Argumentul Ontologic la Anselm din Canterbury

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ANSELM DE CANTERBURY

Scurtă prezentare

Opera lui Anselm

Filosofia lui Anselm

CAPITOLUL II. ARGUMENTUL ONTOLOGIC ÎN OPERA LUI ANSELM DE CANTERBURY

2.1. Argumentul ontologic – scurtă prezentare

2.2. Argumentul ontologic în Proslogion

2.3. Reconstrucția argumentului

CAPITOLUL III. CRITICA ARGUMENTULUI ONTOLOGIC

3.1. Decartes despre argumentul ontologic

3.2. Critica lui Kant

3.3. Alte abordări

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENTUL ONTOLOGIC LA ANSELM DIN CANTERBURY

Rezumat: În vederea susținerii licenței am elaborat o lucrare cu titlul “Argumentul ontologic la Anselm de Canterbury”. Argumentele pentru existența lui Dumnezeu sunt cele mai cunoscute încercări care au stat mărturie în istoria gândirii, drept o punte deschisă între filosofie și teologie. Cei mai cunoscuți giganți ai spiritului, printre care se pot enumera: Toma din Aquino, Occam, Decartes, Kant, Leibniz, Hegel, Augustin, Anselm și mulți alții, au formulat diverse argumente în acest sens, prin care le-au atestat validitatea, fie le-au contestat vehement. Argumentul ontologic este un argument deductiv în care se încearcă să se arate că premisele duc la o concluzie logică care nu poate fi pusă la îndoială. Aceste argumente însă au la bază fie experiențe religioase, fie temeiuri de natură religioasă. De aceea, am dorit ca prin intermediul cunoștințelor dobândite în facultate, și cu ajutorul teoriilor marilor filosofi, să redau nepreferențial și obiectiv aspecte și elemente mai puțin cunoscute din realitatea acestui subiect.

Cuvinte cheie: argument ontologic, existența lui Dumnezeu, rațiune, morală, trăire religioasă.

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ANSELM DE CANTERBURY

Scurtă prezentare

Sf. Anselm de Canterbury

(Sursa: http://lumea.catholica.ro/2010/04/sfantul-anselm-de-canterbury/)

Anselm de Canterbury este cel mai renumit arhiepiscop de Canterbury, gânditor, scriitor, teolog, filosof neoplatonist, ieromonah și sfânt în Biserica Anglicană și în Biserica Catolică. În filosofie este cunoscut drept întemeietorul argumentului ontologic, iar în teologie este renumit drept fondatorul soteriologiei.

Deși este numit uneori “de Canterbury”, Anselm își are de fapt originile în cetatea Aosta, din Italia, în Regatul Burgundiei, unde s-a născut în anul 1033, purtând numele de Anselmus Candiae Genavae. Aosta se situează în Alpii Italieni, în regiunea Valea Aosta, unde se regăsește în prezent actuala frontieră a Italiei cu Elveția și Franța.

Anselm provenea dintr-o familie nobilă, care era deținătoare de moșii. Tată lui Anselm, pe nume Gundulf, a fost lombard, și cunoscut pentru firea sa foarte violentă. În schimb, mama sa, Erenberga, a fost o femeie pioasă, iar izvoarele istorice spun că Anselm îi datorează acesteia educația lui creștină. Erenberga, cu permisiunea soțului, l-a trimis de la o vârstă fragedă pe Anselm la școala de pe lângă Prioratul Benedictin al locului. La această școală Anselm, care avea doar 15 ani, a cerut să îmbrace straiele călugărești, în ciuda împotrivirilor vehmente ale tatălui, care nu dorea absolut deloc să audă că primul lui născut va dispărea în anonimatul unei mănăstiri, când ar putea mai bine să ducă mai departe gloria familiei sale.

Se cunosc puține din copilăria timpurie sau din educație, dar având în vedere moștenirea, se presupune că educația lui timpurie a fost formidabilă. Aparent, Anselm a căutat o viață monahală încă din adolescență, dar această dorință i-a fost inhibată de către tatăl său.

După pierderea mamei sale Anselm trece printr-o perioadă de rătăcire. Inițial Gundulf, tatăl său s-a bucurat, dar în scurt timp și-a dat seama că relația cu fiul lui devenise tot mai dificilă. Anselm abandonează studiile la vârsta de 23 de ani, și într-o zi, dispare de acasă, părăsind Aosta. Traversează Moncenisio și vreme de trei ani colindă prin Franța în căutare de aventuri, ajungând până în Normandia.

Dintr-un aventurier, călugăr

Anselm ajunge în Normandia în anul 1059, probabil cu scopul de a se întâlni cu

Lanfranco di Pavia, care de asemenea era originar din Burgundia, și acum cu Abatia benedictină din Bec și privit drept un teolog proeminent și dialectician.

La școala lui Lanfranco, superiorul mănăstirii din Bec, Anselm își reia studiile și se reaprinde în el chemarea călugărească. Se gândește totuși îndelung până se decide, iar apoi, la vârsta de 26 de ani, îmbracă straiele monastice, iar mai târziu este hirotonit preot. Se pare că mănăstirea era locul în care Anselm se simțea în largul lui, deoarece sudiul îi deschidea noi orizonturi, fapt care îl ajuta în mare măsură să-și regăsească familiaritatea cu Dumnezeu, pe care o avusese de la o vârstă fragedă. După cum singur spunea, pentru el Dumnezeu era: „iubirea, bucuria și satisfacția”. Datorită vocației sale, în scut timp a fost desemnat maestru și formator al călugărilor tineri, care obișnuiau să-l asculte cu mare interes, și care îl rugau să-și scrie toate lecțiile.

Dar moștenirea religioasă primită de la mama sa nu a fost singur lucru care i-a influențat abordarea monastică. Din pricina experienței dificile avute cu tatăl său, Anselm a refuzat categoric adoptarea unor metode autoritare și foarte imperative, care în vremea respectivă erau des folosite în mănăstiri. Anselm însuși era convins că persoanele care înfăptuiesc lucrurile de frică, devin cu timpul lipsite de sinceritate. Iar în acest sens Anselm făcea des o comparație între plantele care trăiesc sănătos și puternic în cîmp deschis, comparativ cu cele de seră.

Între timp, mai mulți călugări au fost chemați la Canterbury, pentru a transmite și fraților de dincolo de Canalul Mânecii, reformele ce se nășteau pe continent, iar realizările lor au fost bine primite încât în anul 1070, deoarece era nevoie să fie ales un nou arhiepiscop, poporul și regele l-au ales pe Lanfranco. Maestrul vechi și iubit al lui Anselm a acceptat funcția dar a acerut și ajutorul discipolului său pentru a-i pregăti pe călugării tinerii, a-i instrui și a le da sfaturi utile în problemele mai dificile.

În momentul în care Lanfranco di Piavia junge abate la Caen, bătrân și bolnav, Anselm s-a regăsit în postura de prior care trebuie să poarte singur povara conducerii unei abații ajunse deja celebră. A reușit să facă acest lucru, chiar fără să abandoneze învățătura, iar în anul 1078, la moartea lui Lanfranco, călugării supun la vot, și este ales în unanimitate Anselm ca succesor. Momentul respectiv a coincis cu o perioadă de profundă reînnoire a întregii Biserici, și Anselm este cunoscut și pentru faptul că a făcut parte din acest șir de reformatori, fiind exigent cu el însuși dar și cu cei din jur, în ceea ce privește disciplina monastică. Totuși, maniera în care proceda, trezea entuziasm și convingere în spiritul oamenilor, și în special în rândul tinerilor.

Arhiepiscop de Canterbury

În perioada petrecută pe insulă, Anselm a fost apreciat și cunoscut nu doar de către

călugări, ci și chiar de curtea regală a renumitului rege Wilhelm Cuceritorul. În această vreme, Anselm a avut norocul de a-l cunoaște pe călugărul Eadmero, care a devenit în scurt timp fidelul său însoțitor. Deși câștigase afectul și simpatia călugărilor și în special stima și respectul regelui și a arhiepiscopiei, Anselm nu-și dorea să trăiească la curtea regală sau în arhiescopie, ci la mănăstire, așa cum trăise încă din adolescență, în disciplină. Dar la moartea lui Lanfranco, în anul 1089, regele a cerut să fie adus Anselm pentru a-l face arhiepiscop, și după multe insistențe acesta a trebuit să se supună voinței episcopilor englezi.

Deși avea de partea sa călugării, poporul și pe ceilalți episcopi, la Canterbury nu i-a fost ușor lui Anselm din pricina conflictelor între Papă și curtea regală. Cu toate că nu era flexibil în principiile sale, Anselm era destul de maleabil în rest. Ca atare, în momentul în care regele Wilhelm a fost în pericol de excomunicare din partea Papei, Anselm a fost cel care a plecat la Eroma, pentru a-l opri. Un alt moment dificil a fost acela de după moartea lui Wilhelm Cuceritorul, când tronul a fost ocupat de către Henric, fiul său viclean, care dorind să atragă stima poporului și a episcopilor, a cerut aducerea lui Anselm. Entuziasmul acestuia față de onorurile cu care a fost primit a pierit repede, deoarece noul rege viclean, i-a pretins exercitarea jurisdicției de arhiepiscop la curtea regală. Deși a fost un moment dificil, Anselm a reușit să depășească povara cu mult tact, fiind de partea regelui când era posibil, dar fără să afecteze cu ceva Biserica.

Exilul, întoarcerea și ultimii ani

În anul 1103 regele Henric, recurge din nou la un șiretlic și-l trimite pe Anselm la Roma

pentru a discuta față în față cu Papa, legat de problema supremației din Biserica engleză. În acest sens se punea problema dacă această supremație aparține curții regale sau arhiepiscopului. Vicleanul rege a știut de la bun început că dacă suveranul de la Roma i-ar fi dat dreptate regelui Henric, conflictul ar fi fost înclinat în favoarea suveranului, iar pe de altă parte, dacă Papa i-ar fi dat dreptate arhiepiscopului, regele mai avea un as în mânecă, și anume îl putea împiedica pe Anselm să se întoarcă, alegând un alt arhiepiscop, pe placul său.

Urmarea acestei vizite a fost că Papa i-a dat dreptate lui Anselm, și care atare regele Henric l-a expulzat din Anglia.

Anselm a petrecut trei ani de exil în Franța, până în anul 1106, când regele Henric a considerat oportun să-l reprimească cu mare festivitate.

Conștient că nu mai are are mulți ani de trăit, Anselm a reafirmat independența Bisericii față de puterea politică printr-un Conciliu la Londra, iar ultimii ani i-a petrecut în vederea formării clerului.

Anselm moare la data de 21 aprilie 1109, iar unul dintre succesorii lui, pe nume Thomas Becket cere ulterior canonizarea, iar regele urmaș la tron, Iacob al III-lea cere Papei să fie proclamat drept învățător al Bisericii. Teoriile sale au dăinuit peste veacuri, în special datorită elevului său, Eadmer, care a scris o bibliografie amplă a lui Anselm, păstrată și în zilele noastre.

Tab. 1.1. Tabel cronologic al vieții lui Anselm de Canterbury

Opera lui Anselm

Anselm de Canterbury nu a fost doar un om cu capacități deosebite de conducere și un

reformator al Bisericii, ci și un maestru deosebit cu viziune și deschidere universală.

Pe parcursul vieții sale Anselm a scris atât lucrări teologice cât și filosofice. De asemenea, pe lângă aceste scrieri remarcabile îi sunt atribuite și o serie de rugăciuni lungi, care au fost formulate într-o manieră veche latină, patristică, dar și un număr impresionant de patru sute șaptezeci și cinci de scrisori.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: “Cuvântul dintâi despre ființa dumnezeiască sau pilda despre credință” (Monologium de divinitatis essentia sive exemplum de ratione fidei), sau pe scurt Monologion; “Cuvântul următor sau credința în căutarea înțelegerii” (Proslogium sive fides quarens intellectum), sau pe scurt Proslogion; “Dialog despre gramatică” (Dialogus de grammatico) – Gramatica; “Despre adevăr” (De veritate); “Despre libertatea de a alege” (De libertate arbitrii); “Despre căderea diavolului” (De casu diaboli); “Epistola despre întruparea Cuvântului” (Epistola de incarcatione); “De ce Dumnezeu s-a făcut om” (Cur deus homo); “Despre zămislirea feciorelnică și despre păcatul strămoșesc”; “Despre putință și neputință”; “Despre credința treimică” (De fide trinitatis); “Despre purcederea Duhului Sfânt” (De processione spiritual sancti); “Epistola despre jertfirea dospitelor și azimilor” – Epistola despre euharistie; “Epistola despre tainele Bisericii”.

Monologion

Această lucrare a apărut în anul 1076 ca un document anonym, iar după primul ei nume

este o formă de meditație asupra unor adevăruri legate de credință.

Lucrarea menționată cuprinde 80 de capitole, și după o alcătuire mai potrivită pe care a oferit-o ulterior Biblioteca Sanctorum, aceasta se ordonează după cum urmează: cele dintâi 28 de capitole cuprinde reflecții asupra unității divine.

În cadrul acestor capitole se demonstrează existența divinității pornind de la creatură, de la conceptele de bine și de rău, de perfecțiune, de măreție etc., iar mai apoi se trece la o analiză a atributelor lui Dumnezeu.

În continuarea capitolelor este supusă analizei și mistica Trinității. Analiza bazată pe speculații filosofice realizată de Anselm se fixează asupra Fiului – Cuvântul creator și nepieritor al Tatălui asupra Sfântului Duh care se naște din dragostea Tatălui și a Fiului asupra celor trei entități divine private din unghiul unității dumnezeiești.

Opera se continuă cu un șir de meditații, asupra sufletului omului, care este făcut după chipul și asemănarea divinității, suflet capabil să-l privească pe Dumnezeu cu admirație și emoție, și să-l accepte drept un Dumnezeu unic și întreit. Pe acest traseu al analizei Trinității în relația cu atribute ca: speranța, dragostea, credința, cunoașterea, fericirea, etc., iese în evidență o deplasare treptată a gândirii lui Anselm de la speculații filosofice și metafizice asupra divinității la o intuiție contemplativă a divinității.

Ultimele capitole ale acestei lucrări pun în valoare contribuția virtuților teologice la fericirea omenească și la slăvirea de Dumnezeu. În concluzie, datoritpă acestor virtuți, rezultatul efortului meditațiilor filosofice și speculative, este întrecut de exercițiile mistice.

Deși a fost puțin apreciată de către Anselm și de către Lanfranco, lucrarea Monologion este considerată una dintre cele mai frumoase și mai profunde opere teologice. Așa cum în anul 1047 Cipriano Vagaggici menționa în Enciclopeida Catollica, “în istoria gândirii umane e greu să găsești o operă despre Dumnezeu atât de densă în reflecții și atât de lucidă”.

Proslogion

Proslogion este o lucrare scrisă în perioada 1077-1078, și analizează același subiect ca și

în Monologion, fiind de fapt o lucrare concepută ca o completare a celei dintâi, dar axată pe un anumit argument, prin care Anselm înțelege conceptul de divinitate. Mai mult decât asta, întreaga lucrare poati fi privită și drept o discuție cu divinitatea, sau un șir neîntrerupt de rugăciuni contemplative.

Această lucrare anselmiană, care cuprinde 26 de capitole, se evidențiază printr-o deosebită capacitate de deducție. Opera este strucutrată în două părți mari, amândouă debutând cu câte o rugăciune și continuând cu o cercetare logică, care se încheie cu pasaje de admirație dumnezeiască.

Esența acestei lucrări este capitolul 2, în care Anselm lansează pentru prima dată argumentul ontologic, și care prin care se declară că: dacă principiile universale se acceptă și sunt gândite în baza faptul că acestea se petrec în realitatea imediată, în același mod, dacă omul gândește divinitatea, înseamnă că aceasta trebuie să existe. Altfel spus, dacă toate perfecțiunile sunt cuprinse în conceptul de divinitate, atunci din acest concept de divinitate reiese pe cale logică existența lui Dumnezeu.

Acest argument ontologic a stârnit multe discuții de-a lungul vremii, care nu de puține ori i-au contestat autenticitatea, dar în același atimp, acest argument a fost și bază de inspirație pentru numeroși filosofi și teologi.

Gramatica

Această scriere de proporții reduse, a fost realizată ca un dialog în care Anselm ridică

problema dacă fondul gramatical al cuvintelor este materie sau calitate. Nucleul fundamental al acestei lucrări este un exercițiu de gândire care rezidă din studierea argumentelor de logică, fiind privită de alți autori drept o învățătură pedagogică care amintește de Socrate.

Despre adevăr

Această lucrare este de asemenea un dialog care pune sub lupa gândirii filosofice

întrebarea: ce este adevărul? Deși este slab alcătuită ca și structură, lucrarea a avut o mare însemnătate pentru gândirea medievală. Introducerea în această lucrare face trimitere la considerații generale asupra conceptului de adevăr, iar capitolul al doisprezecelea tratează conceptul de dreptate, înțeles de Anselm ca un caracter rectiliniu al voinței, o calitate și strare păstrată pentru sine.

De asemenea, Anselm aduce o repartizare aparte a conceptului de adevăr, clasificându-l în: adevăr logic și adevăr moral, care reies din adevărul ontologic.

Despre libertatea de a alege

În această lucrare Anselm definește libetatea ființei, sau altfel spus liberul arbitru drept:

“capacitatea de a păstra pentru ea însăși rectitudinea voinței”. Se poate sesiza dizacordul dintre titlul lucrării și cele tratate, deoarece autorul nu include aici și posibilitatea de a păcătui. Concepută în această manieră, libetatea ființei este semănată în entitatea angelică dar și în cea umană, iar autorul nu consideră că aceasta dispare odată cu înfăptuirea păcatului strămoșesc, ea rămânând activă și în urma tentațiilor.

Despre căderea diavolului

Această lucrare, scrisă între 1085-1090, este un dialog care analizează păcatul diavolului,

și modalitatea în care a fost posibilă această decădere. Subiectul tratează meditații profunde asupra liberului arbitru, asupra punctului de origine al răului și natura răului, dar și a legăturii între rău și divinitate, care este privită drept binele suprem.

Lucrarea se evidențiază prin puterea argumentelor, prin raționamente pătrunzătoare, și pritnr-o dispută erudită.

Epistola despre întruparea Cuvântului

Această lucrare a fost scrisă de către Anselm în două părți, una apărută în jurul anului

1092, iar cea de-a doua apărută în anul 1094. În acest tratat Anselm combate părerea cunoscutului filosof francez Roscelin, fondatorul unei forme extreme de nominalism, a cărui opinie era că universalitatea are doar expresii verbale.

Vizavi de acest subiect Roscelin lansa idea că natua dumnezeiască nu poate exista liber în cele trei în cele trei entități, și că din momentul în care a fost întrupat Fiul, natura dumnezeiască nu poate fi independentă decât prin întruparea Tatălui și a Sfântului Duh.

Anselm a considerat această afirmație drept o erezie, și pentru a-și argumenta părerea acesta a stabilit diferențierile dintre persoană și natură, și dintre conceptele de relativ și de absolut. Acest tratat a fost privit de către filosofii vremii drept un aport esențial la înțelegerea Trinității, care a readus în discuție și a pus în valoare, doctrina Sfântului Augustin.

De ce Dumnezeu s-a făcut om

Această lucrare scrisă de Anselm în anul 1098, tratează o învățătură fundamentală a

religiei, și anume teza întrupării și a Răscumpărării dumnezeiești. Această lucrare a fost începută în Anglia, și încheiată în Italia, și cuprinde în prima sa parte argumente pentru a lupta împotriva ideilor și atitudinilor necredincioșilor, subliniind faptul că fără Fiul ființa omenească nu s-ar fi putut mântui, deoarece nici un om nu se poate mântui mântui prin el însuși sau printr-o altă entitate angelică.

În cea de-a doua carte, Anselm argumentează că omul are însămânțat în firea și în natura sa un ultim obiectiv, și anume fericirea veșnică și mântuirea. Dar pentru a atinge acest țel, ființa umană trebuie să-și recunoască față de Dumnezeu păcatul. În acest punct Anselm menționează că ispășirea păcatului nu poate fi realizată de către om, de către Dumnezeu, ci de o entitate om-Dumnezeu.

În continuarea acestui tratat sunt prezentate trăsăturile și caracteristicile acestui om-Dumnezeu, trăsături necesare pentru a se înfăptui ispășirea și a se realiza Răscumpărarea. În capitolul 22 sunt prezentate concluziile acestui tratat care abordează teoretic și logic conceptul Răscumpărării, care nu mai ieșise până la Anselm din sfera credinței, și din acest motiv, acest tratat este considerat alături de Monologion și Proslogion o capodoperă.

Despre zămislirea feciorelnică și despre păcatul strămoșesc

Acest tratat a fost scris între anii 1099-1100, și analizează problema relației dintre Fiul și

păcatul strămoșesc. Acest tratat este o argumentare logică care derivă din opera scrisă anterior, De ce Dumnezeu s-a făcut om.

În prima parte a acestei lucrări sunt analizate originea, natura, modalitatea de transmitere a păcatului strămoșesc și efectele acestuia în viața aceasta dar și în cea veșnică.

În cea de-a doua parte Anselm caută să demonstreze cum păcatul strîmoșesc nu putea să treacă la Fiul, și este de menționat faptul că autorul nu este de acord cu simpla purificarea a Fecioarei Maria și lipsirea acesteia de păcatul strămoșesc.

Prin tematica abordată se poate observa că în acest punct al vieții sale Anselm aducea un progres teologic problemei păcatului strămoșesc.

Despre purcederea Duhului Sfânt

Lucrarea structurată pe 16 capitole, a fost scrisă în anul 1102 și tratează un subiect care

naște controverse și în zilele noastre. Acest tratat a fost primul scris de Biserica occidentală împotriva doctrinei fotiene.

În lucrarea aceasta Anselm a precizat întâi care sunt punctele comune ale doctrinelor celor două biserici, mai apoi argumentând cu pasaje din Sfânta Scriptură relația de reciprocitate care se regăsește între cele trei entități divine, și nu în ultimul rând arătând că Sfântul Duh izvorăște atât de la Tatăl, cât și de la Fiu.

Epistola despre jertfirea dospitelor și azimilor

Aceste epistole au fost scrise în perioada 1106-1107, iar prin ele Anselm a avut drept

scop să-l lămurească pe episcopul de Neaumburg în privința anumitor chestiuni legate de cult.

Prima scrisoare, cea mai importantă, sprijină ideea valabilității sacrificiului liturghic cu azimă alături de pâine dospită.

Despre căsătoria între rudele de sânge

Acest tratat, scris în anul 1107, abordează problema căsătoriilor între rudele de sânge,

asupra cărora Anselm este de acord după al șaselea grad de rudenie.

Acord de preștiință și predestinare și harul lui Dumnezeu cu liberatea de alegere

Această lucrare care a fost scrisă între 1107-1108, este și cea din urmă lucrare terminată a

lui Anselm. Lucrarea abordează trei dintre cele mai grele probleme ale teologiei creștine. În primul rând relația dintre preștiința dumnezeiască și liberul arbitru, apoi predestinarea și grația dumnezeiască, argumentând că preștiința dumnezeiască nu are menirea de a îngrădi liberul arbitru, și libertatea în general, ci dimpotrivă, aceasta este cauza la toate lucrurile, exceptând cauza și sursa răului. De asemenea, Anselm era de părere că predestinarea divină nu șterge prestigiul libertății individului, și prin natura sa, nu există predestinare către rău.

Epistole

Epistolar anselmian înglobează un număr de 420 de scrisori care sunt grupate în patru

cărți, dar din totalul acestora doar 350 de scrisori sunt ale lui Anselm, restul aparținând unor călugări, episcopi și abați. Tematica acestor scrisori nu este diversificată, ele referindu-se în marea lor majoritate la viața monastică. Ca și idee predominanta în aceste scrisori trebuie menționat atributul prieteniei.

Filosofia lui Anselm

Filosofia secolului al XI-lea se reducea la dogma lui Aristotel, cunoscută mediului

filosofic drept Dialectica. Prin aceasta se înțelege “arta discuției și a dialogului, și prin urmare, arta de a structura lucrurile în genuri și în specii, pentru a le analiza și discuta mai apoi”.

La acea vreme nu exista nici un fel de morală, fizică, metafizică sau antropologie, care să fie cunoscută publicului larg. Ca atare, pentru a înțelege textul, filosofii aveau nevoie mai întâi să-l străbată cu resursele de care dispuneau. Dar aceste încercări de înțelegere, fie ele bine intenționate, au eșuat, și prin urmare în secolul al XI-lea se produce o divizare a teoreticienilor, în gânditori dialecticieni și gânditori antidialecticieni. Mai mult decât atât, se ajunsese într-un punct în care din pricina anumitor erezii promovate de unii teoreticieni, filosofia era suspectată. În acest context s-a născut necesitatea de reacție, împotriva ereziilor lansate de dialecticieni. Era de așteptat de altfel ca aceste opinii și modalitățile prin care se ajunsese la ele să provoace reacții în mediul celor care apărau adevărul de credința întemeiată pe Scriptură, și pe o mie de ani de tradiție patristică. Dintre aceștia, cei mai titrați au fost Damiani Petru și Otloh, care spunea că: “îi scot învățați mai curând pe cei care cunosc Scriptura, decât pe cei care cunosc Dialectica”.

Bineînțeles că au existat și opinii care au fost formulate mai moderat, cum este cea a lui Manegoldus, care a fost contemporan cu Sfântul Damiani. Acesta își exprima convingerea că nu există potrivire între dialectică și credință și propunea ocolirea științelor lumești, în stituația în care acestea puteau să-l înlăture pe om de la dogmele sacre. “Nimic, deci, nu se judecă, decât sub aspectul mântuirii, înțeles ca imperativă finalitate a vieții.”

Lanfranco de Pavia, cel care l-a inițiat pe Anselm în viața monastică, a fost de asemenea mai tolerant cu filosofia, și afirma că în situația în care dialectica este utilizată într-un mod corect nu contrazice dogmele divine, ba chiar mai mult decât asta, poate să lămurească anumite situații.

De aici reise că Lanfranco nu ataca filosofia, și nu o punea la temelia ereziei, ci o considera o unealtă utilă și necesară.

Se poate concluziona că în această concepție a fost format și Anselm, care având viziune și o gândire deschisă, a folosit în întreaga sa operă filosofia drept unealtă de cercetare. În timpul incursiunii sale în viața monastică, Anselm nu a fost un simpatizant al dialecticii, deoarece a suținut tot timpul că nu este de ajuns morala, și mai mult, înainte de o analiză rațională este nevoie de o credință puternică, aceastea fiind baza de pornire. În altă ordinde de idei, vorbind despre antidialecticieni, Anselm considera că nu este suficientă credința, nefiind nimic rău să cauți să analizezi și să cercetezi ceea ce crezi deja. Anselm accentua faptul că a cerceta rașional te duce cu un pas mai aproape de divinitate, iar cele scrise de Sfinții Părinți era doar o parte din tot ce se mai putea descoperi.

Ca și filosofie, Anselm se încadrează în tradiția Sfântului Augustin, care era specifică secolului al XI-lea, fiind influențat de o serie de teorii aristotelice care se regăsesc în special în Monologion.

Raționamentul filosofiei sale a fost preocupat, asemenea contemporanilor săi de problema relației dintre rațiune și credință. De-a lungul vieții sale, Anselm a încercat să demonstreze cu argumente puternice anumite adevăruri ale credinței caăutând anumite rațiuni necesare pentru acestea. Scopul acestor încercări a fost de a pune rațiunea în situații similare ascetismului, și drept dovadă lucrările lui Anselm nu conțin din belșug citate biblice sau referiri la Sfânta Scriptură, cât argumente compacte cu rolul de a confirma potrivirea și reciprocitatea dintre rațiune și credință. Ca atare, pentru Anselm argumentul nu înseamnă un argument logic, ci mai degrabă demonstrarea prin intermediul unei experințe. Asta a și făcut Anselm pe parcursul vieții sale, a experimentat totul, chiar și existența Trinității, dar fără a considera că nu mai este necesar să existe rămasă vreo taină sau vreun mister în credință. De exemplu, Anselm demonstrează existența Trinitatea dumnezeiască, dar nu explică și modalitatea în care se raportează Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt unul altuia.

În altă ordine de idei, filosofia lui Anselm nu contopește oferirea de rașiuni necesare cu conceptul de cauzalitate. Pentru Anselm este esențial numai faptul că adevărurile credinței pot fi dovedite, fapt care nu înseamnă însă și stabilirea unei cauzalități în relația ființei umane cu Dumnezeu, dar nici abrogarea voinței libere.

Ceea ce Anselm a definit drept rațiuni necesare nu pun în evidență necesitatea absolută ci o necesitate condiționată, în aceeași accepțiune ca și Boethius, care spune că: “dat fiind faptul că ființa umană există, ea a fost creată pentru fericirea eternă, că a căzut prin proprie alegere, era necesară Întruparea; în alte condiții ea nu ar fi avut loc”.

Filosofia cu privire la existența lui Dumnezeu

După cum explicam anterior, pentru Anselm aceste rațiuni necesare nu aveau scopul de a dovedi lucruri care în alte condiții ar fi putut fi contrazise. Anselm nu are ca prim scop faptul de a se îndoi sau de a fi nesigur, pentru ca ulterior să ajungă să se convingă de veridicitatea unor adevăruri incerte. În lucrarea sa intitulată Proslogion Anselm nu pornește de la ideea că divinitatea nu există, pentru a ajunge în final să afirme opusul. Acesta crede în adevărurile pe care le dovedește, cu înverșunare de la bun început. Se poate concluziona așadar că Anselm, în filosofia sa nu a urmărit să zidească temelii pentru credință, ci a cercetat într-un mod rațional adevăruri în care deja credea, cu obiectivul de a consolida rațiunea însăși.

Demonstrațiile făcute de Anselm au așaar scopul de explorare, acesta dorindu-și să și vadă ceea ce deja știa că există. În acest sens, Anselm a lăsat moștenire o axiomă celebră: “Cred pentru a putea înțelege”, în traducerea ei în latină Credo ut intelligam. În acest sens se poate adăuga faptul că lucrarea sa celebră, Proslogion, a avut ca prim titlu tocami completarea adusă acestei axiome, și anume “Credința căutând înțelegerea” (Fides quaerens intellectum). Pentru Anselm credința este considerată o condiție primordială pentru înțelegerea adevărurilor, iar lipsa acesteia reprezintă o deficiență pe calea exercitării rațiunii într-un mod corect.

Baza filosofiei anselmiene a fost constituită din teologie, despre care autorul spunea că este în măsură să ofere o explicație rațională despre cele ce se petrec în interiorul revelației, și de asemenea poate rezulta consecințe logice care se desprind din adevărurile oferite în revelații.

În ceea ce privește teoria existenței lui Dumnezeu, Anselm preia de la Sfântul Augustin principiul deducției și îl aplică în opera sa Monologion, cu o mare atenție.

Despre această modalitate aparte, filosofii din zilele noastre sunt de părere că procedeul pornește de la anumite fapte concrete, iar temelia dovezilor este constituită din afirmația că tot ceea ce există posedă un anumit stadiu de perfecțiune, și mai mult decât asta, tot ceea ce deține un anumit stadiu de perfecțiune, îl datorează gradului de comunicare cu perfecțiunea, luată într-o formă absolută.

Filosofia cu privire la Sfânta Treime

Cu o foarte mare importanță pentru teologie sunt reflecțiile lui Anselm cu privire la

conceptul și dogma Trinității. În acest sens Anselm a ordonat și perfecționat un concept mai vechi, care a aparținut Sfântului Augustin, reliefând printr-o mai mare limpezime, doctrina cu privire la relațiile dintre entitățile divine. Toate lucrările sale care au urmat au tratat acest subiect cu aceeași înclinare. La acest subiect se mai adaugă și faptul că Anselm s-a opus de nenumărate ori cu ardoare opiniei lui Roscelin, care fondase nominalismul. Anselm a susținut perseverent să se facă o diferențiere precisă între între specii și genuri, în ceea ce privește problema universaliilor. Acesta prevenea că atâta timp cât nu este limpede dacă un grup de oameni, considerați ca specie, alcătuiesc un singur om, atunci nu se va putea înțelege cum Dumnezeu poate fi în același timp Unul, Unic, și Întreit.

Filosofia cu privire la raportul între bine și rău

Problema raportului între bine și rău, precum și cugetările asupra conceptului de adevăr,

sau a naturii sufletului, sunt teme la care Anselm a lucrat până în anul 1109, spre sfârșitul vieții sale, fără a reuși să le deslușească. Cele câteva aspecte filosofice de orientare a gândirii lui Anselm în acest sens menționează abundența temelor tratate, împotrivirile întâlnite și strășnicia demonstrațiilor logice. Pentru toate acestea Anselm s-a dovedit a fi un exponent de seamă al gândirii școlastice, iar pentru secolul al XI-lea a fost considerat de o inteligență și o îndrăzneală remarcabilă.

Un alt fapt lăudabil în activitatea lui Anselm rezidă din maniera rațională folosită pentru a reliefa explicații logice, obiective pentru credință, pentru adevărurile din aceasta, și pentru raporturile dintre adevăr și credință. Fiind convins că înțelegerea rațională este doar un nivel median între credință și viziunea trecerii în rândul sfinților, Anselm nu stă la îndoială să o folosească, dar respectă o ordine corectă, crezând întîi și apoi cercetând și întărind lucrurile în care deja există. Respectând această ierarhie, Anselm se declară în final, în mod egal, atât mistic cât și filosof. Această alcătuire a fost denumită de către Anselm drept “filosoful vrea să devină un mistic”.

Un ultim aspect legat de filosofia lui Anselm se referă la faptul că acesta nu a reușit doar să demonstreze rațional anumite adevăruri, dar a și neutralizat mai multe teorii, care erau raționale, dar nu erau compatibile cu autoritatea divină.