Amenințările Mediului DE Securitate Actual. Terorismul O Nouă Formă DE Luptă

INTRODUCERE

Datorită schimbărilor politice majore de la nivel global și regional produse la începutul secolului al XXI-lea, sistemele de securitate euroatlantice au fost influențate semnificativ. Speranțele omenirii ca după încheierea războiului rece va urma o perioadă de pace și de armonie între popoare au fost spulberate rapid, iar numărul conflictelor regionale sau zonale care au avut loc, sau sunt în curs de desfășurare, depășindu-l pe al acelora care s-au înregistrat în întreaga perioadă a războiului rece.

Globalizarea, preocupările Rusiei de a dobândi un puternic rol de decizie în problemele majore ale omenirii, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, la care se adaugă criza din Golf și denunțarea de către Coreea de Nord a tratatului de neproliferare a armelor nucleare precum și recentele teste a rachetelor cu rază lungă de acțiune, creșterea tensiunilor dintre India și Pakistan, țări posesoare de armament nuclear precum și criza economică ce se face simțită din ce în ce mai acut, caracterizează evoluția actualului mediu de securitate. Efectele fenomenelor naturale (încălzirea climei, lipsa apei potabile, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor, evoluția demografică etc.), terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată și sărăcia, continuă să influențeze tot mai mult stabilitatea și securitatea mondială.

Fenomenul de globalizare, procesele de integrare europeană și euroatlantic, revigorarea spiritului ofensiv al unor lideri și ,,actori” naționaliști, religioși, fundamentaliști, extremiști, statali și non-statali condiționează evoluția și provocările mediului de securitate.

În lumea în care trăim transformarea conduce către ceva nou, mai bun și mai relevant decât ceea ce este sau a fost până acum. În cadrul Alianței Nord-Atlantice, transformarea este definită ca un proces continuu și pro-activ de elaborate, dezvoltare, fundamentare și de integrare a conceptelor inovatoare, doctrinelor și capabilităților pentru creșterea interoperabilității și sporirea eficacității forțelor Alianței și ale Națiunilor membre.

Mediul strategic de securitate este fluid, complex și volatil. Amenințările și provocările la adresa securității și siguranței statelor sunt mai puțin definite, mai difuze și mai periculoase. Folosirea puterii militare, în exclusivitate, nu mai reprezintă o garanție pentru atingerea obiectivelor planificate și pentru managementul consecințelor. Provocările la care forțele NATO trebuie să le facă față, acum și în viitor, evoluează extrem de rapid, cu surprize și dificultăți care nu au fost experimentate în perioada Războiului Rece.

Conducerii politice și politico-militare a Alianței Nord-Atlantice îi revine misiunea de a adopta decizii care să prevină, să contracareze și să anihileze noile amenințări, din ce în ce mai evazive, imprevizibile și greu de controlat. Planificarea și pregătirea forțelor, capabilităților și a resurselor Alianței trebuiesc reorientate pentru a răspunde cerințelor, deciziilor, factorilor politici și politico-militari, la un moment dat.

NATO nu este și nu poate fi un “jandarm” mondial, dar a îndeplinit cu succes rolul de catalizator în procesul constituirii de forțe multinaționale eficiente și apte să asigure implementarea acordurilor de pace și să pună bazele stabilității viitoare în zonele de conflict.

NATO este o Alianța de securitate interguvernamentală, care asigură statelor membre o umbrelă de securitate dar care presupune sarcini și responsabilități. Ea este un organism viu, în permanentă transformare și adaptare la noile amenințări și reprezintă un angajament între partenerii, pe care aceștia îl pot folosi în scopuri asupra cărora convin de comun acord, dar care este restricționat de limitări asupra obiectivului, resurselor și capacității de a acționa, impuse chiar de către membri.

Prezenta lucrare cu titlul “NATO și securitatea globală” își propune, să analizeze poziția globală a acestui actor dominant pe actuala scenă și modalitățile concrete de asigurare a stabilității într-o lume a conflictualității.

Scopul temei este acela de a identifica și analiza contextul apariției, evoluției și a modalităților de rezolvare concretă a conflictelor, de orice natură, adaptarea permanentă la noile pericole și amenințările ivite pe scena internațională precum și a soluțiilor de transformare în vederea asigurării valorilor democratice globale.

La baza întocmirii prezentei lucrări stă o amplă sursă bibliografică alcătuită din documente oficiale NATO, cărți, reviste, analize, studii de specialitate din presă scrisă și cea electronică precum și site-uri oficiale.

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole ce tratează în cuprinsul acestora, probleme referitoare la trecutul, prezentul, viitorul și noile amenințări cu care se confruntă Alianța Nord-Atlantică.

În primul capitol este prezentată o succintă analiză a genezei și evoluției Alianței, precum și direcțiile de transformare permanentă a acesteia, iar în a doua parte a capitolului este prezentată structura NATO.

În capitolul doi sunt prezentate noțiuni introductive despre instituțiile și rolul NATO în asigurarea securității, iar în a doua parte a capitolului sunt prezentate parteneriatele încheiate de către NATO pentru asumarea atribuțiilor de securitate.

Amenințările mediului de securitate actual. Terorismul: o nouă formă de luptă reprezintă capitolul III al lucrării în care voi prezenta aspecte legate de terorism ca formă de luptă, precum și două studii de caz referitoare la Forța internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF) și la Operația Active Endeavour OAE.

Având în vedere importanța strategică pe care o acordă România parteneriatului cu SUA și a implicării tot mai active a armatei în cadrul capabilităților NATO, considerăm ca oportună tema pentru înțelegerea mecanismelor ce stau la baza participării la misiunile internaționale sub comandă NATO, precum și a procesului de luare a deciziilor în cadrul Alianței cu implicații în viața noastră de zi cu zi.

CAPITOLUL I:

GENEZA ȘI EVOLUȚIA ALIANȚEI NORD-ATLANTICE. LOCUL ȘI ROLUL NATO ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII GLOBALE.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) rămâne ce-a mai puternică alianță militară fondată în timpul Războiului Rece, concepută cu scopul de a răspunde amenințărilor venite din partea URSS.

Contextul istoric al apariției NATO

În urma conferinței de la Yalta, au apărut o serie de divergențe, care urmau să creeze ușor dar sigur conturul unui Război Rece și implicit a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Disensiunile apărute erau accentuate și de extinderea teritorială a sovieticilor care și-au pus amprenta asupra guvernelor statelor din centrul și estul Europei, iar printre acestea regăsim: România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania și Estul Germaniei. Cu toate acestea atât vestul cât și estul Europei dădeau semne de oboseală după unul dintre cele mai mari războaie la care au fost supuse, iar dorința de a menține pacea era puternic resimțită. Cu o economie neatinsă de război, SUA era singurul stat care putea oferi ajutorul necesar reconstrucției Europei. După mai puțin de un an de la instalarea „Cortinei de Fier” sovieticii aveau să elimine complet opoziția și să controleze guvernele de la Praga, Sofia, Budapesta, Varșovia și București prin intermediul partidului comunist. Presiunile la care erau supuse prin intermediul partidului comunist țările învecinate „Cortine de Fier” erau majore.

La puțin timp după conferința de la Yalta, URSS a dorit să construiască baze militare în zona Strâmtorilor, acesta fiind punctul de plecare pentru extinderea dominației către state precum Grecia și Turcia. Intenția URSS nu s-a concretizat întrucât SUA a susținut financiar și militar Grecia și Turcia.

În timpul conferinței de la Universitatea Harvard din anul 1947 susținută de către secretarul SUA George Marshall, s-a dezbătut problema inițierii unui program de reconstrucție a Europei de Vest cât și de Est. Cerințele programului de reconstrucție trebuiau sa fie comune și aveau drept scop combaterea sărăciei, foametei, haosului și disperării.

Programul de reconstrucție nu a fost acceptat de URSS, iar guvernele țărilor est Europene au fost obligate să procedeze la fel datorită partidelor comuniste aflate la conducere.

Lumea se împărțise în două blocuri. Primul bloc era reprezentat de URSS și statele aflate sub dominație, iar cel de al doilea de statele libere. Singurul mod prin care puteau ține piept URSS era unificarea forțelor sub egida Națiunilor Unite .

În data de 4 martie 1947 a fost semnat „Tratatul de Alianță și Asistență Mutuală” prin care Franța și Marea Britanie se ajutau pentru a face față unui eventual atac venit din partea Germaniei. În cadrul aceluiași context la Bruxelles a fost adoptat în data de 17 martie 1948 tratatul de ajutorare în caz de agresiune dintre Belgia, Marea Britanie, Luxemburg, Olanda și Franța.

Tratatul de autorare în caz de agresiune dintre cele 5 state a fost privit cu interes de către SUA, moment în care a decis aprobarea unei rezoluții în data de 11 iunie 1948, în care era precizată asocierea cu acele puteri regionale și colective, pentru a menține pacea prin exercitarea dreptului individual sau colectiv de apărare, și contribuția sa la menținerea păcii în cazul în care ar putea fi periclitată securitatea națională.

În funcție de interes, scopul Tratatului Nord Atlantic a fost prezentat diferit. Majoritatea autorilor au descris Tratatul Nord Atlantic, drept unul conceput pentru a răspunde amenințărilor venite din Estul Europei.

După o serie de negocieri purtate între Departamentul de Stat al SUA, ambasadorii Canadei și ai statelor membre ale Uniunii Occidentale a fost subliniat faptul că trebuie realizat un pact de apărare în zona Atlanticului de Nord.

La data de 4 aprilie 1949 miniștrii de externe din 12 țări (Belgia, Danemarca, Canada, Franța, Islanda, Italia, Marea Britanie, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Olanda și SUA) au semnat aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord.

1.2 Evoluția NATO de la origini până în prezent

În contextul procesului de la lărgire, aderarea altor state la Organizația Tratatul Atlanticului de Nord s-a făcut prin dezbatere publică, iar ratificarea a fost făcută de fiecare parlament național în parte. Prin aderarea la Tratat, țările membre și-au luat angajamentul că vor împărții atât avantajele, cât și riscurile și responsabilitățile care decurg. În Tratat a fost stipulat faptul că orice altă înțelegere internațională nu trebuie să intre în contradicție cu prevederile NATO.

Datorită poziției strategice pe care o ocupau Grecia și Turcia s-a convenit ca și acestea să facă parte din NATO. Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord a avut loc în data de 18 februarie 1952. Aderarea la NATO a Republicii Federale Germane a avut loc în 9 mai 1955, iar a Spaniei în data de 30 mai 1982. Astfel, încet dar sigur Tratatul Nord-Atlantic devine ce-a mai puternică alianță politico-militară a vremii.

Căderea zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în 1990 și dezbinarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, au marcat sfârșitul Războiului Rece. Datorită modificărilor apărute, în special pe plan politic, s-a luat decizia elaborării unor noi abordări strategice și a fost remarcată oportunitatea măririi Alianței Nord-Atlantice. Acest fapt a condus la invitarea mai multor state din Europa Centrală și de Est.

Formarea Consiliului de Cooperare Nord Atlantic (NACC) în anii ’90 a jucat un rol important în dezvoltarea cooperării dintre Vest și Est. Principalele probleme dezbătute erau despre cooperarea politică, militară, economică, științifică, dezarmare, relația civili – militari, cheltuielile și bugetele de apărare, planificarea apărării, procesul de transformare a industriei de apărare, problemele de mediu din domeniul de apărare, controlul traficului aerian civil și militar.

În anul 1994 s-a constituit un nou cadru operațional denumit Parorii Canadei și ai statelor membre ale Uniunii Occidentale a fost subliniat faptul că trebuie realizat un pact de apărare în zona Atlanticului de Nord.

La data de 4 aprilie 1949 miniștrii de externe din 12 țări (Belgia, Danemarca, Canada, Franța, Islanda, Italia, Marea Britanie, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Olanda și SUA) au semnat aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord.

1.2 Evoluția NATO de la origini până în prezent

În contextul procesului de la lărgire, aderarea altor state la Organizația Tratatul Atlanticului de Nord s-a făcut prin dezbatere publică, iar ratificarea a fost făcută de fiecare parlament național în parte. Prin aderarea la Tratat, țările membre și-au luat angajamentul că vor împărții atât avantajele, cât și riscurile și responsabilitățile care decurg. În Tratat a fost stipulat faptul că orice altă înțelegere internațională nu trebuie să intre în contradicție cu prevederile NATO.

Datorită poziției strategice pe care o ocupau Grecia și Turcia s-a convenit ca și acestea să facă parte din NATO. Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord a avut loc în data de 18 februarie 1952. Aderarea la NATO a Republicii Federale Germane a avut loc în 9 mai 1955, iar a Spaniei în data de 30 mai 1982. Astfel, încet dar sigur Tratatul Nord-Atlantic devine ce-a mai puternică alianță politico-militară a vremii.

Căderea zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în 1990 și dezbinarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, au marcat sfârșitul Războiului Rece. Datorită modificărilor apărute, în special pe plan politic, s-a luat decizia elaborării unor noi abordări strategice și a fost remarcată oportunitatea măririi Alianței Nord-Atlantice. Acest fapt a condus la invitarea mai multor state din Europa Centrală și de Est.

Formarea Consiliului de Cooperare Nord Atlantic (NACC) în anii ’90 a jucat un rol important în dezvoltarea cooperării dintre Vest și Est. Principalele probleme dezbătute erau despre cooperarea politică, militară, economică, științifică, dezarmare, relația civili – militari, cheltuielile și bugetele de apărare, planificarea apărării, procesul de transformare a industriei de apărare, problemele de mediu din domeniul de apărare, controlul traficului aerian civil și militar.

În anul 1994 s-a constituit un nou cadru operațional denumit Parteneriatul pentru Pace (PfP). În urma adunării miniștrilor de externe ai țărilor NATO din anul 1997 a fost subliniat nivelul cooperare la care s-a ajuns și s-a luat decizia constituirii Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (EAPC). Prin înființarea acestui consiliu s-a dorit o participare mai concretă în procesul de luare a deciziilor și de planificare a deciziilor.

Cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la constituirea NATO, a avut loc la Washington (1999) un Summit aniversar. În cadrul Summit-ului a fost aprobată aderarea Cehiei, Ungariei și Poloniei. Un alt moment important al Summit-ului a fost de reprezentat adoptarea conceptului strategic al Alianței Nord-Atlantice.

Începând cu Summit-ul de la Washington terorismul a fost catalogat drept o amenințare majoră alături de crima organizată și sabotajul.

“Proliferarea armelor biologice și chimice este în mare măsură recunoscută ca o problemă de securitate internațională în plină ascensiune, atât în cazul unui conflict interstatal, cât și ca o potențială dimensiune a terorismului”.

Însă atacurile de la 11 septembrie 2001 au schimbat total percepția despre terorism. Organizațiile și guvernele au afirmat că ”lumea s-a schimbat”, și trebuie adoptată o nouă strategie de securitate pe termen lung.

Pe fondul escaladării amenințărilor de securitate, la data de 21 noiembrie 2002 are loc la Praga un nou Summit în cadrul căruia s-a luat decizia invitării în NATO a mai multor state: Bulgaria, Estonia, România, Slovacia, Slovenia, Lituania și Letonia. Decizia a fost luată pentru a face față noilor amenințări venite din partea Rusiei (în acest context subliniem posibilitatea unor state aflate anterior sub „Cortina de Fier” să refacă legăturile cu statul rus). Ultimul val al aderărilor a avut loc în anul 2009, moment în care Albania și Croația au devenit membre NATO. În prezent NATO este formată din 28 de state.

1.3Evoluția Alianței Nord-Atlantice în noul context politico militar

Procesul de transformare al NATO este reflectat prin obiectivele asumate într-o serie de operații aflate în zona de responsabilitate. Participarea la o gamă largă de misiuni, în special non-Articol 5, a determinat o remodelare a NATO, plecând de la dimensiunea conceptuală și ajungând până la capabilitățile militare.

Dezvoltarea de capabilități militare poate fi evaluată în funcție de bugetul alocat și resursa umană disponibilă. Din aceste motive din cele două „direcții” se desprind mai multe ramuri dintre care amintim: tipurile de unități, numărul de militari, numărul și tipul sistemelor de arme.

Întrucât obiectivele propuse în cadrul Summit-ului de la Praga din anul 2002 nu au fost atinse în întregime (mai ales pe partea capabilităților), în cadrul Summit-ului de la Lisabona din 2010 au fost conturate noi obiective. Cu toate acestea putem remarca schimbările de ansamblu care au intervenit în structura de comandă precum și evoluția Forței de Răspuns a NATO (NRF) lansată în 2002 .

NRF reprezintă o structură de forțe moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate, ce au la dispoziție întreaga gamă de resurse, și are capacitate de a acționa oriunde este nevoie în întregul spectru de misiuni. Această forță de răspuns este formată prin participare statelor membre NATO cu forțe de acțiune rapidă adecvate, în vederea îndeplinirii unor misiuni imediate, cu scopul de a elimina vulnerabilitățile din spațiul euro-atlantic. Toate statele membre NATO și-au luat angajamentul în cadrul Summit-ului de la Praga, de a-și îmbunătății capacitatea proprie de supraveghere sol-aer, precum și capacitatea de transport strategic, aerian și maritim.

În cadrul Ședinței Ministeriale a NATO ce a avut loc pe 24 iunie 2015 s-a concluzionat că Forța de Răspuns a NATO a progresat substanțial, iar în viitor aceasta se va mării și va devenii mai capabilă. Very High Readiness Joint Task Force (VJTF), condus provizoriu de Germania, Olanda și Norvegia împreună cu alți Aliați Nord-Atlantici este acum operațional. În aceeași întâlnire Miniștrii Apărarii ai NATO au decis consolidarea Forței de Răspuns a NATO (NRF) în aer, pe mare, precum și componentele forțelor speciale. NRF va fi formată din până la 40 000 persoane, o creștere semnificativă de la nivelul anterior de 13000. Miniștrii au luat și măsuri pentru accelerarea politică și militară de luare a deciziilor, inclusiv autoritatea Comandamentului Suprem al Forțelor Aliate Europene, ce au misiunea de a pregătii trupele pentru acțiune, în cazul luării unei decizii politice luate rapid.

Întrucât factorul timp influențează în mod decisiv îndeplinirea unor obiective strategice, remarcăm o tendință de transformare semnificativă în domenii precum cel politic, economic, social, umanitar, informațional etc. În acest sens observăm evoluții în:

creșterea acțiunilor militare antiteroriste, combaterea criminalității și a traficului de droguri;

creșterea spectrului de misiuni, excluzând război;

creșterea amenințărilor teroriste în spațiul digital;

Tranziția spre războiul viitorului se va baza pe patru opoziții strategice: dintre capacitățile anti-acces sau interdicție zonală și noile forme de proiectare a forțelor; dintre tehnologiile de ”ascultare” și cele de detectare; dintre capacitățile de atac invizibil cu rachete și apărarea antirachetă; dintre atacul informațional, biologic și apărare. Amenințarea strategiei anti-acces va crește puternic în următorii 20 de ani; capacitatea de a identifica forțele inamice se va dezvolta, ceea ce va conduce la apariția unor noi tehnici de „ascundere”; capabilitățile războiului informațional vor deveni deosebit de valoroase datorită sporirii importanței infrastructurii informaționale; progresul în biologia moleculară va favoriza ofensiva, nu defensiva”.

Relevanța NATO este măsurată astăzi prin prisma abilității sale de a desfășura operații de răspuns la criză și a participa la gestionarea mediului de securitate în zone din afara teritoriului statelor membre. Drept urmare, Alianța Nord-Atlantică urmărește în mod continuu să-și îmbunătățească eficacitatea operațională. Transformarea NATO fiind și o expresie a nevoii de a realiza o concordanță între angajamentele politice asumate pentru lansarea operațiilor și furnizarea capabilităților necesare derulării acestor operații. În prezent, sunt întreprinse eforturi în vederea îmbunătățirii procesului de generare a forțelor NATO, sporirii gradului de folosire a forțelor aliate, dezvoltării viitoarelor sale capabilități, procesului de planificare și activității de informații în cadrul NATO.

În noile condiții ale mediului strategic de securitate NATO are rolul de garant al securității și stabilității din spațiul euro-atlantic și global, prin acțiuni militare, și acțiuni de management al crizelor, atât sub egida ONU sau a altor organisme internaționale de securitate cât și în nume propriu.

Modificarea conținutului misiunilor influențează nivelul compunerii, echipării și dotării forțelor de la nivel operațional. În scopul creșterii nivelului de interoperabilitate, al mobilității strategice și al eficienței operaționale, membri NATO au pus accent pe dezvoltarea Forței de Răspuns al NATO, pentru a răspunde la noile amenințări manifestate la începutul acestui secol.

Determinarea comunității transatlantice de a se implica în gestionarea mediului de securitate dincolo de spațiul euroatlantic și asumarea unor responsabilități, în plan operațional, dincolo de arealul tradițional al Alianței Nord-Atlantice au impus un proces complex de transformare a capabilităților și a modului de utilizare.

1.4 Rolul forțelor NATO în asigurarea securității

Cele trei sarcini de bază ale NATO, definite în Conceptul Strategic din 2010, în vigoare la acest moment sunt: apărarea colectivă, gestionarea crizelor și securitatea prin cooperare, ele conturând principalele sfere în care vor fi efectuate modificări serioase în următorii ani. NATO va continua să existe, pentru a se opune hotărât provocărilor și amenințărilor contemporane la adresa securității Aliaților Nord-Atlantici. De asemenea transformarea, modernizarea, lărgirea geografică a NATO și parteneriatele la scară globală reprezintă componentele principale ale unei Alianțe eficiente și dinamice.

Sarcinile de securitate ale Alianței Nord-Atlantice, așa cum au fost enunțate în Conceptul Strategic din 2010, continuă să fie relevante, în acest context amintim: descurajarea și apărarea împotriva oricărei amenințări, consolidarea securității și stabilității în zona euro-atlantică pentru a prevenii conflictele precum și angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv prin operații de răspuns la crize. Perenitatea acestor misiuni este o consecință a constantelor mediului de securitate: posibilitatea unui atac la adresa integrității teritoriale a statelor aliate, instabilitatea generată de statele eșuate, în curs de eșuare sau de conflictele și crizele regionale, accelerarea proceselor de globalizare, precum și efectele asupra mediului și demografiei în schimbare.

Conceptul Strategic din 2010 a confirmat importanța primordială a articolului 5 din Tratatul de la Washington și a extins interpretarea lui prin includerea apărării colective împotriva noilor amenințări la adresa securității țărilor membre. Concepția atinge echilibrul între rolul tradițional al Alianței în Europa și angajamentele noi în lume, între politica de izolare strategică și politica de dezarmare, între sarcinile clasice ale Alianței și relațiile cu un cerc de parteneri ce se extinde.

În Concepția Strategică a NATO este confirmat centrul de greutate al Alianței Nord-Atlantice, de importanță vitală pentru securitatea societăților noastre și hotarele care trebuie respectate. Documentul stabilește nivelul realist de ambiție a NATO, ceea ce ne permite să definim mai bine răspunderile și sarcinile acesteia, să planificăm resursele necesare și să dezvoltăm capacitățile necesare.

Apărarea colectivă va rămâne scopul fundamental al Alianței Nord-Atlantice chiar dacă noile provocări (de exemplu, atacurile de la 11 septembrie 2001) vor afecta configurația răspunsului și chiar dacă Alianța va lua în considerare și alte noi misiuni posibile. NATO nu are inamici declarați deci, nu se așteaptă la un atac convențional masiv. Cu toate acestea, estimările în vigoare recunosc posibilitatea unor atacuri neconvenționale și recomandă dezvoltarea capabilităților corespunzătoare contracarării acestor amenințări, aproape imateriale, la adresa securității statelor membre. În acest context, una din misiunile Forței de Răspuns a NATO (NRF) este chiar intervenția în situații prevăzute de articolul 5 al Tratatului de la Washington. Combaterea terorismului este una din noile misiuni de securitate cu caracter permanent, subcomponentă a apărării colective, terorismul fiind declarat recent principal amenințare la adresa securității colective (supravegherea căilor de comunicație maritime, prin Operația Active Endeavour fiind o dovadă în acest sens).

Descurajarea. Forțele nucleare, prin excelență o armă creată în scopuri distructive, continuă să producă efectele ca pârghie politică în vederea menținerii păcii și prevenirii coerciției și războiului. Practic, aceasta este materializată prin importanța forțelor nucleare americane dislocate în Europa, puse la dispoziția NATO și menținute la un nivel minim suficient care să garanteze pacea și stabilitatea. Această forță de descurajare a NATO, credibilă și flexibilă, este chemată să joace un rol chiar mai important în contextul riscului proliferării armelor de distrugere în masă. Astfel că descurajarea, apărarea colectivă, controlul armamentelor și neproliferarea acestora, vor continua să joace un rol major pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate ale Alianței.

După ce zidul Berlinului a căzut, mulți analiști politici și militari au fost de părere că NATO nu-mai era o organizație viabilă și necesară, deși securitatea euro-atlantică a devenit mai complex, iar numărul noilor provocărilor venite din afara Europei a crescut considerabil. Această nouă agendă în domeniul securității s-a conturat mult mai bine la începutul anilor ’90, odată cu începutul conflictelor etnice din Balcani, când forțelor NATO li s-a solicitat sprijinul în domeniul păcii și al gestionării crizelor.

Atacurile teroriste asupra turnurilor gemene din New York din 11 septembrie 2001 și operațiile imediat următoare din Afganistan, au avut ca efect sporirea preocupărilor privind amenințările generate de terorism. Forțele NATO contribuie în mod substanțial, la apărarea împotriva terorismului și deține un rol central în cadrul misiunilor internaționale de sprijin al păcii. Operațiile din Afghanistan au fost primele întreprinse în afara spațiului Euro-Atlantic.

După 1991, numărul forțelor militare a fost redus semnificativ: componenta terestră a statelor membre NATO, a fost redusă cu 35%; aceeași măsură a fost luată și pentru reducerea cu 30% a navelor de mare capacitate; nici escadrilele de luptă nu au fost salvate de aceste măsuri ele fiind reduse cu 40%. Măsurile au fost luate pentru dezvoltarea flexibilității și mobilității, precum și pentru asumarea de către NATO a unui rol mai important în domeniile de sprijin al păcii și gestionare a crizelor, în acest fel realizându-se o cooperare mai eficientă cu forțe din state membre NATO.

Introducerea conceptului militar de Structură Multinațională Întrunită de Forțe (CJTF) a schimbat total felul în care forțele militare aliate sunt organizate. Conceptul asigură o structură flexibilă prin intermediul căruia comandanții folosesc servicii provenite din țări diferite, în scopul îndeplinirii cerințelor pentru anumite operații militare. Prin acest concept se facilitează, integrarea Aliaților Nord-Atlantici în operații de sprijin al păcii conduse de NATO și se permite derularea de operații militare conduse de UE, folosind capacitățile NATO. Rolul NATO în gestionarea crizelor și sprijinul păcii a suferit modificări începând cu anii 1990. Implicarea Aliaților Nord-Atlantici în Războiul Bosniac pentru a susține demersul Organizației Națiunilor Unite, a fost cu scopul de a oferi asistență procesului de monitorizare și aplicare a sancțiunilor ONU în Marea Adriatică, și în același timp de a supraveghea zonele de interdicție aeriană aflate deasupra Bosniei – Herțegovina dar și pentru a furniza sprijin aerian Forței de Protecție a ONU aflară în teren. În urma loviturilor aeriene lansate în lunile august și septembrie 1995 Alianța Nord-Atlantică a reușit să oprească asediul Sarajevo-ului și a contribuit la restabilirea echilibrului de putere. Începând cu decembrie 1995, prin mandat ONU, Alianța Nord-Atlantică a dislocat o forță multinațională care a pus în aplicare măsurile militare înscrise în acordul de pace. Odată cu lansarea de către Aliații Nord-Atlantici, a operațiilor aeriene împotriva regimului Iugoslaviei, în primăvara anului 1999, rolul NATO în gestionarea crizelor s-a consolidat, și a avut scopul de a grăbi încetarea represiunilor politice și etnice din provincia Kosovo. Pentru a reface stabilitatea zonei Aliații Nord-Atlantici au folosit o forță multinațională aflată sub egida NATO.

Începând cu anul 2001, NATO în cooperare cu noul guvern democratic Iugoslav, s-a angajat în prevenirea crizelor în Serbia de Sud, o zonă cu populație majoritară albaneză.

În același an, NATO și UE au contribuit pe plan diplomatic la evitarea izbucnirii războiului civil în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, încurajând negocierile unui plan de pace.

Pentru dezarmarea în mod pașnic a rebelilor și asigurarea securității zonei NATO a dislocat pe timpul verii o forță de dimensiuni reduse. În acest fel a fost asigurată și securitatea observatorilor internaționali.

În urma operațiilor din Balcani forțele NATO a acumulat o experiență vastă în privința operațiilor de sprijin al păcii și gestionare a crizelor, și de asemenea în activitatea de conducere a coalițiilor multinaționale din care fac parte și Aliații Nord-Atlantici. Astfel NATO devine un instrument de o utilitate inestimabilă în mediul de securitate actual. În urma atacurilor teroriste din septembrie 2001, Alianța Nord-Atlantică a fost nevoită să intervină tot mai mult pentru consolidarea securității în zonele de instabilitate dincolo de spațiul euro-atlantic tradițional.

În Afganistan, începând cu august 2003, Alianța Nord-Atlantică a agreat preluarea comenzii Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF), pentru a sprijini procesul de stabilizare a unui stat eșuat, îndelung afectat de război civil și care a oferit adăpost teroriștilor. Și înainte de aceasta, NATO a jucat un rol semnificativ în sprijinul aliaților care și-au asumat roluri de lideri în cadrul ISAF. Rolul sporit al NATO asigură continuitate și rezolvă problema necesității de a identifica noi state care să-și asume poziția de lideri ai misiunii, la fiecare șase luni. Personalul NATO operează sub egida ISAF și continuă să acționeze cu mandat ONU, care a fost extins în octombrie 2003 pentru a permite ca misiunea să acționeze și în afara capitalei Kabul.

Angajamentul NATO în Afganistan este prima misiune a Alianței în afara spațiului euro-atlantic. În urma deciziei adoptate la Reykjavik în mai 2002 de miniștrii de externe aliați a fost prevăzut ca "NATO să aibă capacitatea de a asigura forțe care să se deplaseze rapid oriunde ar fi necesar, și să susțină operațiuni la distanță și în timp”. Mai mult, în urma intervenției conduse de SUA împotriva regimului lui Saddam Hussein, Alianța Nord-Atlantică decis să sprijine divizia multinațională condusă de Polonia în partea centrală a Irakului, în domeniile generării forței, logistic, comunicații și informații.

După atacurile din 11 septembrie 2001 a experimentat de asemenea, folosirea clasica a forței navale împotriva noilor amenințări. Un exemplu concludent reprezintă Operația Active Endeavour, în care navele NATO patrulează în Mediterana de Est cu scopul de a monotoriza traficul pe mare, și de a identifica și descuraja activitățile teroriste. Cu timpul misiunea a fost extinsă pentru a include atribuții în domeniul escortării la cerere, a navelor nemilitare prin Strâmtoarea Gibraltar și supravegherea sistematică a navelor suspecte. În plus față de descurajarea terorismului, operația navală s-a soldat cu câteva beneficii neașteptate și a avut un efect vizibil asupra securității și stabilității în Marea Mediterană, cu efecte pozitive asupra activităților economice și comerciale.

Politica NATO față de armele nucleare este unul dintre domeniile politicii militare în care, în ultimul deceniu, au avut loc cele mai radicale schimbări. În timpul Războiului Rece, forțele nucleare ale NATO au jucat un rol central în cadrul strategiei Alianței. Existența unui număr semnificativ al acestor forțe și dorința afirmată a guvernelor aliate de a le menține și a avea în vedere utilizarea lor au fost menite să acționeze ca un factor descurajant – nu doar împotriva utilizării armelor nucleare de către alte țări, dar și ca ultimă măsură împotriva oricărei forme de agresiune.

La jumătatea anilor ’50, strategia numita ,,represalii masive” a scos în evidență descurajarea bazată pe amenințarea că NATO ar riposta, cu orice mijloace aflate la dispoziție, în special cu arme nucleare, la agresarea oricăruia dintre membrii săi. În 1967, a fost promovată strategia ,,răspunsului flexibil”, având la baza descurajarea agresiunii prin crearea incertitudinii, în mintea unui potențial agresor, cu privire la natura ripostei NATO, convențională sau nucleară. Aceasta a rămas strategia NATO până la sfârșitul Războiului Rece.

Astăzi armele nucleare au un rol mult redus în cadrul strategiei Alianței, Fiecare dintre cele trei puteri nucleare ale NATO – SUA, Marea Britanie și Franța și-au redus semnificativ cantitățile de armament, în unele cazuri chiar până la 80%. Circumstanțele în care folosirea acestor arme poate fi concepută sunt recunoscute ca fiind extrem de îndepărtate, iar acestea nu mai sunt îndreptate împotriva vreunui stat sau a vreunei amenințări specifice. Scopul fundamental al forțelor nucleare rămase este politic: acela de a prezenta pacea și de a preveni coerciția, prin evaluarea riscului unei agresiuni împotriva NATO ca incalculabilă și inacceptabil. Împreună cu capacitățile convenționale, ne-nucleare, acestea creează incertitudinea în mintea oricărei țări care ar putea căuta avantaje politice și militare prin amenințarea sau folosirea armelor nucleare, biologice sau chimice împotriva Alianței.

În același timp, aliații NATO au un angajament pe termen lung în privința controlului armelor nucleare, procesului dezarmării și preîntâmpinării proliferării armelor nucleare, iar NATO sprijină eforturile de reducere a armelor nucleare într-o manieră prudentă și progresivă, precum și eforturile de limitare a proliferării armelor de distrugere în masa (WMD). Un Centru WMD a fost creat la NATO pentru a identifica cerințele și nevoia de schimb de informații în domeniu.

În ceea ce privește forța militară a NATO, statele membre, în mod individual, fac angajamente în privința tipurilor și dimensiunilor forțelor care vor fi puse la dispoziția Alianței Nord-Atlantice pentru a duce la îndeplinire sarcini sau operațiuni agreate. Aceste forțe rămân sub control național până în momentul solicitării lor, după care sunt plasate sub responsabilitatea comandanților militari ai NATO. Personal integrat în cadrul diferitelor comandamente multinaționale formează structura militară integrată a Alianței. Câteva forțe operaționale, precum Forța Aeriană a NATO de Avertizare Timpurie, asigură funcționarea permanentă a capacităților de comunicare , apărare și supraveghere aeriană. În ceea ce privește Forțele Navale Permanente, care conțin un număr mic de nave și personal provenind de la diferite forțe navale ale unor aliați, acestea sunt dislocate pe baza principiului rotației. Chiar dacă NATO nu are o armată permanentă, ea poate mobiliza forțele statelor aliate.

Structura sa multinațională integrată a atins un nivel de interoperabilitate fără precedent în istorie între forțele militare, înzestrate și pregătite în comun, pe baza unor standarde și proceduri comune. Aceasta, împreună cu anii de experiența în conducerea operațiunilor multinaționale de gestionare a crizelor și menținere a păcii, conferă NATO o valoare inestimabilă în contextul actual de securitate, care necesită o acțiune internațională coordonată pentru abordarea noilor amenințări.

Pagină albă

CAPITOLUL II: TENDINȚE ȘI PERSPECTIVE ÎN PROMOVAREA SECURITĂȚII PRIN PARTENERIATE

2.1 Structura Alianței Nord-Atlantice

NATO este o organizație interguvernamentală a statelor independente suverane, în cadru căreia deciziile sunt luate pe baza consensului. Pentru a ușura procesul de consultări, toate țările membre NATO sunt reprezentate de o Delegație Permanentă aflată la cartierul general din Bruxelles. Delegația este formată dintr-un șef al delegației și un militar. Fiecare dintre aceștia este sprijinit de consilieri civili și militari care își reprezintă țările în diferite comitete ale NATO.

În cadrul Alianței Nord-Atlantice structurile civile și militare au ca scop atât abordarea dimensiunilor politice cât și a celor militare. Ambele structuri sprijină Consiliul Nord-Atlantic, cel mai înalt forum de decizie al NATO.

Alianța Nord-Atlantică are ca bază angajamentul cooperării practice și reciproce în domeniile apărării și securității. Pentru adoptarea deciziilor nu se recurge la vot, deciziile sunt adoptate pe baza consensului sau a consimțământului comun (vezi anexa nr.1). Astfel consultarea politică reprezintă una dintre cele mai importante părți ale procesului de adoptare a deciziilor. Forumurile Alianței sunt alcătuite din reprezentanții țărilor membre, al căror rol este de a prezenta aliaților punctul de vedere al țărilor. Reprezentanții țărilor membre trebuie să raporteze propriilor guverne pozițiile celorlalți aliați. Întrucât consultarea politică a Alianței este o componentă esențială a procesului de gestionare a crizelor, deseori este asociată perioadelor de tensiune și dificultate. În aceeași măsură, consultarea, permite statelor membre să exploreze domeniile în care se pot obține consens și în care se pot formula politici pe termen lung. Consultarea poate lua mai multe forme: prima formă poate fi schimbul de informații sau opinii prin comunicarea acțiunilor sau deciziilor pe care guvernele le-au adoptat sau este pe punctul de a le adopta și care interacționa cu interesele aliaților, transmiterea semnalelor de avertizare timpurie în legătură cu acțiuni sau decizii ale guvernelor și a oportunității, pentru ceilalți, de a le analiza sau de a și le însuși. Consultarea poate avea scopul de a obține consens privind politicile care ar urma să fie adoptate sau acțiunile care ar urma să fie întreprinse în paralel sau consultări menite să permită țărilor membre să agreeze decizii colective sau acțiuni comune.

Procesul de consultare este unul continuul și poate avea loc la solicitarea oricăruia dintre reprezentanți sau la inițiativa Secretarului General al NATO, într-o manieră foarte rapidă. Reprezentanțele statelor membre se află în cartierul general de la Bruxelles. Consultarea are rolul de a asigura un dialog permanent și oportunități multiple de discuții și explicații legate de preocupările manifestate.

În funcție de subiectul propus și de interesele statelor membre în urma discuțiilor se poate ajunge la un consens din toate punctele de vedere, iar luarea deciziilor nu pune probleme. Uneori, există o opinie majoritară, dar una sau mai multe țări au opinii diferite, în acest caz sunt întreprinse eforturi pentru micșorarea diferențelor, iar este necesar se poate continua pentru a se ajunge la compromis. În cazul în care divergențele nu sunt reconciliate, statele membre, în mod individual, sunt libere să urmeze propriul curs de acțiune. Statele membre nu pot fi forțate să adopte un mod de acțiune sau să ia decizii împotriva voinței sale. De cele mai multe ori, totuși, spiritul compromisului și convergența intereselor și obiectivelor conduc către un numitor comun identificat în ciuda diferențelor de opinie. Prin adoptare unei decizii a Alianței înțelegem voința comună a tuturor statelor implicate.

Din punctul de vedere decizional Consiliul Nord-Atlantic (NAC) este cel mai important forum decizional. Acesta reunește reprezentanții tuturor statelor membre pentru a discuta aspecte politice sau chestiuni operaționale. De asemenea se poate reuni la diferite nivele, de obicei cel puțin o dată pe săptămână, la nivel de ambasadori ai fiecărui stat, cel puțin de 2 ori pe an, la nivel de miniștri de externe sau ai apărării, și ocazional la nivel de șefi de stat sau de guvern. Indiferent de nivelul la care are loc întâlnirea, deciziile luate au aceeași autoritate și reflectă opiniile fiecărui guvern. În general, forumul se reunește pentru dezbaterea problemelor de interes comun. Cu toate acestea nu există restricții asupra subiectelor pe care Consiliul le poate discuta.

Comitetul de Planificare al Apărării dezbate majoritatea problemelor de apărare și a subiectele care privesc apărarea comună. În aceeași calitate Comitetul orientează autoritățile militare ale NATO și deține aceeași autoritate ca și Consiliul în probleme de competența sa. Întâlnirile se desfășoară precum cele ale Consiliului, (la nivel de ambasadori săptămânal și cel puțin de două ori pe an la nivel de miniștri ai apărării). Miniștrii apărării au obligația să se întâlnească periodic în Grupul de Planificare Nucleară. Acest grup monitorizează politica nucleară a Alianței și dezbat problematici referitoare la politici specifice legate de forțele nucleare, dar și chestiuni de ansamblu, cum ar fi controlul și proliferarea armelor nucleare. Un număr mare de comitete sunt constituite pentru a discuta aspecte referitoare la politici specifice și pentru a comunica recomandări în vederea adoptării deciziilor finale.

Fiecare stat membru NATO deține reprezentanți în fiecare dintre aceste comitete. Comitetul Politic reprezintă unul dintre grupurile de planificare. Acesta se reunește periodic la diferite nivele pentru a face recomandări Consiliului cu privire la problemele de interes major pentru politica Alianței. Comitetul de Evaluare a Apărării monitorizează procesul de consultări și are scopul de a conduce la adoptarea deciziilor referitoare la nivelul forțelor militare pe care statele membre le vor pune la dispoziția structurii militare integrate a Alianței pe durata următorului ciclu de planificare. Comitetul de Infrastructură al NATO are rolul de a examina propunerile privind finanțarea în comun a capacităților care urmează să fie folosite de către forțele NATO. Comitetul Economic își concentrează activitatea pe evoluțiile economice care influențează direct politica de securitate.

Comitetele de Buget au rolul de a lansa Consiliului propuneri privind gestionarea bugetelor militare și civile la care contribuie fiecare țară. Consultările au loc la nivelul întregului spectru al activităților Alianței Nord-Atlantice. Pentru realizarea unei analize în care sunt abordate aspectele politice, economice și tehnice ale dezvoltării și înzestrării cu echipamente ale forțelor Alianței se formează periodic un Consiliu al Directorilor Naționali în domeniul Armamentelor. În domeniul informațiilor, un Comitet al NATO pentru diplomație publică se concentrează pe activitățile menite să conducă la îmbunătățirea cunoștințelor și înțelegerii NATO și a politicilor sale; atât de către NATO, cât și în statele partenere. Problemele legate de activitatea științifică a Alianței Nord-Atlantice și programele ce privesc de mediului înconjurător sunt dezbătute în cadrul Comitetul privind Provocările la adresa Societății Moderne și a al Comitetului Științific. Alte comitete și grupuri, cum ar fi Comitetul Director Politico-Militar privind Parteneriatul pentru Pace, sprijină dezvoltarea și monitorizează cooperarea cu țările partenere. Consultările ce au loc pe temele de menținere a păcii sau a programelor PfP, sunt discutate cu guvernele interesate. Dezbaterile au loc în forumurile adecvate, cum ar fii Consiliul NATO-Rusia, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic și Comisia NATO – Ucraina. Într-un mod similar au loc și activitățile Dialogului Mediteranean cu statele participante la Grupul pentru Cooperare Mediteraneană. Aceste structuri se dovedesc a fi mecanisme utile, în special în perioade de criză, când pot fi dezbătute diferențele de opinie și se pot realiza schimburi de puncte de vedere.

Se impune a fi prezentată și structura militară a NATO. “Operațiile militare din Afganistan, îndreptate împotriva surselor atacurilor teroriste, au demonstrat necesitatea realizării unor forțe moderne, ușoare, înalt tehnologizate, expediționare, precum și a unui sistem modern de comandă și control (C2), care să asigure rapiditate în procesul de luare a deciziilor, Aceasta a reconfirmat nevoia unei analize militare cuprinzătoare și a demonstrat faptul că apărarea colectivă nu se mai poate concentra exclusiv pe amenințările tradiționale, produse de forțe numeroase, aflate față în față. Terorismul global, potențialul folosirii armelor de distrugere în masă (ADM), instabilitatea regională, statele falimentare, ideologiile radicale și ,,conflictele înghețate“ sunt acum cea mai mare amenințare la adresa viitorului păcii și securității națiunilor aliate”.

Această situație a dus la ”creșterea importanței misiunilor non-Articol 5, adică acele misiuni de răspuns la o situație de criză / de stabilitate, atât în cadrul zonei de responsabilitate a Alianței, cât și în afara acesteia. Inițial, s-a luat hotărârea să nu se facă schimbări în cadrul structurii de comandă politico-militară aliată, ci să se revizuiască, total, structurile de comandă militare de la toate eșaloanele, care să fie mai liniare, mai eficiente și mult mai capabile și să conducă toate tipurile de viitoare misiuni ale Alianței”.

După destrămarea Tratatului de la Varșovia, au avut loc trei mari schimbări în structura de comandă militară aliată:

– 1994-1997, structurile militare de comandă ale Alianței s-au redus de la 64 la 20, căpătând un pronunțat caracter regional;

– 2002-2003, reducerea acestor comandamente a continuat, ajungându-se la un număr total de 11, plus 6 centre de conducere a aviației (Combined Air Operations –CAOC) în cadrul cărora a fost experimentat, la nivel operativ, conceptul de comandament întrunit și multinațional dislocabil temporar (terestru), denumit CJTF;

-2006-2009, comandamentele militare aliate existente s-au transformat din structuri de tip ,,J“ în structuri integrate funcționale, numărul CAOC reducându-se la 4 (din care 2 statice și 2 dislocabile).

Summit-ul NATO de la Lisabona, din octombrie 2010, a aprobat, pe lângă noul Concept Strategic al Alianței, un raport al unui grup de experți, special constituit la nivelul Cartierului General, care a analizat și a propus mai multe modele privind o nouă configurare a NCS, care să reducă, încă o dată, numărul total de posturi ale comandamentelor militare aliate. Modelul inițial ales de șefii de state și de guverne prevedea reducerea numărului de comandamente de la 11 la 7 și diminuarea posturilor existente cu aproximativ 35%, adică aproape 5 000 de poziții. Pe timpul discuțiilor ce au urmat în prima jumătate a anului 2011, modelul a fost îmbunătățit pentru a ține cont de realitățile mediului de securitate internațional și de lecțiile desprinse pe timpul planificării și desfășurării Operației ,UNIFIED PROTECTOR “din Libia”.

Comandamentul Aliat pentru Operații (ACO) este responsabil pentru toate operațiunile Alianței; comanda este asigurată din Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE), situat lângă Mons, Belgia.

ACO este unul din cele două comandamente strategice, la vârful structurii de comandă a NATO, celălalt fiind Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT). Structura de comandă se bazează pe funcționalitate, mai degrabă, decât pe dispunerea geografică. Există trei niveluri de comandă: strategice, operaționale, precum și nivelul componentelor.

ACO a fost principalul comandament afectat de reformă. Acesta a câștigat în flexibilitate, în special deoarece componentele esențiale care sunt mai dislocabile și dispune de o structuri de comunicare și informare „Systems Group”, ca parte a structurii de comandă pentru a asigura comunicațiile și sistemele de suport de informații. Odată pus în aplicare, această nouă reformă va duce la o reducere estimată a personalului de aproximativ 30 la sută (de la 13000 la 8800) iar legăturile cu structura de forțe a NATO va fi puternic consolidată.

La nivel operativ funcționează trei comandamente ale categoriilor de forțe, dispuse astfel:

-la lzmir, Turcia, un comandament al forțelor terestre;

-la Northwood, Marea Britanie, un comandament al forțelor maritime;

-la Ramstein, Germania, un comandament al forțelor aeriene; acest comandament are ca misiune suplimentară apărarea antirachetă.

Comandamentul Forțelor Aeriene de la Ramstein va avea trei misiuni principale:

-apărarea aeriană împotriva unui potențial agresor,

-conducerea operațiilor aeriene, precum a fost cea din Libia;

-controlul operațiilor aeriene.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, comandamentul forțelor aeriene are la, nivel tactic:

-două centre de conducere a operațiilor aeriene dislocabile (CAOCs): unul situat la Uedem, Germania, și celălalt la Torrejon, Spania. O parte din aceste CAOCs vor fi statice și vor îndeplini rolurile 1 și 2; cealaltă parte va fi un Centru dislocabil de conducere a operațiilor aeriene (DAOC) și se va concentra asupra rolului 3;

-un centru de comandă și control aerian dislocabil (D ACCC), situat la Poggio Renatico, Italia, care va avea capacitatea de a fi combinate cu cele două DAOCs pentru nevoile unei operații

Cele trei comandamente funcționale unul terestru, unul aerian și celalalt maritim sunt subordonate direct SHAPE și sunt responsabile pentru conducerea a câte unei SJO specific (preponderent maritime sau aeriene).

SHAPE, deși este drastic redus ca număr de posturi, coordoneaza direct operațiile curente și nu prin JFC HQ, cum se proceda în trecut. Ca urmare, crește necesitatea stabilirii unei structuri KM/KD și a realizării de componente la toate serviciile.

Se analizează și posibilitatea redislocării/colocării unor comandamente militare sau chiar a unor structuri politico-militare funcționale, acolo unde este cazul. Totul este calculat în lumina reducerii viitoare a costurilor naționale. Până în prezent, s-au finalizat primele etape ale acestei revizuiri, care constau în aprobarea inițială, de către factorii de decizie naționali și ai NATO, a unei noi organizări a sistemului C2 aliat și stabilirea, de principiu, a fiecărui comandament, în parte, până la nivel de direcții/servicii. De asemenea, s-a luat și decizia politică finală asupra modului în care va arăta, în perioada 2012-2015, noua structură de comandă a Alianței Nord-Atlantice, incluzând și locația geografică a comandamentelor militare aliate. Urmează să se definitiveze, în detaliu, fiecare comandament în parte, incluzând aici și semnarea documentelor de asigurare a sprijinului națiunii gazdă (HNS). Conceptul și standardele cu privire la HNS au fost agreate de națiuni totodată, atât ACO, cât și ACT lucrează deja la un plan de tranziție către noua structură de comandă, tranziție care se întrevede să aibă loc la mijlocul anului 2013.

Alianța Nord-Atlantică este o organizație interguvernamentală, fiecare guvern membru fiind responsabil în fața propriului său parlament. De aceea, sprijinul acordat reprezentanților parlamentari aleși în mod democratic este important pentru scopurile Alianței. Adunarea Parlamentară a NATO este forumul inter-parlamentar al țărilor membre NATO, reunind legislatorii europeni și nord-americani pentru a discuta aspecte de interes și preocupări comune. Adunarea este complet independentă de NATO, dar constituie o legătură între parlamentele naționale și Alianța Nord-Atlantică, care încurajează guvernele să ia în considerare preocupările Alianței atunci când își armonizează legislația internă. Aceasta acționează, de asemenea, ca un factor de control al faptului că deciziile interguvernamentale aprobate de NATO sunt, în cele din urmă, dependente de acceptarea politică în cadrul proceselor democratice naționale.

Adunarea Parlamentară a NATO are, de asemenea, contacte importante cu parlamentele din țările partenere, care trimit reprezentanți să participe la discuțiile și dezbaterile sale.

Secretarul General al NATO promovează și coordonează procesul de consultări și adoptă decizii în cadrul Alianței. El este președintele Consiliului Nord-Atlantic și al altor comitete de nivel înalt și are o influență considerabilă în procesul de adoptare a deciziilor. El poate propune subiecte de discuție și poate face uz de poziția sa de președinte independent și imparțial pentru a îndrepta discuțiile spre consens, în interesele Alianței Nord-Atlantice ca întreg. Cu toate acestea, Secretarul General nu are puterea de a adopta singur decizii referitoare la politicile Alianței și poate acționa în numele NATO doar cu acordul guvernelor membre. El este, de asemenea, principalul purtător de cuvânt al Alianței și este șeful Secretariatului Internațional, care sprijină activitatea statelor membre la nivelul diferitelor comitete.

Contribuțiile la bugetele NATO sunt calculate pe baza formulei agreate privind împărțirea costurilor și reprezintă doar o mică proporție din bugetele de apărare ale țărilor membre NATO.

Bugetele finanțate în comun sunt gestionate de bugetele separate civile și militare, precum și de un program de investiții în domeniul securității, astfel:

-Bugetul Civil acoperă costurile de funcționare ale Secretariatului Internațional de la sediul NATO, programele și activitățile din domeniul civil, construirea, funcționarea și costurile de întreținere a facilităților cum ar fi serviciile de conferință pentru întâlniri ale comitetelor și grupurilor de lucru.

-Bugetul Militar acoperă costurile de funcționare și întreținere a structurii militare integrate, inclusiv ale Comitetului Militar, Statului Major Militar Internațional și agențiilor acestora, celor două Comandamente Strategice, sistemelor aferente de comandă, control și informații, agențiilor de cercetare, dezvoltare, înzestrare și logistică și Forței Aeriene de Avertizare Timpurie a NATO.

Programul de investiții în domeniul Securității finanțează instalațiile și facilitățile necesare NATO în plus față de cele construite în scopurile securității naționale de către statele membre, de exemplu sistemele de comunicații și informații, radare, cartiere generale militare, aeroporturi, conducte de combustibil, depozite, porturi și anexe navigaționale.

Aceste bugete sunt monitorizate de Comitetele de Buget Civil și Militar și de un Comitet de Infrastructură, care este responsabil pentru finanțarea în comun a capacităților care sprijină forțele NATO. O Comisie Superioară de Resurse monitorizează politica referitoare la fondurile militare comune. Fiecare stat membru este reprezentat în aceste structuri. Toate bugetele NATO sunt, de asemenea, subiect al controalelor externe.

Astăzi, NATO este o instituție foarte diferită față de cea creată în 1949. Atât ea, cât și lumea întreagă s-au dezvoltat în direcții pe care fondatorii Alianței Nord-Atlantice cu greu și le-ar fi putut imagina. NATO este o instituție diferită de cea care a apărat Europa Occidentală timp de patru decenii în timpul Războiului Rece sau chiar față de cea care a urmărit Europa în tranziție după Războiul Rece, în anii ‘90. În câțiva ani de acum încolo, nu este nici o îndoială că se va transforma din nou, pe măsură ce își dezvoltă modalități de reacție coordonată la provocările la adresa securității pe care le întâmpină statele membre la începutul secolului XXI. Într-adevăr, pe măsura schimbării mediului strategic, NATO va trebuii să evolueze din ce în ce mai rapid pentru a aborda noile amenințări la adresa statelor sale membre. Cu toate acestea, doctrinele de bază ale cooperării în Alianța Nord Atlantică, și anume valorile și interesele comune, rămân fidele principiilor din tratatul de bază.

2.2 Extinderea NATO pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil

După căderea regimului comunist din Europa Estică și a zidului Berlinului la 09.11.1989, Pactul de la Varșovia a fost și el anulat în data de 01.07.1991. În acel moment NATO putea susține că și-a îndeplinit cu succes misiunea pentru care a fost înființată – apărarea valorilor occidentale de comunismul sovietic.

Deși majoritatea analiștilor susțineau că NATO trebuia dizolvat o dată cu pactul de la Varșovia, acest lucru nu a avut loc, întrucât din acel moment Alianța Nord-Atlantică și-a schimbat oarecum destinația prin încurajarea democratizării, și prevenirea escaladării militarismului de izvor național. În anul 1991 NATO apus bazele NACC (North Atlantic Cooperation Council/ Consilul de Cooperae Nord Atlantic), ulterior redenumit EAPC (Euro –Atlantic Partnership Council/ Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic). Acesta din urmă și-a propus să stabilească un cadru oficial de consultări între statele europene din vest, centru și est, precum și cele central asiatice. Cu ajutorul EAPC, NATO devenise calea către democrație și integrare europeană pentru statele care nu demult au fost eliberate de sub comunismul sovietic.

Inițiativele de cooperare din fostul spațiul sovietic au fost afectate o dată cu începerea conflictelor din Iugoslavia. Pentru a pune capăt crimelor de război NATO a desfășurat acțiuni militare sub mandat ONU în perioada anilor 1995-2004 în vederea implementării Acordului de la Dayton. În urma acțiunilor desfășurate s-a constatat starea de instabilitate de la nivelul conducerii țării creată după încheierea Războiul Rece.

Parteneriatul pentru Pace (PfP) a fost format ca un răspuns la contextul creat în Iugoslavia, și își propune reformarea structurilor militare proprii, precum și crearea unor acțiuni de informare și cooperare reciprocă. Cu timpul PfP devine calea de urmat pentru aderarea la NATO, iar acest lucru s-a confirmat în cadrul Summit-ului de la Washington (1999), când trei parteneri PfP au fost invitați să devină membrii cu drepturi depline în interiorul Alianței.

În urma unor conflicte între forțele separatiste albaneze și forțele de securitate sârbești (poliție și armată), Alianța Nord-Atlantică a fost nevoită să intervină (prin acțiuni aeriene ce au durat 78 de zile) pentru stabilizarea conflictului și determinarea forțelor sârbești să accepte sprijinul cu forțe. Chiar și astăzi trupele KFOR sunt folosite pentru menținerea unui mediu de securitate stabil în Kosovo.

După 1991 a fost conturată ideea de trecere la o nouă etapă, care să implice extinderea cooperării cu statele din estul Europei și ulterior crearea de noi aliați. Acest moment marchează practic trecerea de la ideea de putere exclusiv militară la ideea de centru de putere diplomatic, care își propune să protejeze statele membre prin mijloace politice și militare.

În urma atacurilor teroriste din septembrie 2001, din SUA, s-a pus în discuție apariția unor noi tipuri de amenințări. Drept urmare în 2002 a fost creat Consiliul NATO – Rusia, iar în 2004 are loc aderarea la NATO a următoarelor state: România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Estonia și Letonia, iar în anul 2009: Croația și Albania aderă și ele la Alianță.

Conceptul strategic din 2010, lansat la Summit-ul de la Lisabona aduce în atenția Alianței Nord-Atlantice noi amenințări, de natură neconvențională, la adresa securității statelor membre precum: instabilitatea sau stările conflictuale din afara granițelor statelor membre, atacurile cibernetice, întreruperea fluxurilor de energie, constrângerile privind accesul la resurse cheie, riscurile la adresa sănătății, schimbările climaterice, resursele limitate de apă și nevoia din ce în ce mai mare de energie.

În acest mediu de instabilitate neconvențională, operațiile desfășurate în sprijinul menținerii păcii au devenit la fel de dificile precum cele de impunere a păcii. Fenomenul instabilității în statele eșuate generează condiții prielnice desfășurării acțiunilor teroriste ce sprijină, uneori, adevărate mișcări de insurgență. Experiențele internaționale recente, acumulate în urma desfășurării acțiunilor de stabilitate din Afganistan, Bosnia Herțegovina și Kosovo au deschis noi oportunități de înțelegere a politicilor, strategiilor, tehnicilor, tacticilor și procedurilor ce pot fi folosite în acțiunile de combatere a fenomenului de insurgență. Cu toate acestea, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord nu deține încă filosofia și capacitățile necesare găsirii unor soluții viabile pentru conducerea cu succes a operațiilor specifice contra-insurgenței, deoarece nu a fost nevoită să dezvolte concepte doctrinare și mijloace de instruire comune, specifice acestui tip de campanie, până la momentul preluării responsabilităților de securitate din Afganistan. Conceptul Strategic (Lisabona, 2010) a clarificat acest aspect și a introdus conceptul de insurgență – contra-insurgență, alături de terorism, criminalitate, acțiuni subversive, în categoria activităților neregulate (irregular activities), acțiuni ce reprezintă preocupări majore în planul desfășurării operațiilor de răspuns la crize de tip non-articol 5 (Non-Article 5 Crisis Response Operations – NA5CRO). Astfel, activităților neregulate devin subiect de dezbatere și acțiune pentru fiecare stat membru NATO, alăturându-se celorlalte tipuri de operații cuprinse în NA5CRO (operațiile în sprijinul păcii, operațiile de sprijin al autorităților civile, operațiile de salvare și evacuare, operațiile de evacuare a necombatanților, operațiile de extragere dintr-o zona de conflict, operațiile în sprijinul impunerii sancțiunilor și embargourilor stabilite la nivelul comunității internaționale, precum și a operațiilor de asigurare a libertății de mișcare în spațiul maritim și aerian).

Includerea insurgenței și contra-insurgenței și cadrul operațiilor de răspuns la crize de tip non-articol 5 obligă statele membre NATO, mai ales statele care au aderat la Alianță după încheierea Războiului Rece, să descopere abordări și concepte doctrinare puțin familiare culturilor lor de securitate. România se află într-o asemenea situație, iar obiectivul țării noastre de a-și consolida poziția în interiorul Alianței Nord-Atlantice prin participarea la toate misiunile și operațiile desfășurate de NATO, inclusiv la cele aflate în afara spațiului euro-atlantic, determină provocări uriașe atât la adresa asigurării resurselor financiare și a sprijinului logistic necesar, cât și la adresa filosofiei și doctrinelor vehiculate în cadrul structurilor de securitate naționale.

De la actul de fondare din 1949, NATO, prin flexibilitatea conceptelor sale transatlantice, a reușit să-și armonizeze conceptele, structurile și resursele funcție de cerințele, mereu schimbătoare, ale vremurilor. Așa putem afirma că NATO a reprezentat în anii ’50 o organizație ce funcționa în scopul apărării statelor membre, având caracter pur defensiv, în anii ’60, ’70, ’80 Alianța Nord-Atlantică a trăit momente de oarecare destindere care urmare a efectelor acțiunilor politice ale acesteia. În anii ’90, Alianța Nord-Atlantică a jucat rolul principal în procesul de stabilizare și reconstrucție instituțională a statelor din Europa de Sud-Est și Asia Centrală prin încorporarea acestora în programul Parteneriatului pentru Pace în vederea pregătirii pentru accedere în structurile NATO. În prezent, NATO are o nouă misiune, aceea ce a promova pacea stabilitatea în cadrul proiectului strategic internațional de securitate.

2.3Parteneriatul strategic NATO – UE

Cooperarea pentru securitate este un sistem strategic format în jurul nucleelor statelor liberal-democratice, conectate între ele printr-o rețea de alianțe și instituții formale sau informale, caracterizate prin împărtășirea valorilor și prin cooperarea practică și transparentă în domeniul economic, politic și al apărării.

Acest model îmbracă forma a patru cercuri concentrice ce se susțin reciproc – numite ,,inele de securitate”: securitatea individuală (este sinonimă cu securitatea umană și drepturile omului), securitatea colectivă (obligații legale și politice ale statelor membre pentru apărarea integrității statelor din grupul semnatarilor Tratatului Nord-Atlantic), apărarea colectivă (angajarea tuturor statelor în apărarea fiecăruia de agresiunile din afară) și promovarea stabilității (pregătirea pentru angajarea comună diplomatică, economică și militară în spații din afara ariei proprii, pentru promovarea bunăstării și stabilității).

Conceptul de ,,instituții” este foarte mult utilizat în literatura de specialitate din relațiile internaționale, mai ales de către liberali, constructiviști și de către Școala engleză. Există un accept general asupra distincției între:

– Instituții primare: instituțiile care reprezintă normele fundamentale. Acestea se bazează mai mult pe fond decât pe formă, spre exemplu suveranitatea, diplomația și dreptul internațional.

– Instituții secundare: instituțiile care sunt relativ specifice, concrete și de obicei prind formă (în principal organizațiile și regimurile interguvernamentale). Ca instituții secundare, UE și NATO pot fi analizate și ierarhizate prin instituțiile primare ce le fundamentează.

Se constată încercările UE de a se situa la nivelul NATO, cu un rol activ în menținerea balanței de putere. Martin Wight enumera caracteristicile societății internaționale din a două jumătate a secolului al XX-lea: diplomația, alianțele, războiul și neutralitatea ”Diplomația este instituția negocierii, Alianțele reprezintă instituția interesului comun. Arbitrarea este o instituție de rezolvare a neînțelegerilor minore dintre state. Războiul este instituția pentru o rezolvare finală a neînțelegerilor.

Se pune accentul pe diplomație, suveranitate, drept internațional și balanță a puterii, ca fund distinctiv pentru societatea internațională europeană, însă nu este clar cum sunt aceste instituții corelate într-un discurs coerent. În orice caz, pentru UE, instituția constitutivă rămâne suveranitatea, dar însoțită de integrare și ,,subsidiaritate” (investirea autorității la un nivel cât mai mic posibil în ierarhia instituțională).

În timpul Erei Coloniale, de exemplu, sistemul statelor europene era format pe suveranitate, însă, puterile europene relaționau cu restul lumii pe bazele suzeranității. În prezent s-a format un complex în care, începând de la instituțiile și organizațiile de securitate internaționale, până la actorii regionali și statali, deciziile și consecințele acestora sunt analizate în funcție de interesele “protagoniștilor” de menținere a puterii sau de obținere acesteia în diferitele instituții din care fac parte. Trebuie să se țină cont de faptul că țări precum Germania, Marea Britanie, Italia, Franța, Belgia etc. fac parte atât din NATO cât și din UE; țări precum Finlanda, Austria, Suedia etc, fac parte din UE dar nu și din NATO, iar exemplele pot continuă. Bazate pe Carta ONU, practicile UE sunt conduse de dezbaterile despre multipolaritate, unipolaritate și managementul marilor puteri. Dacă, la un moment dat războiul ca instituție părea pe cale de dispariție, prin intenția SUA de a apela la dreptul de a purta un război împotriva terorismului și a statelor susținătoare, aceasta instituție se redefinește, căpătând noi practici și un nou loc în sistemul instituțional.

Dacă luăm în considerate că majoritatea țărilor membre NATO sunt calificate ca democrații liberale, am putea afirma că acestea asigură securitatea individuală și susțin drepturile omului; însă, mulți ar putea susține ca sistemul juridic american ce utilizează pedeapsa cu moartea, reacțiile Turciei față de minoritățile kurde, acțiunile britanicilor în Irlanda de Nord etc. pot fi privite ca niște contra-exemple importante. După atentatul din 11 septembrie, politica de securitate americană a devenit mai restrictivă față de libertățile acordate cetățenilor pentru a se asigura la un nivel mai înalt apărarea colectivă.

În anii de după sfârșitul Războiului Rece, NATO a întreprins o vastă campanie de dezvoltare a celei de-a patra dimensiuni a cooperării pentru securitate – promovarea stabilității, atât la nivel instituțional, cat și la nivel practic. Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic și succesorii săi, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), Consiliul Permanent NATO- Rusia, Comisia NATO-Ucraina și Dialogul Mediteranean sunt exemple ale demersurilor de instituționalizare pentru promovarea stabilității în ariile din afara granițelor NATO.

Managementul crizelor a devenit un instrument operațional pentru promovarea și menținerea stabilității în ariile periferice, acesta incluzând prevenirea conflictelor (diplomația activă și desfășurarea preventivă a trupelor) și operații de răspuns la crize. În noul concept NATO, managementul crizelor a fost definit ca element principal de securitate, acesta incluzând țările partenere NATO: Parteneriatul pentru Pace (PfP) și Inițiativa Armelor de Distrugere în Masa (WMD).

În concluzie, cele două organizații internaționale, au nevoie de o bază instituțională solidă care să le permită cooperarea pentru securitate la toate cele patru nivele. Atât UE, cât și NATO și-au construit deja baze instituționale și operaționale puternice pentru a asigura securitatea individuală și colectivă. Diferențierile apar la celelalte două nivele mai complexe, NATO având un avantaj clar în ceea ce privește apărarea colectivă care, am putea spune că în cazul UE nu sunt posibilități de realizare, cât și în ceea ce privește promovarea stabilității, realizată parțial de UE. PESA și PESC vizează tocmai întărirea capacităților europene de apărare colectivă și promovarea stabilității, pași de o mare importanță în procesul european de devenire a unui actor internațional cu un cuvânt important în mediul de securitate.

2.4 Perspectivele NATO

În ultima vreme tot mai multe voci susțin că NATO a început să se confrunte în prezent cu provocări diversificate Alianța Nord-Atlantică fiind nevoită să acționeze diferit în comparație cu epoca Războiului Rece. Există, de asemenea, voci mult mai conservatoare, care se opun așa-zisei "mondializări" a NATO, considerând că Alianța Nord-Atlantică trebuie să rămână centrată în zona europeană și în vecinătatea acesteia. Totuși acest punct de vedere nu cred că ține cont de natura, localizarea și amploarea provocărilor la care SUA și Europa urmează să facă față în viitor. Aș merge mai departe și aș considera că aceste probleme nu vor apărea doar între SUA și Europa, ca membri ai unei alianțe, ci și între țările cu un grad de dezvoltare ridicat și țările sărace, indiferent de poziția lor geografică sau de apartenența religioasă.

În prezent, principalele amenințări la adresa securității Occidentului nu se situează doar în Europa, ci și dincolo de frontierele acesteia sau la marginile acesteia. Summit-ul de la Praga a fost un punct de plecare în ceea ce privește acceptarea existenței acestor noi provocări. Inițiativa "Angajării capacităților" și cea a creării Forței de Reacție Rapidă a NATO vor permite Alianței să facă față amenințărilor viitoare. Cele două inițiative reprezintă cea mai bună șansă de a se reduce divergențele dintre Europa și SUA privind prioritățile strategice și capacitățile militare.

Dacă forțele europene și cele americane vor dovedi ca au dificultăți cu privire la capacitatea lor de la acționa împreună, acest lucru va avea două consecințe negative esențiale. Una se referă la accentuarea tendinței Statelor Unite, vizibilă deja, de a acționa unilateral. Dacă forțele europene și cele americane nu pot acționa conjugat, SUA nu vor avea altceva de făcut, decât să se implice singure, Aliații europeni participând nu-mai cu forțe simbolice la operații.

Cea de a doua consecință va fi scăderea capacității Europei de a influența deciziile și politica americană, ceea ce va face să se nască un sentiment de frustrare și vor crește resentimentele acesteia față de SUA. Cele două posibile evoluții pot avea un impact destabilizator asupra relațiilor transatlantice, precum și asupra capacității Europei și SUA de a influența împreună viitoarele provocări.

Războiul din Golf, campania aeriana din Kosovo, și operația Enduring Freedom din Afganistan nu seamănă deloc între ele, nici în ceea ce privește inamicul și nici ca modalitate de desfășurare. Afirmația lapidară și în același timp precisă făcută de Rumsfeld/Wolfowitz rezumă cel mai bine situația respectivă: "Misiunea este cea care determină coaliția". Pe de alta parte, o intervenție "uniformă” nu mai pare sa fie potrivită.

Momentan, în ceea ce privește Forța de Reacție a NATO, aceasta nu se află în concurență cu cea europeană, apreciază Heisbourg. Principiul "dublei pălării" poate funcționa foarte bine și în această situație, așa cum se întâmplă și în cazul altor forțe militare – cele din cadrul Eurocorps, spre exemplu. Este puțin probabil ca o forță care reunește zeci de țări, cu o schimbare permanentă a componentei sale, să fie capabilă să răspundă potrivit așteptărilor. Inerția politica și realitatea din plan militar vor avea câștig de cauză. Atunci când europenii și americanii trebuie evacuați în 48 de ore dintr-o localitate va fi foarte greu de convocat o reuniune la care să participe 28 de țări pentru a da dispoziție celui care decide componența permanentă a Forței de Reacție a NATO să-și asume misiunea respectivă.

Europa trebuie să-și asume responsabilitățile care-i revin, sub forma creșterii investițiilor în domeniul apărării, mai ales în ceea ce privește proiectarea forțelor și cercetarea, iar NATO trebuie să facă față la scenarii mai complexe, acesta este sensul Forței de Reacție Rapidă a NATO, ca putând contribui la promovarea interoperabilității, ceea ce reprezintă o cerință esențială, dacă se dorește ca forțele europene și cele americane să fie capabile de a acționa împreună în cadrul unei coaliții.

Primul aspect care trebuie subliniat este acela că, din punctul de vedere al capacităților, decalajul dintre țările europene membre ale NATO este mult mai important – păstrând proporțiile ca cel dintre Statele Unite și Europa. Cel de al doilea aspect este acela ca anumite comentării americane privind această rămânere în urmă europenilor sunt exagerate, afirmă expertul francez.

Dacă, printr-un miracol, europenii și-ar crește cheltuielile pentru apărare până la un nivel care le-ar permite să achiziționeze seria completă de capacități de comandă, control, comunicații, planificare, informare, supraveghere și cercetare, necesare pentru a desfășura operații majore de proiectare a forțelor, răspunsul american ar fi acela că există o “dublare inutilă”. Acesta este și cazul programului Galileo, echivalentul european al Sistemului american de Poziționare Globală (GPS).

Expertul american, Steve Larrabee, consideră că decalajul apărut între capacitățile Statelor Unite și Europei determină o periculoasă diviziune a sarcinilor, SUA jucând rolul principal, iar statele europene unul secundar. Aceasta diviziune a sarcinilor nu poate decât să prejudicieze unitatea Alianței Nord-Atlantice și eficacitatea militară a acesteia. Ea pune practic Europa într-o poziție de dependență; europenii neavând nici o influență asupra operațiilor militare americane, dar trebuind să plătească costurile politice și economice ale acestora.

De aceea, este foarte important să se reducă decalajul existent între SUA și Europa. Dacă europenii doresc să poată influența deciziile și operațiile desfășurate de Statele Unite, ei trebuie să fie în măsură să se alăture forțelor americane în primul stadiu al operațiilor de luptă și să nu se mulțumească să participe la “curățenia” – sau la operațiile de stabilitate posterioare. Altfel nu pot spera decât la un rol secundar. Există, de asemenea, o distanță între capacitățile militare ale membrilor mai avansați ai NATO, cum ar fi Franța și Marea Britanie, și ceilalți membri ai Alianței. Conform tendințelor actuale, în cadrul Alianței se dezvoltă trei niveluri:

– la primul nivel se situează SUA și acele țări din cadrul NATO care sunt capabile să realizeze o proiectare a forțelor;

– nivelul al doilea este format din grosul Alianței – țari care conservă dispozitivul adecvat Războiului Rece;

– nivelul al treilea îi grupează pe noii membri ai NATO, ale căror forțe sunt mai puțin moderne decât cele ale membrilor din nivelul al doilea.

Unele din comentariile care s-au făcut auzite pe ambele țărmuri ale Atlanticului – între acestea numărându-se și criticile aduse de președintele Chirac țărilor din Europa de Est care au sprijinit America în cursul Crizei Irakiene agravează și mai mult situația. Politicienii de pe cele două continente trebuie să înceteze să exagereze și să adopte o atitudine mai responsabilă pentru a se putea reduce fractura transatlantică în curs de formare. Însă principala problemă este aceea că nu există consens între Statele Unite și principalele state europene în ceea ce privește modalitatea de a face față noilor amenințări și provocări strategice. În absența unui asemenea consens, va fi dificil pentru NATO să utilizeze eficient forța militară pe care o are la dispoziție, aflată sau nu în cadrul Forței de Reacție Rapidă.

O dovadă a acestei lipse de consens o reprezintă și negocierile în ascuns între consilieri de rang înalt din Pentagon și guvernul indian, care au dezbătut posibilitatea înființării, în Asia, a unui sistem de securitate, de tip NATO. Convorbirile s-au desfășurat în contextul planului american de redesfășurare a forțelor militare staționate în bazele din Coreea de Sud, Japonia și din insula Okinawa. Motivul probabil al negocierilor ar putea fi schimbarea statutului Indiei, dintr-un stat nealiniat și împovărat de datorii, într-unul cu o putere nucleară, economică și un puternic sector de hig-tech fiind socotit un factor strategic în Asia.

Obținerea consensului, strategic necesar va cere din partea SUA capacitatea de a conduce într-o maniera “iluminată” la nivel mondial și voința de a-i trata pe aliații europeni ca pe veritabili parteneri și nu ca pe vasali care să se alinieze fără alte obligații Ia orice nouă inițiativă politică americană. Nu este vorba ca Statele Unite să se consulte mai mult, ci să realizeze în cadrul Alianței Nord-Atlantice consensul strategic necesar pentru acțiunile lor. În paralel, aliații europeni ai Statelor Unite trebuie să ia mai în serios noile amenințări, ca și modernizarea forțelor lor militare.

Heisbourg este de acord că europenii trebuie să investească mai mult în apărare și să limiteze ruptura transatlantică. Însă NATO trebuie să facă față unor probleme și mai importante, prima rezultă din natura amenințărilor la adresa securității. O alianță politico – militară concepută să facă fată unei amenințări centrate pe Statele Unite nu este pregătită să înfrunte amenințări care nu sunt de acest tip, cum este Al Qaeda. Activitatea poliției, distribuția informațiilor nemilitare, supravegherea financiară și inițiativele sociale și economice nu țin neapărat de competențele NATO. Însă, într-o lume ce abundă de provocări în evoluție rapidă, al cărei centru de preocupări trece de la Afganistan (2001-2002) la Irak (2003 -2004), se impun fără nici o îndoială operații desfășurate de o coaliție.

Cea mai mare dificultate cu care se confrună Alianța Nord-Atlantică în prezent rezultă probabil din impresia care prevalează la cei mai mulți dintre membrii săi și la o parte deloc neglijabilă a opiniei publice. O Alianța Nord-Atlantică pentru securitate, percepută ca reducând mai degrabă decât sporind securitatea ar fi un nonsens. Poate că este vorba despre un fenomen temporar, întrucât datorită noilor problemelor apărute în Ucraina cer noi măsuri.

În ciuda dificultăților tot mai mari cu care se confruntă, Alianța Nord-Atlantică trebuie să fie placa de legătură între Europa și America de Nord, echilibrul într-o multitudine de interese naționale, scutul de apărare colectivă împotriva noilor amenințări, administratorul securității, comunității de valori și susținătoarea democrației și drepturilor omului.

Pagină albă

CAPITOLUL III : AMENINȚĂRILE MEDIULUI DE SECURITATE ACTUAL. TERORISMUL O NOUĂ FORMĂ DE LUPTĂ

Pentru secolul XXI, armatele țărilor dezvoltate se pregătesc să lupte, mizând pe o victorie decisivă prin cunoaștere, anticipare, dominare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic și eficiență maximă. În acest sens se poate afirma că tehnologia strategiilor este determinantă și nu invers. Războaiele au rezultat din iraționalitate, calcule greșite, xenofobe, fanatism, extremism religios și ghinion pur, când toți indicatorii economici „raționali” sugerau că pacea ar fi fost o politică preferabilă pentru toți. Superioritatea calitativă și eficiența vor trebui să plece de la om, de la piesă, tanc, transportor, până la cele mai perfecționate categorii de tehnică și armament. Aceste lucruri puse în legătură cu o concepție modernă de ducere a războiului, pot susține un statut de securitate credibil.

Schimbările tehnologice majore și dinamica deosebită a fenomenului social-politic au impus organismului militar adaptarea structurilor, misiunilor și scopurilor pentru ca, în ansamblu, să nu intre în contradicție cu evoluția societății sau să devină nepotrivite în raport cu timpul.

O altă caracteristică a viitoarelor conflicte sunt operațiile de stabilitate și sprijin. Armatele modern au în vedere formarea de forțe capabile să gestioneze acest tip de operație atât în faza inițială cât și în acțiunile post conflict.

Analizând ambele conflicte din Irak s-a constatat că ele au reprezentat un „laborator” și un „teren de testare” pentru cele mai mari schimbări din strategia și tactica ducerii acțiunilor de luptă americane, de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. În același timp putem afirma că atât conflictul din Afganistan, cât și operațiile ce se desfășoară în prezent fac parte din categoria conflictelor neconvenționale, în care amenințările asupra forțelor regulate sunt în majoritatea lor de tip asimetric.

În fața noilor forme de manifestare a amenințărilor asimetrice au apărut și forme de răspuns concretizate, în ultimii ani, sub forma atacurilor preventive desfășurate de S.U.A., împotriva organizațiilor teroriste localizate în Afganistan și ulterior împotriva regimului lui Sadam Hussein, vârful de lance în ambele cazuri constituindu-l forțele speciale.

Analiștii politici sunt de părere că Războiul din Irak are implicații dincolo de granițele acestei țări și reflectă o viziune la nivel mondial.

Acțiunile „neconvenționale“, duse preponderent în spatele inamicului, sunt o parte integrantă din strategia de stabilitate globală. Complexitatea situației politico-militare, transformările de un deosebit dinamism, care se produc în plan internațional și influențele covârșitoare pe care le-ar putea avea asupra situației interne a fiecărui stat, determină necesitatea studierii precum și evaluarea tendințelor de evoluție a fenomenelor politico-militare, în scopul elaborării și adoptării celor mai eficiente decizii în domeniul militar.

3.1. Terorismul o nouă formă de luptă

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au condus la modificarea percepției asupra terorismului la nivelul întregii planete și au impus reexaminarea unei lungi liste de preocupări privind securitatea națională (vezi anexa nr.2). Concluzia analiștilor avizați a fost că „lumea s-a schimbat”, și este necesară gândirea unei strategii pe termen lung și mobilizarea unor uriașe resurse umane, materiale și financiare.

Lumea civilizată a declarat război terorismului internațional și a încercat formularea unor răspunsuri cât mai aproape de realitate la întrebări de genul: cum definim terorismul? care este scopul războiului? și ce strategie ar trebui abordată?

Termenul de terorism nu este clar definit și unanim acceptat, deoarece provine dintr-un mediu complex. Din punct de vedere etimologic, numele provine din cuvântul latin “terrere” care se traduce prin “îngrozitor” sau “înspăimântător”. Termenul poate fi diferit în funcție de poziția organizațiilor, a statelor, sau a persoanelor implicate.

Dacă încercăm să conturăm o definiție, putem afirma că terorismul reprezintă un mod de luptă neconvențional folosit pentru susținerea și atingerea unor obiective în mare parte politice. Principala “unealtă” folosită este violența dusă la extrem asupra populației implicate dar și neimplicate, prin această metodă se realizează un efect psihologic care generează panică și intimidare.

Liga Națiunilor definea în anul 1937 terorismul ca “toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat sau făcute ori planificate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg”. Aceasta definiție a avut un caracter ambiguu, din dorința de a face față la mișcările de eliberare de sub dominație colonială, mișcările anarhiste sau comuniste.

Departamentul de apărare al SUA definește terorismul astfel: “Folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice”.

Actualul mediul de securitate se confruntă cu un inamic netradițional, reprezentat de o rețea extinsă de organizații teroriste, susținută atât de sponsori statali cât și nestatali și având la dispoziție refugii dificil de identificat. O altă problemă a terorismului reprezintă sursele financiare din care se alimentează și care sunt în mare parte incontrolabile. În aceeași categorie a surselor incontrolabile se află și armamentele și sisteme de comunicații de ultimă generație și, mai ales, potențialul uman îndoctrinat și capabil de supremul sacrificiu pentru pedepsirea „necredincioșilor”.

Evenimentele ce au avut loc în ultima perioadă au demonstrat că riscul terorismului internațional nu a scăzut și că principala amenințare vine din partea grupărilor radicale fundamentaliste islamice și organizațiile afiliate acestora. Practic, toate continentele și regiunile lumii s-au confruntat cu efectele negative ale terorismului.

Analiștii americani au ajuns la concluzia că lichidarea sprijinului de stat pentru organizațiile teroriste este mai eficientă printr-o strategie ofensivă. Organizațiile teroriste trebuiesc lovite peste hotare, acolo unde recrutează, se instruiesc și planifică. La aceeași concluzie au ajuns și autoritățile Federației Ruse, după atentatele teroriste din ultimii ani produse atât în regiunea Caucazului cât și în multe alte orașe mari ale țării.

În general lista statelor care sponsorizează terorismul se suprapune, peste cea a țărilor care doresc dobândirea capacității de a produce arme de distrugere în masă. În ultima perioadă s-a creat „cea mai explozivă” combinație: organizațiile teroriste, statele ce le sponsorizează, crima organizată, armele de distrugere în masă și traficul de droguri. Traficul de droguri reprezintă sursa principală de sponsorizare a terorismului. Mai mult de atât, terorismul modern caută să exploateze și avantajele civilizației moderne drept arme pentru distrugerea acesteia, dilemele morale sau etice fiindu-i complet străine.

Războiul cu teroarea reprezintă o provocare în care formele tradiționale de combatere s-au arătat insuficiente. De aceea, sunt susținute opiniile acelor experți care declară necesitatea creării unor noi forme de combatere a terorismului, care să prevadă detectarea, monitorizarea și controlul factorilor de risc asimetric, precum și reducerea accentului pus pe reacție și focalizarea acestuia pe anticipare.

Necesitatea coordonării acțiunilor interne și internaționale în plan informațional și operațional a condus la intensificarea cooperării atât la nivel național, cât și regional și global, prin crearea unor structuri de lucru internaționale sau comisii de specialitate în domeniul antiterorist.

Pentru a putea răspunde riscurilor majore la care este supusă securitatea fiecărui stat, N.A.T.O. continuă procesul de transformare internă.

Datorită folosirii în fenomenul terorist a noi metode de acțiune (putem aminti automobilele capcană și actele sinucigașe) s-a observant necesitatea intensificării cooperării între serviciile speciale și agențiile de securitate cu responsabilități în contracararea terorismului. Prin acest mod statele pot răspunde cel mai adecvat la provocările și riscurile de natură asimetrică.

Deși fenomenul terorist este încă un subiect de cercetare, s-a reușit clasificarea terorismului după mai multe criterii. Printre aceste criterii se numără scopul, spațiu în care se desfășoară și modalitatea de acțiune.

a) terorismul direct – are scopuri imediate pe care le transformă în obiecte ale acțiunii într-un timp foarte scurt;

terorismul indirect –însumează actele de mică intensitate ce conduc la înfăptuirea unei acțiuni principale. Acțiunea principală este pregătită cu mult timp înainte și vizează probleme de ordin politic, economic, militar, social și de altă natură;

terorismul de drept comun – o formă a violenței care se manifestă în acte de jaf, de răzbunare, șantaj, crime etc. Acest tip de terorism este într-o continuă schimbare, datorită utilizării noilor tehnologii apărute.

terorismul social –se concentrează pe impunerea unei ideologii (doctrine) proprii grupului terorist împotriva ordinii de drept dintr-o țară. Principalul punct de plecare reprezintă neajunsurile economice sau sociale.

terorismul politic – reprezintă acea gamă variată de acte, în special terorist-diversioniste, desfășurat împotriva statului și în primul rând a organelor sale constituțional-democratice.

terorismul de stat – reprezintă forma ce-a mai gravă de terorism care poate acționa pe plan internațional sau național, întrucât afectează factorii politici, economici, militari, sociali și de altă natură din țara de origine. Acesta este folosit ca instrument al politicii externe de către unele state și se manifestă în orice situație.

Pentru un randament ridicat în lupta împotriva terorismului este necesară identificarea rădăcinilor. De cele mai multe ori acestea pornesc de la nemulțumirile economice, sociale, politice.

Trebuie menționat faptul că în lupta de combatere a terorismului sunt folosite trei concepte și anume:

antiterorismul, care cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, strângerea de informații, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personalului și siguranța acțiunilor de luptă;

contraterorismul, este răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc. Acesta cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgență care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare, cum este luarea de ostatici sau răpirea;

combaterea(contracararea) terorismului, este formată din totalitatea măsurilor antiteroriste și contrateroriste adoptate de guverne cu scopul de a cotracara pericolul cât și măsurile de specialitate inițiate de organele militare, organele din sistemul ordinii publice și de profesioniștii pe linie de pază și protecție. Aceste acțiuni reduc posibilitățile înfăptuirii unui atac terorist împotriva unui anumit obiectiv. În această situație se au în vedere și acțiunile ce trebuie întreprinse ca ripostă la un act terorist.

Obiectivele guvernamentale ale statelor ce luptă împotriva terorismului sunt:

Prevenirea –ce se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație;

Descurajarea –ce se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni țintă;

Reacția la o acțiune teroristă –ce reprezintă elementul central al politicii oricărui guvern din sfera organelor militare dar și al celor de ordine și de securitate;

Previziunea –ce se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative.

Primul impuls care apare în timpul declanșării unei crize teroriste este acela de a reacționa în forță, prin violență, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. Luptătorii antiteroriști (luptătorii Forțelor pentru Operații Speciale) au ca principale scopuri evitarea uciderii unor oameni nevinovați, asigurarea securității și ordinii publice și abia apoi neutralizarea sau lichidarea teroriștilor.

Lupta împotriva terorismului poate fi caracterizată drept un nou tip de război. Acest război se caracterizează prin faptul că nu există un anume teatru de operații, războiul putându-se extinde oriunde în lume, prin acțiuni desfășurate cu rapiditate. Diversitatea acțiunilor este foarte mare, iar omul este folosit drept o simplă armă întrucât acesta poate realiza surprinderea.

Folosind termenul de terorism nu trebuie să înțelegem o simplă formă de protest, întrucât reprezintă mai mult de atât, este o amenințare principală la adresa securității naționale, regionale și globale, dar sub alte forme de manifestare. Privind din această perspectivă, putem afirma că problema combaterii terorismului este obiectul principal de studiu, nu numai al analiștilor în domeniul securității dar și al militarilor.

Dintre toate tipurile de terorism, cel religios-islamic este poate cel mai periculos și cu siguranță cel mai greu de combătut. Pericolul acestui tip de terorism se naște în fanatismul cu care aceștia acționează sau mai bine spus modului în care aceștia își dedică viața terorismului.

Terorismul islamic se orienteză în special împotriva păgânilor și, mai precis, împotriva intereselor Statelor Unite al Americii și al aliaților săi. Religia islamică are un caracter pașnic, dar cu reguli foarte stricte. În general actele teroriste sunt comise de „islamiștii politici” care se opun anumitor politici. De multe ori actele teroriste sunt comise de persoane care își doresc răzbunare personală.

3.2. Apărarea împotriva terorismului. Războiul Antiterorist

Operațiile din Balcani au permis forțelor NATO să acumuleze o experiență semnificativă în privința operațiunilor de sprijin al păcii și gestionare a crizelor, precum și în activitatea de conducere a coalițiilor multinaționale din care fac parte și țări membre NATO. Aceasta face ca NATO să fie un instrument de o utilitate inestimabilă în mediul prezent de securitate. De la atacurile teroriste din septembrie 2001, Alianța Nord-Atlantică a fost din ce în ce mai mult solicitată să contribuie la consolidarea securității în zonele de instabilitate aliate dincolo de spațiul euro-atlantic tradițional, menționând că angajamentul NATO în Afganistan este prima misiune a Alianței Nord-Atlantice în afara spațiului Euro-Atlantic.

O bună perioadă de timp, terorismul a fost și mai este încă privit ca infracțiune, ca exercitare extremă a violenței pentru obținerea unor efecte în stradă, în lumea interlopă, în mediile corupte. Precizările care s-au făcut ulterior cu privire la încadrarea terorismului în sistemul acțiunilor politice aduc o oarecare claritate în judecarea actelor de acest tip. Având determinație politică, terorismul este război, și anume război asimetric. Definiția clausewitziană potrivit căreia războiul este continuarea politicii prin alte mijloace rămâne valabilă. Deși terorismul poate fi definit foarte bine, așa cum este uneori definit și războiul, ca sfârșit al politicii.

Războiul terorist, războiul antiterorist

Dacă terorismul este război, acest război este de un tip deosebit, necunoscut până acum. Este un război care se caracterizează prin:

-‰ lipsa unui teatru anume, mai exact, extinderea teatrului de confruntare la nivelul întregii planete și chiar în cosmos;

-‰ ciberspațialitatea;

-‰ marea diversitate a acțiunilor;

-‰ folosirea omului ca armă, ca mijloc de luptă;

-‰ lipsa de coordonare strategică unitară;

-‰ surprinderea;

-‰ menținerea inițiativei strategice prin acțiuni surprinzătoare, desfășurate cu repeziciune, oriunde și oricând.

Mai întâi, dacă un astfel de război există, acesta este de o cu totul altă natură decât cele pe care le cunoaștem noi până în prezent, cu doi adversari sau blocuri bine identificate care se înfruntă după reguli cunoscute, în mod esențial cu forțe militare, oameni și material. Avem aici, pe de o parte, o coaliție care tinde puțin câte puțin să devină universală (ceea ce constituie o configurație inedită) și, pe de altă parte, fie un individ sau un grup încă neidentificat cu claritate, și o entitate multiformă, terorismul, care acționează cu mijloace non-militare și după forme fără precedent.

Acest război nu ține cont de limitele teritoriale. Noțiunea de teritoriu, chiar și de stat, era fundamentală în conflictele trecutului: fiecare protagonist se identifica cu un teritoriu unde se implantau grosurile forțelor militare; se căuta cucerirea de teritorii sau apărarea de teritorii. Aici (este vorba de atacurile din 11 septembrie 2001) a fost vizat teritoriul american, dar nu pentru a fi cucerit (cel mult, s-a căutat «pedepsirea» pentru felul său de a fi). Cât despre riposta americană, aceasta-și definește cu greu țintele, teritoriul pe care să-l lovească, căci adversarul nu deține un teritoriu bine determinat.

Războiul terorist necesită o ripostă pe măsură, dar nimeni nu este pregătit pentru o astfel de ripostă, pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată că terorismul – care nu era decât o formă extremă de protest sau de supunere prin voința celui mai puternic – ar putea deveni război, și încă război planetar. Actele de război produse la 11 septembrie 2001 contra Statelor Unite au depășit terorismul obișnuit. O veritabilă reflecție strategică și militară trebuie să fie angajată pentru a determina ce mijloace și ce strategii sunt necesare democrațiilor noastre pentru a contracara în mod eficient această amenințare. Lupta împotriva terorismului internațional nu este numai o problemă de securitate interioară care afectează anumite țări, ci ea constituie o veritabilă provocare strategică lansată împotriva democrațiilor noastre și valorilor noastre“ – spune un general francez.

3.3 Inițiativa strategică împotriva terorismului

Pe baza deciziilor politice, trebuie să se elaboreze un concept strategic adecvat și pentru combaterea terorismului. Acest lucru este foarte dificil, întrucât terorismul nu este o acțiune strategică de mare amploare, ci un sistem de acțiuni disparate, fără o coordonare unitară și fără doctrine, forțe și mijloace stabile, identificabile, împotriva cărora să se poate acționa prin mijloace legale și prin structuri constituite și deprinse cu astfel de activități. O strategie antiteroristă trebuie să aibă în vedere, pe lângă celelalte componente foarte importante (identificarea amenințărilor și riscurilor, concepția acțiunilor, pregătirea și structurarea forțelor și a mijloacelor, amploarea și specificul operaților), și cucerirea și menținerea inițiativei strategice.

Acest lucru va fi foarte greu, întrucât terorismul se bazează tocmai pe surprinderea tactică, adică pe acțiunile neașteptate (în ceea ce privește obiectivul ales, timpul de acțiune și modul de atac), dar prima condiție a reușitei unei acțiuni de nivel strategic este să se dețină inițiativa strategică. Acțiunea prin surprindere, spectaculoasă, violentă și puternic mediatizată este punctul forte al terorismului, dar și punctul lui cel mai sensibil și, în anumite privințe, cel mai vulnerabil.

Cucerirea inițiativei strategice în războiul antiterorist constă în:

-‰ crearea și menținerea unei situații strategice predominată de un sistem coerent și permanent de supraveghere civilă și militară a zonelor, grupărilor, statelor, organizațiilor și chiar a persoanelor care se bănuiesc a face parte din rețele teroriste;

-‰ acțiuni preventive (filtre, razii, descinderi în cuiburi teroriste), dar și acțiuni care să determine o atitudine atentă, vigilentă din partea populației și instituțiilor;

-‰ cucerirea supremației informaționale;

-‰ sesizarea etapelor și momentelor în care se pregătesc acțiunile teroriste și intervenția rapidă pentru oprirea lor;

-‰ lovirea preventivă, deopotrivă, masivă, punctiformă și oportună a bazelor de antrenament ale teroriștilor, a depozitelor, locurilor de întâlnire și altor elemente de infrastructură;

-‰ atacarea fără întrerupere, prin Internet, prin media și prin mijloace ale războiului psihologic, a site-urilor, organizațiilor, rețelelor, centrelor și altor elemente ale terorismului;

-‰ realizarea unui sistem de pregătire antiteroristă a populației, economiei și instituțiilor.

3.4 Sisteme de supraveghere și de monitorizare a terorismului

Reușita în acțiunile împotriva terorismului depind în mare măsură de cunoașterea acestui fenomen în dinamica și cauzalitatea lui. O astfel de amenințare nu poate rămâne neinvestigată și nesupravegheată. Terorismul este o provocare extrem de gravă, care impune restricții și constrângeri cu care lumea trebuie să se obișnuiască, iar conducerea politică și strategică, forțele speciale și forțele armate trebuie să le pună în aplicare.

Sistemele de supraveghere și de monitorizare a terorismului presupun structuri și infrastructuri cu foc continuu, distribuite în așa fel încât să acopere întreaga planetă sau, într-o primă etapă a războiului antiterorist, zonele care ating pragul de importanță ce se ia în considerație de factorii de decizie. Aceste sisteme trebuie să fie integrate, dar și suficient de flexibile pentru a face față flexibilității tactice și aleatorii a terorismului, și să asigure bazele de date și informații necesare organizării corespunzătoare a acțiunii și reacției. Tot ele trebuie să aibă componente naționale și internaționale, care să acționeze, prin cooperare în toate mediile și în toate spațiile. Fiecare din aceste structuri trebuie să includă:

• componente de supraveghere electronică de mare sensibilitate;

• componente de cercetare directă, prin agenți și agenții de influență;

• componente de comunicații rapide și securizate;

• componente de analiză a datelor și informațiilor;

• componente de decizie rapidă;

• componente de validare și corectare oportună a acestor decizii.

Factorul cel mai important în supravegherea structurilor, infrastructurilor și acțiunilor teroriste îl reprezintă omul, agentul de informații, dotat cu toate mijloacele necesare și ajutat de un sistem tehnic-informațional permanent și eficace.

3.5Studii de caz

3.5.1Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF)

La un moment dat războiul ca instituție părea pe cale de dispariție, prin intenția SUA de a apela la dreptul de a purta un război împotriva terorismului și a statelor susținătoare, aceasta instituție se redefinește, căpătând noi practici și un nou loc în sistemul instituțional.

Misiunea de stabilizare a NATO în Afganistan a debutat în 2001, prin preluarea Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF), aflată sub mandat ONU (rezoluția 1386), reprezentând ce-a mai amplă acțiunea a Alianței Nord-Atlantice în afara teritoriului European. În primă fază misiunea ISAF a fost de asigurare a securității capitalei afgane, iar ulterior misiunea s-a extins etapizat spre nord, vestul și sudul acoperind o suprafață de trei sferturi din teritoriu. Obiectivele Alianței Nord-Atlantice sunt: crearea unui mediu stabil, ajutorarea autorităților afgane pentru reconstrucția statului și menținerea securității. Deși NATO a început să acționeze în nord, vest și în Kabul, începând cu data de 31 iulie 2006, Alianța Nord-Atlantică a preluat controlul de la trupele americane și în partea de sud a Afganistanului.

Misiunea NATO este una foarte grea deoarece rezistența talibană își face simțită prezența chiar dacă SUA a acționat încă din 2001 în acest scop. În momentul în care în capitala Kabul securitatea a fost asigurată de SUA, talibanii au fost nevoiți să se retragă în sudul Afganistanului, unde au constituit un grup foarte puternic. Printre acțiunile desfășurate de talibani putem enumera traficul de droguri și acțiunile transfrontaliere de la granița cu Pakistan. Pentru a crește numărul adepților talibanii se refugiază și în Pakistan, unde recrutează adepți ai mișcării și se instruiesc pentru viitoare acțiuni.

Charles Kupchan, expert NATO susține că deși Războiul Rece s-a terminat lumea are nevoie de NATO pentru asigurare unui mediu stabil. În același timp Alianța Nord-Atlantică a suferit și o serie de schimbări în ceea ce privește planificarea acțiunilor și modul de ducere a războaielor. Acțiunile militare desfășurate astăzi variază foarte mult, partenerii NATO fiind dislocați în Africa, Asia și Europa.

Schimbările ce privesc Alianța Nord-Atlantică nu vor înceta, reforma vizând dezvoltarea Forței de Răspuns a NATO (NRF) cu scopul de a-și asuma un rol politic sporit, în regiunile în care desfășoară misiuni, cu scopul de a crea parteneriate și mai strânse cu țările ne-membre și diferite organizații internaționale.

NATO se concentrează acum asupra a trei domenii prioritare: extinderea continuă a ISAF, sprijinul sporit pentru eforturile vizând reforma sectorului de securitate, cum ar fi instruirea forțelor de securitate afgane, și perfecționarea mecanismelor de coordonare între NATO/ISAF și alte organizații și misiuni internaționale care acționează în Afghanistan.

După ce și-a extins misiunea în afara Kabulului, mai întâi spre nord și apoi spre vestul țării, ISAF este acum pregătit să se deplaseze spre sudul și în cele din urmă, spre estul Afganistanului. Astfel, Forțele NATO vor acționa, în zonele mai puțin stabile. Acest lucru va solicita o abordare mai robustă. Anii următori vor fi decisivi pentru ISAF și NATO. Prin aplicarea unei politici hotărâte și constante, NATO nu va contribui numai la victoria împotriva terorismului și stabilitatea regională, ci și la crearea unei vieți mai bune pentru milioane de afgani. Cea mai mare provocare pe termen lung căreia trebuie să-i facă față Afganistanul este reprezentată probabil de producția ilicită de droguri. Prezența NATO în Afganistan prin intermediul ISAF face ca Alianța Nord-Atlantică să nu-mai poată ignora acest aspect. Planul Operativ care reglementează modul de acțiune al ISAF pe măsură ce operația se extinde în sudul Afganistanului stipulează rolul NATO. Acesta include sprijinul logistic schimbul de informații secrete și publice și asigurarea asistenței pentru instruirea Armatei Naționale Afgane și a poliției în domeniul procedurilor împotriva narcoticelor. Problema producerii și traficului de droguri din Afganistan este una complexă. Iar mediul de securitate din Afganistan va solicita în continuare prezența unei forțe internaționale de stabilizare până când această problemă va fi rezolvată.

Implicarea NATO în Afganistan are un caracter multidimensional. Este prima misiune a NATO care îmbină activități militare, de stabilizare, cu sprijinirea acțiunilor civile de reconstrucție. NATO și-a extins prezența pe teritoriul afgan prin preluarea de echipe de Reconstrucție Provincială (PRT). Structuri complexe cu componenta militară și civilă, acestea au un rol esențial în asigurarea stabilității, răspunzând, în același timp nevoilor imediate ale populației și contribuind la reconstrucția infrastructurii și a instituțiilor locale. Prin extinderea în sudul Afganistanului, NATO va coordona 13 echipe provinciale de reconstrucție, la care contribuie de state aliate și ne-membre NATO.

NATO are, totodată un rol cheie în formarea instituțiilor specifice unui stat de drept în Afganistan, în special a celor din sectorul de securitate. În 2005, Alianța Nord-Atlantică a asigurat securitate alegerilor parlamentare, care a pus bazele unui sistem democratic în Afganistan. Prin relațiile cu structurile de autoritate locale, NATO a obținut parteneri și susținători ai obiectivelor de refacere a țării și ale guvernului afgan, iar comandanții echipelor de reconstrucție provincială contribuie la extinderea autorității guvernului afgan în provincii.

Misiunea de stabilizare a NATO face parte dintr-un efort mai larg al comunițății internaționale de stabilizare și reconstrucție a Afganistanului. Este complementară activităților derulate de Uniunea Europeană, Banca Mondială și diverse alte organizații guvernamentale și non-guvernamentale, precum și Operația „Enduring Freedom”, desfășurată în estul țării de coaliția internațională condusă de SUA pentru a combate rămășițele rețelelor teroriste din Afganistan.

Eforturile tuturor organizațiilor implicate în Afganistan se intercondiționează și se susțin reciproc, coordonarea dintre ele fiind esențială pentru reușita efortului de ansamblu de stabilizare și reconstrucție a Afganistanului.

3.5.2Operația Active Endeavour (OAE)

Operația Active Endeavour reprezintă răspunsul lansat de SUA în octombrie 2001 împotriva atacurilor teroriste ce au loc în Marea Mediterană, precum și prevenirea acestora. Datorită proceselor de adaptare ce au loc în Alianță, mandatul privitor la acțiunile teroriste este revizuit și prelungit periodic.
Acțiunile constau în executarea de patrule, monitorizarea traficului naval și control. Totodată navele civile pot solicita escortă pe timpul tranzitării strâmtorii Gibraltar, iar începând cu anul 2003 sunt desfășurate acțiuni de control maritim cu scopul de a descuraja proliferarea armelor. În cazul în care există suspiciunea existenței unui transport neobișnuit, nave alcătuite din 15 la 20 membrii solicită comandantului să permită accesul pe navă pentru executarea unui control la documentele de transport și la marfă deținută. Uneori personalul NATO transmite informațiile către agenția responsabilă din portul ce urmează să acosteze nava, în vederea executării controlului, iar însoțirea navei se execută până la intrarea în apele teritoriale ale unei țări.

Task Foce Endeavour este format din unități de suprafață, submarine și avioane de patrulare maritimă. În cadrul Operației sunt folosite de regulă două fregate NATO pregătite pentru a conduce o gamă largă de operații maritime. Modelul operațional actual folosește forțe de suprafață ca unități de reacție pentru localizarea și urmărirea navelor cu încărcături ilegale aflate sub supravegherea intelligence-ului.

În urma revizuirii conceptului militar aprobat Consilul Nord-Atlantic la 23 aprilie 2009, a fost subliniată necesitatea consolidării schimbului de informații dintre NATO și actorii din regiune, întrucât în unele cazuri operațiunea a fost îngreunată datorită lipsei consimțământului de a urca la bord pentru a efectua controlul navelor suspecte.

Începând cu luna februarie 2013, ca urmare a reformei structurilor militare de comandă, inițiată în anul 2011, Operația și-a schimbat și ea comanda. Inițial OAE a fost sub comanda generală a Comandamentului Forțelor Întrunite (JFC) de la Napoli, comanda fiind realizată prin Comadamentul Maritim Aliat de la Napoli (Italia). Începând cu 22 februarie 2013, a intrat sub comanda Comandamentului General Maritim (HQ MARCOM) de la Northwood (Marea Britanie).

Pentru NATO menținerea unui mediu stabil într-o zonă prin care sunt transferate aproximativ 65 % din gazele naturale și petrolul din Europa Occidentală este foarte important. Trebuie amintit faptul că prin Marea Mediterană trec principalele magistrale de petrol și gaze naturale ce fac legătura între Libia și Italia precum și între Maroc și Spania.

Începând cu anul 2004 state precum Finlanda, Israel, Suedia, Maroc, Rusia și Ucraina și-au exprimat cu drag interesul de a participa la OAE. Cu toate acestea și statele ce se învecinează cu bazinul Mării Mediteraneene contribuie la eliminarea terorismului din zonă prin furnizarea de informații privitoare la navele ce tranzitează zona. În perioada 2005-2011 și 2013 România a contribuit anual cu o fregată (alcătuită din 205 militari) în cadrul Operației Active Endeavour.

Deșii mandatul Operației Active Endeavour are ca scop principal descurajarea, întreruperea și protecția împotriva activităților teroriste, Operația are un efect vizibil și asupra securității și stabilității în Marea Mediterană ceea ce prezintă un beneficiu pentru activitățile economice și comerciale.

Pagină albă

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Înțelegerea și descrierea mediului de securitate actual se bazează atât pe fenomenele care l-au determinat cât și pe consecințele și efectele pe care le produce. Consecințele decurg din faptul că îndatoririle tradiționale sunt îndeplinite în mică măsură. Acest fapt se datoreză faptului că statele acționează în concordanță cu ideologia neo-liberală și adaptându-se globalizării s-au transformat din păzitori ai bunului național public, în păzitori neo-liberali ai capitalului privat internațional.

Datorită trecerii timpului globalizarea a căpătat forță proprie, iar statele devin, în mod obiectiv, tot mai puțin puternice, cu tot mai puține capabilități de a îndeplinii îndatoririle sociale tradiționale, cum ar fi redistribuirea bunăstării și protejarea mediului înconjurător. În același context putem afirma că statele devin mai puțin capabile pentru îndeplinirea capitalului necesar internațional: asigurarea ordinii sociale, susținerea luptei împotriva criminalității, asigurarea păcii etc. Uneori aceste procese sunt foarte greu de controlat de către state, iar efectele asupra economiei, politicii și societății sunt îngrijorătoare.

Pentru o mai bună adaptare la realitățile emergente, se observă tot mai evident preocuparea privind identificarea și modelarea de soluții pentru problemele de securitate și răspuns la crize. Procesul de răspuns la crize este direcționat în principal spre strategii politice și diplomatice, fără acțiunea componentei militare, astfel s-a încercat să se obțină un maxim de siguranță cu minim de resurse. Politica de cooperare reprezintă finalitatea extinsă a gestionării crizelor prin mijloace pașnice, reprezentând soluția împotriva amenințărilor globale, de fapt pârghia de realizare a stabilității bazată atât pe echilibru de putere cât și pe legitimitate.

În ciuda dificultăților tot mai mari cu care se confruntă, Alianța Nord-Atlantică trebuie să fie placa de legătură între Europa și America de Nord, echilibrul într-o multitudine de interese naționale, scutul de apărare colectivă împotriva noilor amenințări, administratorul securității, comunității de valori și principii democratice, democrației și drepturilor omului.

LISTA CU ACRONIME ȘI ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

Legi și acte normative

Carta ONU

Constituția României, 2003

Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007

Strategia Națională de Apărare a Țării, 2008, MO, Partea I, nr 799 din 28/11/2008

Tratatul Alianței Nord-Atlantice

Doctrine, regulamente, manuale, instrucțiuni

Allied Joint Doctrine for Non-Article 5 Crisis Response Operations AJP 3.4 (A), NATO Standardization Agency(NSA), 2010

Doctrina Armatei României, București, 2012

Conceptul Strategic al NATO, 1999

Noul Concept Strategic al NATO, 2010

Manualul NATO, ediție 2006

Declarația Summit-ului de la Praga, 2002

Declarația Summit-ului de la Riga, 2006

Declarația Summit-ului de la București, 2008

Declarația Summit-ului de la Lisabona, 2010

Declarația Summit-ului de la Cicago, 2012

Strategic Concept for the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation , Lisabona, 2010

Lucrări de autori

BĂHNĂREANU Cristian, BESCHEA Răzvan, Revoluția în domeniul militar, Editura Centrului Tehnic- Editorial al Armatei, București 2011

BOHLEN Charles, Witness to History, New-York, 1929-1969, Norton, 1973

BUȘE Dorel, Studiu Privind N.A.T.O., Principala organizație politico militară cu vocație universală în managementul crizelor și conflictelor, Editura București, 2007

ISMAY Lord, NATO – The First Five Years, Paris, Information Service, 1954

FRUNZETI Teodor, BUȘE Dorel, Politici și instituții de securitate, Editura U.N.Ap. București, 2010

GADDIS J. L. , The United States and the Origins of the Cold War, New York, Columbia University Press, 1972

GHEORGHE Toma, Nicoleta Daniela BRAUN, Marin MĂCIUCĂ, Managementul insecurității la începul de secol, Editura Scaiul, Bucuresti, 2004

GHEORGHE Pavel, Forțele speciale la începutul secolului XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2006

METS David., Alliance for Peace, Julian Messeur, New York, 1981

USCOI Nicolae, Securitatea Europeană la 50 de ani de la crearea Uniunii Europei Occidentale, București, Editura Militară,1998

Periodice

Buletinul Editurii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005-2011

Future Security Environment, ACT, 2006

Impact Strategic, 2008-2011

North Atlantic Treaty Organisation, Public Diplomacy Division, A Short History of NATO, 2010

La guerre contre le terrorisme, de Christian DELANGHE

Revista Gândirea Militară Românească nr.4/2011

MARTIN Wight (1979) Power Politics. London: Penglin, 2nd edition Edited by Hedley BULL and Holbraad CARSTEN, in Barry Buzan, The Primary Institutions of Intemational Society, BISA Conference London, December 2002

Surse de internet

http://www.nato.int/

http://www.nato-pa.int/

http://www.globalsecurity.org/

http://www.eu.int/

http://www.justice.gov/

http://www.fr.strategie.org/

http://www.nij.gov/

http://nato.mae.ro

ANEXA NR. 1

NIVELURILE OPERAȚIILOR ȘI

COMANDAMENTELE NATO RESPONSABILE

(NATO-ROMÂNIA)

ANEXA NR.2

ATACURILE TERORISTE

DIN DATA DE 11 SEPTEMBRIE 2001

BIBLIOGRAFIE

Legi și acte normative

Carta ONU

Constituția României, 2003

Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007

Strategia Națională de Apărare a Țării, 2008, MO, Partea I, nr 799 din 28/11/2008

Tratatul Alianței Nord-Atlantice

Doctrine, regulamente, manuale, instrucțiuni

Allied Joint Doctrine for Non-Article 5 Crisis Response Operations AJP 3.4 (A), NATO Standardization Agency(NSA), 2010

Doctrina Armatei României, București, 2012

Conceptul Strategic al NATO, 1999

Noul Concept Strategic al NATO, 2010

Manualul NATO, ediție 2006

Declarația Summit-ului de la Praga, 2002

Declarația Summit-ului de la Riga, 2006

Declarația Summit-ului de la București, 2008

Declarația Summit-ului de la Lisabona, 2010

Declarația Summit-ului de la Cicago, 2012

Strategic Concept for the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation , Lisabona, 2010

Lucrări de autori

BĂHNĂREANU Cristian, BESCHEA Răzvan, Revoluția în domeniul militar, Editura Centrului Tehnic- Editorial al Armatei, București 2011

BOHLEN Charles, Witness to History, New-York, 1929-1969, Norton, 1973

BUȘE Dorel, Studiu Privind N.A.T.O., Principala organizație politico militară cu vocație universală în managementul crizelor și conflictelor, Editura București, 2007

ISMAY Lord, NATO – The First Five Years, Paris, Information Service, 1954

FRUNZETI Teodor, BUȘE Dorel, Politici și instituții de securitate, Editura U.N.Ap. București, 2010

GADDIS J. L. , The United States and the Origins of the Cold War, New York, Columbia University Press, 1972

GHEORGHE Toma, Nicoleta Daniela BRAUN, Marin MĂCIUCĂ, Managementul insecurității la începul de secol, Editura Scaiul, Bucuresti, 2004

GHEORGHE Pavel, Forțele speciale la începutul secolului XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2006

METS David., Alliance for Peace, Julian Messeur, New York, 1981

USCOI Nicolae, Securitatea Europeană la 50 de ani de la crearea Uniunii Europei Occidentale, București, Editura Militară,1998

Periodice

Buletinul Editurii Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005-2011

Future Security Environment, ACT, 2006

Impact Strategic, 2008-2011

North Atlantic Treaty Organisation, Public Diplomacy Division, A Short History of NATO, 2010

La guerre contre le terrorisme, de Christian DELANGHE

Revista Gândirea Militară Românească nr.4/2011

MARTIN Wight (1979) Power Politics. London: Penglin, 2nd edition Edited by Hedley BULL and Holbraad CARSTEN, in Barry Buzan, The Primary Institutions of Intemational Society, BISA Conference London, December 2002

Surse de internet

http://www.nato.int/

http://www.nato-pa.int/

http://www.globalsecurity.org/

http://www.eu.int/

http://www.justice.gov/

http://www.fr.strategie.org/

http://www.nij.gov/

http://nato.mae.ro