Alegeri Prezidentiale 2014 Campania Electorala In Spatiul Online

CAPITOLUL II. PROPAGANDA, MANIPULAREA ȘI DEZINFORMAREA

2.1 Istoricul și conceptele propagandei

2.2 Manipularea, persuasiunea și efecte ale comunicării de masă

CAPITOLUL III. COMUNICAREA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA

4.1 Rolul elementelor de comunicare politică

4.2 Mesaje publice și principii de comunicare

4.3 Discursul politic și publicitatea politică

4.5 Reprezentarea politicianului, conduita electorală și construirea percepției sale sociale

CAPITOLUL IV. METODOLOGIE

CAPITOLUL V. STUDIU DE CAZ- ALEGERI PREZIDENȚIALE 2014: CAMPANIA ELECTORALĂ ÎN SPAȚIUL ONLINE

5.1 Campania pozitivă (Klaus Iohannis) vs. Campania negativă (Victor Ponta)

5.2 Strategie și comunicare online- Cine, când și unde a greșit ?

5.3 Mecanismele sociale ale votului

5.4

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

MARKETINGUL POLITIC

Introducere- scurt istoric al campaniilor electorale din România

În lucrarea sa consacrată totalitarismului, Hannah Arendt denumeșteacțiunile totalitare ca fiind „organizații de masă formate din indivizi atomizați și izolați. Comparate cu celelalte partide și mișcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiționată și inalterabilă în raport cu membrul individual”. Acest tip de sistem totalitar s-a clădit sub o formă de sclavagism care a acaparat viața politică, economică și socială și în România, condiționând și controlând sistemele de comunicare în scopul îndoctrinării indivizilor cu valuri de mesaje propagandiste și false reușite socialiste. Promovarea abuzivă a cultului personalității lui Ceaușescu și obligativitatea cetățenilor de a fi loiali liderului suprem și Partidului unic, au reprezentat realități ale societății românești. Acest lucru a fost luat în considerație pe baza faptului că la sfârșitul regimului comunist din România, PCR număra aproape 4 milioane de membri. O națiune întreagă era obligată să accepte o versiune a realității delirante în interesul socialismului, fapt care transformă cetățenii statului în simple marionete:

„Dictatura lui Ceaușescu înseamnă deci concentrarea întregii puteri nu în mâinile partidului sau ale vreunui grup de decizie restrâns, la fel ca în majoritatea țărilor comuniste din vremea aceea, ci în mâna unui singur om. Și, cu toate că soluția formală care sancționa o atare situație a fost adoptată abia în 1974, nu încape nici o îndoială că, încă din prima clipă în care a devenit conducătorul Partidului Comunist Român, Ceaușescu a făcut în așa fel încât să-și elimine cât mai repede concurenții, apoi persoanele care formulau vreo îndoială de orice fel în legătură cu linia adoptată. În acest sens putem vorbi de dictatură încă din anul 1965, deși în mod formal ea n‑a fost instituită decât aproape un deceniu mai târziu.”

Regimul ceaușist se deosebește față de celelalte regimuri comuniste din Europa datorită ”rezultatului strategiilor aplicate de comuniști în scopul de a confirma legitimitatea statuturilor de for conducător”, după părerea cercetătorului polono-american Bartłomiej Kamiński.

Eșecul total al propagandei, ca instrument de dominație a națiunii, l-a reprezentat momentul morții familiei Ceaușescu, la care nimeni nu a plâns, spre deosebire de o întreagă națiune care a jelit moartea lui Stalin, dovadă a percepției proletare asupra realității.

Nicolae Frigioiu puncta în lucrarea sa despreprocesul prin care ”canalele de transmitere a voinței sale sunt protejate și marcate cu grijă prin tehnicile de propagandă, așa cum opera pictorului, a sculptorului sau a muzicianului trebuie marcată și protejată printr-un cadru, soclu sau spațiu simfonic special amenajat pentru audiție și orchestră”. Individul este astfel acaparat de fluxul informațional până la saturație, sfârșind narcotizat prin redundanța acelorași sloganuri și formule emise de mass-media propagandistă. Perioada anilor 1985-1989, regimul de guvernare a lui Nicolae Ceaușescu este descris ca o tranziție de la afirmare deplină la apatie și imobilism. În plan politic, discursurile șefului de stat devin perimate și sărace în esența lor ideologică. Nemulțumirile oamenilor și manifestările nu întârzie să apară, ceea ceafectează imaginea infailibilă a presupusei democrații socialiste și a controlului absolut al statului. Treptat, Ceaușescu devine răul etichetat în urma Revoluției de la 1989, un criminal care ocupă primele pagini ale ziarelor. Anul `89 a marcat prăbușirea Cortinei de Fier și ieșirea României de sub nișa regimului comunist ceaușist, precum și trecerea de la monopolul politic la pluralism politic, de la subminarea economiei naționale la o economie de piață, de la natură coercitiv-propagandistă a mass-mediei și un limbaj de lemn la eliberarea de constrângerile cenzurii regimului totalitar și cultivarea libertății de expresie.

Alegerile din 19 noiembrie 1946 din România au fost pe deplin falsificate și regizate sub dominația directă a Uniunii Sovietice, cu scopul instaurării regimului comunist sau democrat-popular. În luna ianuarie a anului 1946, în interiorul PNȚ are loc o ruptură odată cu plecarea lui N. Lupu. Țelul său va fi să creeze PȚD și să dezvolte o strategie de campanie îndreptată împotriva PNȚ. Eforturile PC vor fi orientate înspre dorința de a înainta în guvern liste unice odată cu alegerile parlamentare. Ceea ce nu au reușit comuniștii să facă a fost atragerea PSD și a liderului acestuia, Constantin-Titel Petrescu, care va crea PSD-Independent și va depune liste individuale, în ciuda manevrelor PC de a adopta o rezoluție în avantajul listelor comune. În luna mai a aceluiași an va fi creat Blocul Partidelor-Democrate, care va cuprinde majoritatea formațiunilor politice: Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Național-Liberal, Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național Popular.

Aflate în opoziție, Partidul Național-Țărănesc, Național-Liberal și Social-Democrat Independent nu se vor afla în perfectă înțelegere în privința listelor unice, însă vor încerca să influențeze desfășurarea către un mediu liber și onest. Programul politic al celor trei partide cuprindea scopuri în linii mari, instituirea unui sistem politic democrat și eliminarea actualei guvernări abuzive.

Falsificarea directă a voturilor a fost posibilă datorită practicilor utilizate în obținerea voturilor în procent de 80%. PC a dispus exclusiv de toate formele de supraveghere continuă a radioului în favoarea guvernanților săi, de cenzură a presei de opoziție, a recurs la agresiuni, șantaje, asasinate asupra membrilor partidelor oponente prin intermediul bandelor organizate. Procesul de epurare și îndepărtare a oficialilor opozanți care ocupau funcții importante a continuat de-a lungul campaniei electorale, iar alegătorii erau sufocați de fluturași și afișe până în ziua alegerilor. Opoziția era pe cât posibil anihilată și împiedicată să ia parte la numărarea voturilor. Campania electorală s-a derulat într-o manieră încordată, sub forma unei amenințări disimulate continue. În această perioadă are loc și procesul intentat lui Ion Antonescu pentru acuzațiile de trădare care i se atribuiau, finalizat cu condamnarea la moarte a fostului lider.

Gruparea comunistă a continuat să-și fondeze măsurile de constrângere a opoziției prin purtarea unui război elucubrant, dominat de o oratorie irascibilă, de nimicire a dușmanilor partidului. Obiectivul final al acestui război îl reprezenta comunizarea României, prin inventarea unor drepturi și libertăți democratice, care niciodată nu vor fi respectate. Profitând de faptul că sunt la guvernare, comuniștii vor modifica comportamentul alegătorilor în favoarea lor, prin repartizarea titlurilor de proprietate.

Alegerile din 1946 s-au desfășurat sub lupa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, a Statelor Unite ale Americii, a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în urma acordului semnat în 1945 la Moscova. În privința respectării acestei obligații a fost desemnată o comisie formată din Andrei I. Vîșinski, ambasadorul SUA și cel al Marii Britanii din Moscova, care trebuia să urmărească cursul corect al alegerilor. Urmările eronate a demersului electoral au fost acceptate și recunoscute de către guvernul american și englez ca fiind drept oficiale fără nici o intervenție de protest.

În ciuda repetatelor afirmații din partea partidelor aflate în opoziție, care condamnau guvernul de falsificare a alegerilor, oficialitățile din S.U.A și Marea Britanie au binevoit să trimită câteva note prin care dezaprobau comportamentul și atitudinea comuniștilor față de grupările politice oponente, însă nu s-a luat nici o măsură concretă care să modifice conduita acestora.

Ziua de 19 noiembrie a însemnat o prezență la vot impresionantă, astfel încât programul de votare a fost prelungit cu mult peste ora stabilită. Urmărind datele oficiale, Blocul Partidelor-Democrate au însumat un procent de peste 70%, în timp ce partidele istorice au depășit cu puțin peste un procent de 17%. În urma anunțării rezultatelor de către Comisia Centrală Electorală, atât Iuliu Maniu, cât și C.I.C. Brătianu au protestat vehement prin comunicări publice veridicitatea alegerilor electorale.

În timpul demersurilor campaniilor electorale, atât guvernul cât și opoziția au deținut un arsenal de tactici propagandiste. În timp ce primul a îmbrățișat o poziție de ofensivă, oferindu-le cetățenilor săi promisiuni atractive, partidele istorice au întreprins o strategie orientată spre trecutul vanitos din timpul perioadei interbelice. Dacă în perioada dintre cele două războaie s-a urmărit înfrângerea grupărilor politice care se opuneau partidului aflat la putere, în 1946 scopul a fost lichidarea acestora.

În cadrul alegerilor parlamentare din România, guvernul sovietic s-a angajat viguros în directiva de a-și impune propriul sistem politic în țările aflate sub umbrela autorității comuniste, respectiv în România.

În ceea ce privește discursul comunist, expresiile alese pentru a fi folosite vin în sprijinul afirmațiilor făcute și nu pentru a argumenta convingător anumite fapte, evenimente.

„Noi am fost în stare, tovarăși, să realizăm, înainte de 6 martie, mobilizarea maselor pentru răsturnarea guvernelor reacționare- reamintea Ana Pauker la plenara CC din ianuarie 1946-mobilizarea maselor pentru instalarea de prefecți și primari […] să realizăm exproprierea moșiilor […], în condiții extrem de grele să facem însămânțările […]. Perspectivele nu sunt să curgă nici mâine, nici poimâine lapte și miere, greutăți vom avea, dar putem trece peste ele, uniți le trecem mai repede, lucrând, ridicând producția și consolidând democrația”.

În privința deținerii controlului asupra maselor, guvernul a continuat strategia de epurare a componentelor care prezentau amenințări la adresa partidului în sectorul căilor ferate, în poliție, chiar și după terminarea alegerilor, principala justificare pentru îndepărtarea din funcție fiind lupta de clasă. Scopul global al acestei maniere de purificare era să-i îndepărteze pe simpatizanții principiilor și valorilor național-țărăniste.

Deși mobilizarea organelor de propagandă a partidului comunist încercau să înlăture orice acțiune de protest din țară, intelectualii români și parte a burgheziei considerau că este necesar constituirea unui nou partid care să le reprezinte interesele, formându-se astfel Partidul Național Popular, cu scopul să instaureze un regim democratic. Însă, acest partid a respectat îndeaproape indicațiile recomandate de PCR. În cele din urmă, Partidul Național Popular se va autodizolva la presiunile PCR.

PȚD, sub egida omului politic Nicolae Lupu, intenționează să continue doctrina enunțată în perioada interbelică, proclamându-se partid monarhic constituțional, urmărind în programul său politic să satisfacă cerințele oamenilor din toate clasele sociale, să reorganizeze domeniul economic-financiar și cel industrial, promițând o contribuție efectivă și profesională odată ajunși la guvernare. La finalul alegerilor din 1946, partidul obținuse rezultatu că este necesar constituirea unui nou partid care să le reprezinte interesele, formându-se astfel Partidul Național Popular, cu scopul să instaureze un regim democratic. Însă, acest partid a respectat îndeaproape indicațiile recomandate de PCR. În cele din urmă, Partidul Național Popular se va autodizolva la presiunile PCR.

PȚD, sub egida omului politic Nicolae Lupu, intenționează să continue doctrina enunțată în perioada interbelică, proclamându-se partid monarhic constituțional, urmărind în programul său politic să satisfacă cerințele oamenilor din toate clasele sociale, să reorganizeze domeniul economic-financiar și cel industrial, promițând o contribuție efectivă și profesională odată ajunși la guvernare. La finalul alegerilor din 1946, partidul obținuse rezultate slabe, fiindu-i atribuite doar două locuri de deputat.

Partidul Social-Democrat și liderul Const. Titel Petrescu vor îmbrăca haina apelului către țară, cu scopul de a-și lămuri cetățenii asupra siguranței viitorului statului român, promițând libertate. Asupra acestui organism politic, intimidările și formele de represiune ale comuniștilor au făcut simțită prezența amenințării în rândul social-democraților. O parte dintre membrii de partid vor adera la ideologia comunistă, luând seama de raportul de forțe diferit. Programul electoral prevedea schimbări drastice în cadrul societății, reforme care să aducă prosperitate și creșterea nivelului de viață.

În vederea câștigării alegerilor, Blocul Partidelor-Democrate vor organiza întruniri la care numărul persoanelor participante va depăși cu lejeritate cifra de 5000 de persoane. În viziunea grupării comuniste, presa, aflată sub control total, aduce în adevărata lumină faptele comise în trecut de către candidații partidelor istorice, accentuând ideea unei prese independente. Organ al propagandei de partid, „Scânteia” duce o luptă de elucidare a maselor din toate perspectivele: politice, sociale, economice etc., manipulând astfel clasa muncitoare și țăranii, în vederea asimilării unui număr cât mai mare de aderenți politici.

Activitățile pregătitoare ale Blocului Partidelor-Democrate, în aproprierea alegerilor, vor viza întărirea forțelor și consolidarea Frontului Unic Muncitoresc, prin tactici subtile ale demascării și îndepărtare a grupării lui Titel Petrescu, care dorea fisurarea unității muncitorești. Următorul pas de urmat a fost elaborarea legilor electorale, care presupuneau un Parlament unicameral, acordarea dreptului de vot tuturor cetățenilor cu vârsta de 21 de ani, excluderea elementelor fasciste de la vot, multiplicarea secțiilor de votare, căpătând astfel un control mai mare asupra exprimării votului. De asemenea, era necesară existența unei instituții care să dirijeze demersul luptei electorale în direcția corectă și anume un Comitet Central electoral al Blocului Partidelor-Democrate. Propaganda de partid s-a manifestat intens, în favoarea guvernului, în toată țara, prin organizarea de mitinguri, mobilizarea alegătorilor în interesele Partidului Comunist Român. Pe tot parcursul campaniei electorale, BPD vor continua violențele împotriva PNȚ și PNL, în special împotriva liberalului C.I.C. Brătianu:

„Cea mai importantă adunare a fost aceea de la Câmpulung-Muscel din 24 februarie, deși oficialii au depus toate eforturile în sens contrar: afișse distruse, organizatorii arestați; acțiuni „preventive” dirijate chiar de prefect. Constantin I.C. Brătianu a sosit cu un autoturism, care, pe drum, a fost izbit tangețial de un autocamion cu muncitori comuniști. La protestul înaintat ministrului de interne, răspunsul a fost că se va cerceta”.

Violențele și măsurile de reprimare se petrec zilnic. Oponenții sunt atacați verbal prin apelul la invective precum „agresiune huliganică”, „clici reacționare”, „spărgător al unității clasei muncitoare”. Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu sunt numiți „asasini ai clasei muncitoare”, acuzându-i de activități huliganice, antidemocratice și nu în ultimul rând, antisovietice. Presa prezintă profilul de răufăcători ai națiunii, care perturbă ordinea publică, fiind o reală amenințare asupra libertăților și drepturilor democratice. Drept măsură, Ministerul de Interne se va folosi de toate mijloacele „legale” pentru a-i aduce pe vinovați în fața justiției. Activitatea sistematică a partidului comunist a avut drept scop instituirea unei atmosfere de confuzie, de învinuire a adversarilor și de eliminare fizică a acestora. Violențele fizice devin caracteristice ale campaniei electorale. În diferite colțuri ale țării, activiștii comuniști vor ataca mitingurile organizate de PNȚ și PNL, precum și pe membrii acestora. Aflându-se într-un restaurant, vicepreședintele PNȚ a fost atacat și nevoit să fugă și să se baricadeze într-un apartament al unui prieten, pentru ca dimineață să părăsească orașul în ascuns. În paralel, Serviciul Secret de Informații își consolida pozițiile, ținând sub observație opozanții guvernării.

Delictele au continuat să apară, mai ales în privința listelor electorale. Persoanele erau înscrise pe foi mobile, fără a face dovada că aceste persoane erau înregistrate. Cei care erau împotriva guvernului nu figurau pe aceste liste, majoritatea voturilor fiind obținute din partea membrilor Partidului Comunist și a partizanilor acestora. Cu greu, alegătorii puteau căpăta buletine de vot, în ciuda faptului că erau înscriși pe lista electorală, fiind plimbați de la o secție de votare la alta, fără a reuși în cele din urmă să-și exercite dreptul de vot. Buletinele de vot erau comercializate pe piața neagră, iar pentru oamenii din provincie era aproape imposibil să înainteze o reclamație în cazul în care numele îi era omis de pe aceste liste, din cauza nivelului ridicat al birocrației impuse (era necesară obținerea a 16 adeverințe de la diferite ministere ).

În ciuda încercărilor opoziției de a face publice fraudele electorale și de a solicita sprijinul reprezentanților politici americani și britanici în supervizarea alegerilor, plângerile au rămas nerezolvate. Susținătorii guvernului au votat fără limită, iar urnele au fost umplute cu buletine în favoarea comuniștilor în absența oficialilor opoziției. În interiorul fiecărei secții de votare, delegații din partea BPD depășeau cifra de 15, în timp ce opoziția era reprezentată doar de trei oficiali, în cel mai bun caz. Urnele sigilate conțineau un număr de buletine deja votate pentru alianța guvernamentală.

Trucarea alegerilor a fost vizibilă până în noaptea alegerilor, când rezultatele erau anunțate vag, iar apelurile telefonice au fost suspendate, în încercarea de a-i împiedica pe actanții politici adverși să afle rezultatele din provincie. Toate aceste măsuri de limitare au dat greș însă, forțând guvernarea să falsifice cifrele oficiale dintr-un eșec vizibil într-o reușită electorală. Presa română publică aflată sub cenzura guvernului va aduce la cunoștință publicului declarații a peste 46 de corespondenți de presă internaționali, care confirmau prin comunicatele lor buna și democratica desfășurare a alegerilor electorale. În București, falsificarea voturilor se ridica la un procent de peste 60 %, în condițiile în care numele candidaților opoziției nici nu figura pe buletinele de vot, iar alegătorii erau verificați și maltratați. Reprezentanți ai PNȚ și PNL erau înlocuiți cu membri ai partidului comunist. În final, guvernului i-au fost necesare trei zile pentru a publica rezultatele finale ale alegerilor. Conform versiunii acestuia, coaliția obținuse peste 83,81% din voturi. În manualele școlare, momentul alegerilor a fost prezentat de-a lungul a zece ani conform datelor oficiale.

„Comparând rezultatele oficiale cu cele din „Învățăminte”, cercetătorul Petre Țurlea conchide că Blocul Partidelor Democrate, cu toate presiunile, falsificările și omisiunile de pe liste, a obținut, în medie, 40% din voturile validate, iar PNȚ-PNL „în jur de 52-53%”.

Obiectivul alegerilor din 1946 a fost sovietizarea țării prin legitimarea programului Blocului Partidelor Democrate. Măsluirea alegerilor din acest an a fost cea mai mare din istoria politică a României, în condițiile în care niciun angajament făgăduit în platforma-program a guvernării nu a fost onorat.

Frontul Salvării Naționale, în fruntea căruia se afla liderul Ion Iliescu, a preluat conducerea statului eliberat de sub dictatura comunistă. La începutul anului 1990, România nu mai era un stat totalitar, dar nici nu înfățișa vreun element al democrației veritabile. După primele luni, privatizarea mass-mediei a început să ia amploare, însă Televiziunea Română rămâne principalul canal de comunicare, menit să continue jocurile puterii. Accesul la informații care contraveneau informațiilor oficiale era limitat prin monopolul statului asupra televiziunii, a postului de radio național, a fabricilor de hârtie și a tipografiilor, fapt care conduce la o nouă formă a propagandei și anume „o propagandă de tranziție; informația nu mai era impusă prin forța sistemului care o generează, ci prin blocarea accesului masei la alte informații”.

După 1989, societatea românească se confruntă cu o serie de manifestări sociale care zdruncină și amenință stabilitatea națională, cu apariția a multor partide politice care se înscriu în cursa alegerilor prezidențiale. Astfel, pentru prima oară, populația țării se împarte în două tabere antagoniste, prima susținând puterea aflată la guvernare, iar cealaltă opoziția. Dacă cetățenii ajunseseră să se urască unii pe ceilalți din cauza apartenenței politice pe care o afirmau public, nici politicienii nu au întârziat să-și discrediteze adversarii în demersul campaniilor electorale, accentuând defectele opozantului. Legale din nou, partidele istorice își fixează mesajele electorale pe un discurs anticomunist, pe trecutul actualei puteri, centrându-l pe liderul FSN Ion Iliescu în cercul de dușmani ai interesului național, deși pentru români el era acela care îl învinsese pe Ceaușescu și care a făcut posibilă îndeplinirea Revoluției. România nutrea, după Revoluție și după 6 luni de agitație, la liniștea pe care Ion Iliescu o promitea. Acest lucru a avut loc în ciuda eforturilor partidelor istorice de a împiedica participarea lui Ion Iliescu la alegerile prezidențiale și a FSN la alegerile parlamentare, prin organizarea de manifestări stradale în diferite orașe ale țării precum și în Piața Universității.

“Un președinte pentru liniștea noastră”era sloganul campaniei electorale derulată de FSN, fiind o primă dovadă a nașterii marketingului politic postrevoluționar. Astfel a fost identificată problema crizei prin care România trecea, oferindu-le oamenilor ceea ce voiau să audă. Încercările Partidului Național Liberal de a arăta poporului legătura fină dintre FSN și PCR nu au avut efectul electoral dorit, deoarece FSN deținea controlul asupra canalelor de informare, prezentându-și dușmanul mult mai nociv și jucându-și cărțile mult mai abil. În timp ce populația era saturată de mesajele electorale ale PNL precum “Alungați lupii!”, care ațâțau furia taberelor, în Târgu Mureș are loc o confruntare interetnică, în timpul căreia un român, Mihăilă Cofariu, a fost bătut de un grup de maghiari. În plan internațional, situația a fost prezentată distorsionat în urma unui reportaj realizat de un jurnalist străin, care relatase situația invers, afectând astfel felul în care era văzută România de către restul Europei.

Fără experiența unor confruntări electorale anterioare, promovarea candidaților s-a făcut într-o manieră desuetă, care nu ar fi putut garanta succesul. Afișele candidaților înăbușeau orașele, iar multe dintre cele lipite atacau persoana adversarului, cu scopul de a-l învălui într-o lumină negativă. Au fost produse puține spoturi electorale, punctul forte reprezentându-l întâlnirile candidaților și dezbaterile televizate. Membrii FSN au valorizat aceste dezbateri datorită accesului liber și nelimitat pe postul național,în scopul expunerii persuasive a credințelor și a valorilor care se regăseau în campania lor electorală.

Ideea unei democrații era continuu dezbătută și explicată la televiziune. Lupta prezidențială se lovea de conceptele Occidentului, care trebuiau înlăturate, în primul rând pentru a respinge politica partidelor istorice, iar în al doilea rând pentru ca membrii Casei Regale să nu se mai bucure de o prea mare susținere. A fost lansat, astfel, un principiu al imaginii luptei electorale, și anume, sloganul „Nu ne vindem țara!”ca replică la insinuările lansate de către presa și televiziunea națională, fidele FSN. Conform acestor insinuări, membrii din tabăra anti-FSN protestează în schimbul unor sume consistente de bani, plătite din afara țării. Pentru cei trei candidați, Ion Iliescu, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, s-a organizat o singură dezbatere electorală televizată în ultima zi a campaniei. Pe data de 17 mai, cei trei candidați au purtat un dialog calm, axat pe subiecte de ordin economic, cu privire la rata șomajului, la procesul privatizării, de politică externă și despre relațiile care trebuiau reluate cu fosta Uniune Sovietică. În finalul dezbaterii, fiecare dintre ei și-a încheiat pledoaria prin a îndemna oamenii să iasă la vot în numele democrației și al încrederii.

Perioada campaniei electorale din 1990 a fost caracterizată de antagonismul violent al celor două grupuri, care s-au folosit de fiecare mijloc de comunicare pentru a aduce prejudicii de imaginii celuilalt și pentru a-i nega legitimitatea. Pe tot cuprinsul țării, clasa intelectuală se divide între cei care susțin FSN și cei care sunt alături de partidele istorice, media, sindicatele se proclamă și ele pro sau contra FSN, astfel încât apartenența politică ajunge să despartă geografic țara în două zone ideologice. În data de 20 mai, Ion Iliescu și FSN câștigă alegerile cu un procent de 85%, respectiv 66%, PNL obține un scor de 6,4%, de două ori mai puțin decât Radu Câmpeanu care a avut un scor de 10,6%, iar UDMR ajunge să fie al doilea partid ca număr de parlamentari, obținând 7% din voturi. Anul 1990 a reprezentat tranziția haotică de la un regim totalitar care nutrea la libertatea mult visată la un sistem democratic. În lupta dintre FSN și partidele istorice pentru guvernare au fost utilizate agresiv tehnicile de propagandă și manipulare din perioada regimului ceaușist. Tehnicile au fost aplicate prin creionarea dușmanului unic (comunistul, în cazul de față), orchestrarea evenimentelor și a informațiilor. Ceea ce a făcut diferența a fost realitatea confruntării directe la nivelul dezbaterilor, care nu ar fi putut avea loc într-o societate dominată de sistemele de represiune. Poate fi observat un paralelism din punct de vedere comunicațional, conturat de vocile populiste, legaliste și conservatoare a grupării politice FSN și un spirit civic european al opoziției, caracterizat printr-o tentă modernă. În cele din urmă, tipul de propagandă totalitară va fi minimalizat odată cu apariția mass-mediei private.

Manifestările de nemulțumire ale oamenilor față de noua guvernare a creat tensiuni atât la nivelul întregii societăți, cât și în interiorul grupării FSN, care se confruntă deja cu o slabă reprezentare în presă. Liniștea promisă românilor de Ion Iliescu, în timpul campaniei sale electorale din vara anului 1990, s-a transformatîn acțiuni de protest, marșuri și ciocniri violente între manifestanți și trupele de ordine. Jurnaliști încep să fie vânați iar un lung șir de agresiuni și arestări are loc. Protestatarilor le este interzisă organizarea mișcărilor sociale din centrul orașului,în urma deciziei Primăriei Capitale. În 1992, partidul FSN se rupe în urma dezacordurilor dintre Petre Roman și Ion Iliescu. Eforturile statului de a menține monopolul asupra fluxului de informații vehiculat devin zadarnice odată ce accesul alternativ la surse de informație al cetățenilor devine posibil. Puterea atacă verbal presa care începe să le evidențieze punctele slabe, lipsurile și greșelile politice, punând presiuni asupra tipografiilor și a rețelelor de difuzare. Conflictele dintre premierul Petre Roman și Ion Iliescu devin publice.

Așadar, premierul este atacat atât de presa credincioasă lui Ion Iliescu, cât și de mass-media privată, fapt ce a condus la distrugerea imaginii de politician a acestuia în rândul opiniei publice. Pe măsură ce insuccesul lui Petre Roman atingea punctul culminant, iar căderea sa era inevitabilă, problemele din interiorul FSN nu au încetat să se întețească. Deși dreptul sindicatelor la grevă era garantat constituțional, în mare parte, mișcările acestora de protest erau declarate ilegal, iar apariția lor televizată le era interzisă. Autoritatea a încercat izolarea, ștergerea vizibilității sindicaliștilordin ochii opiniei publice prin deformarea mesajelor transmise. Odată cu înființarea alianței electorale a opoziției CDR, presa informează asupra unei greve de prevenire împotriva puterii. Greva a fost consemnată cu absența a aproximativ 7 milioane de alegători la momentul referendumului pentru votarea noii Constituții.

În iarna anului 1992 au loc alegerile locale, moment în care CDR iese la rampă cu declarații politice care, deși centrate pe un discurs anticomunist, se bazează pe utilitatea practică, pe eficacitate și sunt sprijinite de către persoane marcante cu funcții politice înalte. Politica de atac a alianței se materializează în jurul izolării internaționale a României și a situației economice precare de la acea vreme, în timp ce gruparea FSN nu face altceva decât să continue campania de ponegrire a opoziției și de a arăta preocupare asupra problematicii autonomiei maghiare. După o lună de la finalizarea alegerilor electorale locale, câștigate de FSN cu un procent de peste 30% , are loc fisiunea ineluctabilă din care au rezultat două tabere: FSN și FDSN.

În cadrul alegerilor prezidențiale, competiția între actorii politici devine mai acerbă. Dacă în confruntarea locală doar două forțe au contat semnificativ, momentul organizării și afirmării celorlalte partide din umbra politicii a sosit. Emil Constantinescu, reprezentantul taberei CDR, Gheorghe Funar, MirceaDruc și Ioan Mânzatu, candidați din partea PUNR, Caius Traian Dragomir delegatul FSN, devin opozanții lui Ion Iliescu. Strategiile utilizate de membrii de campanie se diversifică în acest regim concurențial, candidații încercând să-și mediatizeze acțiunile politice și să-și modifice comportamentul electoral. Astfel, FDSN își schimbă strategia, mizând pe ideea neamestecului în timpul guvernării FSN și pe neasumarea imaginii negative create în timpul acesteia. Principalele sale obiective sunt asumarea protecției sociale în scopul unei reforme economice de piață. Totodată, FDSN renunță la lozincile belicoase împotriva CDR, mutând pionul murdar al politicii electorale în tabăra PRM și PSM. Acestea au declanșat clocotul acuzelor înspre Petre Roman și CDR, satisfăcând astfel așteptările FDSN.

Nefiind abordată anterior, tema corupției devine principalul scop al luptei electorale, fiecare dintre candidați făcând aluzia la guvernarea Petre Roman. Atacul este îndreptat și spre aceia care doresc privatizarea și atragerea capitalului străin în mediul de afaceri românesc, sloganul „Nu ne vindem țara!”devenind din nou o problematică electorală. Dacă CDR a lansat ideea că Europa reprezintă pentru România șansa de a ieși din izolarea internațională și din criza care învăluia societatea, FDSN conta pe reușita proprie a României de a-și găsi traiectoria succesului.

Propaganda privind ilustrarea adversarilor politici drept „dușmani” a continuat să câștige teren. Revista România Mare condamna candidații oponenți lui Ion Iliescu ca fiind drept „trădători” care își vând țara, critica poziția acestora față de viitoarele procese de privatizare. Aceia care erau contra grupării FDSN și a lui Ion Iliescu au fost acuzați de uneltire împotriva suveranității statului. În spoturile sale electorale, Ion Iliescu promova două idei generale care i-au individualizat campania prin uzanța generalizării de apartenență la neamul românesc și la calitatea de a fi corect a omului de rând cu care se identifica. Mesajele transmise exprimau o stare lipsită de agitație, seninătate în tumultul acela electoral, garantând creșterea nivelului de trai, un viitor frumos într-o democrație curată. În cadrul spoturilor erau proiectate imagini cu regiuni de munte înverzite, cu turme de oi la păscut și copii fericiți împreună cu mamele lor.

Strategia de campanie a CDR a mizat pe efectul dur al prezentării imaginilor din timpul Revoluției din Decembrie, precum și de la mineriade, având ca țintă precisă principalul candidat la prezidențiale, Ion Iliescu. Scopul a fost distrugerea carierei politice și a imaginii de om politic a liderului FDSN, prin organizarea unor mitinguri de protest care întruneau adepți ai ideologiei de tip comunitar: „Nu putem reuși decât împreună!”. Fostul membru al PCR, Emil Constantinescu, nu a reușit decât să-și păstreze alegătorii deja convinși de crâncena sa luptă anti-Iliescu, fără încercarea de a determina și restul populației să-l voteze prin campania sa. Gândurile sale de a întreprinde lucruri mărețe pentru România nu au fost îndeajuns de a înlătura bănuielile cu privire la lipsa de încredere, de stăpânire de sine și de experiență politică care se vehiculau în privința lui. Amatorismul cu care a orchestrat întreaga sa campanie, faptul că nu a respectat cel puțin principiul de bază în ocolirea negației în interiorul mesajului politic, au condus la eșecul său.

În data de 27 septembrie, FDSM câștigă alegerile cu un procent de 27,7%, urmat de CDR cu 20% din totalul de voturi și FSN cu doar 10 %. După turul al doilea, Ion Iliescu este ales în continuare președintele României, succesul său datorându-se experienței sale politice și a superiorității în nivelul de pregătire electorală, spre deosebire de contracandidatul său. Cetățenii au urmărit atacurile politice dintre candidați și nu în mod particular concepțiile lor politice, demonstrând astfel că alegerile prezidențiale din 1992 au dovedit însemnătatea candidatului ca reprezentant central al partidului și al mesajelor acestuia.

Campania prezidențială din 1996

La sfârșitul alegerilor locale, puterea cunoscuse prima înfrângere în urma victoriei obținute de către opoziție. După o guvernare de șapte ani, candidatura președinteluiîn funcție, Ion Iliescu, pentru al treilea mandat, dezlănțuie un nou scandal care va fi mediatizat pe tot parcursul campaniei. Scepticismul opiniei publice și a opoziției cu privire la legalitatea constituțională a noului mandat a ridicat semne de întrebare asupra demersului politic în care Ion Iliescu se lansa. Deși nu era membru PSDR, candida atât la președinție cât și la funcția de parlamentar din partea acestui partid.

În timpul alegerilor prezidențiale din 1992, Emil Constantinescu a pierdut în fața oponentului său Ion Iliescu, însă a reușit să-și crească capitalul politic prin convingerea scenei politicii de caracterul său de conducător și de candidat. Succesul obținut la alegerile locale i-au permis să formeze coaliția cu PNȚCD și să devină liderul acesteia, fapt care i-a adus popularitate în rândul publicului și a atras atenția oponenților.

Participând pentru prima oară la campania prezidențială, spre deosebire de ceilalți doi contracandidați ai săi, Petre Roman nu dispunea de suficient capital electoral. Ca lider al partidului aflat în opoziție, era încă asociat cu actuala guvernare din care făcuse parte și cu scandalurile de corupție și acțiunile politice litigioase. Privit astfel pe scena politică, intenția sa în campania electorală trebuia explicată în conformitate cu trecutul său politic și cu poziția față de celelalte formațiuni politice. Soluția potrivită la acel moment pentru Partidul Democrat al cărui lider era Petre Roman, a fost să formeze coaliția social-democrată USD împreună cu Partidul Social Democrat Român. Astfel, Petre Roman devine liderul coaliției nou formate, ceea ce îi conferă un statut politic care va ușura construirea identității sale de candidat la președinție.Lumea politică trecea prin schimbări majore datorită apariției alianțelor între grupările politice, din nevoia de a obține majoritate parlamentară și sprijin pentru exercitarea guvernării. Presa lansează o suită de acuze corelate cu efectele corupției din timpul conducerii lui Ion Iliescu, ruinând imaginea și statutul politicianului. Acest fapt a condus la scăderea popularității președintelui în sondajele de opinie și la destabilizarea PDSR înainte de alegeri.

Identitatea electorală s-a construit în funcție de resursele folosite pentru a delimita comportamentul prezidențial specific fiecărui candidat. Resursele juridice valorificate de Emil Constantinescu în conceptul „Contractul cu România” au închegat oferta politică prin care CDR își lua angajamentul de a realiza obiectivele ilustrate în act pe o perioadă de o sută de zile în cazul câștigării alegerilor. Lansat cu un an înainte de alegerile din 1996, contractul politic s-a bucurat de o mare amploare în sfera publică și i-a servit formațiunii CDR drept resursă de legitimare. Emil Constantinescu și-a individualizat discursul electoral prin caracterul moral al ofertei sale politice, asumându-și responsabilitatea politică și angajându-se în realizarea de reforme în domeniul agriculturii, al protecției tinerilor și al pensionarilor, în combaterea corupției și îndreptarea sistemului justiției care trebuia să lupte împotriva infracțiunilor economice.

Calitatea măsurabilă a obiectivelor au adus noutate produsului politic vehiculat, devenind cea mai popularizată propunere electorală din perioada postrevoluționară. Liderul CDR și-a asumat rolul de persoană morală care urmează să îndeplinească funcția de președinte, valorizând mai puțin funcția prezidențială în sine.

„Candidatul s-a comportat ca și cum responsabilitatea politică nu este neapărat

un atribut al sistemului democratic, ci al actorilor politici; candidatul ar fi trebuit

să devină președintele unei țări unde rolul prezidențial depinde înainte de toate de

persoană, mai puțin de normele democratice (într-o democrație, sistemul electoral

presupune un timp politic, un mandat, astfel încât o familie politică nu este

obligată să părăsească puterea dacă un anumit termen fixat de ea însăși nu este

respectat; candidatul a redefinit categoria de mandat în funcție de o concepție

personală, și nu în funcție de un sistem consacrat.”

În schimb, candidatul Ion Iliescu s-a lansat în campania electorală fără a-și modela discursul în funcție de vreun proiect politic. Obiectivele pe care acesta le anunța în expunerile sale nu puteau fi încadrate într-un anumit interval de timp (un mandat prezidențial) și constituiau doar repere generale cu privire la modernizarea țării, creșterea nivelului de trai. Acesta a încercat să dirijeze atenția publică asupra propriei persoane și nu asupra programului său politic. Managementul campaniei sale se contura în jurul ideii că orice ofertă electorală este definită în funcție de reprezentantul acesteia, stabilitatea țării fiind elementul unic de resursă al acțiunilor sale politice și al imaginii sale de politician.

Candidatul Petre Roman se va lansa în cursa prezidențială prin pornirea unei precampanii. Acesta va ajunge în fiecare județ din țară, participând la întâlniri cu cetățenii, la evenimente locale, susținând peste 1000 de mitinguri sub cerul liber. Faptul că oponenții săi nu au întreprins nici o acțiune la nivel național în momentul respectiv, a reprezentat punctul forte al campaniei lui Petre Roman. Trecutul său politic și asumarea certitudinii în privința îmbunătățirii sistemului politic din România în cazul câștigării alegerilor, au constituit esența scheletului său comunicațional. Pe de o parte, acest fapt i-a adus credibilitate în rândul alegătorilor iar pe de altă parte, veridicitatea discursurilor sale se confrunta cu un grad al dominațiunii populare exagerate.

Observând creșterea afinității publicului pentru CDR, PDSR își schimbă strategia de campanie. Echipa de imagine a formațiunii politice îl aduce în prim-plan pe Ilie Năstase, folosindu-se de succesul internațional al acestuia în scopul de a vinde un produs politic. Patriotismul său, alura de luptător și răsunetul reușitei sale nu au fost însă suficiente pentru ca acesta să poată ocupa funcția publică de primar. Insuccesul strategiei a fost inevitabil, din cauza lipsei totale a experienței politice reflectată și în capacitatea sa de comunicare politică din timpul dezbaterilor televizate cu ceilalți candidați. Presa nu a ezitat să expună detalii ale vieții private și amănunte incomode, fapt care i-a afectat popularitatea, generând o atitudine irascibilă din partea lui Ilie Năstase care nu se aștepta la o asemenea întorsură a situației. Aparența de cuceritor al lumii care se bucura de notorietate nu a mai putut fi salvată, el fiind văzut drept un personaj acționat din umbră de către un grup de oameni care îl manipulau pentru interesele politice proprii.

În timpul campaniei locale, CDR retrage sprijinul politic acordat primarului aflat în funcție, Crin Halaicu, pentru a lansa un contracandidat pe măsura lui Ilie Năstase. Nominalizarea CDR l-a făcut cunoscut pe fostul membru PCR și actual lider de sindicat,Victor Ciorbea. Acesta asimilase de-a lungul timpului reputație în rândul sindicatelor din București, bazându-se pe abilitatea sa degajată de a comunica cu oamenii. Dacă PDSR își fixase campania pe imaginea și personalitatea faimoasă a lui Ilie Năstase cu scopul de a obține rezultate favorabile la sfârșitul campaniei, strategia lui Victor Ciorbea a fost centrată pe nevoia acută de moralitate în rândul clasei politice iar tema sa de campania a vizat corupția. Spoturile sale electorale nu au făcut altceva decât să reamintească cetățenilor de angajamentele CDR și să le întărească, să dărâme mitul personalității lui Ilie Năstase în zona politicului și să-l asocieze cu PDSR.

Victor Ciorbea câștigă alegerile și obține funcția de primar general al Bucureștilor, devenind astfel un bun propagator al mesajului electoral al CDR și al lui Emil Constantinescu. Campania CDR a vizat două obiective: să-și promoveze proiectul electoral ”Contractul cu România” și să supună perioada guvernării PDSR sub lupa analizei, cu scopul de a atrage alegători nehotărâți. La fel ca PDSR, mare parte a mesajelor CDR vor fi îndreptate către pătura țărănească, sensibilizând astfel electoratul pe care Ion Iliescu se bizuia. Emil Constantinescu mizează pe această orientare strategică și vizitează sate, comune și orașe mici, popularizând tradițiile și credințele rurale românești, prin doctrina centrării țăranului în percepția publică. Emil Constantinescu este președintele ales al României în urma alegerilor din 17 noiembrie 1996.

Însemnătatea campaniei electorale din 1996 s-a datorat viziunii diferențiate asupra utilizării tehnicilor și produselor electorale. Accentul a căzut asupra înfățișării individuale a candidatului și nu asupra ofertelor electorale, iar rezultatele remarcabile obținute în urma competiției s-au datorat utilizării redundante a emoției la nivelul mesajelor.

Competența managerială și specialiștii anagajați au făcut distincția la nivelul campaniilor electorale. Guvernul CDR promitea date fixe în luarea deciziilor prealabile, lucru care a consolidat gradul de credibilitate a competenței în rândul opiniei publice, spre deosebire de neangajarea politică și existența coruptibilității la nivelul PDSR. Un alt factor care a atestat capabilitatea CDR l-a reprezentat componenta morală, deosebindu-se astfel de celelalte grupări politice. Pentru început, Emil Constantinescu rămâne simplul domn profesor, o persoană realistică, potrivită, care să reprezinte interesele societății civile, urmărind prin discursurile sale să reducă formalitatea relațiilor dintre cetățean și putere în scopul îndeplinirii datoriilor față de cei pe care l-au ales. Modelul său comportamental părea să semene din ce în ce mai mult cu modelul Havel, acela al președintelui intelectual care rămâne același om în ciuda ascensiunii și a apogeului său politic. Implicarea în multitudinea de activități politice îl vor determina să adopte o atitudine a președintelui-instituție, rigidă, însoțită de mesaje încărcate cu detalii tehnice care se îndepărtează de normalitatea omului de dinainte de obținerea funcției.

Spre finele mandatului prezidențial, Emil Constantinescu declară că nu va mai candida pentru un nou mandat, fapt careva zdruncinat scena politică. Partidul aflat la guvernare se va afla în situația fără precedent de a rămâne fără candidat chiar cu trei luni înainte de începerea campaniei electorale. Ion Iliescu este favorit în sondaje cu un procent de 40%, urmat de Theodor Stolojan, de Petre Roman și Vadim Tudor. În ciuda încercărilor de a-l convinge pe Mugur Isărescu să-și depună candidatura din partea CDR la prezidențiale, acesta se hotărăște să candideze independent. Campania liberală derulată de Theodor Stolojan a continuat să transmită prin sloganul ”Eu nu vin la putere. Eu vin la muncă”, mesajul succesului colectiv, lovindu-se de eșecul trecut al campaniei prezidențiale din 1996. Viziunea politică a candidatului era lipsită de impactul menit să trezească în electorat puncte de vedere valoroase în scopul obținerii voturilor. Pe de altă parte, conceptul campaniei electorale a PDSR a fost acela de liniște, normalitate și renunțarea la agresivitate în discursul politic la adresa oponenților.

Sloganul campaniei PDSR ” Împreună cu oamenii, alături de ei” a vizat preocupările majore cu care se confrunta România în perioada respectivă, sensibilizând alegătorii prin recunoașterea acestora a nevoii de grijă, de protecție pe care statul era obligat să o asigure. Candidatul Vadim Tudor în schimb a ales drept temă a campaniei sale autoritatea, pe care o va utiliza din abundență pentru a-și ataca competitorii. Patriotismul și hotărârea erau principii ale societății românești pe care Vadim Tudor le regăsea absente în politica actualei guvernări. Votat de electoratul său, acesta ajunge în turul al doilea împreună cu Ion Iliescu, care va câștiga detașat alegerile, fapt care va conduce la obținerea majorității de 85% în Parlament.

Parcursul anilor din decembrie 1989 până în perioada anilor 2000 a reprezentat drumul anevoios de la lianele unui sistem de represiune, construit pe tehnicile de propagandă totalitară și îndoctrinare a populației cu ideologiile partidului unic, la o deschidere informațională și de cunoaștere, precum și la liberalizarea fluxului de informație între putere și societatea civilă. Conceptul managerial în demersul campaniilor electorale devine indispensabil, iar mecanismele de construcție a imaginii produsului politic se diversifică.

Definițiile marketingului politic și electoral

Pentru a cerceta contribuția pe care teoriile din domeniul științelor sociale o au în cadrul evoluției unei anumite sfere de interes, voi urmări dacă teoriile utilizate îndeplinesc cele patru funcții diferite: integrare, descriere, deliminitare și generare (Howard, Sheth, 1969).

În primul rând, rolul integrativ al unei teorii socioumane constăîn înglobarea modelelor, conceptelor și a interpretărilor datelor experimentale, cu scopul de a înțelege și explica un proces social deliberat. Domeniul marketingului politic întrunește două discipline diferite, științele politice și marketingul. În exercițiul constituirii unei explicații plauzibile cu privire la acest domeniu, specialiștii s-au folosit de concepte prezente în alte discipline de studiu, cum ar fi sociologia, antropologia, psihologia socială, advertising și management.

Rolul descriptiv al teoriilor în cadrul domeniului marketingului politic urmăresc să reliefeze elementele centrale și armonizarea forțelor mediului ambiant care îndeplinește o funcție esențială în proiectarea comportamentelor politice.

Pentru a analiza care sunt fundamentele marketingului politic, voi face apel la funcția de selecție a principalelor analize empirice și teoretice elaborate în domeniul marketingului politic. Selecționarea datelor va cuprinde în primul rând rezultatele cercetărilor care se află în dependență reciprocă-comportamentele politice și gestiunile de marketing politic, iar în al doilea rând voi expune sistematic teoriile cu un fond argumentativ bogat.

Nu în ultimul rând, tratarea subiectului va urmări să aplice funcția generativă, având ca obiectiv final să pună la dispoziție un aspect agreabil de percepere a acestui domeniu care se întemeiază pe modele teoretice și cercetări temeinice continue.

În literatura de specialitate, Philip Kotler vorbește despre marketing pornind de la un ansamblu complex de activități, metode și tehnici care urmăresc să consolideze relații utile, profitabile, în vederea satisfacerii clienților. 

„Știm suficient de multe despre marketing pentru că îl întâlnim peste tot în jurul nostru. Îl regăsim în abundența produselor din mall-uri, la televizor, pe web site-uri și rețele de socializare. Această abordare face mai mult decât să transmită un mesaj maselor. Dorește să devină parte a vieții noastre și să ne îmbogățească experiențele personale cu marca produsului unei firme renumite. Acasă, la școală, la locul de muncă, marketingul este mai mult decât ceea ce ochii clienților întâlnesc.” (trad. n.)

Marketingul este un proces social și managerial prin care persoanele fizice și organizațiile obțin ceea ce doresc și au nevoie, prin crearea și schimburi de valori cu alții. Din perspectiva unui context de afaceri mai restrâns, marketingul implică construirea valorii de schimb cu clienții și dobândirea de capital din urma acestei relații. Conceptul de bază al marketingului se conturează în jurul nevoilor oamenilor. Acest lucru include nevoile fizice, cele sociale și cele individuale cu privirea la cunoaștere și proprie exprimare. Însă, aceste nevoi nu sunt create prin marketing, ci constituie doar elementele de bază ale acestuia, care conduc la profilarea dorințelor. Un american are nevoie de hrană, însă dorește un Big Mac, cartofi prăjiți și o Coca-Cola rece. O persoană din Noua Guinee își va dori o porție de orez, carne de porc și cartofi dulci. Nevoile sunt astfel modelate în funcție de cultură și de personalitatea individuală a fiecărui consumator.

E.J. McCarthy definește marketingul prin intermediul „celor patru P” și anume: produsul, promovarea, prețul și plasarea (distribuția pe piață) a produselor, contribuind la întărirea conceptului de marketing-mix.

Marketingul reprezintă „un proces, o activitate practică sau, cu alte cuvinte, un ansamblu de practici și acțiuni cu tentă comercială prin care se încearcă sensibilizarea și câștigarea clienților”. De asemenea, cercetătorul William J. Stanton tratează cu considerație faptul că „marketingul este un întreg sistem de activități economice referitoare la programarea, prețurile, promovarea și distribuția produselor și serviciilor menite să satisfacă nevoile consumatorilor actuali și potențiali.”

În viziunea Asociației Americane de Marketing, adoptarea conceptului de marketing politic este încorporat în disciplina proceselor de „planificare și executare a concepției, prețului, promovării și distribuției de idei, bunuri și servicii, pentru a crea schimburi care satisfac obiective individuale și organizaționale”.

Uzanța tehnicilor în marketingul politic configurează conexiunea dintre actorul politic (produsul) și nevoile și cererile pieței, urmărind gradul de influențare a electoratului în procesul interacțiunii candidaților cu alegătorii.

Datorită extinderii marketingului în aproximativ toate domeniile extraeconomice, mai ales la nivelul sferelor care dezvoltă acțiuni nonprofit, Ph. Kotler a considerat necesară teoretizarea conceptului de marketing social, pe care l-a definit ca fiind „elaborarea, punerea în aplicare și controlul programelor, urmărind creșterea adeziunii la o idee, la o cauză sau la un comportament social, în cadrul unuia sau mai multor grupuri vizate”. Atât marketingul social, cât și cel politic, utilizează procedee operaționale precum segmentarea pieței și studii de piață, cu ajutorul preceptelor comunicării, în vederea dobândirii acceptului din partea grupurilor pe care le vizează.

Cea mai importantă diviziune a marketingului social este reprezentată de marketingul politic, concretizat în secolul XX în SUA, din nevoia de a defini tehnicile și strategiile utilizate la nivelul procesului electoral și în cadrul vieții politice. Marketingul politic utilizează o mare parte din tehnicile moderne ale comunicării în masă, având drept scop final influențarea populației în privința votului, aplicând la scară largă strategii electorale pentru fixarea principalelor obiective și segmentarea pieței corespunzătoare. Persuasiunea maselor cu privire la fructificarea anumitor obiective politice, promovarea platformelor de guvernare, precum și a actanților politici, reprezintă scopurile centrale ale marketingului politic, concretizate prin capacitatea de influențare a cuvintelor și a imaginilor.

Bruce I. Newman oferă o definiție a marketingului politic, însumând toate activitățile pe care acest domeniu le administrează:

„Marketingul politic este aplicarea procedurilor și principiilor de marketing în cadrul unor campanii politice de către diverși indivizi și organizații. Procedurile implicate includ analiza, dezvoltarea, execuția și managementul campaniilor strategice de către candidați, partide politice, guverne, lobbyiști și grupuri de interese, care caută să determine opinia publică să-și promoveze propriile ideologii, să câștige alegeri, să adopte legislație și să câștige referendumuri, ca răspuns la cererile și nevoile unor grupuri de oameni din societate.”

În studierea preferințelor electoratului și sondarea acestora, sunt utilizate o serie de tehnici vaste, care identifică orientările politice și evoluția în timp a acestora, indici comportamentali și psihologici ai alegătorilor, interesul sau nepăsarea cu privire la politică și ideologiile partidelor politice, sisteme și valori socio-culturale.

Marketingul politic înglobează marketingul electoral, realizându-se o distincție clară între cele două niveluri de comunicare- politică și cea electorală.Marketingul politic implică construcția unei percepții pozitive continue asupra produsului politic, urmând ca această imagine creată să fie sporită în timpul campaniei. Astfel, se promovează o percepție vizuală armonioasă, viabilă și care să nu devină fluctuantă în momente de inconstanță, concretizată în perioade de calm politic și esențializate pe tot parcursul campaniei.

„Marketingul electoral reprezintă o activitate sistematică și fundamentată științific, care presupune cunoașterea nevoilor, dorințelor, așteptărilor și aspirațiilor unui grup-țintă de votanți, pentru a le adresa mesaje în vederea obținerii, cu prilejul unei consultări electorale, a unui răspuns favorabil, cuantificat prin vot.”

Practica uzuală a marketingului electoral manifestă exactitate într-un interval scurt de timp, dar cu efecte vizibile și intense. Deși urmăresc să îndeplinească obiective de aceeași natură, strategiile utilizate sunt complinitoare, proprii atât marketingului electoral cât și celui politic.

Marketingul politic cercetează în permanență comportamentul electoratului cât și a partidelor politice oponente, în vederea obținerii unei poziții favorabile a unei ideologii pe piața politică, prin intermediul campaniilor de imagine, de promovare. În schimb, marketingul electoral își creionează obiectivele, care de cele mai multe ori sunt derivate din tacticile marketingului politic, pe termen scurt, într-o manieră concisă.„Marketingul politic gestionează poziționarea doctrinei pe piață, în timp ce marketingul electoral se concentrează mai mult pe candidatul propus, acesta fiind un produs specific conjuncturii electorale, care ar trebui să respecte doctrina partidului”.

Dacă pentru marketingul politic, teoriile politice particulare reprezintă produsul, din perspectiva marketingului electoral, doctrinele politice sunt particularizate prin intermediul candidatului propus pentru cursa alegerilor. De asemenea, marketingul electoral se caracterizează prin periodicitate, deoarece, după finalizarea alegerilor urmează o perioadă în care se întreprind acțiuni specifice marketingului politic și nu celui electoral.

„Strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze capacitatea de atracție exercitată asupra electoratului de personalități ale vieții publice, partide sau mișcări politice, deoarece compatibilizează cu nivelul cerințelor și dorințelor: temele majore ale dezbaterii electorale, tonul campaniei, alegerea mijloacelor de comunicare în masă, modul de afișaj și de folosire a mijloacelor publicitare, pregătirea discursurilor și a liderilor, menținând sub control activitatea de influențare a maselor de către persoanele fizice sau organismele interesate.”

Conform lui Philip Kotler, marketingul îndeplinește cerințele cetățenilor și satisface dorințele acestora prin oferirea serviciilor de ordin social, economic, juridic, ș.a.m.d., cu scopul diferențierii față de ofertele concurenței. Prin urmare, orice sistem politic trebuie să se angajeze într-o strategie de dezvoltare și să-și clădească propriile oferte în funcție de cerințele cetățenilor.

De asemenea, urmărește să facă conexiuni clare între activitățile întreprinse și ritmul nevoilor publice cu scopul de a prevesti și a reflecta exact starea socială, politică, juridică, economică atât la nivelul individului și a grupurilor, cât și la nivelul relațiilor sociale din interiorul populației. Orice structură politică trebuie să-și aclimatizeze strategiile conform necesităților cetățenilor și cerințelor pieței aflate în permanentă schimbare, fapt care pretinde flexibilitate.

Activitățile pe care marketingul politic le prestează în mod regulat și organizat sunt cele de investigare a segmentelor de piață, de analiză a nevoilor și a viziunilor populației, în vederea dobândirii de informații cu privire la cauzele care dau naștere acestor nevoi. Adaptarea acțiunilor întreprinse de o structură politică la schimbarea intensă a mediului în care aceasta se desfășoară, prin întrebuințarea eficace a principalelor metode de dezvoltare economico-socială. Pentru a anihila eventualele percepții negative și situații de criză, în domeniul marketingului politic esențiale sunt cunoașterea elementelor care determină schimbări la nivelul câmpului perceptiv al cetățenilor și a factorilor care predispun variații în mediul social.

O altă funcție considerabilă a marketingului politic vizează îndeplinirea exigențelor cu privire la oferirea unor variante a „produselor” indispensabile clienților, formarea clienților și direcționarea solicitărilor atât în favoarea electoratului, cât și într-o manieră adecvată intereselor structurii politice. În același timp, marketingul politic trebuie să manifeste productivitate și eficiență economică, prin administrarea rațională a resurselor pe care structura politică le deține.

Mare parte dintre aceste funcții reliefează acțiuni strategice în vederea obținerii rezultatelor dorite de către formațiunile politice. Aspirantul politic pornește prin a cerceta elementele mediului electoral intern și anume propria sa organizație politică, precum și mediul electoral extern, compus din cetățenii cu drept de vot și opoziția. Candidatul este astfel constrâns să ducă la îndeplinire un compromis real între oferta politică construită de el și partidul său, cererile electoratului și oferta celorlalte grupări politice, căutând să supravegheze și să integreze în cele din urmă programul campaniei sale electorale pentru a duce la bun sfârșit obiectivele fixate.

Pe baza diferențelor și a similarităților dintre marketing și marketing politic, precum și a conceptelor propuse până în prezent, autorii Cwalina, Falkowski și Newman oferă propria lor definiție a marketingului politic:

„Procesele de schimburi, de stabilire, menținere și consolidare a relațiilor între obiectele politicii de piață-politicieni, partide politice, alegători, grupuri de interese, instituții- ale căror scopuri sunt acelea de a identifica și satisface nevoile acestora, precum și de a dezvolta conducerea politică.”

Jennifer Lees-Marshment observă plurivalența domeniului marketingului politic și teoretizează noțiunea de „marketing politic comprehensiv”, bazat pe o serie de principii. Marketingul politic comprehensiv este practicat pentru înțelegerea comportamentului organizației politice, pentru observarea metodelor în care partidele își construiesc campania și nu doar pentru aplicabilitatea sa la nivelul comunicării politice. De asemenea, marketingul de acest tip își concentrează activitatea asupra modului în care partidele își vând produsul pe tot demersul campaniei, vizând astfel politicile, candidații, activitățile, simbolurile promovate și stafful.

Strategii și modele de marketing politic

În România, marketingul politic este privit, atât de către electorat cât și de către actanții politici, cu scepticism. Simpla convingere că acțiunile politicienilor au drept scop ultim manipularea, prin suprasaturația cetățenilor cu mesajele publicitare, de un caracter negustoresc, și din cauza discursurilor însoțite de promisiuni și lozinci ademenitoare și mincinoase, menite să creeze popularitate în rândul candidaților, au făcut imposibilă dezvoltarea marketingului politic. Lipsa viziunii strategice și conștientizarea necesității acesteia, au condus la profesionalizarea meseriei în relații publice a consilierilor de imagine, a membrilor echipei de campanie și a purtătorilor de cuvânt.

Deficitele cu care campaniile electorale din România se confruntă se materializează la nivelul incapacității de a stabili obiective precise, de a evalua cu aproximație solicitările umane și economice și de a fixa un plan perceptibil de campanie, care să includă o investigație atentă asupra mediului intern și extern al grupării politice.

Organizațiile politice românești au început să prezinte interes pentru specialiștii occidentali în vederea formulării și conducerii planului de campanie, deși mare parte din membrii profesionaliști ai echipelor din Occident se confruntă cu prejudiciul de a nu înțelege realitatea politico-socială a țării, precum și particularitățile psiho-comportamentale ale electoratului spre care difuzează mesajele.

„Strategia de marketing electoral derivă din strategia de marketing economic. Ea presupune însă mai mult decât înlocuirea produsului economic cu cel politic. Strategia de marketing electoral are specificitatea sa, derivată din cea a „produsului” promovat. Ea reprezintă „un ansamblu de acțiuni coordonate, al căror scop este asigurarea victoriei în alegeri (Ghețe, Dobrescu, Parlagi, 1999:19)”.

Strategia de marketing politic urmărește în atingerea obiectivelor să recunoască și să studieze piețelor electorale, a alegătorilor proprii, a susținătorilor concurenței și a celor nehotărâți. Totodată, creează, implementează și aplică un mix de marketing specific campaniei electorale, în vederea menținerii fidelității propriului electorat și atragerea votanților indeciși. Cultivarea unei strategii presupune utilizarea tuturor mijloacelor de comunicare și o poziție eficientă de conducere a campaniei electorale.

Orientarea partidelor politice către piață din nevoia de a câștiga alegerile sau de a-și menține puterea, a dat naștere unor modele diferite de analiză și explicarea strategiilor și tehnicilor cele mai favorabile. Orientarea către piață trebuie analizată din punctul de vedere al creșterii semnificației consultării publice, deoarece are drept scop consolidarea relației dintre public și clasa politică. Studierea pieței presupune construirea unui produs politic bazat pe realitatea socială și nu prin oferirea de promisiuni care răspund așteptărilor publice, ceea ce dorește electoratul să audă. Prin orientarea spre piață, dezbaterile politice sunt dirijate „de jos în sus”, conform agendei politice care înglobează probleme de interes pentru opinia publică, raportându-se la percepțiile acesteia. Prin urmare, putem considera faptul că studiul pieței contribuie la întărirea democratică.

B.I. Newman teoretizează un model care reflectă practicile și modalitățile în care actorii politici din Statele Unite utilizează o serie de instrumente aplicate în cadrul unei strategii comprehensive de marketing. Acest model poate fi împrumutat și de alte sisteme politice și presupune focusarea pe candidat, definind conceptul partidului, a produsului, de vânzare și de marketing. În cadrul campaniei de marketing, prima etapă este reprezentată de segmentarea pieței votanților, cu scopul de a identifica nevoile acestora, de a creiona un profil și de a stabili care sunt segmentele de electorat. Următorul pas este poziționarea candidatului, pentru a-i determina atuurile și punctele slabe, creându-i ulterior imaginea de politician. Oponenții candidatului vor fi examinați, iar țintele pe segmentele de electorat bine stabilite.

În etapa formulării și implementării strategiei se va ține cont de „cei patru P” și anume product-produsul, push marketing-eforturile de marketing la bază, pull marketing-eforturile de marketing pe media, polling-cercetarea pieței sau investigația prin intermediul sondajelor, în vederea dezvoltării și îndrumării organizației. Totodată, factorii mediului extern cum sunt grupurile de influență, televiziunea, internetul sau cei care determină modificări structurale semnificative, nu trebuie neglijați.În campania politică, se impun patru etape: pre-campania, campania electorală propriu-zisă , convenția și cea a alegerilor generale.

Phillip Niffenegger lansează un concept de marketing politic care descrie modalitatea prin intermediul căreia obișnuitele instrumente de marketing devin utile în campaniile electorale. Acest model semnalează faptul că scopul marketingului politic este acela de a exercita un control asupra comportamentului electoratului. Advertisingul nu mai este izolat ca și domeniu, ci devine esențial în cercetarea de marketing.

Conform lui Niffenegger, nevoile, interesele și idealurile alegătorilor trebuie identificate de către organizația politică aflată în cursa electorală, pentru ca ulterior candidatul să înfățișeze sau cel puțin să pară că satisface cel mai bine acele cerințe. Indiferent de capacitățile candidatului de a identifica chestiunile economice și sociale cu care se confruntă un stat, el trebuie să efectueze o cercetare sistematică pentru a avea o idee clară asupra modului în care cetățenii din diferite segmente sesizează probleme respective. O înregistrare a datelor de acest tip face ca o cercetare de marketing să fie strâns legată cu mixul de marketing compus din „cei patru P”.

Cercetătorul oferă exemple sugestiv din timpul campaniei electorale a candidatului Dwight Eisenhower. În anul 1952, stafful de campanie a derulat un studiu de marketing, utilizând metoda anchetei sociologice, pentru a putea stabili poziția lui Eisenhower în raport cu cea a contracandidatului său, Adlai Stevenson. Ancheta s-a desfășurat prin selectarea unui eșantion de alegători, cărora li s-au prezentat o serie de spoturi electorale, urmând pe baza unor scurte interviuri să descopere care dintre spoturile respective le-a creat o perspectivă mai pregnantă. Prin urmare, comportamentul alegătorilor putea fi stabilit deductiv prin controlarea chestiunilor apărute în spoturi.

Această metodă utilizată în cercetarea de marketing premergătoare votului a devenit uzuală în timpul campaniilor electorale, când, în 1968, consilierii lui Richard Nixon au dorit să cunoască percepția votanților asupra unui președinte american înainte de a proiecta produsul politic.

Modelul proiectat de Robert Ormrod explică faptul că „orientarea de piață există atunci când toți membrii unui partid sunt sensibili la atitudinile, nevoile și dorințele părților interesate din interior și exterior și le sintetizează într-un cadru de constrângeri impuse de toate părțile pentru a dezvolta politici și programe cu ajutorul cărora să atingă obiectivele partidului”. Acest model este centrat pe recunoașterea atitudinilor comportamentale în patru pași, precum și a tendințelor grupurilor care prezintă interes sau sunt afectate de procesul de marketing. Primul pas este generarea informațiilor oficiale și neoficiale cu privire la părțile implicate, într-un mod cât mai amplu și pe o scară largă. Următorul pas se constituie prin diseminarea informației, adică comunicarea partidului și receptarea informațiilor prin canalele formale și informale. Cea de a treia etapă include participarea membrilor la acțiuni de dezvoltare a unei strategii logice a grupării politice și nu în ultimul rând, pasul comunicării externe,aflată în legătură cu acțiunile comunicaționale către publicul extern, asupra cărora s-a căzut de acord.

Orientările grupurilor afectate de procesul de marketing sunt determinate în funcție de specificitatea instrumentelor utilizate. Orientarea către alegători implică faptul că în demersul cercetării, atenția se concentrează asupra schimburilor sociale între participanții individuali. Orientarea internă cuprinde majoritatea membrilor de partid, indiferent de statutul lor în interiorul organizației, pentru producerea unui grad de conștientizare comun. Orientarea către competitori evaluează atitudinile și conduitele celorlalte organizații politice, luând în calcul posibilitatea cooperării în vederea atingerii scopurilor pe termen lung ale partidului. Cea de a patra tendință este simbolizată de orientarea externă, care prezintă interes în privința altor grupuri-țintă din cadrul societății, care sunt exterioare partidului și care nu sunt reprezentate de votanți sau adversari politici.

Observând orientarea comportamentală a grupărilor politice din timpul campaniilor electorale, Jennifer Lees-Marshment stabilește trei tipuri de partide: partidul orientat către produs, partidul orientat către vânzare și partidul orientat către piață.

Partidul orientat către produs servește ca model tradițional, menținându-și orientările, ideile și tacticile particulare, socotind că alegătorii, ferm convinși de echitatea grupării politice, îi vor oferi în mod firesc votul. Deși electoratul pe care se sprijină este restrâns, partidul nu își schimbă concepțiile sau produsul politic.

Partidul orientat către vânzare caută să înduplece votanții prin forța extensivă a comunicării, fiind conștient de faptul că piața poate fi influențată prin metode persuasive. Spre deosebire de partidul orientat către produs, acesta introduce ca proces, după faza formulării independente a produsului, cercetarea de piață în scop publicitar. Prin urmare, partidul își elaborează întâi produsul, după care se preocupă de găsirea metodelor pentru a-l vinde, încercând să-i determine pe cetățeni să-și dorească ceea ce partidul pune la dispoziția lor, fără efortul de a rezona cu ceea ce vor aceștia.

Partidul orientat către piață consideră că necesare pentru câștigarea alegerilor sunt recunoașterea și înțelegerea intereselor publice, a frământărilor și cererilor electoratului, înainte de a-și construi produsul politic. Nu urmărește să modifice comportamentul psiho-social al oamenilor, ci să pună la dispoziția acestora ceea ce au nevoie.

Philip Kotler a elaborat un model de marketing, compus din șase etape, corelat cu activitățile de campanie. Acest studiu asupra acțiunilor din demersul unei campanii electoral a permis concluzionarea unei hărți de marketing a candidatului. Cele șase etape includ cercetarea mediului, evaluarea internă și externă, marketingul strategic, stabilirea scopurilor și a strategiei de campanie, planificare comunicării, distrubuția și organizarea și definirea piețelor-țintă.

De asemenea, Kotler sugerează patru cazuri a partidelor politice: lider, competitor, urmăritor și partid de nișă. Un partid politic aflat în ipostura de lider pe piață desemnează un punct de referință pentru celelalte instituții politice, deținând cea mai mare parte a pieței. Este expus atacurilor continue și din acest motiv sunt aplicarea strategiilor defensive sunt esențiale. Faptul că e vizibil pe piața politică îi oferă plauzibilitate și recunoaștere. Una dintre cele mai bune strategii pe care le aplică este menținerea permanentă a poziției existente.

Natura competitoare a unui partid permite tentative continue de doborâre a liderului, cu posibilitatea reușitei. Strategia fundamentală a partidului competitor este atacul, concretizat pe trei fronturi: atacul direct împotriva partidului lider, împotriva partidelor aflate în aceeași poziție și atacul asupra oponenților locali ori regionali.

Partidul „urmăritor” aplică strategiile adoptate întocmai felului de gândire a partidului lider, considerând că reproducerea cu fidelitate a tacticilor acestuia pot fi la fel de avantajoase ca cele inovate. Strategiile care pot fi aplicate sunt „clonarea”, ceea ce presupune reproducerea întocmai a superiorității liderului, „imitația”, adică duplicarea partidului unic cu oarecare deosebiri și adaptarea prin care produsele politice ale liderului sunt ajustate și vândute pe o piață diferită. În mare parte, acest tip se aplică partidelor mari, stabile pe piață, care urmăresc să prevină pierderea alegătorilor consacrați.

Partidul de nișă urmărește să împlinească solicitările unui anumit segment specific pieței politice, având ca și scop primar crearea, dezvoltarea și protejarea nișelor. Acest model de partid își focusează atenția asupra produsului lor.

CAPITOLUL II

PROPAGANDA, MANIPULAREA ȘI DEZINFORMAREA

2.1 Istoricul și conceptele propagandei

Proveniența termenului de „propagandă” derivă de la jumătatea secolului XVII, din denominația organizaței cardinalilor romano-catolici, Congregatio de Propaganda Fide , al cărei scop misionar a fost să vehiculeze doctrina catolică. De-a lungul celor două războaie mondiale, acest termen a căpătat semnificații defavorabile, mai ales în timpul activății Ministerului de Propagandă condus de Joseph Goebbels, în timpul Germaniei naziste. Datorită modalităților divergente de analiză și studiu asupra fenomenului de propagandă și de plasare a acestuia în comunicarea de masă, definirea sa a condus la sporirea notelor sale caracteristice definitorii.

În secolul al XX-lea, propaganda politică devine un element primordial al vieții politice, lucru datorat evoluției dezvoltării tehnicii și factorilor tehnologici care au marcat caracterul particular al acesteia și au înlesnit influența sa socială. Majoritatea mijloacelor de guvernare și de exercitare a controlului politic, pentru a-și stabili identitatea și întări dominația, se vor folosi de publicitatea actului politic pentru a-și promova propriile interese sub nimbul importanței sociale.

„Jurgen Habermas-exponent contemporan al gândirii Școlii de la Frankfurt-„raporturile de forță personale ascund în dosul constrângerii anonime a unui comandament indirect, în domenii din ce în ce mai vaste ale vieții sociale, directivele își pierd caracterul de ordine și se traduc prin asemenea tehnici de manipulare astfel încât cei care sunt ținuți în supunere, bine integrați, pot face ceea ce trebuie cu conștiința de a fi liberi.”

În cadrul unei societăți capitaliste, propaganda se organizează în jurul unor elemente sociale manipulative, încredințând transmutarea economicului în sfera politicului, cu scopul augmentării puterii în folosul clasei dominante. Gânditorul francez J.M.Domenach acordă propagandei un titlu concordant, susținând faptul că aceasta a luat forma unei „filozofii capabile de a se propaga în mase, mai întâi deoarece corespunde unui anumit stadiu al civilizației industriale, apoi pentru că răspunde unei dialectici ce poate fi redusă, fără a fi substanțial deformată.”

Astfel, propaganda politică se transformă într-un obiect al politicii, ieșind din sfera conjuncturală și întâmplătoare în care se afla până atunci și devine parte a unui domeniu, politica de propagandă.

„Propaganda politică se prezintă ca un fenomen social total, pe de o parte prin ansamblul de condiții, manifestări, relații, efecte, conținuturi, valori, etc. pe care le înglobează, pe de altă parte, prin faptul că se dizolvă în ansamblul activităților politice, economice, culturale ale societății pe care le pătrunde, făcând imposibilă decelarea unui spațiu distinct de cuprindere și influență.”

Termenul generic de propagandă înglobează atât mijlocul cât și țelul acțiunilor politice, un proces și o instituție, o modalitate și rezultatul ei, o acțiune și tendința atingerii scopului acesteia. Propaganda politică reprezintă manifestarea socială externă, care ilustrează diverse aspecte cum ar fi tipul unei comunicări sociale și politice văzut ca o acțiune de formare și modificare a opiniei publice, ca o îndeletnicire politică specifică prin elaborarea campaniilor de propagandă, publicitate politică, precum și un ansamblu de procedee de persuasiune sau de îndoctrinare politică ca tip de dominație.

Harold Lasswell considera că propaganda reprezintă expunerea liber consimțită a unui punct de vedere personal unei mase de oameni, fiind astfel o tehnică de modificare a acțiunilor umane prin intermediul reprezentărilor. În viziunea lui Anthony Pratkanis și a lui Elliot Aronson, propaganda capătă accepții mult mai complexe, vizând comunicarea unui punct de vedere, al cărui scop urmărește acceptarea naturală de către subiect a acestui mod de gândire ca și cum ar fi al lui însuși.

Au fost derulate cercetări științifice cu privire la metodica utilizată în demersul propagandei politice în vederea influențării opiniei publice. Institute of Propaganda Analysis face o cercetare în acest sens, oferind o definiție a ceea ce înseamnă propaganda:„ o expresie a opiniilor sau acțiunilor indivizilor sau grupurilor deliberat menite să influențeze opiniile sau acțiunile altor indivizi sau grupuri față de scopuri predeterminate.”

Din toate definițiile de mai sus, propaganda se poate rezuma la câteva formulări generale și anume faptul că propaganda modifică atitudini, judecăți, conduite ale indivizilor sau ale grupurilor, stabilind un control eficace asupra lor. Având un caracter manipulativ și intenționat, obiectivele propagandei nu sunt niciodată deconspirate indivizilor care urmează a fi influențați. Sugestionate abil, grupurilor li se urmărește manipularea activă a inconștientului.

Cu mult înaintea dezvoltării mass mediei, învățăturile religioase și dogmele monarhice reprezentau sursele de informare și singurele principii ale judecății de valoare, care puteau fi ușor vehiculate și controlate printre adepți. În acest caz, propaganda era îndreptată de la vârful piramidei ierarhice către baza acesteia, cu scopul întreținerii cetățenilor dependenți de autoritatea centrală sau de stăpân, într-o dispoziție de recunoaștere impusă a realităților sociale, divine, politice. A fost necesară constituirea unui sistem al verificării și dirijării informațiilor de către stat în momentul în care judecățile contrare sistemului au început să străpungă pătura socială compactă a populației , individualizată prin analfabetism și incultură. Structurarea sistemului de transmitere nu doar a mesajelor adecvate de către stat, ci și a neutralizării mesajelor cu caracter advers a fost posibilă prin intermediul cenzurii și a propagandei. Cenzura implică exercitarea controlului și lichidarea opiniilor contrastante celor acceptate de sistem, pe când propaganda urmărește propagarea judecăților și normelor consimțite de emitent/ de sistem, în vederea persuasiunii unei mase de oameni care să adere la acestea.

Pentru a percepe just fenomenul propagandei, este utilă înfățișarea pe scurt a regimurilor politice în care aceasta a fost sprijinită și a făcut progrese. Propaganda se identifică cu tipul comunicării închise din perioada regimurilor totalitare, ale căror ideologii reflectă caracteristici comune ale unui stat totalitar, fie el comunist, fascist sau nazist. Este prin natura sa un aparat de transmitere a unei ideologii oficiale aparținând partidului unic, în scopul consolidării controlului politic, economic și social, dezvoltând astfel o aură autoritară absolută prin monopolul asupra mijloacelor de represiune și de persuasiune. Totalitatea mijloacelor de comunicare, presă scrisă, televiziune, radio, sunt supravegheate și dirijate în vederea înfăptuirii intereselor partidului exclusiv.

În Rusia lui Lenin, au fost lansate „Tezele cu privire la propaganda pe linie de producție”, care aveau rolul de a implementa tehnicile de producție a produselor media bolșevice, urmând ca peste câțiva ani să funcționeze drept aparat nodal al cenzurii pentru presă. Mass media este astfel folosită în interesul creării culturii proletare și a cetățeanului sovietic conform ideologiei partidului de monopol.

Ajuns la putere în 1933, Hitler a luat una dintre măsurile cele mai importante de întărire a aspirațiilor sale și ale ideologiei partidului său, prin interzicerea publicațiilor cu caracter comunist și aspecte antifasciste, precum și suprimarea existenței oricărei formă de cultură a evreilor. De asemenea, prin înființarea Camerei Naționale de Cultură, Goebbels va instaura cenzura asupra tuturor manifestațiilor de factură culturală, hotărând chiar și retragerea de pe piață a radiourilor care receptau posturi din afara frecvenței germane. Liderul nazist aprecia că apelul la emoții este primordial atunci când masele nu dezvoltă competența de a observa etapele unor evenimente și că influențele propagandei sunt mai degrabă rezultatul apelului la afectivitate și nu la intelect. De asemenea, accentua faptul că, predispoziția maselor de a fi receptive, inteligente, este limitată, însă forța de uitare este uriașă. Prin urmare, succesul unei propagande se cultivă prin proliferarea câtorva idei cruciale, rostite perseverent și redundant într-un număr mic de sloganuri, până când masa ajunge să creadă în realitatea a ceea ce li se spune. Aluziile și zvonurile au constituit procedee eficace în sfera propagandei naziste. Goebbels a condus campanii de discreditare a opoziției, lansând informații tendențioase cu privire la membrii acesteia. Sfârșitul războiului profila înfrângerea naziștilor, însă ministrul Propagandei a continuat să lanseze zvonuri cu privire la inventarea a două arme noi de către oamenii de știință, cu scopul de a răspândi convingerea că germanii încă pot câștiga acest război prin lupta continuă.

O altă formă a propagandei naziste erau mitingurile cât mai tumultoase, acompaniate de urale si aplauze în semn de mulțumire și aprobare, care garantau succesul și adeziunea la ideologia nazistă. Principiul aplicat acestei manifestări pornea de la supraaprecierea conform căreia dacă masa este de acord cu ceva, restul oamenilor trebuie să aprobe obligatoriu.

Propaganda nazistă a reușit să contureze două dimensiuni favorabile führer-ului, înfățișând publicului larg latura sa de protector spiritual al națiunii, fapt ce reiese și din afișele care-l surprind zâmbind și strângând în brațe copii. Sloganurile îl promovau ca fiind o ultimă speranță a națiunii, servind cauzei de manipulare a oamenilor simpli care trebuiau să-l privească ca pe un prieten și un protector pentru a le câștiga încrederea. În ceea ce privește cea de a doua dimensiune, Hitler era reprezentat ca fiind „Conducătorul” impozant, îmbrăcând permanent uniforma militară.

Propaganda nazistă căpăta prestigiu prin constrângerea maselor și insuflarea certitudinii că există un singur adevăr desăvârșit, la care au acces doar grupurile conducătoare, fiind de datoria oamenilor simpli să urmeze legile și ordinea emise de lideri.

În privința propagandei comuniste, lupta dezinformării masei s-a îndreptat către țările capitaliste de la acea vreme, considerate a fi dușmanul din exterior și construind o imagine sumbră a acestora și către dușmanul din interior sau adversarul de clasă, aflat în sarcina inamicului capitalist. Într-un astfel de regim totalitar, propaganda devine o armă vitală, cu scopul de a-și ține cetățenii îngrădiți într-un cadru al realității fabricate, dominate de intenția reală a sistemului de a-și ascunde adevăratul plan sub aparența luptei de pace:

„Disimularea foametei și a exterminãrilor în URSS, în timpul anilor ’30,constituie o adevãratã operã de artã a propagandei și a cenzurii comuniste. În anii ’50, cânddemocrațiile au început sã vadã ce însemnase cu adevãrat teroarea stalinistã, totul era deja istorie.Condițiile mizere de muncã, moartea miilor de țãrani și de muncitori din cauza foametei și apersecuțiilor erau ascunse de zecile de ani de legende aurite despre comunism. Abia în 1976s-a aflat cã „Marele pas înainte“ al lui Mao, din 1959, s-a tradus printr-o foamete înspãimântãtoareîn urma cãreia au murit cel puțin 60 de milioane de chinezi și cã „Revoluția culturalã“a fost de fapt o explozie de barbarie. Toate acestea fuseserã ascunse în spatele imaginii uneiChine progresiste, netributare modelului stalinist, un exemplu de dezvoltare demn de urmatde toate țãrile lumii a treia.”

Regimul comunist din România s-a caracterizat prin aceeași forță a propagandei totalitare, controlând toate sistemele de comunicare și de vehiculare a informațiilor, ignorând penuria de hrană care învăluise populația și violenta criză energetică care amenința soarta cetățenilor. Concentrarea atenției asupra promovării intense cu privire la mărețele victorii socialiste și amplificarea cultului personalității liderului, a condus la dirijarea intereselor orientate către partid și neglijarea realității curente a românilor.

„Spre deosebire de alte țări supuse propagandei, în diferite momente istorice, România a trăit experiența propagandei devenite complet necredibile pentru locuitorii săi. Deși obligați de sistem să accepte versiunea oficială a realității, cei mai mulți dintre cetățenii României aveau altă percepție asupra realității și învinuiau perechea conducătoare de aceasta.”

În concepția lui Milca, propaganda politică pătrunde în toate sectoarele de activitate ale societății, prin intermediul ansamblului de instituții și mijloace de comunicare pe care le are sub control total, adresându-se tuturor indivizilor, claselor sociale, cu scopul de a determina schimbări observabile în toate planurile vieții personale și colective. Ea relevă un sistem de principii, reguli și modele impuse de comportament social prin intermediul cărora se susține sau se schimbă tiparele sociale sau politice existente.

În timpul campaniei electorale din 1996 s-a urmărit utilizarea unor practici profesioniste de motivare a electoratului, de construire a sloganurilor, de stabilire a unei identități fără greșeală a partidului, precum și o imagine marcantă a candidatului politic în scopul obținerii prestigiului public. Pentru toate acestea, cele două partide principale- CDR și PSDR au angajat specialiști și au obținut finanțări importante. În cadrul talk-show-urilor, sloganurile și dezbaterile electorale au suferit o evidentă schimbare în bine, în direcția educării politice a populației.

Propaganda românească a avut răsunetul așteptat, ca o expresie a totalitarismului și vocii autoritare, schimbând credințe și concepții prin puterea persuasiunii, având drept efect expunerea vulnerabilității psihice a românilor, care au fost gradat contaminați cu mesaje sugestive și apeluri la emoții, pentru a naște teama și dependența față de sistem.

Eficacitatea acțiunilor propagandistice vizează o serie de regularități care asigură rezultate favorabile în tentativele grupurilor interesate de a controla comportamentul indivizilor și acțiunile acestora. Conform lui Jean-Marie Domenach identifica astfel regula simplificării și a inamicului unic, care presupune structurarea mesajului propagandistic contra unui inamic determinat, ale cărui trăsături sunt preponderant negative și vizibil înfățișate sub forma unei caricaturi, în vederea stabilirii deliberate a unei imagini defavorabile pentru a fi ușor identificată de către masă. Considerațiile communicate prin această formă de mesaj trebuie să fie concise, scurte și aprinse, în intenția de a fi stimulative. Portretul inamicului este construit în așa manieră încât el va apărea lipsit de orice virtute, care trezește o atitudine extrem de negativă și prezintă o primejdie la adresa maselor, liderului revenindu-i rolul de salvator. Fiecare regim totalitar avea inamicul său unic. Pentru Hitler și Germania nazistă, inamicul a fost evreul, iar pentru regimul comunist dușmanul era capitalismul. Dușmanul unic însumează toate dezastrele și deficiențele națiunii, fiind o ființă inferioară și demnă de ură. Fiecare sistem propagandistic își stabilește cu precizie identitatea inamicului pentru a o transforma în ținta luptei condusă de lider în câștigul maselor.

Regula deformării și a caricaturizării tinde să considere că propaganda are un real success doar în condiții determinate, care de cele mai multe ori nu se suprapun realității. Prin urmare, dacă realitatea nu este tolerabilă, ea trebuie modificată. Inamicul este reprezentat în tonuri disproporționate, bizare, pentru a instiga cetățenii supuși propagandei la reacții ostile.

„Motivul central al acestei necesități a deformării și caricaturizării este explicat de Adolf Hitler în Mein Kampf: „Orice propagandă trebuie să-și stabilească nivelul intelectual în funcție de cea mai de jos capacitate de înțelegere a auditoriului. Nivelul său intelectual va fi deci cu atât mai jos, cu cât masa de oameni ce trebuie convinsă va fi mai mare.”

Regula orchestrării urmărește redundanța mesajelor transmise prin intermediul tuturor mijloacelor de comunicare, care sunt prelucrate și ajustate auditoriului țintă și rareori variate în funcție de stările de spirit a masei vizate, nivel de cultură ori însemnătatea evenimentului comunicat. Succesul blocajului împotriva dezvoltării unor alte convingeri față de cele acceptate oficial și dictatorial este posibil prin răspândirea pe o suprafață ideatică cât mai largă a unui număr redus de teme, care să fie tratate analog pentru fiecare grad de înțelegere. Dacă anterior am descris regula simplificării și caricaturizării, făcând referire la modul de redactare a mesajului propagandistic, aplicabilitatea regulii de față cuprinde tehnica de propagare a mesajului. În timpul perioadei regimului comunist din România, Nicolaie Ceaușescu își sporea imaginea de simbol al păcii mondiale, producând o agitație a acestui concept. Misiunile sale peste graniță era practicate în scopul păcii și al colaborării, iar poeții publicau volume de laudă deosebită la adresa liderului. Mare parte din emisiunile și evenimentele prezentate pe postul de radio sau televiziune transmiteau continuu informații închinate acțiunilor românești de salvare a păcii, iar multe din discursurile politice ale lui Ceaușescu cuprindeau, indiferent de tema evenimentului, ample detalii privitoare la promovarea păcii mondiale.

„Spectacolele televizate curgeau identic: întâi un pic de istorie, apoi ceva despre patria aflată din când în când în pericol, apoi profilul socio-demografic al poporului român-muncitorii, țăranii, intelectualii, pionerii, militarii,etc., dedicând fiecare câte un catren liderului, mesajul pentru soție și apoi climaxul în jurul personajului central-Nicolae Ceaușescu- și a temei central-lupta pentru pace. Mitingurile erau identice, discursurile celor care îl precedau pe lider erau identice, lozincile celor din stradă erau identice.”

Regula transferului pornește de la premisă că pentru a persuada un grup, propaganda se declanșează de la un element deja existent, deoarece masei nu i se pot insufla idei noi în orice moment, ci că trebuie să se plece de la o opinie preexistentă. Totodată, oratorul trebuie să urmeze principiul definit de Jean-Marie Domenach conform căruia „nu trebuie să contrazici niciodată pe față o mulțime, ci trebuie să începi prin a te declara de acord cu ea, prin a te plasa în consens cu ea înainte de a o îngenunchea”. Prin urmare, nu întotdeauna mesajul propagandist este întru totul fals, ci doar se urmărește interpretarea rău intenționată a adevărului, considerându-se că această tehnică este mai eficientî decât minciuna în sine.

Regula unanimității și a contagiunii include încercarea de a împreuna indivizii care formează o mulțime sub umbrella acelorași idei propagandistice. „Contagiunea este un fenomen ușor de constatat, dar neexplicat încă și care trebuie legat de fenomenele de ordin hipnotic. Orice sentiment, orice act este, în cazul unei mulțimi, contagios, atât de contagios încât individual își jertfește cu cea mai mare ușurință interesul personal în favoarea interesului colectiv.”

În regimul totalitar, existența minorității este înăbușită la fel ca și în cazul diversității, deoarece nimeni nu trebuie să fie împotrivă sau ignorant, ci trebuie să existe un caracter unanim al masei pentru ca întregul sistem totalitar să poată funcționa, justificat, după propriile reguli. Această reglementare a unanimității reprezintă calea eficace către succesul propagandei totalitare, deoarece construiește viziunea conform căreia liderul unic are support din partea națiunii pe care o cârmuiește.

În campanile electorale derulate în perioada post-comunistă, această forță a unanimității încă impulsionează partidele, prin încercarea de a sugera electoratului existența unui număr cât mai uriaș de aderenți. A obține efectul de unanimitate în conștiința masei cu privire la o ideologie, dirijează indivizii către fenomenul descris anterior, contagiunea.

2.2 Manipularea, persuasiunea și efecte ale comunicării de masă

Conform lui Philippe Breton, manipularea are la bază o componentă principală și anume diminuarea pe cât posibil a libertății receptorului de a analiza sau de a se împotrivi la ceea ce i se propune. Această formă de influențare trebuie să respecte criteriul invizibilității pentru a nu revela intenția acțiunii în sine și a nu ridica suspiciuni asupra tentativei de manipulare. De cele mai multe ori, tehnicile manipulării sunt disimulate, iar formatul mesajul este construit cu intenția de a înșela, de a fabrica o realitate care de fapt nu există, prin intermediul a două dimensiuni- cognitivă sau afectivă. Atunci când manipularea este pusă în aplicare, prin multitudinea metodelor pe care le voi descrie ulterior, ea caută să constrângă pe cineva în privința acceptării și asimilării unei idei și nu să argumenteze sau să schimbe o judecată:

„Manipularea constă în a intra prin efracție în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să știe că efracția s-a produs.Totul se găsește acolo, în acest gest care ascunde de el însuși ca manipulator.”

În scopul manipulării cuvântului, emițătorul urmărește să realizeze un raport cu tăcerea, în accepțiunea că argumentației i se atribuie pauze, lucru care marchează momentele de respiro în dialog și îi acordă interlocutorului șansa de a reflecta, de a contesta sau de a respinge ideea lansată. Însă, manipularea urmărește tocmai să străbată această tăcere din cadrul interacțiunilor, având drept scop final a-l închide pe interlocutor într-o serie de stări care să-i rezume alegerea doar la ceea ce i s-a transmis.

În încercarea de a determina specificul manipulării opiniilor și a comportamentelor, Septimiu Chelcea redă în lucrarea sa despre „Sociologia opiniei publice”, câteva concepte despre sfera manipulării politice. Astfel, el identifică o teorie a manipulării susținută de Pierre Lenain, politolog francez, care consideră că:

„Toate societățile comportă o parte importantă de manipulare: relația (fiducia) între guvern și guvernanți este în mod necesar obiect al manipulărilor, nici un guvern nu se poate dezinteresa de controlul „opiniei”, încercând să o influențeze, să o modeleze, să o orienteze, să o formeze. Fie că manipularea este pe termen scurt, fie că este pe termen lung, politica presupune intervenția asupra imaginarului politic al partizanilor, utilizând ficțiuni, iluzii, o retorică specială, adevăruri pe jumătate, disimularea, calomnia, zvonul, capcanele. Conjunctura politică este țesută de mii de acțiuni eteroclite, majoritatea și opoziția jucând fiecare un joc complex, care se abate perfect de la calea cea bună.”

Prin urmare, conform autorului citat, manipularea devine o acțiune cotidiană, instrumentată de clasa politică, în vederea consolidării poziției de putere, în timp ce opoziția urmărește să modifice raportul de forțe. În cadrul politic se urmărește manipularea a patru sfere de influență: manipularea opiniilor, manipularea care ține de terorism, manipularea externă și mai ales manipularea ideologică.

Manipularea funcționează prin prisma procesului de comunicare, deoarece aspiră să îndeplinească un act de convicțiune prin intermediul unui mesaj, care, prin dimensiunea sa comunicațională, conduce la formarea unei opinii. Capacitatea de a persuada nu reprezintă o informație asupra a ceea ce gândește emițătorul, ci mai degrabă reprezintă o punere într-un ambalaj a mesajului menit să modifice punctul de vedere al interlocutorului.

Conform lui Philippe Breton, actul manipulării cuprinde două tehnici de fabricare a mesajelor. Una dintre acestea intervine asupra formei mesajului și acționează la nivelul reacțiilor afective, iar cea de a doua tehnică exercită o influență asupra fondului mesajelor, prelucrând structura sa internă și dimensiunea cognitivă. Prin urmare, prima formă a manipulării face apel la seducție, emoții, pe când cea de a doua urmărește să determine falsificarea realității și încadrarea ei în trucaje ale raționamentului prin deformare.

Manipularea afectelor reprezintă metoda de influențare a publicului de către cei care vor să convingă prin intermediul imixtiunilor la nivel emoțional din cadrul relației fixate între cele două grupuri/persoane. În cuprinsul mesajului manipulativ, apelul la valori antrenează emoțiile în adâncime și cenzurează raționamentul, interlocutorului fiindu-i dificil să deosebească procesul de convingere de cel al demonstrației sau argumentației. Coordonarea reacțiilor emoționale de către emițător are drept scop stabilirea unui raport de autoritate față de auditoriu, pentru a determina acceptarea mesajului de către acesta fără intenția sa de a tăgădui ceea ce i s-a emis. La nivelul manipulării afective, seducția are un rol esențial în arta de a convinge publicul. De aceea, manipulatorul accesează sentimente cu intenția de a-i sugera o anumită opinie interlocutorului, modalitate clasică a mobilizării emoțiilor, ori utilizează un „efect de fuziune”.

Apelul la emoții conține mecanismul de creare a percepției false conform căreia emițătorul se află în mesajul transmis sau este exponentul acestuia, în încercarea de a stârni convingerea publicului să-și însușească mesajul:

„[…] autoritatea, în sensul foarte larg al emițătorului, constrânge publicul, independent de conținutul mesajului, pentru a face mesajul acceptabil sau dezirabil. […] „persuasiunea-seducție” înseamnă în practică „tot atât în relațiile interpersonale, cât în comunicarea în masă, publicitate sau politicî.”

La nivelul politicii, tipul seducătorului este reprezentat de personajul Greciei Antice, demagogul, care are capacitatea de a aclimatiza circumstațe derutante în favoarea sa, prin proiectarea sugestiei că intențiile și gândurile sale sunt întocmai aceleași cu cele ale publicurilor particulare cărora i se adresează.

Quintus Cicero, în manualul de campaniei redactat, insistă asupa importanței adulării: „sensul lingușirii, viciu ignobil în orice altă circumstanță, dar care, într-o astfel de campanie, devine o calitate indispensabilă […], obligatorie pentru un candidat în funcție de ideile și sentimentele interlocutorului de moment.”

Acest exercițiu de înșelare a opiniei publice prin discursuri bombastice implică maleabilitate la nivelul vocabularului politic și pricepere în schimbarea caracterelor cuvintelor în funcție de aspirațiile fiecărui auditoriu.Utilizând seducția prin stil, cu scopul persuadării interlocutorului, oratorul dezvoltă tendința de a fi înduplecător prin expunerea unei alocuțiuni îngrijite care înlocuiește argumentul în sine, provocând efectul asupra conștiinței auditorului că se află în cunoștință de cauză. Această modalitatea a manipulării face apel la estetica figurilor de stil care centrează atenția asupra felului de exprimare și nu a conținutului transmis.

Manipularea prin claritate vizează un stil curat al discursului, transparent, având însușirea de a seduce nu prin argumentele propuse ci prin demagogia discursului în sine, a iluziei de potrivire cu cerințele publicului care nu trebuie să depună un efort în a accepta ceea ce i se transmite. Atât concizia cât și claritatea mesajului emis dezvoltă un stil convingător, care este subînțeles și admis ca atare datorită formatului său prescurtat, succint.

O importantă resursă a manipulării, mascată sub sfera dominației, o reprezintă frica inspirată de oratorul care tinde să convingă publicul. La nivelul dezbaterilor mediatice, ziariști sunt constrânși să întrețină un dialog cu oameni ai puterii politice și să dezbată democratic probleme de interes public în fața politicienilor care au intenții evidente de manipulare a opiniei. Acest apel la autoritate se dovedește a fi încă cel mai des utilizat mijloc de manipulare, deoarece se sprijină pe argumentul autorității și pe încrederea justificată în această autoritate, eliminând posibilitatea de a putea verifica ceea ce ni s-a transmis. Acest tip de argument nu urmărește discutarea problemei în cauză cu scopul acceptării, ci mai degrabă tranșarea ei pentru a obține opinia publică dorită sau modificarea unui comportament.

„Efectul de fuziune” intervine în procesul de comunicare cu scopul de a neutraliza orice diferență între publicul manipulat și oratorul care manipulează, la nivelul judecăților de valoare. Acest proces face referință la stabilirea unui anumit tip de relație între părțile participante la comunicare, precum și la manierele utilizate în prezentarea mesajului. Deși obiectivul este același, tehnica realizării sale este diferită, deoarece face apel la executarea unei condinții și la hipnoză.

Repetiția dezvoltă un rol semnificativ la nivelul procesului de manipulare, prin crearea unui mesaj pe care la început auditoriul îl consideră fără temei, dar care ajunge să fie admisibil, firesc, datorită transmiterii sale repetitive. Cu toate că ceea ce s-a transmis nu a fost argumentat înainte, această tehnică a repetiției induce efectul că mesajul a mai fost emis înainte, deci prin urmare și argumentat. Publicul pierde din vedere faptul că, prin redundanța mesajului manipulativ, niciodată nu s-a justificat ceea ce se repetă. O primă formă a repetiției o constituie, la nivelul politicului, sloganul, însoțit de stimuli vizuali precum culorile stridente. Practic, această publicitate a politicii urmărește să lichideze conștiința critică a maselor, prin osteneala mentalului colectiv care sfârșește a fi convins de legitimitatea mesajului care se repetă.

Manipularea cognitivă cuprinde conținutul manipulativ al mesajului în sine, construit prin intermediul a două tehnici și anume „cadrajul manipulativ” și „amalgamul”. În tehnica „cadrajului manipulativ” se urmărește uzanța silogismelor false, a unor componente uzuală și admise de interlocutor, cu condiția ca acestea să fie reașezate într-o ordine nouă. „Amalgamul” presupune preconizarea unui cadru de evenimente existent, care va fi completat cu un element subsidiar.

„Utilizarea cadrajelor manipulative se bazează pe nevoia noastră de a avea în real puncte de reper relativ stabile, distincte de credințe, mai apropriate de fapte decât de opinii. Aceste fapte vor mai fi atestate ca atare în măsura în care ele vor fi comune mai multor persoane. Cadrajul înseamnă deci o anumită modalitate de a ordona faptele, […] el constituie una dintre armele puternice ale argumentării.”

Această operație de așezare a faptelor se fundamentează pe ideea acțiunii de convingere prin intermediul deformării evenimentelor, rearanjării lor exagerate cu țelul de a obține o adeziune generală. Cadrajul manipulator întrunește trei transformări – „cadrajul înșelător”, „recadrajul abuziv” și „cadrajul constrângător”.

„Cadrajul înșelător” reunește strategii de mințire asupra evenimentelor, fiind utilizat ca o armă de război datorită specificului său de agresiune psihologică. În acest tip al cadrajului este integrată dezinformarea drept armă intelectuală. Dezinformarea este reprezentată prin mixtura ingenioasă de informații adevărate și false, care se confirmă unele pe celelalte.

„Recadrajul abuziv”, deși preia modelul dezinformării, rezidă în rearanjarea faptelor în așa manieră încât noua realitate să determine convingerea bazată pe fals. Acest model al cadrului manipulativ funcționează prin nuanțarea și modificarea dimensiunii cuvintelor, cum ar fi construcția falsei promisiuni în discursul politic, care practic este greu de identificat:

„Richard Harris distinge mai multe astfel de tehnici, frecvent utilizate în publicitate. Prima folosește cuvinte precum „pot”, a doua este o comparație trunchiată (detergentul care „înălbește mai bine” omite să precizeze „mai bine decât de anume”). A treia alătură două imperative, între care lasă să se înțeleagă un raport de cauzalitate (depășiți iarna fără răciți, luați pastilele Y).”

La nivelul cadrajului abuziv sunt reproduse frecvent în domeniul comunicării politice, cuvinte-cheie, tendențioase, cu scopul de a dezinforma publicul. De asemenea, masa este constrânsă a observa doar câteva reprezentări ale realității prin intermediul acestor cuvinte-cheie care formează un șir lung de termeni laudativi, depreciativi, de justificare etc. Acești termeni dezvoltă înfățișări ale evenimentelor și introduc elemente care de cele mai multe ori nu fac parte parte din veridicitatea faptelor prezentate.

Această formă a „recadrajului abuziv” argumentează cum un cadraj informațional se poate transforma într-unul manipulativ care propagă o opinie.

„Cadrajul constrângător” constituie o strategie bine definită de intervenție asupra mesajului menit să convingă, să înșele, prin câștigarea din partea auditorului a adeziunii privitoare la o idee sau la acceptarea unei atitudini comportamentale fără a ridica vreo dificultate. Această acceptare din urmă va forma un element de sprijin eficient pentru a putea face posibilă și o a doua acceptare a opiniei care prezintă interes pentru manipulator. „Astfel, primul consimțământ, fără urmări, îl va atrage aproape automat, dar cu o enormă violență subiacentă, pe cel de-al doilea, care este de fapt mai bogat în consecințe.”

Cea de a doua tehnică a manipulării cognitive și anume „amalgamul”, care presupune „a face acceptabilă o opinie construind un mesaj în care această opinie (al cărei conținut nu este discutat) este amestecată cu un element exterior, fără legătură imediată cu această opinie, dar considerat deja acceptat de către public.”

Există de asemenea o diferențiere semnificativă între amalgamul afectiv și cel cognitiv. Dacă în primul caz este prezentată o analogie falsă cu un element afectiv, o emoție sau imagine, în cazul amalgamului cognitiv este insuflată o relație de cauzalitate, de asemenea, tot falsă. Practicarea tehnicii amalgamului cognitiv admite în mod prealabil juxtapunerea unor termeni artificiali, care modifică drastic valoarea informativă a mesajului, oferindu-i o imagine bogată care funcționează ca un declanșator în minte interlocutorului în direcția dorită de emițător.

Septimiu Chelcea identifică două tipuri de manipulare comportamentală și anume cea care se sprijină pe conformare, adică schimbarea atitudinii unei persoane în direcția poziției grupului manipulator și cea care se bazează pe supunere, adică transformarea comportamentului unei persoane ca o consecință a dispoziției unei autorități legitime. Cercetările psihosociologilor Jean-Leon Beauvois și Robert-Vincent Joule au dezvoltat strategii de schimbare atitudinală eficace în vederea obținerii unui comportament de supunere fără presiune.

Strategia „Piciorul-în-ușă” este concepută pe principiul cere puțin la început, pentru ca, în cele din urmă, să primești ce ți-ai dorit.

„Jonathan L. Freedman și Scott C. Fraser (1966), într-un alt experiment de teren, au obținut rezultatefoarte convingătoare despre eficacitatea strategiei „piciorul-în-ușă”. Un asociat al cercetătorilor s-a prezentat ca membru al Community Committee for Traffic Safety și a solicitat gospodinelor dintr-un cartier rezidențial al orașului Palo Alto să accepte să plasarea în fereastra dinspre staradă a casei a unui afiș de dimensiuni mici conținând îndemnul „Conduceți prudent”. Două săptămâni mai târziu au revenit cerând de această dată permisiunea de a instala în curtea din fața casei lor a unui panou de afișaj rutier de mari dimensiuni cu îndemnul pentru automobiliști: „Conduceți prudent”. Strategia „piciorul-în-ușă” a dat roade: mai mult de 55 la sută dintre gospodine au acceptat solicitarea care implica un cost ridicat. În grupul de control (în care nu sa utilizat strategia manipulatzivă) mai puțin de 20 la sută dintre gospodine au acceptat panoul rutier de mari dimensiuni.”

Teoria lui Daryl J. Bema asupra autopercepției expune principiul conform căruia cu cât o cerere este mai mare, cu atât mai mare este și modificarea percepției. Punerea în practică a acestei teorii în tehnica „piciorului-în-ușă” conduce la sporirea efectului metodei.

Strategia „ușa-în-față” se bazează pe principiul conform căruia soliciți mult la început pentru a obține în cele din urmă mai puțin, adică excat cât ți-ai propus de la început. Succesul acestei metode este ponderat, ținând cont de mai mulți factori: pentru a obține un efect pozitiv, cerințele trebuie formulate de același emițător și nu de persoane diferite. De asemenea, solicitările trebuie să aibă același beneficiar, iar perioada de timp cuprinsă între cerințele cu caracter prosocial să nu fie foarte mare și adresate față în față, nu la telefon sau prin altă manieră. Această strategie se fundamentează pe regula reciprocității:

„Dacă începem prin a cere cuiva o favoare extremă al cărui refuz este sigur, și dacă trecem după aceea la o cerere mai mică, individul ar putea resimți o presiune normativă care să-l facă să răspundă concesiei noastre printr-o concesie din partea sa. În măsura în care situația se prezintă astfel încât răspunsul celuilalt la cererea noastră implică fatalmente o alegere dihotomică-da sau nu- singurul mod pentru el de a demonstra reciprocitatea constă în a trece din poziția inițială de refuz într-o poziție de acceptare. Astfel, printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie din poziția inițială, este posibil să-l determinăm pe celălalt să accepte cererea care doream s-o accepte de la început.”

Prin urmare, manipularea reprezintă acțiunea de influențare a opiniei publice desemnează exercitarea deliberată în vederea schimbării opiniilor, comportamentelor și atitudinilor persoanelor sau grupurilor prin intermediul expunerii acestora la mesaje cu intenția de a atinge anumite obiective dorite de o altă persoană sau instituție, fără administrarea unei forțări fizice și fără ca persoanele manipulate să fie conștiente de existența unui dezacord între scopurile lor depărtate și scopurile celor care exercită influența.

Formele de exercitare a influenței mass-mediei sunt diverse și se manifestă permanent, deoarece niciun subsistem al societății nu a fost ratat de presiunea exercitată de mesajele media. Mass-media întreprinde acțiuni de influențare la nivelul indivizilor, a grupurilor, instituțiilor și prin urmare ea afectează viața întregii societăți și a individualității umane prin dimensiunile descrise anterior. Specialiaștii au proiectat în studiile lor diverse metode și modele teoretice cu scopul clasificării numeroaselor forme de influențare pe care mesajele mediatice le au.

Teoriile efectelor puternice pornesc de la modelul „stimul-răspuns”, deoarece relația dintre mesajele presei și audiență este una de tipul stimul-răspuns. Prin urmare, elementul rațional este eliminat, la fel și dialogul social, influențele de la nivelul grupurilor. Ideea centrală a acestui model pornește de la premisa că mesajele ajung direct la receptor, fără a fi filtrate de factorii sociali enumerați mai sus. Când mesajul ajunge la receptor, el are menirea de a provoca o reacție, motiv pentru care a luat naștere teoria „acului hipodermic”. Teoria accentuează ideea conform căreia mesajele generate de presă străpung conștiința receptorului facil, la fel cum un ac străpunge pielea și determină un răspuns prompt și care nu este controlat rațional.

Teoria „glonțului magic”, propusă de Melvin De Fleur evidențiază aspectul de manipulare a opiniei publice prin prisma faptului că mesajele media ar reprezenta un fel de instrument magic, care pătrunde ușor în conștiințele audienței și care funcționează ca un factor de declanșare a comportamentului social programat.

În viziunea lui Denis McQuail, o campanie se sprijină pe o conduită instituționalizată, echivalentă cu normele în vigoare, având drept scop direcționarea, consolidarea și activarea unor înclinații deja existente cu privire la diferitele activități sociale. Astfel, media urmărește să mobilizeze audiența în scopul îndeplinirii acțiunilor de responsabilitate socială, iar pentru asta, un stimul eficient este necesar pentru a obține răspunsul cât mai apropriat de un tipar al gândirii prevăzut: votul acordat unui candidat, respectarea valorilor și normele sociale, etc. Prin urmare, o campanie reprezintă o metodă sigură de exercitare a puterii și a controlului în comunicarea de masă.

Modelul „hegemonic”pornește de la curentul gândirii marxiste, considerând că în situațiile de stabilitate economică și socială, clasele predominante au tendința de a-și exprima puterea mai degrabă prin metode persuasive de tip cultural-simbolic decât prin mijloace represive. Utilizând ansamblul de mijloace de informare în masă, clasele sociale dominante își impun ideologia sub spectrul adevărului general, echidistant și universal acceptat:

„Astfel, devenind elemente de bază ale culturii de masă, valorile capitaliste sunt naturalizate, legitimate și reproduse la infinit. La rândul ei, deoarece servește la impunerea unei ideologii și la promovarea unor interese de clasă, mass-media se transformă în instrumentul unor tendințe hegemonice, promovate de deținătorii puterii.”

Modelul „dependenței”, teoretizat de S. Ball-Rokeach și M. De Fleur, dezvoltă conceptul conform căruia indivizii sunt dependenți de produsele media în diferite moduri, ținându-se cont de fluctuațiile socio-culturale și de nivelul solicitărilor la informații furnizate de mass-media. Presa ține sub control resursele de informare și comunicare necesare altor instituții pentru buna lor funcționare, conturându-se astfel o stare de supunere a indivizilor față de media prin prisma relațiilor dintre presă și acele instituții:

„Relația nu mai este acum bilaterală (presă-individ) ci trilaterală: presă-instituții sociale-individ. De aici se deduce faptul că puterea presei scade atunci când instanțele mediatoare (sistemele sociale) sunt puternice și crește atunci când acestea sunt slabe.”

Modelul „spirala tăcerii” reprezintă viziunea particulară a cercetătoarei Elisabeth Noelle-Neumann, care a urmărit modalitatea în care opinia publică este influențată de anumiți factori și cum poate ea modifica reacții și comportamente la nivel colectiv. Presa are un puternic efect la nivel de modelare a opiniilor indivizilor, ea reprezentând un instrument social de control a fiecărei persoane în parte. Modelul de față se bazează pe cinci principii:

„(1) oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiți și integrați în colectivitățile care-i înconjoară, (2) societatea are tendința de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate, (3) frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent starea, direcțiile, fluctuațiile opiniilor comune, (4) aceste evaluări afectează reacțiile în public ale indivizilor, care încearcă constant să se conformeze liniei generale de comportament și de gândire a colectivității, (5) pe baza acestor procese de adecvare și renunțare la elementele distonante se creează și se menține opinia publică majoritară.”

Mass-media reprezintă principalul referent la care indivizii se raportează atunci când au nevoie să-și formeze o opinie. Astfel, mesajele sunt concepute de așa natură încât să pară legitime și emise de indivizi care au dreptul de a vorbi public (liderii de opinie). Media are puterea de a stabili cine trebuie să vorbească și cine trebuie să tacă sau să se retragă din cadrul dezbaterilor publice pe motivul nepotrivirii punctelor de vedere și a atitudinilor cu privire la un subiect dat. Prin urmare, acești indivizi cu păreri distincte vor alege să se sustragă de la discuție și să alunece către o „spirală a tăcerii”.

Teoriile efectelor limitate sunt concentrate în categoria factorilor care mediază legătura dintre mesajele produse și mijloacele de receptare. De asemenea, ele descriu natura selectivă în preluarea de informații care sunt transmise și influențate de anumite fenomene- psihologice (percepție), sociale (expunere, constrângeri), culturale (obiceiuri, grad de înțelegere a proceselor culturale,etc.).

Modelul „fluxului în doi pași” este prezentat în jurul ideii că mesajele presei, înainte de a ajunge la audiență, ele sunt filtrate întâi de către un factor mediator, liderul de opinie. Acest statut care revine unei personalități care dezvoltă un rol esențial la nivelul membrilor grupului și prin urmare, mass-media exercită prin prisma acestei relații, o influență indirectă. Liderul de opinie are capacitatea de a traduce informațiile din media în termenii relevanți grupului său, devenind astfel o autoritate.

Modelul „cultivării” este rezultatul efectului produs asupra indivizilor prin expunerea lor permanentă la mesajele mediei:

„Expunerea la mesajele televiziunii, în corelație cu alți factori, precum vârsta, sexul, cultura, poziția socială etc., conduce la obținerea unor efecte diferențiate, sugerând faptul că diferitele grupuri suportă în chip diferit acțiunea cultivării: (1) receptarea sistematică prin mass-media informațiilor, ideilor, simbolurilor sau valorilor și (2) formarea, în urma unui proces, a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realității.”

Modelul „agendei”pornește de la două ipoteze asupra modului în care presa funcționează. În primul rând, mass-media are tendința de a structura anumite teme de interes cu scopul prezentării lor repetate și pe toate canalele. Audiența consumă aceste mesaje zilnice, ajungând să le considere a fi importante datorită reproducerii lor continue, deși selectarea informațiilor de către jurnaliști se bazează pe criterii de ordin organizațional: „Audiențele subscriu la credința circulară că, dacă ești cu adevărat important, atunci atragi atenția presei, iar dacă ești în vizorul presei atunci cu siguranță ești cineva important.” Aflându-se într-un mediu al concurenței acerbe, jurnaliștii devin interesați de activitatea celorlalte redacții, iar goana după un senzațional și subiecte care aduc succesul devine mai acerbă și astfel ia naștere ceea ce numim „jurnalismul de haită”.

Acest model este important prin prisma faptului că teoretizează dimensiunea comunicării de masă și reflectă influența exercitată de mass-media asupra construirii unei ierarhii tematice și a reprezentărilor audienței despre lume. Există posibilitatea ca subiectele tratate să aibă întâietate doar pentru presă ori să nu corespundă cu prioritățile sociale. Prin urmare, media nu mai poate fi considerată o „oglindă a realității”, ci mai degrabă „un reflector” care luminează mai tare unele zone, lăsând ca altele să rămână, poate, prea întunecate.”

CAPITOLUL III

COMUNICAREA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA

4.1 Rolul elementelor de comunicare politică

Sfera comunicării politice nu poate fi restrânsă la marketingul politic, adică la un ansamblu de tehnici și strategii utilizate cu obiectivul de a vinde oamenii politici precum sunt vândute produsele, prin seducerea cumpărătorului-alegător. Autonomia domeniului politic este afectată atât de mediatizare cât și de marketingul politic, în condițiile în care politica este vizibil dependentă de o succesiune de practici și tehnici ale comunicării. În capitolul de față, voi urmări caracterul comunicării politice și modul în care ea este definită în raport cu desfășurarea comunicării sociale și felul în care acțiunea politică capătă un aspect într-o situație de comunicare.

Comunicarea presupune o structură cognitivă și socială totodată, datorită implicării într-un proces a unui actor social, aflat într-o situație specifică la un moment dat, care construiește o relație cu conlocutorii săi, folosindu-se de propria sa identitate precum și de un spațiu social stabilit prin reguli, norme, valori. De aceea, procesul de comunicare nu poate fi redus la simplul transfer de informații de la emițător către receptor cu ajutorul unui canal având la bază un cod, conform modelului informațional al comunicării Shannon și Weaver. El implică influența unor serii de interacțiuni care au avut loc înaintea actului de comunicare ori care au loc concomitent cu actul de comunicare, implicând astfel o comentare și o explicare a ceea ce se comunică, conform modelului constructivist.

Acțiunea politică, din prisma comunicării, pretinde existența unor factori precum intenția oamenilor politici, mass-media, opinia publică, participanții la comunicarea politică care dețin legitimitate și au interese specifice, prezența unor tematici de interes public care definesc agenda publică, existența unor condiții evocative precum actul de persuasiune, care este pus în practică pe scena politicului datorită selecției unor practici pe baza consultanței de tip marketing politic.

Oricărei acțiuni politice i se cere să expună interesele colective sau instituționale, prin urmare politicienii se bucură de reprezentativitate ideologică prin prisma faptului că sunt reprezentanții unor partide și de reprezentativitate electivă, datorită faptului că ei reprezintă electoratul care i-a ales. Pentru ca o acțiune politică să se manifeste, este necesară existența unui program de acțiuni care trebuie înfățișat ca un absolut necesar pentru interesul public. La baza dimensiunii publice a politicii stă o succesiune de elemente omogene și simbolice precum: trecutul și popularitatea omului politic, memoria colectivă a electoratului, gândirea acceptată colectiv și opiniile și atitudinile sociale generale. Comunicarea politică nu poate fi limitată la o unică relație între doi interlocutori cum ar fi actorul politic și electoratul, ori actorul politic și oponentul său, etc. Ea presupune o rețea de proiecte de comunicare, deținute de actori sociali cu identități diferite: instituții și persoane cu resurse, proiecte, procese și interacțiuni care determină un anumit impact social.

„ Nu avem de-a face numai cu acte de comunicare inițiate doar de oameni politici, ci și cu intervenții publice provenind de la actori sociali care nu au neapărat o identitate politică. […] comunicarea politică înglobează „contracte de comunicare” diferite, de unde și finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune și, în același timp, informare; strategie și, în același timp, practică democratică.”

Comunicarea politică are un caracter reprezentativ deoarece oamenii politici dețin un statut public consacrat sau câștigă acest statut odată cu procesul comunicării. Majoritatea temelor comunicării politice sunt tratate ca fiind reprezentative pentru interesul public, iar argumentele aduse se sprijină pe reprezentări, simboluri și valori care, însumate, alcătuiesc gândirea convențională și normalitatea colectivă. Actorul politic intermediază construcția agendei publice, oferă vizibilitate unor proiecte în interesul anumitor comunități, grupuri sociale și societate.

Mass-media are un rol hotărâtor în cadrul comunicării politice, fiind eficientă pentru vizibilitatea publică a informației politice, cât și pentru dezbaterea publică a acesteia. Ea mediază relațiile între participanții la comunicarea politică și oferă imagini ale acestor relații interacționale, determinând astfel modalitatea prin care informația politică este pusă în scenă.

În definirea comunicării politice, o primă dispoziție constă în influențare și intenționalitate, fixată în ansamblul de strategii de prezentare în public a alegerilor politicienilor. În comunicare politică se urmărește o imixtiune intențională în comportamentul receptorului, de aceea ea desemnează o relație socială cu același efect ca cel al influențării, însă o influențare voită transpusă în cele din urmă într-o acțiune ori în absența unei acțiuni, adică în omisiune.

Prin comunicare politică se observă nu doar declarațiile politicienilor, ci și mijloacele vizuale simbolice precum îmbrăcămintea, logo-ul, etc., toate elementele care reprezintă imaginea politică sau identitatea. Obiectivele comunicării politice sunt multiple, însă printre cele mai importante se numără îmbunătățirea ori promovarea imaginii candidatului politic, convingerea opiniei publice asupra unei perspective, anihilarea atacurilor din partea opoziției, câștigarea sprijinului în favoarea unui partid și introducerea unui subiect pe agenda publică.

Adaptarea campaniei electorale la timpul prezent asigură succesul, nu însă și repetarea campaniilor efectuate și câștigate anterior. De aceea, pentru a câștiga, trebuie luați în considerare toți factorii prezenți și nu aplicarea unei anumite formule care a fost eficientă la un moment dat. Pentru adaptarea unei campanii la cerințele actuale, un rol esențial în comunicarea politică și în strategiile marketingului politic îl are identificarea publicului țintă, deoarece o idee politică nu poate fi unanim acceptată de către întreaga populație. În procesul de identificare se ține cont de particularitățile diferitelor categorii sociale, iar de cele mai multe ori influențarea publicului este atinsă prin utilizarea „ștafetelor de opinie”, prin segmentarea publicului în funcție de înclinațiile lor politice, de interesele prioritare. Astfel, efectul mesajelor comunicate este mult mai puternic dacă ele utilizează drept intermediar instituții, indivizi, cărora electoratul le acordă încredere și credibilitate.

„În 1990, campania pusă la punct de FSN a fost compatibilă cu așteptările și percepțiile majorității populației. Partidele de opoziție, PNL și PNȚ au făcut o campanie pe tema restaurării istorice și reparației nedreptăților suferite în cursul ultimei campanii electorale din România din anii 40. Decalajul dintre realitate și aplicarea unor scheme mentale depășite au contribuit din plin la eșecul opoziției din 90.”

Cercetarea „pieței” poate avea influență asupra modului în care politicienii își proiectează comunicarea, își selectează subiectele și tematicile politice și asupra modalității în care le prezintă. De asemenea, utilitatea ei se reflectă și asupra stabilirii elementelor de prezentare ale unui candidat sau cu scopul dezvoltării publicității politice.

Organizațiile politice au un scop precis în procesul comunicării și anume să convingă audiența, adică cetățenii. Comunicarea cu publicul poate fi directă ori intermediată de către mass-media, prin intermediul căreia partidele își transmit mesajele, promovează candidații și programele politice, primind ulterior feed-back sub forma analizelor, comentariilor, etc. Un rol primordial al comunicării politice este acela de a determina audiența să se gândească la un subiect particular într-un mod favorabil politicianului care transmite mesajul. Astfel, fiecare instituție încearcă să influențeze politic publicul și să controleze ideile dominante în sfera publică. Crearea agendei este esențială în timpul campaniei, deși încercările de a determina o directivă convenabilă unui actor politic conduce la fenomenul manipulării.

Indivizii, pentru a putea pricepe și răspunde seriilor de evenimente, se bazează pe o schemă de interpretare, adică pe un ansamblu de stereotipuri, prin intermediul căruia își construiesc filtre emoționale și mentale care îi ajută să interpreteze lumea. Când un individ urmărește să explice un eveniment, deslușirea sa depinde foarte mult de cadrul prin care el alege să-l evalueze. Utilizat atât în psihologie, cât și în sociologie, termenul de framing face referire la constituirea unui anumit fenomen social prin intermediul surselor media ori a instituțiilor politice/sociale. Prin urmare, el subliniază un proces de influențare a percepției indivizilor, pe baza unor semnificații care sunt atribuite regulat unor cuvinte.

În domeniul comunicării politice, framing-ul reflectă prezentarea unor idei, a unor principii sau perspective ideologice, utilizând un limbaj și potrivirea subiectelor la un context determinat, astfel încât să stimuleze o anumită interpretare înaintea alteia. Acest concept este des utilizat în stabilirea agendei, deoarece, făcând referire în mod constant la un anumit subiect politic, un partid poate controla discuția și direcționa percepția publică asupra acelui subiect.

Există cinci metode specifice de framing și anume conflictualizarea, care pune accentul pe tensiunile din interiorul și din exteriorul unui partid, pe dispute; interesul uman și personalizarea, utilizând emoțiile în prezentarea unei știri, oferind o „față umană” anumitor evenimente; conturarea consecințelor pe care acțiunile politici le pot avea; moralitatea, adică dirijarea discuției către aspecte și implicații de esență morală; responsabilizarea urmărește atribuirea responsabilității unei cauze sau a unei soluții.

Așadar, un act de comunicare politică reprezintă o relație intențională, un punct de vedere exprimat strategic și un spațiu de condiționare reciprocă. „Comunicarea politică include procedurile, normele și acțiunile prin care este folosită și organizată informația politică.”

4.2 Mesaje publice și principii de comunicare

Mesajele publice vorbesc de la sine despre comunicator, despre temele de campanie, având drept scop informarea audienței cu privire la aspecte ale politicii, la programul unui partid și fac apel la emoții și atitudini, dezvoltând fraze memorabile, imagini și argumente pe care ulterior publicul să și le însușească. Acestea sunt repetate continuu pentru a pătrunde în subconștient, fie ele pozitive sau negative, în funcție de strategia aplicată.

Mesajele aduc un plus de informație acolo unde există lacune, sunt scurte tocmai pentru faptul că audiența nu urmărește constant programele sau manifestele de partid transmise pe canalele de televiziune sau în presa scrisă. Ele sunt încorporate în știri, publicitate, comunicate, discursuri, înglobând toate tipurile de comunicare dintre un partid politic și electorat în timpul campaniei. Cu cât mai mult mesajele sunt repetate pe diferite medii de comunicare, cu atât mai mult audiența tinde să le rețină și să creeze legături între ele și actorul politic care le comunică.

Veridicitatea acordată mesajului și acceptabilitatea sa depind de încrederea și preferința publicului acordată sursei care emite mesajul. Comunicatorii construiesc mesajele și controlează modul în care ele sunt transmise publicului, însă nu pot controla felul în care ele sunt receptate, deoarece acestea sunt decodificate de fiecare invidid în parte conform setului său de norme și valori, de interpretări și de percepții.

Crearea unui message box în timpul campaniei electorală reprezintă un ansamblu de mesaje cheie, elemente care se bucură de prioritate și care trebuie transmise publicului. Aceste mesaje cheie constituie punctul central al comunicării, celelalte mesaje fiind construite în jurul lor și testate prin intermediul sondajelor de opinie și a focus-grupurilor și direcționate către grupurile țintă.

Putem distinge cinci tipuri de mesaje și anume mesajele generale pe care un candidat sau un partid le includ în discursul din timpul campaniei sau în afara campaniei și care caracterizează politica, viziunea, programul politic și strategia actorului politic sau a partidului; mesajele secundare sunt cele care completează, detaliază sau explică mesajele generale; mesajele zilnice sunt cele centrate pe temele zilei și pornesc de la mesajele generale către particularizare la un context specific; mesajele pe teme particulare și mesajele pe grupuri țintă.

Unitatea mesajelor reprezintă un principiu esențial al comunicării politice, deoarece, pentru a putea avea succes, o campanie trebuie să respecte unitatea mesajelor. Acestea pot fi ușor de reținut de către public dacă mai mulți actanți politici transmit același mesaj, reflectând prezența coerenței acțiunii politice și a forței unui partid. Pentru a putea fi identificate fără dificultate cu un comunicator, mesajele trebuie repetate cu fiecare ocazie pentru asigurarea unui impact eficient.

Comunicarea politică a dezvoltat totodată și o componentă emoțională, deoarece politicienii exprimă prin mesajele transmise, emoții și sentimente ca răspuns la cererea audienței, mizând pe faptul că interacțiunea cu politica este o experiență emoțională. Mesajele și imaginile construiesc o serie de atașamente emoționale prin discursul politic. Actorii politici se raportează permanent la viața reală, considerând că deciziile lor sunt în interesul vieții cotidiene a alegătorilor și au efectul dorit asupra acestora.

Comunicarea politică tinde să-l prezinte pe politician ca un om normal, care empatizează cu emoțiile audienței. Cu cât politicianul își manifestă mai natural emoțiile, fie ele reale sau nu, cu atât mai mult publicul oferă încredere personajului politic respectiv. Tendința comunicării politice este aceea de a se axa pe sferele care creează emoție, cu subiecte dificile și controversate, pe relații permanente cu speranțele, dorințele, preocupările publicului larg, actorii politici fiind nevoiți să utilizeze un limbaj uzual, colocvial.

Emoțiile au un rol mai important decât logica sau rațiunea și de aceea accentul va cădea întotdeauna pe umanitatea liderilor politici, pe trăirile și emoțiile acestora care trebuie arătate publicului pentru a se identifica cu aceștia.

De asemenea, sloganul reprezintă un mesaj, un refren al imaginii politicii, de aceea el trebuie să fie simplu, ușor de reținut și să spună mai mult decât enunță. Trebuie să respecte principiul coerenței cu temele de campanie și cu imaginea candidatului.

4.3 Discursul politic și publicitatea politică

Discursul reprezintă modalitatea de utilizare a limbii și a limbajelor în baza cărora un actor social face cunoscută interlocutorilor săi o analiză a unor fapte. Orice act de comunicare se caracterizează printr-o dimensiune discursivă, în condițiile în care comunicatorul produce efecte asupra interlocutorilor săi utilizând o limbă și anumite limbaje. Prin discurs, este reevaluată situația în care se află actorul social, indicând implicația în actul de comunicare și importanța a ceea ce dorește acesta să comunice.

Un discurs poate fi considerat politic în condițiile în care el pune în valoare aspecte de interes public. Acest tip de discurs se diferențiază vizibil față de alte tipuri datorită caracterului său convențional. Indiferent de cât de unică este conjunctura în care acest discurs este rostit, situația devine imediat normalizată cu ajutorul comentariilor din partea instituției și al celui care reprezintă instituția. La baza discursului politic se află o argumentație convențională, care menționează rolul instituției pe de o parte și pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția.

Față de celelalte tipuri de discurs, cel politic își atribuie caracterul de adevăr sau corect, comunicând versiunea corectă a unor acțiuni, fapte, iar implicarea actorului politic în susținerea veridicității conținutului este maximală. Practic, discursul politic tinde să comunice adevărul, înainte ca materialul propriu-zis să fie prezentat. Actorul politic pune în valoare anumite strategii de credibilitate la nivelul oricărei situații de comunicare pentru a valida adevărul transmis. De cele mai multe ori, politicienii sunt percepuți de către electorat ca fiind persoanele care susțin în mod ferm că transmit adevăruri atât în anumit situații, cât și în general, indiferent de contextul în care se află.

Politicienii tind să facă promisiuni electoratului în goana după câștigarea încrederii și a credibilității. Datorită regimului mediatic actual, actorii politici înlesnesc dezvoltarea strategiilor de credibilitate, beneficiind de un întreg arsenal de dispozitive tehnologice și scenice care construiesc imagini adevărate.

Discursul politic este unul strategic, deoarece trebuie să comunice o interpretarea validă a faptelor, exploatând diverse tehnici de discurs care conferă obiectivitate. Într-o campanie electorală, discursul electoral constituie principala modalitate prin care candidatul poate determina anumite evenimente. El se construiește sub forma unor narațiuni, care produce un efect de argumentație rațională, deoarece faptele sunt prezentate sistematic și succesiv, actorul politic articulându-și discursul și alimentând astfel o intrigă, un conflict care oferă discursului său o notă dramaturgică.

În literatura de specialitate, au fost definite câteva efecte retorice ale narațiunii, pornind de la enunțarea unui anumit punct de vedere, moment în care politicianul prezintă faptele și-și atribuie statutul de cunoaștere și legitimitate care îi acordă dreptul de a-și expune opinia asupra evenimentelor. De asemenea, în enunțarea unui punct de vedere corect, actorul politic alcătuiește o cauzalitate a evenimentelor, respectând principiile de coerență și totalitate. În ceea ce privește enunțarea unui punct de vedere legitim, actorul politic utilizează argumente elementare, simple, pe care interlocutorii le recunosc ca fiind verosimile. Politicianul enunță totodată și un punct de vedere transparent, care își păstrează sensul în întrebuințări diferite, respingând alte variante.

Discursul politic utilizează argumentația periferică, adică vizează persoana adversarului politic prin practica uzuală a unei serii de argumente ad hominem care resping afirmațiile interlocutorului. Actorul politic nu acceptă anumite afirmații, susținând că persoana în cauză care susține anumite puncte de vedere nu are calitatea morală de a le promova. Prin urmare, argumentația își are drept punct de plecare identitatea interlocutorului și nu conținutul inițial al afirmațiilor.

Atât oamenii politici cât și echipele lor de consultanți urmăresc dimensiunea psihologică a discursului politic, în încercarea de a pune accentul pe un anumit tip de personalitate sau personaj. De aceea, discursul politic tinde să exprime mai mult o psihologie individuală ori colectivă.

Actorii politici consideră că principala resursă de comunicare pe care o au în perioada electorală o reprezintă publicitatea politică televizată. Aceasta presupune propagarea unui mesaj în urma cumpărării unor spații de difuzare din diverse canale media de către un actor politic sau un partid. Achiziționarea acestor spații și timpi de difuzare conduce la crearea unui contract de comunicare publicitară la nivel politic, lucru care implică totodată diverse convenții stabilite între politicieni, mass-media și public. Se urmărește autonomia discursului politic, adică politicienii pot controla în totalitate elaborarea și difuzarea discursurilor, lucru care nu-i permite mass-mediei să segmenteze anumite părți ori să contextualizeze discursul prin plasarea lui într-un anumit gen mediatic. Publicitatea politică oferă electoratului informații specifice cu privire atât la personalitatea candidatului cât și la programul politic al partidului. Aceste informații sunt schematizate prin cuvinte-cheie și imagini simbolice care reflectă esența discursului politic al actorului politic.

În publicitatea politică sunt abordate diferite strategii de discurs cu scopul alcătuirii unui scenariu, care se remarcă printr-o formă idealizată, adică pune în valoarea sistemul societății în care va trăi electoratul dacă acesta îi va oferi votul. Prin urmare, publicitatea politică are o miză tranzacțională prin construcția discursului, deoarece candidatul tinde să lege o relație de proximitate cu alegătorul său, căruia i se adresează în mod direct.

În strategiile de comunicare publicitară sunt aplicate principii conform cărora publicitatea trebuie să acorde semnificație unor produse ori fapte care nu sunt cunoscute publicului, dar care trebuie să simbolizeze ceva pentru acesta. Strategiile discursive țin de operarea caracterului distinct a produsului pe care publicitatea îl face, pentru diferențierea față de alte produse similare. Produsul pentru care se practică publicitatea aderă la situații și concepte apropriate publicului, deși ele nu sunt incluse în universul de referință al produsului. Astfel, calitatea produsului este susținută de argumente științifice precum opinia specialiștilor, de conotații favorabile.

„McNair plasează începuturile acestei resurse de comunicare politică în anii cincizezi, în SUA. În 1952, generalul Eisenhower devenea primul candidat la președinție care apela la o agenție de publicitate profesionistă, investind atunci un milion de dolari (în 1988, suma totală la care s-a ridicat costul publicității televizate a candidaților George Bush și Michael Dukakis a fost de 85 de milioane de dolari).”

4.5 Reprezentarea politicianului, conduita electorală și construirea percepției sale sociale

Campaniile de marketing politic se clasifică în două mari categorii: campaniile electorale care vizează câștigarea unor poziții ori funcții politice și campaniile de imagine-atitudine, care servesc drept scop promovarea unui partid, a unei idei și popularizarea unui actor politic. Pentru a putea duce la bun sfârșit una dintre campaniile exemplificate mai sus, se urmăresc o serie de etape reprezentate de analize asupra unor estimări empirice în privința stării opiniei publice, a obiceiurilor locale, identificarea relațiilor dintre elitele politice și influența mass-mediei.

Un actor politic este prezentat publicului sub forma unei imagini care integrează o serie de atribute, care sunt apreciate ca fiind adevărate. Reprezentarea imaginii unui actor politic se face în primul rând prin eliminarea unui atribut, de cele mai multe ori negativ, pentru a putea corecta imaginea reală a politicianului în direcția potrivirii ei cu imaginea ideală. Actorul politic va întreprinde diferite acțiuni publice în scopul asocierii lui cu un anumit atribut. Atitudinea mass-mediei față de acțiunile desfășurate este primordială, deoarece, dacă mijloacele media nu relatează despre acestea, ele nu pot fi credibile și confirmate.

Portretul media al unui politician alcătuit prin etajarea în timp a relatărilor integrale din media despre persoana în cauză. Se iau în considerare relatările valorizatoare cum ar fi comentariile, dezbaterile, etc. Putem considera diferența dintre imaginea publică și portretul media ale unui politician ca fiind asemănătoare cu diferența dintre agenda publică și agenda media, precizate în agenda setting.

Politicienii își construiesc reputația și credibilitatea în primul rând cu ajutorul mass-mediei. Comunicarea sa directă cu publicul ajunge să fie elocventă prin raportarea la comunicarea mediatică. Actorul politic devine astfel un lider care participă la mitinguri, efectuează turnee și intră în contact cu formatorii de opinie, formându-și o imagine bine configurată în percepția publicului. Portretul media al unui actor politic poate fi studiat prin metoda analizei cantitative și calitative a presei.

Prin urmare, construcția unei imagini sau a unei percepții vizibile a publicului asupra politicienilor se examinează în funcție de popularitate, dezacord, transparență sau obscuritate. Ea însăși este subiectivă ca oricare altă părere a oamenilor despre semenii lor.

Un politician, la fel ca o idee care dovedește genialitate, pot eșua dacă imaginea existentă despre acesta este nefavorabilă în concepția publicului. De cele mai multe ori, greșelile în formarea imaginii dorite intervin atunci când nu se iau în considerare reprezentările formate anterior, deoarece nici o imagine politică nu pornește de la zero. Pentru a putea servi scopului dorit, trebuie să se aibă în vedere atât contextul social cât și acțiunile adversarilor. Totodată, trebuie să fie cunoscută, să câștige un minimum de faimă, să fie distinctă, adică să se diferențieze de produsul concurenței pentru a putea fi promovat și nu în ultimul rând, simplă, deoarece contradicțiile generează dezavantaje.

În ceea ce privește gestiunea imaginii, trebuie luat în considerare faptul că o strategie bine pusă la punct, deși are la bază evaluările așteptărilor unei populații, ea poate fi de prisos în cazul în care actorul politic care o promovează nu se bucură de o imagine compatibilă cu caracterul său. Dificultatea nu intervine doar la nivelul compatibilității dintre imaginea omului politic și realitatea personalității sale, ci și la nivelul strategiei promovate și a percepțiilor variabile, precum și la crearea diferențelor între influența mass-media și reacțiile particulare ale publicului:

„În 1997, majoritatea populației din România își manifesta sprijinul pentru procesul de privatizare și lichidare a întreprinderilor de stat. În august 1997, guvernul de coaliție condus de V. Ciorbea, bazându-se pe imaginea de formator și pe sprijinul populației, anunță lichidarea a 17 întreprinderi de stat. Guvernul continuă să se prezinte drept curajos și reformator și să se sprijine pe atitudinea pro-reformă a populației, în timp ce majoritatea mass-mediei și opiniei publice înclină deja să-l considere incompetent și dezorganizat.”

Politicienii români au urmărit să se impună și să-și promoveze imaginea prin acapararea spațiului public. Spre deosebire de discursurile lungi, un discurs scurt și energic de maxim șapte minute este mult mai eficient și câștigă aprobarea publicului și a mass-mediei. Discursul trebuie adaptat în funcție de interesul publicului pentru ca el să poată fi cât mai bine receptat și să rămână statornic pentru a avea un impact mult mai mare. Expresiile de genul „nu aș vrea să… dar totuși”, „deși nu am venit aici să vă vorbesc despre..” generează imagini de inconstanță și de neseriozitate și prin urmare discursul nu poate să înduplece un auditoriu reticent. De aceea, candidatul trebuie să vorbească rar și calm, pentru că un discurs rostit pe o voce care liniștește poate fi la fel de frapant. Actorul politic utilizează tăcerea atunci când este pe punctul de a prelua puterea și pentru a capta atenția publicului în cele 30 de secunde de liniște.

Dificultățile pe care le întâmpină un politician sunt în mare parte cele de ordinul comunicării non verbale. În procesul de comunicare, impactul cel mai mare este asigurat de efectul vizual, în proporție de 70%, adică de imaginea în sine, de gesturi, de aparență, etc. Tonalitatea deține un procent de 20% și doar 10% contează fondul mesajului. Impactul vizual și gesturile, care sunt particulare, necontrolabile și instinctive, sunt accentuate de către televiziune. Politicienii din statele occidentale pornesc de la deosebirea dintre pregătirea pe fond (idei, teme și discurs politic) și pregătirea pe formă în vederea construirii unui discurs și a unei imagini politice consacrate.

Pregătirea pe formă vizează ceea ce nu poate fi controlat, și anume fizicul. O instituție politică nu trebuie să susțină și să promoveze un candidat drept formator de opinie dacă acesta are probleme de dicție, de trac în fața camerelor, de exprimare sau care nu are expresivitate pe ecranul televizorului. Prin simpla prezență la diferite emisiuni televizate, independent de discursul ori inteligența sa, actorul politic poate provoca efecte pozitive ori negative. Timbrul său vocal poartă particularitățile personalității unui interlocutor și nu întotdeauna acestea pot fi transformate în totalitate.

Ceea ce poate fi controlat și transformat în totalitate sunt hainele. Un candidat nu trebuie să apară îmbrăcat neîngrijit la televizor, nemachiat ori purtând haine ale căror culori nu se asortează ori îl pun în inferioritate. Deși necesită un efort remarcabil, gesturile precum aplecatul pe scaun, arătatul cu degetul, căscatul ori ochii aproape închiși, pot fi controlabile. Într-o apariție televizată, mâinile nu se țin ascunse, iar gestica nu trebuie să fie exagerată, deoarece poate fi interpretată ca un semn al frivolității, superficialității, agitației care nu servește la nimic.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ-ALEGERI PREZIDENȚIALE 2014: CAMPANIA ELECTORALĂ ÎN SPAȚIUL ONLINE

5.1 Campania pozitivă (Klaus Iohannis) vs. Campania negativă (Victor Ponta)

Cea mai cunoscută lovitură de grație din istoria electorală postcomunistă este reprezentată de scena confruntării televizate din 1996, dintre Emil Constantinescu și Ion Iliescu, când Ion Iliescu este întrebat de oponentul său dacă crede în Dumnezeu. Acesta a fost luat prin surprindere de candidatul CDR: „Dle Constantinescu, eu m-am născut într-o familie de oameni evlavioși, am fost botezat în Biserica Ortodoxă Română și am această calitate. Sigur, în evoluția mea intelectuală s-au produs anumite deplasări, dar am rămas pătruns de elementele fundamentale ale credinței și ale moralei creștine. Eu sunt mai creștin și mai credincios decât mulți alții care își etalează în public această credință, cu care eu cred că nu trebuie să se facă nici comerț, nici propagandă politică. «Crede și nu cerceta!»”, a răspuns Ion Iliescu. „Ați declarat că sunteți liber-cugetător. Asta înseamnă necredincios, deci om fără Dumnezeu”, a tras concluzia Emil Constantinescu. Pe 17 noiembrie, la urne, Emil Constantinescu a fost ales președintele țării cu 54,41% din voturi. Ion Iliescu a obținut 45,59%, prezența la vot fiind de 75,9%. 

În aceeași manieră a ținut și Traian Băsescu să scoată la lumină adevăruri necunoscute despre cel chestionat, cu scopul de a beneficia electoral într-un anumit context, prima oară în 2004 când l-a întrebat pe Adrian Năstase ce nenorocire s-a abătut asupra poporului român să fie condus de foști comuniști, iar a doua oară în 2009, când l-a interogat sarcastic pe Mircea Geoană dacă i-a plăcut vizita la Sorin Ovidiu Vântu.

Tentativele lui Victor Ponta de a sugera că oponentul său principal, Klaus Iohannis aparține unei alte religii decât cea majoritară ori că face parte dintr-o etnie minoritară, se încadrează în aceeași categorie a loviturilor sub centură. În campanile electorale, echipele de comunicare tind să surprindă slăbiciunile adversarilor, iar cel aflat în poziția challangerului va ataca, având drept miză reacția oponentului. Candidații aflați pe poziția întâi pe piața electorală apelează la o campanie liniștită, construită autocentrat, prin invocarea performanțelor obținute în exercitarea puterii. Campaniile electorale pozitive urmăresc să câștige susținerea electoratului prin evocarea calităților personale sau profesionale ale candidatului, în timp ce campaniile negative pun adversarul într-o viziune proastă și sustrage atenția publicului de la programul, experiența și calitățile celui care atacă. O campanie pozitivă mobilizează membrii de partid și simpatizanții, solidificând convingerile și preconcepțiile celor deja deciși înainte de începerea campaniei, spre deosebire de a campanie negativă, care intenționează să îi demobilizeze pe cei indeciși care înclină către ceilalți competitori. Echipele de campanie negativă utilizează argumentul erorii de alegere a contracandidatului, fie din cauze care țin de persoana acestuia ori din motivele unor poziții formulate anterior sau în timpul campaniei:

„Specialiștii în științe politice (Richard K. Scher, 1997, The Modern Political Campaign: Mudslinging, Bombast and the Vitality of American Politics, New York: Sharpe) au explicat unde începe, de fapt, campania negativă: „A afirma că rivalul își abuzează soția, dacă acest fapt este adevărat, nu constituie campanie negativă, deoarece pune în lumină în ce măsură merită acel personaj să i se confere încrederea publică; dar dacă acuzația nu este adevarată, atunci este vorba de campanie negativă cu scopul de a distruge imaginea candidatului.”

Publicitatea împotriva contracandidatului prin spoturi, afișe, panouri și fluturași nu pot fi considerate parte a campaniei negative, la fel cum un discurs critic sau întrebări cu privire la valorile în care se încrede un candidat nu pot fi apreciate drept campanie negativă. În schimb, minciunile, aluziile calomnioase lipsite de dovezi, injuriile adresate contracandidaților constituie campanie negativă. În mediul online, lansările de zvonuri și caricaturile sunt practici utilizate de echipele de campanie care apelează la intermediari, plătiți sau voluntari și foarte rar sunt recunoscute public ori asumate.

Pe site-ul oficial de campanie, pe blogurile de profil și pe conturile de socializare ale candidaților precum Facebook sau Twitter, campaniile sunt majoritar pozitive. Prin marketingul amator se desfășoară campaniile negative, cu ajutorul site-urilor clonă. Acestea presupun copierea design-ului site-ului competitor și postarea regulată pe această platformă a declarațiilor mincinoase ale adversarului. Prin această manieră, minciunile, atacurile calomnioase și zvonurile devin sarcini ale postacilor profesioniști ori amatori. Campaniile duse împotriva oponenților politici includ un user online, adică o persoană care este plătită de partid sau un susținător înrăit al partidului. Atacurile la adresa lui Victor Ponta, conform cărora acesta ar fi fost ofițer SIE acoperit sau cele șase case ale lui Klaus Iohannis care nu sunt cumpărate din banii de meditații, reprezintă atacuri de campanie negativă deoarece nu au fost dovedite.

În urma unei analize cantitative și calitative asupra paginilor, comunităților și grupurilor publice din mediul online de pe platforma de socializare Facebook, am identificat primele cinci pagini populare care conțin plasări de mesaje insultătoare la adresa reputației contracandidatului Klaus Iohannis. Voi exemplifica câteva dintre acestea, în intenția de a confirma manifestul unei campanii negative în mediul online din partea grupării politice de stânga și a unui management care distribuie conținuturi triviale la adresa concurenței.

Prima pagină online de like-uri în topul like-urilor este Iohannis – neamțul mincinos, cu un total de 6.307 de like-uri, creată sub forma unei comunități fictive, care lansează, în special, mesaje de atac pe tema zvonului achiziționării celor șase case ale candidatului Iohannis. În peste 30 de fotografii, politicianul este aspru criticat în privința faptului că locuiește în timpul campaniei electorale într-un imobil de aproximativ 1.500.000 de euro, zvon lansat cu scopul de a pune în contrast situația precară a oamenilor fără adăpost din aproape toate județele țării. În cel de al doilea album fotografic, imaginile oamenilor care trăiesc pe stradă sunt însoțite de mesajul „Klaus Iohannis- s-a putut în Sibiu, se poate și în București, Cluj Napoca ”,etc., ironizând lipsa de atenției acordate de candidatul la prezidențiale asupra condițiilor de viață.

Locul doi în topul like-urilor este pagina Klaus „Prompter” Iohannis, care a adunat 5.060 de like-uri și prima pagină online care, la rubrica despre afișează informații zeflemitoare, inexacte cu privire la activitatea sa. Voi reda câteva dintre acestea: scurtă descriere-„Primul președinte din istorie care „vorbește” mai mult pe facebook decât în realitate”; informații personale-„Hobby-uri: imobiliaren, trădăren (USL und herr Crin Antonescu), băsismul-în toate formele sale; Avere: 6 case frumoase, luate pe nașpa de la proprietarii cărora le-au fost confiscate cinstit, nemțește”.

Pagina publică de like-uri Klaus Iohannis e omul lui Băsescu, cu un total de 3.384 de like-uri, patru albume foto și un album de clipuri video. Această pagină a fost activă în precampanie, în timpul campaniei electorale și după terminarea campaniei, până pe data de 17 decembrie și a urmărit același tip de management informațional ca cele anterioare.

Pe locul patru se află pagina Nu îl vreau pe Iohannis președinte, care a adunat 2.731 de like-uri. Imaginile postate sunt preluate din conținutul paginilor precedente și însoțite de pasaje negative, pentru a stârni dezbaterea ostilă între userii profilurilor personale și pentru a genera conflictul între membrii comunității pro Victor Ponta și cei contra Klaus Iohannis.

Pagina Iohannis nu este președintele meu, deși a acumulat un număr de 1.747 de like-uri, plasându-se pe locul cinci, user-ul acestei pagini a eliminat conținutul atacurilor injurioase, dar a păstrat contul paginii.

După ce am semnalat faptul că admiratori ai candidatului Victor Ponta au derulat o campanie intensă în online împotriva contracandidatului său, este momentul să observăm acum felul în care spațiul online de socializare s-a împărțit în două categorii și să urmărim atacurile la adresa oponentului lui Klaus Iohannis din partea adepților dreptei politice.

În topul primelor cinci pagini publice online este poziționată, cu un total de 18.210 de like-uri, aproximativ de patru ori mai mult față de poziția primei pagini din topul anterior, pagina Anti Victor Viorel Ponta. În rubrica despre, candidatul psd-ist este numit „Doctor Corptio Causa de la Cotroceni”, „Șeful corupților din Parlamentul României”, „Ciuma Roșie”. Tot din această rubrică aflăm că obiectivul înființării paginii îl constituie „manifestul împotriva îndobitocirii și a intoxicării neamului românesc de către politicienii corupți, plagiatori, mincinoși”. În continuare, administratorul paginii îndeamnă utilizatorii facebook să-și manifeste opiniile pro sau contra cu privire la conținutul postat, cu promisiunea că aceste comentarii nu vor fi șterse, deoarece se militează pentru dreptul la libera exprimare. Conținutul postărilor se rezumă la 28 de fotografii, dintre care 4 fotografii preluate de pe contul oficial al candidatului Victor Ponta și doar 6 fotografii modificate pentru a ironiza poziția și statutul său de politician. Restul de 18 fotografii sunt preluate de pe alte canale media. Deși candidatul politic Klaus Iohannis beneficiază vizibil de suportul admiratorilor online, conținutul media denigrator publicat pe această pagină la adresa competitorului este evident mai redus.

Pe locul doi se situează o pagină care poartă același nume cu cel amintit mai sus, care a acumulat 3.258 de like-uri. Această pagină are postate 8 fotografii, puțin comparabil cu paginile anti Iohannis analizate anterior.

Pagina ANTI Victor Ponta se clasează în top trei cu 3.075 de like-uri, observând că numărul postărilor publicate este la fel de redus, doar patru postări dintre care o fotografie promovează candidatura lui Klaus Iohannis.

Cu un total de 3.038 de like-uri, pagina NU Victor Ponta îl descrie pe acesta ca fiind „Un plagiator corupt!”, „Nu îl lăsați să vă influențeze în turul doi!”, „Ieșiți la vot!E dreptul tuturor!”. Se remarcă și în cazul acesta slaba activitate a postărilor, deși numărul de simpatizanți este clar mai mare decât al celor pro Victor Ponta.

Pe ultimul loc în topul celor mai populare cinci pagini online cu caracter negativ și contra candidatului Ponta, se află pagina Dottore Victor Ponta, care atacă prin imaginile trucate și însoțite de text instigator și injurios, cu 1.251 like-uri. Această pagină abordează în totalitate scandalul plagiatului tezei de doctorat a prim-ministrului și dezbate printr-o manieră de pedepsire publică a actului infracțional săvârșit de către acesta.

În mediul online nu există campanie electorală integral negativă sau pozitivă, deoarece întâlnim un amestec de mesaje negative și o serie de tactici pozitive. Este cert însă faptul că spațul online de socializare a fost grupat în două categorii diferite, identificate drept simpatizanți/susținători și adversarii acestora. Putem concluziona că o campanie este negativă sau pozitivă doar în măsura în care mesajele transmise au fost doar pozitive sau doar negative.

5.3 Mecanismele sociale ale votului

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES) a realizat un studiu post-electoral cu privire la principalele motivații ale votanților din turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Cercetările au încercat să explice care sunt mecanismele sociale ale votului și să concluzioneze pe baza unor observații empirice și nesistematice, care a fost rețeta uriașei mobilizări la vot în turul al doilea. Convergența dintre Facebook, televiziune și telefonie mobilă au constituit factorii principali care au provocat antrenarea populației în procesul participării la vot. Bineînțeles, pe lângă încrucișarea acestor factori, a fost nevoie de un element declanșator care să stimuleze activ funcționarea acestora pentru producerea efectului dorit. Modul de organizare de către Guvern a secțiilor de votare din diaspora și reacția instituțională guvernamentală cu privire la problemele întâmpinate, au fost elementele negative care au nemulțumit indivizii și au impulsionat mobilizarea.

Spațiul public a devenit astfel, prin intermediul rețelelor de socializare, un spațiu emoțional. Noul spațiu emoțional a înlocuit spațiul public clasic, conducând la o dramatizare a experienței politice și la globalizare sentimentală prin psihologizare, mai ales a elementelor de conflict. Felul în care diaspora românească a comunicat cu țara între cele două tururi prezidențiale a confirmat teza transformării mediului emoțional în comunități de indignare. Fenomenul convergenței media explică posibilitatea creșterii rapide a unei emoții, deoarece mediile se amplifică una pe alta, televiziunea putând intensifica acțiunea Facebook-ului și invers. Revoltele de la urne din turul I și II al alegerilor prezidențiale, fără televiziune și telefonie mobilă, ar fi avut un impact mult mai redus și o contribuție la fel de scăzută la inflamarea afectivă contra candidatului Victor Ponta doar prin intermediul Facebook-ului. Evident, Victor Ponta era responsabil pentru administrarea deficientă a alegerilor, fapt ce a fost interpretat ca fiind o blocare a exercitării dreptului de vot.

Împreună, cele trei canale de comunicare formează astăzi ceea ce numin o transmedia, care la rândul ei generează o cultură hibridă de convergență, adică o adevărată fabrică de contestare, care poartă împotriva politicii clasice o adevărată guerilla semiotică. Solidaritatea electronică este mult mai rapidă, deși nu are efete pe termen lung asupra politicii. Aceste curente emoționale, dacă nu sunt recepționate și articulate instituțional, au tendința de a se pierde foarte repede deoarece angajamentele din aceste impunătoare vârfuri de emoție sunt repede uitate de către participanți.

Rolul mediei este foarte important în acest caz, deoacere, conform constatărilor lui Paulo Virilio, media amplifică sentimentul de frică și milioane de oameni ajung să trăiască sincronic aceeași emoție. Teoreticianul francez numește acest fenomen drept „bomba informatică”, fiind mult mai puternică decât cea nucleară, deoarece propagă emoție la scară globală și poate genera panică, o comunitate a emoției. Se observă astfel trecerea de la o democrație a opiniei la una a emoției, fapt ce explică valurile de intoleranță și violență atitudinală și verbală care a cuprins rețelele de socializare în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România.

Entuziamul popular crește direcția bună în care merge țara, dacă observăm că 54% (proporție sugestiv mai ridicată decât în mod obișnuit) dintre respondenți consideră că în România lucrurile se îndreaptă în direcție bună și doar 33% menționează că lucrurile au luat o direcție greșită, în timp ce 12% dintre cetățeni nu răspund iar un procent de 2% dintre intervievați nu știu să o aprecieze. Dintre persoanele intervievate, 93% declară că au fost la vot în al doilea tur al alegerilor, iar restul de 7% nu s-a prezentat la urne, observând o supra-raportare deja obișnuită pentru România.

Dacă un sfert dintre votanți s-au hotărât între cele două tururi, 32% dintre ei au declarat că au fost direct influențați de incidentele din diaspora. Cei mai mulți dintre respondenți au decis cu cine vor vota în turul al doilea înainte de derularea campaniei pentru turul 1 al alegerilor (69%), 24% s-au decis cu privire la acest aspect în perioada dintre turul 1 și turul 2, iar 6% s-au hotărât în timpul campaniei pentru turul 1. Dintre persoanele chestionate, 65% menționează că modul în care s-a desfășurat votul în turul 1 în diaspora nu le-a influențat decizia de a merge la vot, iar 32% declară că acesta le-a influențat decizia. 42% dintre respondenți menționează că au avut un membru al familiei în străinătate pe perioada votului, iar 58% că nu au avut.

Sfaturile rudelor sau ale prietenilor din diaspora au fost decisive, ținând cont că mai mult de jumătate dintre cei 42% care au avut un membru al familiei în străinătate pe perioada votului au discutat cu aceștia despre vot, în timp ce 47% dintre ei nu au făcut-o. Televiziunile care au transmis protestele din diaspora au fost un important catalizator. Procentul celor chestionați care au declarat că nu au fost influențați să voteze cu un anume candidat atinge 88%, în timp ce 12% dintre ei au declarat că au fost sfătuiți în această direcție. Dintre cei 12%, 28% au urmat sfatul iar 72% nu au făcut-o. În timp ce doar 6% dintre chestionați susțin că nu au urmărit la televizor manifestele românilor care nu au reușit să voteze, 94% dintre cei intervievați au văzut aceste proteste. Posturile de televiziune pe care cei intervievați le-au urmărit între turul 1 și turul 2 sunt Realitatea TV (25%), Antena 3 și Pro TV (16%), B1 TV (8%), România TV (7%), Digi24 HD (6%), TVR 1 și Antena 1 (5%), toate canalele (1%).

Internetul a constituit un mediu eficace de catalizare a protestelor și în același timp de contagiune. Dintre cei 54% de respondenți care utilizează internetul, 46% au urmărit mesajele candidaților la președinție și campania acestora, iar 54% nu le-au urmărit pe internet. În procent de 58%, intervievații au un cont pe o rețea de socializare, în timp de 42% nu au cont. Cel mai frecvent menționate rețele de socializare ale persoanelor chestionate (58% din cei care au astfel de conturi, dintre ei 54% care declară că folosesc internetul) sunt: Facebook (93%, 1%), Twitter (1%,5%), Yahoo (2%,3%). Alte rețele de socializare menționate au fost Hi5, Instagram, WhatsApp și LinkedIn. Dintre cei care utilizează internetul, 70% consideră că acesta și rețelele de socializare au influențat participarea la vot, în timp ce 24% consideră că nu au făcut-o și doar 6% nu știu dacă acestea au avut vreo influență asupra procesului de participare la vot.

Motivele prezenței masive la vot în al doilea tur și peste 1 milion de voturi negative (vot împotriva) sunt numeroase: 66% dintre votanți au făcut acest lucru pentru a vota un anumit candidat, 11% au participat pentru a vota împotriva unui candidat, 6% pentru binele țării și cel personal, 4% pentru a vota în favoarea schimbării, iar 3% pentru a-și exercita dreptul cetățenesc.

În privința victoriei, sentimentele pe care cei chestionați le-au avut la aflarea veștii că președintele ales este Klaus Iohannis, 55% dintre ei s-au bucurat, 14% au avut un sentiment negativ, de tristețe, 2% dintre ei s-au simțit dezamăgiți, 1% au simțit speranță, 0,7% frustrare/mânie, 0,5% surprindere/uimire, 0,4% ușurare. În procent de 67%, respondenții consideră că Iohannis a meritat să câștige, 18% dintre ei că nu a meritat, în timp ce 15% nu știu.

Peste 15% dintre votanții lui Ponta au ales să treacă în tabăra învingătorului când au fost chestionați despre turul 1. 68% dintre respondenți au declarat că au votat cu Klaus Iohannis, iar 32% cu Victor Ponta. În primul tur al alegerilor prezidențiale, 49,9% susțin că l-au votat pe Klaus Iohannis, 31,6% pe Victor Ponta, iar partidele pentru care respondenții declară că au o simpatie sunt PSD (9%), PNL (5%), ACL (2%), PDL (2%), UDMR (0,8%), în timp ce 78% dintre chestionați au declarat că nu au nici un fel de simpatie pentru vreun partid politic.

La nivelul impactului campaniei electorale, chestionații au precizat că dintre activitățile electorale care au fost menționate, au întâlnit afișajul semnelor electorale în zona în care locuiesc (79%), reclame electorale și spoturi publicitare politice ale candidaților la TV sau radio (61%), vizite la domiciliu pentru oferirea de informații asupra unui candidat pe care susținătorii îl sprijineau (11%). Doar 1% dintre respondenți au declarat că le-au fost lor ori unui membru al familiei, oferite bani, alimente ori bunuri cu scopul de a li se influența decizia de vot în favoarea candidatului pe care susținătorii respectivi îl sprijineau. De asemenea, au fost amenințați cu scopul de a fi determinați să voteze pentru candidatul sprijinit.

O explicație pentru victoria lui Klaus Iohannis este susținută prin votul din diaspora și reacția nepotrivită a Guvernului. Atât respondenții din Transilvania cât și cei din Banat au declarat că modul în care s-a desfășurat votul în ultimul tur din diaspora a avut o influență semnificativă asupra deciziei lor de a vota în proporție mai ridicată decât respondenții din Moldova ori din Sudul țării.