Anarhie Versus Integrare

Capitolul I

Destructurare și destructurare – anarhie versus integrare

Mediul stategic de securitate în schimbare

La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Conflictele își au originea atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețe, cât și în cel al diferențelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală și ideologică.

Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele religioase și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor tot mai greu de controlat.

Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că reprezintă rezultatul unor strategii și programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată.

Proliferarea noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor 10-15 ani, ordinea globală va arata sensibil diferit, în condițiile în care dinamica relațiilor internaționale favorizează eforturile vizând construcția unui nou echilibru internațional.

În acest moment, în mediul de securitate se poate vorbi de următoarele tendințe majore: accentuarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali în dinamica relațiilor internaționale.

În această lume complexă, dinamică și conflictuală, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democrație și totalitarism internațional de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transfrontaliere împotriva statelor democratice și a forțelor politice raționale din statele angajate în procesul democratizării. Tendințele majore ce guvernează evoluțiile globale în epoca postbipolară creează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunități și prezintă riscuri la adresa valorilor și intereselor naționale.

Globalizarea este principalul fenomen care influențează mediul de securitate contemporan, creând atât oportunități, cât și noi riscuri și amenințări. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Securitatea internațională tinde tot mai mult să-și manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de răspunderile ce îi revin. Principial, globalizarea profilează o șansă reală de dezvoltare economică pozitivă, aptă să creeze prosperitate, dar înscrierea pe aceasta tendință nu este o certitudine garantată pentru fiecare țară; ea depinde de capacitatea statelor de a exploata astfel de oportunități, pentru că, în caz contrar, cel mai mare risc pentru o țară este acela de a rămâne în afara proceselor globalizante pozitive.

În contextul acestei configurații complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri și amenințări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securității europene. La nivel regional, în Europa centrală, de est și de sud-est, persistă sau sporesc în intensitate stări de tensiune determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum și de criminalitatea transfrontalieră.

Dispariția comunismului ca sistem politic în Europa și instaurarea democrației, extinderea Uniunii Europene, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, mărfuri, servicii și capital, precum și dezvoltarea tehnologică au creat premise favorabile pentru racordarea noilor democrații la zona de prosperitate și securitate euroatlantică dar, în același timp, au și patentat dezvoltarea multor riscuri la adresa securității și apariția unora noi.

În acest context, riscurile, pericolele și amenințările capătă un caracter tot mai insidios și chiar perfid, edificarea unui sistem extins și cuprinzător de securitate constituind o prioritate a tuturor democrațiilor europene și a Uniunii Europene în ansamblul său. Sistemul de securitate al Uniunii Europene vizează consolidarea în practică a conceptelor de securitate și apărare colectivă.

În contextul internațional actual, securitatea statelor europene nu mai este amenințată de un conflict militar de proporții, deși se mențin încă focare de tensiune și criză, cum sunt cele din Kosovo, Bosnia-Herțegovina și Transnistria. Se menține, deci, posibilitatea declanșării unor conflicte locale, de mică intensitate, a căror durată se poate prelungi în timp mult peste așteptările tuturor părților implicate. Conflictul din Bosnia-Herțegovina, declanșat în 1992, nu și-a găsit nici până în prezent o rezolvare politică, părțile beligerante semnând în 1995 doar un acord de încetare a focului, ceea ce demonstrează că la periferia zonei de stabilitate reprezentată de teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene există încă o zonă de instabilitate și conflict.

Este de așteptat, ca pe termen scurt și mediu, riscurile de natură nemilitară să prevaleze în raport cu cele militare, iar vulnerabilitățile interne și evenimentele neprevăzute să potențeze într-o mare măsură capacitatea statelor și a comunității europene în ansamblul său, de a răspunde și contracara riscurile și amenințările la adresa securității.

Mediul de securitate european este diferit de cel al altor regiuni ale globului. Europa are probabil, pe termen scurt și mediu, o șansă unică în îndelungata ei istorie, de a demonstra în fine, că este posibilă realizarea integrării politice și economice, bazate pe asumarea unor responsabilități comune, pe idealuri și valori comune. Lărgirea Uniunii Europene poate satisface nu numai nevoia de bunăstare, ci și cea de securitate a cetățenilor și statelor europene.

Europa a fost aria de desfășurare a nenumărate conflicte armate, iar ambele războaie mondiale au început pe continentul nostru. Acum Europa poate deveni modelul funcțional al unei stabilități și securități extinse și durabile, bazate pe cooperare și prosperitate.

Dispariția bipolarismului a fost momentul în care s-a făcut nefericita demonstrație că identitățile etnice și/sau religioase, manipulate politic, pot deveni o cauză importantă a conflictelor armate. Formele de politizare etnică sau religioasă precum: naționalismul, extremismul, fundamentalismul religios și xenofobia unor grupuri religioase au în comun ideea folosirii forței și aplicarea principiilor de excludere și de violență asupra unor minorități sau asupra altor grupuri.

În perioada post război rece, identificarea și evaluarea riscurilor, ca etapă obligatorie în formularea oricărei strategii de securitate, se confruntă nu numai cu problemele conceptuale ale definirii riscului, ci și cu nivelul ridicat de complexitate al unei lumi oarecum bulversate de dispariția sistemului bipolar al securității internaționale. Pentru câteva decenii, în perioada postbelică, analiza riscurilor de securitate a cunoscut doar dimensiunea dihotomică a riscului nuclear față de riscul unui război convențional. În prezent, enumerarea câtorva domenii de manifestare a riscurilor demonstrează că analiza acestora este, de multe ori, depășită de realitate: riscuri politice, riscuri economice și financiare, riscuri sociale, riscuri tehnologice, riscuri naturale etc.

În contextul lipsei unor criterii unanim acceptate, analiza conflictelor și a crizelor scoate în evidență o serie de riscuri la adresa securității internaționale care au marcat ultimul deceniu:

– instabilitatea politică a unor state sau a unor întregi regiuni, creată și întreținută de slaba legitimare a unor regiuni politice, luptele politice, măsurile opresive și frecventele încălcări ale drepturilor omului;

– instabilitatea economică determinată în special de efectele de dependență asociate fenomenului de globalizare, nivelul datoriilor externe, problemele tranziției;

– terorismul sau activitățile legate de terorism – atacuri teroriste, propagandă, racolare de aderenți, strângerea de informații sau fonduri, constituirea de rețele logistice de sprijin, manipularea unor personalități, influențarea unor partide sau chiar regimuri politice;

– producerea, transportul, vânzarea și consumul de droguri;

– corupția și crima organizată internă și internațională;

– degradarea mediului natural și limitarea accesului la resurse naturale, exploatarea nerațională a resurselor;

– dezvoltarea și politizarea atitudinilor și confruntărilor etnice și religioase care întrețin sau dezvoltă manifestările naționaliste, extremiste, fundamentaliste și xenofobe;

– proliferarea armelor de nimicire în masă și a tehnologiilor duale potențată de difuzia tehnologiei rachetelor balistice, a armelor chimice, biologice și nucleare, a altor mijloace și tehnologii cu letalitate ridicată.

Analiza riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității internaționale, regionale și/sau naționale, precum și a tipurilor de conflicte care s-au derulat în ultimele decenii ale secolului al XX-lea și primul deceniu al mileniului trei, ne permite să formulăm câteva concluzii cu mare grad de generalizare:

– societățile umane sunt victime și, în același timp, generatoare de riscuri;

– caracterul transfrontalier al unor riscuri le face greu de încadrat și combătut în cadrul unor strategii naționale;

– multiplicarea și diversificarea riscurilor, caracterul asimetric al acestora determină elaborarea de noi politici, doctrine și strategii pentru contracararea lor, concomitent cu adoptarea de soluții și modalități de acțiune adecvate;

– majoritatea riscurilor au un caracter societal, cu efecte multiple și pe durată lungă la nivel individual, de grup și social.

Amploarea și consecințele acțiunilor teroriste pun astăzi lumea civilizată în fața unui fenomen social internațional fără precedent terorismul – care aduce în prim planul preocupărilor de asigurare a securității internaționale adversari perfizi, imprevizibili și deosebit de periculoși pentru care valorile civilizației nu au semnificație. În fața exploziei acestui flagel, prin efectele și consecințele căruia sunt puse în pericol valorile umane universale, comunitatea internațională, mai solidară și mai unită ca niciodată, se declara gata de a declanșa lupta fără egal cu "forțele răului", cu germenii și vectorii acestuia.

Terorismul a devenit o problemă transfrontalieră publică de gravitate extremă. Dimensiunea internațională a luptei împotriva terorismului a căpătat o importanță capitală, atât în ce privește eforturile de cooperare și susținere politică, dar mai ales în armonizarea și conjugarea eforturilor tuturor elementelor responsabile de combaterea sa.

Securitatea statelor europene, ca parte componentă a securității globale, nu mai este amenințată de izbucnirea unui conflict militar de proporții, deși se mențin încă focare de tensiune și criză, fiind posibilă declanșarea unor conflicte locale, de mică intensitate.

Accentul se va deplasa, tot mai mult în viitor, de pe riscurile de natură militară pe cele nemilitare, între care terorismul asociat cu crima organizată constituie riscurile majore, iar vulnerabilitățile interne precum și evenimentele neprevăzute, vor dobândi o pondere tot mai mare în probabilitatea evoluției riscurilor spre amenințări.

Unul dintre posibilele răspunsuri adecvate acestei situații de securitate poate fi "integrarea politică". Aceasta este un proces, dar în același timp și produsul eforturilor de a constitui noi comunități politice și instituții supranaționale. Rolul primordial al "integrării politice" este de a crește stabilitatea regională, de a reduce "apetitul" statelor de a-și rezolva problemele utilizând forța militară și de a pune în aplicare reforma care să transforme instituțiile internaționale din instituții ale statelor în instituții deasupra statelor.

Uniunea Europeană, a celor 28 și posibil în viitor și a altora, este cel mai elocvent exemplu al dezvoltării unei comunități integrate din punct de vedere economic, dar și politic. De-a lungul unei singure generații, cooperarea între state suverane a progresat spre realizarea unei piețe comune unice și spre o Europă integrată politic. Tratatul de la Mastricht a stabilit coordonatele dezvoltării și expansiunii Uniunii Europene. Tratatul, intrat în aplicare la 1 noiembrie 1993, a creat algoritmul pentru crearea unei piețe unice și a uniunii monetare care s-a concretizat la 1 ianuarie 2001, prin apariția monedei unice europene, euro, materializarea simbolului noului dinamism european, care circulă ca monedă efectivă începând cu 1 ianuarie 2002.

Statele membre ale Uniunii Europene sunt determinate să coopereze nu numai în probleme economice și financiare, dar și în probleme de politică externă și de securitate.

Pentru a putea ajunge la înțelegere politică la nivel regional este necesar, socotesc unii autori, a fi îndeplinite anumite condiții: apropierea geografică; creșterea economică constantă; existența unui sistem politic similar; o opinie publică și lideri politici favorabili ideii de integrare; omogenitate culturală; stabilitate internă; experiență istorică și dezvoltare socială apropiată; forme de guvemare și sisteme economice compatibile; nivel de pregătire militară și logistica sistemului militar similare ori compatibile; o percepție comună, unitară asupra amenințărilor și riscurilor la adresa securității; compatibilitate în procedurile administrative și o colaborare anterioară fructuoasă în anumite domenii.

Chiar dacă nu toți europenii își dau seama de existența unei tendințe de evoluție spre uniune politică, Europa de Vest și-a constituit deja un mecanism de autoreglare internă care a făcut ca posibilitatea izbucnirii unui război între statele componente practic să dispară (trebuie să ținem cont de faptul că Europa a fost în mod istoric una dintre regiunile generatoare de conflicte ale globului).

Declanșarea unui conflict armat între democrațiile europene este astăzi, practic, de neconceput. Chiar dacă procesul de lărgire a Uniunii Europene este în acest moment aproape oprit, este de așteptat ca pe termen mediu și lung el să continue și să fie însoțit de adânci transformări integratoare care vor oferi și soluțiile pentru creșterea securității bătrânului continent.

Conceptul de securitate a început să se schimbe cu aproximativ jumătate de secol în urmă. Cele două războaie mondiale precum și războiul rece reprezintă importante surse de schimbare a mentalității și a societății internaționale. Societățile conștientizează pericolul și aleg o altă cale decât cea a confruntărilor militare. În prezent, riscul unui conflict în care să fie atrase marile puteri ale momentului este la nivelul cel mai scăzut din istorie. Cu toate acestea sfera relațiilor internaționale este departe de a fi perfectă. Comunitatea internațională este conștientă de nevoie de dezvoltare a unui nou concept de securitate. În prezent, statul nu mai este singurul actor principal pe scena relațiilor internaționale. Marile coorporatii internaționale și organizațiile non-guvernamentale (ONG-urile) încep să se afirme din ce în ce mai puternic în acest domeniu. Încet, securitatea statului trece pe planul secundar, securitatea individului devenind principala preocupare, iar conceptul de securitate statală devine doar un supliment al securității umane. Cu toate acestea nu putem minimaliza rolul statului în domeniul securității. Statul este singura entitate care deține monopolul legal asupra violenței, fiind în același timp principalul protector al individului, dar în funcție de regimurile politice din fiecare țară, tot statul poate deveni și principala sursă de pericol la adresa individului.

Securitatea umană caută să protejeze individul și societatea din care face parte acesta în fața unei game largi de pericole, acestea variind de la securitatea fizică, la cea economică, securitatea mediului înconjurător, iar mai nou, securitatea mediului înconjurător.

Securitatea umană nu are în vedere doar supraviețuirea individului sau a societății. Se dorește acordarea libertății indivizilor de a lua deciziile pe care aceștia le doresc și de a le permite dezvoltarea în maniera aleasă de aceștia.

Securitatea statului este complementată astfel de securitatea umană în mai multe feluri: conceptul tradițional de securitate era construit având la baza doar nevoia statului de a se proteja pe sine însuși, în vreme ce securitatea umană dorește protejarea statului, rolul acestuia devenind de protector al individului; pericolele tradiționale la adresa securității statului s-au diminuat considerabil, însă au apărut pericole noi care țintesc în primul rând securitate individului, pericole cum ar fi dezastrele ecologice, terorismul, maladii cum ar fi HIV sau cancerul; actorii din sfera relațiilor internaționale s-au schimbat. Statul nu mai este nici singurul actor, nici cel mai important. Organizațiile internaționale cum ar NATO sau cele suprastatale cum ar fi EU au un cuvânt din ce în ce mai greu pe scena internațională. Corporațiile transnaționale, internaționale sau ONG-urile și-au clarificat deja rolurile internaționale.

Securitatea umană și cea statală se completează reciproc. În vreme ce siguranța statală este prin definiție concentrată pe siguranța teritorială sau, după caz, și pe cea economică, securitatea umană deține o arie largă, acoperind toată sfera bunăstării indivizilor și a societății, nu doar a teritoriilor din interiorul granițelor. În cazul securității tradiționale rolul esențial îl avea statul, pe când în cazul securității umane, rolul central îl are chiar individul sau societatea din care acesta face parte.

Conceptul de securitatea umană este strâns legat de securitatea dezvoltării umane și drepturile omului. Dezvoltarea umană nu poate avea loc fără asigurarea respectării drepturilor universale ale omului, iar pentru asigurarea drepturilor omului este necesară asigurarea dezvoltării societății și individului, ca acesta să înțeleagă importanța lor. Securitatea umană cuprinde ambele concepte și le transformă creând un tot unitar. Dar tocmai datorită calității securității umane de a cuprinde tot ceea ce este legat de societatea umană, definirea conceptului este aproape imposibilă, la fel cum este imposibilă clasificarea în ordinea importanței a nevoilor individului. Din acest motiv, securitatea umană tinde din ce în ce mai mult să fie o utopie, un scop nobil ce merită urmărit de toți, dar în același timp aproape imposibil de realizat.

În prezent, toate societățile și statele depind din ce în ce mai mult de acțiunile celorlalte societăți sau state, aceasta fiind clară atunci când vorbim de mediul înconjurător, de terorismul politic, sau chiar de nivelul economic existent într-un stat.

Războaiele dintre state cât și cele interne reprezintă cele mai directe amenințări la adresa securității indivizilor.

Odată cu înțelegerea mai adâncă a cauzelor și efectelor conflictelor, precum și datorită dezvoltării indivizilor și a societăților, se produce o importantă schimbare de atitudine și de mentalitate. Deși încă nu au fost interzise conflictele violente, s-au luat măsuri menite a reglementa în prima fază desfășurarea acestora, abuzurile sau „scăpările” de la aceste reguli fiind pedepsite internațional. Acest lucru nu era posibil în secolul trecut, iar acum două secole un asemenea fapt nici nu putea fi imaginat. Masacrele, omorârea prizonierilor de război, genocidul, tortura sau violurile sunt aspru pedepsite de Curtea Internațională de Justiție.

Importanța acțiunilor organizațiilor internaționale precum Națiunile Unite sunt evidente. Conflictele violente sunt definite internațional ca fiind acele conflicte în care se folosește forța armată pentru rezolvarea unei dispute sau pentru realizarea unui scop. Efectele acestor conflicte sunt incredibil de puternice, conducând de obicei creșterea efectului generator de conflict, creându-se astfel un cerc vicios, în cele mai multe cazuri fiind necesară intervenția internațională pentru a opri conflictele și a restaura un climat de pace. Trebuie înțeles că orice tentativă internațională sau internă de calmare a conflictului trebuie să aibă în primul rând în vedere cauzele ce au generat conflictul.

Deși clasificate ca fiind interne, cele mai multe conflicte de acest tip sunt influențate și din exteriorul statului, de cele mai multe ori, una dintre părți fiind susținută de unul sau mai multe guverne externe.

Organizațiile teroriste reprezintă de asemenea un pericol în creștere la adresa securității indivizilor. Ca fenomen politic sau social, terorismul nu reprezintă o acțiune nouă, acesta fiind folosit mai de mult, în special cu acordul sau ca reprezentant direct al unui guvern sau al altuia. Ce este nou însă, este capacitatea terorismului modern de a crea diverse rețele în mai multe state, precum și posibilitatea de a achiziționa arme de distrugere în masă.

În cazul terorismului nu se aplica aceeași metoda ca în cazul conflictelor interne sau internaționale. Până în prezent războiul împotriva terorismului este îndreptat direct către organizațiile teroriste, ignorând de cele mai multe ori cauzele apariției acestor grupări. Spre deosebire de conflictele violente tradiționale în cazul terorismului însă nu s-au adoptat strategii eficiente de combatere fapt ce a permis acestuia o dezvoltare fără precedent.

Una dintre problemele cele mai importante cu care se confruntă organizațiile internaționale în cazul confruntărilor armate este că, de obicei, puterea de implicare a acestora depinde direct de suportul acordat de către statul în care are loc conflictul sau din partea statelor implicate în conflict. În cazurile când intervențiile internaționale nu sunt susținute de una dintre părțile implicate în conflict, de cele mai multe ori se susține în mod legal dreptul suveran al fiecărui stat, fiind astfel interzisă implicarea internațională.

S-a remarcat că este de preferat implicarea unei organizații internaționale regionale, minimalizându-se astfel impresia părților implicate în conflict, de intervenție internațională forțată și interesată.

O problema prioritară rămâne capacitatea de a face distincția între o situație pe cale de a se deteriora și situația în care o eventuală deteriorare poate duce la izbucnirea unui conflict, deoarece nu orice situație mai gravă conduce direct la izbucnirea unui conflict. Se încearcă evitarea implicării forțate în politica implementată de diverse state în situații de declin economic sau social simple. Trebuie elaborate unele metode de identificare a crizelor care au potențial real de a fi generatoare de conflict și cele care sunt efemere.

În cadrul conflictelor sau a crizelor internaționale este crucială acordarea ajutoarelor umanitare în cel mai scurt timp posibil, evitând astfel adâncirea viitoarelor probleme. În anii '80, posibilitatea implicării organizațiilor internaționale era minimă datorită războiului rece care afecta toată comunitatea internațională.

Odată cu apariția lor, intervențiile umanitare au depins în mare măsură de factorul politic, de dimensiunea militară a conflictului dar și de intensitatea acestuia. Fără posibilitatea susținerii politice, acordarea ajutoarelor umanitare, protejarea civililor, a femeilor și a copiilor este imposibilă.

Mișcări transnaționale ale populației (emigrația). Principalele cauze ale acestor mișcări voluntare transnaționale sunt căutarea de noi oportunități sau încercarea de a scăpa de sărăcie, sau de conflict (aceștia din urmă numindu-se refugiați).

Cu toate acestea, majoritatea persoanelor care sunt forțate să-și părăsească pământul aleg să se mute tot în interiorul aceleași stat, numărul acestora ajungând la peste 23 de milioane de oameni, iar în cazul în care aleg totuși să părăsească țara, majoritatea se întorc voluntar sau obligați de statul în care s-au adăpostit, după terminarea conflictului.

În 2001, aproape jumătate din statele dezvoltate implementau politici ce restricționau migrația, la fel procedând și 40% din statele în proces de dezvoltare. Unul dintre efectele acestor politici a fost creșterea numărului de persoane ce au trecut granița ilegal, precum și creșterea traficului de persoane.

Aceste mutări de oameni nu au efecte doar asupra indivizilor care emigrează, ci și asupra statului în care aceștia ajung datorită nevoilor de hrană și servicii medicale pe care le au, statul gazda ajungând deseori în incapacitatea de a le asigura strictul necesar. Deseori, statele gazdă au fost obligate să-și închidă granițele în fața valului de refugiați și uneori obligate să respingă cu forța refugiații care încercau să ajungă într-un mediu sigur. O altă cauză care ar putea determina statele gazdă să-și închidă granițele în fața refugiaților este dată de numărul refugiaților înarmați care intră în țară, deoarece datorită armamentului aceștia reprezintă un posibil element destabilizator.

Emigrații sunt mai susceptibili contractării bolilor și transmiterii lor, fiind în același timp expuși abuzurilor, securitatea acestora fiind aproape imposibil de asigurat. Este necesară elaborarea de planuri de urgență de statele învecinate zonelor de conflict precum și de către statele care se află într-o regiune instabil politic. Aceste planuri trebuie să aibă caracter național și să poată fi aplicate de îndată ce statele gazde se confruntă cu valuri de refugiați.

Reconstrucția în interiorul zonelor de conflict. Acordurile de încetare a ostilităților și acordurile de pace nu fac decât să oprească temporar sau permanent conflictul izbucnit, dar nu reușesc să asigure un climat stabil sau securitatea umană. Situația internațională a permis semnarea multor acorduri de încetarea a ostilităților, acorduri ce au oprit conflicte ce se derulau de mai mulți ani, de succes, pacea menținându-se până în prezent, dar în alte cazuri, pacea a fost de scurtă durată, conflictul reizbucnind aproape imediat. Există diferențe clare între implicările comunității internaționale în stoparea diverselor conflicte.

Dar chiar și în cazul implicării internaționale felul în care poate fi ajutat un stat nu este clar, depinzând de la caz la caz. Criminalitatea, corupția, situația economică, situația refugiaților, sau climatul politic instabil, toate acestea putând afecta într-o măsură sau alta, pozitiv sau negativ acțiunile internaționale. În acest domeniu, în ultimii ani s-au făcut progrese remarcabile fiind stabilite chiar reglementări privind importanța acordată fiecărui domeniu în parte. Situațiile post-conflict pot oferi condițiile ideale reconstruirii statului și a realizării securității umane, dar în același timp, dacă nu sunt corectate cauzele conflictului, se poate adânci starea de instabilitate.

Dintre toate acestea primează asigurarea nevoilor de hrană și servicii medicale precum și asigurarea ordinii publice. În urma unui conflict, de cele mai multe ori siguranța publică se deteriorează rapid, climatul de instabilitatea, de nesiguranță sau chiar teama instaurându-se rapid dacă nu este ținut sub control. În acest sens au fost create programele internaționale de antrenare și pregătire a forțelor civile de menținere a păcii, aceste programe fiind desfășurate de îndată ce starea de conflict a fost oprită. De asemenea desfășurarea unor forțe militare internaționale contribuie esențial la stabilirea climatului de pace.

Securitatea economică. Crizele economice sunt cel mai puternice resimțite de clasa săracă a unei societăți. În medie, pe parcursul anilor ´90, în fiecare an au murit aproximativ 80000 de oameni datorită conflictelor naturale, fiind afectați peste 200 de milioane, pagubele ridicându-se la peste 63 de miliarde de dolari. Insecuritatea nu este resimțită doar de cei care trăiesc într-o sărăcie extremă. Chiar și cei care au locuri de muncă întâmpină probleme în asigurarea serviciilor medicale sau în a-și permite asigurarea învățământului propriilor copii. Promovarea politicilor de securitate economică poate avea efecte puternice chiar și asupra păturilor cele mai sărace ale unei societăți. Securitatea economică și dezvoltarea capacitaților sociale se completează reciproc. Securitatea umană poate fi îmbunătățită economic dacă săracii beneficiază de o redistribuire nouă a beneficiilor generate de creșterea economică. În același timp, datorită creșterii economice, efecte pozitive înregistrează serviciile publice cum ar fi cele medicale sau accesul la învățământ. Pentru a permite statelor în proces de dezvoltare, creșterea economică este necesară diminuării restricțiilor pe care acestea le întâmpină datorită limitărilor sau a barierelor ce implică schimburile de bunuri sau economice în special datorită existenței acestor bariere protecționiste în statele dezvoltate ceea ce împiedică accesul liber pe piețele dezvoltate a economiilor statelor în curs de dezvoltare. O altă metodă de a ajuta la creșterea economică este dată de dezvoltarea de noi politici.

Asigurarea serviciilor medicale și al unui standard ridicat al sănătății. Una dintre cele mai de seamă realizări în secolul al XX-lea este legată de dezvoltarea fără precedent în sectorul medical.

În două decenii, HIV/SIDA a ajuns pe locul patru între cauzele deceselor pe glob. Dar HIV/SIDA nu este singurul pericol la adresa securității umane. Crizele și conflictele violente reprezintă un pericol imediat la adresa indivizilor. Decesele sau îmbolnăvirile nu se opresc odată cu încetarea conflictelor, datorită infrastructurii distruse, pericolele medicale continuă până ce rezultatele conflictelor sunt depășite. Victimele directe ale conflictelor tind să fie mult mai mici decât cele indirecte.

Dezastrele naturale reprezintă de asemenea un pericol major la adresa securității umane, deoarece efectele acestora sunt resimțite pe arii largi, afectând nu doar indivizii ce trăiesc în acele zone ci și infrastructura locală, prevenind astfel refacerea rapidă a regiunii și a vieții indivizilor.

Educația. Din 6,2 mld de locuitori ai planetei, aproximativ 870 milioane sunt analfabeți. Analfabetismul în cadrul persoanelor adulte, în statele aflate în proces de dezvoltare este de 50%, iar în rândul tinerilor cu vârste între 15-24 de ani este de 40%. Capacitatea de a citi sau scrie are efecte pozitive imediate asupra indivizilor dar și asupra familiei din care aceștia fac parte. Unul dintre efectele analfabetismului este insecuritatea care afectează indivizii. Aceștia au nevoie de cineva care să le citească diverse semne, informări oficiale, sau chiar semne de circulație. Când oameni nu pot citi sau scrie, abilitatea acestora de a-și înțelege sau cere respectarea drepturilor este afectată puternic. Educația de bază devine astfel una dintre problemele majore cu care se confruntă securitatea umană. Cu toate acestea, există patru căi principale prin care se poate combate aceasta problemă: promovarea angajamentului global în eradicarea analfabetismului; protejarea securității umane a elevilor și studenților pe tot parcursul școlii; implementarea unor principii democratice care să permită accesul acestora la diverse forme de educație, de bază sau superioare.

Securitatea umană reprezintă unul dintre conceptele cele mai noi care afectează și influențează relațiile internaționale. Este un concept care afectează toate domeniiile unei societăți și ale unui stat.

O definiție clară a acestui concept nu a fost dată până în acest moment și datorită valențelor acestuia nici nu poate fi dată prea curând. De asemenea, nici elementele componente ale acestui concept nu pot fi clasificate în ordinea importanței, aceasta variind de la stat la stat, toate fiind subiective. În state dezvoltate cum ar fi SUA sau cele care compun UE, o importanță sporită este acordată protejării mediului înconjurător, în vreme ce în state cum ar fi cele ce formează regiunea sub-sahariană, protejarea mediului nu are nici o importanță, în acele zone asigurarea securității fizice având prioritate.

Arhitectura pentru pace

Dezvoltarea „arhitecturii pentru pace”, este însoțită de o conceptualizare „dinamică” a operațiilor de susținere a păcii ale Națiunilor Unite. Legătura cronologică de la prevenirea conflictului, prin înfăptuirea păcii, menținerea păcii, impunerea păcii, și până la construirea păcii a angajat Națiunile Unite începând cu Războiul Rece într-o serie de operații de administrare a crizelor problematice.

În larga mișcare de dezvoltare instituțională, oricum, arta prevenirii și administrării conflictului rămâne rudimentară și imprecisă. Există un drum ce trebuie parcurs înainte ca o „structură de pace” coerentă și completă să fie operaționalizată pentru a controla viitoarele crize. Două deficiențe afectează starea actuală a dezvoltării instituționale. Existența unei puternice suprapuneri de terminologii ceea ce induce o serioasă confuzie conceptuală. Mai mult, în unele cazuri, temeiul juridic al operațiilor Națiunilor Unite cu clauzele Cartei este deosebit de delicată.

De la începutul ei, Organizația Națiunilor Unite a căutat să îmbunătățească și să adapteze tehnicile necesare soluționării conflictului la chestiunile fundamentale într-o manieră inovatoare și creativă, dar totuși practică și realizabilă politic. Azi, distincțiile fundamentale sunt între menținerea păcii, impunerea păcii și securitatea colectivă.

Menținerea păcii Națiunilor Unite (capitolul „șase și jumătate”). Menținerea păcii este acum văzută ca fiind de două tipuri: „tradițională” și „modernă”. Ele sunt diferențiate prin două caracteristici aparținând unui mandat de misiune: mărimea și puterea. Adică, dacă mandatul este foarte puțin concentrat pe verificarea armistițiului sau cuprinde un domeniu larg de activități post-conflict; sau dacă el limitează utilizarea forței numai pentru autoapărare sau permite utilizarea forței la inițiativa misiunii pentru a „forța un sfârșit al ostilităților”.

„Menținerea de tip tradițional a păcii”. Menținerea „tradițională” a păcii este legată de verificarea armistițiului încheiat de părțile beligerante. Forța trebuie folosită numai pentru autoapărare. Este folosită drept un mijloc pentru controlarea conflictului, pentru a permite desfășurarea de negocieri, uneori chiar și cu prețul înghețării conflictului pentru o perioadă considerabilă.

„Menținerea de tip modern a păcii”. „Menținerea modernă a păcii” implică misiuni care desfășurate în era de după Războiul Rece ce diferă de corespondentul lor tradițional în două feluri. În primul rând, ele sunt „multidimensionale” în sensul că mandatele lor se extind dincolo de verificarea armistițiului pentru a cuprinde un domeniu larg de activități post-conflictuale: dezarmarea, demobilizarea, repatrierea și reabilitarea, antrenarea poliției și forțelor armate, asistența pentru transport umanitar, protecția civilă, promovarea drepturilor omului, asistența electorală și reforma juridică. În al doilea rând, unele dintre aceste misiuni sunt „robuste” în sensul că dețin un mandat de impunere pentru a utiliza forța dincolo de strica autoapărare (formula „toate mijloacele necesare” folosită în rezoluțiile Consiliului de Securitate). Acestea se ocupă în mare măsură cu misiuni care implementează acorduri de pace finale, cuprinzătoare. Asemenea misiuni se desfășoară în medii instabile și nesigure, chiar în situații post-acord. Mandatele de impunere „robuste” sunt necesare pentru impunerea acordului împotriva „provocărilor minore ale sistemului” așa cum sunt, de exemplu, acelea ale forțelor insurgente sau de către mișcări rebele.

Unele dintre „misiunile multidimensionale” nu au o componentă militară, dar își desfășoară activitatea fiind sprijinite de o forță regională sau multinațională. Cele mai multe au o componentă militară cu un „mandat robust” necesar să asigure îndeplinirea sarcinilor principale. Aceste misiuni sunt specifice categoriei conceptuale de operații pentru „impunerea păcii”, respectiv unele misiuni de menținere a păcii au o dimensiune de „impunere a păcii”. În această viziune, cele două concepte, de menținere și de impunere a păcii, se suprapun.

Se apreciază că distincțiile între aceste două concepte nu au o semnificație deosebită pentru scopuri operaționale. Dar distincția este importantă din perspectiva dreptului internațional. Dacă „menținerea tradițională a păcii” este văzută ca fiind fundamentată pe prevederile capitolului al VI-lea al Cartei (capitolul „șase și jumătate”), atunci este specifică rezolvării pașnice a conflictului iar organizațiile regionale sunt libere să întreprindă asemenea misiuni din inițiativa lor proprie în baza articolul 52, fără a mai fi necesară autorizația Consiliului de Securitate.

O misiune de „impunere a păcii” utilizând „toate mijloacele necesare”, este autorizată în baza prevederilor capitolului al VII-lea. O organizație regională care întreprinde o asemenea acțiune de „impunere a păcii” are nevoie de autorizație prealabilă din partea Consiliului de Securitate potrivit articolul 53.

Misiunile de impunere a păcii ale Națiunilor Unite (capitolul al VII-lea, articolul 40). „Impunerea păcii”, un produs al gândirii de după Războiul Rece, este complexă și controversată politic din punct de vedere conceptual. Ar trebui să fie văzută ca o unealtă de guvernare și implementare a acordului de pace. Națiunile Unite nu sunt echipate pentru a prelua provocarea de a forța participarea la un conflict în care o parte a conflictului nu semnează acordul de pace și nici nu acționează ca atare. Mai mult, o operație robustă de impunere a păcii trebuie reconsiderată și în eventualitatea în care o parte semnatară a acordului de pace (în opoziție cu un profitor minor), se va retrage ulterior din procesul de pace.

Ideea întăririi păcii, distinctă de acțiunea militară specifică comandamentelor securității colective împotriva agresiunii, este subliniată în raportul din 1992, „Agendă pentru Pace”. Reflectând optimismul și nevoia de celeritate de la începutul anilor 1990, cererea avansată de Secretarul General a fost ca „impunerea păcii” să umple golul dintre activitățile reglementării pașnice (potrivit prevederilor capitolului al VI-lea) și măsurile securității colective inter-statale (potrivit prevederilor capitolului al VII-lea). În 1945, securitatea colectivă este percepută ca fiind un răspuns militar greu al armatelor naționale împotriva unei agresiuni împotriva unui stat.

În 1992, impunerea păcii este percepută ca fiind răspunsul controlat la urgențele naționale (inter-statale) sau regionale (în afara granițelor), respectiv o folosire a forței militare mai ușoare împotriva „amenințărilor de grad inferior”. Securitatea colectivă mută accentul de la articolul 42 (acțiune militară) la „impunerea păcii” prevăzută de articolul 40 (măsuri provizorii). Acestei ultime acțiuni se pot aplica prevederile capitolul al VII-lea, implicând utilizarea forței și o determinare din partea Consiliului de Securitate în cazul amenințării.

Conceptul este, totuși, plin de neclarități. Conceptul operațional de „impunere a păcii” trebuie înțeles diferit de viziunea „unităților de impunere a păcii” ale Națiunilor Unite. În „Agenda pentru pace”, „unitățile de impunere a păcii” sunt sub conducerea Națiunilor Unite, puse la dispoziție de Statelor Membre pe bază voluntară, bine antrenată și mult mai bine înarmată decât forțele de menținere a păcii. Ca atare, ele urmau să îndeplinească o funcție pe care nu o avuseseră anterior. Totuși, astfel de unități nu s-au materializat și experiențele negative cu „impunerea păcii”, folosind contingente militare naționale tradiționale în Bosnia-Herțegovina și Somalia, au deteriorat conceptul, sugerând o schimbare a politicii Statele Unite din sprijin la antipatie pentru „impunerea păcii” Națiunilor Unite. Până în ianuarie 1995, „Suplimentul la Agenda pentru pace” a semnalat o renunțare clară din conceptul ambițios al „unităților de impunere a păcii”. De atunci, operațiile Națiunilor Unite au continuat să primească mandate de impunere a păcii din partea Consiliului de Securitate în baza capitolului al VII-lea, dar ele au fost implementate prin mijloacele acelorași operații militare ca și înainte – contingente naționale constituite pe bază de voluntariat.

A fost investit efort, totuși, pentru a face eficace această practică. În 1994, a este instituit un Sistem de Aranjament Menținut – UNSAS, potrivit căruia statele membre se angajează să participe cu resursele specifice de menținere a păcii ale Națiunilor Unite într-o timp de răspuns stabilit. Până în iulie 2003, aproximativ 81 de state participau la acest sistem, din care 43 semnaseră contribuțiile de angajament prin MOUs. UNSAS se dovedește a fi util în planificarea a peste 14 operații de pace. În 1996, în cadrul UNSAS, 14 țări înființează SHIRBRIG, un aranjament coordonat pentru desfășurarea rapidă a unei brigăzi integrate. În anul 2000, SHIRBRIG este utilizat precursor pentru UNMEE. Atât UNSAS cât și SHIRBRIG sunt restricționate la operații clasice de „menținere a păcii”, neavând acces încă la operații de „impunere a păcii”.

Astfel, moda în ultimii ani a fost departe de încrederea în operațiile de „impunere a păcii” comandate de Națiunile Unite, fiind favorizate operațiile „hibride” în care Națiunile Unite și alte organizații internaționale cooperează în moduri variate în aceiași misiune. Acestea au fost identificate ca fiind de patru tipuri: Integrate (unde Națiunile Unite și alții operează într-un singur lanț de comandă); Coordonate (unde Națiunile Unite și alții operează cot la cot); Paralele (unde Națiunile Unite se desfășoară paralel cu forța altei organizații); Secvențiale (unde Națiunile Unite preced sau urmează o forță multinațională, regională sau bilaterală).

Arhitectura regională de securitate a Europei este complexă. Calitate de membru combină organizații transfrontaliere (OSCE, NATO) cu adevărate agenții regionale (COE) și cu organizații subregionale ce aspiră să devină regionale (UE). În funcție de mandate, sunt alianțe colective de apărare (NATO, WEU), cu organizații de ”securitate soft” (OSCE) și organizații de integrare (UE).Această țesătură complexă de instituții nu aduce nici o clarificare asupra operațiilor de pace desfășurate în baza prevederilor capitolul al VIII-lea. Însă, toate aceste organizații aspirat să participe la întâlnirile de înalt nivel organizate de Națiunile Unite.

Cu toate acestea, este aproape cert că aspirația OSCE de a deveni instituția fundamentală a securității europene este greu de realizat. În primul rând, deși OSCE este cea mai inclusivă organizație regională de securitate, ea nu are la bază un tratat care să fie semnat la integrarea în organizație și respectat cu strictețe. OSCE cuprinde doar recomandări, măsuri și principii de conduită, se bazează pe voluntariat, iar consensul pentru o anumită acțiune este, practic, imposibil de atins. 

În al doilea rând, deși a “achiziționat” organismele ce îi pot oferi mijloacele pentru a detecta și reacționa rapid la eventualele crize sau conflicte, OSCE nu dispune de angajamentul și suportul marilor puteri europene și, mai ales, ale SUA, care o privesc cu rezerve (aceasta și datorită dorinței Moscovei de a conferi OSCE un rol mai important decât NATO).

De asemenea, nu dispune de mijloace militare proprii, iar organismele sale nu au experiența practică și pregătirea pentru folosirea colectivă a forței în scopul menținerii și impunerii păcii. În cel mai bun caz, OSCE poate fi un forum adecvat pentru întărirea cooperării și complementarității între organizațiile și instituțiile europene și transatlantice de securitate, în principal ONU, NATO și UE. Andrew Cottey consideră că, teoretic, OSCE ar trebui să constituie un regim de securitate eficient pan-european dar, în realitate, este un regim lipsit de robustețe. Aceasta datorită faptului că un regim de securitate eficient este dificil de realizat datorită abordărilor competitive a statelor componente, lipsei de respect a normelor instituite, existenței unor tensiuni și contradicții între normele și principiile de bază ale OSCE, lipsei unui mecanism de aplicare a normelor și limitelor organizaționale pentru combaterea riscurilor nemilitare.

În prezent, construcția europeană de securitate reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în UE; tentativele Federației Ruse de a menține statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate.

Cu toate dificultățile definirii regionalismului european trebuie subliniat că evoluțiile din ultimele două decenii au transformat Europa dintr-o regiune bifurcată strategic în una esențial unificată. Opțiunea statelor est europene de a se alătura la ceea ce în trecut erau organizații regionale vest europene au transformat aceste agenții într-o adevărată instituție pan-europeană.

Spațiul sud-caucazian, Armenia, Azerbaidjan ori Georgia, consemnează evoluții violente și focare de conflict legate de renașterea și reconstrucția națională a națiunilor din regiune, ori dispute etnice și teritoriale ce sunt consecutive disoluției URSS și se perpetuează până în zilele noastre. Având multiple motivații, de la cele ținând de retorica discursului naționalist la cele legate de frontiere, autonomii ori secesiuni, conflictele circumscrise acestui spațiu se caracterizează prin potențialul extrem de ridicat de contaminare a regiunilor învecinate.

Europa și regionalismul ”sui-generis”

Una dintre cele mai dificile provocări ale regionalismului este să identifici cea mai potrivită agenție regională pentru Europa.

Astăzi, Consiliul Europei – COE este compus în exclusivitate din toate cele 45 state Europene (incluzând Rusia și Turcia), extinzându-se după 1991 pentru a include țările din blocul european. COE adoptă prima steagul european, preluat mai târziu de către toate celelalte instituții europene, inclusiv UE. În 1946, Winston Churchill propune un plan pentru o „uniune de state europene”, propunere ce ducela stabilirea COE, în 1949.

Scopul COE este de a „aduce o unitate mai bună printre membrele sale, în loc de a realiza idealurile și principiile care sunt moștenirea lor comună și să faciliteze programele economice și sociale. Aceasta trebuie făcută prin acțiuni comune lucrări economice, sociale, culturale, științifice, legale și administrative. Prevederile referitoare la apărarea națională nu sunt incluse.

În timp se realizează o clară diferențiere între COE și UE. EU dezvoltă o funcție puternică de securitate, incluzând operațiunile „out-of-area” în timp ce COE se concentrează pe regiunea europeană.

EU este o mișcare de integrare pe când COE este un ansamblu de state –națiuni devotate unei coordonări a standardelor politice legale și a interacțiunilor culturale. Aceste diferențe, oricum, nu o descalifică ca organizație regională.

Obiectivele originale ale COE au fost trei: apărarea drepturilor umane, democrația parlamentară și respectarea legii; de a standardiza practicile europene sociale și legale; și de „a promova conștiința unei identități europene bazată pe împărțirea valorilor și respectul culturilor diferite”.

Odată cu sfârșitul Războiului Rece își reorientează munca către reintegrarea Europei în trei moduri. Acționează ca o ancoră politică și paznic al drepturilor omului pentru democrațiile post-comuniste ale Europei. Asistă țările din central și estul Europei în reforma politică, legală și constituțională în paralel cu reforma economică. Furnizează cunoștințe și capacitate de construcție în domeniul drepturilor omului, democrație locală, educație, cultură și mediul natural.

În 1993, Summit-ul de la Viena al COE stabilește noi scopuri politice. Liderii europeni au prezentat COE ca și gardianul” securității democratice”- focalizat pe drepturile omului, democrație și regula legii. Securitatea democratică, au spus ei, este completare esențială a securității militare”, și o precondiție pentru stabilitatea și pacea continentului.

În 1997, un plan de acțiune este adoptat pentru a întării munca sa în patru domenii: democrația și drepturile omului, coeziunea socială, securitatea cetățenilor precum și valorile democratice și diversitatea culturală. În această privință COE poate fi văzut ca îmbrățișând conceptul inovativ de securitate umană într-o perioadă timpurie.

Din punctul său de vedere al COE, terorismul respinge trei “valori fundamentale” (drepturile omului, domnia legii, democrația pluralistă) și este determinat să le combată. Sunt schițate un număr de instrumente și standarde legale de contra-terorism internațional. Mesajul este că este posibil să lupți eficient împotriva terorismului în timpul ce susții valorile de bază care sunt “moștenirea comună a continentului european.”

COE se definește pe ea însăși ca fiind o organizație regională conformă scopurilor Națiunilor Unite, participând la întâlnirile ”high-level” Națiunile Unite-organizații regionale.

Nordul european, format din statele scandinave a fost pașnic pentru câteva secole, putând fi considerat ca un model. Fără nici o mișcare de integrare și fără a se bizui în totalitate pe cooperarea interstatală, este un model pentru prevenirea conflictului subregional.

Un respect original pentru domnia legii este motivul principal, 4 din cele 5 state au acceptat jurisdicția obligatorie a Înaltei Curți de Justiție – ICJ (Danemarca 1956, Suedia 1957, Finlanda 1958, Norvegia 1996). Au existat un număr de cazuri polemice litigioase, cazuri sub-regionale și litigii între ele și statele externe. Islanda, care nu a acceptat jurisdicția obligatorie a ICJ, a avut mai mult o istorie de ostilități fiind implicată în 3 “coduri de război” și tensiuni cu Norvegia în 1994.

Deși Consiliul Nordic a exclus politica externă și problemele de politică din mandatul său, funcționalitatea sa are o puternică susținere indirectă pentru securitate și pace în sub-regiune. Consiliul s-a dezvoltat dintr-o încercare nereușită în 1948-1949 de a stabili o uniune de apărare scandinavă.

Restabilită din 1952, este compusă dintr-o adunare inter-parlamentară și un Consiliu Ministerial. Adunarea, cuprinzând parlamentari naționali aleși de către parlamentele lor, cu datoria de a armoniza legislația națională în afacerile sociale.

Consiliul Ministerial stabilit în 1971, a oferit un profil și un statut mai înalt muncii Consiliului, dar strategiile diferite văzute din afară, ale statelor membre (Danemarca, Islanda, Norvegia ca membre NATO, cele două având un statut neutru în timpul Războiului Rece) au prevenit formarea unei politici comune străine și de apărare. Efectele calități de membru a UE, (3 înăuntru, 2 în afară) duc la dezbinare graduală.

Din cauza acestor considerații, Consiliul Nordic se poate vedea pe el însuși ca fiind o agenție regională potrivit capitolului al VIII-lea al Cartei însă nu participă la întâlnirile ”high-level” Națiunile Unite-organizații regionale.

Sub-regionalismul european și o puternică aspirație regională se înregistrează în vestul Europei. Inițiativele Monnet-Schuman conduc la nivele de integrare – ECSC, EURATON, EDC, EEC, și EC, culminând cu EU -, dovedesc cât de “far-reaching” se poate ajunge ca model de inspirație regională.

EU demonstrează, prin idealurile sale proclamate și realizările impresionante, că poate fi un model de inspirație pentru celelalte regiuni; ca model pentru a fi urmărit de alte regiuni ca Africa (UA) și Pacificul (viziunea asupra uniuni a Pacificului). Încă nu consideră un model pentru alte regiuni diferite prin istorie politice și caracteristici culturale. Mișcarea de integrare europeană a fost precedată de eforturile de construire a unei agenție vest europeană de apărare – WEU. Ca un rezultat al UE și WEU, de asemenea și postura defensivă a NATO, conflictul violent a fost absent în Europa de Vest pentru 60 de ani – o achiziție remarcabilă în lumina istoriei sale de-a lungul mileniului precedent.

WEU, creată de către 5 state vestice europene ca reacție la opoziția Statelor Unite de a se implica în apărarea europeană în imediata perioadă după război, ulterior incluzând Germania de Vest și Italia.

În 1950, o dată cu schimbarea politicii Statelor Unite, structura militară WEO fuzionează cu NATO.

La începutul anului 1980, WEU joacă un rol important în mișcările de afirmare a identității europeană: Declarația de la Roma, din 1984, reafirmă prevederile Tratatului de la Bruxelles potrivit că WEU “ar putea considera implicarea Europei în crizele din alte regiuni ale lumii.” La acest sfârșit a luat asupra sa misiuni operaționale în timpul conflictelor din Iran-Irak și Balcani. WEU are astăzi o structură de membri complicată cu 10 state membre, 6 membre asociate (care sunt de asemenea și membre NATO), 5 observatori (care sunt de asemenea membrii ai UE și din care unul este și membru NATO) și 7 parteneri asociați. A ocupat primele 3 nivele înalte ale întâlnirilor UN între 1994 și 1998 dar nu următoarele două întâlniri. În iunie 1999, crizele responsabilităților de management au luat sfârșit, o parte din deciziile politice s-au îndreptat spre consolidarea securității europene și apărării politicii în cadrul UE. Este probabil că, la un moment dat în viitor, WEU va fi încetat ca o entitate separată, astfel ca securitatea și componența militară a UE o preia.

Uniunea Europeană este cel mai înalt model de profil al integrării supranaționale a epocii contemporane. Este centrul firesc al atenției când regionalismul este luat în seamă.

O UE cu 27 de membrii nu poate fi credibil văzută ca reprezentând Europa ca un întreg, când calitatea de membru nu acoperă numărul total al țărilor europene. De aceea, UE trebuie văzută, în prezent, ca o organizație subregională dacă Europa este văzută ca o regiune.

Rădăcinile Uniunii Europene sunt bazate pe considerente politice și de securitate. Dorința de a crea o zonă de pace, făurind o nouă relație între cele două țări rivale – Franța și Germania – după urmările celui de-al doilea război mondial conduc la crearea Comunității Europene de Cărbuni și Oțel prin Tratatul de la Paris din 1951. Comerțul liber devine un instrument al sincronizării economiilor naționale cu scopul prevenirii războiului. Acestea au fost temeliile UE, în curs de dezvoltare din ESCE, EURATOM și Comunitatea Europeană, și în final, stabilită în 1993, de către Tratatul Maastricht.

În 1993, Tratatul Maastricht înființează “al doilea stâlp” al UE pe CFPS care include toate suprafețele politicii externe și de apărare. Aceasta a fost o realizare majoră în procesul integrării în interiorul UE.

În 1997, Tratatul de la Amsterdam întărește stâlpul CFPS și încorporează sarcinile Petersburg în Tratatul Uniunii Europene, dar fără schimbări fundamentale.

În 1998, politica apărării UE se dezvoltă mai repede, înregistrându-se progrese Cologne, (iunie 1999), Helsinki (decembrie 1999) și Feira (2000). Prin declarația de la Cologne, UE are capacitatea de acționa autonom, cu politici susținute de forțe militare credibile, capabile să îndeplinească deciziile din“sarcinile Petersburg”. Aceasta necesită capacitate militară sporită și un transfer de funcții de la WEU către UE. Helsinki a stabilit o ținta pentru capacitățile militare, dând atenție crizelor civile ale capacităților de management. De asemenea, s-au concentrat asupra relației dintre WEU și NATO, și implicării statelor non-membre. În iunie 2000, mai multe considerente detaliate au fost date relațiilor și crizelor civile de management ale UE-NATO, cu atenție specială forțelor de poliție.

Aceste dezvoltări au rezultat în desfășurări operaționale ale UE în afara sub-regiunii proprii, astfel:

În iulie 1999, UE dezvoltă Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Pactul, descris ca prima “acțiune preventivă, strategică și pan-continentală” a UE, este centrat asupra conceptului de cooperare regională și trans-frontalieră. Urmărește să întărească și să sprijine țările Europei de Sud în eforturile lor de a promova pacea, democrația, drepturile omului și prosperitatea economică, un proces de transformare prin parteneriat cu structurile euro-atlantice pentru facilitarea obținerii calității de membru a UE “o dată ce criteriile de la Copenhaga sunt îndeplinite.” Pactul este alcătuit dintr-un set de trei tematice “regionale și de acțiune” (democratizarea și drepturile omului, refacerea economică; problemele de securitate – incluzând justiția, probleme de familie, migrația, poliția, contra-terorismul, controlul armelor și prevenirea conflictelor).

Procesul stabilizării și asocierii (SAP) și Agenția pentru reconstrucție cuprind dimensiunile economice sub-regionale în Europa de Sud după conflictele din Balcani.

În aprilie 2003, cooperarea dintre UE și NATO (2002) este materializată prin prima misiune militară a UE desfășurată în Macedonia, (Concordia); în ianuarie 2003, este desfășurată prima misiune de poliției UE, în Bosnia-Herțegovina; în iunie 2003, este desfășurată prima misiune “în afara zonei de responsabilitate, operația Artemis, pentru a asigura securitatea și distribuirea umanitară în orașul Bunia, RD Congo, Africa. În aprilie 2004, UE acceptă posibilitatea trimiterii unei forțe, sub mandat al Națiunilor Unite, în Sudan cu scopul de a asigura stabilitatea în provincia Dafur.

În 10 aprilie 2006, este stabilită „Echipa de Planificare a UE” însărcinată cu planificarea unei operații de management de criză în domeniul „supremației legii” legată de viitorul statut al provinciei Kosovo care să preia de UNMIK anumite sarcini din responsabilitatea acesteia.

În 2 mai 2007, Consiliul Politic și de Securitate numește pe Casper Klynge șeful EUPT.

UE invită statele membre să contribuie la constituirea forțelor EUPT, de îndată ce va lansată operația de management al crizei, în condițiile în care ele vor suporta cheltuielile de personal precum și cele legate de derularea operației.

Întărirea prezenței UE în Kosovo este planificată a fi realizată pe trei piloni cu aceiași finalitate – sprijinirea perspectivei europene a provinciei Kosovo.

Un pilon este dedicat aspectelor politici; un pilon este asigurat de dimensiunea de Politică și Apărare și Securitate Comună prin desfășurarea unei misiuni în sprijinul autorităților în domeniul „supremației legii”; un al teilea pilon destinat aspectelor economice și financiare care va asista dezvoltarea pe termen lung și apropierea de standardele UE.

UE este mai mare donator pentru Kosovo, aproximativ 1,9 miliarde de Euro au fost donați începând cu 1999 acestei provincii. Sprijinul vizează construirea și îmbunătățirea instituțiilor, dezvoltarea socio-economică.

O nouă rezoluție este imposibil de adoptat în Consiliul de Securitate, așa că misiunea europeană va fi una cel puțin problematică. România nu recunoaște independența Kosovo, iar forțele EULEX, din care face parte, trebuie să asigure tocmai consolidarea „statului de drept” Kosovo.

Au existat planuri pentru misiuni internaționale care să preia situația în numele ONU.

Oficialii Europeni au accentuat în mod repetat dorința ca misiunile să aibă un mandat internațional clar din partea Consiliului de Securitate. Neexistând o rezoluție nouă în acest sens, s-au căutat bazele legale internaționale pentru misiuni noi în Kosovo. Rezoluția 1244 invocată de UE și NATO care prevedea o nouă misiune civilă EU și continuarea misiunii militare KFOR în Kosovo în vederea întăririi stabilității, a fost declarată ilegală de către Rusia.

Planul Ahtisaari solicita puteri sporite la guvernare pentru kosovari dar și prezența civilă și militară internațională. Prezența civilă are 2 componente: Reprezentanța Civilă Internațională (ICR) și Misiunea pentru politica de apărare și securitate în Europa (EUSR) aceasta servind și ca Reprezentanță Socială a EU în Kosovo. ICR a fost propusă pentru a exercita funcția de „autoritate finală asupra aspectelor civile, fiind sprijinită de Biroul Civil Internațional (ICO) care la rândul său, deși mai mic decât UNMIK va avea reprezentanți din țări non-europene cum ar fi SUA. ICR a fost proiectat pentru 70 – 100 persoane sub conducerea diplomatului olandez Pieter Feith.

Misiunea ESDP planificată pentru Kosovo este o misiune menită să pregătească, să monitorizeze și să dezvolte instituțiile juridice și polițienești. Misiunea ESDP denumită EULEX implică desfășurarea a 1800 europeni (personal civil internațional) cu diferite profesiuni: polițiști, judecători, procurori, polițiști vamali care vor raporta la EUSR (prezența specială a EU) EULEX va fi condusă de fostul general francez (fost comandant KFOR) Yves de Kermabon și va fi cea mai mare operațiune civilă a EU. EU planifică să acorde asistență financiară pentru Kosovo și să organizeze o conferință a donatorilor internaționali până la mijlocul anului 2008.

Cu o zi înainte de declararea independenței provinciei Kosovo, a fost aprobată Misiunea Uniunii Europene pentru Kosovo numită EULEX. Misiunea va fi compusă din 1800 – 2000 de funcționari, între care polițiști, judecători, procurori, lucrători vamali și executori judecătorești.. EULEX are ca scop sprijinirea edificării instituțiilor statului de drept în Kosovo. Pentu a fi adoptată această măsură, țările membre UE au adoptat o procedura specifică, a "aprobării tacite".

S-a stabilit ca în primele două săptămâni să plece în provincia sârbă primele elemente ale misiunii care, pe parcursul a patru luni, vor pregăti desfășurarea celor aproape 2000 de polițiști și juriști veniți din toate țările UE (mai puțin Malta din motive de susținere logistică), dar și Turcia sau SUA. La finalul acestei perioade, ONU, care administrează Kosovo din 1999, va face transferul de putere către guvernul kosovar, urmând ca acesta să fie consiliat și supravegheat de EULEX în materie de poliție, justiție și protecția minorităților.

Președinției slovenă a UE anunța cu cinci zile înainte faptul că miniștrii europeni ai afacerilor externe, reuniți la Bruxelles, în cadrul reuniunii Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE), vor lua notă de declarația de independență a Kosovo. Totodată, miniștrii vor convinși asupra unei platforme comune a celor 27 care urmează să justifice prezența misiunii UE în Kosovo – EULEX, în ciuda faptului că o serie de țări europene, între care se numără și România, susțin că nu se grăbesc să își declare acceptul pentru independența provinciei. În afară de Cipru, cinci țări rămâneau reticente sau chiar s-au declarat potrivnice independenței Kosovo – Spania, confruntată cu separatismul basc și catalan, dar și Grecia, Bulgaria, Slovacia și România, care contestă legalitatea acestui demers. În schimb, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, cele care s-au implicat cel mai mult în rezolvarea acestui dosar, urmau să recunoască independența Kosovo foarte repede chiar a doua zi, fapt care s-a și întâmplat. Majoritatea statelor membre le-au urmat gestul.

Olandezul Pieter Feith a fost numit reprezentant special al Uniunii Europene pentru Kosovo, misiunea sa fiind de a consilia și susține procesul politic, dar și de a coordona viitoarele acțiuni ale Uniunii în Kosovo. Misiunea EULEX trebuie să înlocuiască treptat forța NATO din Kosovo.

Șeful misiunii ONU în Kosovo, Joachim Rucker, și-a exprimat încă de la început speranța de a primi instrucțiuni concrete de la ONU cu privire la modul în care MINUK trebuie să coopereze cu EULEX.

Kosovo va putea servi UE drept un test pentru noua sa politică externă. Dacă provincia se va dovedi a fi o altă Bosnie, UE va avea nevoie de ani buni pentru a-și reface imaginea. În capitala kosovară vor fi deschise nu una, ci trei "reprezentanțe": Biroul Civil Internațional (ICO), misiunea EULEX și Biroul de legătură al Comisiei Europene.

După ce, la sfârșitul anilor ‘80, Slobodan Miloșevici a anulat autonomia de care beneficia provincia, unei generații întregi de kosovari îi lipsește experiența administrativă.

Locuitorii nu sunt de acord cu această etichetare, susținând că structurile paralele pe care și le-au creat le permit să se descurce și singuri. Numai că ICO s-ar putea să rămână mult timp aici, ținând cont de tensiunile care încă mai există între albanezii și sârbii din Kosovo.

Bruxelles-ul trebuie să depună eforturi considerabile în a-i atrage de partea sa pe albanezi. Deocamdată se întrevăd trei opțiuni în acest sens. Prima ar fi accentul pe respectarea legii, într-o regiune unde crima organizată este la ea acasă.

În prezent, Kosovo este o adevărată haltă către Europa pentru traficanții de droguri și de ființe umane. În al doilea rând, UE trebuie să-i învețe pe kosovari cum să se administreze. Și, nu în ultimul rând, expații europeni vor trebui să se comporte în așa fel încât să nu le creeze locuitorilor impresia că sunt reprezentanții unei puteri coloniale.

EULEX a putut porni la drum, datorită abținerii constructive. Diplomatul olandez Peter Feith va deveni, „reprezentant civil internațional" și al UE, în Kosovo, având mandat până la sfârșitul lui februarie 2009.

Spațiul american și regionalismul

Mai mult decât în orice altă regiune, America nu a avut conflicte, inter-statele sau intra-statele, care să necesite prezența forțelor de menținere a păcii a Națiunilor Unite. Tradiția istorică are o contribuție majoră la reglementarea pacifistă a majorității conflictelor de graniță.

În aprilie 1948, națiunile emisferei americane (incluzând Statele Unite și America Latină) adoptă Carta OSA. Carta afirmă angajamentul în respectarea scopurilor comune și a suveranității fiecărei națiuni. De atunci, Organizația Statelor Americane – OSA, se extinde treptat, incluzând națiunile Caraibilor și Canada.

Ideea originală de regionalism în Americi, datează de la începutul secolului al XIX-lea, dar noțiunea devine tangibilă, aproape de la sfârșitul secolului. În 1890, Prima Conferință Internațională a Statelor Americane a stabilit „Uniunea Internațională a Republicilor Americane” (cu un secretariat permanent), care în 1910, a devenit „Uniunea Pan Americană”. Creată să promoveze cooperarea internațională, oferă servicii tehnice și informaționale tuturor republicilor americane, servind ca depozitară pentru documentele internaționale, și a fost responsabilă prin consiliile subsidiare pentru promovarea relațiilor economice, sociale, juridice și culturale.

Noțiunea de securitate regională, bine conturată față de scopurile generice ale cooperării regionale, este îmbrățișată cu seriozitate de America, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Încă din 1890, „sistemul inter-american” de neintervenție și nefolosire a forței este înregistrat în convențiile succesive, dar ca substanță, este doar un „aranjament regional” slab. În martie 1945, înainte de sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial, statele latino-americane și Statele Unite încheie un tratat, reafirmând principiile de solidaritate regională și de securitate, „în momentul în care bazele juridice ale comunității națiunilor vor fi restabilite”. Noua și dificila situație în lume a făcut uniunea și solidaritatea oamenilor americani „mai imperativă ca niciodată”, pentru apărarea drepturilor lor și menținerea păcii internaționale. Statele americane sunt de acord „Actul Chaltepec”, primul pact defensiv colectiv de după război, potrivit căruia atacul asupra unei stat semnatar este un atac asupra celorlalte state. Chiar în această primă fază, această prevedere este valoroasă, ea fi oficializată, doi ani mai târziu, în „Tratatul de la Rio”, în 1947.

În 1948, este stabilită OSA prin preluarea principalelor prevederi ale planului anterior al Uniunii Americane, fiind prima organizație regională adevărată acoperind un întreg continent. Principalele obiective ale OAS sunt: Să realizeze o ordine a păcii și justiției, promovând solidaritate între statele americane; consolidând colaborarea lor și apărând suveranitatea lor, integritatea teritorială și independența lor. Să stabilească noi obiective și standarde pentru promovarea dezvoltării economice, sociale și culturale ale oamenilor din emisfere, și să accelereze procesul de integrare economică.

Concomitent cu Carta OSA, declarația americană referitoare la drepturile și libertățile omului este adoptată în anul 1948 – prima exprimare internațională a principiilor drepturilor omului.

America ar putea fi împărțită în patru poligoane de securitate subregionale: America de Nord, Marea Caraibe, America Centrală și America de Sud.

Diferitele caracteristici culturale, politice și militare ale Canadei și Statele Unite față de cele ale vecinilor lor latini și caraibieni despart aceste două țări de restul Americii. În timpul Războiului Rece aceste două țări au operat ca o unitate strategică, cu sistemul apărării aerian al NORAD îndreptat împotriva URSS și asupra ariei polare nordice. În era post Războiul Rece, relația strategică Canda-SUA și-a pierdut din importanță iar parteneriatul strategic puternic afectat. După 11 septembrie, NORAD continuă să funcționeze, îndreptându-se spre lupta anti-teroristă. Folosește radarele cu propagare aproape de pământ, radarele aeriene, sateliții, aeronavele și structurile și posibilitățile informaționale pentru a asigurarea securității Statelor Unite și Canada.

Statele Unite întotdeauna au avut un interes major față de vecinătatea caraibiană materializat, deși nu armonios, într-o relație de securitate constantă. Statele Unite, potrivit doctrinei Monroe a împiedicat orice amenințare a securității teritoriului național. Ultimele decenii sunt martore la o serie de intervenții militare ale Statelor Unite în țările din Caraibe. În anul 1973, sunt stabilite Comunitatea caraibiană și Piața comună – CARICOM cu componente economice și de securitate, în scopul „adâncirii procesului integrativ și coordonarea politicii externe” a celor 15 state membre.

CARICOM se focalizează puternic pe probleme economice și cu toate că adoptă o poziție colectivă pentru lupta anti-teroristă, nu înregistrează domeniul securității rezultate semnificative.

În 1983, în timpul crizei din Grenada din, CARICOM are o atitudine pasivă, lăsând responsabilitatea organizației urmașe foarte mici – OESC să se alinieze cu intervenția Statelor Unite. În ciuda acestui fapt,

Organizația statelor caraibiene de est – OESC este o organizație sub-regională foarte mică ,alcătuită din cei mai mici membrii ai CARICOM – cu o populație de 700.000 de oameni. Scopul ei este să sporească cooperarea în relații externe, armonizarea politicii economice și coordonarea apărarea și respectarea înțelegerilor comune. În octombrie 1983, în timpul crizei din Grenada, OESC solicită intervenția trupelor din Statele Unite și a altor state caraibiene, în baza căreia forțele Statelor Unite și ale OESC intervin.

America Centrală este principalul focar de insecuritate în America, urgențele regionale din anul 1980 din Guatemala, El Salvador și Nicaragua fiind elocvente în acest sens. Statele Unite nu intervin cu forță militară în timpul acestei crize regionale mai ales că apariția forței navale americane în portul Nicaragua este judecată și apreciată de Curtea Internațională de Justiție ca fiind ilegală. Intervenția Statelor Unite în Panama, în 1989, este, de asemenea, condamnată de către Adunarea generală a Națiunilor Unite ca fiind o violare a dreptului internațional.

În ciuda caracterului de instabilitate endemică, sub-regiunea nu cunoaște demersuri de construire a cel puțin unei schițe de securitate. Piața comună a Americii Centrale este concentrată în exclusivitate asupra problemelor economice. Corpul regional, OSA este implicat în eforturile procesului de mediere Contadora și a acordurilor Esquipulas, deși negocierile sunt delegate unui grup special constituit de personalități.

Similar America de Sud nu are acțiuni subregionale pentru securitate, Mercosur și Pactul Andin fiind înțelegeri economice ale diferitelor țări ale Americii de sud. Mai mult, decât alte regiuni, America de Sud are o puternică tradiție colonială de reglementare a diferendelor prin mijloace juridice – Argentina-Chile, Argentina-Brazilia, Venezuela-Guyana și Venezuela – Columbia.

În 1994, singura dispută de graniță, care escaladează conflict armat are loc între Peru-Ecuador, care ulterior a fost rezolvată.

Trăim astăzi într-o lume în plină schimbare, generată de o serie de tendințe care se manifestă la nivel global cu o virulență greu de estimat nu cu mult timp în urmă. De la o zi la alta, realizăm că totul se schimbă rapid, puterea informației și rapiditatea de propagare a acesteia au devenit covârșitoare, iar capacitatea de adaptare a devenit cheia succesului individual, al grupului social, al actorilor statali și nonstatali.

Dezvoltarea științei, a noilor tehnologii (high-tech), au năvălit cu forță în viața cotidiană aproape fără a ne oferi răgazul necesar sau altă posibilitate de a alege alternativ. În această eră digitală, a „celui de-al treilea val” sau „a gulerelor albe”, este greu de imaginat că la cealaltă extremitate a lumii, foametea încă mai face ravagii.

Implicit apar semne de întrebare care vizează natura tendințelor generatoare ale acestor manifestări reale. Este interesant de pătruns în esența acestei probleme, atâta timp cât simultan coexistă regionalism, multilateralism și globalism. Pe seama căruia dintre acestea pot fi puse succesele sau insuccesele Lumii de astăzi este o problemă la care cu certitudine nu se poate da un răspuns exhaustiv, dar cu siguranță se pot face aprecieri fundamentate, pentru a determina în speță care sunt avantajele și minusurile fiecăruia, precum și modul în care ele se întrepătrund și se influențează reciproc.

Analiza măsurii în care regionalismul, multilateralismul și globalismul se intersectează, unde se susțin, generează sau se corodează reciproc, unde devin complementare și unde sunt divergente sau chiar incompatibile și anacronice. Relația sistemică dintre acestea se dovedește una extrem de complexă, fiind de actualitate și amplu dezbătută în cercurile internaționale de istorici, politicieni, politologi, economiști, sociologi, filozofi, și se pare că este greu de ajuns la un consens cel puțin din unele puncte de vedere. Este deosebit de interesantă decelarea modului în care civilizațiile contribuie la promovarea regionalismului, multilateralismului și globalismului, precum și exprimarea unor opinii, cu certitudinea că oricum, acest lucru nu este o provocare deloc simplă, iar o abordare superficială poate conduce cu ușurință la profanarea subiectului.

Globalizarea, ca produs direct al civilizației occidentale, se poate identifica cu o serie întreagă de tendințe, dintre care multe au avut o dezvoltare accelerată chiar începând cu cel de-al doilea război mondial.

Mai recent, „în anii ’70 și ’80, un val de democratizare a cuprins lumea, atingând mai multe țări.” Această dezvoltare a democrației a dat curs unei circulații internaționale fără precedent a oamenilor, banilor, informațiilor și a bunurilor, precum și o dezvoltare explozivă a tehnologiilor, organizațiilor de toate tipurile și infrastructurilor care facilitează „movement”-ul. În continuare sunt enumerate câteva dintre acestea.

Schimburile culturale crescânde: răspândirea multiculturalismului și facilitarea accesului individual la o mai mare diversitate de valori. Este evident că importul de cultură poate ușor înlocui cultura locală, implicit contribuind la reducerea diversității culturilor, prin hibridizare sau chiar prin asimilare. Cea mai relevantă formă a acestei „westernizări” a avut loc în Asia; creșterea turismului internațional, precum și a călătoriilor generate în special de afaceri economice și „meeting”-uri politice; creșterea fenomenului de imigraționism, inclusiv cel ilegal; creșterea consumurilor de produse din alte țări, în defavoarea celor indigene; răspândirea la scară internațională a sporturilor, spre exemplu FIFA World Cup, Olimpic Games, etc.;

Dezvoltarea impetuoasă a tehnologiilor: dezvoltarea globală a infrastructurii telecomunicațiilor și transferurile de date, prin utilizarea tehnologiilor de vârf cum ar fi internetul, comunicațiile prin satelit, sistemele de poziționare globală GPS, fibrele optice submarine și telefonia fără fir; dezvoltarea standardelor cu aplicare globală, precum drepturile de autor, patentele și înțelegerile din domeniul economic.

Evoluția sistemelor de justiție: crearea unor Curți internaționale de justiție, pentru apărarea drepturilor omului; participarea unui număr mare de avocați în Curțile internaționale de justiție.

Multilateralismul își spune cuvântul la tot pasul, în domenii variate: economic, social, politic, cultural, juridic, tehnic, informațional, militar și așa mai departe. Schimburile economice intense facilitate de fluidizarea granițelor, procesul de “off shoring” accentuat pe piața forței de muncă, dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor, circulația rapidă a informațiilor, posibilitățile de luptă crescânde împotriva amenințărilor actuale la adresa securității, subliniază că multilateralismul vine fără îndoială în întâmpinarea globalismului.

Din alt punct de vedere, multilateralismul este considerat în multe accepțiuni ca fiind complementar globalizării, fără însă a o substitui. Acesta ține de atitudinea statelor-actori în relațiile internaționale, de capacitatea acestora de a se deschide noilor provocări și în același timp cerințelor propriilor societăți. Despre modul cum statele percep realitatea internațională actuală în relație cu propriile interese, pot promova sau împiedica dezvoltarea către noile valori democratice, politice, economice, sociale, culturale, juridice. Multilateralismul capătă dimensiuni care pot fi apreciate ca adevărate „motoare” ale globalismului. În schimb, aceeași metaforă nu poate fi atribuită multilateralismului vizavi de regionalism, în special acolo unde „liniile de falie” culturală și civilizațională sunt mai pregnante, sau acolo unde interesele unor regimuri nedemocratice aflate la putere ar fi afectate de promovarea noilor valori democratice.

Regionalismul, deși o atitudine cu conotații desuete a statelor pentru contemporaneitate, nu este întotdeauna ostil globalizării, datorită avantajului evident și a superiorității acesteia, ca promotor al dezvoltării nivelului de trai și promovării valorilor superioare occidentale, recunoscute pe alocuri deschis de alte civilizații. Se apreciază că problemele de reticență care apar la regionalism în relație cu globalismul, se mențin preponderent la „liniile de falie intercivilizațională”, care se dovedesc din multe puncte de vedere greu de străpuns, urmare a puternicelor convingeri culturale, etnice și religioase ale unor state, în special din Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est, ele având nevoie de consiliere pentru a accepta deschideri mai largi. Pe de altă parte însă, este discutabil felul în care Vestul a trecut uneori la abordarea unor probleme sensibile în lumea musulmană.

Reticența față de globalism a unor state este rezultatul modului cum „generatorul” acestuia, adică civilizația occidentală, și-a promovat interesele sale pe mapamond. Dacă Occidentul a „uitat” foarte repede istoria relativ recentă, este evident că alte civilizații ne-occidentale o au destul de proaspătă în memorie, și nu sunt încă pregătite să facă concesii, cel puțin pentru moment.

Multilateralismul este un termen în relațiile internaționale care se referă la mai multe țări care lucrează împreună pentru atingerea unor obiective comune. Este interesant de apreciat rolul jucat de civilizații în ecuația de față. Multe organizații internaționale cum ar fi Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organization), și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), sunt de natură multilaterală. Principalele caracteristici ale multilateralismului sunt regăsite în mod tradițional la puteri occidentale mijlocii cum ar fi Canada, Australia și țările nordice. Statele mari, spre exemplu SUA, adesea acționează unilateral, în timp ce țările mici au o putere limitată în relațiile internaționale. Mai mult, multilateralismul „adună” toate națiunile care acționează împreună pentru atingerea unor scopuri comune, cum ar fi Uniunea Europeană, și nu implică în mod necesar și obligatoriu alianțe cu scopuri militare.

La polul opus multilateralismului, se află unilateralismul. Din punct de vedere al civilizațiilor ne-occidentale, opțiunile sunt bazate uneori pe considerente diferite. Dacă globaliștii analizează lumea în termeni de Orient și Occident, Nord și Sud, centru și periferie, musulmanii vorbesc de „Dar-al Islam și Dar-al Harab”, adică locuința păcii și locuința războiului. Această apreciere a fost făcută în sens invers de președintele american George W. Bush, în discursul său în care includea o serie de state arabe în așa-numita „Axă a Răului”. Prin urmare, există divergențe evidente de ordin perceptiv-civilizațional între unii promotori ai regionalismului și globalismului, afirmate categoric și deschis, care aruncă o lumină pesimistă la adresa compatibilității tendințelor prezente în discuție. Una din consecințele expansiunii globalismului dincolo de granițele occidentului, este „reticența” uneori virulentă a altor civilizații ne-occidentale, în mod deosebit acolo unde „liniile de falie intercivilizațională” sunt accentuate: „expansiunea occidentului a încetat, revolta împotriva lui a început”.

În lumea politică modernă, primele instanțe ale multilateralismului au apărut în secolul nouăsprezece în Europa, după războaiele napoleoniene, când marile puteri s-au întâlnit pentru a reface harta Europei la Congresul de la Viena. „Concertul Europei”, așa cum mai este cunoscută, a fost acțiunea unui grup de mari puteri care s-au întâlnit să rezolve situația politică creată și să negocieze termenii de pace. Conferințe ca cea de la Berlin din 1884, au ajutat să se reducă conflictele în timpul acestei perioade, iar secolul nouăsprezece a fost unul dintre cele mai pacifiste.

Primii germeni ai apariției multilateralismului nu pot fi separați clar de cei ai globalismului, cele două tendințe fiind strâns legate chiar de la origini. Competiția colonială și industrială care au folosit în balanță combinat atât termenii puterii cât și diplomația pentru atingerea scopurilor propuse de Germania, a însemnat o cotitură de anvergură la începutul secolului douăzeci. Sistemul creat a fost distrus după Primul Război Mondial. După acest conflict, a fost creată Liga Națiunilor, cu scopul de a preveni alte conflicte de aceleași dimensiuni. O serie de tratate internaționale privind limitarea armamentelor au fost de asemenea semnate, cum ar fi Pactul Kellogg-Briand. Cu toate acestea, Liga Națiunilor s-a dovedit a fi insuficient de puternică pentru a preveni cuceririle Japoniei în Asia de Est în 1930, escaladarea agresiunii fasciste care în final au dus la al doilea război mondial, în 1939.

După al doilea război mondial, pe baza experienței Ligii Națiunilor, s-a creat ONU în 1945 ca o structură mult mai puternică decât cea precedentă. Spre deosebire de Ligă, ONU a avut o participare activă din partea SUA și Uniunii Sovietice, cele două super-puteri ale lumii contemporane. Odată cu instituțiile politice ca ONU, în anii de după război au activat și o serie de organizații multilaterale, cum ar fi GATT, acum Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Banca Mondială, precum și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Organizațiile colective multilaterale au jucat un rol important în menținerea păcii pe perioada războiului rece. Mai mult, trupele ONU de menținere a păcii au fost prezente în întreaga lume, ca unul din simbolurile forței multilateralismului în deceniile din urmă, precum și ca expresie a globalizării securității pe plan internațional.

Astăzi activează o multitudine de instituții multilaterale cu diverse scopuri și pe diferite probleme, de la Organizația Telecomunicațiilor Internaționale la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale și Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice. Deși nu toate aceste organizații au fost fondate sau sunt sponsorizate de ONU, ele prin obiectivele lor se integrează în sistemul ONU de interese comune internaționale.

Suporterii globalizării democratice sunt denumiți pro-globaliști. Ei consideră că prima fază a globalizării, care este orientată către comerț, poate fi completată de faza a doua, a construcției instituțiilor politice globale, care reprezintă voința cetățenilor lumii. Diferența de opinie a altor globaliști este că aceștia nu definesc această a doua fază ca o condiție necesară și obligatorie, ci ca un proces democratic de liberă alegere. Suporterii comerțului liber sugerează, conform teoriei avantajelor comparate, că libertatea comerțului conduce către o folosire mai eficientă a resurselor, în care sunt implicate toate statele și aceasta nu poate aduce decât un beneficiu general.

Liberaliștii consideră că un grad mai mare de libertate economică și politică, ca formă a democrației și capitalismului, produc la un nivel mai mare bunăstarea materială. Ei apreciază că globalizarea duce la o răspândire benefică a libertății și capitalismului. De asemenea, liberaliștii susțin că antiglobaliștii au un punct de vedere redus, un orizont îngust asupra dezvoltării. Liberaliștii vin cu următoarele argumente pro-globalizare: sunt reduse barierele în dezvoltarea economică, de asemenea scade sărăcia; mortalitatea infantilă este în scădere; veniturile ilegale tind să se diminueze; democrația este în continuă creștere; proporția populației care nu are asigurate 2200 de calorii asigurate zilnic (9200 kilojuli) a scăzut de la 56% la mijlocul anilor 1960 la 10% în 1990; între 1950 și 1999 numărul știutorilor de carte a crescut de la 52% la 81% în lume; în rândul femeilor de asemenea se constată o creștere de la 59% în 1970 la 80% în 2000; mortalitatea infantilă a scăzut de la 24% în 1960 la sub 10% în 2000; se constată creșteri semnificative ale consumatorilor de energie electrică, mașini, radio, telefoane, precum și accesul la apa potabilă.

Totuși, nu toate aceste creșteri ale nivelului de trai pot fi atribuite exclusiv globalizării, dar ele s-au produs ca urmare a curentului novator al acesteia, și implicit pot fi considerate efecte complementare.

Suporterii globalizării sunt foarte critici cu anumite curente politice. În particular, mulți subscriu la micșorarea tarifelor pentru dezvoltarea agriculturii în lume. Acestea atrag creșterea taxelor și a prețurilor la consumatorii lumii dezvoltate; descrește competiția și eficiența, împiedică exporturile agricole, subminează anumite sectoare ale industriei. Procesul actual de globalizare, a demonstrat cu prisosință că pe lângă beneficiile imediate aduse omenirii din punct de vedere economic, răspândirea la scară mondială a înaltelor tehnologii, a adus omenirii și o serie întreagă de probleme mai puțin dorite. Traficul de armamente, de droguri, carne vie, manifestările teroriste, criminalitatea organizată transfrontalieră au căpătat dimensiuni apoteotice greu de bănuit înainte.

Sistemul multilateral a întâmpinat schimbări profunde și crescânde în perioada de după războiul rece. SUA au devenit o putere dominantă în creștere pe mapamond în termeni militari și economici iar în același timp au sporit întrebările dacă procesul actual reprezintă chiar interesele sale cel puțin în câteva din cazuri. Această problemă a fost implicită transformării lumii din una bipolară în una unipolară. Dacă pentru perioada războiului rece, NATO a avut o motivație clară a intereselor, în principal de protejare a lumii occidentale împotriva pericolului sovietic și a statelor-satelit ale acestuia, după destrămarea Pactului de la Varșovia, Alianța Nord-Atlantică a trebuit să își reconsidere din temelie obiectivele și să se adapteze noilor provocări contemporane.

În această conjunctură, unele cercuri au dezvoltat percepția conform căreia SUA este înclinată să acționeze unilateral în anumite situații internaționale.

Multilateralismul este definit ca o apropiere a politicii externe spre găsirea unor soluții viabile la problemele majore de securitate bazate pe cooperare internațională și dialog spre îndeplinirea obiectivelor comune ale statelor. Pe viitor, el trebuie să se afirme mai mult ca un curent bazat pe forța rațiunii și condescendență, să respecte dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare, la promovarea liberă a culturii acestora în cadrul marii culturi universale, prin mijloace fair-play și cu mult tact, excluzând din capul locului mijloacele subversive precum „black-propaganda”. Atingerea obiectivelor politice este într-adevăr importantă, dar aceasta nu poate da dreptul la folosirea oricăror mijloace.

În contrapartidă cu acesta, regionalismul prezintă limite serioase în aprecierea pericolelor actuale și a provocărilor lumii contemporane, și atât mai puțin adoptarea unor măsuri ferme menite să ducă la îmbunătățirea climatului de securitate, de promovare a unei democrații reale, a unui climat internațional bazat pe înțelegere reciprocă și eforturi comune de eliminare a riscurilor de orice natură. În special acolo unde la putere se află regimuri nedemocratice, totalitare, pericolul este sporit, acesta derivând din interesele obscure ale elitelor nereprezentative aflate la putere sau care doresc cu orice preț să acceadă, regimuri dictatoriale bazate pe forță, cum este exemplul Cubei, al Venezuelei sau al regimului taliban din Afganistan.

Implicarea multilateralismului ca dimensiune a politicii externe poate fi folositoare pentru rezolvarea și găsirea de soluții viabile la marile probleme de actualitate ale statelor. Aceasta poate uneori să vină în contrast cu interesele proprii ale statului care promovează multilateralismul, la polul opus unilateralismului, prin care se urmăresc nemijlocit și strict numai interesele proprii. Sunt demne de reținut eforturile statelor de a face față solicitărilor de luptă comună împotriva terorismului, de implementare a unei noi ordini constituționale în statele lipsite de democrație, unde cetățenii sunt lipsiți de drepturi elementare, ca dreptul la asistență medicală, carte sau de exprimare liberă, aceștia fiind de multe ori supuși la înfometări, torturi și privări abuzive de libertate din partea autorităților.

Organizațiile internaționale vin în sprijinul economiei afgane prin alocarea anuală a 49 de milioane de dolari, pentru dezvoltarea agriculturii, dar „în Afganistan se produce 92% din cantitatea mondială de opiu, iar veniturile din acesta se ridică la 50 miliarde de dolari anual”, adică profitul este de peste zece ori mai mare decât efortul financiar internațional, realitate destul de complicată și care pentru moment pare să nu găsească o rezolvare viabilă.

Conceptul de globalism implică trei considerente importante. Primul, este dificil să convingi alte state să acționeze pe termen lung pe căi care nu sunt întotdeauna compatibile cu interesele lor. Al doilea, țările definesc interesele lor în funcție de modul cum ele percep politica internațională, nu așa cum o altă putere crede că ele trebuie să se angajeze pe viitor. În al treilea rând, câteva probleme importante pot să fie soluționate durabil numai printr-un mecanism de cooperare internațională. Toate acestea sunt la îndemâna fiecărui stat de a alege liber, după propriile opțiuni, ce cale are de urmat. Primele două estimări sunt considerate a fi evidente chiar printre politicieni, strategi, și alții care sunt implicați în domeniu.

Ideea că interesele de securitate internațională nu pot găsi soluții durabile decât prin cooperare globală nu este evidentă în sine, ea cere o examinare detaliată pentru fiecare provocare în parte. Un set important de provocări, poate argumenta de ce este importantă cooperarea multilaterală internațională. Dintre acestea sunt: securizarea materialului nuclear; asigurarea resurselor energetice; utilizarea spațiului extraterestru pentru apărare.

Regionalismul intră în unele cazuri în contradicție cu globalismul, după schimbările importante în mediul internațional, în mod deosebit privind unele probleme de securitate. Corespunzător cu noile provocări, există o zonă specifică în care impactul este de-a dreptul izbitor, iar problemele sunt foarte delicate și au căpătat noi dimensiuni în special de când lumea de după războiul rece este multipolară.

Obiectivele de securitate regionale sunt uneori eronat abordate, ele degenerând uneori în curse ale înarmărilor, adevărate provocări care fac obiectul agendei de lucru a organizațiilor internaționale, atâta timp cât ele constituie o amenințare reală la adresa securității regionale și mondiale.

Multilateralismul și globalismul au cu siguranță posibilități sporite de gestionare a problemelor contemporane ale omenirii, spre deosebire de regionalism, care nu numai că pe bună dreptate poate fi considerat depășit, dar în unele cazuri, paradoxal, acționează tocmai în detrimentul securității internaționale.

Uniunea Europeană, care a realizat înțelegeri rapide pe vechiul continent, are ambiții foarte mari pentru programe și înțelegeri regionale, în care este inclusă și Rusia. De asemenea, Uniunea Europeană a încheiat înțelegeri cu Africa de Sud, Chile și Mexic. În continuare, face eforturi pentru noi aranjamente regionale cu țările sărace din Africa, Caraibe și Pacific, multe dintre acestea ex-colonii. În prezent sunt numai șase țări: Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă, Taiwan și SUA, cu care comerțul european are relații bazate pe clauza națiunii celei mai favorizate.

În Asia, Japonia a avut o contribuție deosebită la nivel regional, aceasta încheind „Acordul Bilateral” cu Singapore. Aceste demersuri au o contribuție deosebită pentru crearea unei competiții nu numai la nivel regional dar și global, deoarece SUA se afirmă în continuare ca fiind centrul dezvoltării comerțului liber pe toate meridianele lumii. Se deduce implicit că este o cursă continuă între obținerea avantajelor regionale între SUA, Uniunea Europeană și alte state sau grupuri de state care sunt o parte complementară și nu neapărat un substituent pentru dezvoltarea multilaterală a comerțului liber. Principala idee din spatele acestei strategii de competiție liberalizată dintre aranjamentele regionale și cele globale sunt, în speță, obținerea avantajelor economice și a profitului, care dacă nu sunt suficient de bine estimate pot degenera în escaladări periculoase la adresa echilibrului internațional.

În realitate, multe argumente în favoarea regionalismului, sunt mai puțin convingătoare decât acestea par la prima vedere. Este greu de înțeles cum se poate realiza comerțul liber la nivel regional extins, cum ar fi FTAA, decât la nivel global, cum este WTO. FTAA include numai 35 de state din America, diferite ca mărime, grad și nivel de dezvoltare, în timp ce WTO este o forță net superioară, incluzând coloși economici din întreaga lume.

Este evident cum disputele pe teme economice dintre China și SUA pot fi rezolvate în APEC sau în WTO. Este greu de crezut că liberalizarea agriculturii va fi mai ușoară prin înțelegerile regionale decât cele la nivel global. Acolo unde aranjamentele regionale implică țări cu aceleași interese și cu aceleași percepții, este discutabil dacă încălcarea regulilor și jurisdicției fac comerțul internațional chiar mai greu de gestionat.

Liberalizarea competiției poate fi astfel contra-productivă. Cursa avantajelor regionale dintre SUA, Uniunea Europeană și alții poate deveni mai mult un substitut decât un complement pentru dezvoltarea multilaterală. Strategia de liberalizare a competiției poate însemna de fapt o fragmentare a sistemului economic global. De fapt, riscul este creșterea competitivității regionalismului. Un scenariu de coșmar ar fi poate o lume împărțită în blocuri regionale ostile. Se apreciază că aceasta este o dimensiune politică de evoluție a blocurilor regionale, care trebuie foarte serios considerată, cu atât mai mult cu cât ea poate aduce atingeri serioase globalizării. Relevant este că „De la o vreme, globalizarea dă tot mai multe dureri de cap chiar în țările dezvoltate. Guvernele acestora constată că economiile lor nu mai exportă doar bunuri și servicii cu mare valoare adăugată, ci și locuri de muncă transferate acolo unde, la calificare egală, salariile sunt mai mici…”

În orice caz, înțelegerile regionale sau bilaterale sunt un pas înainte în progresul general al omenirii. Statele care sunt excluse de la asemenea înțelegeri sunt cu siguranță în pierdere. Înțelegerile create după propriile opțiuni sunt de aceea posibile discriminatorii pentru alte state. Lipsa de limite în înțelegerile statelor poate genera un cadru neloial, periculos pentru economie, care să ducă cel puțin la colaps, și de asemenea poate constitui un uriaș potențial pentru exportatori de a cădea pradă activităților ilicite și corupției economice, cu implicații directe în securitatea mondială.

Deși regulile WTO permit aranjamentele economice regionale, există totuși o serie de condiții care se cer a fi respectate. Statele trebuie să acopere nevoia de comerț lărgit, cu eliminarea barierelor interne, cu un tratament nediscriminatoriu pentru alte țări. Cu alte cuvinte, statele trebuie să promoveze un sistem economic de comerț multilateral în aranjamentele regionale, care să fie complementar pentru comerțul global, nu să îl amenințe sau să îl excludă.

Din nefericire, deși majoritatea înțelegerilor regionale adoptate pe problemele economice, se supun criteriilor internaționale, nu toate sunt loiale unei dezvoltări în limitele consensului global.

Efectele pozitive ale globalizării constau în principal în faptul că aceasta promovează comerțul internațional, duce la o creștere a standardelor de viață, dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor de vârf, iar accesul la acestea este posibil până la utilizatorii individuali, dezvoltarea educației și a sănătății, scăderea mortalității infantile, accesul la hrană, apă potabilă și la educație. Nu în ultimul rând, globalizarea implică și extinderea la nivel global a securității, prin prezența în zonele fierbinți (hot areas) a forțelor multinaționale de menținere a păcii, care contribuie activ la prevenirea conflictelor, respectarea dreptului fundamental la viață, a drepturilor democratice, sprijinul națiunilor gazdă în reconstrucția socială și politică, recăpătarea încrederii în instituțiile statului de drept. Lupta împotriva terorismului, a criminalității organizate transfrontaliere, a traficului de droguri, de armamente, de persoane, capătă valențe greu de imaginat ca fiind posibile fără un angajament internațional de amploare, facilitat de globalizare. Această înșiruire a avantajelor globalizării argumentează caracterul multilateralist al acesteia, prin sfera mare de domenii în care se manifestă pozitiv. Multe din problemele cu care se confruntă lumea contemporană nu își pot găsi rezolvarea decât prin acțiunea comună a statelor împotriva amenințărilor prezente sau viitoare. Singure, statele nu dispun de resursele necesare îndeplinirii unor obiective de o anvergură fără precedent, cum este de pildă iminența unor dezastre greu de anticipat în urmă cu puțin timp.

Efectele pozitive ale regionalismului nu pot fi generalizate la scară globală, pentru că acesta se manifestă în forme diverse și are implicații diferite în sectoarele politic, economic, social, în funcție de zona de manifestare. Ca efect pozitiv de necontestat al regionalismului este evident că acesta promovează, cu riscurile aferente asumate, păstrarea intactă a propriei culturi în zona de manifestare. Mai mult decât atât, regionalismul își poate proteja populația într-o măsură mai mică sau mai mare de „nocivitățile” globalismului, precum propagarea pe internet a unor valori false, negative, sau non-valori, precum violența, pornografia, criminalitatea, frauda, valorile morale îndoielnice, toate acestea având un efect deosebit de negativ în special în rândul tinerilor.

Multilateralismul are fără drept de apel o serie consistentă de avantaje, prin faptul că în relațiile internaționale acesta concentrează energiile statelor către atingerea unor obiective comune, care nu ar fi posibile de dus la îndeplinire unilateral. Acest aspect poate fi ilustrat foarte clar și suficient numai dacă punem în discuție implicarea internațională a statelor în lupta împotriva terorismului, un flagel care poate lovi oriunde și oricând, iar o luptă eficientă pentru contracararea acestuia nu poate conduce la succes decât prin crearea unui front comun.

Globalizarea este un motor al corporatismului internațional imperialist, care nu este întotdeauna compatibil cu drepturile omului din societățile mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Efectele negative ale globalizării includ asimilările culturale ca efect al imperialismului cultural, exporturile de produse artificiale și distrugerea identităților naționale sau inhibarea altor culturi sau valori autentice la nivelul comunităților locale. Nu de puține ori, globalizarea și-a demonstrat impactul negativ asupra ecologismului, în ultimul timp fiind distruse deja sau pe cale de dispariție o mulțime de ecosisteme, ca rezultat direct al acțiunii necontrolate a omului de a obține profitul repede și cu orice preț. Defrișarea unor zone întinse de pădure tropicală, zone împădurite de pe versanții munților, nu numai că au pus în pericol existența unor specii pe cale de dispariție, dar duc la creșterea temperaturii globale prin crearea efectului de seră, topirea ghețarilor, încălzirea fiind inevitabilă, creșterea nivelului oceanului planetar, subțierea stratului de ozon până chiar la apariția unor halouri uriașe, scăderea drastică a rezervelor de apă potabilă (cu aproximativ 4 cm pe an), cu efecte ireversibile pe termen îndelungat. Efectele implicite ale acestor acțiuni fac „head-line”-ul mass mediei zilnice, de exemplu alunecările de teren și mărirea bruscă a unor debite care lasă fără adăpost oamenii și le pun viața în pericol. Se apreciază, fără a forța nota, că toate acestea sunt în fond probleme de securitate cu o importanță demnă de o rezonanță cel puțin la fel de mare ca cea căpătată în ultimul timp de terorism.

Este adesea invocată răspândirea terorismului internațional ca unul din efectele negative ale globalizării. Fluidizarea granițelor, circulația masivă de oameni și bunuri de la un capăt la celălalt al lumii, existența unor revendicări mai mult sau mai puțin justificate și posibilitatea de a executa acțiuni fanatice, destul de greu de anticipat, chiar cu mijloace specializate, sunt grave prejudicii aduse valorilor democratice, siguranței cetățeanului, și ce este cel mai grav posibilitatea acțiunii cu mijloace neconvenționale, focoase nucleare rezultate în principal din arsenalele dezafectate ale fostelor republici ale Uniunii Sovietice.

Dintre „minusurile” serioase ale luptei împotriva terorismului se pot enumera și mediatizata atitudine asupra celor 460 de deținuți de la Guantanamo Bay, acțiunile subversive ale forțelor „stay-behind” afiliate unor servicii speciale de marcă, cu o intensă activitate inclusiv în Europa, precum și „fabricarea” la ordin de către unele servicii a unor dosare precum „Nigergate”, pentru justificarea unor acțiuni care erau oricum planificate cu mult timp în urmă. Consecința directă a acestora este susținerea tot mai scăzută în ultimul timp a americanilor pentru eforturile coaliției multinaționale în Irak și Afganistan, de unde rezultă fără echivoc că „black-propaganda” are efectele scontate cel mult pe termen scurt, iar pe termen lung poate avea urmări nefaste, periculoase, greu de imaginat, dar și mai greu de controlat. Previzibil, pentru că informația nu a avut niciodată sensuri unice de circulație. În caracterul confidențial al informațiilor nu se are în vedere suficient aprecierea dimensiunii reale a „timpului comprimat”. Pentru profesioniști, aceasta este o eroare greu de acceptat.

Regionalismul de asemenea se poate aprecia că dispune de propriile limitări și are în consecință efecte negative, prin faptul că dispune de posibilități limitate de a face față noilor provocări ale unei lumi cu probleme multiple și în expansiune continuă. Câteva din aceste efecte negative vizează deficiențele acestuia în promovarea drepturilor democratice ale cetățenilor, accesul la putere uneori a unor elite nereprezentative care nu practică o democrație reală, sau una destul de discutabilă, slaba preocupare pentru accesul la informația reală a oamenilor, protejarea defectuoasă a drepturilor fundamentale, neasigurarea dreptului egal la educație, cultură, sănătate, probleme serioase în managementul resurselor, activitatea economică, și nu în ultimul rând posibilitățile reduse de luptă împotriva amenințărilor de securitate, a criminalității organizate transfrontaliere, traficului de droguri, de persoane și materiale interzise, reziduuri toxice, inclusiv de material fisionabil.

Multilateralismul la rândul său are pe lângă avantajele de necontestat și o serie de neajunsuri, dintre care cele mai semnificative sunt reprezentate de faptul că statele sunt angajate în înțelegeri complexe de natură politică, economică, de securitate, iar schimbarea rapidă a datelor la nivel global în diferite sectoare atrage implicit și adaptări ale diferitelor organizații la care statele părți se supun aproape necondiționat, chiar dacă cel puțin pentru moment unele din interesele lor sunt lezate. Bineînțeles, aceasta ar putea fi considerată o investiție pe termen lung, din care la un moment ulterior statele să aibă de câștigat dintr-unul sau mai multe puncte de vedere.

În altă ordine de idei, luarea unor măsuri ferme împotriva amenințărilor de securitate, pe baza tehnologiilor de ultimă generație poate trezi suspiciuni din partea unor actori cu greutate în politica mondială, prin modificarea rapidă a zonelor de influență și lărgirea zonelor de acțiune. Mai mult, ecoul intențiilor americane capătă rezonanță și în Europa.

De asemenea, corporatismul internațional, pe lângă efectele benefice aduce și unele probleme, cele mai evidente fiind legate de faptul că alterează sau chiar distruge concurența pe piața forței de muncă, produce concurența neloială prin acapararea uneori în totalitate a piețelor de desfacere, și nu de puține ori aduc atingere chiar și statelor, în multe cazuri nemaifiind dependente de acestea. Corporațiile internaționale sunt din ce în ce mai greu de monitorizat, de ținut sub supraveghere strictă, acest aspect conducând la existența unor așa numite „firme căpușă” prin care este posibilă spălarea de bani, proveniți din activități ilicite cu armament, droguri și alte substanțe interzise. Cercurile mafiote pot subscrie cu ușurință la activitatea unor asemenea firme internaționale, prin intermediul cărora au posibilitatea de a desfășura acțiuni criminale.

Fără îndoială că cele trei curente – regionalismul, multilateralismul și globalismul – au caracteristici și efecte extrem de complexe, pozitive și negative, care nu întâmplător se fac prezente simultan în lumea de azi. Se apreciază că efectele benefice ale fiecăruia dintre acestea trebuie promovate în continuare, numai astfel fiind posibilă dezvoltarea accelerată către ceea ce înseamnă creștere economică, dezvoltarea comerțului, progresul și răspândirea tehnologiilor de vârf în toate domeniile, promovarea valorilor democratice reale, respectarea drepturilor omului, asigurarea resurselor energetice mondiale și exploatarea judicioasă a acestora, asigurarea unui climat de securitate care să contribuie la dezvoltarea neîngrădită a societății globale în ansamblul ei, dar și al popoarelor în particular. În același timp, este nevoie și de respectarea dreptului la autodeterminare a statelor, de a dispune ele însele de viitorul cetățenilor lor și de a păstra vii peste timp obiceiurile înaintașilor. Conștiința de sine a unui popor și păstrarea tradițiilor nu vin neapărat în contradicție cu cerințele globalizării, atâta timp cât sunt respectate drepturile propriilor cetățeni de a se bucura de drepturile democratice, accesul la informația universală, la știință. Culturile popoarelor nu sunt estompate sau se pierd în globalism, ele vin să îl îmbogățească, să dea noi pete de culoare și armonie în vasta civilizație universală. Poate prin faptul că civilizația occidentală a avut statutul bine definit de lider în promovarea și propagarea globalismului și multilateralismului, înseamnă, la modul greșit înțeles, că alte civilizații ne-occidentale sunt limitate în exprimarea identităților și valorilor lor autentice. Este superficial de afirmat că globalismul actual reprezintă numai interesele civilizației occidentale, atâta timp cât toate civilizațiile pot avea de câștigat prin intrarea și afirmarea acestora în marea cultură universală. De altfel, așa cum s-a subliniat, nimeni nu poate fi indiferent la această problemă importantă, deoarece unele segmente ale regionalismului, și în mod deosebit cele situate dincolo de faliile pronunțate intercivilizaționale, devin pe alocuri anacronice și chiar ostile globalizării, în speță civilizației occidentale, ducând în permanență la erodarea acesteia, din care bineînțeles nimeni nu are de câștigat.

Se apreciază că problemele pot fi soluționate și este imperios necesară rezolvarea lor, deoarece implicit multe din problemele lumii contemporane vor deveni de domeniul trecutului, precum amenințările globale de securitate și lupta împotriva terorismului, care solicită eforturi substanțiale ce pot fi direcționate spre exemplu către populația țărilor subdezvoltate. Dar pentru realizarea acestui deziderat este necesar un efort susținut de voință și nu în ultimul rând de condescendență în cercurile politice de la diferite nivele, pentru a reconsidera cât se poate de imparțial importanța civilizațiilor ne-occidentale, care reprezintă o forță reală a lumii de astăzi, cu atât mai mult cu cât în ultimul timp se constată o creștere semnificativă a interesului pentru religie, ca element de bază al unei civilizații, în mod deosebit în Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Această ofensivă a religiei, „La revanche de Dieu”, înregistrată în ultimul timp poate fi exploatată în sens constructiv prin folosirea puterii de convingere a unor lideri religioși importanți, de a promova părțile bune ale globalismului și multilateralismului în zonele lor de responsabilitate religioasă, unde alte metode s-au dovedit a fi până în prezent depășite.

Nu în ultimul rând se consideră că unele probleme de incompatibilitate ale globalismului cu regionalismul sunt rezultat direct al insuficientului studiu aplicat asupra filozofiei de viață a comunităților tradiționale, altele decât cele care fac parte din civilizația occidentală. Este foarte limpede că parte din aceste deziderate au nevoie de timp pentru a putea fi realizate, dar acest lucru nu poate duce la ignorarea oricăror posibilități de achiziție a acestor obiective importante, indiferent de natura resurselor pe care le-ar solicita, ele putând fi considerate ca o investiție pe termen lung, pentru o Lume de mâine mai bună.

Eterogenitatea spațiului asiatic

Ascensiunea economică a Chinei din ultimii ani, coroborată cu consolidarea și modernizarea armatei sale constituie un corolar al ambițiilor acestui stat de a ocupa un loc mai proeminent pe scena politică mondială. Principalul rival al Chinei pentru asigurarea dominației mondiale este SUA. China percepe SUA ca forța care împiedică reunirea Taiwanului cu patria-mamă și care se opune ascensiunii Beijingului ca putere mondială. Anterior, China era izolată, dar acum ea joacă un rol-cheie în geopolitica Asiei și aspiră să facă la fel în alte regiuni. Washingtonul, ca și un șir de capitale asiatice par a fi fost luate prin surprindere de hotărârea guvernului chinez, anunțată la sesiunea din acest an a parlamentului de la Beijing, de majorare a cheltuielilor militare pe anul curent, cu aproape 18 la sută, cam de două ori mai mult decât ritmul de dezvoltare economică. Deși, purtătorul de cuvânt al parlamentului chinez a asigurat că Beijingul nu amenință pe nimeni și nici nu intenționează să intre într-o competiție a înarmărilor, asemenea asigurări nu par însă liniștitoare pentru vecinii cei mai apropiați ai Chinei, Japonia și India, pentru a nu mai vorbi de Taiwan, socotită de chinezi parte integrantă a teritoriului lor.

Cu o populație de peste 4 miliarde, Asia este cea mai populată și eterogenă regiune din lume. Problemele legate de securitate sunt multiple. Tensiunile sunt evidente: peninsula Coreea, mișcările separatiste din China; fundamentalismul islamic din sud-estul Asiei, amenințarea nucleară, rivalitatea din centrul Asiei și instabilitatea din Caucazia.

În ciuda viziunii din anii 1940 a lui Churchill, înființarea unui Consiliului de Securitate asiatic, din cauza diferențelor de mărime și caracterului eterogen al regiunii, nu se poate constitui un sistem de securitate regională asiatic. China, putere nucleară, nu manifestă intenții de dominație regională; India, putere nucleară și cu aproape un același număr de locuitori, Pakistanul de asemenea nu manifestă tendințe de dominație regională. Factorul nuclear a fost barieră a războiului din 1960 dintre India și Pakistan.

Nu au apărut inițiative serioase în sensul creării unei agenții regionale pentru Asia ca un întreg. În prezent, statele asiatice se concentrează pentru construirea a unei organizații de securitate. Chiar dacă progresul este neuniform, aranjamentele transfrontaliere exisă: ARF și APEC.

În ultimii ani un număr de noi înțelegeri comerciale regionale au fost formate în regiunea Asia-Pacific și mai multe sunt negociate sau în intenție. Această dezvoltare este uneori cunoscută ca „noul regionalism”. În încercarea de a pune în discuție noile oportunități și importanța lor pentru fiecare țară în mod individual și pentru economia mondială, trebuie să ne concentrăm pe dinamica mișcării către regionalism și relațiile bilaterale.

Dată fiind natura globală și înaintarea rapidă a noului regionalism, este important de înțeles rațiunile care stau în spatele acestuia. O mulțime de motive au fost avansate: câștigurile din comerț și fluctuația cursului, precum și competiția ridicată de pe piața comerțului; accesul obligatoriu pe piața de bunuri, accesul către tarife tinzând spre zero în cazul produselor scutite de taxe vamale în interiorul înțelegerilor comerciale regionale și, în unele cazuri, împiedicarea luării de măsuri de protecție posibilă din partea membrilor parteneri (anti-dumping, acțiuni de contracarare și acțiuni de ocrotire); câștigurile unei integrări adânci ca rezultat al armonizării dincolo de frontiere a regulamentelor și a politicilor economice naționale; securitatea regională; teama de excluderea de pe piețele majore de desfacere.

Dezvoltarea fără precedent a ținuturilor litorale chineze a readus în atenție problema echilibrului forțelor centrifuge și centripete din istoria Chinei. Până în prezent, statul a reușit să controleze curentele regionaliste prea puternice și tendințele centrifuge ale periferiei sale, prin mai mulți factori, printre care se numără și resuscitarea foarte puternică a naționalismului chinez atât în interiorul țării, cât și în exteriorul ei, ce coincide cu inițierea, în anii ’90, a unui nou ciclu geopolitic.

Stabilit în 1994, Forumul Regional Asia – ARF are 23 de state membre. 18 sunt din afara “ariei”- 10 state membre ASEAN, 5 state asiatice și 3 din Pacific. În plus, 5 state externe/entități – India, Rusia, EU, SUA și Canada. Interesate de a participa la acest forum sunt: Bangladesh, Pakistan și Timorul de Est.

Într-o regiune cu o istorie de cooperare în domeniul securității nesemnificativă, forumul regional ASEAN este descris ca “principal forum pentru dialogul privind securitatea în Asia.” Se poate vorbi de o consolidare a ARF prin alianțe bilaterale și dialog care să fie văzute ca măsuri în favoarea arhitecturii regionale de securitate.

ARF funcționează pe baza deciziilor luate prin consens, având o instituționalizare minimă. Include două paliere – oficial și nonguvernamental – concentrându-se, “inter alia“, pe prevenirea conflictelor, îmbunătățirea măsurilor de creștere a încrederii reciproce.

Al treilea forum (ARF3) stabilește o listă de criterii pentru acordarea calității de membru statelor interesate. Acestea includ un angajament de a respecta scopurile și principiilor ARF, a deciziilor și declarațiilor sale; extinderea treptată; consultarea și consensul statelor membre ARF pentru adoptarea deciziile privind primirea de noi state membre.

ARF are o contribuție importantă la dialogul securității într-o zonă strategică considerată foarte critică.

Importanța securității în Asia de Sud este solicită crearea unui “mecanism adiacent”, ca modalitate de implementare a agendei regionale de securitate. ARF poate considerat “aranjament trans-regional”în baza prevederilor capitolul al VIII-lea al Cartei Națiunilor Unite.

Nu poate fi considerată nici o structură formală și nici o agenție regională.

Forumul APEC a fost lansat în 1989, la inițiativa primului ministru australian, crearea să fiind puternic sprijinită de Japonia. Ideea fondării unui forum multilateral care să sporească cooperarea economică dintre economiile din regiune își are geneza în circumstanțele specifice ale sfârșitului anilor 1980. Uniunea Europeană încerca să își consolideze uniunea vamală și să creeze Spațiul Economic European, Canada și SUA negociau extinderea zonei lor de comerț liber (CUSFTA) și includerea Mexicului pentru a forma NAFTA iar negocierile din runda Uruguay erau blocate. Economiile asiatice erau în pericol de a fi lăsate în afara valului de regionalizare într-o perioadă când colapsul sistemului comercial multilateral era o amenințare reală. Australia era îngrijorată de perspectiva de a ramâne în afara unei organizații regionale asiatice, propusă de Malaiezia.

APEC a avut un început ezitant și a fost privit cu destul de mult scepticism. Inițial, obiectivul principal al forumului APEC a fost cooperarea și consultarea economică. Deși APEC a fost gândit că un aranjament regional, el și-a asumat încă de la bun început misiunea combaterii regionalismului preferențial. În consecință, membrii au căutat diverse modalități prin care regionalismul să fie deschis.

APEC și-a început activitatea prin întâlniri între Miniștrii de Externe și cei ai Economiei din statele membre și prin punerea în practică a unor proiecte de mică anvergură. Treptat, activitatea forumului a fost extinsă și către alte domenii de interes pentru participanți, iar la reuniunile anuale au început să ia parte și șefii de stat.

La lansarea să în 1989, APEC avea doisprezece membrii; șase dintre aceștia erau țări dezvoltate (Australia, Canada, Japonia, Noua-Zeelandă și SUA), cinci erau membrii ASEAN (Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Thailanda și Brunei) la acestea adăugându-se Coreea de Sud. Numărul membrilor a crescut continuu între 1989 și 1994, China, Hong-Kong, Taiwan, Mexic, Papua Noua Guinee și Chile aderând la organizație. În 1999, au fost admise încă trei state: Peru, Rusia și Vietnam, numărul membrilor ajungând la 21.

Criteriile stabilite pentru admiterea de noi membrii au fost: apartenența la spațiul Pacific; existenta unor relații strânse cu statele membre; acceptarea liberalizării comerțului până în 2020.

APEC reprezintă cel mai semnificativ și divers grup de țări reunit într-un cadru formal. Întinzându-se pe ambele maluri ale Oceanului Pacific și având că membrii doua din primele patru puteri comerciale (SUA și Japonia), APEC deține 40% din populația globului, realizează 54% din venitul global și 42% din comerțul mondial.

În ciuda creării secretariatului APEC, acesta a rămas până în 1994 doar un forum consultativ, fiind chiar criticat de unii economiști că fiind un “simplu atelier de discuții”. Țările ASEAN au primit inițial cu reticenta crearea APEC, de teama să nu fie marginalizate de puternicele țări industrializate. În timp, însă, ele au îmbrățișat cauza APEC reformându-și chiar propria organizație (prin crearea AFTA).

Natura și modul de operare al APEC sunt fundamental diferite de cele ale UE și NAFTA. Robert Lawrence afirma că aceste diferențe își au originea în trei forțe principale care au condus la crearea APEC: procesul idiosincratic de creștere și integrare economică a economiilor asiatice, înregistrat după cele două războaie; interesul pe care îl aveau statele membre în funcționarea sistemului comercial global; lipsa logicii politice care a stat la baza apropierii economiilor europene. Spre deosebire de europeni, puțini asiatici visau la crearea unor “State Unite ale Asiei”. Diferențele istorice, culturale și economice dintre țările asiatice erau mult prea mari pentru a sprijini astfel de aranjamente regionale.

Distribuția puterii politice în Asia era, și continua să fie, extrem de concentrată. Din punct de vedere economic, Japonia domină autoritar regiunea în timp ce China a fost, și va rămâne multă vreme, lider din punct de vedere geopolitic. Totuși, în contextul APEC, SUA a devenit țara cea mai puternică atât din punct de vedere economic cât și geopolitic.

Aceste considerații au fost extrem de importante în adoptarea inițiativelor regionale în Asia – Pacific. De aceea, APEC nu a fost conceput că un aranjament comercial regional și nici nu a avut la bază un tratat care să stipuleze un plan de liberalizare comercială. Yin Funabashi a acuzat APEC considerându-l drept “patru adjective în căutarea unui substantiv”. În opinia noastră, aceasta critică este injustă pentru că membrii forumului au căzut de la început de acord să formeze o “comunitate”. Ei au definit extrem de explicit termenul de comunitate. APEC nu și-a propus să fie nici un aranjament cvasi-federal că Uniunea Europeană, nici să creeze o organizație cu participare largă. De asemenea, pe termen mediu, nu s-a prevăzut crearea unei piețe comune sau uniuni vamale. În schimb, s-a decis că APEC să promoveze comerțul și investițiile printr-un ansamblu de politici de liberalizare și facilitare a schimburilor și de cooperare economică.

Facilitarea schimburilor a inclus inițiative precum: uniformizarea standardelor comerciale; îmbunătățirea procedurilor vamale; coordonarea politicilor concurențiale; medierea disputelor. Cooperarea economică avea în vedere asistența pentru dezvoltare, realizarea în comun de proiecte în domeniul resurselor umane, infrastructurii, energiei și mediului.

Obiectivele inițiale ale APEC au fost completate și dezvoltate pe măsura îmbunătățirii organizării și funcționării sale. Un moment de referință în istoria APEC îl reprezintă Întâlnirea Liderilor Economici de la Seattle (SUA, la care s-a lansat propunerea creării unei Comunități Economice în Asia Pacific, pe modelul celei europene). Începând cu această dată, APEC și-a accelerat politica de liberalizare și stimulare a comerțului. În 1994, cu ocazia Întâlnirii Șefilor de Stat și de Guvern de la Bogor, a fost adoptată o Declarație Comună care stabilea ținte precise cu privire la liberalizarea comerțului în regiune. Cei optsprezece membrii participanți au hotărât transformarea APEC într-o zona de comerț și investiții liberă. Se avea în vedere liberalizarea comerțului până în 2010, pentru cele cinci economii dezvoltate și până în 2020, pentru restul membrilor APEC. Liniile directoare pentru implementarea planului Bogor au fost cuprinse în Agenda de Acțiuni de la Osaka (1995), în timpul celei de a Șaptea Reuniuni a Șefilor de Stat și de Guvern și ulterior, completate la Manilla, cu ocazia celei de a Opta Reuniuni.

Asia Centrală și Asia de Sud. Caucazul aparține, din punct de vedere geografic, în Asia, însă în viziunea Națiunilor Unite este considerat ca parte a Europei. Caucazul (trei state, Georgia, Armenia și Azerbaidjan) este o sub-regiune de caracterizată de instabilitate – așa-numitele ”conflicte înghețate” izbucnind după colapsul URSS. Parte din Uniunea Sovietică, sub-regiunea se confruntă cu o dispută inter-statală între Armenia și Azerbaidjan (Nagorno-Karabah) și instabilitate intra-statală (în Georgia în trei provincii, Abhazia, Osetia de Sud și Adzaria)

Asia Centrală cuprinde cinci țări – Kazakstan, Kyrgystan, Tajikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.

Cele trei state caucaziene și cel cinci din Asia Centrală împreună cu Rusia ar putea fi incluse în ”regiune de securitate” Asia Centrală-Caucaz.

Momentul schimbărilor produse pe scena geopolitică la începutul anilor '90 a avut efecte directe și asupra spațiului Asiei Centrale, pentru care destrămarea Uniunii Sovietice a însemnat transformarea unei relații de subordonare într-una neclară, în care legăturile cu Moscova sunt menținute, însă, în același timp, sunt derulate și relații secvențiale cu Occidentul în domenii limitate de interes reciproc, printre care le putem aminti pe cele de natură militară, determinate de apropierea Asiei Centrale de Afganistan și preocuparea pentru combaterea terorismului și amenințărilor transnaționale, economice determinate de prezența în regiune a unor rezerve bogate de energie.

Zona este caracterizată prin eterogenitate din punct de vedere economic, politic și militar, legăturile culturale ignorând granițele, de cele mai multe ori artificiale, între state (înainte de 1991 aceste state nu aveau o istorie a unei existențe separate ca state independente). Lipsa unei baze comune de cooperare a dat naștere competiției pentru putere și supremație la nivel regional, generată în cea mai mare parte, de distribuirea inegală a resurselor naturale de energie, minerale sau apă, care, pe fondul lipsei voinței politice de cooperare, a produs deservicii dezvoltării generale și coerente a regiunii.

Localizarea geografică în imediata vecinătate a unor actori regionali, precum Rusia sau China și a unor state cu interese în zonă, precum Iran sau Turcia, legate prin istorie și valori religioase comune, interesul crescut al SUA generat de lupta contra terorismului și preocuparea pentru promovarea libertății, democrației și prosperității spre zonele aflate la granița spațiului european, în zona euro-asiatică, resursele energetice și de apă, la care se adaugă potențialul de absorbție al pieței, cu o populație de peste 55 milioane de locuitori, reprezintă limite și oportunități pentru dezvoltări ulterioare.

În 1991, este creata Comunitatea Statelor Independente (CIS) ca o agenție sub-regională, la inițiativa Rusiei și cuprinzând (din 1993) douăsprezece noi state independente – toate fostele republici Sovietice. Potrivit înțelegerii încheiate, statele membre vor coopera pentru “eliminarea tuturor armelor nucleare”, dorind menținerea “spațiului comun militar și strategic” sub comandă unită. Carta CIS include o înțelegere ambiguă privind auto-apărarea și menținerea păcii.

În septembrie 1993, statele CIS semnează un Tratat privind Uniunea Economică. Cele douăsprezece state CIS realizează rapid un model regional de cooperare. CIS sprijinit desfășurarea întâlnirilor la nivel-înalt ale Națiunilor Unite-organizații internaționale.

În mai 1992, este semnat Tratatul de Securitate Colectivă de către nouă state CIS ”înăuntrul cadrului CIS”. Obiectivul său principal este să furnizeze un aranjament regional colectiv de apărare comparabil cu cel al NATO și a fostului Pact de la Varșovia pentru fostele republici sovietice.

În 1993, în timpul crizei din Tadjikistan, cele patru țări intervenționiste au invocat TSC ca și baza legală pentru intervențiile lor.

Din punct de vedere militar, statele Asiei Centrale sunt angajate prin diferite forme instituționalizate, în cooperare atât cu Rusia sau China, cât și cu țările occidentale. Situația particulară a regiunii, plasată la confluența zonelor de interes între Asia, Europa și lumea arabă, își pune amprenta asupra configurării relațiilor de cooperare militară. Preocupările de securitate ale statelor Asiei Centrale sunt în mare parte similare, având în vedere localizarea în apropierea Afganistanului și pericolul generat de fenomenul terorismului, traficului de droguri și al insecurității frontierelor. Amenințările sunt aceleași, însă modul de contracarare sau diminuare sunt diferite, în funcție de relaționarea cu Moscova și de pârghiile occidentului în zonă.

În 1999 trei state, Georgia, Azerbaijan și Uzbekistan se retrag din TSC. În același an, cele șase state care au mai rămas în TSC adoptă o nouă Cartă, care reactualizează aranjamentul ca și o agenție cu un secretariat permanent –redenumindu-se Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CTSO) – comparabilă în scopurile sale cu cele ale NATO. Concentrarea sa principală este în coordonarea strategiei și acțiunii în contra-terorismul în Asia Centrală și de Vest. CSTO se consideră ca o organizație separată de CIS și susține desfășurarea întâlnirile la nivel înalt ale Națiunile Unite-organizațiile regionale.

Aceste două organizații – CSTO și SCO – au înregistrat, în ultima perioadă, o intensificare a eforturilor de angajare sporită a statelor membre. Aceste eforturi lăsau impresia unor reacții de conservare ale Rusiei față de evenimente de genul revoluțiilor colorate, care s-au derulat în fostul spațiu sovietic și care în Asia Centrală s-au manifestat prin răsturnarea președintelui kirghiz, la începutul anului 2005, și prin încercarea eșuată de schimbare de regim din Uzbekistan.

Din cooperarea cu structuri de securitate occidentale, precum Alianța Nord-Atlantică, statele Asiei Centrale caută obținerea unor avantaje practice, precum asistență bilaterală furnizată prin mecanisme specifice create de Alianță alături de statele partenere. Statele din zona Asiei Centrale evită, însă, instituționalizarea deplină a relațiilor cu astfel de structuri.

Asia de Sud este o regiune de o importanță strategică considerabilă, în care s-a reușit menținerea securitatea în condiții deosebit de sensibile. Conflictele principale din regiune, includ disputa Kashmirului dintre India și Pakistan, războiul civil din Sri Lanka, insurgența din Nepal și perturbările triburilor-de câmp din Bangladesh. Instabilitatea continuă din Afganistan, care nu este considerat ca aparținând acestui spațiu afectează, de asemenea, Asia de Sud.

Asia de Sud este una dintre cele mai slabe „regiuni de securitate” în termenii ai dezvoltării instituționale. În decembrie 1985, este stabilită o agenție regională – Asociația Asiei de Sud pentru Cooperare Regională – SAARC. Cele șapte state membre iau în considerare cinci zone de cooperare în Programul Integral de Acțiune (IPS): agricultură, dezvoltare rurală, telecomunicații, meteorologie, sănătate și populație. Ulterior, sunt adăugate – transport, servicii poștale, știință și tehnologie, sport, arte și cultură – IPA.

În mandatele sale. SAARC – ca agenție regională – ignoră aspectele de securitate, deși face o serie de considerații de acest gen. Problemele de pace și de securitate nu au fost niciodată explicit incluse în mandatul SAARC. Primul obiectiv al SAAC, potrivi Cartei, este să „promoveze bunăstarea oamenilor de pe teritoriul său” și să îmbunătățească calitatea vieții. Dar, deși cooperarea economică și culturală rămâne principalul scop al ca modalitate de afirmare a identității regionale colective în Asia de Sud, două din cele opt obiective din Cartă pot să fie interpretate ca și o tendință de dezvoltare a aspectelor politice și pentru o mai mare dezvoltare a dimensiunilor de securitate; întărirea”alianțelor colective; să contribuie la o încredere mutuală, înțelegere și apreciere a uneia în problemele celeilalte.

Carta SAARC, mai mult, se deschide cu adeziunea statelor sud asiatice la ”promovarea păcii, stabilității, prieteniei și progresului în regiune printr-o respectarea strictă a principiile Cartei Națiunilor Unite.” Carta își înscrie și scopul de promova respectul pentru principiile egalității suverane, integritatea teritorială, independența națională, nefolosirea forței, reglementării pașnice și neintervenirea în afacerile interne”. Statele regiunii sunt conștiente de nevoia pentru ”acțiuni comune” cu respectarea propriilor sisteme politice și a tradițiilor culturale. În ciuda acestor aserțiuni, Carta respingere implicarea în „problemele bilaterale și polemice” și judecarea acestora în cadrul agenției.

Cele mai multe situații conflictuale care afectează statele membre SAARC sunt de natură bilaterală (inclusiv cele legate de aspectele de natură internă ale altui stat care au legătură cu alt stat), însă ele nu fac și nu pot să facă obiectul agenției. Agenția regională este deasupra oricărei situații conflictuale este, ipso facto, orice problemă litigioasă nu privește SAARC nici măcar eventuale discuții asupra conflictelor intra-regionale.

Regula unanimității este fundamentală fiind înscrisă la loc central în Cartă.

Așadar, problemele de securitate ale Asiei de Sud nu au figurat niciodată pe agenda oficială a agenției regionale. SAARC nici măcar nu a luat în discuție disputele economice bilaterale, ca aceea a apelor râurilor Himalaya dintre India și Bangladesh; summit-urile au fost amânate, mai degrabă decât convocate, atunci când există tensiuni conflictuale – mai ales când este cazul violenței etnice, în 1989 (Sri Lanka), în 1991 (Bhutan), în 1993 și 1994 (India).

În ciuda acestei repudieri oficiale a problemelor de securitate, întâlnirile SAARC oferă oportunități pentru liderii regionali pentru a discuta probleme polemice într-un mediu informal în afara constrângerilor diplomatice și politice.

În 1995, ca urmare a unei insatisfacții considerabile legate de lipsa de progres în SAARC în zona păcii și securității, Pakistan propune oficial un amendament pentru a permite desfășurarea de discuții bilaterale. Bangladesh sugerează crearea unui „Grup de Consiliere” care să se implice în rezolvarea tensiunilor bilaterale. Amândouă inițiativele sunt blocate o opoziția Indiei. În 1997, totuși India acceptă un proces „politic informal” de asistență a eforturilor regionale în direcția îmbunătățirii relațiilor regionale. India și Pakistan realizează o înțelegere bilaterală ”prin oportunitățile oferite de SAARC”. În 1998, Pakistan propune, încă o dată, introducerea unei dimensiuni politice în SAARC prin amendarea Cartei, respectiv prin includerea unei prevederi de crearea a unui ”consiliu regional de pace”, dar aceste propuneri sunt respinse.

SAARC, poate fi considerat mai mult este un forum pentru țările din regiune pentru a comenta colectiv problemele internaționale de securitate, mai degrabă decât să rezolve conflicte regionale; astfel, se discută despre stabilitatea strategică globală și, în special, neproliferarea armelor de distrugere în masă. Nimic in Carta exclude aceste abordări ale țările regionale, fiind o regiune strategică sensibilă iar discutarea politicilor non-proliferare, oferă ocazii de analize valoroase spre o viziune regională. În primul său comunicat din 1985, SAARC recunoaște în „unanimitate” riscul confruntării cu amenințarea nucleară din acumularea masivă de stocuri. Competiția înarmării violează principiile Cartei Națiunilor Unite. Al doilea comunicat din 1986, chemă la o negociere spre „ultimul scop” de eliminare a armelor nucleare din lume. Neînțelegerile apar, totuși, în timpul celui de al treilea summit, în 1987, când este discutată propunerea pakistaneză pentru o zonă liberă de arme nucleare în Asia de Sud.

Odată cu sfârșitul Războiului Rece, SAARC își-a intensifică angajamentele pentru o lume liberă de arme nucleare. În 1991, „schimbarea structurilor de putere” în relațiile internaționale și reducerea tensiunilor internaționale crește speranțele că aceste dezvoltări vor restrânge importanța puterii militare în toate regiunile din lume. În 1993, este reluată propunerea adresată tuturor puterilor nucleare, să sprijine „eliminarea completă a arsenalelor nucleare în cel mai scurt timp posibil.” În 1995, comunitatea internaționala reglementează regimul armelor chimice și biologice, dar nu reușește să facă același lucru și cu armele nucleare. Maximă prioritate trebuie să fie dată dezarmării nucleare, dat fiind pericolul utilizării acestora. SAARC propune comunității internaționale să negocieze o convenție internațională privind interzicerea folosirea amenințării cu folosirea armelor nucleare în nici o circumstanță și să negocieze de asemenea ”eliminarea completă a armelor nucleare într-un cadru de timp specificat” În 1997, această inițiativă legată de încheierea unei convenție privind arme nucleare este reluată.

În 1998, politica regională non-nucleară, aduce o rapidă și profundă transformare în domeniul testelor nucleare ale statelor rivale, India și Pakistanul. La cel de-al 10-lea summit SAARC, statele membre sunt de acord că stabilitatea, pacea și securitatea în Asia de sud, nu pot fi luate în considerare, “în izolarea de la mediul de securitate global.” În ciuda dispariției tensiunilor specifice Războiului Rece, unele state își mențin și dezvoltă uriașul arsenal de arme nucleare. Statele membre SAARC, supralicitează “angajamentul continuu” pentru completa eliminare a armelor nucleare și nevoia de promovare a dezarmării nucleare “pe baze universale sub un control internațional efectiv”.

În 2002, la cel de-al 11-lea summit, SAARC își reafirmă angajamentul pentru dezarmare nucleară. În urma atacurilor din septembrie 2001, SAARS se concentrează pe îmbunătățirea „Convenției regionale împotriva terorismului”, din 1997, și aliniază politicile lor să fie în concordanță cu Rezoluția Consiliului de Securitate 1373.

În ianuarie 2004, la al 12-lea summit, pentru prima dată, nu se face nici o referință la dezarmarea nucleară. Mândria politicii Asiei de sud, apelul la dezarmarea nucleară, dispar de pe din agenda SAARC. În schimb, apare o nouă concentrare regională asupra contra-terorismului, fiind adoptat un protocol adițional la Convenția din 1997.

Relația dintre Consiliul de Securitate și SAARC, este virtual inexistentă, SAARC neparticipând la nici o întâlnire la nivel înalt a Națiunilor Unite. Totuși, începând din 1998, relația dintre Consiliul de Securitate și cele 2 state rivale sud-asiatice asupra problemelor nucleare devine subiect principal al agendei. În iunie 1998, ca urmare a testelor nucleare sud-asiatice, Consiliul de Securitate condamnă testele. Este subliniată declarația summit-ului SAARC din ianuarie 1992, ca “proliferarea tuturor armelor de distrugere în masă constituie o amenințare la pacea și securitatea internațională. India și Pakistan sunt somate “să-și oprească imediat programele de dezvoltare a armelor nucleare, să stopeze eforturile de înarmare, dezangajarea capabilităților nucleare de rachete balistice. Consiliul subliniază că potrivit Tratatul de neproliferare nucleară”, nici India și nici Pakistan, nu pot “avea statutul“ de state cu arme nucleare.

În ciuda negării teoretice de către Consiliu a “statutului de stat cu arme nucleare” celor două state rivale din Asiei de Sud, intimidarea nucleară este o constrângere foarte serioasă în limitarea “conflictelor fierbinți” dintre cele două state rivale de-a lungul Războiului Rece. În ciuda condamnării testelor, Consiliul se abține de la aplicarea de sancțiuni colective. Statele Unite și Japonia aplică sancțiuni bilaterale, dar acestea sunt revocate după 2001, când Pakistanul se alătură SUA în strategia globală de contra-terorism.

Ca o agenție regională SAARC este pasivă în privința rezoluției conflictelor regionale, în timp ce poziția sa față de proliferarea armelor de nimicire în masă pierde foarte mult din activismul său iar cele două state rivale din regiune devin puteri nucleare. Conflictele specifice au fost lăsate eforturilor de construcție a păcii independent de orice mecanism regional de securitate.

Asia de Est. „Regiunea de securitate” a Asiei de Est, compusă din cinci state – China, Mongolia, Coreea de Nord Coreea de Sud și Japonia – este de o mare importanță la stabilitatea globală. Cea mai populată dintre toate „regiunile de securitate”, găzduiește un sfert din populația globală, include o superputere numerică (China) și o superputere economică (Japonia). Este o regiune de o mare sensibilitate și tensiune strategică (cel mai mult în Peninsula Coreea, în urma Războiului Rece). Și are probleme de graniță, de o importanță global-strategică cu frontierele China-Rusia, Japonia-Rusia și China-India. Plăcile tectonice de securitate globală se ciocnesc cel mai puternic în Asia de Est.

Elementele specifice ale politicii chineze cu rol în configurarea profilului intern și al relațiilor internaționale contemporane ale acesteia: sovietizarea Chinei (1953-54), conflictul sino-sovietic (1957-63), marele salt înainte (1958-62), revoluția culturală (1962-71), pragmatizarea regimului comunist, tentativele reformiste din China de după 1989. Situația Japoniei de după cel de-al doilea război mondial, constituirea Japoniei că mare putere economică, apariția noilor puteri economice din Asia de Sud-Est și tentativele de cooperare zonală: Liga Asiatică, Uniunea Budhistă, Asociația Sud-Est Asiatică și, în fine, constituirea ASEAN în 1967.

Raportul dintre liberalizarea economică și democratizarea politică, aspecte concrete ale politicii din zona care atestă pentru lipsa existenței unei corelații pozitive între acestea.

Originile regionalismului contemporan în aceasta zona datează din 1965, când Kiyoshi Kojima a lansat ideea creării primei organizații regionale din Asia, Organizația pentru Comerț și Dezvoltare în Pacific – OPTAD. Kojima a propus, de asemenea, crearea unei Zone de Comerț Liber în Pacific – PAFTA. Sub egida OPTAD au fost organizate o serie de conferințe anuale pe tema comerțului și dezvoltării regiunii Asia-Pacific, începând cu cea din Tokyo din 1968.

Conferința de Cooperare Economică în Pacific – PECC a fost creată în 1980, în urma seminarului de la Canberra (Australia) și este expresia celui de al doilea val de regionalizare. Membrii PECC erau în 1992: Australia, Brunei, Canada, Chile, China, Hong-Kong, Indonezia, Japonia, Malaiezia, Mexic, Noua-Zeelandă, Peru, Filipine, Rusia, Singapore, SUA, Taiwan, Tailanda și națiunile din insulele Pacificului. OPTAD a devenit membru instituțional al PECC. Conferința de Cooperare Economică în Pacific a devenit noua realitate a regionalismului din Asia în 1980.

În afara organizațiilor de cooperare și integrare regionale, există în regiune o serie de aranjamente sub-regionale, care au început să prindă contur o data cu sfârșitul anilor 1980. Cu toate că aceste blocuri sub-regionale s-au dezvoltat independent unul de celalalt, există totuși două trăsături comune ce le caracterizează: participarea în cadrul lor a două sau mai multor țări; posibilitatea includerii în cadrul grupărilor numai a unor părți ale anumitor țări.

Acestor grupări li s-au dat diverse denumiri, însă termenul generic de “triunghi de creștere economică” s-a impus rapid printre specialiști. Aceste triunghiuri de creștere economică sunt rezultatul unei îmbinări complexe de factori–cheie cum ar fi: fluxurile masive de investiții străine directe; strategiile de dezvoltare orientate pe promovarea exporturilor; diferențele în înzestrarea cu factori de producție și costul factorilor de producție; nevoia pentru fiecare țară de a avea un element de dezvoltare spațială echilibrată.

Probabil, din cauza acestora, Asia de Est a înregistrat cel mai mic progres în regionalismul de securitate din toate regiunile lumii. Nici o agenție care să se ocupe de vreun aspect în cooperarea inter-statală și economică, culturală sau de securitate, nu a existat.

La începutul secolului al XXI-lea, atracția către regionalizare a țărilor asiatice a crescut simțitor. Guvernele asiatice, în frunte cu cel singaporez, găsesc din ce în ce mai mult în crearea de acorduri regionale o modalitate eficientă de integrare în economia mondială, acționând într-o manieră proactivă către globalizare prin regionalizare. În opinia jurnalistului Simon McNulty, integrarea regională a țărilor din Asia-Pacific a devenit o necesitate în special o dată cu noile inovații în tehnologia informațiilor și comunicațiilor, care au revoluționat condițiile de muncă, afacerile, economiile și stilul de viață. În anumite sectoare înalt tehnologizate, resursele unei zone geografice pot fi integrate în beneficiul întregii regiuni.

Deși nu există multe acorduri comerciale regionale în Asia–Pacific, comerțul intra-regional este dezvoltat, iar organizațiile existente se prezintă sub o varietate de forme. În ordinea cronologică a apariției acestea sunt: Acordul comercial de apropiere economică dintre Australia și Noua-Zeelandă – ANZ – CER (1983); Zona de Liber Schimb a Țărilor ASEAN – AFTA (1991); Forumul de Cooperare Economică în Asia-Pacific – APEC (1989); Zona de Comerț Preferențial a Asociației de Cooperare Regională a Asiei de Sud (SAARC) – SAPTA (1993).

Istoria și obiectivele acestor grupări regionale variază. Dintre acestea, numai ANZ-CER și AFTA pot fi considerate drept organizații integrate. Celelalte acorduri de comerț regionale sunt fie formale, fie de facto.

Unele sunt de succes, altele există doar cu numele. Unele datează din urmă cu un deceniu, altele se află abia în faza incipientă, de concept.

În prezent, nu există nici o agenție regională pentru Asia de Est. Câteva aranjamente informale există, ca de exemplu, procesul „ASEAN plus trei”, dar acesta implică doar trei dintre cele cinci state din regiune și se concentrează pe relațiile de securitate cu o altă regiune – Asia de Sud-Est. Este deci, un caz de dialog inter-regional, decât o adevărată relație regională.

Asia de Sud-Est este o regiune clar delimitată, alcătuită din zece state – Myanmar, Laos, Cambogia, Thailanda, Malaiezia, Singapore, Indonezia, Brunei și Filipine. Regiunea se confruntă cu conflicte majore, mai ales de natură internă, de-a lungul erei Națiunilor Unite.

Asociația Națiunilor Asiei de Sud – ASEAN se impune ca una dintre cele mai viabile agenții regionale din lume. În 1967, când este stabilită ca organizație de cooperare generală, ea se concentrează asupra interacțiunii economice. Declarația de fondare a ASEAN exprimă ideea că „legăturile de istorie și cultură”, leagă „statele regiunii” împreună. Asociația reflectă „voința colectivă” a națiunilor Asiei de Sud-Est. Calitatea de membru este accesibilă tuturor statelor din „Regiunea Asiei de Sud-Est”.

Deoarece inițiativele regionale ale țărilor în dezvoltare nu fuseseră pline de succes, ASEAN s-a limitat într-o primă fază la cooperarea politică și strategică. Obiectivul său era promovarea păcii și stabilității în regiune. Trebuie de la început subliniat că ASEAN nu a fost gândită că o organizație subregională închisă. Sultanatul Brunei a aderat la grupare în 1984.

Întărirea legăturilor economice și comerciale a început să se facă simțită din 1978, când țările membre au decis crearea unui Aranjament de Comerț Preferențial. Acest aranjament își propunea acordarea unei marje preferențiale de 10-15% pentru 71 de produse primare și industriale. De remarcat că, la acea dată, propunerea de creare a unei zone de liber schimb între țările membre a eșuat. Din cadrul sistemului de preferințe acordate au fost excluse cele mai importante sectoare; din această cauză aranjamentul s-a dovedit a fi slab și inconsecvent. Negocierile produs cu produs, cerințele referitoare la originea națională a produselor și natura limitată a preferințelor a făcut că acest aranjament comercial să fie ineficient și să aibă un impact redus asupra promovării produselor.

Între 1985 și 1987 s-au purtat negocieri pentru extinderea listei cu sectoarele acoperite de aranjament și pentru mărirea marjei preferințelor acordate. Totuși, până la sfârșitul anilor 1980, doar 3% din totalul bunurilor comercializate de țările membre erau eligibile de a primi preferințe. Astfel, ASEAN nu a avut prea mare succes pe frontul integrării economice, rămânând până în 1992 o organizație politica.

În ianuarie 1991, țările ASEAN au căzut de acord să întărească aranjamentul comercial preferențial prin crearea Zonei de Comerț Liber ASEAN (AFTA). Propunerea a fost făcută de către Thailanda și acceptată de către toți membrii un an mai târziu, cu ocazia celei de a patra Reuniuni la Nivel Înalt a ASEAN din Singapore.

Actul de fondare nu include o viziune asupra păcii și securității și stabilește o relație de un anumit tip cu Națiunile Unite. Al doilea din cele șapte scopuri principale ale ASEAN este „să promoveze pacea și securitatea regională”. Acesta este îndeplinită în două moduri: un „respect strict pentru justiție și domnia legii în relația dintre țările regiunii”; și „aderarea la principiile Cartei Națiunilor Unite.

La data fondării ASEAN, cea mai sensibilă problemă de securitate privește staționarea trupelor străine în regiune, mai ales bazele Statelor Unite în Thailanda și Filipine.

Conform Declarației ASEAN, toate bazele străine și staționarea temporară a trupelor străine se face numai cu acordul statelor în cauză. Acestea nu trebuie să fie folosite direct pentru subminarea independenței naționale a statelor regionale. Al doilea mare document, Declarația ZOPFAN din 1971, în timpul războiului din Vietnam, declară zona ASEAN ca fiind o zonă de pace, libertate și neutralitate.

În ciuda acestei concentrări oblice asupra problemelor de securitate, ASEAN se axează mai întâi pe probleme economice, din anii 60 până prin anii 80. Poate, mai mult decât orice altă regiune, o aderare strictă la principiul non-intervenției, a caracterizat politica și acțiunile sale.

Totuși a refuzat să se implice în situații conflictuale din jur, în propria „zonă regională neimplicată în parteneriat”, ca de exemplu, războiul din Vietnam cu SUA sau revoluția și genocidul cambogian. Menține o politică strictă de neintervenție față de propria „zonă regională”- ca mișcările de secesiune în Indonezia și Filipine; permite desfășurarea eforturile de mediere asupra provinciei indoneziene Aceh, de către un ONG cu sediul la Geneva și secesiunea din Mindanao, din Filipine în seama Organizației Internaționale a Comerțului. Celelalte probleme de conflict, Timorul de Est, sunt lăsate în seama Națiunilor Unite (pentru a media direct cu Indonezia și fosta putere colonială, Portugalia).

În era de după Războiul Rece, această politică suferă o metamorfoză precaută; cu țări socialiste (Vietnam și Laos), acceptarea Cambogiei, angajată în construcția păcii, ASEAN își dezvoltă treptat, o politică de securitate regională.

Turbulentele spații arab și african

În momentul de față, continuarea crizei irakiană (1991–2008) testează abilitatea comunității internaționale de a-și stabili o agendă de securitate comună și a unui răspuns legitim față de provocarea de securitate ridicată de fostul regim Baathist.

Formarea agenției regionale, Liga Statelor Arabe – LSA este o realizare a epocii ONU ca un efect al nevoii statelor arabe independente de a avea o identitate politico-culturală regională.

În martie 1945, este creată LSA pentru promovarea „politicii de coordonare pentru păstrarea independenței și suveranității și gestionarea afacerilor și intereselor țărilor arabe”. În 1950, este creat un mecanism de securitate colectivă. Integrarea economică are o importanță redusă în activitatea politică regională.

Lumea arabă este condusă dar nu dominată de un stat fruntaș (Egipt), însă forțele centrifuge puternice din cadrul regiunii creează o multipolaritate slabă în cadrul acestui spațiu regional. Efectele Acordului de Pace egipteano-izraelian, din 1979, au avut ca efect suspendarea Egiptului de la lucrările LSA, sediul său fiind mutat din Cairo, nici un summit nedesfășurându-se în această țară, mai mult de zece ani. Unitatea de viziune a statelor membre ale LSA asupra războiului Irak–Iran se realizează ușor, datorită identității arabe a Irakului față de natura non-arabă a populației persane a Iranului. Situația poate fi privită ca răspunsul Ligii împotriva unui adversar extern, mai puțin dimensiunile politice și legale ale conflictului.

În 1976, LSA trimite o forță de menținere a păcii pan-arabă în Liban (condusă de Siria).

În 1990, agresiunea irakiană împotriva Kuweitului, un conflict între două state arabe, creează diviziuni adânci în cadrul LSA.

Recent, LSA respinge „Inițiativă Orientului Mijlociu Extins” avansată de SUA, ca materializare a intenției sale de a invada Irakul cu un sprijin regional.

Confruntându-se cu probleme interne, LSA s-a concentrat în găsirea unei politici care să întărească coeziunea organizației și a unei atitudini raționale față de criza irakiană (1990-2004). Promovarea unei politici regională care să fie compatibilă cu politica Consiliului de Securitate reprezintă o constantă de-a lungul anilor. Evenimentele din perioada 2002-2008, au dus la marginalizarea LSA de către Consiliul de Securitate, mai ales după ce evenimentele au dus inexorabil pe cale „războiului logic” în Irak.

Rolul potențial LSA de principal actor într-un scenariu post-conflictual, având un rol legitim și de stabilitate, a fost respins de către superputerea americană, și, în consecință, de Consiliu de Securitate.

În aprilie 2003, imediat după încheierea acțiunilor de război, îngrijorările LSA sunt prezentate de către secretarul general al LSA în fața Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate s-a pronunțat pentru folosirea LSA ca un instrument pentru legitimarea guvernului interimar în Irak.

Consiliul de Securitate tinde să discrediteze și să minimalizeze potențialul agenției regionale de a juca un rol constructiv în pacea și securitatea regiunii. Semnificația culturală a acestei marginalizări are consecințe politice în termenii politicilor statelor regionale mai ales ale celor suspectate a avea legături terorismul.

Prezența trupelor SUA în regiune nu e pe deplin acceptată în afara regiunii.

Invazia și ocuparea Irakului, controversele legate de premisele legale și existența unor dificultăți politice, refuzul de a acorda un rol substanțial în favoarea LSA este privită ca o greșeală. În mai 2004, prim-ministrul Spaniei a considerat că ideea unei forțe NATO în Irak similară celei din Afganistan „nu o să fie o alternativă fezabilă”. Este mai mult probabil că o forță arabă „ar oferi irakienilor pace în suflete”.

LSA este măcinată de neînțelegerile dintre statele sale membre. Propunerea Arabiei Saudite de trimitere unei forțe islamice în Irak, a fost neclar formulată, respectiv dacă o asemenea forță ar fi destinată ca un supliment sau un substitut pentru forțele coaliției. Secretarul general al LSA a subliniat nevoia pentru o decizie unanimă asupra problemei.

Asia de Vest. Crizele de securitate din lumea arabă sunt mai des localizate în Asia de Vest (Irak, Palestina) decât în Africa de Nord.

Singura criză în desfășurare din Africa de Nord – problema Saharei de Vest – este gestionată în principal de ONU, căci implicarea UA a stârnit controverse între organele regionale. Acceptarea de către UA a mișcării de independență din 1984, „Republica Democrată Arabă Saharawi” – SADR (numele politic național pentru mișcarea de independență Polisario Front), a obligat Marocul să se retragă din această structură regională. Cu toate că nu a fost recunoscută în cadrul ONU, SADR este membru cu drepturi depline al UA în timp ce Marocul nu mai este membru.

Uniunea Arabă Maghreb – UAM este o încercare a Mauritaniei, Marocului, Algeriei, Nibiei și Tunisiei de a crea o cooperare sub-regională. La sfârșitul anilor ’80, după încheierea unui acord între Algeria și Maroc, cele cinci națiuni convin asupra unui tratat pentru realizarea „Marelui Maghreb Arab”.

În 1989, lansarea AMU are în intenție realizarea unui mecanism general de coordonare între țările din sub-regiunea Maghreb. Țelul AMU este „să întărească legăturile frățești” pentru asigurarea libertății de mișcare, „păstrarea valorile spirituale și morale derivate din învățăturile tolerante ale islamului”, și să „păzească identitatea națională arabă”.

Totuși, continuarea disputelor teritoriale, rivalitățile politice și diferențele ideologice periclitează orice efort serios de unitate și chiar cooperare. Viziunea Libiei de realizare „a unei mari uniuni” – „o națiune arabă invincibilă” care să se întindă de la Atlantic la Golful Persic – nu este agreată de alte țări. Dorința Libiei de a include Ciad, Mali, Niger și Sudan în UAM a fost respinsă de alte state, chiar dacă Tratatul Arab Maghreb prevede posibilitatea aderării altor state la tratat „care aparțin națiunii africane sau grupului arab”.

Criza Irak – Kuweit din 1990, a divizat UAM, Marocul contribuind cu trupe pentru coaliție, în timp ce ceilalți patru s-au opus unei prezențe militare în Golf. În 1992, diviziunile din cadrul AUM s-au intensificat, când patru state membre decid să respecte sancțiunile obligatorii impuse de ONU Libiei pentru eșecul său de a îndeplini cererile Consiliului de Securitate asupra investigației Lockherbiei.

În 1993, summit-ul AMU decide amânarea discuțiilor asupra integrării până când diferitele probleme asupra cărora există divergențe vor fi rezolvate, inclusiv problemele sancțiunilor, problema Saharei de Vest și „orientarea economică” diferită a statelor membre.

Refuzul Libiei de a accepta conducerea în 1995, disputelor privind sancțiunile și tensiunile crescânde între Algeria și Maroc asupra Saharei de Vest au ca rezultat în suspendarea oricărui reuniuni a AUM din 1994 – prezent și existând o cerere din partea Marocului de a îngheța instituțiile corpului.

Cu o singură excepție, statele arabe din Africa de Nord nu joacă un rol important în afacerile Uniunii Africane. Totuși, Libia are veleități de lider al UA, fiind gazda multor întâlniri UA și înaintând propuneri mărețe cum ar fi o armată pan-africană. Acest amestec în UA, evidențiază o relație inextricabilă între sferele de securitate arabe și africane care complică toate eforturile de a dezvolta o delimitare clară a agențiilor de securitate regionale.

Orientul Mijlociu este o zonă geografică situată în sudul și estul Mării Mediterane, care se întinde din estul Mediteranei până în Golful Persic. Orientul Mijlociu este o sub-regiune a Asiei, însă unii geografi susțin că este o parte a Africii. Cele patru culturi principale din Orientul Mijlociu sunt cea evreiască, cea persană, cea arabă și cea turcă. Aceste sfere culturale au origini lingvistice și etnice diferite.

Orientul Mijlociu are în momentul de față o influență covârșitoare asupra politicii întregii planete. Ajunge numai să deschidem televizorul la unul dintre jurnalele de știri din România sau străinătate ca să ne dăm seama de asta. Mai mult decât atât, cei mai mulți analiști consideră că trebuie să regândim în funcție de valorile și acțiunile oamenilor din această parte a lumii modul în care ne privim propria noastră viață. Iar dacă occidentalii nu au fost foarte atenți la evoluția evenimentelor din Orientul Mijlociu, evenimente tragice, precum actele teroriste și războaiele din ultimul secol, i-au obligat să o facă.

Sub-regiunea care cuprinde Iordan, Liban, Siria și Irak – nu are o agenție regională. Totuși, e una din cele mai cruciale zone geostrategice ale lumii și dacă este inclusă și Palestina ar cuprinde cea mai sensibilă zonă de conflict din lume.

Regiunea Golfului, compusă din 6 state membre (Arabia Saudită, Kuweit, Bahrain, Quatar, Emiratele Arabe Unite și Oman), este o sub-regiune sensibilă strategică, ținând cont în special de interesele petroliere, atât ale țărilor dezvoltate cât și de cele ale statelor în curs de dezvoltare – sub-regiunea deținând aproape 40 % din resursele globale.

În 1981, este creat Consiliul de Cooperare al Golfului – GCC cu scopul declarat de a îndeplini coordonarea, integrarea și cooperarea între statele membre în toate domeniile „în așa fel încât să evidențieze unitatea lor.”

Principiile instituționale confirmă „relațiile speciale, calitățile comune și sistemele similare fondate pe credința în Islam, credința într-un destin comun și împărtășesc unui singur țel, cooperarea între aceste state ar servind obiectivelor sublime ale națiunii arabe”. Agenția sub-regională este o continuare și instituționalizare a vechilor realități fiind, de asemenea și „un răspuns practic la problemele de securitate și ale dezvoltării economice în zonă. Este, de asemenea, îndeplinirea aspirațiilor cetățenilor săi către un fel de unitate regională arabă”.

La început, deși GCC a negat orice intenție de a deveni o grupare militară, evenimentele din regiunea arabă învecinată au obligat-o să creeze politici de securitate comune. Eforturi de mediere din timpul războiului Iran-Irak au foarte numeroase dar fără nici un rezultat.

În 1983, se desfășoară exerciții militare comune. În 1985, summit-ul la nivel înalt al GCC confirmă disponibilitatea sa de a participa la găsire unei soluții pașnice conflictului Irak-Iran pentru a proteja „interesele legitime ale ambelor părți”.

La sfârșitul anilor ’80, GCC se pronunță pentru susținerea, atât regională cât și globală, a eforturilor împotriva „agresiunii iraniene” fiind de acord să se pună la dispoziția trupelor americane navale și să ofere asistență petrolierelor sub auspiciile SUA.

În august 1990, GCC se confruntă cu dificultăți generate de invazia irakiană în Kuweit; La summit-ul său, în decembrie, se face un apel la retragerea necondiționată a Irakului, atenționând Bagdadul că ignorarea cererilor coaliției va duce la un război-efectiv.

În martie 1991, în timpul conflictului cu Irak, GCC inițiază discuții cu Siria și Egipt, pentru crearea unei noi organizații de apărare subregionale și aranjamentul de apărare „6+2”. Susținerea inițială pentru forța de apărare arabă dispare în cursul lunilor următoare.

Spațiul african. În 1993, declarația unui summit african conține propunerea creări unui mecanism OAU pentru crearea și prevenirea conflictului (MCPR), care nu se materializează din cauza opoziției mai multor state membre. Datorită imperfecțiunilor actului fondator și a nereușitei creării MCPR), agenția regională nu este capabilă să exercite vreo influență mare crizele din: Liberia, Somalia, Ruanda, Sudan și Zair. În 1994, la începutul genocidului din Ruanda, organul central al OAU pentru conflicte management și soluționare își exprimă îngrijorarea pentru evenimentele ce se petrec, dar nici o inițiativă substanțială nu este făcută pentru a interveni. În 1995, are loc un summit pentru o mai bună cooperare între OAU și ONU în rezolvarea disputelor cu privire la trecerea granițelor.

În timpul anilor ’90, OAU promovează o politică orientată tranșant pentru reglementarea și gestionarea problematicilor păcii și securității, sfidând Consiliul de Securității. Este ajutată Libia în eforturile sale de a supraviețui sancțiunilor economie impuse de Consiliul de Securitate. În 1998, OUA își însușește propunerea de a fi judecați suspecții din cazul „Lockerbie” într-o a treia țară, în afara SUA sau Marea Britanie, și a fost de acord să anuleze sancțiunile asupra Libiei.

În 20 noiembrie, Reprezentantul Special începe să viziteze Liberia și statele vecine: Benin, Burkino Faso, Coasta de Fildeș, Gambia, Guineea, Nigeria, Senegal și Sierra Leone.

În 12 martie 1993, Secretarul General raportează Consiliului de Securitate că discuțiile desfășurate cu părțile interesate, inclusiv cu ECOWAS, indică existența unui consens general că Națiunile Unite trebuie să își asume un rol sporit în procesul de căutare a păcii în Liberia.

În 26 martie 1993, Consiliul de Securitate cere Secretarului General să ia în considerare posibilitatea organizării unei întâlniri cu părțile liberiene pentru reafirmarea aprobării pentru implementarea prevederilor „Yamoussoukro IV Accord” și pentru a discuta cu ECOWAS și părțile interesate despre contribuția Națiunilor Unite pentru susținerea aplicării acestui acord, inclusiv prin desfășurarea de observatori militari.

În 1997, OAU reține schimbarea regimului lui Mobutu din Zair cu ajutorul mișcării insurgente Kabila. Totodată, aprobă folosirea forței agenției subregionale ECOWAS pentru restaurarea guvernului ales în Sierra Leone. În noiembrie, trimite o forță militară mică cu misiuni de observare în insulele Comos în timpul crizei separatiste de acolo. În 1998, trimite o misiune de mediere a diferendului dintre Eritrea-Etipoia.

Anii târzii ai lui 1990 au fost martorii unei schimbări calitative în orientarea asupra securității regionale a Africi. În 1998 predecesorul președintelui Africii de Sud Mandela criticând misiunea Eritreea ca fiind ineficace, a cerut OAU să abandoneze principiul sau de neagresiune. Națiunea africană, a pledat el, are responsabilitatea să protejeze și alți locuitori africani de regimurile opresive.

În 1999, ca urmare a bombardării ambasadelor din Kenya și Tanzania în anul anterior, OAU adoptă „Convenția de prevenire și combatere a terorismului”. Națiunile africane sunt de acord cu faptul că, terorismul nu poate fi justificat sub nici o formă, dar ei, de asemenea, reafirmă dreptul legitim la autodeterminare și independență în baza principiilor din dreptului internațional.

Fiind de acord cu nevoia existenței unei definiții a terorismului, OUA întreprinde revizuirea legislației în cea ce privește actele teroriste și dezvoltă zone de cooperare incluzând investigația extrateritorială, extrădarea și asistența mutuala legală.

În iulie 2000, o nouă inițiativă africană de întărire a unității regionale și galvanizare a inițiativelor economice regionale reunite sub egida – “Renașterea Africană” – duce la metamorfozarea OAU în Uniunea Africană. Inspirată de o viziune a unei Africi puternice și unite și de nevoia de a promova pacea, securitatea și stabilitatea ca fundament al dezvoltării continentului și pentru agenda integrării, UA este modelată după modelul Uniunii Europene. Dar, nuanțele pan-regionale și o dezvoltare inovativă fac ca UA să fie un experiment interesant în domeniul securității. UA se pronunță contrar politicilor de decenii de neintervenție, în favoarea unei politici de intervenție colectivă. AU reprezintă noua voință și viziune a unității continentale la începutul secolului al XXI-lea.

În iulie 2002, este crearea unui Consiliu al Păcii și Securității printr-un protocol separat. Protocolul consiliului, în baza solicitărilor repetată ale Națiunilor Unite la nivel înalt (1994; 1996; 1998 și 2000) pentru o mai bună cooperare între organizațiile regionale și Națiunilor Unite, stabilește o structură operațională pentru prevenirea conflictelor, realizarea păcii, operațiilor de sprijin pentru pace și reconstrucția de după conflict, UA stabilește consiliul ca organ de luare a deciziilor pentru prevenire, prelucrare și soluționare a conflictelor pe continent. Funcțiile sale de baza sunt: avertizarea timpurie și diplomație preventivă; obținerea păcii, inclusiv folosirea funcției medierii și constatării faptelor; operațiile de sprijin pentru pace și intervenție în acord cu actul constitutiv al UA; construcția păcii și reconstrucția de după conflict; acțiuni umanitare și managementul dezastrelor.

Intervențiile sunt guvernate de două principii relevante ale actului constitutiv al OAU: dreptul de intervenție într-un stat membru în cazuri grave (crime de război, genocid, și crime împotriva umanității), subiect al unei decizii a adunării UA sub recomandarea consiliului; dreptul unui stat membru de a cere intervenția pentru a readuce pacea și securitatea.

Consiliul este împuternicit cu impunerea sancțiunilor dacă au loc schimbări neconstituționale ale guvernelor și trebuie să asigure implementarea convenției internaționale privind terorismul. Consiliul preia de la organul central al OUA – structura MCPR. Este alcătuit din 10 membrii nepermanenți, fiecare stat membru are dreptul de a participa la fiecare tur de alegeri. Sunt necesare două treimi ale majorității în problemele importante, fără a se putea folosi dreptul de veto. Un “panel al înțelepciunii” compus din 5 personalități marcante ale Africii sprijină consiliul, mai ales, în domeniul prevenirii conflictelor. Un sistem de avertizare timpurie este stabilirea cu o “cameră a situație” în spații țintă.

În mai 2004, la inaugurarea consiliului Secretariatul General al Națiunilor Unite apreciază această structură ca o “unealtă” pentru prevenirea, prelucrarea și soluționarea conflictelor violente pe continent. Prin stabilirea acestei structuri importante, Uniunea Africană trece un prag important în promovarea păcii și stabilității.

În conturarea atribuțiilor acestui organ de securitate regională, UA recunoaște Consiliului de Securitate responsabilitatea primară pentru menținerea securității și păcii internaționale la fel ca și prevederile capitolului al VIII-lea, ea funcționând ca un corp subsidiar. Consiliul african menține legătura și interacțiunea cu Consiliul de Securitate, prin întâlniri periodice și consultări regulate.

În februarie 2004, UA conștient de “invizibilitatea” securității în Africa adoptă o politică comună a apărării și securității africane (CADSP). Aceasta îmbrățișează o definiție a apărării care însumează ambele noțiuni (tradiționale și militare) sub noțiunea de forțe armate pentru stat, pentru protejarea suveranității naționale și integrității teritoriale, la fel de bine ca cele mai puțin tradiționale, aspecte nemilitare care relaționează cu valorile culturale, sociale, economice și moduri de viată. Securitatea colectivă a Africii cere o definire a securității care grupează ambele noțiuni, cea tradițională (de stat central cu cea de stat supraviețuitor) cu noțiunea non-militară “care este determinată de mediul internațional și de incidența mare a conflictului dintre state”.

Noutatea noțiunea multidimensionale a securității îmbrățișează aceleași aspecte ca și drepturile omului, guvernarea participativa, dezvoltare egală, accesul la resurse și necesitățile de bază ale vieții, protecție împotriva sărăciei, buna educare și sănătate și integritatea mediul înconjurător. Meticulozitatea UA duce la listarea a 22 de amenințări interne pentru securitatea Africii și 9 amenințări externe.

În baza CADSP se realizează o forță africană stad-by (ASF) cu componente politice, militare și civile pentru “susținerea intervenției și misiuni de pace”. ASF-ul cuprinde brigăzi “din cinci regiuni africane”. De fapt, aceasta nu este o dezvoltare calitativă nouă, existând unități ale armatei naționale care au capacitatea de a se transforma în forțe de menținere a păcii atunci când sunt solicitate de către UA.

În aprilie 2003, noul Organ Pentru Prevenirea și Soluționarea Crizei al corpului regional autorizează deplasarea primelor forțe de menținere a păcii ale UA. Misiunea africană în Burundi (AMIB), compusă din trupe din Etiopia, Mozambic și Africa de Sud are un mandat de menținere ușoară a păcii până la lansarea unei misiuni de pace a Națiunilor Unite. În mai, Consiliul de Securitate își dă acordul pentru desfășurarea AMIB. Astfel, UA reiterează o nouă dezvoltare în gândirea doctrinar și în construirea instituțiilor, prin consiliul său regional de securitate, confirmând ideea lui Churchill, veche de peste 60 de ani, referitoare la dreptul de intervenție în unele circumstanțe în baza votului majoritar fără veto.

Actul constitutiv UA, în ciuda unor referiri generale la superioritatea Consiliului de Securitate, nu face referire la partea operativă, respectiv la nevoia de aprobare prealabilă Consiliului de Securitate pentru intervenția UA într-un stat membru. Astfel, o decizie a summit-ului UA este suficientă. Totuși, potrivit uzanțelor, orice intervenție de acest tip fără aprobarea Consiliului de Securitate UN, ar încălca prevederile Carta.

Potrivit planificării securității UA, Africa este împărțită în 5 “sub-regiuni de securitate” – Nord, Vest, Est, Centrală și Sudică. Nordul Africii poate fi considerat ca o parte a unei “regiuni de securitate separate”. Africa centrală este o sumă considerabilă de conflicte care trebuie curmate și nu trebuiesc create agenții subregionale pentru pace și securitate. Există agenții subregionale (ECCAS, EAC, COMESA), dar aceste sunt concentrate pe probleme economice. De fapt, UA tinde să descurajeze creșterea și evoluția agențiilor sub-regionale preferând să dezvolte aspectele pan-africane într-o singură agenție regională și să revendice o autoritate mai mare asupra afacerilor pan-africane.

Cea mai mare problemă a implementării inovațiilor sunt resursele financiare. Comunitatea internațională a dat un răspuns rapid la aceste inovații regionale. În aprilie 2004, UE alocă pentru „Peace Facillity” 250 milioane de € pentru a susține menținerea păcii africane și îmbunătățirea capacității instituționale a UA și organizațiilor sub-regionale.

Africa de Vest. Această regiune afectată puternic de un dezastruos conflict intra-național, de traficul armele transfrontalier, de probleme financiare și de fluxurile de refugiați reprezintă o problemă pentru pacea și securitatea internațională. Cele patru conflicte naționale au scos la vedere faptul că un conflict generează alte conflicte.

La mijlocul anilor ‘70, integrarea economică este motivația originară a agenției sub-regională (ECOWAS), bazată pe premisa că asemenea realizare ar crește standardele de viață și ar determina țările membre să scape de puternicele influențe ale metropolei după colonizare. În 1975, este fondată ECOWAS inițial pentru a promova cooperarea în comerț și activitatea economică. În 1990, odată cu încheierea războiului civil din Liberia, ECOWAS este obligată să se implice. Implicarea sa prin trimiterea unei misiuni militare de observare se dovedește a fi greșită, forța militară fiind nevoită să se implice în acțiuni de luptă.

Pactul de neagresiune din 1978, cere țările membre să se oprească de la „săvârșirea, încurajarea sau acceptarea acțiunilor subversive, de ostilitate sau agresiune împotriva integrării teritoriale sau independenței politice a altor state membre”.

Protocolul de Apărare din 1981, interzice toate „acțiunile de subminare, ostilitate sau agresiune” direcționate împotriva unui stat membru și le considera drept „agresiune împotriva întregii comunități”. Totuși, în ciuda dezvoltării instituționale și a crizelor ce determină de operații de menținere a păcii ad hoc, nici un mecanism internațional nu este constituit.

În 1993, se formează Comitetul de Susținere și Mediație pentru a media disputele dintre statele membre. În același an, tratatul original este înlocuit de un nou tratat ECOWAS al cărui obiectiv prioritar este integrarea economică.

Situația militară în sudul Angolei în 1987 continua să se deterioreze. Mișcarea Națională de Eliberare a Namibiei (SWAPO) își avea bazele în sudul Angolei de unde lansa atacuri asupra forțelor Africii de Sud care controlau teritoriul namibian. Ca răspuns forțele sud-african, SADF, desfășoară acțiuni militare aeriene, pe uscat și pe apă, ocupând zone din teritoriul angolez. Față de ocuparea de zone din teritoriul angolez de către trupele sud-africane, Consiliul de Securitate se pronunță solicitând retragerea necondiționată a SADF de pe teritoriul angolez.

În 13 decembrie 1988, la Brazaville, Congo reprezentanții Cubei, Angolei și Africii de Sud semnează un protocol prin care sunt de acord cu implementarea rezoluției 435(1978) privind independența Namibiei.

Pentru realizarea unei verificări efective a retragerii trupelor cubaneze, autoritățile angoleze și cubaneze solicită o perioadă de șapte zile de la notificare pentru pregătirea plecării. UNAVEM I monitorizează cu atenție atât rotația trupelor cât și plecarea celor retrase definitiv.

În octombrie 1992, rezultatele alegerilor desfășurate care, în general, au fost libere și corecte, rezultatele lor sunt contestate de către UNITA. După reînceperea luptelor în, între forțele guvernamentale și UNITA, mandatul misiunii este ajustat pentru a ajuta cele două părți aflate în conflict să ajungă la un acord asupra modalităților de realizare a procesului de pace, și în același timp, pentru realizarea încetării focului la nivel național și local.

În aprilie 1991, guvernul angolez și UNITA încep o serie de discuții cu participarea Portugaliei ca mediator din partea Națiunilor Unite și Uniunea Sovietică, ca observator. Negocierile se încheie cu „Acordurile de pace pentru Angola” care fuseseră inițiate pe 1 mai la Estoril, Portugalia și semnate de către președintele angolez José Eduardo dos Santos și președintele UNITA Jonas Savimbi la Lisabona în 31 mai 1991.

În 20 noiembrie 1994, se semnează „Protocolul de la Lusaka”, prin care se marchează un nou stadiu al procesul de pace angolez. Semnarea protocolului este urmată de încetarea focului pe 22 noiembrie 1994 și de o creștere graduală a condițiilor pentru livrarea de ajutoare umanitare.

În 10 ianuarie 1995, se desfășoară o întâlnire a șefilor de state majore ale ambelor părți și comisia comună prevăzută de „Protocolul de la Lusaka” este reactivată, evenimente care contribuie la îmbunătățirea situației. Sunt analizate evoluțiile în funcție atât de „Acordurile de la Bicesse” cât și în funcție de „Protocolul de la Lusaka”. La lucrările comisiei comune participă reprezentanți din partea guvernului angolez, UNITA, Portugaliei, Federației Ruse și SUA.

În cele două crize majore din Liberia și Sierra Leone, structura sub-regională încearcă o acțiune de constrângere, în timp ce Consiliul de Securitate promovează o operație „blândă” menținere a păcii. Mandatele inițiale ale ECOMOS, în aparență „grup de observare militar”, sunt imprecise. Prima forță ECOMOG I in Liberia încearcă constrângerea virtuală de la început, fără asigurarea Consiliului de Securitate, aceasta constituind o violare a Cartei ONU.

La inițiativa Nigeriei, statele vecine intervin în conflictul liberian prin ECOWAS. Taylor refuză la început intervenția ECOWAS, contestând poziția de lider a lui Doe, atacând forțele ECOMOG care adoptă o poziție de „impunere a păcii”. Când ECOWAS îl alege pe Amos Sawyer, liderul LPP, să conducă „guvernul interimar”, Taylor refuză să participe la discuții cu acest guvern.

Încă de la începutul conflictului, ECOWAS ia o serie de inițiative pentru o rezolvare pașnică a conflictului. În august 1990, se creează un grup de monitorizare.

Deși președintele Liberiei, Samuel Doe, acceptă desfășurarea ECOMOG, de asemenea, și conducătorului fracțiunii NPFL, Prince Jonhson, fracțiunea condusă de Charles Taylor, refuză orice intervenție străină.

Președintele Doe este luat prizonier și ucis de forțele lui Johnson. Foștii susținători ai lui Doe formează Mișcarea Unită Democratică de Eliberare a Liberiei.

În septembrie 1990, ECOMOG declanșează o campanie militară care scoate trupele lui Taylor din zona Monrovia. Se încheie un acord, potrivit căruia „Marea Monrovie” este guvernată de „guvernul interimar” protejat de ECOMOG. Restul teritoriului este controlat de către Taylor cu „capitala” sa Gbarnga, situată în nordul Liberiei. În noiembrie 1990, ECOWAS mediează o serie de aranjamente, bază de discuții a planului de pace, inclusiv pentru stabilirea unui guvern interimar de unitate națională, președintele acestuia fiind propus Amos Sawyer.

Întrebarea este dacă ECOWAS a acționat ultra vires în baza propriei constituții care nu prevede printre funcțiile securității, a ceva „blând” sau „dur”. În plus, consecințele conflictelor globale și sub-regionale includ tensiuni și contradicții între stabilitatea post–conflictuală, pe de o parte, și reconciliere și justiția criminală, pe de altă parte. Politicile sub-regionale, la început, și politicile superputerilor regionale, mai târziu, s-au amestecat și chiar ciocnit.

Conflictul din Sierra Leone se declanșează în martie 1991, când luptători din Frontul Revoluționar Unit lansează atacuri împotriva guvernului. Deși în aprilie, un nou guvern preia puterea în urma unei lovituri de stat militare, RUF continuă lupta.

În noiembrie 1994, Secretarul General la cererea guvernului cu aprobarea Consiliului de Securitate numește un Trimis Special pentru a desfășura împreună cu părțile aflate în conflict negocieri pentru găsirea unei înțelegeri. Aceste eforturi au fost susținute și de OUA și ECOWAS. Cu toate acestea luptele continuă.

În 8 octombrie 1997, Consiliul de Securitate un embargo pentru substanțe petroliere și arme împotriva Sierra Leone și autorizează ECOWAS să asigure stricta implementare a acestuia. Tot în această lună negocierile realizează un al doilea plan de pace care urma să fie monitorizat de către ECOWAS prin ECOMOG în baza aprobării Consiliului de Securitate precum și cu participarea de observatori militari ai Națiunilor Unite. Acest acord nu a fost implementat.

În februarie 1998, la un atac al forțelor juntei aflate la putere, ECOMOG lansează un contraatac militar care duce la colapsul juntei militare și expulzarea ei din Freetown. Ulterior, ECOMOG se desfășoară pentru a realiza securitate pe cea mai mare parte a teritoriul Sierra Leone.

În 2 iulie 1998, în Abuja, Nigeria, Secretarul General împreună cu președintele ECOWAS semnează un comunicat comun de presă prin care se anunță desfășurarea de-a lungul graniței dintre Liberia și Sierra Leone de observatori militari ai Națiunilor Unite. Președinții ECOWAS, al Liberiei și din Sierra Leone solicită Secretarului General să își sporească prezența în Sierra Leone.

Într-un contextul politic general, organul subregional este subordonat organului global în ceea ce privește „greul efort de menținere a păcii”, și indică o relație funcțională normală. Tendința Consiliului de Securitate de a se baza și comanda organele sub-regionale, mai degrabă reflectă preferințele unei părți a membrilor săi permanenți de a evita o implicare majoră în Africa de Vest, regiune cu o importanță strategică limitată a intereselor globale, decât intenția de a promova claritate și eficacitate eforturilor de menținere a păcii în sub-regiuni.

Căderea pieței pentru exporturile de cacao și cafea ale Coastei de Fildeș exercită presiuni asupra economiei și asupra prezidenției lui Bedie. Corupția din Guvern și proasta conducere duc la reducerea bruscă a ajutorului străin în 1998 – 1999, ceea ce conduce la prima lovitură de stat din 24 decembrie 1999.

După confruntările nesângeroase, generalul Guei formează un guvern de unitate națională și promite alegeri libere. În vara anului 2000, o nouă constituție este propusă și ratificată de populație, alegerile fiind planificate pentru finele anului 2000, dar datorită unor descalificări ale unor partide alegerile sunt anulate.

În ianuarie 2000, pe lângă cei 4.000 de soldați francezi din trupele de menținere a păcii, ECOWAS desfășoară 1.500 militari din cinci țări: Senegal (la comandă), Ghana, Benin, Togo și Niger. Aceste forțe mențin linia de încetare a focului care divizează țara.

Africa de Est. Africa de Est este devastată de mai multe conflicte, unele atrăgând atenția globală (ca în Ruanda și Somalia 1992-2004) și altele fiind ignorate deplin (ca cel din Sudan 1955-2004). Recentele schimbări indică faptul că inițiativa sub-regională dorește să promoveze o pace mai eficientă, iar asigurarea securității Africii de Est este în curs.

În aprilie 1994, genocidul din Ruanda atrage atenția OUA dar o acțiune de mare amploare nu este desfășurată.

În 1998, OAU lansează o misiune de cercetare a evenimentelor din Ruanda pentru a asigura nerepetarea actelor de genocid.

Genocidul produs în Ruanda împotriva etniei tutsi și a membrilor hutu considerați moderați precum și împotriva intelectualilor suspectați a avea simpatie față de etnia tutsi, produce între 500.000 și un milion de victime. Ucigașii sunt în principal membrii ai forțelor guvernamentale ruandeze, dar cei mai sălbatici dintre aceștia sunt cei din garda prezidențială. De asemenea, printre ucigași sunt și membrii ai tinerelor miliții, în principal interhamwe, recrutați și formați de partidul fostului președinte.

Începută întâi în Kigali și apoi extinsă pe întreg teritoriul ruandez, asasinarea civililor, a femeilor și copiilor, prin împușcare, prin foc de grenade sau rachete, hăcuiți cu machete sau dându-li-se foc de vii se desfășoară pe o scară nemaiîntâlnită în istoria africană. Mulți sunt atacați în biserici, în care aceștia își găsiseră refugiu. Zeci de mii de cadavre sunt aruncate în râuri, plutind și duse de curenți, creând o atmosferă greu de imaginat. Aceste evenimente sunt atestate de surse independente și deasupra oricărei suspiciuni, atestate de martori oculari aparținând guvernului, de surse interguvernamentale și neguvernamentale, precum și de media internațională. Aceste evenimente sunt imparțial investigate de către o Comisie de experți stabilită de către Consiliul de Securitate.

Printre victime se numără și primul ministru Agathe Uwilingiyimana și 10 militari belgieni, membrii ai misiunii Națiunilor Unite, desemnați să-i asigure protecția.

Prăbușirea avionului cu cei doi președinți și masacrele care urmează transformă un război civil în alt război civil mult mai violent și mai tranșant. A doua zi după prăbușirea avionului, RPF lansează o ofensivă de pe pozițiile deținute în Ruanda, atacând "guvernul interimar" instalat pe 8 aprilie 1994, la două zile după moartea președintelui Habyarimana.

În 12 aprilie 1994, "guvernul interimar" părăsește Kigali, datorită intensificării luptelor între forțele guvernamentale și RPF, stabilindu-se în Gitarama, la 40 de km sud-vest. La sfârșitul lunii mai 1994, RPF ocupă aproape jumătate din teritoriul Ruandei, inclusiv poziții puternice în jurul Kigali.

În 5 iunie 1993, se declanșează o serie de atacuri împotriva trupelor UNOSOM II aflate în sudul Mogadishu, atacuri purtate aparent de către milițiile somaleze care aparțin grupării generalului Aidid. 25 de soldați pakistanezi sunt uciși, 10 sunt declarați dispăruți iar 54 au fost răniți. Corpurile victimelor sunt mutilate și obiect al altor tratamente degradante.

În 6 iunie 1993, Secretarul General condamnă „atacul perfid” împotriva soldaților UNOSOM II „care erau într-o misiune de pace, reconciliere și reconstrucție” solicitând o acțiune promptă împotriva vinovaților. Reprezentantul Special precizează că „soldații care fuseseră uciși erau în slujba populației aflată la nevoie în Mogadishu”.

În 3 octombrie 1993, forțele Rangers în cadrul programului coercitiv de ridicare a armelor lansează o operație în sudul Mogadishu, în scopul capturării unor persoane cheie din jurul generalului Aidid care sunt suspectate de complicitate la atacul din 5 iunie 1993 precum și la alte atacuri îndreptate împotriva personalului Națiunilor Unite. Operația urmărește reținerea a 24 de persoane, 2 dintre aceștia fiind colaboratori apropiați ai generalului Aidid. În timpul operației sunt lovite două elicoptere americane de către milițiile somaleze. În timpul evacuării celor 24 de reținuți, forțele Rangers devin ținta unui foc concentrat, 18 soldați sunt uciși iar 75 sunt răniți. Un pilot de elicopter este luat prizonier fiind eliberat a doua zi. Corpurile soldaților americani sunt obiect al unor acte ieșite din comun, scene din acest spectacol macabru fiind preluate de stațiile de televiziune din lumea întreagă.

În 1996, este înființată Autoritatea Interguvernamentală pentru Dezvoltare – IGAD succesoare a unei organizații subregionale destinată reliefului uscat. IGAD, cu cele șapte state membre dezvoltă un mecanism de colaborare cu COMESA și EAC în scopul evitării duplicării activităților.

Acordul IGAD se referă atât la Carta OAU cât și la Carta ONU: „integrarea țărilor-regiuni” va contribui la atingerea scopurilor ambelor organizații.

Unul dintre obiectivele Acordului este promovarea păcii și stabilității în sub-regiuni, prin crearea unui mecanism de prevenire, organizare și rezolvare a conflictelor inter și intra statale prin intermediul dialogului. Statele membre sunt solicitate „să acționeze colectiv pentru menținerea păcii, securității și stabilității, esențiale pentru dezvoltarea economică și progresul social.” Statele membre trebuie să ia măsuri colective pentru respectarea tratatelor de cooperare regională de pace și stabilitate, elaborând mecanisme efective de consultare și cooperare pentru conviețuire pașnică. Disputele vor fi reglementate prin mecanismele sub-regionale înainte de a se apela la alte organizații regionale și internaționale.

Africa Centrală. Conflictele recente din Africa Centrală au afectat foarte serios Burundi, R.D. Congo, Congo (Brazzaville) și Republica Central Africană. În ciuda acestora, sau poate din cauza lor, nici o organizație sub-regională puternică nu s-a implicat. Un factor complicat este decizia hegemoniei sub-regionale a D.R. Congo de a se alătura unei organizații sub-regionale eficiente, specifică Africii de Sud. Ca rezultat, în crizele din Africa Centrală se implică direct ONU și UA.

În criza timpurie din anii ‘60 din R.D. Congo, se angajează Uniunea Africană abia formată, dar rezolvarea acelei crize a rămas aproape numai sarcina Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.

Stabilită inițial pentru a asigura retragerea forțelor belgiene, pentru a asista guvernul în menținerea legii și ordinii și pentru acordarea de asistență tehnică. Funcționarea ONUC este ulterior modificată, incluzându-se în cadrul mandatului și păstrarea integrității teritoriale și independenței politice a Congo, prevenirea izbucnirii unui război civil și asigurarea retragerii tuturor forțelor militare străine, personalului paramilitar și consilierilor care nu se aflau sub comanda Națiunilor Unite precum și a mercenarilor.

ONUC se desfășoară din iulie 1960 până în iunie 1964, reprezentând o piatră de hotar în istoria operațiilor de menținere a păcii desfășurate de către Națiunile Unite în privința responsabilităților asumate, mărimea și zona de operații și personal folosit. Operația cu un efectiv de 20.000 de militari are și o importantă componentă civilă. Mandatul originar este de a asigura guvernul congolez cu militari și asistență tehnică necesară depășirii colapsului multor servicii esențiale și, datorită intervenției trupelor belgiene, scoaterea din haos a situației interne.

Politica promovată de către Secretarul General în Congo, îl pune în conflict direct cu URSS și îi creează seriose probleme cu alte mari puteri. Operația îl costă viața pe Secretarul General, Dag Hammarskjold și produce o gravă criză financiară și politică în sânul Organizației Națiunilor Unite.

Între 1997-2007, în criza din RD Congo se implică organizația sub-regională SADC (a cărei membru este RD Congo) în scopul medierii.

În 2005, MONUC ia o serie de măsuri pentru sprijinul statului în procesul de tranziție politică și pentru schimbarea în scopului operației de menținere a păcii.

Rezoluția Consiliului de Securitate nr.1556 din 2005 autorizează un efectiv de 16.700 personal militar, misiunea își stabilește un stat major multinațional de divizie – primul din istoria operațiilor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, cele mai multe dintre acestea operând ca o singură divizie. În februarie 2005, Divizia Estică MONUC cu sediul în Kisangani devine operațională având în componență o brigadă cu patru batalioane dispusă în districtul Ituri și două brigăzi în provincia Kivu.

Dispunerea în zona Ituri este necesară pentru îndeplinirea unui program pilot de dezarmare și reintegrare a combatanților, program lansat de către guvernul de tranziție congolez în cooperare cu MONUC și UNDP, la șfârșitul anului 2004. În aprilie 2005, aproximativ 15.000 de combatanți sunt dezarmați și 7.000 de arme sunt predate. Pentru stabilizarea procesului se impune continuarea presiunii pentru dezarmarea a încă 2.000 de combatanți din regiunea Ituri, care organizați în grupuri armate încă mai operează în zonă.

Tot în cadrul acestui program, MONUC înființează Forța de intervenție UN pentru Ituri și o structură a armatei congoleze, cu capacitatea de a desfășura operați de menținere a păcii substanțiale oriunde în districtul Ituri.

 Înființarea unor forțe militare și de poliție – reprezintă unele dintre cele mai acute probleme ale guvernului congolez. În 2005, MONUC instruiește șase brigăzi și 18.000 de ofițeri de poliție congolezi. Prima fază a integrării în noua armată și desfășurarea celor șase brigăzi FARDC se realizează în anul 2005.

În 31 martie 2005, grupul insurgent ruandez de etnie hutu – Forțele Democratice pentru Eliberarea Ruandei care opera în Kivu, denunță genocidul ruandez din 1994 și se pronunță pentru reîntoarcerea în Ruanda în mod pașnic. MONUC creează șase zone de adunare în provincia Kivu pentru membrii FDLR, dar aceștia nu se prezintă decât într-un număr redus. În iunie, liderul FDLR printr-o serie de decizii întârzie repatrierea deplină a rebelilor din Ruanda.

Urmarea a acestei situații, guvernul congolez de tranziție anunță decizia sa de a forța dezarmarea FDLR, a combatanților care operează în estul statului.

MONUC, în baza mandatului de protecție a civililor, împreună cu forțele guvernamentale desfășoară mai multe operații militare substanțiale care urmăresc concentrarea rebelilor în taberele de adunare și transportarea lor în Ruanda. Deși aceste operații au câteva rezultate impresionante, totuși nu reușesc în totalitate să realizeze repatrierea tuturor grupurilor armate străine.

Operațiile MONUC în provinciile Kivu și Ituri înregistrează pierderi de personal; astfel 13 militari ai misiunii sunt uciși în lupte, fiind înregistrați și câteva duzini de răniți. În 25 februarie 2005, sunt uciși într-o ambuscadă bine organizată, alți 8 militari MONUC care asigurau paza unei tabere pentru persoanele strămutate, localizată la Kafé, la aproximativ 80 de km nord de Bunia lângă lacul Albert.

În 2005, ceea ce părea imposibil cu câțiva ai înainte, pregătirea alegerilor, se realizează, respectiv înregistrarea a mai mult de 24 de milioane de votanți. MONUC asigură logistica Comisiei Electorale Independente, a organizării a 9.000 de centre de înregistrare pe un teritoriu cât Europa Occidentală.  

În 18-19 decembrie 2005, se desfășoară referendumul constituțional fără a se înregistra incidente de securitate serioase. Acest referendum reprezintă prima oportunitate în ultimii 40 de ani pentru congolezi de a alege sistemul de guvernare.

În Burundi, UA desfășoară prima sa misiune de menținere a păcii.

În iunie 2004, este stabilită UN Operation in Burundi – ONUB pentru a sprijini tranziția politică spre democrație și reconciliere națională, asistența electorală care asigură, în 19 august 2005, desfășurarea alegerilor prezidențiale. În ciuda prezenței a peste 6.000 de militari desfășurați de către Națiunile Unite în cadrul Operației ONUB; deși peste 150.000 de burundezi au fost deja repatriați, totuși continuă ca un număr important de refugiați burundezi să fie campați în Tanzania și Republica Democratică Congo.

În 2005, activitățile Națiunilor Unite în Burundi pot fi apreciate ca un succes în menținerea păcii și ca o demonstrație a importanței sprijinului pentru nașterea unei democrații post-conflict.

Comisia națională electoral independentă la cererea Inițiativei de pace a regiunii Marilor Lacuri pentru Burundi, stabilește un calendar pentru maratonul electoral burundez. Mediatori ai acestei inițiative sunt, printre altele, Uganda, Tanzania, Ruanda și RD Congo. Procesul electoral cuprinde șase tururi de alegeri distincte pe o perioadă de șapte luni, începând cu referedum pentru constituție și încheindu-se cu alegeri locale. ONUB asigură sprijin pentru procesul electoral și educație alegătorilor.

În februarie 2005, după 12 ani de război civil, de atacurile repetate ale  Palipehutu-FNL, se desfășoară referedum pentru constituția postranziție. La referedum participă 3,3 milioane de votanți, 90% votând pentru.

În 3 iunie, votanții se reîntorc la urne, alegerile locale dând câștig de cauză lui Pierre Nkurunziza, Consiliul național pentru apărarea democrației – Forțele pentru apărarea democrației, care câștigă în 93 din cele 123 de circumscripții.

În 4 iulie, votanții își exercită din nou dreptul de vot pentru alegerea membrilor Adunării Naționale. În 29 iulie, colegiile electorale locale aleg prin vot indirect membrii Senatului, astfel ca să fie asigurată balanța etnică. 

În 19 august, Pierre Nkurunziza, președintele Burundi deschide sesiunea comună a Adunării Naționale și a Senatului.

Situația din Africa Centrală scoate în evidență nevoia de împărțire a sarcinilor între ONU și organizațiile regionale și sub-regionale în domeniul păcii și securității.

Africa de Sud. În 1992, este fondată Comunitatea pentru Dezvoltare Sud Africană – SADC cu 14 state membre ca succesoare a organizației de „primă-linie” destinată „eliberării economice”.

Obiectivele securității SADC sunt puse pe tapet odată cu sfârșitul Apartheid-ului. În 1992, Conferința pentru Dezvoltare și Coordonare Sud-Africană duce la crearea SADC pentru coordonarea economică a tuturor statelor sudice, inclusiv Africa de Sud, obiectivul declarat fiind crearea unei piețe comune sub-regionale. De asemenea, un obiectiv al noii organizații este consolidarea, apărarea și menținerea democrației, păcii, securității. Statele membre sunt de acord să coopereze în domeniile politice, diplomatice, în relațiile internaționale, în domeniul păcii și securității. Tratatul stabilește crearea unui organ de politică de apărare și cooperare în securitate.

În 1994, SADC include Africa de Sud în rândurile sale și, de asemenea, începe să se adreseze problemelor legate de aspectele de securitate, cum ar fi crearea unui mecanism de rezolvare a disputelor și o forță regională de menținere a păcii și de apărare. În noiembrie, miniștrii de apărare ai SADC autorizează formarea unei „forțe regionale”, ca o forță armată compusă din trupele forțelor naționale dar nu va acționa ca o armată de sine stătătoare.

În 1996, SADC stabilește „Organul pentru probleme de securitate”, dar imediat intervine o controversă între președintelui statului Zimbabwe și autoritatea principală a SADC, reprezentată de președintelui sud-african.

În Africa de Sud, SADC, deși este incontestabil cea mai puternică organizație regională africană, nu a putut să joace un rol de securitate datorită implicării propriilor membri în conflictul din Zair/R.D. Congo.

Două conflicte subregionale creează dificultăți serioase acestei organizații.

Trei probleme în particular devin acute: „granița” dintre Europa și Asia este problematică; Pacificul este relativ atât de mic încât ar putea fi o justificare pentru perceperea sa ca o parte a Asiei; America Latină (de Sud, Centrală) este atât de diferită de America de Nord, într-un sens politic și cultural, încât ar putea să se justifice perceperea acestora ca două regiuni. Aceste considerații de ordin geostrategic și de ordin politico-cultural aduc o simplă transparență în definirea regiunilor de securitate. Există, desigur, și alte tipuri de considerații.

În ciuda populației regionale scăzute, Pacificul este distinct de Asia din punct de vedere politic și cultural. În același timp, Pacificul este și vast din punct de vedere geografic: Oceanul Pacific ocupă 33% din suprafața globului iar Australia mai adaugă încă 15%. Agențiile sale regionale au o administrație de sine-stătătoare care nu se subordonează nici unei agenții superioare din Asia. Astfel, Pacificul ar trebui să fie considerat ca o regiune separată, cu agenții separate și cu propriul lor sistem de drept.

Statele Unite, în mod tradițional, sunt văzute ca o regiune de securitate, atât pentru apărarea colectivă, cât și pentru prevenirea și managementul conflictelor interne; politicile Statelor Unite la Versailles și San Francisco au fost susținute de această percepție.

Astfel, se pare că Africa, Europa, Asia, America și Pacificul ar putea fi văzute ca regiuni de securitate naturale. Sunt totuși necesare doua precizări.

Lumea Arabă reprezintă o regiune distinctă din punct de vedere cultural și politic; specificul politic și cultural al Lumii Arabe este fundamental pentru propria sa identitate și atât de profund în centrul politicii de strategie în zilele noastre, încât aceasta ar trebui să fie acceptată ca o regiune separată. Astfel, statele arabe din Nordul Africii și Vestul Africii ar trebui să fie considerate ca regiuni de securitate prin ele însele. Dacă acest lucru este acceptat atunci urmează ca zona de securitate a Africii să excludă statele arabe ale Africii, iar zona de securitate a Asiei să excludă statele arabe ale Asiei.

În al doilea rând, mărimea și eterogenitatea Asiei, care cuprinde cam 70% din populația întregului glob, conturează o regiune de securitate atât din punct de vedere numeric, cât și geostrategic. Asia este atât de vastă, populată și eterogenă încât poate fi divizată în sub-regiuni (niște regiuni de securitate de drept): Asia de Est, Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Caucasia și Asia Centrală.