Aparitia Partidelor Politice In Romania
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………..
Capitolul I. Noțiuni introductive privind constituirea partidelor politice………………….
I.1 Repere teoretice privind definiția partidelor politice…………………………………
I.2 Fenomenul partizan și semnificațiile sale…………………………………………………
I.3 Caracteristicile partidelor politice…………………………………………………………..
Capitolul II.Cadrul politic și juridic ce a generat afirmarea partidelor politice în România………………………………………………………………………………………………………………
II.1 Reforma regulamentară și proclamația de la Islaz…………………………………..
II.2 Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris și semnificația sa politică…….
II.3 Libertatea politică prevăzută de legea electorală din iulie 1864 și de Constituția din 1866 …………………………………………
Capitolul III.Formarea partidelor politice și rolul acestora în dezvoltarea națiunii române…………………………………………………………………………………………………………………………
III.1 Precursorii partidelor politice din România…………………………………………..
III.2Istoricul primelor partide politice din Romania………………………………….
III.2.1Partidul Național Liberal……………………………………………………
III.2.2Partidul Conservator și Partidul Conservator Democrat…………..
III.2.3Partidul Muncitoresc din România……………………………………….
III.2.4Partidul National – Țărănist ………………………………………………..
III.3 Istoricul partidelor de extremă dreaptă și extremă stânga în viața politică românească……………………………………………………………………………………………………
Studiu de caz. – Apariția partidelor în România………………………………………………………….
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………….
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….
Introducere
În termeni strict științifici ,de partide politice nu poate fi vorba înainte de epoca modernă și, mai ales dupa primul razboi mondial.În antichitate și în evul mediu, ce se aproxima a fi partide politice erau cel mult anumite grupuri de oameni,sau grupuri de indivizi uniți prin anumite criterii sau afinități nu neaparat de ordin politic ,cât mai mult de ordin social ,religios.
Conform cu art.1 din primul capitol al Legii partidelor politice nr.14 din 9 ianuarie 2003 partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot ,care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție.Ele sunt persoane juridice de drept public.
Partidele politice constituie,prin definiție, forțe sau grupuri organizate în scopul apărării și promovării intereselor comune uneia sau unor categorii sociale și de cetățeni ,cu mijloacele autorității publice statale.
După opinia unor doctrinări partidele sunt asociații de cetățeni care cad de acord asupra unui oarecare număr de idei și asupra unui program de acțiune ,pe care se străduiesc să le traducă în fapt determinând desemnarea unor candidați la alegeri .
Pentru Georg Jellinek partidele politice sunt prin natura lor grupuri formate sub influența convingerilor comune cu privire la anumite scopuri politice pe care se străduiesc să le realizeze.
Și în literatura politologică românească se reține faptul evident potrivit căruia Constituirea marilor partide (liberale,conservatoare,social democratice) este strâns legată de introducerea votului universal și de evoluția democratică a guvernământului reprezentativ.
Întreprinzând o adevărată anatomie a partidului politic în expunerea sa intitulată Partidul politic ținută la Institutul Social Român,Dimitrie Gusti precizează că partidul este o parte dintr-un tot și că el,partidul,presupune existența unui partid opus fiindcă astfel el nu poate să se manifeste ca partid.În concepția sa ,partidul politic este o asociație liberă de cetățeni ,uniți în mod permanent prin interese și idei comune ,de caracter general ,asociație ce urmărește ,în plină lumină publică ,a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social.În sens mai larg,lui Gusti i se pare că partidul ,slujind politicul,slujește și socialul ,pentru că ceea ce este politic este și social.De asemenea,el gândește că tot ce este social este în același timp și politic .Partidul politic,considera D.Gusti,apare ca un îndoit product ideologic și economic al unei stări într-un moment istoric dat.
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetățenilor.Ca orice asociație partidul politic rezultă din exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere ,ca manifestare liberă a voinței lor de a se constitui într-un partid.Această trăsătură rezultă expres și din art.40 alin.(1) al Constituției care stabilește că “Cetățenii se pot asocia liber în partide politice ,în sindicate,în patronate și în alte forme de asociere”.
R.G.Schwartzemberg considera că un partid politic este o organizație durabilă ,organizată la nivel național și local ,urmărind să cucerească și să exercite puterea și căutând,în acest scop susținerea populară.
Constituția actuală a României utilizează noțiunile de partide politice în art.8 alin (2),art.40 alin(3),în art.73 alin(3) lit. b),în art.146 lit.k); partide în art.40 alin.(2),în art.84 alin (1),în art.103 alin(1); sindicate în art.9,art.73 alin(3) lit p); alte forme de asociere în art.40 alin (1); organizații în art .40 alin(2),art.62 alin(2) ;asociații în art.40 alin.(4); configurație politică în art.64 alin.(5).
Așadar ,partidele politice în general,prin locul și ponderea lor în societate ,prin influența pe care ele o exercită asupra membrilor și simpatizanților – care în anumite cazuri pot fi destul de numeroși – au un mare impact asupra vieții și organizării juridice din țările respective.Ele influențează substanțial sistemele juridice ,modalitățile exercitării puterii.
Potrivit Constitutiei actuale a Romaniei ,partidele politice contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor ,respectand suveranitatea nationala ,integritatea teritoriala ,ordinea de drept si principiile democratiei.
Capitolul I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONSTITUIREA PARTIDELOR POLITICE
I.1 Repere teoretice privind definitia partidelor politice
În societatea modernă partidele politice s-au impus ca realități incontestabile. Procesul apariției lor trebuie privit în strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viața publică. În ansamblul instituțiilor unei societăți cele mai apropiate pot fi considerate statul și partidele politice care, desigur, nu trebuiesc confundate.
“Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele exprimă ideologiile și interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul națiunii”.
Evoluția partidelor politice de la aparitia lor și până în prezent poate fi considerată spectaculoasă. Având ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase, ideologii, ea a ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul, națiunea.
La început simpla denumire a unei tendințe, vocabula “partid” exprimă repede o nouă realitate, un grup social foarte particular pe care dreptul constituțional îl ignoră dar care este mediatorul necesar între poporul elector și guvernanții aleși.
Astăzi, partidele politice au pătruns în constituție. O constituție nouă ce se adoptă și care nu ar cuprinde reglementări privind partidele politice ar putea fi lesne pusă sub semnul întrebării. În explicarea partidelor politice se impune mai întâi clasificarea și rolul în cadrul asociațiilor. Dar, asociații se pot înființa nu numai în exercițiul acestei libertăți. Putem constata cel puțin două mari categorii de asociații:
a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetățenesc;
b) cele create pe temeiuri contractuale (societăți, fundații, regii, asociații economice) sau în exercitarea libertății comerțului (art. 134 alin. 2 lit. “a” din Constituție).
Așa văzute lucrurile vom observa că partidele se încadrează în prima categorie de asociații iar acest lucru nu este lipsit de semnificații juridice, lor aplicânduli-se prioritar regimul juridic constituțional.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea și desigur aplicarea unor prevederi constituționale și legale.
Constituția utilizează noțiunea de partide politice în art. 8 (2), art. 37 (1), în art. 73 (3) lit. “b”, în art. 134 lit. “i”, partide în art. 40 (1,2,3), în art. 84 (1), în art. 103 (1), sindicate în art. 9, în art. 73 (3) lit. “b”, alte forme de asociere în art. 87 (1); organizații în art. 37 (1), în art. 52 (2), asociații în art. 37 (4); configurație politică în art. 61 (5). Asemenea noțiuni sunt întâlnite și în legi.
În legile noastre electorale se vorbește de “partidele și formațiunile politice”, de aceea se impune a se lămuri aceste noțiuni. Ceea ce trebuie subliniat în primul rând este că, cele două noțiuni au incontestabil o trăsătură comună. Ea constă în faptul că, ambele desemnează anumite grupări umane constituite în vederea asigurării, participării lor la exercitarea puterii de stat
Prin intermediul promovării propriilor candidați la alegerile pentru organele reprezentative din structura acesteia. Noțiunea de “formațiune politică” se deosebește însă de cea de “partide politice” prin două trăsături principale.
În primul rând, o formațiune politică nu începe să devină un partid politic decât în momentul în care este exclusă posibilitatea ca susținătorii ei să aparțină ca membri ai altei grupări politice.
În al doilea rând, în comparație cu simplele formațiuni politice, în sânul partidelor politice este instalată o disciplină mai strictă, bazată în principal pe calitatea de membru, pe obligația de a plăti o cotizație și de a se conforma în linii generale platforma-program stabilită în comun. O formațiune politică poate exista însă chiar dacă aceste condiții nu sunt întrunite.
În sfârșit, partidele politice se caracterizează prin faptul că, se organizează și funcționează întotdeauna pe baza unor norme juridice liber acceptate de membrii lor, în timp ce o formațiune politică poate să grupeze și numai simplii simpatizanți .
Conceptul de partid politic trebuie să permită o clară delimitare de alte grupuri politice cunoscute în evoluția politică a statelor.
Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor art. 8 din Constituție în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor. De altfel, așa cum se va vedea mai departe, constituțiile care reglementează partidele politice conțin și ele dispoziții similare.
Definirea științifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide-parlamentare și mai ales a distincției ce trebuie făcută aici între raporturile politice partid-aleși (deputat, senator) și raporturile juridice. Aceste distincții sunt deosebit de importante în sistemele constituționale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ.
Fără îndoială, definirea partidului politic trebuie să înceapă cu menționarea faptului că este o asociație. Prin aceasta, se exprimă atât modul său de formare (prin exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere) cât și compoziția (este o grupare de cetațeni, un colectiv).
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetățenilor. Ca orice asociație, partidul politic rezultă din exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinței lor de a se constitui într-un partid. Această trăsătură rezultă expres și din art. 37 (1) al Constituției care stabilește că: “Cetățenii se pot asocia liber în partide politice și în alte forme de asociere”.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se afirme în ce scop cetățenii se asociază în partide iar dacă trăsăturile pe care le-am examinat până aici permit încadrarea partidelor în categoria mare a asociațiilor, scopurile lor se identifică și se diferențiază în cadrul acestora. Sub acest aspect relatarea unor idei din doctrina juridică și a unor proceduri constituționale prezintă incontestabil interes.
Astfel, în doctrină, scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind:
• promovarea prin eforturile comune ale membrilor, a interesului național, pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord: “Scopul asocierii în cadrul unei organizații este propulsarea la putere a liderilor săi și prin aceasta să asigure condiții favorizante (în sens material sau spiritual) pentru realizarea scopurilor lor economice, a privilegiilor personale sau a amândurora” ;
• realizarea unui program politic;
• urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi și exercițiului puterii ș.a.
Constituțiile, reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea sunt: contribuția, după metoda democratică, la determinarea politicii naționale (Italia art. 49), contribuția la formarea voinței politice a poporului (Germania art. 21), contribuția la exprimarea sufragiului (Franța art. 4), contribuția la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor (România art. 8).
Rezultă din cele expuse mai înainte, că scopurile partidelor sunt eminamente politice, iar evidența caracterului acestor scopuri face ca astăzi să se vorbească tot mai insistent de statul partidelor. Desigur, aceste scopuri exprimă ideologii, filosofii, interese, dar toate în încercarea de a fi realizate prin cucerirea și exercițiul puterii.
Fundamentându-și scopurile pe o anumită ideologie, filosofie, o bază teoretică, partidele încearcă să atragă cetățenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice.
Viața partidelor politice nu se reduce numai la sfera membrilor lor ci tinde să cuprindă cât mai mulți cetățeni, care receptând platformele și ideologiile, urmează să le sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică și care, se poate înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare.
Ca atare, partidele trebuie să-și asigure o bază electorală solidă care să le permită propulsarea reprezentanților lor marcanți în sfera guvernării, mai ales în Parlament.
Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghii eficiente (pârghii de putere) prin care-și pot instituționaliza platformele lor, politica lor putând deveni o politică de stat, voința lor putându-se impune ca voință obligatorie pentru societate. Această voință politică se va exprima juridic în legi.
Definirea partidului politic nu poate face abstracție de necesitatea existenței unor coordonate juridice cât privește scopurile și activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituții și legi, în funcție de ele apreciindu-se constituționalitatea partidului politic.
Considerațiile expuse până aici sunt în măsură să contureze o definiție a partidului politic. Pentru aceasta este interesant să observăm și definițiile altor juriști, politologi sau sociologi.
O definiție socotită clasică este cea dată de englezul Edmund Burke, unul dintre fondatorii gândirii politice engleze. Un partid politic, spune acesta este “un corp de oameni animați de un principiu particular, asupra căruia sunt de acord, pentru a promova, prin eforturile lor, interesul național”.
Sociologul român Dimitrie Gusti aprecia partidul politic ca fiind, una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective: “partidul politic este o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește în lumina publică, a ajunge la puterea de a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social” .
De menționat este și definiția dată de Paul Negulescu: “partidul politic este un organism politic, o gupare cetățenească organizată, urmărind realizarea unui program politic. El joacă un rol considerabil în viața politică a statelor cu o puternică opinie publică, căutând și reușind să creeze curente de opiniune și ajungând, prin propagandă, să analizeze încrederea corpului electoral” .
Sigmund Neumann pornește de la sensul etimologic al termenului: a deveni “parte” a ceva, implică identificare cu o categorie și diferențiere de altă categorie (partnership) în cadrul unei organizații pe baza unui program specific; acestea ar fi și primele două elemente definitorii. O a treia trăsătură definitorie devine participarea la procesul decizional sau lupta pentru a putea participa. Acest element este esențial pentru că el rezidă din caracterul eminamente politic al partidelor.
În concepția marxistă se consideră că, partidele sunt “expresia mai mult sau mai puțin adecvată a claselor și fracțiunilor de clasă”. Din această concepție rezultă rolul partidelor marxiste ca “exponente” ale clasei muncitoare .
R.G. Schwartzemberg consideră că un partid politic este o organizație durabilă organizată la nivel național și local urmărind să cunoască și să exercite puterea și căutând, în acest scop susținerea populară.
Luând în considerare toate aspectele enunțate, putem defini partidul politic ca fiind o grupare sau asociație permanentă de indivizi uniți în mod liber între ei în afinități ideologice și convingeri politice comune, creată la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare și disciplină al cărui scop, înscris într-un program sau statut, constă în promovarea și înfăptuirea în competiție electorală și parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepții politice privind dezvoltarea și conducerea unei societăți date .
I.2 Fenomenul partizan si semnificațiile sale
Importanța cunoașterii genezei istorice a fenomenului partizan ține, de fapt, de cunoașterea fenomenului partizan însuși, care, în mod inevitabil, poartă pecetea nașterii sale. Pe drept cuvînt remarca Maurice Duverger, în antologicul său studiu, că “așa cum oamenii poartă toată viața amprenta copilăriei lor, așa și partidele depozitează profund influența originii lor. Este imposibil, de exemplu, să se înțeleagă diferența de structură care separă Partidul Laburist britanic de Partidul Socialist Francez, dacă nu se cunosc circumstanțele diferite în care s-au născut. Este imposibil să analizăm serios multipartidismul francez sau olandez sau bipartidismul american, fără să ne referim la originile partidelor din fiecare din aceste țări, care explică proliferarea lor în unele țări și restrîngerea lor în altele. Pe ansamblu, dezvoltarea partidelor pare să fie legată de aceea a democrației, adică de extinderea sufragiului popular și de prerogativele parlamentare.”
Mai toți cei care s-au aplecat asupra studiului sistematic al fenomenului partizan plasează geneza partidelor politice spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea – începutul și mijlocul secolului al XIX-lea.
Excepție de la acest veritabil consens politologic, explicabil dealtfel prin evidența faptului istoric, fac doar cercetătorii marxiști. Ei se simt vizibil inconfortați de această idee, pentru că, în cazul în care ar accepta-o ca ipoteză de lucru, teoria marxistă a luptei de clasă ar fi într-o situație foarte ambarasantă, nesustenabilă, ceea ce ar duce direct la subminarea ideologiei comuniste.
O spune un autor în bună cunoștință de cauză, în dubla ipostază de fin cunoscător al literaturii politologice în materie și totodată al tuturor aprehensiunilor și marotelor marxiste: “O astfel de «explicație» (a originii partidelor înlăuntrul regimului reprezentativ, ghilimelele avînd – desigur – un rol ironic, chiar persiflant – n.m., G.V.) are o anumită tentă ideologică”.
Apoi, subsumarea completă a conceptului de partide politice celui de clasă socială, cu care operează teoria marxistă, este o carență pe care bunul simț sociologic nu o poate trece cu vederea; astăzi, după mai bine de 150 de ani de istorie, este o evidență că partidele sînt impure din punct de vedere sociologic, chiar dacă în unele cazuri – în general pentru unele partide de masă – sînt vizibile unele tendințe de structurare pe criteriul clasei sociale.
Partidologi reputați, a căror contribuție la cunoașterea fenomenului partizan este unanim recunoscută, – de la deja clasicii Maurice Duverger, LaPalombara și Weiner, Moisei Ostrogorski, Max Weber, P.P. Negulescu, Raymond Aron etc. la cercetătorii contemporani, precum François Borella, Pierre Avril, Daniel-Louis Seiler, Kay Lawson, Leon Epstein ș.a.m.d., – apreciază însă cu toții această perioadă ca fiind cea responsabilă de emergența fenomenului partidist, chiar dacă asupra unor date și a unor priorități (Marea Britanie, Statele Unite, Franța) n-au căzut de acord.
Oricum, cu toți consideră partidele politice ca o instituție relativ recentă, a cărei naștere este indisolubil legată de anumite prefaceri din regimul reprezentativ și – legat de aceasta – de extinderea dreptului la vot, altfel spus, de valorile democrației și ale liberalismului.
Deși argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sînt greu de respins, dacă nu chiar imposibil, trebuie în același timp arătat că partidele au considerabile rădăcini istorice, coborînd pînă în cele mai vechi timpuri. Vocabula însăși de partid este semnificativă în această privință, ea antedatînd sensibil fenomenul reprezentat de partidele politice moderne.
Jean Charlot găsește cuvîntul parti în documente din secolul al XVI-lea, în plin Ev Mediu; mai mult, constată același cercetător, cuvîntul "partid" este mai vechi în vocabularul politic decît cuvîntul "clasă" în vocabularul social. In limba română, de asemenea, cuvîntul "partid" (sau "partidă") este mai vechi decît instituția desemnată cu acest termen, așa cum se poate vedea din prestigioasa istorie a partidelor politice scrisă de A.D. Xenopol la începutul secolului nostru.
Este deci în egală măsură cert că, deși se structurează în forma pe care o cunoaștem astăzi abia spre sfîrșitul veacului al XVIII-lea – începutul veacului al XIX-lea, partidele rezultă totuși dintr-o lungă evoluție istorică, manifestările acestora găsindu-se din antichitate și pînă în Evul Mediu. In aceste condiții, este poate mai potrivit să vorbim, pentru a putea exprima distincțiile de sens care le separă, de perioada protopartidelor politice, pînă la granița dintre secolele XVIII-XIX, și de perioada partidelor politice moderne. Pentru a înțelege ceea ce le separă, a trece în revistă evenimentele istorice mai semnificative în materie, pentru a le sublinia caracteristicele, este o procedură obligatorie.
I.3 Caracteristicile partidelor politice
Ca entități de sine stătătoare, cu structuri și funcții proprii, partidele politice se deosebesc atât de organismele și instituțiile statale, cât și de cele extrastatale printr-o serie de trăsături, cum sunt:
partidele politice se constituie și acționează pe baza voluntarismului, a liberului consimțământ al membrilor săi;
obiectivul fundamental al activității oricărui partid politic îl constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale deținerii și exercitării ei, a controlului sau influențării ei sau a cuceririi. De aceea, într-un stat democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele și programele politice promovate de acestea;
are caracter conștient – în sensul că este o asociație liberă de cetățeni, ce urmărește fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea pentru realizarea unui set de valori social-politice.Un partid, unește deci, oameni care au același crez politic, doritori să-l slujească și, cred ei, capabili să o facă;
are caracter de grupare socială – în sensul că partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. Experiența istorică a dovedit că partide care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, național, muncitoresc, țărănesc, popular, etc. și care afirmă că au ca țel slujirea poporului s-au dovedit a fi, în realitate, antipopulare, partizane, de grup. În principal, orice partid care acționează în direcția preluării puterii se adresează prin programul său, tuturor cetățenilor țării;
are caracter istoric – în sensul că partidele au apărut odată cu organizarea politică a societății și au evoluat împreună cu aceasta. Așadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al afirmării sclavagismului, de momentele în care societatea a adoptat și forma democratică de conducere.
orice partid politic dispune de o anumită structură organizatorică și de conducere, cu organe proprii de conducere locale și centrale, între acestea existând o strânsă legătură și corelație. În cadrul organizării și activității partidelor politice, un rol important îl au statutele, codurile, regulamentele lor. În ele sunt înscrise principiile și valorile pe care acestea se întemeiază și funcționează, organele sale locale și centrale de conducere, durata și modul lor de desemnare, drepturile și obligațiile membrilor de partid, poziția, atitudinea partidelor față de principalele probleme interne și externe, obiectivele și sarcinile urmărite de acesta, strategia și tactica aplicată, relațiile cu alte partide și formațiuni politice, etc.
partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină. Programul orientează și direcționează activitatea partidului, îi dă sens și finalitate. Într-o formă sintetizată în program își găsesc fundamentarea și exprimarea interesele și aspirațiile clasei, grupului social al cărui produs este respectivul partid;
partidele politice sunt caracterizate printr-o mare diversitate de fundamente doctrinar politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat. Toate acestea reflectă, pe de o parte, diversitatea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar pe de altă parte, existența în societate a unei diversități de opinii, idei, soluții, alternative în realizarea lor, în organizarea și conducerea vieții sociale;
în ceea ce privește denumirea partidelor politice, acestea pot apărea sub o diversitate de nume în care poate fi sau nu inclusă cea de partid, ea putând fi înlocuită cu cea de convenție, front, huntă, asociație. Deși denumirile sub care apar și ființează partidele politice nu exprimă exact și întotdeauna poziția partidului sau a grupului social ce-l reprezintă, includerea în titulatura acestuia a unor noțiuni, ca cea de liberal, conservator, social-democrat, țărănesc pot să exprime fundamentul lor doctrinar-ideologic și compoziția lor socială, dar nu obligatoriu și în mod automat;
partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate socială. Ele sunt sisteme politice deschise, în ele pot intra și ieși membri. În interiorul lor pot lua naștere diferite grupuri, fracțiuni care pot dinamiza, conserva activitatea partidului, îi pot impune o nouă orientare, un nou fundament politic ideologic și un nou program. În situația de mari divergențe de opinii, concepții, fundamente ideologice și programatice, aceste grupuri, fracțiuni pot ieși în afara partidului, îl pot scinda și pot da naștere unui nou partid politic.
În cadrul oricărei societăți democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea și conducerea vieții social-politice. De regulă, acest rol se exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice:
funcția politică – rolul, atributele, prerogativele acestei funcții nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea și funcționarea principalelor instituții statale (Parlament, Guvern), în luarea deciziilor și aplicarea acestora în organizarea și conducerea vieții social-politice. În schimb, pentru partidele aflate în opoziție rolul acestei funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale, Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui partid aflat în opoziție.
funcția de organizare și conducere a activității partidului, de menținere a unei permanente legături, comunicații cu propriile organizații, membrii și simpatizanți – alături de îmbunătățirea activității organizatorice și de conducere, această funcție urmărește atragerea unor noi membrii și simpatizanți politici. Formarea și pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid și de stat în condițiile aflării sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuție a acestei funcții.
funcția teoretico-ideologică – aceasta vizează mai multe obiective:
dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile social-istorice, la obiectivele și sarcinile urmărite de partid;
elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;
organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor partide și formațiuni politice.
Această funcție devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a partidului.
4 . funcția civică, formativ educativă și patriotică atât a propriilor membrii de partid, cât și a simpatizanților.
În România, art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt ele definite în art. 8 din Constituția României:
alin. 1 Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.
alin. 2 Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
Capitolul II
CADRUL POLITIC ȘI JURIDIC CE A GENERAT AFIRMAREA PARTIDELOR POLITICE ÎN ROMÂNIA
II.1. Reforma regulamentara si proclamatia de la Islaz
Recunoașterea publică a suveranității poporului și instituționalizarea ei în importante documente politico-juridice în veacurile XVII-XVIII, a constituit prima etapă pe calea asigurării implicării cetățenilor la conducerea statului modern.
Odată realizată această participare, prin sistemul electoral, care a condus la desemnarea de către electorat a reprezentanților săi în parlamentul modern și, prin crearea unui segment al guvernării prin manifestarea dorinței naționale suverane, s-a reforjat – bineînțeles, în condițiile social- istorice noi , net superioare secolului trecut – un fenomen sociologic întâlnit în epoca de ascensiune a primelor moduri de organizare a societății sclavagiste adică , partidele politice.
Ele au cunoscut de fapt, o apreciată dezvoltare în cadrul democrației sclavagiste ateniene și apoi în perioada Republicii romane, fiind însă observabile până târziu, la finele Imperiului Roman de Apus și mai apoir în Bizanțul împăraților creștini.
Ca o viziune istorică, fenomenul asocierii unor indivizi în grupuri politice determinate de anumite interese, pârghii organizatorice, tehnici de acțiune comună și coordonată, se poate confirma cu ușurință, apelând la textele clasice ale filosofiei politice din antichitate.
De regulă, în perioada sclavagistă, partidele politice aveau existență efemeră și erau mai mult sau mai puțin organizate.
Corespondentele acestor grupări politice, apărute în perioada de formare a relațiilor de producție burgheze și apoi consolidate după victoria revoluțiilor burgheze, întruneau desigur, unele trăsături categoriale specifice partidelor existente, de pildă, în polisurile grecești sau ale partidelor ce-și disputau influența politică în Societatea romană.
Reapărute sporadic și într-o formă embrionară în Evul Mediu Occidental, amplificate îndeosebi de climatul gravelor conflicte pentru investitura la tron, între Sfântul Imperiu German și papalitate, partidele politice existente în această perioadă au rezultat din desprinderea din anumite familii dinastice, din vârfurile claselor sociale sau din ierarhia Bisericii catolice, a unor lideri care au organizat și condus anumite colectivități sau grupuri monarhice, nobiliare, religioase, mai târziu și socio-profesionale având ca trăsături comune, fie anumite interese sau obiective militare, politice, dinastice, fie desfășurarea coordonată a acelorași activități productive.
În Evul Mediu, formațiunile politice erau compuse îndeosebi dintr-un grup restrâns, adesea ocult, format din exponenți ai ierarhiei sociale laice și religioase, reprezentanți ai noii clase aflate în ascensiune, care se luptau fiecare împotriva altuia, sau toți laolaltă împotriva monarhului absolut sau a Papei.
Armele lor erau armele timpului, dar acestora li se vor adăuga de acum înainte, armele luptei politice. În acest fel, lupta pentru supremația puterii în Evul Mediu capătă tot mai mult trăsăturile unei lupte oculte sau fățișe între partidele politice.
Membrii partidelor politice din Evul Mediu erau legați între ei numai prin interese comune și afinități politice sau confesiuni religioase – toate acestea, consolidate cu timpul pe plan ideologic – ci și printr-o anumită solidaritate de grup și disciplină conservate într-un statut sau ordin.
Subliniem însă, că aceste formațiuni politice incipiente nu pot fi socotite încă partide politice în sensul modern al cuvântului. Ele sunt fiecare în felul lor și toate lalolaltă, precursorii istorici ai unor forme de organizare și acțiune politică care s-au cristalizat ca factorii cei mai expresivi și mai activi ai politicului în epoca contemporană.
Studierea condițiilor și formelor de manifestare ale acestora este nu numai interesantă, dar și deosebit de utilă pentru definirea și interpretarea fenomenului partidist.
Noua clasă socială, burghezia, a intuit cu o deosebită claritate rolul și funcția socială a partidelor politice, văzând în ele instrumente de luptă împotriva feudalismului și a absolutismului monarhic, ca și împotriva pretențiilor nobilimii de a-și întări dominația.
Conștientizând funcția socială a partidelor, burghezia a făcut pasul următor: și-a îmbrăcat interesele și aspirațiile de clasă într-o haină ideologică și a făurit programe revoluționare pentru a le impune prin formele luptei parlamentare. Din acest moment, se poate spune că procesul formării partidelor politice, reflectând condițiile social-istorice în care s-a fermentat, a intrat în faza finală.
Revoluția burghezo-democratică din 1848 a grăbit în Europa făurirea statelor naționale și, odată cu acestea, întărirea instituțiilor democratice.
Pe această bază generoasă, partidele politice moderne și-au desăvârșit în scurtă vreme fizionomia fiind instituționalizate ca segmente importante ale sistemului politic.
Partidele moderne care s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinăuntrul acestora, ca fracțiuni sau aripi.
Funcția socială a unor asemenea formațiuni sau forțe politice a constat în stabilirea și extinderea unor noi legături operaționale permenente între guvernanți (puterea executivă și parlament), pe de o parte, și cei guvernați pe de altă parte.
Prin intermediul acestor noi organisme, care și ele au revendicat dreptul de a prezenta, cel puțin în parte, anumite categorii socio-profesionale de indivizi, cetățenii au dobândit noi forme de control asupra elitei guvernamentale.
Conștientizând din ce în ce mai mult rolul lor social și accesul la exercitarea puterii politice, formațiunile politice respective s-au implicat tot mai activ în procesul de guvernare, cel puțin la nivelul său organizațional: în formarea structurii de guvernare (parlamentul și guvernul).
Într-o nouă etapă, superioară, formațiunile politice având o bază socială largă (membrii și simpatizanți numeroși), prestigiul electoral, un program de dezvoltare economico-socială și asigurare a stabilității politice, o strategie de apărare a valorilor naționale și de colaborare cu alte state, care au întrunit adeziunea electoratului, și-au asumat prerogative reale de conducere, devenind, astfel, partide de guvernământ.
Indiferent de modalitatea prin care au luat naștere pentru a ajunge la forma actuală, partidele politice au parcurs anumite etape evolutive.
În fiecare etapă, partidele politice au avut o anumită formă, formă care era corespunzătoare vieții social-politice din această perioadă.
În Țara Românea , unde evenimentele revoluționare au avut un caracter mai pronunțat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 "Proclamația de la Islaz", acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Acesta abdică și părăsește țara temându-se de reacția Rusiei, puterea este preluată de un guvern revoluționar compus din I.H. Rădulescu, Gh. Magheru, A.G. Golescu, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, I. Odobescu și mitropolitul Neofit. Astfel, spre deosebire de "Dorințele partidei naționale din Moldova", Proclamația de la Izlaz a avut nu numai forma, dar și valoarea unui act constituțional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluționare ale anului 1848. Totodată acest document poate fi considerat o adevărată declarație de drepturi ce proclama libertățile omului și decreta principiile fundamentale bazate pe ideea de națiune.
Astfel, în ce privește prevederile Proclamației de la Izlaz sunt de semnalat independența administrativă și legislativă, separația puterilor în stat, egalitatea drepturilor politice și civile, egalitatea fiscală, se sublinia că „Patria este a noastră nu a voastră, (…) aceleași drepturi vom avea cu toții ”, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, dezrobirea țiganilor, emanciparea israeliților, libertatea învățământului, respectarea proprietății particulare, libertatea absolută a alegerilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.
În Transilvania se remarcă, în același an revoluționar, " Petiția națională ", adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Având un caracter radical, acest document preconizează recunoașterea drepturilor românilor ca națiune. Astfel, transilvănenii, în spiritul revendicărilor burgheze, pretindeau: egalitatea în drepturi și foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, libertatea industrială și comercială, desființarea cenzurii și libertatea tiparului, asigurarea libertății personale și a libertății adunărilor, desființarea iobăgiei fără despăgubire, înființarea de tribunale cu jurați, înarmarea poporului sau constituirea gărzii naționale, înființarea de școli române în toate satele și orașele, gimnazii, institute militare și tehnice, seminarii preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului, reprezentarea proporțională în administrație, justiție, armată, și ștergerea privilegiilor.
II.2 Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris si semnificatia sa politica
Din cauza unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din Țările Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat aceste idei și principii constituționale, Țările Române fiind nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din mai 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare voința poporului român manifestată prin rezoluțiile Divanurilor ad hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție impusă de marile puteri, se transpune pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către un domn ales prin vot cenzitar și o Adunarea electivă și cu participarea a două organe comune, Comisia centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele aflându-se la Focșani. Comisia centrală avea rolul de a elabora legile de interes general și comun ambelor Principate, ocupându-se în mod special de modificarea legilor aflate în vigoare, precum și a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial și de procedură.
Deși și-a desfășurat activitatea o perioadă scurtă de timp (între 1858-1862), Comisia centrală are meritul de a fi elaborat un proiect de Constituție, apreciat la vremea respectivă ca fiind "actul autonomiei țării", care a contribuit la pregătirea unificării politico-legislative a celor două Principate. Proiectul poate fi socotit Constituția Unirii Principatelor, întrucât, încă din articolul al doilea, stipula că îndatorirea fundamentală a puterilor statului era de a "conlucra la desăvârșirea, întărirea și apărarea unirii Principatelor într-un singur stat".
În ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, Convenția de la Paris prevedea: egalitatea tuturor în fața legilor, impozitelor și promovarea în funcții publice, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, revizuirea raporturilor dintre proprietari și țărani .
După o campanie electorala agitata cele două Adunări elective formate la Iași și București au ales ca domn atât în Moldova cât și în Țara Românească pe Alexandru Ioan Cuza .Pentru realizarea unirii românii s-au folosit de o lacună a Convenția de a Paris, care nu preciza ca aceeași persoana nu poate ocupa funcția de domn în ambele Principate.
Datorită ostilității manifestate de conservatori împotriva înfăptuirii unor reforme care ar fi sublimat baza materială și puterea marilor proprietari de pământ, Alexandru Ioan Cuza printr-o lovitură de stat dizolvă la 2 mai 1864 Adunarea legislativă și propune spre aprobare prin plebiscit Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Prin urmare se instaurează regimul domniei autoritare. Noua Constituție cuprindea importante dezvoltări constituționale sporind prerogativele domnului, care avea„singur inițiativa legilor ” drept de veto, numea președintele Camerei și membrii Corpului Ponderator(Senatului) . Trebuie reținute consfințirea ideii de bicameralism –puterea legislativa aparținea unei Adunări bicamerale, formata din Adunarea Electiva, cu membri aleși și Corpului Ponderator(Senatului), cu membri numiți de domn- și ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcții administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândeau asemenea funcții nemaiputând face parte din Adunările Elective.
Numit și „Statutul lui Cuza” ,Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris recunoscut de marile puteri in iunie 1864, este considerat de mulți autori prima Constituție a României, deși încă din preambulul acestuia se sublinia continuitatea și legitimitatea Convenției de la Paris, care "este și rămâne legea fundamentală a României".
II.3 Libertatea politica prevazuta de legea electorala din iulie 1864 si de Constitutia din 1866
Legea electorală din 1864 este un document legislativ adoptat în același timp cu Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris după „lovitura de stat” a lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864. Legea a fost publicată în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864.
Aceasta prevedea scădera censului și asigura o mai largă reprezentare ș participare la vot din rândul burgheziei și țărănimii. Trebuie menționat că cetățenii cu drept de vot puteau alege numai membrii Adunării Elective, căci din Corpul ponderator făceau parte membri ai clerului, armatei, președintele Curții de Casație, iar 64 de membri erau numiți de domnitor.
Primele alegeri pe acest act legislativ au avut loc pe 24/25 noiembrie 1864 și a fost în vigoare până la adoptarea Constituției din 1 iulie 1866.
Adoptarea noii constituții și a legii electorale a fost prilejluită de criza politică și constituțională declanșată în primăvara anului 1864 între puterea executivă în stat și puterea legislativă. Ruptura totală a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. Pe un fond politic deja încordat la maximum, această inițiativă a declanșat o criză politică și constituțională fără precedent. Proiectul presupunea desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor, însă această problemă afecta în mod direct interesele membrilor Adunării, căci majoritatea acestora erau mari proprietari de pământ.
Astfel, de-a lungul anilor clasa politică a tergiversat continuu adoptarea unei soluții pentru țărani. Așadar, în Adunare s-a format o nouă majoritate ostilă executivului, iar pe 13 aprilie 1864 cabinetul Kogălniceanu primește un vot de blam din partea Adunării. Din acest moment, primul ministru avea obligația de a depune mandatul echipei sale.
În acel moment, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea două soluții: fie să numească un nou guvern, fie să dizolve Adunarea pentru a declanșa organizarea de noi alegeri legislative, care se desfășurau pe baza legii adoptate odată cu Convenția de la Paris din 7 august 1858. Susținut de domnitor, Mihail Kogălniceanu nu demisionează, însă nici Cuza nu dizolvă Adunarea, deoarece nu dorea ca noile alegeri să fie organizate tot pe baza aceleiași legi electorale.
În locul demisiei, două zile mai târziu, Kogălniceanu provoacă închiderea sesiunii parlamentare până pe 2 mai.
La 11/ 23 februarie 1866 a fost organizată lovitura de stat, în urma căreia Cuza a fost silit sa abdice si să urmeze calea exilului. Însă, perioada ascensiunii politice și constituționale a României nu se încheie o dată cu acest moment, dimpotrivă, ea dobândește noi dimensiuni, prin adoptarea și intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituții.
După proclamarea la 10 mai 1866 lui Carol Hohenzollern Sigmaringen, nepot al regelui Prusiei și văr cu Napoleon al III-lea, ca domn al Principatelor Române este elaborată după modelul Constituției belgiene din 1831,recunoscută în epocă prin conținutul său democratic și umanist, Constituția din 1866 . Reprezentând prima Constituție româneasca alcătuită fără intervenția altor state și fără a fi supusă aprobării marilor puteri, ea consfințea pentru prima dată în istoria vieții noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, făcându-se astfel abstracție de suzeranitatea Imperiului Otoman și de garanția marilor puteri, a și cum țara ar fi fost independentă. De asemenea, Constituția introducea o serie de idei importante, printre care: principiul suveranității naționale-acum un deziderat-, principiul guvernării reprezentative, separația puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială.
În ceea ce privește principiul separației puterilor în stat, puterea executiva era exercitată de Domn și de Guvern; puterea legislativa era deținută de Parlament, care iniția și sancționa legile și de Domn, care sancționa, promulga legile și avea drept de veto; puterea judecătorească era reprezentată de Tribunale și Curți de Justiție.
Se garantau toate drepturile și libertățile cetățenești , cetățeni putând însă deveni doar acei străini care erau creștini: „Art. 7. – Insusirea de Român se dobandesce, se conserva si se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea. ”Această precizare avea să creeze în România o „problemă evreiască” cu repercusiuni ce se vor prelungi până spre mijlocul secolului al XX-lea.
Limitele Constituției rezidau, deci, în menținerea sistemului electoral cenzitar ,posibilitatea dobândirii cetățeniei doar de către creștini și de asemenea imposibilitatea exercitării de către femei a nici unui drept politic.
Indiferent de unele lipsuri, luată pe ansamblu, Constituția din 1866 a creat cadrul funcționării instituiților moderne, a reglementat statutul monarhiei în România, a fost perceputa ca o manifestare a independenței, prevedea ereditatea domniei și atribuțiile unui domn suveran, depășind statutul de autonomie, recunoscut prin tratatele internaționale.
Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituțional al Europei de sud-est.
Constituția din 1866 a avut o existență îndelungată și a sta la baza regimului politic până în 1923, dar pe parcurs au fost aduse unele modificări: în 1879 s-a prevăzut acordarea selectivă a cetățeniei și celor care nu aparțineau creștinismului, în 1884 a fost declarată Independența si ridicată România la rangul de Regat. S-au adus modificări la regimul presei, invalidarea mandatelor, constituirea biroului Senatului, dreptul la diurna, numărul colegiilor electorale au fost reduse de la patru la trei, iar în 1917 din dorința înfăptuirii unei reforme agrare s-a renunțat la articolul ce declara proprietatea privată sacră și inviolabilă.
Capitolul III
FORMAREA PARTIDELOR POLITICE ȘI ROLUL ACESTORA ÎN DEZVOLTAREA NAȚIUNII
III.1 Precursorii partidelor politice din Romania
O experiență interesantă a genezei partidelor politice este și cea românească, foarte apropiată de cea britanică și continentală și destul de sincronă.
Astfel, atât în Moldova cât și în Țara Românească, primele pusee de structurare a unor grupări distincte ideologice s-au înregistrat în cadrul primelor adunări reprezentative (Adunarea Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștescă Adunare) încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai precis, după semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole (1829). Funcția acestor adunări era aceea de a limita puterea dominatorului. Deși această idee avea o conștientă modernitate, ea nu ținea exclusiv de Regulamentele Organice.
Proiectul de Constituție redactat în 1822 la Iași, stabilea reabilitarea instituției Sfatului obștesc, căruia îi reveneau anumite puteri legislative; domnul trebuia nu numai să împartă puterea legislativă cu Sfatul, ci și să fie ales de acesta. Din nefericire, acest prim proiect constituțional românesc, deși a fost acceptat de domnitorul Ioan Sturdza, nu a fost agreat de Rusia și Turcia. Faptul însă, este destul de semnificativ pentru istoria românească a ideilor politice.
A. D. Xenopol, în consonanță poate cu aceste evenimente, apreciază că, un prim semn de existență a partidului conservator apare chiar în 1822 “când găsim pentru prima oară numele de conservatori dat boierilor emigranți în Rusia, de răul ciocoilor lui Ioniță Sturdza”.
Titlul de partid conservator fusese dat acelei ramuri a partidului național care ținea la păstrarea vechii stări a lucrurilor și privea orice înnoire în viața statului ca ceva primejdios prin bunul lui mers. Incipiența fenomenului partizan în țările române devine însă cu adevărat clară – așa cum am afirmat mai sus – în cadrul adunărilor reprezentative formate în cadrul regimului politic regulamentar (1831-1849), pe care l-au cunoscut cele două Principate românești. Regimul instituit prin Regulamentele Organice a inaugurat în cele două Principate – principiul reprezentativității politice, sincronizându-le astfel cu fenomenul politic accidental.
Trebuie totuși arătat că, principiul opoziției parlamentare nu era recunoscut ca atare, opinia minoritară în rândul Adunării fiind tratată de Regulament destul de draconic (există riscul excluderii pentru cel care împărtășea vederi deosebite). În felul acesta, procesul de diferențiere ideologică în cadrul Adunării era sensibil îngreunat, ceea ce, fără îndoială, ducea la întârzierea apariției fenomenului partizan. O altă frână în calea acestui proces o reprezenta compoziția socială unitară a corpurilor legiuitoare (boierii), ceea ce bloca diferențierea intereselor sau developarea parlamentară a conflictelor sociale. Cu toate acestea, inevitabilul se producea, fiind din ce în ce mai evidentă cristalizarea primelor grupuri de interese și valori politice diferite înăuntrul lor. Boieri, precum Constantin Radovici din Golești sau Mălinescu, cu concepții foarte înaintate, pledau pentru înălțarea situției țărănimii, în care vedeau o condiție crucială a propășirii naționale, mai mult, boierul Mălinescu a mers până într-acolo încât a procedat la dezrobirea romilor pe moșia sa mult înainte ca o lege în acest sens să fie adoptată, toate aceste idei fiind rostite în Adunare: în jurul lor se formează un prim curent de opoziție național și progresist.
Deși regula reprezentării era deficitară, Adunarea fiind foarte omogenă din punct de vedere social, structurarea începută avea să evolueze, astfel încât în 1948 aceste curente politice se impuneau cu mai multă claritate: pe de o parte cei ce vor sta la temelia partidului liberal de mai târziu, reformiști prin definiție, nemulțumiți de rânduielile existente și radical-naționaliști, pe de altă parte, cei ce deja se identificaseră ca fiind conservatori, tradiționaliști prin excelență, naționaliști doar în limitele prudenței, altminteri cu mare disponibilitate la închinare către puterile înconjurătoare (Înalta Poartă și Rusia).
În răstimpul dintre mișcarea pașoptistă și Unire, structurile politice au continuat să progreseze.
Divanele ad-hoc care au precedat și pregătit Uniunea Principatelor, aveau pe lângă acest scop, și pe acela de realizare a regimului reprezentativ larg, dorință exprimată încă de la 1848 de Kogălniceanu.
Un observator al vieții politice din Țara Românească, baronul de Talleyrand, reprezentantul Franței în comisia de supraveghere a alegerilor pentru Divanele ad-hoc, nota la 3 octombrie 1857: “Valahia ar număra într-adevăr numai două partide: acela ce se arată mulțumit cu trecutul și chiar cu prezentul și partidul național care, voiește în grad deosebit, o stare de lucruri întemeiată pe așezăminte mai largi și mai liberale”. Se prefigura deci, cu destulă claritate partidul conservator și partidul liberal.
Aceste două tendințe politice se suprapuneau altui clivaj, cel dintre separatiști și unioniști. Dar, realizarea Unirii a făcut ca acest ultim clivaj să dispară. În schimb, curentul liberal și cel conservator au continuat să se definească, să se definitiveze, nu numai ca identitate doctrinală, ci și ca suport social.
Motivul fundamental care întârzia modernitatea vieții politice în Principatele Unite era legea electorală cu totul retrogradă, care conferea dreptul de vot exclusiv marilor proprietari.
Clasificarea direcțiilor doctrinale ce vor sta la baza partidelor politice a început să se facă simțită începând cu 1863-1864. Momentul-cheie pentru dezvoltarea partidelor politice l-a constituit noua lege electorală adoptată în 1864 .
Se poate vorbi de partide politice în țara noastră începând cu 1864-1866.
Ele au luat ființă prin unificarea unor grupări politice cu aceeași ideologie. Astfel, deși Partidul Liberal ia naștere mai târziu, abia în 1875, ulterior luând denumirea de Partidul Național Liberal, iar Partidul Conservator se întemeiază la 1880, aceste două partide aveau o existență reală, cvasiorganizată, mai veche cu cel puțin 10-15 ani, iar curentul politic liberal se manifestase limpede încă de la 1848.
Sistemul bipartid nu înseamnă însă, doar existența celor două partide (simultan au apărut și alte formațiuni partizane) dar Partidul Conservator și Partidul Național Liberal aveau rolul politic principal, de departe decisiv pentru soarta istorică a țării .
Reprezentând în primul rând interesul burgheziei românești, Partidul Liberal s-a format în mai multe etape: înțelegerea de la Concordia din 1867 (o primă schiță de colaborare politică între reprezentanții burgheziei și ai moșierimii liberale), Congresul de nuanță liberală din 1871 (când s-a ajuns la unitatea de ideologie și de program), Constituirea Uniunii Liberale din 1872 (în vederea organizării activității politice), formarea Coaliției de la Mazar-Pașa și Publicarea Programului Partidului Național Liberal din 1875.
La sfârșitul anului 1875, Partidul Național Liberal avea organizații în întreaga țară.
Partidul Conservator a fost organizația politică a marilor proprietari funciari constituită în scopul promovării intereselor politice și economice ale acestora în statul modern.
În sens formal, Partidul Conservator a luat naștere în 1880 dar, și în perioada anterioară au existat organizații politice care au promovat idei și interese conservatoare: Clubul Conservatorilor din București, dreapta conservatoare grupată în jurul lui Lascăr Catargi sau formația de centru din jurul lui Vasile Boerescu.
Partidul Conservator nu a avut niciodată o deplină unitate, junimiștii nu s-au contopit niciodată întru totul cu conservatorii iar tedințele de dezidență erau permanente.
Răscoala din 1907 a arătat gradul real de ostilitate al politicii conservatoare față de interesele țării, faptul că el, nu răspundea pe nici un plan, nevoilor reale ale societății românești.
În încercarea de a recristaliza orientarea conservatoare, Take Ionescu a format în 1907 Partidul Conservator Democrat.
După cucerirea independenței de stat a României, s-au creat condițiile necesare pentru organizarea mișcării muncitorești, pentru răspândirea ideilor socialiste.
Pasul hotărâtor pe calea constituirii partidului clasei muncitoare l-a constituit transformarea cercurilor muncitorești în cluburi muncitorești. Congresul acestora și-a deschis lucrările la 31 martie 1893 și a hotărât adoptarea programului și a statutului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România .
Transformările intervenite în viața economică și socială, însoțite de reforma electorală prin care s-a introdus votul universal, au exercitat o puternică influență asupra activității partidelor politice.
Principalele tendințe înregistrate în viața politică au fost imprimate de dispoziția orientărilor conservatoare, de consolidarea partidului politic al marii burghezii și de apariția unor noi partide.
Astfel, după anul 1926, s-a realizat o importantă regrupare de forțe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de către cele două mari grupări politice: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc.
P.N.L. s-a manifestat ca un exponent fidel al intereselor marii burghezii industriale și bancare aflată în proces de ascensiune. Promovând interesele statului, dar în același timp și propriile interese, liberalii au lansat și au încercat să aplice principiul dezvoltării economice “prin noi înșine”.
În 1926, fuziunea Partidului Național și a Partidului Țărănesc a marcat apariția celui de-al doilea mare partid capabil să se opună dominației exercitate de liberali. Spre deosebire de liberali, țărăniștii s-au manifestat ca exponenți fideli ai clasei țărănești, iar pe planul relațiilor economice și financiare externe, P.N.Ț. era adeptul așa-zisei “politici a porților deschise” (care urmărea o mai mare deschidere spre colaborarea cu capitalurile străine).
În continuare, se cuvin a fi enumerate și alte partide care au apărut și desfășurat activitatea în această perioadă.
Astfel, Partidul Național Democrat (Nicolae Iorga și A.C. Cuza) și-a desfășurat activitatea până în anul 1920 când s-a dizolvat. Acest partid promova interesele unor categorii de intelectuali cu convingeri democratice și ale unei părți a micii burghezii urbane și rurale.
În 1924 se constituie Partidul Național al Poporului, prin fuziunea fracțiunii Partidului Național Democrat condusă de Nicolae Iorga cu elemente ale Partidului Poporului.
În 1925, Partidul Național al Poporului a fuzionat cu Partidul Național.
În 1918 apare Partidul Poporului întemeiat pe marea popularitate a generalului Averescu.
Au urmat: Partidul Național Agrar format în 1932 datorită unei sciziuni intervenite în Partidul Poporului; în 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail, numită Garda de Fier (caracterizată ca fiind o organizație extremistă și totalitară); după 1918 Partidul Socialist (fostul Partid Social Democrat); în 1921 la Congresul din 11 mai a Partidul Socialist, s-a hotărât transformarea acestuia în Partidul Comunist din România și afilierea sa la Internaționala a III-a (datorită manifestărilor antinaționale ale acestui partid, în 1924 a fost scos în afara legii); în 1927 a fost creat Partidul Social-Democrat (prin uniunea elementelor socialiste retrase din Congresul din februarie 1921) iar în 1928 apare Partidul Socialist al Muncitorilor din România care se pronunța pentru instaurarea orânduirii socialiste .
La 20 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituție, ce urma să pună bazele juridice ale noului regim condus de Carol al II-lea, considerat primul regim dictatorial din România.
Dorind înlăturarea oricăror forme de opoziție, Carol al II-lea a emis în martie 1938 un decret-lege, prin care, toate partidele și grupările politice au fost dizolvate. Locul acestor grupări și partide a fost preluat de Frontul Renașterii Naționale (primul partid “de masă”) condus de către rege.
În vara anului 1940 partidul și-a schimbat denumirea în Partidul Național care a dispărut odată cu sfârșitul domniei lui Carol al II-lea .
III.2 Istoricul primelor partide politice din Romania
Problema organizării și conducerii societății i-a preocupat pe oamenii politici și pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. Încă din Antichitate și în continuare în perioada feudală, a revoluțiilor burgheze, precum și în cea postrevoluționară, se înfruntau, în societate, diferite curente de gândire social-politică preocupate, fiecare, de găsirea celor mai bune căi de organizare și dezvoltare a țărilor respective. Fiecare consideră că proiectul său exprimă adevărata cale pe care trebuie să se înscrie întreaga viața economică, social-politică și culturală a țării.
Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica și argumenta pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale conducătorilor lor, de a prospecta direcțiile dezvoltării statelor în care acestea acționează, în special, și ale societății umane, în general, de a propune idealuri și programe de acțiune.
Elaborarea lor este influențată de condițiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societăți sau epoci, precum și de cerințele progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria umanității sau din devenirea unor comunități umane, caracterizate prin frământări și transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite și au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării și definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puțin convingătoare, realiste sau cu un pronunțat caracter utopic.
Datorită impactului considerabil pe care îl au doctrinele politice asupra membrilor comunității naționale sau a diferitelor grupuri sociale, în mobilizarea și antrenarea lor în realizarea unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, concepțiile care le compun se regăsesc în planul acțiunii politice, îndeosebi, în constituțiile și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice.
III.2.1 Partidul Național Liberal
Ascensiunea societății românești de la forma de guvernare absolutistă la aceea constituțională se situează în epoca de descompunere a feudalismului și de consolidare a noilor structuri capitaliste. Procesul de dezvoltare a producției materiale, dar mai ales scoaterea Principatelor Române din izolarea economică, din starea de dependență față de Poartă și integrarea lor treptată în fluxul comercial european au constituit semnele caracteristice ale unor schimbări fundamentale care au afectat întreaga societate românească.
Ideea forță a liberalismului se originează în deschiderea specifică epocii moderne realizată prin transformările calitative ale structurii mijloacelor de producție și ale mecanismului economic bazat pe capital și profit, prin emanciparea politică a națiunilor și descătușarea spiritului creator al individului, cristalizate în filonul axial al gândirii social-politice și filosofice și revoluționare. Pornit din filosofia modernă, liberalismul s-a structurat, atât în planul acțiunii economice (specific lumii anglo-saxone), cât și în cel al acțiunii politice, ca doctrină fundamentală a afirmării capitalismului și, în general, a progresului social.
Dacă la începutul secolului al XVIII-lea liberalismul politic a fost expresia unui „totalitarism ideologic”, ca alternativă unică în raport cu structurile sistemului social de tip feudal, pe măsura dezvoltării sociale, pierzându-și caracterul său „totalitar” inițial a evoluat paralel cu stadiile devenirii istorice a capitalismului, în direcția diversificării sale doctrinare în variantele liberalismului contemporan (liberalism claisc, neoliberalism, liberalism social). Practic, se poate spune că în prezent nu există liberalism, ci „liberalisme”. În esență, doctrina liberalismului susține „piața liberă”, iar valoarea politică centrală o reprezintă libertatea.
Diverse categorii sociale, boieri, negustori, meșteșugari și chiar țărani, care în cursul unei întregi epoci istorice se mișcaseră într-un singur sistem de relații determinat de cutume, reguli rigide și relativ încremenite, se văd confruntate cu o nouă realitate, cu necesități economice aflate în plină expansiune și generatoare de profunde mutații în însăși natura lor socială.
Dacă stăpânul de moșie tinde să depășească stadiul de simplu consumator de rentă feudală, să-și adapteze domeniul la nevoile comerțului cerealier prin căutarea diverselor mijloace de obținere a unor producții superioare, negustorul își extinde afacerile atât prin dezvoltarea pieței interne, cât și prin legăturile lui tot mai întinse cu importante centre productive interne și externe. Meșteșugarul medieval aspiră, la rându-i, să iasă din cadrul limitat de desfășurare a stabilimentului lui, încercând să se degajeze de vechile relații condiționate. Țăranul însuși, pe fondul unor asemenea tendințe, acționează și el cu mai multă energie pentru schimbarea condiției lui materiale și morale.
În fine, cărturarii epocii, cei dintâi care, prin luminile științei lor, au sesizat sensurile adânci ale noilor mutații, au coborât din cercul unor preocupări de strictă specialitate, punându-și cunoștințele în slujba aspirațiilor majore ale societății.
Dar transfomarea esențială survenită în răstimpul menționat a fost una de mentalitate care, într-o anumită măsură, a afectat toate clasele sociale, în primul rând pe reprezentanții influenți ai acestora.Nevoia de promovare a unor interese economice proprii, dar și deziderate aparținând întregii națiuni determină anumite categorii de oameni, la început chiar din rândul clasei politice conducătoare, al boierimii, să abandoneze atitudinea exclusiv egoistă și conjuncturală în raport cu puterea, exprimând curajos, în unele momente, necesități reale ale țării. Într-o asemenea atmosferă, se creează în sânul unor categorii sociale mai luminate o tendință de toleranță față de ideile contrare și de dezbatere deschisă a acestora, fără restricții, un spirit liberal opus concepției absolutiste a domniei.
Printr-o asemenea atitudine, afirmată inițial în medii sociale restrânse, se inaugura o concepție nouă de guvernare, în funcție nu numai de voința și ideile unui domn cu puteri nelimitate, ci și de interesele societății, exprimate deschis de diferiții ei reprezentanți. Căci, adevăratul semn al modernizării societății a constat nu atât în creșterea economică realizată, aspect neîndoielnic important, cât mai ales în măsura în care aceasta s-a deschis sub raport politic, evoluând de la un conglomerat apatic și dezinteresat de propriul viitor spre o comunitate conștientă, în care interesele diferite ale membrilor ei erau clar formulate și exprimate.
În societatea românească apare astfel o tendință politică liberală care, concomitent cu consolidarea noilor forțe productive burgheze și cu dezvoltarea culturii naționale, se amplifică și se definește clar, identificându-se cu dorințele de schimbare a unor structuri social-economice anacronice. În raport de maturizarea societății, liberalismul coboară din sferele cărturărești și boierești, unde își are obârșia, spre baza societății spre păturile largi ale acesteia, spre masele populare cărora le exprimă, pe plan politic, interesele.
Un asemenea mod de gândire politică, tocmai pentru că proclamă nu numai libertatea și egalitatea oamenilor, condamnând privilegiile, ci și dreptul de afirmare a nemulțumirilor, individual sau organizat, se infiltrează lent dar sigur în societatea românească, în toate păturile și structurile sociale, în ciuda tendințelor domniei de a-l reprima.
Dobândind treptat o puternică consistență în cadrul unui proces evolutiv, cuprinzând o întreagă epocă istorică, modul de gândire liberal se transformă într-un autentic curent politic, care-și pune pecetea asupra unor evenimente cruciale aparținând epocii moderne, inclusiv asupra procesului formării și organizării statului național român. Din acest moment, ascensiunea liberalismului devenea de nestăvilit căci, după Unirea din 1859, dar mai cu seamă după instituirea sistemului constituțional din 1866, fiind recunoscut ca o componentă legală a ideologiei politice, el putea nu numai să fie propagat deschis, dar să se constituie într-o importantă doctrină și să aspire, prin reprezentanții lui organizați într-un partid politic, la modelarea societății prin măsuri guvernamentale.
Liberalismul este un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a orânduirilor feudale și de ascensiune a burgheziei. El este opus absolutismului, care concepe conducerea societății în funcție de interesele exclusive ale unei singure clase dominante, nobilimea sau boierimea. Guvernarea societății se realizează conform unor tradiții, cutume și principii politice imuabile, a unor deprinderi de a vedea în majoritatea copleșitoare a populației o masă amorfă de simpli contribuabili, incapabilă de a afirma idei politice și de a dovedi voință comună de schimbare. Frământările și convulsiunile sociale sunt considerate doar acțiuni anarhice, reflectând pretenții mărunte și de interes local, incapabile de a se ridica până la nivelul înțelegerii unor comandamente majore ale dezvoltării social-politice, acestea constituind apanajul guvernului absolutist.
În lipsa unui sistem politic instituționalizat, prin care să se sondeze aspirațiile și necesitățile autentice ale diferitelor categorii și clase sociale, frământările și mișcările violente care răzbat uneori la suprafața societății, dar și diferitele memorii și plângeri adresate guvernului absolutist pot constitui indici semnificativi pentru direcția ameliorărilor și schimbărilor devenite imperios necesare.
Regimul absolutist realizează însă înnoiri numai în măsura în care nu i se periclitează dominația asupra societății. El reprimă, de aceea, spiritul contestatar și refuză orice comunicare directă cu societatea prin intermediul unor doleanțe formulate de jos, în numele diferitelor categorii și clase sociale. Singura formă posibilă de comunicare concepută de regimul absolutist este de sus în jos, dar aceasta redusă la transmiterea unor dispoziții imperative către locuitori. Din aceste motive, un asemenea sistem politic de guvernare privește marea masă a populației nu ca pe niște oameni liberi, cetățeni, ci ca pe niște simpli supuși.
Bazându-se pe dogme fixe, regimul politic absolutist este incompatibil cu gândirea liberă, descătușată de orice idee preconcepută și ancorată în realitatea social-economică. El poate cel mult să practice un luminism, să se inspire din măsurile sale și în administrație dintr-o cunoaștere mai apropiată a societății, a nevoilor de schimbare a acesteia, să realizeze unele lucruri chiar în interesul maselor populare spre a le face mai ușor guvernabile și a evita seisme sociale, în intenția însă de a perpetua domnia unei elite asupra celei mai mari părți a locuitorilor.
Dar, tocmai pentru că guvernarea este considerată apanajul unei minorități, în condițiile inexistenței unor instituții politice adecvate, prin care să se exprime clar interesele și năzuințele diferitelor categorii și clase sociale, se ivește o mișcare de combatere a dogmelor politice, de afirmare deschisă a criticii sau chiar a opoziției față de stările de lucruri constituite. Sunt începuturile unei mișcări care, opusă realităților pietrificate, preconizează o anumită libertate de exprimare a părerilor și ideilor nu numai de către clasa conducătoare, ci și de către reprezentanții tuturor stărilor sociale.
Liberalismul contribuie astfel la ștergerea frontierelor dintre clasele sociale, la schimbul de idei dintre acestea, punând bazele unui nou cadru politic instituțional. În societate apar, astfel, oameni care își propun nu numai să abolească cutume sau anacronisme feudale, ci formulează chiar adevărate programe politice.
Societatea simte nevoia de a se deschide în raport cu diferite idei, dar afirmarea acestora devine greoaie deoarece guvernul ia măsuri drastice de represiune. Din aceste motive, gândirea politică liberă se refugiază în cercuri politice secrete, în reuniuni intime și închise, în care se întreprinde o autentică evaluare critică a realităților social-politice, formulându-se, prin confruntare, programe Aceleași reuniuni secrete, care concentrează oameni proveniți din diferite medii sociale, tocmai pentru că puterea absolutistă refuză cu îndărătnicie să se transforme, să instituționalizeze comunicarea de jos în sus, pun la cale chiar modalități de răsturnare violentă a unui asemenea regim. Revoluția, pregătită sub raport ideologic în aceste reuniuni secrete, dominate de modul liberal de gândire politică, survine numai atunci când guvernul absolutist refuză schimbările radicale formulate de reprezentanții societății. Recurgerea la violență apare astfel ca unica modalitate de a îndepărta de la putere un regim politic anacronic, rupt de preocupările și aspirațiile maselor populare, considerate simpli contribuabili și supuși docili.
Modul liberal de gândire politică este indisolubil legat de iluminism.O societate este mai ușor dominată de un regim autocratic în condițiile în care cei mai mulți locuitori sunt ignoranți sau posedă prea puțină știință de carte. Dar, concomitent cu dezvoltarea forțelor de producție, cu ascensiunea păturilor mijlocii, a elementelor burgheze de la orașe și sate care acționează pentru schimbări social economice, survine un fenomen de luminare științifică și culturală, în grade diferite, în rândul a numeroși locuitori.
Luminarea prin cultură apare mai întâi în mediul clasei politice conducătoare, al nobilimii sau boierimii, fapt care îi permite să înțeleagă mai bine resorturile și mecanismele social-economice, să detecteze anumite măsuri politice imperioase, deprinzând-o, totodată, cu o atitudine critică față de stările de lucruri existente și chiar să tolereze păreri deosebite de acelea oficiale. Dezvoltarea învățământului public și a culturii naționale constituie însă elemente esențiale în ridicarea nivelului intelectual al maselor populare, îndeosebi al burgheziei urbane și rurale, acestea devenind factorul cel mai activ nu numai pe tărâm economic, ci și din punct de vedere al conduitei față de regimul politic. Survine astfel în sânul burgheziei o atitudine activă față de putere.
Tocmai luminarea prin știință de carte și cultură, laolaltă cu performanțele economice, fac din burghezie un element social conștient de rolul său în societate. Din aceste motive, realitățile social-economice sunt privite cu un mai pronunțat accent critic, formulându-se chiar păreri cu privire la modalitățile de a face societatea mai guvernabilă, în raport cu năzuințele poporului.
Prin luminile culturii și ale științei de carte, toate clasele sociale înțeleg mai bine nu numai interesele individuale, ci și imperativele generale de dezvoltare, acționând pentru schimbări menite să pună capăt unei guvernări absolutiste. Liberalismul este dependent într-o anumită măsură de luminism, acesta din urmă fiind un însoțitor permanent al gândirii politice descătușată de orice îngrădire, capabilă să formuleze diferite opțiuni pentru impulsionarea dezvoltării societății.
III.2.2 Partidul Conservator și Partidul Conservator Democrat
Conservatorismul este una din cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul ultimelor două veacuri, alături de liberalism și socialism.
O ideologie este un ansamblu coerent de idei morale, economice, sociale și culturale care se află într-o relație strânsă și bine cunoscută cu politica și cu puterea politică; mai exact, cu acea bază politică aptă să asigure victoria respectivului ansamblu de idei. Spre deosebire de o simplă înlănțuire trecătoare de opinii, o ideologie se menține în viață o perioadă considerabilă de timp, are apărători și purtători de cuvânt demni de luat în seamă, și un grad înalt de instituționalizare. Este foarte probabil ca istoria ei să conțină figuri charismatice – un Burke, un Disraeli, un Churchill, etc. – atât printre conservatori, cât și printre adversarii lor liberali sau socialiști.
Orice ideologie evocă legăturile sale atât cu practica politică – cu sfera politicienilor, a partidelor politice, a proclamațiilor și a legilor promulgate – cât și cu anumite cărți, articole și conferințe. La prima vedere, am putea fi mai înclinați să ne îndreptăm privirea către prima din cele două sfere – cea a campaniilor, a alegerilor, a guvernelor constituite și a discursurilor politice. Dar această abordare ne-ar putea amăgi, și chiar ne-ar înșela așteptările. Evident că există o legătură între practica politică și ideologie, însă aceasta nu este una de oțel; ea nu garantează că un partid, fie și cel mai disciplinat, sau liderii acestuia vor rămâne întotdeauna fideli ideologiei. Urgențele, accidentele, deciziile tactice pot conduce și adesea chiar conduc la erezie. Cum ea se practică de obicei în numele victoriei individuale sau a partidului, faptul nu contează foarte mult. La urma urmei, un partid politic are un singur scop, care le înlătură pe toate celelalte, victoria. Și același lucru poate fi spus în mare măsură și despre un politician, în orice caz despre cel serios.
Încercarea de a deriva ideologia din deciziile și acțiunile politicienilor, chiar și ale celor mai renumiți dintre ei, conduce de cele mai multe ori la confuzie. Nu că ideologiile ar fi imuabile și imune la loviturile primite din partea oamenilor și a întâmplărilor. Dar nici un politician nu trăiește numai din ideologie; cu toții sunt în același timp mai mari și mai mici decât ideologia pe care o reprezintă. Precum Anteu, politicianul trebuie să atingă din când în când solul ideologic, dar nu trebuie să subestimăm niciodată tentațiile puterii, ale dorinței de a nimici opoziția, și impulsul de a fi câteodată răzbunător.
Proclamația lui Lincoln privind emanciparea sclavilor, agitațiile provocate de Bismarck în favoarea asigurărilor contra șomajului, opțiunea lui Disraeli pentru legile reformiste din anii '70 ai secolului trecut, îmbrățișarea de către Churchill a liberalilor în 1909 și a legilor potrivnice aristocrației, ba chiar a celor potrivnice băuturilor alcoolice, uluitoarea schimbare cu 180° a politicii lui de Gaulle în Algeria, toate acestea sunt acțiuni curajoase ale unor conservatori „de cursă lungă”. Dar este absurd să încerci introducerea cu forța a acestor inițiative în ideologia conservatoare. Ar însemna să ignorăm melodia ce stăpânește mintea oricărui mare politician, vorbindu-i acestuia despre dorințele sale profunde sau despre imperativele naționale.
Disraeli a spus-o limpede:
„Adevărul este, domnilor, că un om de stat este rodul vremii sale, copilul circumstanțelor, creația timpului său. Un om de stat este esențialmente o fire practică” și „când este chemat în serviciul țării, el nu are de ce să se întrebe care vor fi fost opiniile sale cu privire la cutare sau cutare subiect; el trebuie doar să stabilească ceea ce este necesar și folositor și să ia cele mai potrivite măsuri”.
Churchill remarca și el că „adevăratul patriotism cere uneori ca oamenii să acționeze în anumite perioade într-un mod cu totul opus celui în care au acționat în alte dăți”. Efortul pur personal – cu un cuvânt: egoismul – nu trebuie niciodată trecut cu vederea. Ceea ce Beaverbrook spunea despre Lloyd George se potrivește și altora: „Nu-i pasă în ce direcție călărește atâta timp cât el ține hățurile”.
T. S. Eliot a oferit acum 40 de ani, într-o conferință despre literatură și politică, un răspuns satisfăcător atât pentru conservatorism, cât și pentru oricare altă ideologie. El spunea că natura practicii politice ne obligă să accedem la un strat diferit al resurselor, un strat pe care Eliot, urmându-l pe prietenul său V. A. Demant, l-a numit „pre-politic”. Acesta, spunea Eliot, este „stratul în care orice gândire politică serioasă trebuie să-și împlânte rădăcinile și din care trebuie să își tragă seva”. El este creat într-o perioadă de timp considerabilă de către oameni diferiți – critici sociali, gânditori politici și chiar politicieni. Ceea ce toți acești oameni au în comun este angajamentul lor față de un obiectiv politic de mare anvergură, de tipul celui care în Occident este cel mai bine reprezentat de către conservatorism, liberalism și socialism. Eliot afirmă că în mod normal trebuie să existe o „gradație a tipurilor, de la gândirea pură la acțiune”, la una din extreme aflându-se tipul contemplativ, iar la cealaltă activistul politic; între aceste două stadii-limită se găsește „pre-politicul”.
Fundamentală pentru conservatorismul politic este viziunea sa despre rolul istoriei. Redusă la esență, „istoria” nu este altceva decât experiență umană; încrederea conservatorilor în istorie decurge din încrederea lor în experiență și din disprețul față de gândirea abstractă, deductivă, în chestiunile referitoare la relațiile umane. Probabil că cea mai faimoasă replică a lui Burke din Reflecțiile sale este cea în care el respinge credința iluministă în contract, nu numai în contractul social, pe care Locke, Hobbes, Pufendorf și atâția alți gânditori politici l-au considerat factorul întemeietor al statului, ci și în contractul cu o semnificație mult mai revoluționară descris de Rousseau ca premisă permanentă, continuă a suveranității. Burke scria:
„Societatea este într-adevăr un contract…Ea este un parteneriat între științe, un parteneriat între arte; un parteneriat între virtuți și perfecțiuni… un parteneriat nu doar între cei vii, ci și între vii, morți și cei încă nenăscuți”.
O frază aproape la fel de celebră, din aceleași Reflecții ale lui Burke, este și următoarea: „ Oamenii nu vor privi în viitor, la o posteritate ce nu privește în urmă, la strămoșii ei”. Este evident că, din punctul lui Burke de vedere, prezentul nu este liber să refacă structura socială după cum ar dicta fantezia sau „spiritul inovator”, lucru pe care gânditorii naționaliști îl negau din răsputeri. Nu este adevărat, credea Burke, că legitimitatea statului depinde doar de consensul tacit, de continua reînnoire a contractului social invocată de Rousseau. Legitimitatea este opera istoriei și a tradițiilor ce depășesc cu mult resursele unei singure generații.
Din punctul de vedere al conservatorilor, realitatea socială putea fi cel mai bine înțeleasă doar printr-o abordare istorică. Nu putem ști unde ne aflăm, și cu atât mai puțin încotro ne îndreptăm până nu știm ce am fost. Acesta este fundamentul filosofiei conservatoare a istoriei.
Pentru conservatori, istoria reprezintă o forță similară celei a selecției naturale pentru evoluționiști.
Nu există un principiu mai important pentru filosofia conservatoare decât acela al inerentei și absolutei incompatibilități dintre libertate și egalitate. Această incompatibilitate derivă din scopurile opuse ale celor două valori. Ținta libertății este de a proteja proprietatea – în sensul cel mai larg al cuvântului, incluzând atât bunurile materiale, cât și cele spirituale ale individului și ale familiei. Obiectivul egalității este, pe de altă parte, o anume redistribuire sau nivelare a valorilor materiale și spirituale inegal răspândite ale unei comunități. Mai mult, de vreme ce puterile fizice și intelectuale ale indivizilor diferă încă de la naștere, orice efort de a compensa prin legi și intervenții guvernamentale această stare de lucruri nu poate decât să restrângă libertățile celor implicați, mai ales ale celor mai puternici și mai străluciți dintre ei. Aceasta este, pe scurt, viziunea privitoare la relația dintre libertate și egalitate de la care scriitori conservatori, începând cu Burke, nu s-au abătut nici un moment.
Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit, atitudine, însoțind politicul de-a lungul evoluției sale istorice.
Doctrina conservatoare este o doctrină care, în mersul înainte al unui stat, nu pierde niciodată din vedere două lucruri: întâi, învățământul trecutului: tradiția, și al doilea, starea reală a țării: realitatea.
Doctrina conservatoare, având la bază, ca și doctrina liberală, principiile statului de drept, susține însă ideile inegalității oamenilor, ale necesității existenței claselor sociale, distincte și ierarhizate, rolul primordial al proprietății private în apărarea ordinii sociale, al religiei ca instituție fundamentală, al inegalității indivizilor și claselor sociale ca ordine firească, înscrisă în natura umană, statului revenindu-i sarcina apărării și reglementării acestei ordini sociale.
Multe doctrine conservatoare din țările dezvoltate au o importantă componență religioasă, devenind doctrine democrat-creștine, care stau la baza partidelor cu același nume.
Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează organizarea și conducerea societății prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiționale.
III.2.3 Partidul National – Țărănist
În logica conservatorismului, apelul la țărănime, ca forță socială păstrătoare a unor tradiții îndelungate capabilă să perpetueze un specific național-cultural dar și să susțină o evoluție organică a societății, pare cu totul firesc chiar dacă, pe plan european, masivele procese de industrializare reduc nu numai contribuția agriculturii la sporirea avuției sociale ci și ponderea clasei țărănești în structurile sociale (în țările dezvoltate ea nu trece de 3-5% în ansamblul populației active); pentru a nu evoca și restructurarea din interior a caracteristicilor de grup social distinct, deoarece stilul de viață, de gândire și formația culturală a țăranului tradițional se schimbă radical. Cu toate aceste mutații în condiția țărănimii, pentru mulți autori ea rămâne un factor de stabilitate și continuitate social-istorică iar viața la sat și economia lui naturală încărcate de virtuți.
Țărănimea este forța socială capabilă să susțină un evoluționism istoric, să asimileze treptat și cu măsură echilibrată noile cadre de viață social-politică, asupra cărora să-și pună amprenta propriile sale soluții.
În România doctrina țărănistă s-a putut dezvolta în dependență de ponderea masivă a țărănimii în structura generală a populației, în condițiile în care asimilarea structurilor capitaliste de producție și a sistemului politic corespunzător întâmpină o puternică rezistență în a doua jumătate a secolului trecut un întreg climat spiritual se construia în legătură cu nevoia promovării specificului național al poporului nostru, cu dezvoltarea unor „forme” instituționalizate și normative legate de „fondul” problemelor reale ale societății românești, care nu îngăduia salturi, revoluții.
Influența capitalismului asupra agriculturii și clasei țărănești s-a manifestat în diferite feluri. Mai întâi, a dispărut, sub puternica concurență a fabricatelor, industria casnică și acest fapt a însemnat o sărăcire a țărănimii, atâta timp cât agricultura țărănească nu s-a intensificat, atâta timp cât țăranul, muncitor al ogorului său propriu, n-a fost împins de forțe externe să concentreze munca sa în gospodăria agricolă și să producă mai mult. Aceasta s-a întâmplat însă curând, prin faptul că dezvoltarea orășenească a creat o piață largă pentru produsele gospodărești, îmboldind la muncă intensivă și despăgubind țărănimea de pierderea cauzată prin lipsa de lucru silită la care o condamnase industria capitalistă, prin distrugerea industriei casnice.
În acest context se dezvoltă în România o serie de curente de gândire (junimism, poporanism) cu un puternic conținut conservator, animate de o viziune evoluționist-istorică, de o critică la adresa formelor de civilizație modernă, de un apel la tradițiile și felul de a fi a poporului român, de o dorință de a rezolva ceea ce în epocă se numea „chestia țărănească”. Problema reală pe care Mihai Eminescu o semnalează în „Timpul” cu o vigoare rar întâlnită.
În înțelegerea stării țărănești pot fi invocate numeroase explicații. Mai întâi este vorba de o dezvoltare de loc organică a economiei românești a timpului, creându-se disfuncționalități între industrie, agricultură, comerț și finanțe. Apoi trebuie avut în vedere faptul că sistemul de producție în agricultură nu stimula modernizarea ei, nici marii latifundiari nici țăranii nefiind interesați în dezvoltarea unor tehnologii noi.
Elementele doctrinei țărăniste au stat la baza activității Partidului Național Țărănesc, participant la guvernarea țării din perioada interbelică. Deși a avut câteva aripi (de stânga, reprezentată de V. Madgearu, D. Dobrescu, P. Andrei; de centru, avându-i ca personalități pe A. Călinescu, M. Costăchescu, M. Ralea și de dreapta în frunte cu I. Maniu, I. Mihalache și A. Vaida-Voievod, acești trei fruntași politici ilustrând direcții programatice distincte), P.N.Ț. a acționat relativ unitar în guvernare deși cu multe inconsecvențe.
Alături de P.N.Ț., în numele țărănimii și al problemelor ei acționau și alte forțe politice (Partidul Țărănesc Radical, Partidul agrar) unele fiind dizidente. La alegerile din 20 decembrie 1937, P.N.Ț. a obținut 20,40% din voturi, fiind al doilea mare partid politic al țării. Dizolvat în perioada comunistă el s-a reînființat după 1989 ca partid democrat-creștin.
III.2.4 Partidul Muncitoresc din România
Un element de bază al modelului stalinist il reprezinta stalinismul cultural care a dus la o radicala restructurare a vechiului sistem de valori si a institutiilor. Scopul partidului comunist era acela de a crea un om nou evident dupa model sovietic. Dar pentru realizarea acestui obiectiv era necesara distrugerea valorilor traditionale, si o mare infuzie de valori marxist-leniniste. Avem de-a face cu un stalinism cultural impus prin forta; legaturile cu Apusul au fost rupte, Academia Romana a fost desfiintata in iunie 1948 si inlocuita cu una noua, in august 1948 a fost data o noua lege a invatamantului care reorganiza invatamantul mediu si superior conform modelului sovietic, tot vara 1948 au fost desfiintate si vechile institute de cercetari. In paralel cu epurarea pe motiv politic existau si epurari ale intelectualilor, oameni de stiinta, arta, cultura, au ajuns la inchisoare, iar numarul autorilor si titlurilor care au fost interzise a crescut. S-a produs chiar si epurarea drastica a corpului profesoral mai ales a celui din universitati. In ceea ce priveste statutul bisericii ortodoxe, patriarhul acesteia a fost ales de catre partid.
Preeminenta lui Dej in Partidul Comunist a fost pecetluita prin numirea sa, la 2 iunie 1952, ca presedinte al Consiliului de Ministri , functie pe care o cumula cu aceea de secretar general al partidului. Gheorghe Gheorghiu Dej s-a impus in lupta pentru putere , reusind sa domine elita guvernanta, in ciuda tensiunilor interne care rascoleau partidul la diferite intervale si din diferite directii. Partidul a pornit o campanie de rusificare cu rolul de a populariza in Romania realizarile culturii si stiintei sovietice ca fiin cea mai inaintata din lume. Limba rusa a devenit limba obligatorie , predata in scoli incepand cu clasa a patra. Istoria romanilor a fost rescrisa pentru a sublinia rolul slavilor, diminuand elementul latin. Un moment important este anul 1953 cand este introdusa o noua ortografie slavizata care inlatura unele elemente latine mergand pana la rescrierea numelui tarii.
In perioada stalinista a ocarmuirii lui Dej analfabetismul cel putin teoretic a disparut, stiintele exacte s-au putut dezvolta, a crescut numarul de teatre, muzee, filarmonici, numarul de studenti.Moartea lui Stalin, survenita la 5 martie 1953, nu a schimbat politica interna a Romaniei. Nu s-a inregistrat nici o schimbare majora in conducerea partidului, nu a avut loc o descentralizare a economiei si nici nu a incetat colectivizarea agriculturii. Cel de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Roman ii aducea lui Dej reluarea functiei de prim-secretar. Schimbarea este adusa de intrarea in partid a lui Nicolae Ceausescu si a lui Alexandru Draghici, in locul Anei Pauker si al lui Vasile Luca. Gheorghiu Dej avea insa de-a face cu alt conducator diferit de predecesorul sau dar dupa alte lupte interne si opozitii Dej a reusit sa-si consolideze propriul control asupra partidului si sa-l lege mai strans de persoana sa.
Dar totusi cresterea autoritatii lui Hrusciov in Uniunea Sovietica a determinat o reafirmare a rolului partidului in raport cu cel al guvernului .In Romania s-a produs o separare a functiilor acestora, separare facuta public la 19 aprilie 1954 la sesiunea plenara a Comitetului Central. Atunci s-a hotarat desfiintarea postului de Secretar General, inlocuit cu un secretariat de patru persoane, condus de un prim Secretar. In ceea ce priveste sectorul indusrial au trebuit luate unele masuri, cum ar fi desfiintarea lagarelor de munca, pentru a reduce anumite tennsiuni acumulate in peroada anterioara.
Ca urmare a luptelor pentru putere ce se duceau intre zidurile Kremlinului, Hrusciov ar fi vrut sa-l inlocuiasca si pe dictatorul roman dar Dej a reusit la plenarele din iune-iulie 1957 sa-i elimine pe posibilii hrusciovieni din conucerea partidului. Dupa anul 1958, Dej evolueaza treptat spre o desprindere de rusi si catre obtinerea unui statut de relativa autonome, solutie aleasa datorita amenintarii venite din partea lui Hrusciov, aceea de a lua puterea din mainile lui Dej. Ca urmare a acestei decizii, s-a produs un conflict cu Uniunea Sovietica insa nu datorita noii linii de dezvoltare adoptate de comunistii romani ci datorita impotrivirii rusilor de a aplica aceeasi linie de dezvoltare in tara lor.
Astfel, in anul 1965, cand Dej moare rapus de boala statul roman se gasea in conflict cu Uniunea in privinta autonomiei, in interiorul tarii se intrezareau tendinte catre liberalizare dar mult mai important este faptul ca partidul permitea o treptata recuperare a valorilor traditionale, refuzand totodata sa secondeze Moscova in lupta ei pentru hegemonie asupra miscarii comuniste internationale.
III.3 Istoricul partidelor de extrema dreapta si extrema stanga in viata politica romaneasca.
Partidele de extremă dreaptă
FASCISMUL
Este una din formele zise “extreme” din tabăra dreptei și a naționalismului. Denumire generic distribuită tuturor formelor de naționalism, redusă deseori la o sintagmă bagatelizantă, la un automatism lozincard obositor, se cuvine așadar să se precizeze exact ceea ce este fascismul și prin ce se deosebește de celelate forme ale naționalismului.
Regimul politic fascist este regimul autoritar impus de fascismul italian. Acesta este, doctrinar, produsul singular al gândirii politice italiene interbelice, care constă în ideea că poporul italian este moștenitorul vechiului Imperiu Roman, iar statul fascist, ca organism exterior al poporului italian, continuă “de veto” acest imperiu. “Fascismul italian, continuator al măreției Imperiului Roman și mândru de instituțiile caer au făcut posibilă această grandoare, și-a bazat toată doctrina socio-politică pe noțiunea de Stat. Fascismul înseamnă un stat puternic și disciplinat, ierarhizat și popular în același timp, care trebuie să asigure măreția și fericirea supușilor săi. Doctrina fascistă are la bază o filosofie a ordinii, a organizării și disciplinei. Problema morală și religioasă nu preocupă acest stat decât ca un element de ponderare și de educare, pentru împlinirea propriei sale filosofii a ordinii.”
Mussolini : “Fascismul este concepția istorică în care omul nu este ceea ce este decât în funcțiunea procesului spiritual, la care colaborează în grupul familial și social, în națiune și în istorie. De unde marea valoare a tradiției, în memorii, în grai, în moravuri, în datinile vieții sociale. Izolat în istorie, omul nu este nimic. De aceea fascismul este împotriva tuturor abstracțiunilor întemeiate pe materialism tip secolul al XVIII- lea; și este împotriva tuturor utopiilor și inovațiilor iacobine… În domeniul politic, fascismul vrea să fie o doctrină realistă: practic, el tinde să rezolve numai problemele care se impun istoric de la sine…”; “Statul [este] adevărata realitate a individului”. “Antiindividualistă, concepția fascistă este pentru Stat, și este pentru individ atâta timp cât el coincide cu statul… dacă libertatea trebuie să fie arbitrul omului real și nu a acelui manechin abstract, la care se gândea liberalismul individualist, fascismul este pentru libertate. El este singura libertate care poate fi un lucru serios – libertatea statului și a individului în stat… Nici indivizi în afara statului, nici grupuri (partide politice, asociații sindicale, clase). De aceea fascismul este împotriva socialismului, care înțepenește evoluția istorică în lupta de clasă și ignoră unitatea Statului… Fascismul îl vrea pe om activ și angajat în acțiune cu toate energiile sale; îl vrea viril, conștient de dificultățile care există pe lumea aceasta și e gata să le înfrunte.” .
“În statul fascist, individul nu este anulat, ci este mai curând multiplicat, tot astfel cum într-un regiment, un soldat nu este diminuat, ci sporit prin numărul camarazilor… organizează națiunea, dar lasă apoi indivizilor suficient spațiu: el a hotărnicit libertățile inutile sau funeste, dar le-a conservat pe cele esențiale.” “Fascismul nu este deci numai dătător de legi și ctitor de așezăminte, ci și educator și promotor de viață spirituală. El nu vrea să refacă formele umane, ci cuprinsul, omul, caracterul, credința… De aceea, semnul este fasciul lictorilor – simbol al unității, al forței și dreptății.”
Fascismul este deci o reluare a mai vechii idei filosofice hegeliene despre stat: “Statul este mersul lui Dumnezeu în lume. Statul este spiritul care în lume prinde cunoștință de el însuși, el realizeazp viitorul pe pământ, adică divinul… dacă a existat un Stat, există întotdeauna un element divin în el.”
Audiantur et altera pars, există și viziunile, tot atât de exagerate asupra fascismului, de către cei “de-a stânga”. Petre Andrei spunea: “Fascismul în esența ei este […] sentiment, acțiune, iubire și ură pătimașă în același timp, el nu e teorie propriu-zisă, ci o formulă de acțiune.” . El desprinde din doctrina fascistă următoarele elemente: concepția activistă și aristocratică asupra lumii, naționalismul etatist integral, misticismul și clericalismul, mesianismul și imperialismul, caracterul antidemocratic și antiparlamentarist, acțiunea directă și întrebuințarea violenței. El arată caracterul dictatorial al fascismului, spunând că “nu dictatura este principalul ideal, care poate asigura progresul omenirii și nu e nevoie de revenire la trecut pentru a găsi o normă de conducere politică, căci democrația bine înțeleasă și parlamentarismul conștient și liber oferă toate elementele necesare unei normale funcționări a vieții de stat” .
Ce a făcut bun fascismul?! A intuit neliniștile popoarelor, necesitatea de a se redescoperi, s-a declarat împotriva balaurului bicefal al materialismului – liberalismul și socialismul – , a acordat supremație religioasă catolicismului, reînființând și statul papal desființat de aproape șase decenii. Ce a făcut rău? A abandonat lupta antibolșevică, limitându-se la atitudini revanșarde, a încercat să reînființeze utopic vechiul stat imperial roman, deși Mussolini era conștient de imposibilitatea realizării acestui fapt într-un timp scurt ; a oprit disoluția Italiei sub presiunea stângii socialiste și a parlamentarismului burghez, reușind, temporar, să dea un sens ușuratecului popor italian. Fascismul a fost un fenomen politic strict italian și nu poate fi extins mutatis mutandis unor fenomene politice asemănătoare.
“Uriașa mișcare germană a lui Adolf Hitler e una. Opera politică atât de arhitectonic clădită a lui Mussolini e alta. Ceea ce e de reținut din fascism, cu toate scăderile lui, e sistemul ierarhic care corespunde ordinii naturale a lucrurilor, efortul de rectificare a harababurii democratice prin parlamentul corporativ și autoritatea opusă anarhiei, autoritate care, dacă uzează uneori de opresiune, se justifică totuși printr-o ținută morală și printr-o faptă care a salvat patria. Mussolini crede în patria lui, – și în această credință dinamică și creatoare, el a știut să angajeze puterile spirituale care fac parte integrantă din ființa poporului italian. Mussolini nu e un democrat pentru că e sincer, dar un demofil, pentru că e înțelept…” Astăzi, în Italia, a apărut termenul de “postfascism”, iar foștii fasciști s-au repliat în Mișcarea Socială Italiană, transformată apoi în Alleanza nationale, lunecând spre centru și susținând democrația, făcând parte chiar din guvernul Berlusconi (1994) 31, de orientare centru-dreapta. Mai activă și păstrând mai fidel filonul fascist pare a fi organizația de tineret Forza Nuova, care recent a luat poziție împotriva desfășurării paradei homosexualilor World Gay Pride 2000, odată cu decretarea “Zilelor toleranței”, din luna august, în întrega Europă. La fel există și mișcarea Movimento Sociale Fiamma Tricolore, care a protestat împotriva actualei guvernări centru-stânga, ce a condus țara la sărăcie și șomaj.
NAȚIONAL – SOCIALISMUL (NAZISMUL)
Este un fenomen politic propriu ethos- ului german, un naționalism caracteristic germanilor. În general, opiniile cu privire la “problema” nazistă sunt contra, fiind supusă celei mai înverșunate critici, pe bună dreptate, ce-i drept, însă într-o măsură excesiv mai mare față de fenomenul totalitar opus – totalitarismul comunist. S-au evitat explicațiile obiective, s-au lăsat în umnbră cauzele reale ale apariției acestei ideologii, supralicitându-se expozeul sociologic al “fenomenului irațional” al antisemitismului și rasisimului.
Originile național-socialismului tebuie căutate în același individualism, deopotrivă în raționalismul teologic protestant, conform căreia natura umană, distrusă complet, se mișcă pe liniile grației autoritare și predestinatorii, rămânând într-o izolare ontologică față de un Dumnezeu și El izolat și impersonal, precum și în raționalismul filosofic iluminist și german care a eliminat sistematic “posibilitatea” sau existența Absolutului – adică ceea ce s-a dorit să țină loc lui Dumnezeu Cel personal în sistemele lor filosofice. Tot așa, putem considera ca o cauză arianismul și păgânismul “subcutanat”.
Antisemitismul nu este caracteristic nazismului, ci caracterizează societatea europeană globală din toate timpurile, ca o rezistență naturală și dreaptă până la un punct, la o adevărată “invazie” semitică, manifestată în Evul Mediu și luând proporții catastrofice în secolul al XIX- lea în defavoarea celorlalte popoare, mai ales prin monopolizarea finanțelor și presei de către acest popor.
Rasismul nu este o idee originală, ci o regăsim la Gobineau, Chamberlain, Rosenberg, Taine, Renan ș. a. Acesta nu era un rasism ideologic, ci unul conjunctural și, pentru acele vremuri, considerat științific .
Adolf Hitler , spune L. Dumont, “și-a construit mișcarea pe un fel de calapod antitetic al mișcării marxiste și bolșevice, înlocuind, printre altele, lupta de clasă cu lupta de rasă” . Deja am observat despre încercarea lui Hegel de a “deifica” statul, Marx, care l-a continuat, a încercat să împace filosofia (materialistă) cu proletariatul, dorind astfel să schimbe lumea, fapt reușit de Lenin, care a combinat mesianismul nativ rusesc cu ideologia socialistă, făcând un salt de la feudalism direct în socialism . Hitler face exact același lucru, înlocuind în schema sa proletariatul cu “Volk”-ul, poporul german, “Herrenvolk”, popor de stăpâni, considerat ca o persoană socială distinctă și superioară celorlalte popoare (este vorba de un holism și un individualism în același timp). Se pare că Hitler a crezut sincer în ideile sale și credea în victoria pangermanismului, în dominația rasei ariene “pure” – germanii – asupra celorlalte popoare ariene, dar metisate și celor neariene. “Cine vorbește astăzi de o misiune dată poporului german pe acest pământ, trebuie să știe că es constă mai presus de orice în a forma un stat care să considere ca scop suprem păstrarea și apărarea celor mai nobile elemente ale poporului nostru, rămase nealterate, și care sunt și cele ale umanității întregi… Reich-ul, în calitatea sa de stat trebuie să-I înțeleagă pe toți germanii și să-și ia asupra sa răspunderea nu numai de a reuși și de a păstra rezervele prețioase, pe care poporul, prin elementele primare ale rasei sale, le posedă, dar și să-l facă să ajungă încet și sigur la o situație predominant.
Religiozitatea lui Hitler este ambiguă. În M.K. există numeroase referiri la Dumnezeu, la Providență ș. a., însă fără a fi vorba de un Dumnezeu în Treime, personal, ci un Dumnezeu impersonal, un Deus tonans, un Dumnezeu al germanilor – Wotan. Greșeala uriașă a lui Hitler și a naziștilor este că s-au delimitat de credința în Dumnezeul iudeo-creștin, iubitor și milostiv, și și-au creat un Dumnezeu Gemeinschaft, după chipul și asemănarea poporului german, cu propria lui morală și propriul cult. Inițial denunțase fragmentarea religioasă în protestantism și catolicism, care diviza națiunea germană și apărase (în 1933) în discursurile sale Biserica romano-catolică , dar apoi abandonează credința în Dumnezeul Bisericii, considerat “prea slab”: “Pentru poporul nostru, religia este o chestiune fundamentală. Totul depinde de înțelegerea acestui moment istoric, dacă va rămâne fidel religiei iudeo-creștine și moralei servile a milei sau va avea o nouă credință puternică, eroică, în el însuși, într-un Dumnezeu de nedespărțit de destinul și sângele tău.” ; “Pe termen lung, național-socialismul și religia nu vor putea coexista.” . Alfred Rosenberg, doctrinarul nazismului “de facto”, în Mitul veacului al XX- lea spune: “Mitul crucii creștine este mort; mitul svasticii, al rasei și al sângelui îl înlocuiește.” . Se oficiază, la indicațiile capilor naziști (Himmler), în locul sărbătorilor creștine, sărbătorile vechi păgâne (se serbează noaptea Walpurgiilor – Walpurgisnacht) și se reintroduc cultul lui Wotan, Thor, Baldr etc. , exercitând, mai ales asupra tineretului, o puternică impresie cu ecouri și în afară provocând explozii de entuziasm pretutindeni .
Altă greșeală imensă a Germaniei a fost revizionismul, dorința de a crea un Reich de la Ural la Atlantic și mai departe, nesocotind țările mai mici și contribuția naționalismelor acestor țări, care vedeau în Germania țara care va curăța definitiv Europa de cangrena roșie a comunismului și socialismului. Însă și doctrina național-socialistă este una materialistă. Weltanschaung- ul lui Hitler este rasa și sângele, patrimoniul fizic, ca realități ireductibile și absolute în ciuda materialității și contigualității. Cultul personalității, în locul cultului adevăratului Dumnezeu, izvorul adevăratului naționalism, precum și usitarea magiei negre pentru victoria în război au fost tot atâtea “pietre de poticnire”. Moloch- ul nazist, cu picioare de lut, nu putea rezista “o mie de ani” , atât cât visase Hitler. Germania a fost din nou umilită și învinsă, ruptă în două de cele două sfere de influență, distrusă în întregime de generoasele bombardamente ale aviației anglo-americane (“confrații” de rasă și nație nu s-au sfiit să “muștruluiască” în numele “drepturilor omului”, distrugând civilizator monumente de artă, obiective civile și poulația nevinovată) . Și de parcă nu ar fi tot îndeajuns, “întreprinzătorul” și “mult-încercatul” popor al lui Israel au speculat-o de două ori “mirosind” că Germania postbelică “e un Gescheft” profitabil, odată cu “afacerea” holocaustului cerând (chiar și acum) despăgubiri substanțiale și scuze , și a doua oară prin “planul Marshall”, care va îmbogăți Germania prin infuzia de capital necesar redresării.
Astăzi, continuatoarea național-socialismului în Germania este N. P. D. – Partidul Național Democrat, cu intensă activitate naționalistă și educativă, având puternice acțiuni împotriva emigranților asociali și a “minorităților” sexuale. Partidul cunoaște un aflux continuu de aderență apărând un curent de simpatie odată cu încercarea guvernului de stânga de a scoate în afara legii grupările “extremiste” de dreapta. În Austria, s-a cunoscut recentul succes al Partidului Libertății, condus de Jörg Heider și reculul imediat din cauza presiunilor mediatice exterioare și a sancțiunilor diplomatice și economice impuse.
POPULISMUL
Fără a putea fi considerată o doctrină politică în sine (de el usitează aproape toate doctrinele politice), totuși se pot fixa câteva caracteristici specifice. Trăsături ale populismelor:
folosirea unui limbaj generalizator și avântat, este moralist. Face apel la intenții și sentimente:
propune o viziune politică riguroasă, bazată pe imagini simple (comunitatea: organism biologic sau mică gospodărie familială; se folosește o terminologie “antropomorfă” familială”;
critica instituțiilor este radicală; există un dispreț pentru nuanțări, gradualism și compromisuri;
xenofobia, respingerea progresului, a noului, a scimbării;
disprețuirea intermediarilor; se accentuează legăturile “mistice” dintre popor și lider;
antichitismul (exaltarea virtuților poporului și deci a omului simplu fără un motiv real)
teoriile conspiraționiste – oferă o viziune simplistă, coerentă, cuprinzătoare asupra lumii și deci accesibilă unor pături frustrate prin marginalizare și lipsite de resurse intelectuale;
monolitismul politic (existența interesului general “al poporului” și “demonizează” intereselor segmentare care i se opun);
este opac față de principiile economice antiintuitive, avantajul comparativ (comerțul internațional) și autolimitarea prin jocul vieții
ignorarea legilor și a constrângerilor acțiunii colective .
Populismul este caracteristic “atât naționalismelor periferice”, dar și liberalismului social-democrației și chiar (mai ales comunismului). Odată cu apariția național-comunismului (în timpul lui Stalin), populismul a făcut carieră cu precădere după căderea comunismului. Cei mai înfocați pseudo-naționaliști sunt paradoxal foștii comuniști . Populismul – “atent la țărișoara lui” – este un fel de caricatură a naționalismului și infuzat abundent de șabloanele lozincarde ale defunctului comunism, poate “sistematiza” gândirea “vulgului” (așa după cum încearcă și internaționalismul vestic). Pentru Biserică, populismul este deosebit de nociv, pentru că acesta încearcă să și-o subsumeze pentru “autoritate”, pentru imagine. Populismul se regăsește (uneori obositor sau hilar) chiar în festivismul “decorativ” sau din necesitatea de popularitate în discursurile unei părți din clerul Bisericii (această formă de populism ține de capitolul “tradiționalism”). În aceeași ordine de idei, populismul exteriorizează un soi de patriotism retrospectiv. H. R. Patapievici este îndreptățit să afirme că “la noi patriotismul este în special retrospectiv (în loc să fie prospectiv și politic). Din acest motiv și este atât de ușor să fii patriot printre români: nu trebuie să înfrunți nimic, e suficient să te instalezi comod în opereta istoriei naționale și să perorezi. În loc să lucrezi cu tine însuți, să faci ca timpul să-ți fie favorabil, patriotismul românesc lucrează cu ideale, cu expresii definitive ale trecutului, cu discursuri solemne, cu aderența la vulgata bunului român…” .
Partidele de extremă stanga
SOCIALISMUL
Acesta este concomitent mișcare socială, tip de regim politic și doctrină. “Socialismul este reacția socială față de ordinea socială modernă, esențială față de ordinea socială modernă, esențialmente polarizată, născută prin acumularea primitivă a capitalurilor. Din această perspectivă, dincolo de evoluțiile sale – utopie marxistă, revoluționar- marxistă, reformist-antimarxistă – socialismul apare ca o expresie ideologică emancipatoare a mișcării muncitorești, formă politică de opoziție față de capitalismul antreprenorial și liberalismul clasic, proces de socializare a valorilor lansate lumii moderne de ideile revoluției de la 1789.” Leszek Kolakowski propune următoarea “definire” a socialismului: “Socialismul nu este numai un program politic, ci de asemenea, o concepție asupra lumii conform căreia realitatea este accesibilă analizei științifice; că numai o investigație rațională ne poate arăta natura universului și a istoriei umanității; că doctrinele religioase și spiritualiste sunt expresii ale unei conștiințe mistificate și că ele vor trebui să dispară (sic!) odată cu abolirea exploatării și antagonismelor de clasă; că lumea este supusă legilor naturii și providenței; că omul este un produs al naturii și, ca atare, și el trebuie să fie obiect al investigației…”
Socialismul a apărut ca o reacție la concepția liberală asupra competiției ți libertății individuale. Socialismul s-a dorit a fi mai curând o reacție la sensul negativ al libertății înțeles de către liberali, precum și la individualismul care e consecința acestei libertăți. Desigur co socialismul nu este împotriva libertății, sau cel puțin nu a dorit aceasta în faza incipientă, dar a tins continuu spre a subsuma individul colectivului. În Manifestul Partidului Comunist, Marx și Engels relevează ideea că “a fi liber cu adevărat înseamnă a fi liber de obstacole și de a fi liber să-ți urmărești scopurile și aspirațiile – atâta vreme cât ele nu sunt ăn detrimentul altora sau dăunătoare lor. De aceea o persoană nu poate fi liberă să scoată un profit privat din munca altuia. Din moment ce suntem ființe sociale sau comunitare, nu are nici un sens să vorbim despre o persoană care este liberă și alta care nu este. Fie suntem toți liberi, fie nimeni nu este liber.”
Socialismul utopic
Socialismul utopic sau egalitarismul utopic este tributar tocmai acestor secte, procesul de transformare fiind un fenomen extrem de complex. Apare mai întâi o laicizare a gândirii egalitariste în operele utopiștilor secolelor al XVI- lea și al XVII- lea, ca T. Campanello și Th. Morus . Tradiția “subterană”, mai mult sau mai puțin religioasă, se răspândește în moduri diverse. Jakob Boehme (1575-1624) suține că teozofia – noul gnosticism – va forma pietismul german. Mistici ca Oetinger (1702-1782) îl va influența puternic pe Hegel, Schelling și, prin ei, pe Marx.
Socialismul marxist
A fost elaborat în opera Capitalul de către Karl Marx . El critică societatea capitalistă, acuzând-o de nenumăratele crize economice, al căror efect este pauperizarea proletariatului. Cei care au mijloacele de producție – membri ai societății burgheze – exploatează muncitorul, nepermițându-i să se folosească de produsele muncii sale. Plus-valoarea însușită pe nedrept de capitalist generează lupta de clasă dintre muncitori și aceștia. Relațiile de producție sunt relații de clasă. Cel care deține mijloacele de producție și forțele umane aparține clasei dominante. Dacă îți transferi “forța de muncă” în folosul altuia pentru profitul lui, atunci faci parte din clasa supusă. Dominația economică burgheză presupune și o dominație de ordin polotic (o infrastructură economică este legitimată și susținută de o suprastructură politică – ideologia). Pauperizarea excesivă, odată conștientizată, va fi un factor unificator, fiin astfel conștienți de apartenență la o clasă (conștiința de clasă). Contestând puterea burgheză prin manifestări mai mult sau mai puțin violente va conduce la dobândirea puterii urmată de dictatura proletariatului. Punctul terminus al evoluției societății socialiste este comunismul, adică dispariția statului,
Schematic, “evoluția” revoluției socialiste marxiste este aceasta:
crize economice
pauperizarea proletariatului
conștiința de clasă
dobândirea puterii de stat
dictatura proletariatului
dispariția statului
comunism
Marx, însă nu și-a închipuit ce direcție vor lua aceste idei, adică totalitarism, cultul personalității, sistem represiv concentraționar, genocid și, contrar speranțelor sale, întărirea statului nu dispariția lui și apariția mutantului doctrinar al național-comunismului.
Doctrina socialistă marxistă este eronată din punct de vedere logic, deoarece se întemeiază pe o ipoteză (materialismul filosofic) și pe o negație, nu pe o afirmație (aceea că nu există o altă realitate decât cea care cade sub simțuri, materia). Materia este absolută, infinită (idealism materialist), ceea ce este o antinomie.
Impune o teză filosofică (evenimentele au un singur mobil – economicul), care determină o teză istorică (formele vieții au la bază un conflict: lupta de clasă) care înglobează o teză economică: clasele sunt produsul plus-valorii.
Teza filosofică este un hegelianism răsturnat, iar pentru a da autoritate argumentării se folosește de conceptul metafizic (pe care îl respinge în fond) și nu pe cel științific (pe care are pretenția că îl susține). Pentru Hegel totul în lume este devenire, adică mobilitate, existând în ea o existență în sine, o manifestare a existenței (esența) și o existență care revine în sine (conceptul). Așadar, realitatea se pune în sine, se dezvoltă în afară de sine și se întoarce la sine după ce s-a manifestat ad extra. Spiritul absolut, conform acestei trinități, devine imanent materiei și este obligat să creeze. Spiritul (ideea) se pune, se opune și compune; afirmă, neagă și neagă negația. Lumea este o succesiune de teze, antiteze și sinteze, adică de contradicție. Logica obișnuită se bazează, după cum s-a spus, pe identitate. Marx substituie Ideea cu Materia ca motor al devenirii 43 și principiu constitutiv. Păstrând de la Hegel principiul contradicției, contradicție inerentă materiei și nu exterioară ei, schimbarea are loc nu liniar, ci în spirală (revoluționar, violent). Realitatea astfel nu poate fi decât revoluționară, o luptă surdă, ilogică. Mai păstrează și dialectica hegeliană (adică sistemul de a depăși contradicțiile), căreia îi conferă sensul revoluționar (“stânga” hegeliană spre deosebire de “dreapta” hegeliană care afirma stadiul incoruptibil al ideilor) .
Marxismul este o formă de creștinism răsturnat, în care locul lui Dumnezeu-Mântuitor, Sfințitor, Creator este luat de om și apoi de colectiv, de masa proletariatului. Jean-Yves Calvez: în gândirea marxistă există “adevăruri creștine devenite nebunatice” 56. Aici se relevă temeiurile hegeliene ale marxismului prin care istoria este “în-truparea” și revelația Ideii, spiritului; Hegel a primit “moștenirea” de la misticii germani (Oetinger), care vedeau istoria ca răstimp și discurs al penitenței, creația divină urmând un program evolutiv. Această perspectivă conduce la ideea reîntoarcerii la Vârsta de Aur, la starea paradisiacă a cărui “program social” este egalitatea și care este iminentă prin venirea lui Iisus.
Acest milenarism rudimentar se regăsește și în tezele lui Marx. Rolul soteriologic al divinității este abolit în favoarea proletariatului – adevăratul mesia mântuitor. Pentru ca să ajungă la o astfel de “performanță”, trebuie să suporte o alienare maximă, pentru a extinde la maxim orizontul universalului 57.
Socialismul marxist-leninist
Acest socialism reprezintă materializarea tezelor marxiste a căror consecință a fost Revoluția bolșevică din 1917. Contrar așteptărilor lui Marx (slăbirea statului până la dispariția lui definitivă), statul nu numai că a slăbit, ci s-a întărit, autoritatea lui fiind absolută – statul totalitar, Leviathan- ul autoritarist birocratic. Numele acestui Golem – U. R. S. S., Rusia – țara clasică a ultraconservatorismului și ultranaționalismului, țara religiozității celei mai vii, devine gazda experimentului socialist-marxist. Nu a fost aleasă nici Franța, nici Germania – patriile teoretizării mmișcării revoluționare, ci Rusia monarhică și ortodoxă, “conservatoare și sălbatică”. Și nu întâmplător, deoarece aici este țara contrastelor temperamentale: de la mujici bărboși și habotnici la “instituții” sub Petru cel Mare, de la absolutism monarhic la democratism anarhic, de la “a treia Romă”, “noul Bizanț” și Împărăția Duhului la un Leviathan materialist ateist, la Antihrist.
Obiectivele revoluționare au însemnat industrializarea forțată, cooperativizarea agriculturii, distrugerea societății civile, înregimentarea vieții intelectuale și a culturii și mai ales distrugerea Bisericii și persecuțiile religioase. Comunismul a fost impus prin forță, după cel de-al doilea război mondial, în întreaga zonă sud-est europeană. De asemenea, el s-a impus, ca regim de guvernare, și în state precum China și Cuba.
Revoluția marxist-leninistă a cunoscut următoarele moduri de manifestare: “Înregimentarea socială trebuia să fie totală. Nici un domeniu al vieții, oricât de privat sau intim, nu putea să se sustragă acestui impact. În toate țările satelit, birocrații ideologice, așa-zisele departamente Agitprop au fost create pentru a conduce campanii de spălare a creierului, similare celor testate deja în Uniunea Sovietică. Sloganurile propagandistice au inundat toate publicațiile. Coordonarea literaturii a fost încredințată unor comisari fanatici, al căror unic obiectiv era eradicare tuturor formelor de gândire independentă. “Realismul socialist” a fost proclamat drept drumul spre perfecțiunea politică și culturală, iar producția de masă a unui asemenea Kitsch utopist a făcut ca auditoriul să fie din ce în ce mai scârbit de această creație patronată în mod artificial.”
Doctrina socialistă marxist-leninistă s-a transformat în ideologie prin aplicarea acesteia la comunism.
Mai înainte de răspândirea caracatiței roșii asupra lumii, în ciuda numeroaselor sesizări, mai mult sau mai puțin violente, venite din partea forțelor “reacționare”, “democrațiile” de toate culorile nu numai că s-au purtat “tolerant” sau inconștient-indiferent, ci au colaborat “fructuos”, împărțind “fratern” fața lumii și sferele de influență, după calapoade și status- uri confecționate de oficiurile “venerabililor” și care scapă oricărui ne-membru și ne-frate de branșă. Cele două chipuri ale aceluiași Janus au creat împreună “sperietoarea” “fascismului reacționar”, “extremismului” și “imperialismului extremist” ca adevăratul dușman al “democrației” populare sau sociale, ceea ce e tot una. Janus bifrons a pășit “victorios” în lupta împotriva “fascismului”, adică rezistenței firești în fața tribalismului și barbariei bolșevismului, aceasta pentru că era nevoie de un nou “idol” – antifascismul – ca suport și acoperire a genocidului (se vorbește de circa o sută de milioane de victime ale comunismului!) .
Social-democrația
“Homunculus”- ul reformist al marxismului poartă acest nume, care sub aparența sa blajină nu pare să ne spună decât lucruri bune, deoarece există elementul decorativ – democrația. Este important să știm că sub această firmă nu există nimic altceva decât același cinism, ateism și dorință diabolică de a domina întreaga lume sub auspiciile tot ale unei Internaționale.
Vorbind de democrația socială, terminologic și semantic înseamnă același lucru cu democrația populară, cea care se face vinovată de genocidul unei lumi întregi, chiar dacă teoretic s-a încercat o înepărtare radicală de originea marxistă, o “umanizare” a discursului politic. Acest cameleonism a asigurat supraviețuirea cu succes după cel de-al doilea război mondial, în ciuda “războiului rece” a socialismului, cât și după, cunoscând o adevărată avalanșă a social-democrației în staf- ul politic internațional. Membri marcanți ai democrației sociale sunt chiar foști membri sau factori de conducere ai extremei stângi, lucru care nu pare să-i afecteze electoratul.
Social-democrația își are originea în gândirea lui Eduard Bernstein. El și-a propus să revizuiască marxismul, socialismul, numindu-se revizionist, implicând o critică morală, politică și economică a socialismului marxist. Social-democrația nu își propune să instaureze comunismul, ci “să conviețuiască democratic alături de celelalte orientări politice și neasumându-și o vocație revoluționară radicală. Opțiunea democratică a acestei orientări socialiste a făcut posibilă menținerea sa ca un termen permanent de comparație în viața politică a numeroase state din lume.”
Ball și Dagger consideră că dacă “socialismul ar fi identic cu marxism-leninismul, atunci socialismul ar fi astăzi muribund sau chiar mort” . Leszek Kolakowski: “Social-democrația este un compromis între liberalism și socialismul marxist sau, chiar mai mult, o versiune socială a liberalismului” , “un hibrid al tradiției politice, compus din socialism și liberalism, produsul unei diviziuni în tradiția socialistă, între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste, în cadrul instituțiilor societății capitaliste liberale (social-democrații) și aceia care rămân în afara acestor instituții, cu obiectivul de a o înlătura prin forța revoluțioanră comunistă. În particular, social-democrații sunt complet angajați în participarea la procesul electoral și în democrația parlamentară. Într-adevăr, social-democrația este deseori caracterizată ca “socialism parlamentar” .
Social-democrația are ca opțiune principală socialismul democratic, nerezitând nici acum la ispita “mesianismului”. O. Palme: “Noi, socialiștii, trăim într-o anumită măsură în simbioză cu capitalismul. Mișcarea muncitorească a fost concepută drept un răspuns la capitalism. De mai bine de o sută de ani, ne certăm în legătură cu problemele repartiției și ale puterii etc., dar, în anumite privințe, am vrut aceleași lucruri ca și capitalismul: organizarea industrială, pentru că industrializarea crează locuri de muncă, forme de producție mai eficiente, pentru că am creat prosperitate… Actuala criză a capitalismului este și o criză a societății industriale. Este sarcina noastră să o salvăm.” . Socialismul democratic presupune transformarea societății prin reforme succesive, adică exact conceptul revoluției permanente într-o manieră blândă.
Pe plan intern, se vehiculează conceptul de democrație socială, ce aplică suucesiv democrația competitivă, reprezentativă, electorală, participativă și prin referenduri. Democrația socială “participativă” este considerată ca cel mai modern concept și se dorește să fie o regăsire a sensului pierdut al democrației directe și mai este încă un concept ambiguu, după cum observa Sartori și care se definește prin înțelegerea democrației directe, celei prin referendum, electorală și reprezentativă și cuprinde doi “hibrizi”, subspecii: a) democrația direct observabilă (o autoguvernare este posibilă în cazl unui grup relativ restrâns de indivizi) și b) democrația directă mai mare decât cea observabilă (când din cauza numărului participanților la guvernare, nu se poate întrevede un anume comportament al acestora) .
Esența democrației sociale participative – ca orientare și concept politic modern – se bazează pe atașamentul față de valori supreme ca libertatea, justiția socială, dreptatea, solidaritatea și responsabilitatea și se sprijină pe principii și mijloace îndelund verificate, atât sub aspect politic – pluripartitism, alegeri libere, stat de drept, societate civilă, cât și sub aspect economic și social – proprietate, economie de piață, prosperitate, protecție socială, redistribuirea mai echitabilă a bogăției, eliminarea excluderilor sociale și solidaritate umană.”
Până aici, nimic nou, doar principii vehiculate de peste două secole, o adevărată sinteză de principii liberale și socialiste, ceea ce ne duce încă o dată cu gândul la Janus… cel cu două chipuri. “Instituția” social-democratică consideră că “este timpul ca, în sfârșit, cetățeanul să devină subiect, nu doar obiect al vieții publice” , deși se încurajează “transformarea actului guvernării într-un veritabil parteneriat politic cu cetățenii” . Democrația socială încearcă să se distingă “fariseic” de “orientările conservatoare, preocupate mai mult de gestionarea propriilor interese, ori de orientările excesiv liberale, care poată amprenta unui individualism exacerbat și deseori mercenar.” . Dacă democrația socială încearcă să ne protejeze cu atâta persuasiune de excesele unor anumite orientări, cine oare o să ne protejeze “societatea civilă” de “conservatorismul” și “individualismul exacerbat” al multora dintre adepții “filosofiei” democrației sociale “participative”?
Deși se dorește a fi “promotoarea unui viu curent al speranței” care se “adresează celor mai numeroase categorii ale populației, acelora care nu au și cele mai multe probleme de ordin economic și social” , temporarul succes al “democrației sociale participative” nu se datorează vreunei “carisme” doctrinare sau a unora din staff-ul curentului, ci din specularea abilă a nemulțumirilor provocate de anteriorul regim și din manipilarea populistă a “celor mai multe categorii sociale cu probleme de ordin economic și social”. Democrația socială se definește narcisist , ca o politică “a atașamentului față de oameni, față de comunitate”, ceea ce incumbă încă o dată în noi, membrii anonimi și mai anonimi ai “societății civile”, neîncrederea în logoreea propagandistică a acestui neocomunism și adversitatea creștinească în fața acestei “filosofii”. O “filosofie” la fel de nocivă și distructivă ca și “conservatorul” socialist-marxist și marxist-leninist.
Studiu de caz.
Apariția partidelor în România
O experiență interesantă a genezei partidelor politice este și cea românească, foarte apropiată de cea britanică și continentală și destul de sincronă, asupra căreia merită stăruit pentru că lecția pe care o oferă este absolut edificatoare. Atît în Moldova cît și în Țara Românească, primele pusee de structurare ale unor grupări distincte ideologic s-au înregistrat în cadrul primelor adunărilor reprezentative (Adunarea Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștească Adunare) încă la începutul secolului al XIX-lea, mai precis după semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole (1829). Funcția acestor adunări era aceea de a limita puterea domnitorului. Deși această idee avea o consistentă modernitate, ea nu ținea exclusiv de Regulamentele Organice. Încă înainte de pacea de la Adrianopol, cîțiva boieri liberali o susțineau cu oarecare vigoare. Proiectul de Constituție redactat în 1822 la Iași stipula reabilitarea instituției Sfatului obștesc, căruia îi reveneau anumite puteri legislative; domnul trebuia nu numai să împartă puterea legislativă cu Sfatul, ci și să fie ales de acesta. Din nefericire, acest prim proiect constituțional românesc, deși a fost acceptat de domnitorul Ioan Sturdza, nu a fost agreat de Rusia și Turcia. Faptul însă este destul de semnificativ măcar pentru istoria românească a ideilor politice.
A.D. Xenopol, în consonanță poate cu acest eveniment, apreciază că un prim semn de existență a partidului conservator apare chiar în 1822, “când găsim pentru prima oară numele de conservatori dat boierilor emigrați în Rusia, de raiul ciocoilor lui Ioniță Sturza. Titlul de partid conservator fusese dat acelei ramure a partidului național care ținea la păstrarea vechii stări a lucrurilor și privea orice înnoire în viața statului ca ceva primejdios pentru bunul lui mers”. Incipiența fenomenului partizan în țările române devine însă cu adevărat clară – așa cum am afirmat mai sus – în cadrul adunările reprezentative formate în cadrul regimului politic regulamentar (1831-1849) pe care l-au cunoscut cele două Principate românești.
Imediat după încheierea Tratatului de la Adrianopole (noiembrie 1829), Kisseleff a fost numit administratorul celor două Principate. În această calitate, el a inițiat redactarea celor două Regulamente Organice care au însemnat, dincolo de controversele stîrnite, primul pas spre modernitate al Moldovei și al Țării Românești. În aproximativ doi ani, adică în 1831, Regulamentele capătă forma finală și încep să fie puse în aplicare, după ca Adunările Obștești Extraordinare le-au validat prin vot. Primul capitol al acestor cvasiconstituții ale Principatelor stipulează procedurile pentru alegerea domnitorilor, inclusiv condițiile pe care candidații trebuiau să le îndeplinească (vîrsta minimă de 40 ani, condiție socială de mare boier sau de ministru, să fie român etc.). Adunarea Extraordinară Electivă, menită să procedeze la alegerea în cauză, era formată din 190 de membri în Țara Românească și din 132 în Moldova, toți componenții ei fiind recrutați după criteriul elitei sociale (în general mari boieri și boieri, clerul superior etc.). Domnitorul era ales cu minimum 2/3 din voturile exprimate, după care urma înștiințarea Porții și a puterii protectoare, Rusia. Obișnuita Obștească Adunare sau “Adunarea legiuitoare” număra 43 de membri în Țara Românească și 35 în Moldova, toți fiind de origine boierească sau din înalta ierarhie bisericească. Se cuvine notat că miniștrii nu puteau fi și membrii ai corpului legislativ, ceea ce constituia, fără îndoială, o primă materializare a principiului separării puterilor în stat. Este de asemenea de subliniat că Adunarea nu putea avea inițiativă legislativă, aceasta aparținînd exclusiv domnitorului. Obșteasca Adunare dezbătea proiectele de legi și le adopta cu majoritate absolută de voturi, intrarea în vigoare a acestora făcîndu-se însă numai după ce domnitorul le sancționa. Deși puterea domnitorului era astfel limitată, cel puțin în comparație cu trecutul medieval, capul conducător al Principatului dispunea totuși de puteri însemnate. Astfel, el putea să procedeze la dizolvarea Adunării oricînd în intervalul de cinci ani al mandatului acesteia, pentru aceasta însă trebuind să încunoștințeze puterile suzerană și protectoare.
Se poate deci afirma că regimul politic instituit prin Regulamentele Organice a inaugurat în cele două Principate principiul reprezentativității politice, sincronizîndu-le astfel cu fenomenul politic occidental. Trebuie totuși arătat că principiul opoziției parlamentare nu era recunoscut ca atare, opinia minoritară în rîndul Adunării fiind tratată de Regulament destul de draconic (exista riscul excluderii pentru cel care împărtășea vederi deosebite). În felul acesta, procesul de diferențiere ideologică în cadrul Adunării era sensibil îngreunat, ceea ce, fără îndoială, ducea la întîrzierea apariției fenomenului partizan. O altă frînă în calea acestui proces o reprezenta compoziția socială unitară a corpurilor legiuitoare (boieri), ceea ce bloca diferențierea intereselor sau developarea parlamentară a conflictelor sociale. Cu toate acestea, inevitabilul se producea, fiind din ce în ce mai evidentă cristalizarea primelor grupuri de interese și valori politice diferite înlăuntrul lor. Boieri precum Constantin Radovici din Golești sau Mălinescu, cu concepții foarte înaintate, pledau pentru înălțarea situației țăranului, în care vedeau o condiție crucială a propășirii naționale; mai mult, boierul Mălinescu a mers pînă într-acolo încît a procedat la dezrobirea romilor pe moșia sa mult înainte ca o lege în acest sens să fie adoptată. Toate aceste idei erau rostite în Adunare; în jurul lor se formează un prim curent de opoziție, național și progresist.
Deși regula reprezentării era deficitară, Adunarea fiind foarte omogenă din punct de vedere social, structurarea începută avea să evolueze, astfel încît la 1848 aceste curente politice se impuneau cu mult mai multă claritate: pe de o parte, cei ce vor sta la temelia partidului liberal de mai tîrziu, reformiști prin definiție, nemulțumiți de rînduielile existente și radical-naționali, pe de altă parte cei ce deja se identificau ca fiind conservatori, tradiționaliști prin excelență, naționaliști doar în limitele prudenței, altminteri cu mare disponibilitate la închinare către puterile înconjurătoare (Înalta Poartă și Rusia). Că această hartă politică se vedea cu ochiul liber o dovedesc numeroase documente ale timpului. Iată, bunăoară, ce scria Ghica, un conservator notoriu, comisarilor turci referitor la revoluția de la 1848: “există un partid neastâmpărat care, oricât de puțin închegat și de puțin numeros ar fi, fiind alcătuit din tineri nebuni, trebue să atragă asupra țărei nesocotite nenorociri. Este vorba de acei câțiva tineri care fuseseră martori, unii din ei chiar actori în scenele revoluționare din Paris, și care se credeau meniți de Pronie a schimonosi aceleași roluri într'un mediu cu totul deosebit”.
Desigur. noțiunea de partid este excesivă de pe pozițiile de azi, ea desemnînd mai degrabă un curent politic care avea să se împlinească partizan mai tîrziu. Totuși, cuvîntul partid era frecvent utilizat în epocă. Mihail Kogălniceanu scrie în 1848 broșura crucială purtînd chiar în titlu această noțiune, Dorințele partidei naționale în Moldova, document de căpetenie al revoluției române și al modernizării României, ceea ce arată limpede că țările române erau pe deplin sincronizate cu mersul istoriei. Și, lucru deosebit de important, unul din cele 36 de puncte pe care le cuprinde acest veritabil program politic al revoluției cere ca “Adunarea (să fie – n.m.) compusă din reprezentanți ai tuturor stărilor”. Pe lîngă Kogălniceanu, curentul politic național și liberal, adică "partida națională", se bucura de sprijinul altor mari boieri, ca Negri, Ralet, Alecsandri (în Moldova), Golescu, Crețulescu, Grădișteanu, Filipescu (în Muntenia) ș. a. În aceeași ordine de idei se cuvine menționat fenomenul apariției primelor “formațiuni protopolitice”, ca Astra, Frăția sau deja citata Partida Națională, care, deși fără un statut și o structură formale, aveau totuși o puternică dimensiune politică.
In răstimpul dintre mișcarea pașoptistă și Unire structurările politice au continuat să progreseze. Divanurile ad-hoc care au precedat și pregătit Unirea Principatelor aveau, pe lîngă acest scop, și pe acela de realizare a regimului reprezentativ larg, dorință exprimată încă de la 1848 de Kogălniceanu. Chiar dacă nici acum nu s-a realizat acest deziderat, opoziția boierilor fiind masivă, clarificările curentelor politice s-au adîncit. Un observator al vieții politice din Țara Românească, baronul de Talleyrand, reprezentantul Franței în comisia de supraveghere a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, nota la 3 octombrie 1857: “Valahia ar număra într-adevăr numai două partide: acela ce se arată mulțumit cu trecutul și chiar cu prezentul, și partidul național care voiește, în grad deosebit, o stare de lucruri întemeiată pe așezăminte mai largi și mai liberale”. Se prefigurau deci cu destulă claritate partidul conservator și partidul liberal.
Aceste două tendințe politice se suprapuneau altui clivaj, cel dintre separatiști și unioniști. Convenția de la Paris din 1858 stabilea, printre altele, înființarea în Principate a Adunărilor elective, care urmau să aleagă domnitorii pe viață. Acestea, desemnate prin votul cîtorva mii de cetățeni, căci doar atîția aveau acest drept, au reflectat deîndată mize politice mai largi. “În perioada alegerii și în cursul funcționării celor două Adunări elective, două grupuri politice principale s-au confruntat – liberalii și conservatorii, care se vor organiza în perioada următoare în partide politice moderne”, apreciază cu justețe Aristide Cioabă.
Realizarea Unirii a făcut ca acest ultim clivaj (unioniști/separatiști) să dispară. În schimb, curentul liberal și cel conservator au continuat să se definească, să se diferențieze, nu numai ca identitate doctrinală, ci și ca suport social. Aceasta în comparație cu trecutul, altminteri, erau încă destule lucruri confuze. Deși se diferențiaseră o stîngă și o dreaptă în Adunare în cîteva împrejurări, acestea erau încă labile din cauza multor deputați a căror identitate politică era instabilă. “Preocuparea dominantă a Adunărei e să se rapoarte la persoane și nu la principii; în ea nu există nici o busolă, și de aceea unii din Dreapta votaseră contra altora din aceeași parte, și nu s'a văzut să se aleagă o opinie liberală; nu era o majoritate", aprecia ministrul cultelor din Țara Românească la 15 aprilie 1860.
Motivul fundamental care întîrzia maturizarea vieții politice partizane în Principatele Unite era legea electorală cu totul retrogradă, care conferea dreptul la vot exclusiv marilor proprietari. În ciuda pledoariilor unor oameni politici și oameni de cultură ai epocii pentru extinderea dreptului la vot (iată, de pildă, ce scria Ion Heliade-Rădulescu în studiul Echilibru între antiteze: “Tot omul este dotat de la Dumnezeu cu liber arbitru sau voie liberă și cu dreptul de a-și exprima prin vot voia sa proprie, părerea sa, judecata sa, dorința sa, decizia sa: și nimeni n-are drept a-i impune pe ale sale”), de acesta se bucurau extrem de puțini. Pentru a avea o imagine asupra dimensiunii extrem de restrînse a corpului electoral din cele două țări românești, este suficient să arătăm că în Moldova, la o populație de aproximativ 2.000.000 locuitori, existau doar 1724 de alegători, iar în Țara Românească 2.074 alegători "reprezentau" voința a aproximativ 2.500.000 locuitori. Convenția de la Paris, care era autoarea morală a legii electorale, voia deci să înlăture privilegiile din Principatele Unite, dar – cum remarca Xenopol – paradoxal “însărcina pe privilegiați cu facerea legilor de egalitate”. Faptul fusese remarcat în epocă de către mulți liberali. Em. Crețulescu scria într-o broșură (La Roumanie 1859) apărută la Paris: "La Convention organise plus solidement l'aristocratie foncière dans un pays qui doit tous ses malheurs à la constitution féodale de la propriété. Cela suffit pour la condamner". Numai opinia publică – acest nou factor politic de temut, apărut și în Principatele Unite – îl determinase pe Cuza să dizolve în 1860 Adunarea, act care nu a adus însă nici o schimbare importantă, pentru că noile alegeri, ținîndu-se după aceeași lege electorală, au dat în linii mari aceleași rezultate (singura modificare notabilă fiind o diminuare a extremelor, locurile parlamentare fiind în fapt ocupate de aceiași boieri de mai înainte). Adunarea continua să rămînă reprezentativă pentru o clasă, nu pentru o țară. Steaua Dunării din 14 martie 1860 stabilea următoarea comparație între Adunarea din 1859 și cea din 1860:
În această ultimă Adunare, A.D. Xenopol identifică, pe lîngă conservatori (G. Știrbei, Bibescu Basarab Brâncoveanu, A. Mavrocordat, Gr. A. Șuțu, C.M. Brăiloiu, Gr. M. Sturza, Dinu Ghica) și liberali (A. Panu, C.A. Rosetti, Șt. Golescu, Al. G. Golescu, I. Brătianu, D. Brătianu), și partidul tronului, alcătuit din liberali moderați (M. Kogălniceanu, Em. Florescu, G. Vernescu, Manolache Costache, V. Apostoleanu). Se conturaseră deci nu numai o dreaptă și o stîngă, ci și un centru. În ciuda faptului că mulți deputați erau de o calitate incontestabilă, distribuția de interese din Adunare nu putea acoperi distribuția de interese din societate, lucru resimțit atît de o parte din reprezentanți cît și, mai ales, de domnitor și de "partidul" (susținătorii) lui.
Lucrurile aveau să se precipite, în sensul clarificării direcțiilor doctrinale ce vor sta la baza partidelor politice, începînd cu 1863-1864. Mai întîi a fost promulgat Statutul desvoltător al Convențiunii de la Paris, la 2 iulie 1864, care recunoștea încă o dată Convenția din 1858 ca “lege fundamentală a României” și o corecta sub cîteva aspecte, definind mai clar identitatea puterilor statului. Chiar primul articol al Statutului stabilea că “Puterile publice sunt încredințate Domnului, unei Adunări ponderatrice și Adunărei elective”.
Lucrurile aveau să se polarizeze într-un chip aparte cu prilejul dezbaterii legii rurale, ce avea la bază un proiect net conservator. Această lege, deși votată, contravenind însă vederilor lui Cuza, nu a fost promulgată, ceea ce a declanșat un veritabil război între Adunare și șeful statului (acesta susținut doar de cîțiva deputați, liberalii moderați citați mai înainte, în frunte cu M. Kogălniceanu). Pentru a-și putea impune ideile, în aceste condiții, Cuza este nevoit să recurgă la ceea ce a fost numit lovitura de stat. Astfel a reușit să impună legea rurală, care împroprietărea pe țărani, și legea electorală, aceasta din urmă fiind de fapt adevărata rațiune a loviturii lui Cuza, “căci, dacă Adunarea din 1864 ar fi primit schimbarea legii electorale, alte elemente ar fi pătruns în reprezentația țării și zdrobirea constituției nu ar fost trebuincioasă pentru a putea împroprietări pe țărani”, după cum apreciază Xenopol. Supusă plebiscitului, legea electorală a lui Cuza a primit o largă aprobare (683.928 de votanți au fost pentru, 50.232 s-au abținut și 1.307 au fost împotrivă).
Legea lui Cuza conținea mai multe noutăți, toate de importanță copleșitoare pentru modernizarea țării. Este vorba, mai întîi, de apariția unui nou corp legiuitor, Senatul, numit în mare parte de domn și avînd funcția principală de a veghea la respectarea Constituției. În al doilea rînd, este vorba de înfăptuirea năzuinței pașoptiste de redimensionare a corpului de alegători, chestiune de importanță crucială pentru definitivarea structurării partidelor. În acest sens, noul act normativ prevedea existența a două colegii: un colegiu al alegătorilor “primari”, format din contribuabilii mijlocii (“acei care plătesc o dare către stat de lei 48 sunt alegători în comunele rurale” și “acei care plătesc o dare de lei 80 sau de lei 110 /…/ sunt alegători în comunele urbane”), inclusiv din țărani și meseriași, al căror vot era indirect, ei alegînd delegații ce vor vota direct, și un corp al celor ce votau nemijlocit pe viitorii parlamentari. “Viața politică a României – aprecia același istoric – se democratizase printr'o singură lovitură mai mult de cum ar fi făcut-o ani îndelungați de silinți ale maselor care ajunseseră să ocupe și ele locul cuvenit în reprezentația țărei”. Chiar dacă prin această lege electorală puterea corpurilor legiuitoare era sensibil diminuată, domnitorului revenindu-i o putere sporită, acesta a fost momentul-cheie pentru dezvoltarea partidelor politice, căci de abia de acum înainte ele sînt cu adevărat interesate să aibă sprijin popular și, pentru acesta, au nevoie de organizare.
Alegerile din 1865, ținute după noua lege, dau rezultate spectaculoase, cel puțin în privința reînnoirii corpului de parlamentari, căci acesta se primenește considerabil. Și, chiar dacă noii aleși în Cameră au o prestație cu totul nemulțumitoare față de cei dinainte, noua adunare marca totuși un progres esențial. Xenopol vede în acest eveniment un fapt salutar: “Așa era întâia reprezentație democratică a României! Ar fi putut fi mai de seamă, după chiar puținele elemente de care dispunea țara în acele vremuri. Totuși oricum ar fi fost ea alcătuită, se realizase un principiu până atunci necunoscut în Țările Române, reprezentarea intereselor țărei dată pe mâna tuturor (s. n. – G.V.). Dacă deocamdată nivelul intelectual al adunărei era prea jos pentru a putea îndepli această menire, acest nivel era să se înalțe deodată cu acel al țărei; dar principiul era să rămînă, și niciodată țara nu era să se întoarcă înapoi la reprezentarea intereselor tuturor prin o singură clasă”. Istoricul partidelor exagerează, desigur, apreciind ca în acest moment istoric reprezentarea tuturor intereselor era împlinită; în realitate, chestiunea reprezentării – deși avea acum o primă soluție – era departe de a fi rezolvată, votul cetățenilor fiind mult prea inegal. Dar, deși în grade diferite, participarea politică cvasi-generală devenise totuși o realitate, net superioară celei dinainte.
Cu toată slaba calitate intelectuală a multor deputați, treptat, lucrurile se schimbă. Deja în cea de-a doua legislatură Adunarea se prezenta polarizată între cei care au fost numiți "Roibii" și "Gaițele". Deși spiritul de partid, cum se exprimă același istoric, lipsea, totuși opoziția se structurează într-un mod care, avînd în vedere începuturile șovăielnice ale mandatului, pare miraculos. Nu este însă nici o îndoială că această metamorfoză era legată de instituție, teza "formei fără fond" văzîndu-se infirmată; s-ar părea deci că "forma face fondul" are tot atîta valabilitate ca și reciproca.
Constituțiunea liberală de la 1 iulie 1866 găsea astfel terenul pregătit. La înlăturarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, curentele politice erau bine definite, lucru ce se exprima și în componența Locotenenței Domnești. Nu este deci de mirare că, la venirea sa pe tron, Carol I identifica partinic pe principalii actori politici ai României, așa cum arată memoriile sale. Identitatea partizană a oamenilor politici ai timpului era, dealtfel, de notorietate, după cum se poate vedea în presa vremii și în alte documente. După lovitura "monstruoasei coaliții", Adunarea rămîne în vigoare (doar Senatul este suspendat) și continuă să lucreze pînă în preajma noilor alegeri din aprilie 1866, alegeri care s-au ținut tot după legea electorală edictată de Cuza, semn indiscutabil de stabilitate democratică.
Noua Adunare aleasă, ce avea să devină Constituantă, cunoaște rapid o diversificare politică: pe lîngă liberalii și conservatorii, de acum tradiționali, apare Fracțiunea liberă și independentă, condusă de Simion Bărnuțiu, o grupare de orientare naționalistă și republicană; ea a luat naștere ca o reacție la opțiunea majorității pentru principe străin, sprijinindu-se în același timp pe convingerea că forma republicană de guvernămînt este mai aproape de obîrșia – romană – a românilor. Se poate așadar aprecia că la 1866 identitatea partinică și ideologică a principalilor actori politici ai țării era evidenta.
În același an, pe lîngă adoptarea Constituției, a urmat adoptarea unei noi legi electorale. Aceasta din urmă a dus mai departe ceea ce începuse Cuza, în sensul că a extins și mai mult dreptul la vot. Inițiativa a aparținut, firește, liberalilor, întîmpinînd destulă rezistență din partea conservatorilor. Opoziția conservatoare se sprijinea pe un argument de – cu termenii de azi – cultură politică. Iată, bunăoară, ce susținea Manolache Costache: “nu este cea mai bună lege electorală aceea care dă cel mai mare număr de alegători, deoarece nu se poate impune unei populațiuni un drept politic când acea populațiune nu are conștiință de acel drept”. În ciuda acestor argumente, proiectul a fost acceptat la 30 iulie 1866.
Această nouă lege electorală, care va sta în vigoare multe decenii, prevedea 4 colegii pentru Cameră (colegiul I era al marilor latifundiari, cu un venit funciar de minimum 300 galbeni; colegiul II îi cuprindea pe marii proprietari cu venituri considerate mijlocii, adică între 100 și 300 galbeni; colegiul III era al industriei, comerțului și inteligenței, mai precis al celor care plăteau un impozit de 80 lei; colegiul IV, în fapt al țăranilor, aceștia nevotînd direct, ci prin reprezentare – un delegat pentru 50 de țărani) și 2 pentru Senat (colegiul I era al marilor proprietari funciari, adică al celor cu un venit funciar mai mare de 300 galbeni; colegiul al II-lea aparținea proprietarilor de imobile din orașe; trebuie arătat că țăranii nu aveau drept de vot, nici măcar indirect, pentru camera superioară), fiind astfel o tentativă de echilibrare a valorii politice a voturilor. Chiar dacă alegătorii nu erau egali, participarea politică a tuturor cetățenilor devenise o realitate.
Partidele politice căpătau astfel rațiune de a fi. Începînd deci cu 1864-1866, se poate vorbi, fără teama de a greși, de partide politice și în țara noastră. Deși, juridic, Partidul Liberal ia naștere mai tîrziu, abia în 1875, ulterior luînd denumirea de Partidul Național Liberal, iar Partidul Conservator se întemeiază la 1880, aceste două partide aveau o existență reală, cvasi-organizată mai veche cu cel puțin 10-15 ani; iar curentul politic liberal se manifestase limpede încă la 1848. Sistemul bipartid nu însemna însă doar existența celor două partide (simultan au apărut și alte formațiuni partizane, după cum am văzut mai înainte), ci că Partidul Conservator și Partidul Național Liberal aveau rolul politic principal, de departe decisiv pentru soarta istorică a țării. România – pentru a folosi termenii lui Eugen Lovinescu – se sincroniza politic cu ceea ce se întîmpla în țările liberale și democratice ale timpului. “De la început ele (partidele – n.m. G.V.) au fost organizate după modelul clasic al Occidentului european, de unde viața politică românească își trăsese în mare parte formele și cu care căuta să meargă în concordanță. Și la noi partidele politice moderne vor fi consecința logică a rolului crescînd al consultărilor electorale și vor răspunde unor necesități funcționale”, apreciază patru competenți istorici contemporani apariția celor două mari partide din România.
După toate aceste schimbări, se formează primul guvern cu adevărat solid din istoria țării de către Partidul Conservator: guvernul Lascăr Catargiu (l871-l876). Acestuia i-a urmat puternica și lunga guvernare liberală din perioada 1876-1888, care nu ar fi fost posibilă fără acea existență trecută a partidului. Partidul Liberal, prin oamenii de stat de talia lui I. C. Brătianu sau C. A. Rosetti, reprezentînd direcția radical-revoluționară a pașoptismului muntean, venea din istorie, altminteri n-ar fi putut cîștiga în fața conservatorilor (al căror progres politic era de asemenea o realitate). Așa se face că sfîrșitul de veac găsește un parlament român de talie europeană, bipartid, în care se confruntau personalități de neîntrecută anvergură politică, deopotrivă liberali și conservatori (P. P. Carp, Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Nicu Filipescu, I. C. Brătianu, Ionel Brătianu, Delavrancea și atîția alții).
Dar, în ciuda Constituției adoptată la 1866, apreciată unanim ca liberală, sistemul electoral nu putea fi apreciat astfel. Căci România era atunci o țară în care 90% din populație o reprezenta țărănimea, aceasta neavînd însă dreptul la vot direct. Firește, chiar votul indirect al țăranilor reprezenta un progres, comparativ cu situația dinainte, dar, din păcate, acesta a rămas multă vreme decorativ, fiind la cheremul manevrelor guvernamentale; faptul că primarul unei comune – care era desemnat de prefect, la dispoziția însă a Ministerului de Interne – alegea el pe țăranii-delegați, aceștia deplasîndu-se în grup în capitala județului unde se găsea centrul de votare, făcea din colegiul IV o masă de manevră în favoarea deputatului guvernamental, acesta fiind supra-numit “colegiul-minciună”. Dealtfel, în acest mecanism guvernamental de control – prin intermediul Ministerului de Interne – al alegerilor pare a rezida hiba profundă a democrației istorice românești. Căci mulți istorici par a fi de acord, atunci cînd analizează epoca vechiului Regat, dar și pe cea care i-a urmat, că nu guvernul era expresia alegerilor, ci alegerile erau expresia guvernului (se apreciază, bunăoară, că din cele 11 consultări electorale care au avut loc în perioada interbelică, numai două sau trei au fost libere și corecte).
Cauza acestei situații era, fără îndoială, inegalitatea funciară extraordinară. Inechitatea sistemului electoral este certamente profund legată de aceasta. Desigur, censul stabilit la 1866 a fost redus treptat, dar multă vreme pașii au fost extrem de mici. Chiar dacă, printr-o modificare a legii electorale, s-a redus la trei numărul colegiilor pentru Camera Deputaților, participarea electorală a populației rămînea stînjenitor de redusă. Bunăoară, în 1913, doar 1,5% din populația țării aveau drept de vot direct pentru Camera Deputaților și 0,4% pentru Senat; de votul indirect beneficiau doar 15,7% din populație. Astfel stînd lucrurile, guvernele întrețineau un sistem clientelar, care corupea spiritul democratic al alegerilor; efectiv independent era doar colegiul I, atît la Cameră cît și la Senat, grație suportului său economic, dar acesta nu putea – prin forța lucrurilor – să controleze corpurile legiuitoare; apoi, el însuși era expresia unui drept privilegiat, anacronic (un exemplu edificator: Titu Maiorescu a fost odată ales senator de Roman la colegiul I cu doar 40 de voturi, fără a fi măcar necesar să se deplaseze în județ pentru campanie electorală). Acest sistem electoral era deci mult prea anacronic pentru a dura în continuare.
În consecință, în timpul războiului, mai precis în 1917, cele două camere ale Parlamentului României, stabilite la Iași, vor adopta reforma electorală prin care votul universal era, în sfîrșit, stipulat. Constituția de la 1923 confirmă această nouă regulă electorală. Cu toate că frauda electorală s-a menținut pe toată perioada interbelică, abolirea censului și instituirea votului universal au constituit un pas extrem de important în democratizarea României. Abia acum, sînt de părere unii istorici, România trece de la etapa liberală la cea democratică.
Dar urmările constau, din perspectiva noastră, în schimbarea sistemului de partide: de la bipartidism la multipartidism. Acest eveniment este poate cel mai pregnant exemplu de impact al legii electorale asupra sistemului partizan. Schimbarea sistemică nu a fost ușoară, ea aducînd în viața politică românească instabilitatea guvernamentală și politică, fărîmițarea partizană (prin apariția unui număr redundant de partide, nu numai în comparație cu perioada anterioară, ci avînd în vedere cerințele funcționalității sistemului), apariția partidelor extremiste, politicianismul etc. Și toate acestea se datorau în bună măsură și neregulilor, care deveniseră… regulă, de ordin electoral.
Dar, în ciuda fraudei electorale și a celorlalte disfuncționalități ale sistemului, Parlamentul funcționa în deplină libertate, opoziția fiind recunoscută ca atare, iar pluripartidismul era o vie realitate. Această situație a durat pînă în martie 1938, cînd regele Carol al II-lea a instituit regimul puterii personale, supranumit și dictatura regală, partidele fiind suspendate pînă la 23 august 1944.
Reapariția partidelor după acest moment, pentru o scurtă etapă, a fost urmată de instaurarea, de această dată pentru o lungă perioadă, a regimului hegemonic al partidului unic. Aceasta a echivalat nu numai cu eliminarea din viața politică a pluripartidismului și a democrației parlamentare, ci și cu dezlănțuirea unei cumplite terori asupra elitei politice de dinainte; paralel cu desființarea PNȚ, PNL, PSDR etc., se petrecea exterminarea în închisorile comuniste nu numai a figurilor lor marcante, ci și a militanților, a aderenților și chiar – uneori – a simpatizanților lor. Statul-partid comunist care se formase controla și domina întregul spațiu societal, desființînd societatea civilă; disidența – în sensul originar al termenului, de opinie minoritară – era sever sancționată, astfel că “dezbaterea” publică era un incontinent ritual triumfalist. În aceste condiții nu mai este deloc de mirare de ce și cum PCR “cîștiga” alegerile de fiecare dată cu peste 99% din sufragii.
Concluzii
Romania se caracterizeaza astazi prin existenta unui numar foarte mare de partide.Fenomenul partide politice este inca in curs de cristalizare.Suntem,si probabil vom fi si in viitor intr-o perioada de cautari de solutii,de definiri politice ,de prospectare ,desi se pare ca stim ce vrem.
Aparitia de noi partide si organizatii ,de noi structuri si institutii,daca privim lucrurile mai larg,exprima si un nou cadru de manifestare al opozitiei in cadrul sistemelor politice.
Numarul mare de partide inseamna ,teoretic vorbind,sa vesteasca o “primavara” a democratiei organizationale ,o revigorare a sistemului de valori politice ,juridice,morale.Ele presupun un mai mare elan,o mai matura afirmare critica a membrilor si simpatizantilor acestora.
Numai ca toate acestea si-ar gasi o legitimitate daca ele s-ar afirma,delimita si sustine prin orientari doctrinare ,prin filosofii politice ,sociale bine intemeiate,intim legate prin doctrina ,orientare si practica ,de partidele clasice sau,cum li s-a mai zis in alta parte,istorice.Ele trebuie sa probeze programe clare ,filosofii inspirate din mostenirea trecutului,dar si din analiza prezentului si viitorului.Altfel ,numarul in sine ,titulaturile cautate,oricat de cautate,oricat de sofisticate s-ar dori ,pot sa nu insemne nimic fructuos,nimic folositor,nimic in consens cu progresul societatii.
Experienta unor tari mult mai avansate in democratie dovedeste ca lucrurile stau asa,inclusiv in ce priveste rolul partidelor in viata social-politica.
In tari ca Anglia,Franta,Germania,Suedia,Norvegia,Tarile de Jos,S.U.A numarul partidelor s-a oprit,in medie ,cam la 4-7-8,rezultat al principalelor orientari doctrinare liberalismul,conservatorismul,democratismul,social-democratismul,doctrinele ecologice ,sau unele partide “furnizate” de generatia tanara ,de anumite criterii de dreapta sau unele de stanga.
Numarul mamut de partide politice de 20-40-60 de partide politice caracterizat situatiile din numeroasele tari din popoarele aflate multa vreme sub dominatie coloniala.Avem in vedere mai ales numeroase tari africane,latino- americane,arabe,multe dintre ele avand o provenienta tribala,regionala,religioasa.
Asadar ,sistemul pluralist are si el niste margini rezonabile pe care le impune viata.Experienta arata ca nu neaparat numarul peste masura exagerat reprezinta cota unei adevarate democratii.Aceasta a dovedit-o,intre altele,de pilda Somalia,care mostenise la eliberare de sub calcaiul colonial un numar de peste 60 de partide politice.
Iata de ce se impune multa prudenta si realism in multe state foste socialiste ,in care dupa prabusirea sistemului politic social,numarul partidelor politice se ridica la multe zeci sau chiar sute.
Oricum,vor rezista,dupa parerea mea,partidele politice care vor reusi sa aduca si teoretic si metodologic ceva nou ,cu care sa convinga un numar din ce in ce mai larg si mai avizat de cetateni sa-și uneasca eforturile sub egida teoretică,politică,morală a acestora.
In concluzie,partidele politice sunt un “rau necesar” care va continua sa existe,cu voia sau fara voia noastra..Problema se pune in prinvința numărului acestora ,care ar trebui să fie unul redus,pentru că nu cantitatea conteaza ,ci calitatea lor,doctrinele politice pe care se bazează si care le reprezinta.
Bibliografie
Acte normative:
Constituția României din 1866
Constituția României, ediție revizuita în 2009, Editura Hamangiu, București, 2009.
Monitorul Oficial al Țărei Românești, 15 aprilie 1860, Suplement.
Monitorul Oficial, 24 iunie 1866.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, mai 1864.
Lucrări de specialitate:
Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994,) Editura Mediaprint, București, 1995.
Andrei, Petre, Sociologia revoluției, Editura Polirom, Iasi, 1998.
Ball, Terence, R. Dagger, Ideologii politice și idealul democratic, Editura Polirom, Iași, 2000.
Bădescu, Faust, Scurtă analiză spectrală a mișcării legionare, Editura Majadahonda, București, 1996.
Borella, Francois, Les partés politiques dans l’Europe des Neuf du Seul, Paris, 1979.
Câncea, Paraschiva, Mircea Iosa, Apostol Stan (coordonatori), Istoria Parlamentului și a vieții constituționale din România, Editura Academiei, București, 1983.
Cernea, Emil, Molcuț, Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela S.R.L., București, 1999.
Chaunu, Pièrre, La civilisation de l’Europe des Lumières, Paris, 1971.
Cioabă, Aristide, Democrația. Putere și contra-putere, Editura Noua Alternativă, București, 1995.
Constantinescu, Gabriel, Idolii zilelor noastre, Editura Casa Cartii, 2000.
Creța, Zorela, Lucreția Mareș, Zizi Ștefănescu-Goangă, Flora Șuteu, Valeriu Șuteu, Sociologie politică, Editura Rom Pres, București, 1992.
Drăgan Tudor, Drept constituțional și instituții politic – Tratat elementar, vol II, Editura Lumina Lex, 1998.
Duverger Maurice, Les partis politiques, Paris, Librairie Armand Colin, 8-e édition, 1973.
Engels K. Marx, F., Opere, vol. 22, Ed. Politică, București, 1965.
Eslin, J., Viata lui Adolf Hitler, Editura, Rom Pres, București. 2000,.
Georgescu, Vlad, Partizanat politic, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
Gusti Dimitrie, Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floarea Albastră, București, 1995.
Hauriou Andre, Jean Gicquel, Drept constituțional și instituții politice, Editura Montcherstein, Paris, 1980.
Ionescu, Ghita, Comunismul in Romania, Editura Litera, Bucuresti, 1994.
Ionescu Cristian, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Luminalex, Bucuresti, 1997.
Lavroff, Dimitri Georges, Les partis politiques en Afrique Noire, Presse Universitaires de France, Paris, 1970.
Madgearu, Virgil, Doctrina țărănistă, Editura Politica, București. 1970.
Marin, Vasile, Fascismul, Editura Majadahonda, București, 1997.
Muraru Ioan, Drept Constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Actami, București 1995.
Negulescu Paul, George Alexianu, Tratat de drept public, vol. II, Editura Casa Școalelor, București, 1942.
Neumann Sigmund, Modern Political Parties, The Press of Chicago University, Chicago, 1975.
Nisbet, Robert, Conservatorismul, (traducerea din engleză și introducerea la ediția română de Sorin Cucerai), Editura DU Style, București, 1998.
Sartori, Teoria democrației interpretată, Editura Polirom, Iași, 1999.
Schwartzemberg Roger-Gerard, Sociologie politică, Ed. Montcherestein, Paris, 1971.
Seiler, Daniel L., Partidele politice în Europa, Editura Institutul European, 1999.
Sima, H., Doctrina mișcării, București 1938.
Patapievici, H. R., Politice, Editura Humanitas, București, 1996.
Petrescu, Mihai M., Partide, clase, națiuni, Editura Politică, București, 1977.
Prelot, Marcel, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1990.
Radu, Al., Gh. Porumb și Ioana Porumb, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?, Editura tehnică, București, 1995.
Stan, Apostol, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996.
Tanase , Stelian, Elite si societate-Guvernarea Gheorghiu Dej, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.
Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1997.
Tompea & Co., Politica, Editura Presei Libere, Bucuresti, 2003.
Touchard, Jean, Histoire des idees politiques, vol. I, PUF, Paris, 1978.
Trăznea Ovidiu, Probleme de sociologie politică, București, Editura politică, 1975.
Voicu, George, Pluripartidismul – o teorie a democrației, Editura All,Timișoara, 1998.
Weber Max, Economie și societăți. Elemente fundamentale ale sociologiei comprehensive”, vol. I, Budapesta, 1987.
Xenopol A.D., Istoria partidelor politice în România, București, Editura Albert Baer, 1910.
Zeletin, Șt., Neoliberalismul. Studii asupra istoriei și politicii burgheziei române, București, 1927.
Zăpârtan, Liviu Petru, Doctrine politice, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1994.
Studii și articole:
Iliescu, Ion, Democrația socială ca democrație participativă, Comunicare prezentată la sesiunea Institutului Român de Studii Social-Democrate, București, 18. 02. 2000, Editura Mundo Media, București, 2000.
Marghiloman, Alexandru, „Doctrina conservatoire”, în volumul Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, București, 1995.
Pavel, V. Dan, “Un eșec al ingineriei politice: Leviathanul bizantin”, în Leviathanul bizantin, Editura Polirom, Iași, 1998.
Partidele politice, http://www.svedu.ro/curs/isp/c8.html. [16.04.2015].
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aparitia Partidelor Politice In Romania (ID: 106027)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.