sunt acele acte normative adoptate de către instituțiile comunitare în exercitarea competențelor atribuite de către tratatele constitutive. Unul dintre aceste acte normative, regulamentul, are un caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil tuturor statelor membre (Art. 189, CEE). Din întreg blocul legislativ comunitar, acest act este unul dintre cele mai importante, întrucât conferă Comunității posibilitatea de a legifera direct, fără intermediere națională.
Directiva este o lege-cadru, care obligă toate statele membre în ceea ce privește rezultatul așteptat, dar lasă instanțelor naționale posibilitatea alegerii formei și mijloacelor necesare atingerii acestuia (Art. 189 (3) TCEE). Ea poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre și este întrutotul aplicabilă acestora. În consecință, publicarea directivelor nu înseamnă și aplicarea lor, întrucât normele naționale care dezvoltă directiva regularizează aplicarea propriu-zisă a acestora în statele membre.
În categoria actelor normative adoptarea de către instituțiile comunitare se înscrie și decizia, care este obligatorie în toate componentele sale, oricare ar fi destinatarul (Art. 189 (4), CEE). Decizia, spre deosebire de regulament, nu are un caracter general, este un act cu valoare juridică limitată la un sector sau caz, și se adresează atât statelor membre cât și entităților nestatale (particulare), luate individual.
Trebuie menționat că independent de actele amintite pot fi adoptate acte normative neangajante, cum ar fi recomandările, avizele, rezoluțiile. Acestea nu au valoare constrângătoare și exprimă o opinie sau recomandă adoptarea unei anumite atitudini față de problematica specifică diferitelor sectoare comunitare. Aceste norme de drept sunt adoptate de către Consiliu, la propunerea Comisiei, după consultarea prealabilă sau cu participarea Parlamentului.
Viitoarea Constituție modifică statutul actelor juridice pe care le va emite UE, împărțindu-le în două categorii: acte normative legislative, cele adoptate în comun de către PE și CM, la propunerea Comisiei sau la inițiativa unui grup de state membre, și acte nelegislative, adoptate de CM, Comisie, Consiliul European și BCE.
Din prima categorie fac parte:
a) legea europeană – act cu caracter general și obligatoriu, care se aplică direct în toate statele membre (asemănătoare regulamentului);
b) legea-cadru europeană – act obligatoriu în rezultatele care trebuie obținute, lăsând autorităților naționale competența în privința alegerii formei și a mijloacelor (asemănătoare directivei).
Din categoria actelor nelegislative fac parte:
a) regulamentul european – act emis de CM, Comisie și BCE, cu caracter general, de punere în aplicare a actelor legislative și a anumitor dispoziții specifice ale Constituției. El poate fi obligatoriu și cu aplicabilitate directă în toate statele, sau poate fi obligatoriu doar în ceea ce privește rezultatele care trebuie obținute;
b) decizia europeană – act emis de Consiliul European și BCE, obligatoriu în toate elementele sale, iar când precizează destinatarii, este obligatorie doar pentru aceștia.
c) recomandările și avizele – acte fără caracter obligatoriu, emise de către CM, Comisie și BCE.
În ceea ce privește aplicarea dreptului comunitar, Curtea de Justiție a Comunității Europene (CJCE) este cea căreia îi revine misiunea de a „asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului Tratat” (Art. 220 CE).
Curtea de Justiție are competențe doar în sectoarele regularizate de dreptul comunitar. Din această perspectivă, trebuie precizat că, inițial, Curtea nu putea acționa în domenii precum politica externă și de securitate, cooperarea în materie de justiție și afaceri interne, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam, competența sa să fie extinsă la acest ultim sector.
Pentru a asigura aplicarea uniformă a dreptului comunitar există raporturi și proceduri de cooperare între CJ și tribunalele naționale. Mai mult, pe lângă CJ ființează și un Tribunal de primă instanță, ale cărui competențe pot fi atribuite prin decizia unanimă a Consiliului, după consultarea Parlamentului și a Comisiei. TPI are misiunea de a ușura, susține activitatea Curții, beneficiind, în același timp, de mijloace și suporturi proprii, care îi garantează autonomia.
Dintre atribuțiile CJCE menționăm, pe lângă „respectarea uniformă a dreptului comunitar, constatarea și sancționarea, sub formă de amendă sau de constrângere forțată a neîndeplinirii obligațiilor unor state membre, aprecierea compatibilității cu tratatele a unui acord extern propus de Uniune, repararea unor daune cauzate de acte normative, de acțiuni ale Comunității sau ale agenților săi.”
În virtutea celor afirmate, se poate considera că activitatea CJ este centrată pe asigurarea compatibilității dintre comportamentele diferitelor entități implicate și acquis-ul comunitar. „Deciziile Curții, conform articolului 177 al CEE constituie un corp de doctrină juridică ce impune o serie de principii.”
Un astfel de principiu este cel al nemijlocirii dreptului comunitar, conform căruia aplicarea unei norme obligatorii europene se face fără întârziere și fără nici o măsură intermediară de receptare. În privința persoanelor particulare, trebuie subliniat faptul că acestea pot invoca în fața instanțelor naționale, conform principiului" aplicării directe", punerea în aplicare a dispozițiilor comunitare(a dispozițiilor unui tratat, a unei reglementări, a unei directive comunitare). Mai mult, în cazul lezării drepturilor personale de către un stat membru, prin încălcarea dreptului comunitar, persoanele particulare pot obține o reparație a prejudiciului cauzat, reparație imputabilă statului respectiv.
În fine ,este recunoscută "supremația" dreptului comunitar asupra dreptului național, ceea ce implică integrarea normelor interne în funcție de litera și spiritul normelor comunitare pe care le dezvoltă, garantând atât respectarea cât și autonomia dreptului comunitar. În această logică nu ar trebui să existe o incompatibilitate între dreptul comunitar și cel național. Aceasta cu atât mai mult cu cât în constituțiile statelor membre este prevăzută autoalinierea pe care și-o impun în exercitarea suveranității, ca urmare a transferului anumitor competențe instituțiilor comunitare.
Totodată, tratatele constitutive recunosc Comunităților Europene anumite competențe în vederea îndeplinirii de către acestea a obiectivelor stabilite în tratate. Din această perspectivă, trebuie precizat că pentru a garanta independența și suveranitatea statelor membre a fost prevăzut faptul că „în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă Comunitatea nu intervine, conform principului subsidiarității decât dacă și doar în măsura în care obiectivele acțiunii nu pot fi realizate satisfăcător de către statele membre"(Art.3B,Maastricht).
Subsidiaritatea a fost interpretată fie ca o limitare, având drept scop blocarea procesului de integrare aflat în plină desfășurare, fie ca un mijloc de legitimare a acestuia. În fapt, acest principiu răspunde necesității de limitare a intervenției excesive a instituțiilor comunitare, care nu pot exercita alte competențe decât cele atribuite de tratate.
Astfel, în ceea ce privește aplicarea dreptului comunitar, Consiliul adoptă acele acte normative care dezvoltă dreptul primar, iar Comisia adoptă regulamentele de aplicare ale acestora și actele executive care se impun(autorizări de fuziuni, sancțiuni etc).Mai mult, datorită imposibilității practice de implementare a normelor comunitare în formă directă de către instituțiile comunitare în toate statele membre, dreptul comunitar este aplicat de fiecare stat prin administrația sa internă. În aceste condiții, aplicarea dreptului comunitar se face prin intermediul normelor procedurale naționale, avându-se în vedere evitarea aplicării neuniforme a acesteia (a discriminărilor).
Depășind acest aspect al aplicării dreptului comunitar, voi avea în vedere identificarea, din perspectivă juridică, a implicațiilor procesului de aderare a noilor membri la Comunitate.
Astfel, integrarea noilor state în structurile europene a atras după sine necesitatea acceptării, de către acestea, a acquis-ului comunitar, a totalității dispozițiilor care constituie ordinea juridică comunitară. Tratatele de aderare a acestor țări la Comunitatea Europeană conțin dispoziții referitoare la aplicarea dreptului comunitar în noile state membre, principii și măsuri de adaptare a tratatelor constitutive, măsuri tranzitorii și dispoziții referitoare la punerea în aplicare a acestor tratate.
Totodată, încă de la momentul aderării, noile state membre se supun tratatelor europene și deciziilor luate pentru aplicarea acestora, ceea ce implică atât asumarea obligațiilor intracomunitare cât și a angajamentelor externe ale Comunității. Pe de altă parte, admiterea de noi membrii a generat, inevitabil, necesitatea adaptării conținutului Tratatelor și a unor dispoziții comunitare la noua situație. Dintre modificările operate pot fi menționate cele referitoare la compoziția instituțiilor comunitare, distribuția voturilor, contribuția la bugetul comunitar, regulile „majorității”. Este important de subliniat și faptul că, în privința aplicării ordinii juridice comunitare, noii membrii dispun de perioade tranzitorii pentru adoptarea în totalitate a acesteia (în cazul primei extinderi a fost vorba despre o perioadă de tranziție de cinci ani).
Așadar, integrarea juridică și instituțională este parte integrantă a unui proces mai vast de integrare europeană. „Integrarea instituțională și juridică o premerge și o susține pe cea economică întrucât un spațiu economic de mari proporții cu structuri, obiective și politici esențial diferite de cele naționale nu poate fi conceput fără un cadru juridic și instituțional adecvat.”
Totodată, modificările care intervin în sistemul juridic și instituțional comunitar sunt generate și reflectă evoluția procesului integraționist european. În aceste condiții, adâncirea integrării face să devină imperios necesară perfecționarea cadrului juridic și instituțional, de care depind evoluțiile din celelalte sectoare ale integrării europene. Căci o uniune politică reală nu poate avea loc fără o transformare, o reorientare instituțională, care va avea de susținut capacitatea decizională și de acțiune a Uniunii Europene, în condițiile trecerii de la cincisprezece la douăzeci și șapte sau chiar la mai mulți membri.
CAPITOLUL IV
COORDONATELE PROCESULUI DE ADERARE
1. Instrumentele juridice ale aderării
În perioada războiului rece, problema aderării nu se punea în termenii în care o întâlnim astăzi, pentru că ea răspundea unor exigența strategice iar statele care aderau nu se aflau în tranziție de la un sistem comunist, cu economie centralizată, spre unul democratic, cu economie de piață. Etapele aderării au fost: 1. în 1972: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda; 2. în 1981: Grecia; 3. în 1985: Spania, Portugalia; 4. în 1995: Austria, Finlanda, Suedia.
Pentru a deveni membru al UE trebuie îndeplinite două condiții:
1. deținerea calității de stat european sub aspect geografic – cel puțin o parte a teritoriului să fie în Europa (de aceea și Turcia accede la statutul de membru al UE);
2. respectarea unor principii fundamentale ale Uniunii – un stat nu este european dacă membrii UE nu-l mai recunosc ca fiind astfel.
Primele luări de poziție legate de cooperarea cu țările din Europa Centrală și de Est s-au înregistrat încă din iunie 1989, când Jacques Delors, făcând aluzie la conceptul lui Gorbaciov de „Casă Comună Europeană”, vorbește în Parlamentul European despre „satul european” alcătuit din diferite case și având în centru Comunitatea Europeană. Apoi, la scurt timp de la căderea Zidului Berlinului, în 1989, Comunitatea stabilește relații diplomatice cu țările Europei Centrale.
Când a început să se pună serios problema unui al cincilea val al aderării, care privea state foste comuniste, s-a constatat necesitatea îndeplinirii de către acestea a unor criterii care să se adauge la primele două. Decizia de principiu s-a luat la Consiliul de la Copenhaga, din 21-22 iunie 1993, care a stabilit următoarele criterii de aderare:
1. criteriul politic: vizează crearea unor instituții stabile care să garanteze democrația, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;
2. criteriul economic: se referă la existența economiei de piață funcționale și a capacității de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii precum și la asumarea obligațiilor UEM;
3. capacitatea de a îndeplini obligațiile care decurg din statutul de membru și aderarea la obiectivele UE și UEM;
4. criteriul acquis-ului: asumarea ansamblului de principii, decizii și reguli ce intră în structura UE.
Statele care au depus cereri de aderare sunt clasificate în funcție de îndeplinirea acestor criterii. Un al cincilea criteriu, care angajează în exclusivitate UE, este capacitatea acesteia de a primi noi candidați ca membri și de a menține în stare de funcționare dinamica integrării.
Consiliul de la Copenhaga nu a fixat un termen pentru începerea procesului de aderare, ci a afirmat că fiecare țară va adera atunci când va fi pregătită. Responsabilitatea procesului de aderare a fost pasată astfel țărilor candidate. După 1993, s-a consacrat ideea de Europei "cu mai multe viteze” sau a “cercurilor concentrice”, ce exprima faptul că țările candidate înregistrează performanțe diferite pe direcțiile stabilite, motiv pentru care aderarea lor nu se va finaliza simultan.
Pentru a evita apariția reprezentării unei competiții cu admiși și respinși, fapt ce i-ar putea demobiliza pe aceștia din urmă, la Consiliul de la Essen, din 9-10 decembrie 1994, s-a avansat ideea de preaderare, ce înseamnă „instaurarea între țările asociate și Uniune a unor relații structurate, destinate să favorizeze încrederea reciprocă și servind drept cadru examinării chestiunilor de interes comun”. Preaderarea înseamnă, de fapt, alinierea tuturor candidaților la nivelul Pieței Comune. Elementele strategiei de preaderare stabilite la Essen sunt: 1. funcționarea Acordurilor europene; 2. realizarea parteneriatului structurat, ce reunește țările membre și cele candidate pentru examinarea problemelor de interes comun; 3. programe de asistență financiară tip PHARE;
1.1. Acordurile Europene
Primul pas concret în direcția extinderii a fost făcut de Uniunea Europeană începând cu 1991, prin semnarea Acordurilor de Asociere cu țările candidate. Procesul a continuat până în 1993, când s-au semnat ultimele Acorduri de Asociere, respectiv cu România și Bulgaria. Perioada dintre 1991-1993 a fost una în care poziția Uniunii Europene față de țările TECE nu era pe deplin conturată, pozițiile statelor membre cu privire la varianta optimă de extindere nefiind armonizate. La momentul respectiv, extinderea spre Est era creditată cu puține șanse de realizare în timp scurt, ca o măsură de perspectivă.
Până la intrarea în vigoare, prin ratificarea lor de Parlamentul European, de parlamentele țărilor membre UE și parlamentele naționale ale țărilor candidate, aceste acorduri au funcționat în regim de interimat, fiind centrate pe liberalizarea relațiilor comerciale dintre UE și țările candidate. Ele studiază cadrul juridic și instituțional al raporturilor dintre țările candidate și UE. Încă din acest stadiu, se poate observa atitudinea diferențiată a UE față de țările candidate din Estul Europei, în funcție de situația specifică a fiecărui stat, de progresele înregistrate pe calea consolidării democrației și a economiei de piață.
Acordurile Europene se referă la comerțul bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale între țările asociate și UE, la domeniul public și la alte domenii de cooperare. Perioadele de liberalizare a schimburilor comerciale bilaterale cu țările asociate sunt diferite, prevăzându-se maximum zece ani pentru Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România, Slovacia, șase ani pentru Lituania, Slovenia și patru ani pentru Letonia.
În fapt, Acordurile Europene au făcut cunoscută intenția țărilor asociate de a deveni membre ale Uniunii Europene, ceea ce s-a confirmat la puțin timp după intrarea în vigoare a lor, când aceste țări și-au depus individual candidaturile. În baza Acordurilor, comerțul între Uniunea Europeană și TECE (Țările Europei Centrale și de Est) s-a dezvoltat rapid, UE devenind principalul partener comercial și de investiții pentru această zonă. După anul 1994, UE a devenit cea mai importantă piață de desfacere pentru exporturile din TECE, absorbind peste 50% din totalul acestora.
Odată cu intrarea în vigoare a primelor Acorduri Europe și datorită situației specifice a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est, se pune problema stabilirii condițiilor concrete pe care trebuie să le îndeplinească țările candidate pentru a putea adera la UE și a putea face față exigențelor participării la o grupare regională, și anume la piața unică internă. Criteriile respective au fost statuate în cadrul Consiliului de la Copenhaga, din 1993.
Criteriile de aderare de la Copenhaga pot fi interpretate ca fiind expresia voinței ferme a UE de a accepta noi membri dintre candidații din spațiul est–european, dar numai pe aceia care își dovedesc capacitatea de a-și asuma obligațiile care le revin în calitate de membru al UE. Din punct de vedere al UE, criteriile de aderare pot fi privite ca niște piloni ai unei noi strategii de dezvoltare menite a declanșa și susține efectele pozitive ale extinderii, ca instrumente care să permită o mai bună gestionare a unui proces îndelungat de integrare. În cadrul UE, statele membre au interpretat aceste criterii ca fiind instrumente de sprijinire a statelor candidate în realizarea obiectivului de integrare.
Cu cât nivelul de integrare este mai ridicat, cu atât trebuie să fie mai mare convergența între economiile membrilor, pentru a se maximiza efectele pe termen lung. Totodată, aceste criterii introduc un element de discriminare pentru țările candidate din Est, fiind specifice acestui nou val de extindere. Ținând cont de condițiile din 1993, criteriile pot fi interpretate și ca formă mascată prin care UE își manifestă interesul scăzut, la acel moment, pentru problematica extinderii și de a tempera elanul țărilor candidate.
Consiliul de la Copenhaga nu fixează, așa cum se așteptau țările candidate, un termen pentru începerea procesului de aderare, ci afirmă că fiecare țară va adera atunci când va fi pregătită. El plasează mingea în terenul țărilor candidate: aderarea la UE depinde exclusiv de fiecare dintre acestea, de capacitatea de a îndeplini criteriile de aderare. 1993 pare a fi momentul consacrării ideii de “Europa cu mai multe viteze” și de “Europa cercurilor concentrice”, fiind evidentă acceptarea faptului că țările candidate înregistrează performante diferite pe linia consolidării democrației și economiei de piață, deci că aderarea celor 11 nu va fi un proces ce se va finaliza simultan.
Pe baza criteriilor de la Copenhaga, Consiliul European de la Essen (din 1994) a adoptat un document pragmatic: Strategia de pregătire a țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru aderarea la UE. Pentru pregătirea aderării la UE a fost dezvoltată o strategie consolidată de preaderare, al cărei element cheie este constituit de Parteneriatele de Aderare, individuale pentru fiecare țară, care enunță principiile, obiectivele și prioritățile imediate și mobilizează într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară .
1.2. Parteneriatele pentru aderare
Consiliul European de la Luxemburg din 12 decembrie 1997 a declanșat procesul propriu-zis de aderare, proclamând principiul regent al acestuia: toate statele candidate vor adera la Uniune în baza acelorași criterii și vor participa cu un statut egal în procesul de aderare, care este evolutiv și cuprinzător. Consiliul a decis că negocierile de aderare să înceapă în 1998, cu șase țări candidate: Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia și Cipru – cunoscute apoi sub denumirea de „grupul de la Luxemburg”.
În baza deciziilor luate de Consiliul European de la Luxemburg, s-a adoptat, în martie 1998, Regulamentul privind parteneriatele de aderare cu fiecare țară candidată în parte, ca principal instrument de întărire a strategiei de preaderare, pentru orientarea sprijinului Uniunii Europene spre nevoile specifice din fiecare țară candidată. Consiliul a stabilit o reglementare privind principiile, prioritățile și condițiile generale ale fiecărui parteneriat de aderare, pentru fiecare dintre cele zece țări candidate, ca și pentru Cipru și Malta. În cazul fiecărei țări, parteneriatul pentru aderare specifică prioritățile pe termen scurt și mediu, precum și principalele instrumente și resurse financiare disponibile, care vor trebui maximizate în vederea împlinirii eficiente a obiectivelor. Astfel, parteneriatele pentru aderare au devenit cadrul unic de programare a sprijinului acordat de Uniunea Europeană țărilor candidate, fiind documente unilaterale, adoptate de către Consiliul Uniunii.
În decembrie 1999, la Conferința de la Helsinki, în baza raportului și a recomandărilor Comisiei, s-a hotărât începerea, în 2000, a negocierilor de aderare cu încă alte șase țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România, Slovacia. De menționat că Recomandarea Comisiei pentru România și Bulgaria s-a făcut sub rezerva unor condiționări specifice: România ar fi trebuit să realizeze alocarea resurselor bugetare necesare centrelor de îngrijire a copiilor și reforma structurală a instituțiilor din acest domeniu, iar Bulgaria să închidă patru unități ale centralei nuclearo-electrice de la Kozlodui. După aderarea a încă zece state estice, pentru România și Bulgaria s-au introdus clauze speciale. În ceea ce privește situația Turciei, Comisia a recomandat, și Consiliul European de la Helsinki a aprobat, ca această țară să fie considerată candidată.
Statele candidate fost invitate încă din 1997 să întocmească planuri de transpunere a acquis-ului comunitar, de îmbunătățire a modului de aplicare a acestuia și de perfecționare a îndeplinirii celorlalte criterii de aderare. În urma invitației, fiecare țară a elaborat un Program Național pentru Adaptarea Acquis-ului (PNAA), prin care:
se detaliază modul în care se vor respecta prioritățile parteneriatului pentru aderare și
modul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană.
Aceste programe includ calendarul realizării priorităților și a obiectivelor, precizându-se acolo unde este posibil, resursele umane și financiare ale statului candidat și ale Uniunii Europene. Pentru țările din Europa Centrală și de Est, Acordurile Europene, condițiile și criteriile de aderare la Uniunea Europeana s-au constituit nu numai în premise ale aderării, ci și în adevărate stimulente pentru transformările politice, economice și sociale în perioada de tranziție a acestora la economia de piață.
2. Condiții și criterii de aderare la UE
Este în afară de orice îndoială că integrarea în UE depinde în mod hotărâtor de condițiile interne cum sunt : natura și ritmul tranziției, de calitatea, amploarea și calendarul înfăptuirii reformelor ; schimbarea radicală a condițiilor interne și ameliorarea lor continuă. Voi prezenta mai jos principalele condiții interne ale unui stat care dorește aderarea la Uniunea Europeana.
Privatizarea în perioada de tranziție și reinstituirea pluralismului formelor de proprietate sunt procese inedite. Fiecare stat angrenat în tranziție a căutat modelul optim de privatizare și de reconstituire a pluralismului formelor de proprietate. Până în prezent, nici o țară nu poate proba și dovedi prin fapte că a găsit modelul cel mai bun și mai eficient de privatizare. Toate țările sunt în căutarea modelului care să răspundă cel mai bine realităților proprii și să grăbească privatizarea cu niște costuri economice și rezistență socială cât mai mici.
O altă condiție necesară aderării la Uniunea Europeană este aceea că țările care își depun candidatura să aibă o economie de piață bine închegată care să poată face față concurenței și celorlalte procese care sunt în acest domeniu. Trecerea de la economia de comandă la economia de piață se face prin intermediul tranziției spre economia de piață. Conducerea administrativ-birocratică, prin plan și reglementări excesiv de centralizate, devine inoperantă în condițiile demonopolizării proprietății și a producției. Substituirea treptată a mecanismului de comandă cu cel de piață presupune elaborarea și punerea în aplicare a întregului pachet de legi juridice reclamate de aceasta, crearea cadrului și a sistemului instituțional de funcționare a economiei de piață, dereglementarea și luarea deciziilor în conformitate cu legea cererii și a ofertei, acceptarea profitului drept unic și suprem criteriu al inițiativei economice.
Tranziția la economia de piață, extinderea continuă a sferei de manifestare a pieței, ameliorarea graduală a locului și rolului ei nu sunt procese liniare și uniforme. Ele sunt determinate și poartă amprenta condițiilor istorice și dimensiunilor privatizării și restructurării întregului complex economic și social național. Altfel spus piața în tranziție urmează legi, cerințe și exigențe, interne și externe, precise și de neocolit.
Fără o structură de proprietate variată axată pe proprietatea privată sub toate formele și variantele ei moderne nu este posibil pluralismul politic, statul de drept și democrația autentică de tip occidental. Multitudinea și diversitatea intereselor economice generate și întreținute de proprietatea privată se exprimă pe plan politic prin numărul mai mare sau mai mic al partidelor și al doctrinelor politice. Monopolul absolut al proprietății și puterii economice naște totalitarismul politic, de o extremă sau alta. Pluralismul politic creează condițiile și premisele pentru democrație și stat de drept ; pluralismul politic întreține și alimentează permanent procesul de dezvoltate și prosperitate. Din acest motiv Uniunea Europeană spre care ne îndreptăm dorește înainte de toate realizarea pluralismului politic, democrației reale și statului de drept perfect funcționale.
Aderarea țărilor Est-europene care sunt chiar mai sărace decât Spania și Portugalia, având sectoare agricole mari și aflându-se într-un proces dureros de tranziție la economia de piață, este un proces complex. Uniunea Europeană are două obiective strategice de bază în ceea ce privește extinderea spre Est:
Primul obiectiv este crearea unei Europe care să garanteze pacea și stabilitatea prin garantarea democrației, aplicarea legilor, drepturilor omului și protecția minoritarilor. „Impresia mea este ca cea mai bună cale de a face din Europa un loc mai stabil, unde suferințele trecutului să dispară cu adevărat, este să mergem înainte cu deplină integrare a continentului European”, declara Gunter Verheugen, Comisarul european pentru extinderea Uniunii Europene, într-un interviu acordat redactorului șef al revistei „Europe” din Washington .
Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei piețe deschise și competitive. Acest obiectiv dă posibilitatea tuturor țărilor din Europa Centrala și de Est, care încă suferă de pe urma moștenirii comuniste, să găsească și să ofere popoarelor lor cel puțin oportunități pentru un trai decent.
Cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga, din anul 1993, țările membre au făcut un pas decisiv în extinderea spre Est a Uniunii Europene, convenind că „statele asociate din Europa Centrala și de Est care doresc pot deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsuă să îndeplinească condițiile economice și politice cerute”.
În esență nu s-a mai pus problema dacă ci când vor adera respectivele țări la Uniunea Europeană. Răspunsul la această întrebare este unul relativ, și anume: atunci când vor fi îndeplinite criteriile de aderare cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga”. Un an mai târziu, Summit-ul de la Essen a definit o strategie de preaderare pentru a pregăti țările din Europa Centrală și de Est să adere la Uniunea Europeană. Summit-ul de la Essen a stabilit pașii de intrare a țărilor asociate pe Piața Internă a Uniunii Europene, evidențiindu-se trei domenii: concurența, controlul ajutoarelor de stat și acquis-ul comunitar.
Pentru ultimul domeniu, strategia de la Essen a realizat un document – Carta Albă – menit să asiste TECE în adoptarea acquis-ului. Carta cuprinde o imagine de ansamblu a legislației comunitare pe care țările asociate trebuie să o adopte în propria legislație. Ea identifică măsurile cheie în fiecare sector al pieței interne și sugerează secvențele în care trebuie realizată armonizarea legislațiilor.
Fiindcă majoritatea țărilor integrate în ultimul val sunt foste țări comuniste, care au avut și încă au probleme în tranziția spre sistemul occidental, UE a introdus instrumentul „clauzelor de salvgardare”, ce permite statelor și UE să se abată, în anumite cazuri, de la tratat. Există următoarele tipuri de clauze:
1. Clauza de salvgardare generală: dacă în primii trei ani de la aderare vor apărea dificultăți grave și persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situația economică într-un anumit domeniu, noul stat membru poate solicita autorizația de a lua măsuri protecționiste pentru a ameliora situația creată și a ajusta respectivul sector economic al Pieței Comune. Această clauză poate fi activată cu votul unanim al statelor din Consiliu.
2. Clauza de salvgardare privind Piața Internă: dacă un nou stat membru nu își îndeplinește angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare conform principiilor subsidiarității și proporționalității. Aceasta clauză se activează în aceleași condiții ca și prima.
3. Clauza de salvgardare în domeniul Justiției și afaceri interne: dacă există întârzieri sau riscuri iminente cu privire la transpunerea sau implementarea deciziilor cadru și a angajamentelor relevante, a instrumentelor de cooperare și a deciziilor privind recunoașterea mutuală în materie civilă într-un nou stat membru, conform Titlului IV al TUE, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare și să specifice condițiile de aplicare a acestora. Acestea pot lua forma unor suspendări temporare de la aplicarea prevederilor relevante și a deciziilor în relațiile dintre un nou stat membru și oricare alt stat membru, fără a prejudicia continuarea cooperării judiciare strânse. Principiile de aplicare și condițiile de activare sunt aceleași ca la pct. 2.
În afară de clauzele valabile pentru statele devenite membre în ultimul val, în cazul României și Bulgariei, datorită întârzierilor înregistrate de aceste state în procesul de integrare, UE a mai introdus o clauză specifică și una valabilă doar pentru România:
1. Clauza de salvgardare specifică (valabilă pentru România și Bulgaria): dacă în urma monitorizării de către Comisie a angajamentelor asumate de cele două state și, în special, a Rapoartelor de monitorizare rezultă clar că stadiul adoptării și implementării acquis-ului indică riscul că acestea nu sunt pregătite să facă față condițiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie 2007), Consiliul, acționând în unanimitate și pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide amânarea datei de aderare cu un an, până în ianuarie 2008.
2. Clauzele de salvargarde valabile doar pentru România pot duce la amânarea cu un an a datei aderării, pentru 1 ianuarie 2008, dacă nu se respectă angajamente pentru capitolele Concurență și JAI.
CAPITOLUL V
ASPECTE ALE PROCESULUI
DE ADERARE A ROMÂNIEI LA UE
1. Factori economici ce influențează integrarea
Între factorii determinanți ai realizării criteriului economic pentru aderarea la Uniunea Europeana și diminuarea decalajelor economice față de aceasta putem identifica: ritmul și calitatea reformelor interne în țările candidate; deschiderea spre exterior a piețelor prin liberalizarea și amplificarea schimburilor comerciale; rolul investițiilor străine directe la nivel micro și macroeconomic.
Țările Europei Centrale și de Est se confruntă încă cu procesul complex de transformări interne și de integrare europeană și internațională a societăților și a economiilor lor. Toate acestea se complică, pe măsură ce statele trebuie să rezolve problema foarte dificilă a stabilizării economice și pe cea a restructurării și modernizării tehnologice. Toate elementele interne și externe sunt interdependente și se condiționează reciproc. Dar cea mai mare importanță o prezintă stabilizarea economiei și găsirea căilor de dezvoltare durabilă la nivel de țară și la nivel regional, întrucât crearea unei economii de piață moderne este o condiție importantă a integrării în Uniunea Europeană.
Existența economiei de piață funcționale și a capacității de a face față concurenței și forțelor pieței din interiorul Uniunii constituie o premisă importantă a aderării la Uniunea Europeană, fiind criteriul economic în funcție de care o țară poate adera la Uniunea Europeana, acest criteriu fiind stabilit de către Consiliul de la Copenhaga în 1993.
Pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est, existența unei economii de piață funcționale a constituit și încă mai constituie obiectivul central al tranziției de la economia socialistă planificată spre cea capitalistă. Ca urmare a acestui fapt, pentru multe țări din Europa Centrală și de Est, procesul de integrare în Uniunea Europeană s-a desfășurat și încă se mai desfășoară concomitent sau în continuarea procesului de tranziție. Pentru toate țările candidate însă, indiferent de stadiul realizării economiei de piață funcționale, ținta integrării europene a avut o mare contribuție la creșterea sprijinului politic și public pentru consolidarea și continuarea reformelor economice.
Reformele efectuate în TECE pentru creșterea capacității concurențiale pe piața internă a Uniunii Europene au multe elemente comune în procesul de globalizare, care le afectează la rândul lui. Procesul reformelor economice în TECE a fost directionat în toate aceste țări spre liberalizare, privatizare, reforma întreprinderilor, a infrastructurii și a instituțiilor financiare.
Majoritatea țărilor TECE au implementat liberalizarea prețurilor, a comerțului și a cursului de schimb chiar de la începutul perioadei de tranziție, ca prime etape ale procesului de reformă. Liberalizarea prețurilor a progresat continuu, dar în multe țări se menține încă controlul asupra prețurilor la utilități, chirii și unele produse cu rol vital în economie.
Progresul liberalizării a depășit alte dimensiuni ale reformelor, fiind stimulat de eforturile depuse de TECE pentru integrarea în Organizația Mondiala a Comerțului (OMC), ca și pentru satisfacerea clauzelor Acordurilor Europene și CEFTA (Central European Foreign Trade Agreement – Acordul de Liber Schimb Central-European). În acest scop, multe state au liberalizat fluxurile comerciale, au trecut la convertibilitatea de cont curent, la legea antidumping și la legile fiscalității, excepție făcând doar Cehia și Slovacia.
Adoptarea noilor legi s-a dovedit mai ușoară decât implementarea lor efectivă. Un exemplu real îl constituie în acest sens politica concurenței care, cu excepția Cehiei, Slovaciei, Poloniei și Ungariei, nu are încă forța suficientă pentru a impune măsuri punitive în cazul practicilor anticoncurențiale.
În timp ce privatizarea întreprinderilor mici este practic încheiată în majoritatea țărilor, se păstrează totuși o diferență sensibilă în ceea ce privește privatizarea întreprinderilor mijlocii și mari. În afară de Cehia, Ungaria și Slovacia, țări în care se atinge deja o pondere a proprietății private apropiată de cea a țărilor dezvoltate, în țările din Europa Centrală și de Est – Polonia și România – privatizarea întreprinderilor mici și mijlocii este întârziată.
Privatizarea marilor întreprinderi cu pierderi rămâne încă o problemă, deși s-a trecut la lichidarea unora dintre acestea. Este suficient să menționăm cazul marilor întreprinderi din România pentru a ne da seama de amploarea fenomenului. Trecerea acestora din proprietatea de stat în cea privată s-a realizat prin practici care, de cele mai multe ori, nu au fost transparente sau care au fost în defavoarea statului, avantaj având persoane interesate cu sprijin din partea unor cercuri politice.
Restructurarea întreprinderilor în TECE este una dintre componentele procesului de reformă pentru constituirea unei economii de piață funcționale, componentă ce continuă să se situeze în urma celorlalte din cauza constrângerilor financiare și a slabei discipline financiare. Ritmul restructurării întreprinderilor este lent în majoritatea TECE, lucru vizibil prin persistența întreprinderilor cu pierderi.
În timp ce intervențiile statului au fost eliminate, multe întreprinderi de stat neprofitabile continuă să primească sprijin datorită regulilor bugetare lejere, adică prin amânarea falimentului și tolerarea sustragerii de la plata impozitelor sau a arieratelor către unitățile de stat. Legea falimentului există în toate TECE, dar falimentul se aplică în mică măsură în Cehia, Slovacia, România, date fiind capacitatea instituțională scăzută pentru implementarea legislației și teama guvernelor de a nu repercuta consecințele marilor falimente asupra forței de muncă.
Fenomenele pe care le-am semnalat nu fac imposibilă integrarea în Uniunea Europeană, dar creează mari probleme integratorului. Ele sunt fenomene de durată, ritmul desfășurării lor fiind accelerat de condițiile puse de către UE țărilor ce se integrează.
2. Beneficiile aderării
Din punctul de vedere al României, atât la nivel oficial, cât și ca expresie a voinței populare, nu există alternativă viabilă la orientarea politică înspre UE. Până și în mediul politic, caracterizat de convulsii specifice tranziției românești, a fost atins un consens cu privire la aderarea țării noastre la structurile UE. Pe lângă nevoile de ordin emoțional evidente, având ca nevoie identificarea românilor ca europeni, la baza orientării României stau și o serie de beneficii obiective.
Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor aspectelor vieții economice, politice și sociale. Implicațiile economice vor fi precumpănitoare; se vor înregistra însă mutații radicale și în domeniile politic, de securitate, social și cultural.
În plan politic mecanismele de luare a deciziilor va trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competențe către instituțiile comunitare, fapt inițiat deja de Constituția din 2003. Totodată, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul UE, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-și promoveze și să-și apere mai bine interesele.
Prezentate sintetic principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:
un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare rapidă și durabilă;
predictibilitate și stabilitate crescute ale domeniului economic;
creșterea competitivității pe piața internă, ceea ce va conduce la stimularea și motivarea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței de promovare a noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;
dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională și piața forței de muncă;
accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la know-hou-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate;
prezența agenților economici pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o portanță deosebită;
oportunități deosebite de implementare a Uniunii Economice și Monetare;
întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;
posibilitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurație a Europei;
creșterea prestigiului și consolidarea statutului României în relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic cât și economic;
dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea „cetățeniei europene”;
perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii români.
La aceste avantaje directe se adaugă, ca un corolar, și costul de oportunitate pe care l-ar fi generat neaderarea României la Uniunea Europeană:
izolarea și îndepărtarea de procesele de procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicând dificultăți și cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena politică și economică;
izolarea economică a României, în condițiile în care UE deține în prezent circa 60% din comerțul exterior românesc;
restrângerea posibilităților de acces al produselor românești pe piața comunitară;
creșterea vulnerabilității produselor românești față de măsurile de apărare comercială și înmulțirea obstacolelor tehnice ale UE față de țările terțe;
creșterea decalajului economic dintre România și țările din zona care vor adera la UE, datorită, în principal, imposibilității de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;
diminuarea șanselor de aliniere în perspectivă la acqius-ul comunitar, având în vedere că integrarea intra comunitară evoluează în permanență;
dificultăți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țări candidate, în condițiile creșterii numărului de state membre ale UE;
reducerea posibilităților României de a practica o agricultură competitivă ca urmare a neintegrării la timp în mecanismele politicii agricole comune.
Strategia națională de pregătire a aderării României la UE, adoptată la Snagov în iunie 1995, a jalonat etapele procedurale și acțiunile ce urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare. Conștientă de deficiențele și întârzierile semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997, România a accelerat ritmul reformelor economice si instituționale.
Statutul de candidat la aderare dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg și oficializat odată cu începerea procesului de negocieri și aderare la Uniunea Europeană, din martie 2000, a marcat un nou stadiu al relațiilor cu UE și implică asumarea de responsabilități sporite în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în alinierea la normele și practicile comunitare. Parteneriatul de Aderare semnat de România a constituit elementul cheie al strategiei consolidate de preaderare, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile acționale și mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară.
3. Drumul României spre integrarea europeană
În 1993, România și Uniunea Europeană au semnat Acordul de Asociere, ratificarea lui având loc doi ani mai târziu. Prin acest acord, relația comercială a României cu Uniunea Europeană reprezenta peste 60 % din volumul exporturilor și importurilor țării noastre.
La 9 mai 1994, România a primit statutul de partener asociat al UEO împreună cu alte opt state din Europa Centrală și de Est. Din 1995, în țară s-a constituit Consiliul Parlamentar Mixt România-Uniunea Europeană care s-a întrunit semestrial.
România și-a depus candidatura la Uniunea Europeană în 1995. În același an, în luna iunie, toate partidele parlamentare au semnat la Snagov ceea ce avea să fie cunoscută ulterior drept Strategia de la Snagov, pentru aderarea României la Uniunea Europeană, exprimându-și printr-o declarație politică sprijinul pentru realizarea acestui obiectiv. A urmat o perioadă de patru ani de „letargie”, în care România nu a reușit să convingă partenerii occidentali că este capabilă să adere la Uniunea Europeană, îndeplinind doar condițiile politice dintre toate criteriile de la Copenhaga. Micile excepții pentru această perioadă au fost semnarea și intrarea în vigoare, la 22 iunie 1995 și respectiv în august1996, a Acordului de Securitate dintre România și UEO privind păstrarea și circulația documentelor.
Momentul unei cooperări intensificate a fost marcat de începutul anului 1997, când, la 24 februarie, România comunica lista unităților militare nominalizate a fi puse la dispoziția UEO, destinate îndeplinirii misiunilor de tip Petersburg. Prin toate participările active care au urmat, atât la nivel înalt cât și în cadrul acțiunilor comune cu UEO și NATO, România a demonstrat cu predilecție că înțelege ce înseamnă statutul de aliat occidental.
În cadrul procesului de extindere, România nu a fost niciodată considerată unul dintre campionii în grupul țărilor din Estul Europei candidate la integrarea în UE. Aceasta poate fi considerat ca fiind rezultatul atitudinii și ezitărilor autorităților române care au depus cererea de începere a negocierii Acordului de Asociere la UE abia în 1995 și al performanțelor inegale, nesatisfăcătoare, puțin credibile ce au situat România de la început pe o poziție codașă.
Atitudinea reticentă a UE față de România este justificabilă prin prisma lipsei de performanță economică, lipsei de coerență a strategilor, dar și prin prisma poziției sale geopolitice ca zonă de tampon între Europa, Rusia și focarele de conflict din Iugoslavia. Între 1997-1999, poziția României în cadrul grupului de pre-aderare România-Slovacia-Letonia- Lituania-Bulgaria a înregistrat o îmbunătățire, rapoartele Comisiei emițând aprecieri favorabile, dar progresele realizate de țara noastră în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga nu au fost suficiente, fiind grevate de o serie de aspecte negative, cum ar fi situația minorităților naționale, situația copiilor instituționalizați etc. Includerea României în acest grup în 1997 a putut fi interpretată, într-o anumită măsură, și ca un vot de încredere al Comisiei și al UE, în general, acordat forțelor politice recent instalate la București, sau ca o „recompensă” pentru eforturile depuse.
Pentru România, rapoartele de țară ale Comisiei au fost prilejuri de autoevaluare. Începând cu raportul din noiembrie1998, ele apreciau că țara noastră îndeplinește condițiile politice, dar că întâmpină dificultăți în macrostabilizarea economică și în reformele structurale. De asemenea România a progresat semnificativ în adoptarea acquis-ului.
În 1999, prin Rapoartele elaborate și prin recomandările înaintate Consiliului European de la Helsinki, Comisia Europeană propunea continuarea extinderii Uniunii Europene, ca proces evolutiv și bazat pe valorile europene. Acest proces urma să ia în considerare particularitățile fiecărei candidate care va începe negocierile, într-un demers diferențiat, dar non-discriminatoriu. Aceasta însemna că fiecare țară candidată avansa în negocieri în funcție de rezultatele proprii înregistrate în îndeplinirea criteriilor de aderare.
În ’99, s-a înregistrat o schimbare a atitudinii față de România, datorată conjuncturii geopolitice specifice anului, marcat atât de războiul din Iugoslavia, care a scos în evidență rolul României în asigurarea stabilității în Balcani. La 26 aprilie 1999, statele membre UE recunoșteau rolul României ca factor de stabilitate în Balcani și precizau că hotărârea de a începe negocierile de aderare cu România ar însemna o recunoaștere a rolului sau ca pilon de stabilitate în Balcani. În Raportul din 1999, Comisia aprecia că România îndeplinea în continuare criteriile politice de aderare și că a dovedit că ia măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice. Comisia recomanda începerea negocierilor cu România în anul 2000, cu două condiții:
aplicarea măsurilor anunțate de Guvern pentru rezolvarea situației financiare a sistemului de protecție a copilului și pentru desemnarea unei instituții unice în domeniu;
aplicarea consecventă a măsurilor de stabilizare macroeconomică.
Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a adoptat o decizie istorică privind începerea în anul 2000 a negocierilor de aderare la UE cu alte șase state candidate. Potrivit concluziilor președinției, această decizie s-a bazat pe voința Consiliului de a contribui la stabilitatea și securitatea continentului european, pe baza evoluțiilor anterioare ale statelor candidate sau a rapoartelor anuale ale Comisiei Europene privind pregătirea pentru aderarea la UE.
Noua strategie de continuare a procesului de extindere a UE reconfirma prioritatea criteriului politic în începerea negocierilor de aderare și însemna recunoașterea implicită a faptului că satisfacerea deplină a criteriilor economice, legislative și administrative va necesita, în cazul tuturor țărilor candidate, eforturi susținute pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp. Consiliul de la Helsinki a reafirmat principiul „tratamentului diferențiat” în funcție de progresele individuale ale fiecărui candidat: fiecare stat urma a fi analizat după propriile rezultate. Totodată, completarea negocierilor de aderare cu monitorizarea îndeaproape a progreselor reale ale fiecărei țări candidate în direcția pregătirii pentru aderare a conferit noii strategii de extindere a UE un spirit de înaltă solidaritate cu demersurile țărilor candidate la integrarea europeană.
La 15 ianuarie 2000 a avut loc Conferința interguvernamentală ce a marcat deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE. Acest eveniment a reprezentat asumarea unei răspunderi importante și a marcat concretizarea opțiunii de integrare a României într-o comunitate de valori și principii democratice, ale respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale omului, ale statului de drept și ale economiei de piață.
Negocierile urmau să se desfășoare în cadrul conferințelor interguvernamentale de aderare. În cadrul Conferinței, de o parte a mesei de negociere stau reprezentanții statului candidat, iar de cealaltă parte, reprezentanții tuturor statelor membre și reprezentantul Comisiei Europene. Conferința și-a desfășurat lucrările în sesiuni/reuniuni de o durată variabilă în funcție de complexitatea problemelor aflate în discuție. Aceasta s-a desfășurat la două niveluri: nivelul politic și nivelul tehnic. România a fost reprezentată la primul nivel de ministrul de externe, iar la cel de-al doilea nivel de negociatorul-șef. Statele membre ale UE au fost reprezentate de delegația Comisiei UE în persoana șefului delegației.
Distincțiile dintre cele două niveluri de negociere, precum și alternanța relativă a reuniunilor se explică prin faptul că înțelegerile intervenite la nivel tehnic trebuia aprobate la nivel politic, șefii delegațiilor naționale însărcinând adjuncții să realizeze anumite obiective, în limitele mandatului național, verificând apoi îndeplinirea lui. Din considerente de ordin practic, pentru o mai riguroasă desfășurare a negocierilor pentru aderare, încă de la prima extindere a UE, acquis-ul comunitar a fost împărțit pe capitole, adică pe domenii de aplicare.
Pentru fiecare dintre aceste capitole, România era așteptată să propună poziția sa oficială față de acquis-ul din domeniul respectiv. În general, documentele de poziție propuse de țara noastră trebuia să ofere informații cu privire la gradul de preluare și implementare a acquis-ului, la instituțiile care au competența aplicării acestuia, la problemele eventuale care există în aplicarea completă a acquis-ului, precum și la strategia de depășire a acestor probleme.
UE a răspuns respectivelor documente prin poziții comune adoptate în unanimitate de statele membre, în cadrul Consiliului de Miniștri al Uniunii Europene. Documentele de poziție sau pozițiile comune nu se prezentau toate odată, ci progresiv, pe măsura deschiderii capitolelor. Deși țara noastră era liberă să propună spre deschidere capitole la care era pregătită sau avansată din punct de vedere al acquis-ului comunitar, existau totuși anumite limitări. La propunerea formulată a Comisiei Europene, Consiliul putea aproba modul în care se eșalonează în timp deschiderea capitolelor.
Pe data de 8 noiembrie 2000, odată cu Raportul anual al comisiei privind progresul țărilor candidate, s-a propus și un itinerar al capitolelor ce urmau a fi deschise, împărțit pe trei semestre astfel încât, până în 2002, cele mai avansate state în adoptarea acquis-ului comunitar să poată finaliza procesul de negociere. În cazul României, în prima fază au fost puse spre deschidere cinci capitole: întreprinderile mici și mijlocii; educație, formare profesională și tineret; știință și cercetare; relații externe; politică externă de securitate comună.
Trebuie remarcat că nu numărul de capitole deschise era important, ci rapiditatea cu care ele erau închise provizoriu. „Cursa” pentru deschiderea unui număr cât mai mare de capitole, deși urmărea aparent încheierea procesului, constituia o abordare superficială a unui proces de o importanță și o complexitate excepțională. După succesul obținut cu primele cinci capitole, România a transmis în luna iunie 2000 propunerea de deschidere a negocierilor la alte opt capitole de acquis. Această propunere îndrăzneață a țării noastre s-a bazat și pe faptul că tocmai începuse perioada președinției franceze a Consiliului UE și, în virtutea relațiilor mai apropiate dintre România și Franța, se spera la o concluzionare mai rapidă a capitolelor propuse. Președinția Consiliului avea un rol important în procesul de negociere, mai ales în plan politic, întrucât la acest nivel se discutau propunerile tehnice venite din partea Comisiei și se înainta spre adoptare de către plenul Consiliului unde, în general, nu mai suferea modificări. Răspunsul UE în legătură cu propunerea României a venit tot în luna iunie, când s-a decis continuarea procesului de negociere, însă pentru moment doar cu patru capitole.
Guvernul României, în timpul guvernării Isărescu, și-a asumat unilateral data de 1 ianuarie 2007 ca dată la care țara noastră va fi pregătită să devină membru al Uniunii Europene. Asumarea acestei date, așa cum se arată în Programul Național de Aderare la UE (PNAR), s-a făcut după mai multe considerente:
Considerente de ordin politic – procesul de integrare avea nevoie de un ritm susținut care să concentreze eforturile la nivel decizional atât în România, cât și în UE. În caz contrar, puteau interveni momente de încetinire și chiar crize, așa cum arătau experiența anterioară a negocierilor de aderare purtate cu alte state.
Considerente legate de evoluțiile care aveau loc în interiorul UE – la 1 ianuarie 2007, un nou exercițiu bugetar multianual intra în vigoare. Următorul buget comunitar putea lua în considerare aderarea tuturor statelor aflate în prezent în negocieri precum și participarea acestora la fondurile structurale.
Considerente legate de aplicarea acordului de asociere între România și UE, a cărui valabilitate dura până la sfârșitul lunii ianuarie 2005. Conținutul acestuia și acumulările pe care aplicarea sa le-a generat constituia un acquis în sine pentru partea românească.
Un moment foarte important pentru extinderea UE și, implicit, pentru aderarea României l-a reprezentat decembrie 2000 sau, altfel spus, Consiliul European de la Nisa. Această reuniune a avut ca principal punct de discuție reformarea diferitelor componente ale politicii și structurii UE. Rezultatele cele mai palpabile au fost obținute în domeniul social și în cel al reformei instituționale. Reforma instituțională constituia unul dintre subiectele cele mai delicate și mai dezbătute în acel moment, iar necesitatea sa nu era justificată nu numai din rațiuni de creștere a eficienței procesului decizional în UE, ci mai ales în perspectiva aderării de noi state în 2004. Era prima dată când chestiunea aderării era luată în serios și se convenea chiar asupra numărului de voturi în Consiliul Ministerial. Recunoașterea îndoielilor cu privire la demersurile extinderii nu era o justificare pentru întârzierea procesului și sfatul dat țărilor estice să mai aștepte. Extinderea UE nu trebuie privită doar ca un proiect economic, el având și o importantă dimensiune geopolitică. Atragerea TECE în parteneriatul politico-economic era deosebit de importantă pentru promovarea păcii și stabilității democratice.
După o perioadă de progres în eforturile de aderare, pentru România a venit una de regres. Raportul periodic asupra României prezentat de comisie în anul 2000 s-a situat la polul opus față de cel anterior. Problemele pe care le avea România erau următoarele:
performanțele economice slabe;
deși se făcuseră progrese în îmbunătățirea sistemului de protecția copiilor, problema copiilor institutionalizați era departe de a fi rezolvată;
în ceea ce privește problema minorităților, gradul de integrare al acestora era redus, în special în cazul minorității romilor.
Punctul cel mai sensibil îl reprezenta cel referitor la performanțele economice, care erau cele mai slabe comparativ cu toate celelalte înregistrate anterior, ceea ce o poziționa în coada listei țărilor candidate. Deși nu se precizează explicit în Raport, se putea deduce că România tocmai pierdea trenul aderării, părând a fi în acest moment, din punctul de vedere al UE, ultima țară care ar putea deveni membră cu drepturi depline în cadrul grupului de preaderare. După revenirea la normal a situației din Balcani, România nu a mai avut atu-uri externe, fiind nevoită să îndeplinească condiții economice de aderare.
În afară de ritmul scăzut al reformelor, un alt punct slab îl constituia corupția, fenomen cu implicații economice, constituind un obstacol în calea investițiilor străine. Un alt duș rece a venit odată cu declarația din anul 2000 a baronesei Emma Nicholson de Winterbourne, care a spus textual că Uniunea Europeană dorește să primească România cât mai repede posibil, însă așteaptă de la viitorul guvern de la București adoptarea în primele 100 de zile a unor măsuri concrete menite să accelereze reforma care stagnează. Ea a adăugat în acel moment că îi roagă pe români să se ocupe de aceste priorități, deoarece România se afla la un moment de răscruce al procesului de aderare, când se pune problema dacă vor accelera eforturile de integrare sau dacă se va răzgândi optând pentru altă cale.
În vederea realizării „stabilității organizaționale” despre care vorbeau membrii grupului de la Copenhaga, România trebuia să-și modernizeze Constituția. În primul rând, statul roman trebuia să recunoască în textul Constituției, așa cum au făcut-o celelalte state membre ale Uniunii Europene, supremația dreptului comunitar asupra dreptului românesc, opinie de altfel susținută și de cabinetul Năstase. Apoi, trebuia modificată dispoziția conform căreia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare din România, pentru că într-o ordine juridică comunitară, în anumite domenii, numai instituțiile Uniunii Europene vor mai putea să reglementeze. Adică Art. 58 alin.1 al Constituției trebuia modificat, pentru a permite și Consiliului European, Parlamentului și Comisiei să poată deveni legiuitori ai României. Toate actele acestor trei instituții europene precum și deciziile Curții Europene vor fi obligatorii pentru România.
Poate afirmația care a atins cel mai mult coarda națională a politicienilor a fost exprimarea unui fapt natural, anume că România urma să-și împartă suveranitatea cu Uniunea. Această modificare era absolut normală, din moment ce România urma să semneze Tratatele Uniunii Europene, așa cum au făcut-o și francezii, spaniolii, Benelux-ul și celelalte state membre.
O altă modificare se referea la prevederea conform căreia dreptul de proprietate asupra terenurilor revine doar cetățenilor români. Odată intrați în UE, cetățenii români vor avea aceleași drepturi ca și oricare alt cetățean din Uniune, iar legislația internă nu are voie să obstrucționeze aplicarea drepturilor egale cetățenilor Uniunii. Art. 6 al Tratatului de la Roma prevede că „este interzisă orice discriminare bazată pe naționalitate”. Toți cetățenii uniunii sunt liberi să se stabilească unde vor în cadrul Uniunii, Consiliul și Comisia veghind asupra exercitării libere a acestui drept. Paragraful e) din alineatul (3) al Art 54 din Tratatul de la Roma spune clar că cele două instituții amintite trebuie „să facă posibil ca un cetățean al unui stat membru să poată achiziționa și exploata proprietăți funciare situate pe teritoriul unui alt stat membru.”
Un alt aspect era acela că orice cetățean al Uniunii Europene va avea dreptul să aleagă și să fie ales în funcții publice naționale și locale în orice alt stat membru. Astfel, etnicii români din Uniunea Europeană vor putea să candideze pentru posturi de primari, consilieri și parlamentari ai României, chiar dacă domiciliul lor actual este în Franța sau Italia chiar dacă azi au cetățenie germană sau olandeză. Nu în ultimul rând, Constituția trebuia modificată pentru a garanta proprietatea privată, prevedere absolut necesară pentru a spori încrederea cetățenilor și companiilor în autoritatea statului și spre a spulbera fantomele unei posibile reveniri la politica de naționalizare a proprietății.
Problema principală a României a fost transpunerea în fapte a promisiunilor de reformă și dezvoltare făcute Europei. Situația economică a fost un motiv de îngrijorare, dar semnalele pozitive pot îndreptăți un optimism rezervat pentru următorii ani. Astfel, este necesară menținerea creșterii exporturilor și a productivității economice, pentru a asigura creșterea durabilă, atât de necesară. Încheierea privatizării este absolut obligatorie, deoarece numai sectorul privat poate fi motorul care să ducă economia românească spre Uniunea Europeană și spre modernizare.
4. Semnarea Tratatului de aderare
Întrucât în anul 2000 României nu i s-a permis deschiderea a mai mult de 9 capitole din 13 câte solicitase, autoritățile au luat măsura înființării unor organisme care să se ocupe în mod exclusiv de procesul integrării. Astfel, a fost creat Ministerul Integrării Europene și Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României la UE (formată din delegații sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții șefului Delegației Naționale). Acest fapt a permis accelerarea procesului de negociere, trecându-se de la capitolele ușoare la cele dificile (precum libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor), ajungându-se ca la sfârșitul lui 2001 să se trimită la Bruxelles documente de poziție pentru toate cele 29 de capitole de negociere. A urmat apoi un întreg șir de deschideri și închideri provizorii de capitole, ultimele două (Concurența și Justiția și afacerile interne) fiind închise provizoriu la 8 decembrie 2004.
Pe 25 aprilie 2005, la Bruxelles, România a semnat Tratatul de aderare la UE. Acest document are următoarea structură:
I. Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană
Partea întâi: Principii
Partea a doua: Adaptări ale Constituției
Titlul I: Dispoziții instituționale
Titlul II: Alte adaptări
Partea a treia: Dispoziții permanente
Titlul I: Adaptări ale actelor adoptate de instituții
Titlul II: Alte dispoziții
Partea a patra: Dispoziții temporare
Titlul I: Măsuri tranzitorii
Titlul II: Dispoziții instituționale
Titlul III: Dispoziții financiare
Titlul IV: Alte dispoziții
Partea a cincea: Dispoziții privind punerea în aplicare a prezentului protocol
Titlul I: Compunerea instituțiilor și organelor
Titlul II: Aplicabilitatea actelor instituțiilor
Titlul III: Dispoziții finale
Acest Protocol este însoțit de 9 anexe cu dispoziții punctuale pentru diferite Titluri.
II. Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană
Partea întâi: Principii
Partea a doua: Adaptări ale tratatelor
Titlul I: Dispoziții instituționale
Titlul II: Alte adaptări
Partea a treia: Dispoziții permanente
Titlul I: Adaptări ale actelor adoptate de instituții
Titlul II: Alte dispoziții
Partea a patra: Dispoziții temporare
Titlul I: Măsuri tranzitorii
Titlul II: Dispoziții instituționale
Titlul III: Dispoziții financiare
Titlul IV: Alte dispoziții
Partea a cincea: Dispoziții privind punerea în aplicare a prezentului act
Titlul I: Compunerea instituțiilor și organelor
Titlul II: Aplicabilitatea actelor instituțiilor
Titlul III: Dispoziții finale
Și acest document este urmat de 9 anexe.
III. Actul final
I. Textul Actului final
II. Declarații
A. Declarațiile comune ale actualelor state membre
1. Declarația comună privind libera circulație a lucrătorilor: Bulgaria
2. Declarația comună privind leguminoasele pentru boabe: Bulgaria
3. Declarația comună privind libera circulație a lucrătorilor: România
4. Declarația comună privind dezvoltarea rurală: Bulgaria și România
B. Declarația comună a actualelor state membre și a Comisiei
5. Declarația comună privind pregătirile Bulgariei și ale României pentru aderare
C. Declarația comună formulată de diferite state membre actuale
6. Declarația comună a Republicii Federale Germania și a Republicii Austria privind libera circulație a lucrătorilor: Bulgaria și România
D. Declarația Republicii Bulgaria
7. Declarația Republicii Bulgaria privind utilizarea alfabetului chirilic în cadrul Uniunii Europene
III. Schimb de scrisori între Uniunea Europeană și Republica Bulgaria și România privind procedura de informare și consultare pentru adoptarea anumitor hotărâri și a altor măsuri care urmează a fi luate în cursul perioadei premergătoare aderării
În afară de clauzele valabile pentru statele devenite membre în ultimul val, în cazul României și Bulgariei, din cauza întârzierilor înregistrate de aceste state în procesul de integrare, UE a mai introdus o clauză specifică specifică (valabilă pentru România și Bulgaria): dacă în urma monitorizării de către Comisie a angajamentelor asumate de cele două state și, în special, a Rapoartelor de monitorizare rezultă clar că stadiul adoptării și implementării acquis-ului indică riscul că acestea nu sunt pregătite să facă față condițiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie 2007), Consiliul, acționând în unanimitate și pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide amânarea datei de aderare cu un an, până în ianuarie 2008. Clauzele de salvargardare valabile doar pentru România pot duce la amânarea cu un an a datei aderării, pentru 1 ianuarie 2008, dacă nu se respectă angajamente pentru capitolele Concurență și JAI:
A. Concurența
I. Asigurarea unui control efectiv de către Consiliul Concurenței al oricărui potențial ajutor de stat, inclusiv al ajutoarelor fiscale, sociale și al eșalonărilor la plata energiei;
II. Consolidarea fără întârziere a implementării legislației în domeniul ajutorului de stat. Asigurarea unei implementări satisfăcătoare a legislației atât în domeniul antitrust cât și al ajutorului de stat;
III. Adoptarea, până la mijlocul lunii decembrie 2004, a variantei revizuite a Strategiei de restructurare a industriei siderurgice și a Planurilor individuale de viabilitate în conformitate cu obligațiile prevăzute în Protocolul 2 al Acordului European. În acest context, România și-a asumat următoarele angajamente:
a. Să nu mai acorde sau plătească, în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2008, ajutoare de stat companiilor prevăzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.
b. Să respecte nivelul ajutorului de stat agreat în contextul Protocolului 2 al Acordului European pentru companiile prevăzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.
c. Să respecte reducerile de capacități pentru produse finite, de 2,05 milioane tone, prevăzute pentru întreaga perioadă de restructurare (1993-2008).
IV. Continuarea dezvoltării capacității administrative a Consiliului Concurenței prin alocarea de resurse financiare adecvate și suficiente, precum și prin calificarea corespunzătoare a personalului.
B. Justiție și afaceri interne
V. Implementare, fără nici o întârziere a Planului de Acțiune Schengen amendat, conform acquisului și conform termenelor.
VI. Accelerarea în mod considerabil a eforturilor în ceea ce privește modernizarea echipamentului și infrastructurii la frontiera verde, albastră și în punctele de trecere a frontierei, precum și continuarea întăririi capacității de analiză a riscului, pentru a asigura un înalt nivel al controlului și supravegherii viitoarelor frontiere externe ale UE.
VII. Dezvoltarea unei Strategii și a unui Plan de Acțiune privind reforma sistemului judiciar actualizată și integrată, incluzând cele mai importante măsuri pentru implementarea Legii privind organizarea judiciară, Legii privind statutul magistraților și Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii (care au intrat în vigoare la 30 septembrie 2004).
VIII. Accelerarea considerabilă a luptei împotriva corupției și, în special, împotriva corupției la nivel înalt, prin asigurarea aplicării riguroase a legislației anti-corupție în vigoare și independența efectivă a Parchetului Național Anticorupție (PNA) și prin transmiterea anuală, începând cu noiembrie 2005, a unui Raport convingător privind activitatea PNA.
IX. Realizarea unei auditări independente privind rezultatele și impactul generat de prezenta Strategie Națională Anticorupție; reflectarea concluziilor și recomandărilor acestei auditări în noua strategie multianuală; implementarea Strategiei și a Planului de Acțiuni trebuie supravegheate de o autoritate clar determinată și independentă; Strategia trebuie să includă angajamentul de revizuire a procedurii penale, până la sfârșitul lui 2005, pentru a se asigura că toate cazurile de corupție sunt soluționate în manieră rapidă și transparentă. De asemenea, trebuie să conțină măsuri care să reducă considerabil numărul autorităților care au atribuții de prevenire sau investigare a corupției, încât să fie evitate suprapunerile în ceea ce privește responsabilitățile.
X. Asigurarea unui cadru legal clar privind sarcinile și cooperarea dintre jandarmerie și poliție, inclusiv implementarea legislației, până în martie 2005, dezvoltarea și implementarea unui plan de recrutare clar, până la jumătatea anului 2005, pentru ambele instituții.
XI. Dezvoltarea și implementarea unei strategii multi-anuale coerente de combatere a criminalității, care să includă acțiuni concrete care să modifice statutul României de țară de origine, tranzit și destinație a victimelor traficului și transmiterea anuală, începând din martie 2005, a unor statistici credibile privind modul în care criminalitatea este combătută.
Clauza poate fi activată cu majoritate calificată din Consiliu.
5. Situația aderării României după ultimul Raport al Comisiei
Pe 16 mai 2006, Comisia a emis penultimul Raport de monitorizare, în care evaluează modul în care România și-a îndeplinit sarcinile asumate în Tratat. S-a vorbit de „stegulețe”, ca semne ale problemelor pe care România le mai are de rezolvat. Dacă în 2004 România avea 14 asemenea stegulețe roșii, în prezent ea mai are doar patru, la agricultură și finanțe.
Raportul trece în revistă progresele înregistrate de România și problemele pe care le are de rezolvat până la aderare. Voi expune pe scurt câteva elemente ale acestui raport.
Se constată că, din punct de vedere politic, în România s-au înregistrat progrese importante în ceea ce privește implementarea reformei în justiție. Capacitatea administrativă a tribunalelor a crescut în mod constant. Cadrul legislativ al luptei împotriva corupției a fost consolidat și este implementat. Direcția Națională Anti-Corupție lucrează în mod eficient iar numărul și calitatea investigațiilor în acuzațiile de înaltă corupție a crescut. România se afla pe calea unui proces de descentralizare serios, în cadrul căruia competențele sunt descentralizate împreuna cu bugetele și responsabilitatea pentru asumarea și implementarea politicilor. Un progres important s-a realizat în domeniul protecției copilului iar examinarea cazurilor de adopție internațională rămase în suspensie s-a finalizat conform programului stabilit.
Din punct de vedere economic, politica fiscală a guvernului României a devenit mai prudentă, asigurând scăderea deficitul guvernamental. S-au realizat progrese în îmbunătățirea sistemului de colectare a taxelor. Creșterea economică rămâne robustă. Unele prețuri la energie au fost aliniate la costuri, deși mai lent decât se prevăzuse. S-a îmbunătățit capacitatea tribunalelor de asigurare a respectării prevederilor contractuale și a procedurilor referitoare la faliment.
Din punct de vedere al legislației și aplicării acesteia, reforma legislativă în domeniul achizițiilor publice este pe cale de a fi adoptată. Instituția Autorității Naționale de Achiziții Publice, nou stabilită, funcționează bine și are personal suficient, competent și bine pregătit.
Strategia națională pentru Drepturile de Proprietate Intelectuală și Industrială împreună cu planul clar de acțiune aferent, destinat îmbunătățirii structurilor și aplicării legilor, sunt implementate conform calendarului. Capacitatea administrativă a agențiilor de implementare s-a consolidat în mod semnificativ.
Situația în ansamblu a continuat să se îmbunătățească iar România și-a îndeplinit obligațiile asumate în cadrul Anexei IX punctul II din Tratatul de Aderare. În particular, rata de punere în aplicare în ceea ce privește ajutoarele de stat este în prezent aproape de a atinge un nivel satisfăcător.
În cadrul sectorului veterinar, situația în ansamblu s-a îmbunătățit. Baza de date pentru identificarea și înregistrarea animalelor este operațională. Licitațiile pentru toate Punctele de Inspecție la Frontieră au fost încheiate iar lucrările de construcție au început. Numărul unităților de procesare din industria alimentară neconforme cu standardele a fost în mod substanțial redus.
Desemnarea entităților administrative implicate în managementul instrumentelor structurale a fost încheiată. Structurile administrative au fost întărite iar mecanismele de cooperare consolidate. În ceea ce privește gestionarea financiară și de control, capacitatea administrativă a fost consolidată iar aplicația pentru EDIS a fost depusă.
Legislația în domeniul poluării industriale este transpusă în întregime. Există structurile instituționale necesare. Numărul permiselor emise având o calitate corespunzătoare este în continuă creștere.
Aplicarea planului de acțiune Schengen a continuat conform programului. Cadrul pentru finanțarea gestionării granițelor trebuie clarificat iar planul multianual de investiții a fost revizuit. Recrutarea pentru personalul Politiei de Frontiera a continuat conform programului. De asemenea, s-a înregistrat o creștere substanțială a capacității administrative a autorității de protecție a datelor.
Raportul mai conține și indicarea unor aspecte negative. El constată că, din punct de vedere politic, s-au înregistrat progrese limitate în ceea ce privește reforma administrației publice și a statutului funcționarilor publici. Eficiența sistemului de justiție ar trebui crescută prin adoptarea unor amendamente legislative pentru reformarea procedurilor judiciare. Corupția rămâne o problemă serioasă și răspândită, iar cadrul legislativ trebuie completat în ceea ce privește finanțarea partidelor politice, verificarea declarațiilor de avere sau a conflictelor de interese ale funcționarilor publici de rang înalt și introducerea răspunderii pentru persoanele juridice.
Parlamentul trebuie să demonstreze că există o voință politică ferma de angajare într-o lupta pe termen lung împotriva corupției la nivel înalt, în care nimeni nu este mai presus de lege. Actualele anchete ale cazurilor de corupție la nivel înalt trebuie să conducă, într-o perioadă de timp rezonabilă, la procese penale, condamnări definitive și sentințe care să descurajeze cazurile de corupție la nivel înalt.
În ceea ce privește sănătatea mintală, trebuie luate măsuri urgente pentru a soluționa gradul excesiv de ocupare din instituțiile psihiatrice și a îmbunătăți facilitățile sanitare din cadrul acestora, pentru reducerea instituționalizării prin ameliorarea sistemului de îngrijire în cadrul comunității și pentru creșterea accesului la produse farmaceutice. Este nevoie de mai multă atenție pentru a asigura implementarea în mod complet a noii strategii privind persoanele cu dizabilități, inclusiv copiii, și sunt necesare eforturi suplimentare pentru a crea servicii alternative destinate persoanelor cu dizabilități și pentru a îmbunătăți calitatea instituțiilor rezidențiale. Trebuie avută în vedere îmbunătățirea situației populației de etnie romă din teritoriu și combaterea discriminării.
Din punct de vedere economic, veniturile bugetare rămân scăzute, drept consecință a reformelor fiscale și a ratelor de colectare a taxelor, ce rămân inacceptabil de scăzute. Deși a avut loc o scădere a ștergerilor de datorii și a acumulării de noi arierate, acestea din urmă au totuși un volum destul de mare. Salariile din sectorul public au derapat. Declinul inflației a încetinit. Procesul de privatizare progresează într-un ritm lent, anumite companii reîntorcându-se în proprietatea statului.
Din punct de vedere al legislației și aplicării acesteia, trebuie asigurată alinierea cu acquis-ul privind produsele alimentare, precum și cu cerințele referitoare la activitățile de control. România trebuie să garanteze că semințe modificate genetic neautorizate nu vor mai fi folosite de fermieri după aderare.
În ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă auto, majoritatea instituțiilor prevăzute de acquis-ul privind asigurările auto nu sunt încă operaționale. Fondul de Garantare și Organismul de Compensare nu au fost constituite și nu le-au fost alocate nici resursele financiare adecvate. N-a fost desemnat încă personalul care să preia reclamațiile, iar baza de date a Centrului de informare nu este încă exactă.
Pregătirea agențiilor de plăti și a sistemului integrat de administrare și control trebuie radical accelerată. România nu are încă un sistem corespunzător de colectare și facilități de tratare pentru deșeurile de origine animală cu risc înalt. Contractele de execuție pentru cele opt unități de tratare a deșeurilor care ar trebui să devină operaționale până la sfârșitul lui 2006 nu au fost încă semnate.
Trebuie consolidată capacitatea globală administrativă și de management a administrației fiscale românești deoarece ratele de colectare sunt încă prea scăzute. Ritmul de implementare a sistemelor IT de interoperabilitate fiscală ar trebui sa fie accelerat de urgență, pentru a asigura redistribuirea TVA și a accizelor între Statele Membre și pentru a preveni frauda atunci când, după aderare, nu va mai exista control la frontiere.
Capacitatea administrativă globală de a administra fondurile UE, inclusiv instruire specializată, monitorizare și evaluare, precum și operarea sistemelor de management și control financiar ar trebui considerabil consolidată. Trebuie acordată atenția cuvenită elaborării listelor de proiecte de rezervă și pregătirii beneficiarilor finali.
Este nevoie de eforturi suplimentare în domeniul legislației orizontale, gestiunii deșeurilor solide și calității apei pentru a finaliza transpunerea și a asigura implementarea completă. Pregătirile în domeniul prevenirea și controlul integrat al poluării trebuie să fie menținute la același ritm și standarde de calitate. Protecția naturii necesită eforturi crescute atât din punct de vedere al capacității administrative cât și al desemnării de zone speciale de protecție a naturii.
Este nevoie încă de eforturi substanțiale în ceea ce privește capacitatea României de a susține ritmul actual în lupta împotriva corupției. Actualele investigații ale cazurilor de corupție la nivel înalt trebuie acum să conducă, într-o perioadă de timp rezonabilă, la procese penale, condamnări definitive și sentințe care să descurajeze cazurile de corupție la nivel înalt.
CONCLUZII
Marea provocare a secolului XX a fost prevederea viitoarei arhitecturi a Uniunii Europene și, din această perspectivă, s-au formulat mai multe ipoteze. Una dintre formulele lansate a fost cea a unei Europe à la carte, în care statele membre ar alege politicile în funcție de avantajul lor imediat. S-a vorbit și de o „Europă cu mai multe viteze” sau în „cercuri concentrice”, distingând nivelul de integrare după regrupările statelor în domeniul economic, politic, militar, ori de o Europă „cu nucleu tare”, organizată în jurul unui număr restrâns de țări legate direct între ele după un model cvasifederal, conservând relații flexibile cu celelalte state care n-ar fi în măsură sau n-ar dispune de voință politică pentru a participa la un asemenea nivel de integrare. De asemenea, s-a vorbit și de o Europă a geometriei variabile, în care dezvoltarea are loc într-un ritm diferențiat, fiind urmărite, însă, scopuri comune. Geometria variabilă se bazează pe o voință comună și nu pune în discuție îndatoririle asumate, însă împiedică ca statele să fie excluse doar pe baza unor cauze economice sau financiare.
În fapt, poate că ar trebui făcută o distincție între cei care doresc și cei care nu doresc, însă nu și între cei ce pot și cei ce nu pot să meargă mai departe. Cei care doresc vor susține avantajele unei premise federale, care poate garanta respectarea particularităților naționale și a diversității regionale, în speranța instaurării unei subsidiarități bine înțelese. Această premiză poate descrie cu precizie transferul de suveranitate și limitele sale și poate facilita înființarea unor mecanisme democratice de control și acordarea de sancțiuni în cazul abuzului de putere. Dincolo de controverse și de ipoteze, nu trebuie pierdut din vedere țelul proiectului european, pentru că este evident faptul că doar o Europă unită poate asigura supraviețuirea și dezvoltarea continentului într-o lume aflată într-o continuă schimbare.
Aceasta presupune trecerea de la „mica Europă” la „marea Europă” care cuprinde istoric și geografic și statele Europei Centrale și de Est. După colapsul comunismului, a devenit clar faptul că nu este posibilă dezvoltarea în afara cadrului Europei unificate și că trebuie găsită calea adecvată de susținere a reformelor economice și politice din fostele state comuniste. Pentru că numai o Europă ce cuprinde Occidentul și Răsăritul continentului poate fi stabilă și sigură, poate fi pentru fiecare mult visata „casă”.
Trebuie acceptat faptul că există o serie de dificultăți care pot afecta finalizarea construcției unui cămin european comun. Putem menționa în acest sens decalajul existent între vestul și estul continentului european. Evident că există diferențe în privința dezvoltării economice și sociale și între țările membre ale Uniunii Europene. Însă Uniunea trebuie să se pregătească la ora actuală pentru primirea, admiterea, unor state care au fost separate vreme de aproape o jumătate de secol de lumea occidentală. Dacă Occidentul a intrat într-o nouă eră, cea post-industrială, această parte a lumii pe care o numim Est încă se mai confruntă cu moștenirile erei industriale, tranziția reprezentând tocmai lupta cu aceste moșteniri. Pentru că „este teribil de greu să restructurezi o economie centralizată de stat, transformând-o într-un sistem de piață care să funcționeze perfect, eficient. Un sistem de piață liberă, cu adevărat operațional, implică nu numai un complicat ansamblu de relații economice, ci și apariția unei culturi antreprenoriale. Presupune o schimbare în mentalitate, și nu doar o schimbare în condițiile economice obiective.”
La aspectele deja menționate se poate adăuga și unul referitor la număr, strâns legat de cel instituțional. Astfel, trecerea de la 15 la 27 de membri înseamnă că Uniunea Europeană devine în fapt mai puternică, dar implică și sarcina introducerii unei reforme instituționale. Tot în această sferă a dificultăților se situează și diminuarea interesului europenilor față de definitivarea proiectului european. Odată cu acesta scade și capacitatea de memorizare a popoarelor, care nu-și mai amintesc cauzele ce au determinat țările europene să-și unească eforturile. Azi, fără să reflectăm asupra țelurilor proiectului european și fără să reconsiderăm cauzele angajamentului comun, nu va fi posibilă înaintarea către un cămin european comun. Astfel, de la statele și popoarele care se îndreaptă în această direcție se pretinde mai ales hotărâre și o viziune clară a viitorului lor comun.
Așa cum am putut observa, procesul de creare a Uniunii Europene nu a fost unul simplu și nu a fost lipsit de momente de criză. Trecerea de la idee la realitate s-a petrecut pe parcursul secolului al XX-lea și mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial. Ca urmare a „schismei” intervenite între marii învingătorii ai celui de-al doilea război mondial, lumea europeană s-a divizat astfel încât numai guvernanții și popoarele din vestul continentului au participat – timp de 45 de ani până la căderea sistemului comunist și la marile întâlniri ale familiei europene – la mișcarea de construcție politică a Europei. Această construcție suprastatală a fost văzută fie ca o șansă a instaurării unei păci europene, de către euro-optimiști, fie ca o cauză a disoluției statelor, cu tot ceea ce decurge de aici, de către euro-sceptici.
Cei ce analizează procesul de integrare europeană observă faptul că acesta nu se mai bucură astăzi de entuziasmul inițial. „Cauza europeană, notează Brzezinski, a fost susținută din ce în ce mai mult de sistemul birocratic generat de uriașa mașinărie instituțională creată de Comunitatea Europeană și de succesoarea sa, Uniunea Europeană. Ideea de unitatea se mai bucură încă de un sprijin popular semnificativ, dar tinde să devină călduță, lipsită de pasiune și de sentimentul misiunii. […] Unificarea europeană e din ce în ce mai mult un proces și nu o cauză”. De aceea, perspectiva extinderii apare multora destul de sumbră, înregistrându-se și o diminuare a interesului europenilor față de definitivarea proiectului european. Dificultățile apărute în procesul de integrare și cele ce se anunță în cazul extinderii generează intense dispute pe marginea strategiilor ce trebuie adoptate. Apare uneori și sentimentul inutilității eforturilor, uitându-se motivul care a stat la originea pornirii pe drumul creării Uniunii: pacea europeană. De aceea, procesul integraționist are nevoie de un suport ideologic, de proiecții care să îi convingă pe europeni de faptul că realizarea Uniunii este cea mai bună dintre opțiunile posibile.
Bibliografie
Andrei, Diana, „Exporturile României către UE cresc constant” în Curentul, 28 septembrie 2000.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: aprofundare și extindere. Cartea I: De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001
Bocancea, Sorin, Instituții și politici publice în Uniunea Europeană, Cantes, Iași.
Brzezinski, Z., Marea tablă de șah.Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000
Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, București, 1993.
Câmpeanu, Virginia, “Tabel sinoptic”, noiembrie 2000, realizat pe baza datelor din Transmision Report, BERD, 1998
Chireac, Bogdan, “Ultimatumul baroanei” în Adevărul, 6 noiembrie 2000.
Demesmay, Claire, Les Européens existent-ils?, în Politique étrangère, nr. 3-4, 2003
*** Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed. Polirom, 1999
Dinescu, Ana, “Comisarul european pentru extinderea UE, Gunter Verheugen, trage semnalul de alarmă pentru București: «România nu are economie de piață» în Ziua, 23 octombrie 2000.
Duverger, Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Ed. Omegapres, București, 1991
Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 2001
Lefebvre, Maxime, Un programme geopolitique pour l'Europe elargie, în Politique étrangère, nr. 3-4/2003.
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Editura Apostrof, Cluj, 1997.
Matieș, Mihai, Securitatea matinală, politică de apărare și istorie militară în România la sfârșit de mileniu, Ed. Institutul pentru studiul politicii de apărare și istorie militară, București, 2000.
de Montbrial, Thierry, Memoria timpului prezent, Ed. Polirom, Iași, 2000
Nechita, C. Vasile, Integrarea europeană, Ed. Deșteptarea, Bacău, 2000, p. 32.
Olaru, Dumitru, Integrarea vest-europeană. Realități și controverse, Ed. Politică, București, 1988
Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iași, 2001
Tănase, N. Daniel, Un concept românesc privind viitorul UE, Ed. Polirom, Iași, 2000
Toulemon, Robert, “La Construction européene”, Le livre de poche, 1994
Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998
Site-uri:
www.guv.ro
www.infoeuropa.ro
www.mae.ro
www.mie.ro
Bibliografie
Andrei, Diana, „Exporturile României către UE cresc constant” în Curentul, 28 septembrie 2000.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: aprofundare și extindere. Cartea I: De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001
Bocancea, Sorin, Instituții și politici publice în Uniunea Europeană, Cantes, Iași.
Brzezinski, Z., Marea tablă de șah.Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000
Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, București, 1993.
Câmpeanu, Virginia, “Tabel sinoptic”, noiembrie 2000, realizat pe baza datelor din Transmision Report, BERD, 1998
Chireac, Bogdan, “Ultimatumul baroanei” în Adevărul, 6 noiembrie 2000.
Demesmay, Claire, Les Européens existent-ils?, în Politique étrangère, nr. 3-4, 2003
*** Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed. Polirom, 1999
Dinescu, Ana, “Comisarul european pentru extinderea UE, Gunter Verheugen, trage semnalul de alarmă pentru București: «România nu are economie de piață» în Ziua, 23 octombrie 2000.
Duverger, Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Ed. Omegapres, București, 1991
Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 2001
Lefebvre, Maxime, Un programme geopolitique pour l'Europe elargie, în Politique étrangère, nr. 3-4/2003.
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Editura Apostrof, Cluj, 1997.
Matieș, Mihai, Securitatea matinală, politică de apărare și istorie militară în România la sfârșit de mileniu, Ed. Institutul pentru studiul politicii de apărare și istorie militară, București, 2000.
de Montbrial, Thierry, Memoria timpului prezent, Ed. Polirom, Iași, 2000
Nechita, C. Vasile, Integrarea europeană, Ed. Deșteptarea, Bacău, 2000, p. 32.
Olaru, Dumitru, Integrarea vest-europeană. Realități și controverse, Ed. Politică, București, 1988
Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iași, 2001
Tănase, N. Daniel, Un concept românesc privind viitorul UE, Ed. Polirom, Iași, 2000
Toulemon, Robert, “La Construction européene”, Le livre de poche, 1994
Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998
Site-uri:
www.guv.ro
www.infoeuropa.ro
www.mae.ro
www.mie.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte ale Procesului de Aderare a Romaniei la U.e (ID: 106046)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.