Actele de Limbaj Si Crearea de Imagine In Mediul Politic

Actele de limbaj și crearea de imagine în mediul politic

Introducere

În societatea de azi se pot găsi motive suficiente pentru a căuta metode care ar putea înlocui contactul direct între emitent și receptor și de a asigura în continuare transferul de informații între aceste două părți. Acest instrument este limbajul, care a început ca un element primitiv și care apoi a devenit din ce în ce mai sofisticat datorită dezvoltării societății umane. (Beciu, 2002:12) Limbajul a reprezentat mijlocul prin care s-a depășit cerința de contact direct între oameni, încercând să se stabilească relația cu cetățeanul.

Apariția limbajului a reprezentat un progres răsunător al umanității, însă utilizarea practică a cuvintelor diferă de la vorbitor la vorbitor: uni oratori au un un succes clar și sunt susținuți de audiența lor, în timp ce alți nu au același succes în campaniile electorale.

Explicația unor astfel de diferențe constă în faptul că uni vorbitori au capacitatea de a folosi în discursul lor cele mai puternice argumente să le susțină ideile într-o formă convingătoare pentru public, în timp ce alți oratori nu posedă aceste calități. (Beciu, 2002:12) Concluzia – în ceea ce privește discursurile – se poate trage foarte ușor: nu se poate improviza și construi rapid o exprimare convingătoare.

Este vital pentru politicieni să învețe și să pregătească tehnicile de vorbire in public, toate acestea fiind condiții esențiale fără de care nu se poate forma un discurs de succes, care să fie eficient în fața alegătorilor.

Comunicarea politică este, de obicei, folosită ca o formă de propagandă sau de comunicare electorală a partidelor politice. Cu toate acestea, comunicarea politică este percepută din punctul de vedere al mesajelor și tacticilor ale politicienilor către cetățeni pentru a-și atinge obiectivele. (Beciu, 2002:15)

După cum vom vedea în această lucrare, problemele de comunicare politică sunt foarte apropiate de cele ale comunicării obișnuite, adică transmiterea de informații și acțiunile asupra persoanelor fizice pentru a le ghida opțuinile acestora. (Beciu, 2002:14) Asftel, potențialii alegători vor adera la ideile partidelor care se întâlnesc în arena politică.

Prefață

Probabil, mai mult decât orice alt tip de discurs, comunicarea politică se referă în primul rând la ideologia partidelor (Beciu, 2002:14). În această lucrare vom examina unele proprietăți generale ale comunicării în ceea ce privește relațiile sociale și impactul lor în discursurile politicienilor.

Formularea acestui obiectiv presupune faptul că există mai multe discipline implicate pentru a-l atinge. Avem de a face cu o cunoaștere a politicii, cu discursul structurat și, desigur, cu mediul socio-politic în care aceste idei și discursuri au semnificațiile și funcțiile lor proprii. Ideologiile reprezintă baza reprezentărilor sociale ale grupurilor pentru care identitatea socială este mai largă decât cea folosită în mod normal. Acest lucru înseamnă că, dacă ne concentrăm pe politicieni, vom avea, de obicei, cel puțin două ideologii exprimate discursurile lor, acestea fiind primele identități profesionale care stau la baza funcționării lor în mediul public.

În al doilea rând, ideologiile socio-politice au persoane care aderă la ele, de exemplu în calitate de membri ai partidelor politice sau grupurilor sociale. Este evident că aceste ideologii vor arăta și influența atitudinea politicienilor. Interacțiunea între mai multe ideologii în discursurile politice nu este însă și cumulativă. De exemplu, principiile de bază ale ideologiilor politicienilor pot să intre uneori în conflict cu cele sociale ale alegătorilor pe care aceștia îi reprezintă.

Principiile democratice sunt un element care necesită un consens dominant și unul social care poate reprezenta ideologii bazate pe principiile de inegalitate. Aici intră ideologiile rasiste sau, dacă politicienii reprezintă partide religioase, loialitatea lor față de Dumnezeu poate de multe ori fi în conflict cu supunerea lor față de ideologiile laice. Cu alte cuvinte, ideologia, discursul și politica vor forma un triunghi care implică principii interesante teoretice și analitice. (Beciu, 2002:16)

Prima observație care trebuie să fie făcuta cu privire la comunicarea politică este că aceasta nu este un gen, ci include o întreagă clasă de genuri definite de un domeniu social, și anume de politică. În același mod, comunicarea științifică, educațională și discursul juridic reprezintă clasele de genuri discursive ale domeniilor științei, educației și, respectiv, de drept.

Astfel, deliberările guvernamentale, dezbaterile parlamentare, programele de partid și discursurile politicienilor reprezintă cele mai multe genuri care fac parte din domeniul politic. Însă nu intră în cuprinsul lucrării de față sarcina de a defini cu exactitate aria de studiu, care, ca și alte ramuri sociale, are limitele sale neclare. Științele politice oferă la fel de multe definiții ale comunicării, cum ar fi cele ale politologilor de exemplu. (Beciu, 2002:17) Acestea variază de la caracterizări foarte generale ale politicii în ceea ce privește puterea sau luarea deciziilor colective, până la definirea mult mai specifică a politicii care ar reprezenta un set de activități în care toți politicienii iau parte în mod constant

După o astfel de gamă limitată a discursului politic care se integrează în activitățile politicienilor, putem trage observația finală că comunicarea politică este în aceeași măsură o formă de discurs instituțional.

Capitolul 1. Comunicarea în mediul politic

1.1 Generalități. Noțiuni. Caracteristici. Definiții

Politica, prin definiție, înseamnă procesul prin care grupurile de oameni sunt parte în luarea deciziilor. Comunicarea politică implică nu numai acele grupuri specifice care iau decizii, dar, de asemenea, integrează publicul, mass-media și guvernul. Comunicarea politică poate fi astfel definită ca procesul prin care se încearcă ajungerea la conducerea unei națiuni prin intermediul mass-media care transmite informații către cetățeni și conferă sens mesajelor care se referă la comportamentul de politici publice. Această viziune poate fi împărțită în mai multe feluri. (Gerstle Jacques, 2002:27) Mai întâi de toate, comunicarea politică este definită ca un proces. Acesta nu poate avea loc accidental sau nu se poate întâmpla în mod automat. Este o activitate complexă și dinamică. Politicienii furnizează jurnaliștilor și publicului materiale pentru știri, iar mass-media împreună cu opinia publică, la rândul lor, prin intermediul unor termene și valori, determină unele acțiuni ale funcționarilor publici.

Există patru definiții ale comunicării politice (Gerstle Jacques, 2002:27):

– o concepție instrumentală care consideră comunicarea politică ca un set de tehnici și procese disponibile pentru actorii politici (în televiziune, sondaje, publicitate) care se dueleaza constant

– o definiție tradițională, în cadrul căreia comunicarea politică este un proces interactiv în ceea ce privește transmiterea de informații între politicieni, mass-media și public;

– o descriere competitivă: comunicarea politică fiind un concurs de influență și control, datorită mass-mediei, percepțiilor publice ale evenimentelor politice majore și problemelor aferente;

– în cele din urmă, o definiție deliberativă consideră că o comunicare politică este dezbaterea colectivă care apare într-o democrație cu tradiție.

Comunicarea politică, în specificul său, implică un transmițător – actor în spațiul public și destinatarii acestuia, care interacționează în reprezentare (simboluri). Motor central al societății, comunicarea de acest tip necesită formularea de obiective ale forțelor politice în raport cu așteptările alegătorilor. Funcția sa, în general, este de constituire a identității prin transmiterea de practici simbolice în care alegătorul se recunoaște. (Sãlãvãstru, 1999:42). Este evident că cetățenii sunt influențați de mass-media, dar ei își formează opiniile și prin efectuarea sondajelor ori participarea la discuții pentru a defini problemele pe care ei le consideră a fi cele mai importante. Mass-media rămâne instrumentul de comunicare dintre cetățeni și liderii politici, deoarece cetățenii și politicienii rareori comunică direct uni cu alți. Deci, mass-media joacă un rol dominant în impactul conținutului și formei informațiilor care sunt prezentate publicului. Aceasta poate să sprijine realizarea obiectivelor comune ale societății, prin acordul sau compromisul între interese contradictorii. Ea ar trebui să contribuie la acest proces prin facilitarea procedurilor democratice pentru rezolvarea conflictelor și definirea obiectivelor convenite colectiv.

Sãlãvãstru consideră că există trei elemente cheie ale procesului de comunicare politică: mass-media, autoritățile publice și politice (Sãlãvãstru, 1999:43). Aceste elemente pot avea mai multe părți subconstitutive, inclusiv diferite tipuri de autorități la nivel local, de stat și naționale, numite sau alese, care au puterea sau nu de a lua decizii cu impact major. Există, de asemenea, o cantitate mare de informații diferite, începând cu giganți ai acestei piețe de mass-media și terminând cu buletinele de știri politice mici, care au o circulație relativ scăzută. În plus, în comunicarea politică, intră milioanele de cetățeni cu diferite niveluri de cunoștințe și interes față de politică, precum și accesul la centrele de putere.

Distincția dintre noțiunile de comunicare și celelalte forme mai simple de transmitere a informației care se găsesc, de obicei, în cadrul limbajului curent, este o condiție care trebuie făcută în analiză. Comunicarea își are rădăcinile în ideea de schimb de informații, iar comunicarea politică, la rândul său, poate fi definită ca un motor de accedere la guvernare în societate.

În comunicarea politică se vehiculează 3 concepte principale: de mediatizare, politizare și de polarizare. (Sãlãvãstru, 1999:43). Publicitatea reprezintă introducerea pe agenda publică a unui anumit eveniment. Politizarea este caracterizată ca fiind operațiunea care afectează activitatea autorității publice, problema respectivă devenind recunoscută în mod public. Polarizarea reprezintă proiectele care se exclud reciproc, care se închide, iar reacția publicului devine astfel adaptată la o situație problematică.

Comunicarea politică este un proces multidimensional, care are o dimensiune pragmatică, alta simbolică și cea de-a treia structurală. Dimensiunea pragmatică este relația dintre un emițător și un receptor, deoarece este mediată prin comunicare. Comunicarea politică poate fi folosită pentru a convinge, atrage, informa alegătorii și pentru negocierea între partide. (Sãlãvãstru, 1999:49) Dimensiunea simbolică consideră politica drept o mulțime de semne, care au o eficiență socială și nu doar una de cunoaștere sau de exprimare. În cele din urmă, dimensiunea structurală se referă la modul în care comunicarea politică e transmisă: canale, rețele și mass-media.

Pe lângă aceste trei dimensiuni, comunicarea politică este subiectul a patru abordări:  

– abordarea behavioristă a apărut prin intermediul studiilor privind propaganda. În anii ’20 a început publicarea de cărți despre teoriile de propagandă. Ele o defineau ca "managementul de atitudini colective prin manipularea de simboluri", destul de aproape de unele definiții actuale de comunicare politică;

– abordarea structural-funcționalistă (Beciu, 2002:26) modifică definiția comunicării politice prin plasarea sa într-un set de relații între sisteme. Sistem, comerț și echilibru sunt cuvintele-cheie;

– abordarea interacționistă recunoaște comunicarea ca fiind o formă de interacțiune;

– în cele din urmă, abordarea dialogică consideră că legitimitatea comunicării politice stă în ideile și înțelegerea la care a ajuns discuția.

Observăm că cea mai puternică este diferența apărută între modelul structural-funcționalist și cel interacționist. Pentru primul, comunicarea este un simplu transfer de informații. Al doilea implică dreptul de a comunica pentru construirea unei lumi comune. În urma acestei imagini de ansamblu a ceea ce reprezintă comunicarea politică, specialiștii se axează pe caracteristicile spațiului nostru public în înțelegerea ideilor ce stau la baza transmiterii mesajelor politice.

Imaginea rămâne incompletă dacă nu vom adăuga formele funcțiilor comunicării (Gerstle Jacques, 2002:29). Acestea sunt fie digitale, fie analogice.

Digitale: reprezentate de simboluri și cuvinte folosite pentru a descrie lucrurile și sunt o parte a unui acord semantic propus de un limbaj. Ca trăsături, sunt logice, flexibile, precise, și cuprinse în grupuri înrudute între ele.

Analogice: elemente de bază, primitive, pline de semnificații și cu înțeles
direct. Sunt intuitive și au o lipsă de flexibilitate a grupurilor relaționale.

În medie, un sfert dintre toate comunicările implică elemente verbale și restul sunt elemente non-verbale Aspectul analogic este predominant în relațiile dintre oameni. Desigur, acest procent poate varia în funcție de scopul acestora și rapoartele dintre ei (relații profesionale, relație de prietenie etc).

Comunicarea politică este, de asemenea, diferită de față de comunicarea obișnuită, aceasta din urmă fiind doar o interacționare între subiecți (discuții etc), chiar dacă se poate face o paralelă între cele două. (Gerstle Jacques, 2002:32).

Comunicarea politică presupune intrarea într-o relație, verbală și non-verbală. Aceste două componente, adesea trecute cu vederea în timpul procesului, sunt elemente de putere, utilizate pe scară largă în tehnicile de negociere pentru o mai bună înțelegere a comportamentelor persoanelor, intențiilor lor sau pentru a citi un mesaj din partea acestora

Pentru o mai bună eficiență, comunicarea în politică implică utilizarea de coduri și canale în spațiul public, acestea fiind utilizate de actorii politici, care trebuie să fie stăpâni ai limbajului lor verbal și non-verbal. Obiectivul este de a atrage publicul sãu, uneori, de a crea antipatie împotriva adversarilor politici. (Gerstle Jacques, 2002:33). Comunicarea politică oferă vizibilitate pentru politicieni (subiecții comunicării) și comportamentului lor (obiectul comunicării). Pe lângă aceste elemente este necesar să se adauge limbajul specific și situația reprezentării politice (mandatul) în care se află subiectul sau transmițătorul mesajelor politice.

De fapt, răspunderea politicianului în spațiul public este limitată de presiunea alegătorilor și de ordinea juridică în care se află această. Consecința acestei relații de reprezentare, formată în mare parte datorită apariției democrației reprezentative, este că declarația politicienilor este intenționată ("cuvântul reprezintă ceea ce vreau"). Acest considerent este important, deoarece acesta afectează foarte mult imaginea politică în spațiul public a oricărui actor politic. (Gerstle Jacques, 2002:34).

Fiecare cuvânt al acestuia are o responsabilitate față de alegătorii săi, dar, de asemenea, fiecare proiect politic poate exista doar prin cuvintele politicienilor. Comunicarea în politică, precum ca și în altă parte, trebuie să reflecte realitatea pentru a da viață unui proiect în curs. Deci, pentru mulți, comunicarea este o chestiune de capacitate, conducere și de control.

Cei doi termeni: "comunicare" și "politică", uneori nu sunt clar delimitați de către specialiști, putând fi interpretați în diferite sensuri de către aceștia. (Gerstle Jacques, 2002:37). În domeniul comunicării politice, uni sunt axați pe studiul mijloacelor de comunicare în masă și efectele lor în timpul alegerilor, alți efectuând studii cu privire la propagandă, în timp ce o ultimă categorie a abordat problema de comunicare în grupuri și convingere a maselor de anumite idei.

Jakobson a identificat șase elemente în comunicare. (Gerstle Jacques, 2002:37).

1) Emițătorul: este producătorul mesajului destinat sau al semnelor, dar nu în mod necesar și al conținutului. Acesta poate fi constituit ca un lanț transmițător.

2) Receptorul: este fie emoțional (cu emisie largă și neclară), fie orientat (cu destinatar precis).

3) Canalul: poate fi auditiv, vizual, tactil sau gustativ. Există canale unice sau multiple, transmise prin intermediul audiovizualului.

4) Codul: reprezintă setul util de semne, de obicei, împărțit în subseturi subdivizate (paradigme) folosite pentru ușurința comunicării.

5) Contextul: referentul este cel care poartă mesajul, deci cel care vorbește.

6) Mesajul: un anumit set de semne așezate în unul sau mai multe coduri. Nu trebuie confundat cu informația.

Pentru aceste șase elemente sunt legate șase funcții ale mesajului.

1) Expresivă: permite expeditorului să-și exprime atitudinea lui, emoția lui sau afectivitatea (prin intonație sau timbrul vocii)

2 ) Cognitivă: este centrată pe receptor. Intenția transmițătorului (prin întrebări, ordine) este de manipulare.

3) Faptică: Funcția mesajului este utilizată pentru a stabili comunicarea prin receptivitate și eficiență.

4) Referențială: informativă, se referă la referent și problema despre care vorbește mesajul.

5) Poetică: vorbirea evidențiază mesajul.

6) Metalingvistică: sunt formele explicite de limbaj care să asigure că se transmite pe
aceeași lungime de undă cu receptorul. (Gerstle Jacques, 2002:38).

Dacă ne referim la diagrama lui Jakobson, specificitatea comunicării politice este
că emitentul prezintă o problemă politică reală ori imaginară și vorbește cu ajutorul simbolurilor. Aici se evidențiază 3 dimensiuni:

– realitate – Experiența așa cum apare înainte de socializare (dimensiunea singulară)

– imaginar – Punerea în mișcare a dorinței dată de subiectul care le proiectează în spațiul public

– simbolism – Setul de coduri prin care subiectul va exprima filiația lui colectivă

Într-o democrație reprezentativă, politicianul se exprimă în spațiul public utilizând comunicarea, aceasta bazându-se pe opiniile alegătorilor, ceea ce înseamnă într-un fel adăugarea de semnificație la mesajul pe care îl oferă. Abordarea diferă de propaganda politică, în aceasta din urmă transmițătorul fiind separat de receptor. (Gerstle Jacques, 2002:40). Propaganda se regăsește în statele dictatoriale, aici mesajele au o conotație totalitară, în măsura în care ele urmăresc să conducă masele spre așa-numita valoare absolută (de exemplu, familiile în regimul dictatorial). O a treia categorie, publicitatea politică, e utilizată tot mai mult în democrație, si aceasta, la rândul său, creează o barieră între emitent (de obicei, nefiind identificat ca purtând mesajul) și destinatar. Această categorie se bazează foarte mult pe imaginar pentru a crea adeziune la idee, nu ca într-un sistem totalitar.

Declinul ideologiilor în curs de globalizare în democrațiile reprezentative este în parte legată de un mod de comunicare politică în care se tinde tot mai mult spre utilizarea de publicitate politică. Aceasta poartă referenții în cele din urmă spre imaginația colectivă și nu spre politică, în strict sens al cuvântului. (Gerstle Jacques, 2002:41).

1.3 Puterea – concept în mediul politic

Puterea este prezentă peste tot, si o găsim chiar dincolo de structurile și funcțiile democrației instituționale.

Apariția comunicării politice nu poate fi separată de dezvoltarea puterii și expresia constrângerii (Gerstle Jacques, 2002:45). Metafora vulpii și caracatiței ne permite să înțelegem modul în care omul este poziționat în această dezvoltare, prin utilizarea de înșelăciune și a violenței fizice în relația individuală și colectivă, ori în utilizarea de resurse de bani și de comunicare complexe.

În Antichitate și Evul Mediu, exista o predominanță a vicleniei, cum ar fi simbolul vulpii, animal care a fascinat războinicii pentru că a fost singurul capabil să facă pe mortul pentru a prinde prada, un truc pe care îl descoperim în poveștile tradiționale.

Un alt instrument de dominație este constrângerea fizică. Legea interzicea consolidarea în comunități puternice care să ajute la contrabalansarea puterii statului. Din secolul al XVII-lea, apar marile organizații organice (caracatițe) și care folosesc constrângerea fizică în relațiile cu statul, iar acestea vor fi înlocuite treptat cu diferite feluri de aderare prin acte voluntare, chiar psihice, și prin "manipulare". (Gerstle Jacques, 2002:45)

Abordarea comunicării politice nu poate fi disociată de conceptul general de manipulare.
Ideea de manipulare nu este foarte veche, ea a apărut în secolul al XVII-lea, inițial în ceea ce înseamnă utilizarea unui obiect în chimie.

În special, manipularea este pusă în scenă și proiectată pentru a pune în umbră intențiile reale.Ea se bazează pe stăpânirea de informații în timp și introducerea informațiilor false într-un proces de comunicare. Ea poate fi caracterizată prin implementarea tehnicilor specifice și mecanismelor pentru a uita folosirea forței fizice sau mentale.

Etapele în mod tradițional recunoscute sunt elocvență, retorică, manipulare, îndoctrinare și reificare. Revoluționarii sunt folosiți pentru prima dată în retorica care se substituie în scopurile politice. Prima utilizare a conceptului de propagandă (Beciu, 2002:37) a fost în 1622, cu publicarea de către papalitate a Congregassio de Propaganda Fide, pentru propagarea credinței de către misionari. Acesta a fost, de asemenea, evident în timpul revoluțiilor europene prin utilizare răspândită a elocvenței.

Comunicarea politică este deseori acuzată că s-a schimbat. Acest lucru este adevărat, dar nu neapărat schimbarea e în mai rău. În perioada anterioară, care a început cu iluminismul, ea a fost bazată pe rațiune și reflecție. Democrația era structurată într-o societate lentă în care puterea era concentrată într-un singur loc (oraș) și unde era practicată în secret sau în mare parte ignorată de majoritatea populației (din mediul rural). Democrația este acum instantă și deschisă către populație, iar acțiunile guvernului sunt cunoscute imediat și taxate. (Beciu, 2002:38) Puterea este supusă atenției publicului, iar perioadele de emoție colectivă au prioritate față de cele obiective. Se pune accent pe atragerea de acum a alegătorilor în jurul sentimentelor și reacțiilor emoționale mai degrabă decât în jurul tezelor construite și raționale ale candidatului, pentru a permite circuitul mai eficient al comunicării politice.

Introducerea votului universal în secolul al XX-lea a pus sub semnul întrebării orientarea unui număr mare de alegători. La mase se poate ajunge în funcție de sistemul politic ]n care acestea sunt plasate.

Agitația externă prin revoluție propusă de Lenin și, în același timp, cu o propagandă de îndoctrinare internă, a fost un studiu de aplicare a principiilor lui Pavlov de condiționare. Teoriile lui Mussolini au fost caracterizate printr-o concentrare a culturii, mass-mediei și o înregimentare a partizanilor într-un singur minister. Nazismul a fost, după aceea, împins la extreme în susținerea și crearea unui om nou prin utilizarea puterii totale. (Beciu, 2002:50)

În secolul XX, evoluțiile culturale au dorit să respingă propaganda și puterea excesivă de pe lista tuturor agendelor politice.

Astăzi, unele tehnici nu sunt departe de excesele de comunicare utilizate în marketing: a se vedea marketingul viral sau neuromarketing. Utilizarea de exemplu, a imaginilor subliminale în campaniile americane împotriva contracadidaților (invizibile cu ochiul liber, dar percepute de creier și procesate pe urmă), reprezintă mai mult decât un avertisment.

La începutul secolului al XXI-lea această tendință va continua cu dezvoltarea psihologiei și crearea de diferite grade a comunicării politice, ceea ce duce la acceptarea liberă sau consimțită prin gesturi de către membrii "voluntari".

Comunicarea a devenit în ultimii ani o preocupare universală. (Beciu, 2002:54) Nimeni nu poate contrazice afirmația că acest secol se caracterizează prin dezvoltarea de mijloace de viteză foarte ridicată în comunicare. Nici o activitate a vieții politice nu poate exista fără comunicare.prea mult spatiu in fraza de sus)Executivul, precum și autoritățile legislative și judecătorești, trebuie să recunoască faptul că comunicarea are, de asemenea, puterea de discredita orice altă autoritate.

Specialiștii pun în discuție puterile acordate, de obicei, în ceea ce privește comunicarea politică. Ea dă posibilitatea de a depăși granițele naționale și diferențele de identitate pentru a atrage noi adepți. Politica se bazează pe mass-media pentru a accepta schimbările sau facilitățile survenite în societate și pentru conducerea ori modificarea cadrelor existente în societate. În prezent, liderii sistemelor politice închise sau care s-au retras cunosc bine dezavantajul de a încerca exercitarea controlului fără tehnicile de succes care sunt acum disponibile la costuri mai mici și, mai presus de toate, la care cetățenii nu pot fi obligați să adere.

Mass-media influențează activitatea guvernelor și conduita în politică în special, evidențiind nevoia de vizibilitate a acțiunii lor și nevoia de popularitate în fața votanților. Mass-media influențează, de asemenea, condițiile de recrutare a personalului politic. (Gerstle Jacques, 2002:40).

Raționalitatea în realțiile umane este în mod inevitabil limitată, și se pare că e în zadar să se construiască în această zonă un centru de control al informațiilor importante și de putere. Toată lumea tratează informațiile politice și sociale în conformitate cu termenii din mediul lor, iar mulțimea de grupuri care acționează nu se reduce la o viziune comună sau un avans comun. Fiecare grup are interese concurente și fiecare viziune asupra lumii nu reflectă voința sau interesele tuturor. Comunicarea politică în media, astfel cum se consideră pe bună dreptate de către experți, este ca a unui manipulator manipulat.

Studiile sugerează că interacțiunile între politicieni și alegătorii lor sunt mai asemănătoare cu un joc de schimburi și negocieri în părțile sunt în tabere adverse și în care cei care pierd dispar pentru totdeauna. (Gerstle Jacques, 2002:41). Actorii politici în căutare de "publicitate" (acces controlat la spațiul public) trebuie să negocieze prezența în mass-media cu jurnaliștii care caută informații.

Cu toate acestea, logica relației dintre puterea politică și canalele de difuzare s-a schimbat rapid și, uneori, s-a inversat. Prin urmare, cele mai multe țări din lume definesc în mod clar relațiile stabilite cu sursele lor de mass-media a căror putere politică într-un sistem de comunicare se alege în funcție de regimul politic al țării.

1.2 Crearea de imagine în comunicarea politică

Consultanții de specialitate de astăzi lucrează nu numai cu politicienii experimentați în privința imaginii lor profesionale și publice, ci pot îmbunătăți cu experiența lor în marketingul politic grație expertizei aferente clienții la orice nivel să își atingă obiectivele lor pe termen lung prin învățarea în mediul politic, profesional și de formare. (Beciu, 2002:37). Un consultant de imagine cu experiență poate ajuta politicienii să își construiască un brand profesionist, îmbunătățească comunicarea și își creează o imagine consistentă care transmite încredere către votanți.

Mulți presupun că echipele profesioniste de imagine sunt exclusiv pentru candidații care dispun de resurse importante, atât financiare, cât și logistice. Dar, pe piața de astăzi extrem de competitivă, crearea unei imagini publice de succes creează un avantaj competitiv imediat pentru orice politician, aflat sau nu în campanie electorală. Profesioniștii care lucrează cu un consultant de imagine sunt în măsură să avanseze mai repede în preferințele votanților, să își atingă obiectivele lor mai eficient și să iasă în evidență printre contracandidații lor.(Beciu, 2002:38).

Politicienii care fac decizia de a investi în imaginea lor vor primi un feedback semnificativ al investițiilor, atât în viața profesională, cât și personală. Crearea unei imagini de succes oferă posibilități care pot fi utilizate pe parcursul întregii vieți, așa cum e cazul celor care activează în public și după retragerea din politică

Fiecare campanie are nevoie de un arsenal robust de comunicare politică pentru a obține imaginea șocantă pentru candidați. Și în fiecare an, mii de campanii de pe întregul mapamond încearcă să își maximizeze resursele pe care le au pentru a scoate o victorie cât mai clară (Beciu, 2002:38).

Cea mai bună strategie de creare a imaginii este de a planifica campania de comunicare în avans și a o propaga cu cele mai eficiente instrumente de transmitere a mesajelor care sunt la dispoziția echipelor politicienilor. Iată o trecere in revistă rapidă a diferitelor medii de creare a imaginii publice în politică:

Televiziunea: oferă cea mai largă expunere posibilă. Cu toate acestea, televiziunea nu poate viza anumite grupuri specifice delimitate foarte exact. De fapt, cele mai multe dintre persoanele care se uită la reclame politice nu votează. Indiferent de televiziune, în timp ce campaniile de imagine televizate sunt foarte scumpe, ele sunt extrem de folositoare pentru a genera vizibiltate și recunoaștere în rândul maselor pentru orice candidat. (Beciu, 2002:40). Dar nu trebuie să uităm că obiceiurile de vizionare ale telespectatorilor s-au schimbat dramatic și posturile locale nu mai au publicul larg pe care îl aveau în anii anteriori.

Radioul: pentru conturarea unei anumite impresii generale în rândul maselor, candidații se orientează spre radio pentru a ținti segmentele demografice mult mai precis decât în televiziune, iar acest mijloc de comunicare este mai ieftin decât canalele TV. Radioul funcționează mai bine în zonele metropolitane mai mari și, chiar dacă în timp ce comunitățile mai mici sunt mai receptive la posturi de radio locale, publicul este foarte limitat pentru acestea.

Ziarele: abonamentele la presa scrisă continuă să scadă pe măsură ce societatea găsește alte modalități de a obține știrile. Anunțurile politice pot deveni ușor de pierdut în acest mediu.

Poșta: trimiterea de cărți poștale mari poate fi foarte eficientă, însă cu toate acestea, mulți nu le iau în considerare în mod deosebit și sunt aruncate în coșul de gunoi. Angajarea unui centru de imprimare și mailing cu experiență poate remedia multe dintre problemele de logistică datorită abilitãții de a rezolva probleme. (Beciu, 2002:42)

Mesajele telefonice: acestea sunt mesaje pre-înregistrate transmise prin telefon. Studiile arată rezultate mixte și unele regiuni au restricții în aceasta direcție. Mulți consultanți politici cu experiență folosesc mesajele telefonice deoarece se poate viza cu ușurință grupul țintă și este o tehnologie care necesită personal minim și este cea mai ieftină, deoarece se va plăti doar pentru apelurile care se livrează. De asemenea, aceasta este tehnologia care poate fi utilizată la sfârșitul campaniei pentru a răspunde la atacuri în ultimul minut. Un dezavantaj este că cei mai mulți dintre alegătorii sub 35 de ani folosesc mai mult telefoanele mobile și numerele lor nu sunt listate sau disponibile în listele de înregistrare a alegătorilor.

Teleconferințele: un instrument uimitor, care este folosit de nenumărați politicieni în funcții și este în curs de adoptare de către candidații de stat și locali. (Beciu, 2002:43) Acest serviciu de apeluri ajunge la mii de alegători și îi invită la conferință în direct, aceasta fiind găzduită de către titularul biroului sau candidat. Nu numai că poate candidatul discuta orice probleme în direct cu cei care l-au ales sau urmează să îl aleagă, dar sistemul poate face, de asemenea, o simulare de votare instant și politicienii au capacitatea de vedea pe ecran apelanții. Cu siguranță, se va folosi această tehnologie pe scară largă în viitor.

Apelurile virtuale online: acest serviciu îmbină telefonul direct cu mesajele pre-înregistrate. De exemplu, în unele țări, candidații nu pot lăsa un mesaj pre-înregistrat pe telefon, cu excepția cazului în care o persoană solicită acest lucru și oferă permisiunea de a le primi. Datorită acestor apeluri online, un agent de campanie primește permisiunea de a distribui ideile politice prin apăsarea unui buton de pe computerul său, astfel încât alegătorul poate auzi mesajul. În timp ce mesajul din partea candidatului se derulează, agentul este deja la următorul apel prin repetarea procesului. (Beciu, 2002:44)

Conferințele în așteptare: unul dintre instrumentele campaniei de imagine cele mai trecute cu vederea sunt apelurile pentru conferințe efectuate în fiecare zi cu candidații, personalul și voluntarii, care păstrează toată lumea pe aceeași frecvență și prioritizează instantaneu activitățile zilei. Este cel mai rapid, mai ușor și cel mai eficient mod de a păstra toată lumea în priză prin axarea pe mesajele de campanie.

Capitolul 2. Discursul

Este dificil să se înțeleagă în totalitatea sa conceputul de discurs. Uneori, acesta este sinonim cu însuși cuvântul în sens larg, iar alteori înseamnă un mesaj transmis ca un întreg către ascultători. O definiție concisă caracterizează discursul ca fiind actul de vorbire care implică un limbaj din care se desprinde textul, contextul și intenția vorbitorului. Discursul este un element complex, cu o dimensiune lingvistică (text), o dimensiune sociologică (un context de producție), cât și dimensiunea comunicativă (finalizează o interacțiune). (Roventa-Frumusani, 2012:25)

În funcție de tehnicile vorbitorului, discursul poate fi:

pedagogic – atunci când vorbitorul utilizează procese de construire a mesajului, cum ar fi repetiția.

didactic – atunci când vorbitorul intenționează să țină o prelegere interlocutorului său. Se prezintă atunci ca o persoană care știe despre ce vorbește.

prescriptiv – atunci când vorbitorul adoptă tonul unui consilier sau dictează comportamente care trebuie adoptate.

Din punct de vedere al elementelor conținute în discurs, el poate fi în principiu: (Roventa-Frumusani, 2012:25)

subiectiv: discursul este întotdeauna cel al unui vorbitor individual sau colectiv. Fie că este vorba despre mass-media sau despre discursul științific, este susținut de către o autoritate. Noțiunea de exprimare fără fond nu este posibilă.

dialogic: presupune vorbirea cu un interlocutor. Difuzorul în situația de vorbire discută în mod necesar un ascultător. Spre deosebire de ideea general acceptată, monologul nu este monologic ci, ca discurs, este dialogic.

polemic: discursul este o armă. Acesta se naște datorită unei stări de lucruri pentru a crea o nouă aparență. Presupune planuri de a construi alte realități care pornesc de la deconstruirea realității curente.

Dintr-un punct de vedere general, dezbaterea implică ideea de controversă între părțile interesate în jurul valorii unei probleme. (Roventa-Frumusani, 2012:26) Este o punere în scenă oficială în cazul în care un vorbitor oferă discursului său o semnificație deosebită și provoacă adversarul pentru a fi în situația apărării unei poziții.

Folosind acest concept, discursul polemic ar fi un discurs violent și ar avea ca scop impunerea prin agresivitate verbală a opiniilor vorbitorului aupra celorlalți. Există în acest sens unele genuri, cum ar fi pamfletul, diatriba, satira, eseul critic, manifestul, care sunt considerate mai agresive în comparație cu alte genuri, care sunt neutre.

 Analiza cu privire la natura și funcționarea discursului, începută cu aproape o jumătate de secol în urmă, privind o astfel de abordare pentru reducerea controverselor se ​​transformă în mod curent.(Roventa-Frumusani, 2012:27) Văzând controversa numai în intervențiile pasionate și agresive, se înțelege greșit atunci când se analizează un fundament în activitatea de discurs: dimensiunea interacțională. Prin urmare, este necesar să se revizuiască această noțiune.

Controversa trebuie considerată ca o funcție fundamentală de activitate a limbajului. S-a spus ca discursul e necesar să aibă și controverse. Prin utilizarea limbajului într-un anumit context, discursul captează ascultătorul cu privire la cel care vorbește.

Percepută în acest fel, controversa vine ca un element constitutiv al actului de vorbire. Ori de câte ori un vorbitor spune ceva, scopul său este de a utiliza o parte a unei formațiuni discursive. Astfel, pentru a vorbi, el trebuie să-și asume responsabilitatea unei idei enervante pentru ascultători în interacțiunile anterioare sau viitoare ale sale.

Manifestările controversei pot fi mai mult sau mai puțin vizibile. Discursul, în acest caz, prin tehnici argumentative (citate trunchiate) și aplicate localizat (apostrofări, formule fără sens – conform lui Roman Jakobson) îl plasează în relațiile sale cu alte discursuri. Dar, de cele mai multe ori, controversa lucrează discret, falsificată prin strategii discursive.

Mărcile de stres implică o relație vie și imediată a vorbitorului cu ascultătorul. Includem aici: (Roventa-Frumusani, 2012:27)

Temele: Poziția unui subiect constitutiv al declarației. În conformitate cu acesta, fluctuarea poziției în timpul discursului poate fi văzută ca un semn negativ.

Mascare: vorbitorul încearcă să șteargă mărcile sale de vorbire, care l-ar clasifica astfel într-un grup ideologic.

Opacitate: Aceasta este o strategie prin care vorbitorul utilizează ambiguitatea ca să nu dezvăluie intenția sa.

Simulare: vorbitorul împrumută vocabularul unui grup care nu este al său.

Efectele de punctuație: ele dezvăluie un mesaj prin care vorbitorul dorește să atragă atenția.

Conotație: reprezintă toate valorile subiective atașate unui set de referințe. Sensul este în întregime la dispoziția vorbitorului.

Analiza discursului este o tehnică de cercetare a științelor sociale care pune la îndoială ceea ce fac vorbitorii, dincolo de ceea ce spun ei. (Roventa-Frumusani, 2012:29)Din punctul de vedere al specialiștilor, este importantă analiza textului și mediul social în care este rostit.

Principalele probleme ale analizei de discurs sunt destinate să abordeze probleme de tipul "Cum?" și "De ce?" în activitatea limbajului, spre deosebire de metodele tradiționale de analiză care sunt utilizează întrebări problematice precum "Cine?, Ce?, Când?, Unde?".

Analiza discursului s-a născut în anii '60 și este concepută ca o reacție, pe de o parte, în tradiția filologică de studii de texte și, în al doilea rând, limbajul se limitează la descrierea mesajului ca fiind cea mai mare unitate de comunicare. (Roventa-Frumusani, 2012:35)

În viziunea tradițională, se atribuie vorbirii/textului un caracter stabil și unic. Această logică face discursul un obiect închis. În modelul clasic de analiză lingvistică, se pune accent pe structurile de limbaj: fonologie, sintaxă, morfologie, semantica structurală. Funcția obiectivă a limbajului este adusă în prim-plan, iar limbajul clasic este descriptiv și, prin urmare, lăuntric. Din contra, în analiza modernă a discursului, accentul se pune pe relația dintre limbaj și context, prin activitățile vorbitorului. (Roventa-Frumusani, 2012:35)

În această abordare, subiectul este considerat ca un actor socio-istoric care acționează prin intermediul limbajului, iar funcția subiectivă este considerată funcție fundamentală de comunicare.

Există diferite abordări pentru analiza discursului, fiecare luând în considerare anumite aspecte ale discursului subiectului. Domeniul analizei de discurs este deosebit de mare și de fragmentat: fenomenele de enunțare, actele de vorbire, conectorii, presupoziția și polifonia, procesele inferențiale sau lexiconul, pentru a menționa doar câteva.

În plus, în unele modele, analiza de discurs se concentrează pe individ și/sau ideile sale pentru scopuri demonstrative menționate. (Roventa-Frumusani, 2012:36) Aceasta este analiza de caz în teoria actelor de limbaj și teoria relevanței, printre altele. Susținătorii acestei din urmă teorii spun că discursul nu este o categorie relevantă, astfel încât analiza de producție a limbajului trebuie să se refere la declarațiile independente. În alte modele, cum ar fi designul modular, analiza se concentrează pe discurs în integralitatea sa.

Având în vedere aceste dificultăți, analiza de discurs întâmpină o provocare pentru a construi unitatea sa. Cu toate acestea, problemele nu împiedică opiniile contrare în care analiza discursului este posibil să pună la îndoială ceea ce facem dincolo de ceea ce spunem în spațiul public.

Printre abordările discursului cele mai importante din ultima prioadă, acestea pot fi analiza discursului textual, analiza de conținut a discursului, analiza exprimării, analiza discursului modular, discursul pragmatic. (Roventa-Frumusani, 2012:36)

Noțiunea de conținut a discursului

Conținutul este reprezentat de informațiile transmise prin discurs. Există două tipuri de conținut: conținutul manifest și conținutul latent (Sãlãvãstru, 1999:68). Conceptele de conținut manifest și conținut latent sunt împrumutate din psihologia freudiană.

Conținutul manifest este ceea ce este exprimat în mod explicit: opiniile, credințele. În acest sens, studiind conținutul unui discurs se pot evidenția temele abordate cele mai multe ori, cuvintele cheie, pozițiile și argumentele pentru a justifica mesajul transmis.

Conținutul latent este tot ceea ce se exprimă printre rânduri. Studierea conținutului latent are, prin urmare, scopul de a descoperi lucrurile nerostite. Examinarea conținutului latent poate sublinia importanța locului acordat fiecărei teme, lipsa anumitor teme în discurs, valori neexprimate și care pot să fie deduse din declarații Acest din urmă aspect este dincolo de sfera de aplicare a analizei de conținut ca atare și se încadrează în analiza enunțiativă.

Analiza de conținutul a discursului

Analiza de conținut este o tehnică de cercetare pentru descrierea sistematică și obiectivă cantitativă a conținutului discursului prin intermediul unor tehnici specifice create pentru a-l interpreta. Analiza conținutului unui document sau unei comunicări se face pentru a găsi informațiile pe care le conțin, sensul sau semnificația a ceea ce este prezentat, formulat sau clasificat în document sau comunicare.

Scopul analizei de conținut este de a explica activitățile de cunoaștere ale vorbitorului (preferințe tematice, poziția ideologică, atitudinea). Analizele de conținut pot fi cantitative sau calitative. (Sãlãvãstru, 1999:70)

Cantitativă: În această formă de analiză, este vorba despre calculul frecvenței elementelor identificate ca fiind relevante.

Calitativă: La acest nivel, se vor lua în considerare valorile particulare ale elementelor lingvistice și de sens. În majoritatea analizelor de conținut, cele două aspecte sunt dezvoltate în paralel.

Tipuri de analiză de conținut a discursului

Există trei moduri de analiză de conținut: (Roventa-Frumusani, 2012:52)

Analiza logico-estetică – care studiază structura discursului în raport cu efectele sale asupra sensului. Această analiză se concentrează pe forma de comunicare care oferă informații cu privire la starea de spirit a vorbitorului și dispozițiile sale ideologice (vocabular, lungimea propoziției, ordinea cuvintelor, figuri de stil, ezitări). Acesta este cazul analizei stilistice a discursului.

Analiza structural-semantică – încearcă să definească domeniul de aplicare a sensurilor unui anumit discurs într-o logică coerentă. Scopul este de a identifica principiile care organizează elementele de vorbire, independent de conținutul acestor elemente. În acest tip de analiză nu se lucrează pe vocabular sau tema discursului, ci pe principiile de organizare care stau la baza sistemelor de relații, regulilor de secvențiere, asociație sau excludere a ceea ce se spune. Se iau în cosiderare toate relațiile pe care structura de elemente invariante sau independente le au cu privire la aceasta.

Analiza logico-semantică se lipește de conținutul manifest, luând în considerare numai semnificația imediată a textului. Acesta include trei etape: (Roventa-Frumusani, 2012:53)

analiză tematică – identifică temele dezvoltate în discurs. Scopul acestei analize este de a identifica unitățile semantice care constituie discursul. Pentru a realiza acest lucru, se va proceda în două etape: stabilirea de unități semnificative și clasificarea lor.

analiza de poziționare – care măsoară poziția ideologică a vorbitorului în raport cu ceea ce spune el. Această analiză se concentrează pe hotărârile făcute de vorbitor. Putem calcula frecvența acestor hotărâri și, de asemenea, direcția lor (hotărârea pozitivă, negativă sau neutră).

analiză de frecvență – care compară frecvența temelor. Acestea sunt cele mai des întâlnite situații în discursul directorilor de companii. Presupunerea este că, cu cât mai mare frecvența este pentru o idee, cu atât mai mult această idee este importantă pentru difuzor.

Unitățile de analiză

Expresia lingvistică dă naștere la cuvinte, fraze, expresii, paragrafe, acte de vorbire etc. Toate aceste forme pot fi unități de analiză, în funcție de obiectivele analistului. (Sãlãvãstru, 1999:101) Dar, potrivit specialiștilor în analiză, cheia este sensul și nu forma. Principiul său este de decupare și este suficient să spunem că unitățile pot fi de dimensiuni diferite.

În această abordare, alegerea unităților este ghidată de două principii: principiul informației comunicative, ceea ce înseamnă că actul de comunicare aduce cel puțin o informație nouă (scopul), precum și coerența psiho-lingvistică, în care se recomandă ca orice nouă informație să se bazeaze pe cel puțin o informație veche (tema). Adică, ori de câte ori un vorbitor citește, el vorbește despre un anumit lucru și, în același timp, a spus anterior ceva despre ce ce vorbește acum.

Prin urmare, considerarea unității de analiză ar trebui să aibă două dimensiuni: un sens de bază, constituind tema, și un indice de poziție în legătură cu acest sens de bază (subiectul).

Se poate face clasificarea temelor discursului în funcție de relațiile lor de sens. Având unitățile de analiză, se poate identifica o temă pentru fiecare unitate (Sãlãvãstru, 1999:105). Dar, atunci când se iau în considerare toate aspectele, ar trebui să fie posibil să fie grupate în categorii. De exemplu, dacă vorbitorii, ca subiecte ale unui set de unități se exprimă fără constrângeri, spun ce vor, au dreptul de a vorbi etc., este clar că aceste expresii sunt în aceeași direcție. Deci, în loc de a avea trei teme, este de preferat să fie grupate într-o categorie care poate fi numită "libertatea de exprimare". Deci, pentru un discurs în care există zeci de teme, ar putea fi posibil să aibă 5 sau 6 categorii majore.

Etapele de analiză de conținut (Sãlãvãstru, 1999:105)

Alegerea unuia sau a câtorva discursuri (corpus)

Formularea obiectivelor și/sau ipotezelor

Selectarea unui eșantion de discurs

Specificarea tipului de eșantionare utilizat și justificarea

Determinarea unităților de analiză

Facerea unei analize contextuale a corpusului

Definirea categoriilor de analiză în raport cu obiectivele/ipotezele

Pentru o analiză tematică a corpusului se vor evidenția temele dominant

Prezentarea tabelului cu rezultate care leagă variabilele studiate

Interpretarea tabelului cu rezultate.

2.1 Actele de limbaj

Prima teorie a actelor de limbaj, stabilită de către J. Austin, a pornit de la exemple legale folsite în mod curent. De exemplu, când, la sfârșitul unei deliberări, judecătorul pronunță cuvintele "Sunteți condamnat la trei luni pedeapsă cu suspendare", se efectuează de obicei un act de limbaj. Această caracteristică, numit “limbaj performativ" oferă nucleul teoriei. Astăzi, în conformitate cu majoritatea specialiștilor, importanța de a asculta discursul acționează în contextul schimburilor și interacțiunilor dintre vorbitor și audiență. Din puctul de vedere al pragmatismului, se poate identifica așa-numitul "al treilea gen" în care se spune ce se va face, dar în realitate, ceea ce se vorbește este schimbat pe parcurs, iar această schimbare induce în eroare ascultătorii. Actele de limbaj, atunci când se află în contextul comunicaării, sunt luate în considerare în ceea ce privește rolul lor în construirea de relații interpersonale (Roventa-Frumusani, 2012:124).

Limbajul este un instrument care ne permite să acționăm: vorbim sau scriem, în scopul de a informa, de a ruga, pentru a obține informații, pentru a da sfaturi, pentru a convinge, pentru a seduce, impresiona o altă persoană, absentă sau prezentă, reală sau imaginară.

Sunt numite acte de limbaj sau de vorbire, spre exemplu, furnizarea de informații, facerea unei promisiuni, punerea unei întrebări, darea unui ordin, avertizarea, consilierea, toate sunt modalități de a acționa cu privire la un interlocutor, real sau posibil, folosind limbajul. (Roventa-Frumusani, 2012:125).

Un act de limbaj stabilește o relație de lucru între interlocutori. Actele de vorbire sunt guvernate de regulile vieții în societate. Ex: Bună ziua, domnule. Aș dori …

Un act de vorbire necesită participarea interlocutorului. Actul de limbaj (a pune o întrebare, da un sfat) este eficient numai în cazul în care vorbitorul îl recunoaște și îl acceptă ca atare. Ex: – Vreau să-mi faci acea sarcină. – Cu plăcere, draga mea.

În cazul în care apelantul nu răspunde la cerere, actul de limbaj este pierdut.

Tipuri de acte de vorbire

Posibilele acte de limbaj sunt numeroase (Sãlãvãstru, 1999:120). Este imposibil să se facă o listă completă, dar le putem clasifica în diferite categorii.

Actele controlate de regulile de politețe: salut, la revedere, mulțumesc, ne cerem scuze, felicitări, condoleanțe, iartă-mă, recunosc, permite etc.

Acte care obligă emitentul: promisiune, aprobare, dezaprobare, permitere, ofertă sau refuzare, dovedire, judecare, evaluare.

Acte care leagă receptorul de furnizarea informațiilor: punerea unei întrebări, cererea unei confirmări, invitație, încurajare

Acte care să încurajeze receptorul în îndeplinirea actului: ordine, consilierea, rugăminte, convingere, insistare, susținere, constrângere, obligare, amenințare. Ex: Trebuie să îndeplinești urgent îndatoririle de serviciu.

Valorile actelor de vorbire

Limbajul nu este un sistem închis și este imposibil să se exprime actele de vorbire într-un mod rigid. Valoarea unui act de vorbire este explicită atunci când este marcată de un cuvânt sau de structura rostirii și este implicită atunci când solicită o interpretare venind din partea receptorului. (Sãlãvãstru, 1999:122).

În cazul actelor de limbaj se identifică două tipuri de valori care conferă semnificație vorbirii.

1.Valori explicite

Aviz dat de verb – Unele verbe folosite la persoana întâi și timpul prezent exprimă valoarea declarației foarte clar: Ex: Eu vă felicit. Mi-e milă de tine. Te sfătuiesc să eviți acest băiat. Îți interzic să participi la această întâlnire.

Aviz dat de structura declarației – O declarație trebuie să aparțină unui tip de propoziție care este asociată cu un act de vorbire.

Aici se pot delimita trei subseturi de propoziții: (Sãlãvãstru, 1999:123).

Tipul Declarativ: Ex: fratele mai mic este mai inteligent. Este o declarație care invită receptorul să răspundă cu da sau nu, aceasta fiind de acord sau nu cu enunțul respectiv;

Tipul Interogativ: Ex: Cine a mâncat salata mea? Este o întrebare, o cerere de informații, care pune receptorul în poziția de a oferi un răspuns.

Tipul imperativ. Ex: Dă-mi cheia! Acesta este un apel la acțiune, o modalitate de a comunica receptorului ceea ce vorbitorul se așteaptă de la el. Receptorul poate asculta sau nu indicațiile date. Semnul de exclamație exprimă sentimentele emitentului, care implică receptorul și așteaptă să asiste la aceeași reacție din partea sa.

2. Valori implicite

Putem folosi aceeași declarație pentru a efectua diferite acțiuni, în funcție de situația de context și de comunicare a limbajului. În acest caz, valoarea acesteia trebuie să fie ghicită, interpretată de receptor.

Valoarea unui act de limbaj poate fi indicată de către una sau mai multe declarații care îl înconjoară. (Sãlãvãstru, 1999:124). Acest lucru este cel mai adesea cazul în timpul dialogurilor. Ex: E frig. Ușa este deschisă. (Informații). Vino când vrei. Ușa este deschisă (invitație)

Interpretarea unui declarații trebuie să reflecte situația generală a vorbirii în care apare. Circumstanțele și relația dintre părți pot determina valoarea unui act de vorbire.

Ex: Ascult.

În funcție de context, expresia poate însemna:

"Sunt aici" (informație);

"Ce vrei?" (Întrebare);

"Așa. Vorbește!" (Ordin);

"Puteți vorbi" (permisiune).

Exprimarea orală și scrisă

Regulile de politețe și convențiile sociale împiedică uneori să se ofere anumite informații care ar putea afecta într-un fel sau altul o anumită situație. (Sãlãvãstru, 1999:125).

De exemplu:

Eu nu pot veni, am pe cineva care să meargă până la stație. (Ceea ce e adevărat și se poate folosi prezența acelei persoane pentru a evita o întâlnire neplacută).

De asemenea, se va proceda la fel atunci când o persoană nu se află în poziția de a da un ordin sau este nevoie de un lucru simplu și direct.

Ex: Doamnă, pot să plec? (Se cere permisiunea de a părăsi întâlnirea, deoarece cealaltă persoană are o poziție superioară).

Într-o situație de comunicare, declarațiile pot fi schimbate pentru ca interlocutorii să le îndeplinească mai ușor. Ele pot exprima informații, o întrebare, un sfat, o amenințare, un salut, o sau promisiune. În vorbire sau scriere, transmițătorul efectuează un act de limbaj și, pentru a interpreta un act de vorbire, se acordă o atenție sporită la vocabular, structurii rostirii, intonației în vorbire și situației de comunicare la nivel public.

2.2 Discursul politic

Discursul politic, într-un sens restrâns, este o formă de discurs prin care un emițător (individual sau colectiv) dorește să continue să câștige putere. Prin această definiție, discursul politic tinde a fi mai mult un discurs de putere. Acest mod de a-l concepe poate fi explicat prin importanța sa în lupta pentru aderarea la putere de către cel care îl rostește. Este greu, într-adevăr, să se ia în considerare o luptă politică fără un discurs politic (Sãlãvãstru, 1999:127)

Dar, dintr-o perspectivă mai largă, discursul politic poate fi abordat doar ca un discurs public în domeniul afacerilor publice. În acest sens, orice formă sau expresie care se referă la instituții de guvernare, precum politicienii sau diferitele ramuri ale guvernului, precum și problemele de interes public într-un parteneriat, este un discurs politic. Acesta reprezintă un discurs care reflectă preocuparea omului în ceea ce privește gestionarea socială.

De asemenea, o definiție care pare a fi la baza analiza discursului operațional, este faptul că uni dintre analiști văd discursul politic ca un discurs de influență ce are loc într-o lume socială, al cărui obiectiv este de a acționa pe o parte, iar pe de altă parte, de a face un act de încredere. (Sãlãvãstru, 1999:127).

Discursul politic apare apoi ca un loc de luptă între cetățeni și stat, între forțele politice, între forțele de stat și cele private. Prin acesta, oamenii încearcă să definească și să redefinească situațiile sociale și politice în avantajul lor.

Discursul politic este un gen foarte vechi, care pare să fi apărut în Grecia clasică și a continuat în timpurile Imperiului, la un moment în care vorbitul in public a devenit un instrument de deliberare și convingere juridică și politică. Dar, ca gen, discursul politic nu oferă structura sa specifică, și doar examinarea rădăcinilor sale în mediul social permit examinarea acesteia ca atare.

Contrar a ceea ce este adesea considerat, spontaneitatea nu are un rol central în desfășurarea discursului politic. Clișeele, simbolurile și strategiile pentru capturarea publicului și pentru a contesta complicele ori interlocutorul, sunt secretul oricărui discurs. Este dificil să se identifice toate trăsăturile caracteristice ale discursului politic, dar nu trebuie să se uite trăsăturile fundamentale care fac din el un anumit tip de vorbire.

Categorii de discursuri politice

O clasificare a tipurilor de discurs politic depinde de definirea specialiștilor în ceea ce privește sfera politică.. S-ar putea considera în mod limitat că discursul politic este compus pur și simplu din cuvintele și textul produs de politicieni, dar există si mulți alți participanți indirecți. Ca să fie mai corect, ar trebui să ne uităm la activitățile politice ale alegătorilor, grupurilor de presiune, mass-media, partidelor politice și alți jucători în procesul politic și să se examineze tipurile de discurs în care se angajează. Deși discursul este în primul rând un cuvânt rostit și scris, definiția poate fi extinsă pentru a include comunicarea de acțiuni, la fel ca și demonstrațiile politice.

Unul dintre tipurile cele mai familiare ale discursului politic presupune discursul în sine precum și dezbaterea în cadrul congresului sau în Parlament a unei națiuni. (Roventa-Frumusani, 2012:130) Acest lucru este în general oficial prin natura sa, incluzând discursurile scrise, propuneri, dezbateri cu privire la legislație și discuții în comisie. Textul scris asociat cu acest tip de discurs este ca un proces-verbal de discursuri sau proiecte de legi și rezoluții, împreună cu legislația aprobată de către organul legislativ.

În afara organelor legislative formale, partidele politice se pot angaja în discurs în timpul conferințelor, convențiilor și a campaniilor electorale primare. În timpul alegerilor, există discurs direct cu publicul pe teme către cetățeni. Sunt, de asemenea, dezbateri între părțile din afara legislativului, așa cum se vede în interviuri, dezbateri și întâlniri publice televizate. Părțile emit, fără îndoială, propriile lor teme de campanie sub formă de ziare sau broșuri cu scopul de a capta alegătorii la un nivel regional sau doar la nivel municipal. Uni politicieni și grupuri de presiune comunică ideile lor prin cărți, reviste și filme, un exemplu fiind mișcarea de mediu.

Demonstrațiile cu publicul sunt un alt tip de discurs politic (Sãlãvãstru, 1999:141). Acestea se combină în acțiuni cum ar fi procesiuni sau marșuri, sub formă de bannere sau sloganuri și discursurile rostite în orașe. Grupurile de presiune și părțile pot, de asemenea, constitui o campanie prin intermediul reclamelor televizate sau de publicitate pe străzi și, în plus față de comunicarea cu electoratul, prin intermediul mass-mediei electronice, inclusiv site-uri, mesaje telefonice și clipuri video.

Anunțurile de stat pe probleme de afaceri interne și externe sunt un alt tip de discurs. Acestea includ anunțuri de politică, adrese generale, precum și anunțuri de proiect de lege. (Sãlãvãstru, 1999:141) Declarațiile de politică externă sunt discursurile politice direcționate către alți politicieni și oamenii din altă țară, iar discursul politic internațional are loc prin intermediul schimburilor diplomatice sau într-un organism internațional, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite.

Negocierile tratatului și negocierile de pace reprezintă un tip distinct de discurs politic. Disidenții într-o țară, uneori, se angajează în activitatea politică prin neascultare civilă, și o închisoare sau un arest la domiciliu în sine poate deveni o formă simbolică a discursului politic în unele țări, chiar dacă acestor disidenți nu li se permite să comunice prin cuvântul vorbit sau scris.

Capitolul 3. Studiu de caz

În cele ce urmează voi face o analiză a discursului politic utilizănd căteva mostre din discursurile citite de Bill Clinton, președinte al Statelor Unite ale Americii sau cele ținute de Traian Băsescu în fața poprului român. În conformitate cu această analiză, se poate face teoretizarea despre limitele limbajului politic, a etichetei sau modurile diferite în care poate fi înțeles acest lucru și alte elemente ale comportamentului politic. (Cmeciu, 2005:31)

3.1 Analiza discursului lui Bill Clinton din 1996

Speech-ul lui Bill Clinton din 1996 a fost reflectat într-un mare număr de publicații în acel an și descrie în detaliu ideile care pot fi cuprinse într-un scurt fragment din esența campaniei sale.

Iată un pasaj mai amplu din acest discurs www.presidentialrhetoric.com

„Există milioane de americani care sunt sătui de argumente politice învechite și care duc această țară înainte. Ei cred și eu cred, că aici, în America, succesul nostru nu ar trebui să depindă de locul unde ne naștem, ci de puterea etică a muncii noastre și de domeniul de aplicare a talentelor noastre. Asta e ceea ce a atras înaintașii noștri aici. Este modul în care fiica unui muncitor este directorul executiv al celui mai mare producator auto din America; în care fiul unui barman este președinte al Camerei; în care fiul unei mame singure poate fi președintele celei mai mari națiuni de pe Pământ.

Oportunitatea este cine suntem. Și proiectul de definire a generației noastre este de a restabili această promisiune. Noi știm de unde să începem: cea mai bună măsură de posibilitatea de acces la un loc de muncă bun. Cum economia prinde viteză, companiile spun că intenționează să angajeze mai multe persoane în acest an. Și mai mult de jumătate dintre marii producători spun că se gândesc la internalizarea locurilor de muncă din străinătate. Deci, haideți să facem această decizie mai ușoară pentru mai multe companii. Atât democrații cât și republicanii au susținut că codul nostru fiscal este plin de lacune ineficiente, complicate, care pedepsesc companiile care investesc aici și măsurile de recompensare care să păstreze profiturile în străinătate. Să întoarcem aceasta situație.

Să lucrăm împreună pentru a elimina aceste lacune, pune capăt acestor stimulente pentru ocuparea forței de muncă de oameni din străinătate cu rate de impozitare mai mici pentru companiile care creează locuri de muncă aici, acasă. Mai mult decât atât, putem lua banii pe care îi economisim cu această tranziție a reformei fiscale pentru a crea locuri de muncă în refacerea drumurile noastre, modernizarea porturilor noastre, deblocarea navelor noastre – pentru că în economia globală de azi, locurile de muncă de primă clasă gravitează în jurul infrastructurii de primă clasă.

Vom avea nevoie de Congres pentru a proteja mai mult de trei milioane de locuri de muncă în finisarea mijloacelor de de transport și a căilor navigabile în această vară. Dar eu voi acționa pe cont propriu pentru a reduce birocrația și a simplifica procesul de autorizare pentru proiecte-cheie, astfel încât să putem avea mai mulți lucrători în construcții cât mai repede posibil. Avem, de asemenea, șansa, chiar acum, de a învinge alte țări în cursa pentru următorul val de locuri de muncă în producția de înaltă tehnologie.

Administrația mea a lansat două hub-uri de producție de înaltă tehnologie în Raleigh și Youngstown, unde ne-am conectat la universitățile care pot ajuta America să fie liderul mondial în tehnologii avansate de cercetare. În seara asta anunț că vom lansa alte șase în acest an. Părțile bipartizane în ambele camere ar putea dubla numărul acestor hub-uri și locurile de muncă pe care le creează. Așa că am luat aceste măsuri în biroul meu și am adus mai mulți americani înapoi la locul de muncă.

Să facem mai mult pentru a ajuta antreprenorii și proprietarii de afaceri mici, care creează cele mai multe noi locuri de muncă în America. În ultimii cinci ani, administrația mea a făcut mai multe împrumuturi pentru proprietarii de afaceri mici decât oricare alta. Și când 98% dintre exportatorii noștri sunt întreprinderi mici, noi parteneriate comerciale cu Europa și Asia vor ajuta să se creeze mai multe locuri de muncă. Avem nevoie de a lucra împreună la instrumente cum ar fi autoritatea bipartizană de promovare a schimburilor comerciale pentru a proteja lucrătorii noștri, de a proteja mediul nostru și de a deschide noi piețe pentru noi produse " Made in USA". China și Europa nu stau pe loc și nici noi nu ar trebui să fim.

Știm că națiunea care merge pe inovație astăzi va detine economiă globală de mâine. Acesta este un avantaj pe care America nu îl poate preda. Cercetarea finanțată federal a ajutat la ideile și invențiile din spatele tehnologiilor. De aceea, Congresul ar trebui să anuleze daunele cauzate de reducerile de anul trecut la cercetarea de bază, astfel încât să putem genera următoarea mare descoperire americană – fie că este vorba despre vaccinuri care sunt înaintea bacteriilor rezistente la medicamente sau materiale din hârtie subțire care este mai puternică decât oțelul. Și să trecem un proiect de lege de reformă a brevetelor care permite companiilor noastre să rămână concentrate pe inovație, fără costisitoarele litigii inutile.

Faptul că textul în cazul de față este un discurs ținut pentru Congres și poporul american determină caracteristicile lingvistice sau tendințele sale. Ca un element adeseori recent remarcat de specialiștii în limbajul politic, diferențele de stil și diversitatea lingvistică din conținutul său se explică prin situația de comunicare către o audiență mare și diversă, care primește mesajul și oferă un feedback. (Roventa-Frumusani, 2012:102)

Într-adevăr, una dintre caracteristicele declarației politice este varietatea de
condiții de producție și de primire la care sunt supuși emițătorii și receptorii.
Discursul lui Bill Clinton în fața Congresului are un grad ridicat de prelucrare (de exemplu, fără prea multe schimburi de răspunsuri și replici contra, care înlocuiesc unele dezbateri și discursuri de deschidere ale congresmenilor americani care se bazează pe un text scris), organizat astfel încât să atingă cât mai multe subiecte, acestea fiind presetate într-o anumită ordine (de asemenea, fiecare cu o durată alocată), are loc într-un cadru instituțional, puternic ritualizat (problemele discutate în acest spațiu nu sunt cele "de zi cu zi", de exemplu) (Cmeciu, 2005:33)

Este adevărat că prezintă caracteristicile tipice pentru orice discurs oral la nivel înalt:
capacitatea de a se adresa întregului popor american pe temele de larg interes pentru acesta: economie, sănătate, educație, securitate, sprijinul social, industrie, resurse etc. . Caracterul oral de al discursului este reflectat, printre alte caracteristici, de referințele la înaintași sau urmași, folosind forme lingvistice care să sensibilizeze beneficiarii direcți ai discursului, și anume telespectatorii americani. (Roventa-Frumusani, 2012:103)

În textul de mai sus se fac menționări la părinții fondatori ai națiunii, cu care
atât emițătorul – președintele, cât și receptorul – americanul de rând, se identifică simultan, atât în producerea cât și în primirea mesajului, deoarece toți au în comun spațiul – țara în care trăiesc și ale căror valori le împart.

Formulele onorifice indică destinatarul direct, deoarece acestea sunt substantive sau pronume care interpelează persoanele care au această funcție (Domnule Președinte, doamnelor și domnilor congresmeni, etc). Dar trebuie, de asemenea, să se ia în considerare destinatarul indirect care e, de exemplu, un destinatar care nu este precizat în aceste forme de apel, deoarece
este o categorie care include toți cetățenii, datorită prezenței mass-media mass-media (în special televiziunea) în spațiile publice (cum ar fi congresul). Destinatarii indirecți pot avea o greutate mai mare decât destinatarul direct în ceea ce privește temele discursului, nu numai prin numărul lor dar, cetățenii pot să decidă cu voturile lor rezultatele alegerilor. (Sãlãvãstru, 1999:130).

Dotorită aceastei capacități de luare a deciziilor pe care o poseda în cele din urmă în mod real publicul țintă, nu este surprinzător faptul că acesta este subiectul pe care Bill Clinton pune accentul în strategiile persuasive ale discursului său politic Deci, nu este greu de înțeles de ce în speech-ul său, un rol important îl au destinatarii indirecți. (Cmeciu, 2005:34)

Aceste denumiri sunt de două tipuri:

primul, substantive cuantificabile care denotă persoane concrete și membri într-o societate organizată politic (cetățeni, americani);

în al doilea rând, elemente verbale abstracte sau geopolitice aparent mai neutre (America, țară, societate, națiune, oameni).

În textul nostru, aceste denumiri sunt utilizate în mod corespunzător pentru a indica o referință la calitatea destinatarului și pentru a oferi semnificație beneficiarilor indirecți în comunicare politică. Ele sunt întotdeauna furnizate de către emitent care ăn discursul său vede societatea americană ca "țintă" a deciziilor politicienilor. În acest caz, președintele spune despre societate că "suferă" de pe urma acțiunilor și deciziilor Guvernului. (Roventa-Frumusani, 2012:110)

Astfel, într-un discurs se vizează întotdeauna și categoria "ascultătorilor" cu cele două tipuri de "participanți", care includ participanții care nu sunt "ascultători tipici" (overhearers) sau "ascunși" (eavesdroppers) dar, în principiu, au dreptul de a fi destinatari.

Cu toate acestea, în situația aceasta de comunicare, cetățenii sunt un eșantion de ținte indirecte: ca audiență a unui discurs de televiziune, sunt vizați de emitent, dar nu
pot perturba sau lua cuvântul. (Sãlãvãstru, 1999:130).

Una dintre proprietățile discursului politic al președintelui Clinton este abundența de adjective și substantive care au, de obicei, două, dar ar putea avea, de asemenea, mai multe înțelesuri foarte apropiate. Suprapunerea sau coordonarea acestor grupări este utilizarea lor ca un dispozitiv retoric: folosirea lor, în multe cazuri, nu se datorează unei cerințe de informare
(exprimarea unei nuanțe sau conținut nou, sau de a cauta o mai mare precizie conceptuală), ci de a servi doar ca o idee sau subliniere a temelor. (Roventa-Frumusani, 2012:110)

Prin urmare, în acest caz, coordonarea și suprapunerea reprezintă o acumulare care nu contribuie la creșterea informațiilor, ci pentru extinde libertatea de exprimare. Aceste sisteme sunt foarte comune cu două substantive sau adjective coordonate, în măsura în care sunt create grupuri de limbaj: "dificil și complicat"; "Uimit și șocat", "contradictorii și de excludere" etc

Multe dintre elemente fac deja parte din limbajul politic comun (în contextul corespunzător datorită puterii mass-media în expansiune). Cu toate acestea, s-ar putea numi trei direcții principale ale discursului: (Sãlãvãstru, 1999:131).

a) tendința de extindere a relațiilor mutuale (relațiile bilaterale dintre USA și celelalte țări);

b) căutarea expresivității pentru a atrage atenția ascultătorului cu un mesaj de multe ori exagerat (abuziv, excesiv, absolut, nemaiauzit);

c)lipsa cuvintelor tranșante (mai ales în ceea ce privește subiectele delicate).

Se presupune că ezitările găsite în textul nostr sunt, în principal, din cauza motivelor a) și b )Într-adevăr, în acest discurs găsim dovezi ale acestor elemente coordonate care au, pur și simplu, o valoare ornamentală: adjectivele sunt folosite cu o funcție de decor; în exemplul munca și hărnicia putem găsi un bun exemplu de coordonare: harnic, hărnicia – substantiv de bază, în al alt sens al său înseamnă "devotat muncii grele" "lucrător" .

Bill Clinton citește discursul său prin definirea mai întâi a situației. Aceasta schemă inițială de mișcare este folosită pentru a justifica acțiunile legitime. Având în vedere că politicile sale au elemente care, evident, au atras o mulțime de critici vehemente, în acest caz, pornind de la războiul din Irak și situația economică, situația trebuie să fie descrisă într-un mod care este logic, inevitabil, sau acceptabil. (Cmeciu, 2005:35)

“Aici sunt rezultatele eforturilor noastre: cea mai mică rată a șomajului în peste cinci ani. O piață a locuințelor elastică. O industrie prelucrătoare care a dus la creșterea de locuri de muncă pentru prima dată din anii 1990. Mai mult petrol produs în țară decat am cumpăra din restul lumii – prima dată când s-a întâmplat în aproape douăzeci de ani. Deficitele noastre – tăiate cu mai mult de jumătate. Și pentru prima dată în mai mult de un deceni, liderii de afaceri din întreaga lume au declarat că China nu mai este numărul unu mondial pentru a investi; acum America este. De aceea, eu cred că acest lucru poate fi un an de progres pentru America.

După cinci ani de greutăți și determinare la efort, Statele Unite ale Americii sunt bine poziționate pentru al 21-lea secol decât orice altă națiune de pe Pămân . Întrebarea pentru toată lumea în această camer , care trece prin fiecare decizie pe care o face în acest an, este dacă vom ajuta sau împiedica acest progres. De mai mulți ani, această națiune a fost consumată de un argument ranchiunos față de dimensiunea corectă a guvernului federal. Este o discuție importantă – una care datează chair de la fondarea noastră. Dar în momentul în care discuția ne împiedică de la realizarea funcțiilor de bază ale democrației noastre – atunci când diferențele noastre închid guvernul sau amenință securitatea și puterea de credit a Statelor Unite – atunci noi nu facem decât să dezavatajăm poporul american.

În calitate de președinte, m-am angajat pentru a face Washingtonul să funcționeze mai bine și reconstruirea încrederii oamenilor care ne-au trimis aici. Cred că majoritatea dintre voi sunt la fel. Luna trecută, datorită muncii democraților și republicanlor, acest Congres a produs un buget final, care anulează o parte din reducerile severe de anul trecut la prioritățile din învățământ, de exemplu. Putem face mai mult pentru a investi în viitor și această țară trebuie să scadă deficiult într-un mod echilibrat. Dar compromisul bugetar ar trebui să ne lase liberi să ne concentrăm pe crearea de noi locuri de muncă, nu crearea de noi crize.”

Situația poate fi descrisă ca periculoasă din cauza adăugării de crize politice în lume, care pot pune în pericol pacea. Acesta este un argument destul de convingător pentru a defini situația inițială și accesta oferă un motiv suficient de bun pentru a justifica acțiunile sale. Următoarea mișcare este apoi de a oferi specificul acestei situații, o dovadă în plus pentru a arăta că deficitul economic este o amenințare. (Roventa-Frumusani, 2012:112)

În stabilirea aceastei situații politice, Clinton identifică criza economică nu numai ca un element major, dar implică, de asemenea, că poate fi amenințarea cea mai mare din lume. De asemenea, președintele încearcă să facă criza vinovată de deficitul bugetar al USA. Aceasta este prima măsură de înțeles că ar putea fi neintenționată, dar în cazul în care aceleași măsuri sunt repetate ar părea intenționat că președintele și Congresul se fac vinovați de situația negativă din țară. Trimiterea către alte restricții pe termen lung ar adăuga doar insultă la prejudiciul produs poporului american. (Sãlãvãstru, 1999:132).

Acest lucru înseamnă că Statele Unite sunt încă în criză și în continuare aceeași amenințare pândește țara. Acest discurs se adresează tuturor cetățenilor, având în vedere alegerea grea de a părăsi locurile de muncă cu care se confruntă și consecințele cumplite de a se angaja într-un conflict militar și a existat o dezbatere aprinsă chiar înainte de discursul ținut de liderul de la Casa Albă.

Discursul a fost la câtva timp după ce s-a întors de la un summit din Oceanul Atlantic, unde USA și aliații săi au dat ONU Acordul Consiliului de Securitate de a mobiliza resurse pentru războiul din Irak . (Roventa-Frumusani, 2012:117)

În esență, mulți americani au adresat întrebări cu privire la "de ce nu ar trebui să fie un război"și "de ce acum". Întregul discurs său a descris amenințarea și pericolul flagrant de a nu lua măsuri imediate . De asemenea, s-a etichetat în mod constant terorismul ca având o conexiune la grupări care ar putea face uz de arme de distrugere în masă pentru "a-i ataca pe cei nevinovați și distruge pacea".

În acest discurs, Clinton a criticat, de asemenea ONU. pentru lipsa de inițiativă. De asemenea, s-a explicat criza prin situația în care guvernul nu ar fi mobilizat trupele americane fără a avea aprobarea din partea ONU. S-au promis toate pregătirile necesare, cum ar fi aprovizionarea cu alimente, medicamente și a vorbit despre ambiția sa de a reda Irakului libertatea de care avea nevoie . Discursul a avertizat de asemenea jurnaliștii și lucrătorii umanitari să părăsească zonele periculoase imediat. (Sãlãvãstru, 1999:133).

De-a lungul discursului, se folosesc în mod repetat strategii semantice ale auto-reprezentării pozitive a părții noastre și negativă a părții adverse. Împreună, ele se completează reciproc în a aduce o lumină pozitivă asupra poporului american și derogativă la adresa terorismului. In discursul său, Clinton laudă democrațiile occidentale care reprezintă bastioane împotriva terorismului, în timp ce lupta împotriva teroriștilor este lupta împotriva celei mai mari amenințări la adresa democrației. (Cmeciu, 2005:35)

3.2 Analiza discursului inaugural al lui Bill Clinton – 1993

În acest subcapitol vom trata celebrul discurs de deschidere a primului mandat al lui Bill Clinton din 1993. Iată căteva pasaje din faimosul speech care a făcut înconjurul lumii. www.presidentialrhetoric.com

„Eu stau aici, astăzi, umil înaintea voastra, recunoscător pentru încrederea pe care mi-ati dăruit-o, conștient de sacrificiile suportate de către strămoșii noștri. Îi mulțumesc președintelui Bush pentru serviciul său oferit națiunii noastre, precum și generozitatea și cooperarea pe care el a arătat-o în toată această tranziție.
Patruzeci și trei de americani au luat pana acum jurământul prezidențial. Cuvintele au fost rostite în timpuri de prosperitate și pace. Cu toate acestea, la fel de des, au fost depuse jurământe pe timpuri innorate și furtuni furioase. În aceste momente, America a continuat sa existe nu doar din cauza viziunii celor de la conducere, ci pentru că noi, oamenii am rămas fideli idealurilor și documenteleor noastre fondatoare.

Asa a fost. Asa trebuie să fie in continuare această generație de americani.
Că suntem în plină criză este acum destul de clar. Națiunea noastră este în război, împotriva unei rețele extinse de violență și ură. Economia noastră este slăbită grav, o consecinta a lacomiei si iresponsabilitatii din partea unora, dar și eșecul nostru colectiv de a face alegeri care să se pregătească națiunea pentru o noua era. Case au fost pierdute; pierderi de locuri de muncă; întreprinderi inchise, îngrijirea sănătății noastre este prea costisitoare; școlile noastre nu sunt prea multe și în fiecare zi se aduce o dovadă în plus că modalitățile prin care utilizam energieia indreptateste adversarii noștri și amenință planeta noastră.

Acestia sunt indicatori de criză, sub rezerva unor date și statistici, mai puțin măsurabile, dar nu mai puțin profunde este o mâncătorie de încredere în țara noastră – o teamă precum aceea că declinul Americii este inevitabil și că următoarea generație trebuie să isi coborare telurile.

Azi am să vă spun că provocările cu care ne confruntăm sunt reale. Ele sunt grave și sunt multe. Acestea nu vor fi îndeplinite ușor sau într-un interval scurt de timp. Dar știu acest lucru, America: Acestea vor fi îndeplinite. În această zi, ne adunăm pentru că am ales speranța peste frica, unitatea scopurilor peste conflict și discordie.

În această zi, am ajuns să pun capăt nemulțumirilor mărunte și promisiuni false, învinuiri și dogme uzate, că, pentru prea mult timp au strangulat politica noastră.
Rămânem o națiune tânără, care dupa cuvintele Scriptțaurii, a venit timpul să anuleze lucrurile copilărești. A venit timpul să-și reafirme spiritul de lungă durată; de a alege mai bine istoria noastră, de a duce mai departe acest dar pretios, aceasta idee nobilă, transmisă din generație în generație: promisiunea lui Dumnezeu, dat fiind că toate sunt egale, toate sunt gratuite și toate merită o șansă de a urmări măsura lor, plină de fericire.

Reafirmând măreția națiunii noastre, noi intelegem ca maretia nu este niciodata un dat. Acesta trebuie să fie câștigat. Nu a fost calea pentru lenesi – pentru cei care prefera odihna asupra muncii, sau de a căuta numai plăcerea de a avea bogății și faimă. Mai degrabă, au fost cei care au indraznit sa riste, cei ce au avut de luat decizi – unii au sărbătorit, dar cel mai adesea bărbați și femeile au fost adanciti în munca lor – ei ne-au efectuat drumul lung, robust care a dus spre prosperitate și libertate.

Pentru noi, au impachetat putinele lor posesiuni lumești și au traversat oceane în căutarea unei vieți noi. Pentru noi, au trudit în ateliere și decontate de Vest; au îndurat bataia de joc si bicele și au ajuns pe pământ.

Analiza analiștilor mass-media de multe ori se concentrează exclusiv pe câteva fraze pe alocuri dintr-un discurs. Este ușor să uităm că sunt alte cuvinte folosite pentru a pune împreună ideile care formează tema principală (speranța) și să dea impresia unui întreg coerent.

Deci, este util de studiat și de analizat conturul discursului de inaugurare al lui Bill Clinton, deoarece de aici se pot învăța multe referitor la structura puternică, simplă, care a ajutat transmiterea coerentă a mesajului său.

S-au realizat cinci sarcini:

Sinceritatea și cinstea cu privire la realitățile economiei și războaie

Adresarea la lipsa de moralitate și lipsa de încredere care apar tot mai puternic

Oferirea unei speranțe în lume

Facerea unui apel la actiune, pentru contribuțiile personalr (de-a lungul liniilor mesajului "nu întrebați ce poate face țara pentru voi …")

Toate acestea au fost realizate de către Clinton în discursul său inaugural folosind o simplă structura de șase părți:

Vă mulțumesc [punctele 1-3]

Unii vor indica mențiune lui Clinton despre Bush ca o simplă formalitate, dar este mult mai important decât aceasta. Clinton predică respectul pentru individ, indiferent dacă este de acord cu el . astfel, este important să își urmeze propriul sfat. În caz contrar, ar afecta credibilitatea lui.

Recunoașterea sinceră a crizei economice [paragrafele 3-6]

Clinton a fost simplu și direct, folosind fraze de genul "…provocările sunt reale. Ele sunt grave și sunt multe." El nu a promis soluții în acel an sau altul. Deoarece problema economică este numărul 1 în mintea americanilor, a fost înțelept să se adreseze în discursul său mai întâi acestora.

La fel de important, a dat dovadă de multă hotărâre și de conducere cu puterea lui Dumnezeu "Dar știu acest lucru, că în America – vor fi îndeplinite toate promisiunile."

Americanii s-au confruntat întotdeauna cu crize pe care să le depășească [punctele 8-17]
 În această secțiune a discursului, Clinton rămâne în concordanță cu mesajul său de speranță datorită cărora a câștigat alegerile. Direct, el vorbește milioanelor de americani care se simt "parazitați de neîncredere în țara noastră" [punctul 6]. El citează Scriptura și se referă la Declarația de Independență și apoi amintește publicului său de luptele din trecut, care au fost depășite [punctele 12-16]. El încheie această secțiune, amintind tutror că puterea de bază a americanilor e persistența [punctul 16].

Adresarea către critici [punctele 18-21]

 Acest scurt interludiu pare să fie implementat la nivelul Congresului și alte forțe politice. Într- o încercare de a-i convinge pe cei care sunt sceptici cu privire la planurile sale, fraza cheie aici este "memoria lor este scurtă."

Vorbirea despre și către restul lumii [paragrafele 21-25]

Această secțiune a fost puternică. Cuvintele sale sunt puternice, dar prietenoase. Se bazează pe un nou tip de politică externă care se bazează pe idealuri comune, umane. Această parte a discursului a fost primit destul de favorabil în întreaga lume.

Soluția se află în mâinile poporului [punctele 26-35]

Clinton trece înapoi la poporul american cu o abilitate remarcabilă. Făcând o paralelă între forțele armate și cetățeni obișnuiți care au un spirit de patriotism, Oabama aduce mai aproape cele două părți. Aceasta este apelul la acțiune, apel care a fost deosebit de căutat și a fost livrat conform așteptărilor. Încheierea problemelor provocate de război a fost o metaforă importantă și o modalitate de extrem de fină pentru a-l încheia.

Mesajul și conturul discursului sunt mai importante, însă și detaliile au rolul lor în text. Dacă există o slăbiciune în discursul lui Clinton, este că nu există nicio frază clară, inconfundabilă pe care oamenii o vor cita pentru mult timp de acum încolo (deși numai istoria deține hotărârea definitivă). (Sãlãvãstru, 1999:133).

De exemplu, frazele memorabile sunt

"Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine".

" Am un vis".

" Aceasta a fost cea mai buna oră a lor .

Dar asta nu înseamnă că discursul a fost lipsit de aceste linii de discurs artizanale și de impact. Așa cum s-a văzut, mai multe dintre aceste fraze spuse cu fermitate au rezonat cu poporul american. Cităm câteva dintre ele

 "…Începe din nou lucrarea de refacere a Americii." [Punctul 16]

"Amintirile lor sunt scurte." [18] ( o linie deosebit de concisă)

"Intrebarea pe care o punem astăzi nu este dacă guvernul nostru este prea mare sau prea mic, ci dacă funcționează" [19]    

"Să respingem falsa alegere între siguranța noastră și idealurile noastre." [21] (un rechizitoriu deosebit de puternic al politicilor lui Bush)

" Suntem gata să conducem din nou." [ 21 ] ( Simplu spus , dar acest lucru este exact ceea ce au vrut aliații Americii să audă)

 "Pentru că lumea s-a schimbat, noi trebuie să ne schimbăm cu ea." [26]

"Ceea ce se cere acum este o nouă eră de responsabilitate" [29]

În cele din urmă, deși nu a fost o singură frază, este extrem de plăcut modul în care punctele 27 și 28 au fost ornamentale (și care au inclus "un moment care va defini o generație", chiar dacă aceasta este o declarație oarecum cliseu).

Vor fi citate oricare dintre aceste fraze pentru zeci de ani de acum încolo si ste imposibil de spus, dar cele mai memorabile sunt "munca de refacere a Americii" sau "o nouă eră de responsabilitate".

Aici sunt doar câteva dintre exemplele din discursul de inaugurare de diferite lungimi care il fac memorabil:

Drumul care ne așteaptă va fi lung. Urcușul nostru va fi abrupt. Poate nu vom reuși într-un an sau într-un singur mandat, dar noi nu am fost niciodată mai încrezători ca în această noapte că vom reuși. Vă promit că vom ajunge acolo

Dacă se mai îndoiește cineva că America este un loc unde totul este posibil, care se întreabă dacă visul părinților noștri fondatori este încă viu, care se mai îndoiește de puterea democrației noastre, răspunsul îi este dat în această seară".

"Un om a pășit pe Lună, un zid a căzut la Berlin, deci putem schimba America".

Puterea noastră crește prin folosirea ei cu prudență. Vom face ce trebuie în Irak și Afganistan, iar cu prietenii noștri vom face ce e bine acolo. Nu ne vom cere scuze pentru modul nostru de viață

Suntem în mijlocul unei crize, acest lucru să fie bine înțeles, țara se află în plin războiîmpotriva rețelelor teroriste, economia noastră este slăbită, sistemul nostru de sănătate este și elslăbit, următoarea generație trebuie să- și micșoreze așteptările, dificultățile care ne așteaptă vor fimari și nu se vor schimba în timp scurt, dar ele vor fi indeplinite

Așa cum s-a arătat în analiza discursului lui Martin Luther King "I Have a Dream" , uneori, cel mai bun mod pentru a evidenția și ascuți conceptele este de a introduce contrastul.(Marino, 2001:23)

Iată câteva exemple din discursul lui Clinton de inaugurare:

" Creșterea mare de prosperitate și apel la pace" versus "adunarea norilor și furtunilor asupra noastră " [punctul 3]

"Știu că oamenii te vor judeca pentru ceea ce se poate construi , nu ceea ce se distruge ." [25]

"Vom întinde o mână, dacă sunteți dispuși să descleștați pumnul" [25]

"Un om al cărui tată mai puțin de acum șaizeci de ani, nu ar fi fost decât servitor la un restaurant local poate sta acum pentru a lua un jurământ sacru în fața poporului." [32]

Dacă mesajul de bază al discursului este intriga poveștii, atunci este tema acestui discurs este setarea și starea de spirit a națiunii. Cu alte cuvinte, mesajul este ceea ce se spune – temă este modul în care se spune.

Discursurile de inaugurare sunt stabilite foarte natural, cu teme care pun accentul pe continuitatea și progresul unei națiuni. Oricare ar fi preocupările curente, ele trebuie să poată fi exprimate în raport cu trecutul. .(Marino, 2001:25)

Tema pentru discursul de inaugurare al lui Clinton ar putea fi exprimată ca "trasarea puterii din trecutul nostru comun". (Acest lucru este în concordanță cu intelectul lui Clinton – el este bine versat în istoria națiunii, prin studiile sale asupra lui Lincoln și alții.) Acest discurs a folosit în mod repetat exemple din trecut și chiar a îndemnat oamenii să se întoarcă la vechile valori aproape de sfârșitul discursului:

3.3 Discurs Traian Băsescu – 2013

Acum, unul dintre cei mai mari factori care aduce mai multe locuri de muncă este angajamentul nostru față de industria energiei. În strategia energetică am anunțat în urmă cu câțiva ani că este de lucru, și astăzi noi suntem mai aproape de independență energetică decât am fost în ultimele decenii. Unul dintre motivele pentru care gazele naturale – dacă sunt extrase în condiții de siguranță, este combustibilul care poate alimenta economia noastră cu mai puțină poluare de carbon care cauzează schimbările climatice.

Întreprinderile vor investi aproape 10 miliarde dolari in noi fabrici care folosesc gaze naturale. Voi reduce birocrația pentru a ajuta statele să obțină aceste fabrici, iar prin acest lucru parlamentul poate ajuta oamenii să lucreze în construcția stațiilor de alimentare cu combustibil care să deplaseze mai multe mașini și camioane datorită gazelor naturale americane. Administrația va continua să lucreze cu industria pentru sustinerea producției și locurilor de muncă în creștere în timp ce consolidăm protecția aerului, apei noastre și comunităților noastre.

Și în timp ce suntem la acest subiect, voi folosi autoritatea mea pentru a proteja terenurile noastre curate pentru generațiile viitoare. Nu este vorba doar de producția de petrol și gaze naturale, care este în plină expansiune; vom deveni un lider global în energia solară, de asemenea. La fiecare 100 de minute, un roman își deschide o afacere în domeniul acesta; fiecare panou fiind pus în aplicare de către un lucrător al cărui loc de muncă nu poatw fi externalizate. Să continuăm progresul cu o politică fiscală mai inteligentă care include 1 miliard dolari pe an pentru industriile cu combustibili fosili și care nu au nevoie de ele, astfel încât să putem investi mai mult în combustibilii de viitor.

Și așa cum am crescut producerea energiei, am încheiat parteneriate cu companii, constructori și comunitățile locale, pentru a reduce energia pe care o consuma. Când ne-am planificat industria auto, de exemplu, am lucrat cu ei pentru a stabili standarde mai ridicate de eficiență a combustibililor pentru masinile noastre. În lunile următoare, voi construi acest plan prin stabilirea unor noi standarde pentru camioanele noastre, astfel încât să putem scădea importurile de petrol și ceea ce plătim la pompă.

Luată împreună, politica noastră de energie este de a crea locuri de muncă și care să conducă la o planetă mai curată și mai sigură. În ultimii opt ani, am redus poluarea cu carbon totală mai mult decât orice altă națiune din Europa. Dar noi trebuie să acționăm cu mai multă urgență – din cauza climatului în schimbare există deja comunități care se confruntă cu secetă și orașele de coastă au de-a face cu inundații. De aceea am instruit administrația mea să lucreze cu statele, autoritățile locale și alții pentru a stabili noi standarde cu privire la cantitatea de poluare cu carbon pe care fabricile noastre au voie să o arunce în atmosferă.

Trecerea la o economie de energie curată nu se va întâmpla peste noapte și va fi nevoie de alegeri dificile de-a lungul acestui drum. Dar dezbaterea este stabilită. Schimbările climatice reprezintă o realitate. Și când copiii copiilor noștri ne vor privi în ochi și vor întreba dacă am făcut tot ce am putut să le lăsăm o lume mai sigură, mai stabilă, cu noi surse de energie, vreau să fim în măsură să spunem da, am făcut. În cele din urmă, dacă suntem serioși cu privire la creșterea economică, este timpul să se țină seama de apelul liderilor de afaceri, liderilor de sindicat, liderilor religioși pentru aplicarea legii și a repara sistemul nostru de emigrație.

Știu că membrii ambelor părți vor să facă același lucru. Economiștii independenți spun că reforma emigrației va crește economia noastră și va reduce deficitele noastre cu aproape 10 miliarde dolari în următoarele două decenii. Și pentru un motiv bun: atunci când oamenii vin aici să-și îndeplinească visele lor – de a studia, inventa și să contribuie la cultura noastră – fac țara noastră un loc mai atractiv pentru întreprinderi pentru a localiza și a crea locuri de muncă pentru toată lumea. Așa că haideți să facem reforma emigrației în acest an. Ideile prezentate până acum pot accelera creșterea economică și crea mai multe locuri de muncă. Dar, în această economie în schimbare rapidă, trebuie să ne asigurăm că fiecare român are aptitudinile necesare pentru a ocupa aceste locuri de muncă.

Aș mai spune câteva lucruri legate tot de economia românească, politici și unde suntem. Grija pentru integrare – este esențial ca 2014 și 2015 să fie ani în care noi confirmăm politicaRomâniei vizavi de Uniunea Europeană, adică o Românie care vrea să se integreze în tot ceea ce înseamnă Europa unită. Acesta a fost motivul pentru care, cel puțin până acum, România a aderat la toate noile instituții create și care vizau integrare. Acesta este motivul pentru care România, nefiind în zona euro, a adoptat Tratatul fiscal. Acesta este motivul pentru care România în 2012 a făcut declarația politică în Consiliul European că dorește să participe la uniunea bancară. Integrarea României este esențială pentru ca în perioada următoare să devenim un membru extrem de puternic al Uniunii Europene. De aceea, mă surprinde puțin și pesimismul introdus în ultima perioadă, atât la nivelul Guvernului, cât și la nivelul Băncii Naționale, cu privire la adoptarea monedei euro. Și aici aș vrea să fiu foarte clar, ambiguitatea legată de adoptarea monedei euro nu face bine României. Foarte adevărat, am avut termen inițial 2017. A venit criza. A trebuit amânat. Dar faptul că spunem «vedem noi, prin 2020, prin 2019, prin 2030» nu face bine din punct de vedere al credibilității. Sigur, o spun foarte deschis, îndeplinirea criteriilor de la Maastricht nu mai este suficientă. Cele cinci criterii de convergență care te trimiteau automat în zona euro nu sunt suficiente, și asta s-a dovedit chiar pe timpul crizei. Țări din zona euro sunt țări care au avut cea mai mare problemă. Cele mai mari probleme nu le-au creat țările din afara zonei euro, ci statele din interiorul zonei euro. Ce a arătat criza? A arătat că poți să fii în zona euro, poți să fi îndeplinit criteriile de la Maastricht, dar, dacă economia nu este competitivă, nu reziști nici crizei, nici competiției, iar eu îmi permit să spun că România mai are un segment care trebuie adus la nivel corespunzător de competitivitate și acest segment este economia de stat, fie că vorbim de termocentrale, fie că vorbim de căile ferate, fie că vorbim de multe alte regii alte statului. Se clarifică faptul că soluția cu managementul privat n-a fost cea mai bună soluție, deși eu am susținut-o la vremea respectivă ca alternativă la privatizări. Este clar că soluția creșterii performanțelor managementului este privatizarea. În același timp, îmi este la fel de clar că statul trebuie să-și păstreze niște pârghii de intervenție în situații de criză, și aici mă refer în mod deosebit la zona energetică.

M-aș îndrepta către încheierea intervenției mele spunând: avem șanse extraordinare să ne reducem deficitele structurale prin creare de locuri de muncă în primul rând, dar și prin continuarea proceselor de reformă a statului, și aici aș vedea legea sănătății ca fiind un imperativ major. O nouă lege a sănătății. Eu am plătit un cost pentru intenția de a promova o nouă lege a sănătății când tot sistemul mafiot din sănătate a stimulat bine Piața Universității pentru ca noua lege a sănătății să nu poată fi introdusă. Dar trebuie revenit pentru că ce s-a întâmplat la Spitalul de Arși din București nu este un caz izolat. Degeaba ies propagandiștii curățeniei sectorului să ne spună cât de curat este sectorul și doar un accident a fost la Spitalul de Arși. Nu, fondurile de sănătate sunt fraudate în spitale în mod consecvent și aproape generalizat. Singura soluție – și aici România are un mare deficit – este îndreptarea către soluții de modernizare a sistemului de management al sistemului de sănătate. Și aici vă dau două elemente: cât timp vor funcționa în paralel și cu regimuri financiare și fiscale diferite spitale de stat, spitale private și cabinete private, cel care va fi fraudat va fi spitalul de stat; cât timp mafia din sănătate blochează introducerea cardurilor de sănătate, sistemul va fi în continuare fraudat. Am mult respect pentru doctori, am mult respect pentru doctori, dar îi asigur că, dacă n-ar fi respins atât de vehement legea sănătății propusă în ianuarie 2012, ar fi încasat cel puțin tot atât cât încasează acum în condițiile în care au riscul procurorului. Numai că nu s-a vrut. A părut mai sigur acest sistem în care coabitează cabinetele private, spitalele private și spitalul de stat și ținta celor trei segmente este fraudarea spitalului de stat. Deci, dincolo de pensii, noua lege a sănătății este un imperativ dacă vrem să ne așezăm pe baze temeinice pentru o dezvoltare în care să nu trebuiască să mai plătim găuri generate de modul cum ne organizăm sistemele, deci locuri de muncă pentru a reduce deficitul de la fondurile de pensii, noua lege a sănătății, tragerea banilor europeni în mod cinstit, și nu propagandistic – sunt elemente care dau o perspectivă extraordinară României, pentru că datoria – așa cum spunea și domnul Croitoru – nu este încă foarte mare și, mai ales, pentru că România are toate condițiile, repet, toate condițiile să fie o țară care explodează din punct de vedere al dezvoltării. Totul depinde de noi. Și nu vreau să fiu cumva un închipuit

În discursul său http://www.presidency.ro/?_RID=lazi&exp5=presa, președintele Băsescu folosește mai multe mijloace pentru a convinge ascultătorii de punctul său de vedere privind economia. Mai întâi de toate, discursul lui Băsescu este bine structurat și împărțite în diferite unități de analiză, care ajută publicul să urmărească și să înțeleagă raționamentul lui .(Marino, 2001:27) La început, el începe cu o introducere a subiectului în care acesta oferă ascultătorilor o descriere a economiei, globalizării și a dezvoltării sale (punctele 1-8). În această parte, el face, de asemenea, uz de un exemplu curent pentru a sublinia ceea ce a spus înainte

În opinia mea, toate semnele arată că economia luptă împotriva acestei politici a Guvernului și a Fondului Monetar Internațional în România. Sigur, Fondul Monetar Internațional nu se poate opune voinței Guvernului. Dacă așa a vrut Guvernul, a trebuit să o urmeze, dar ca un consultant, pentru că, din punctul nostru de vedere, România nu are nevoie de banii de la fond. Este un acord care nu implică și furnizarea de bani, este un acord de precauție. Fondul putea fi un mai bun consultant pentru Guvernul României și proba că economia luptă împotriva politicii fiscale a Guvernului este dată chiar de datele statistice oficiale pe primele două luni.

Spre exemplu, investițiile străine directe, în ianuarie și februarie, au fost de 282 de miliarde, ceea ce confirmă exact ce spunea domnul Croitoru, că investitorii apreciază ajustarea pe care România a făcut-o în perioada 2009 – 2010, chiar și în 2011, parte din măsurile de ajustare. Producția industrială pe primele două luni a crescut cu 10%.

Comerțul cu amănuntul a crescut cu 7%, dând semnalul unei oarecare relansări a consumului. Cifra de afaceri în industrie, 11,5% creștere în ianuarie și februarie anul acesta, față de ianuarie – februarie anul trecut. Serviciile către populație: ianuarie – februarie creștere 9,5% față de ianuarie – februarie anul trecut. Și mai sunt elemente care confirmă lupta economiei corect așezate împotriva măsurilor de creștere a fiscalității și, până la urmă, a politicii pe care o generează Guvernul.

După aceea el susține că măsurile economice pe stricte pe plan european și internațional duc, de asemenea, la provocările globale și enumeră câteva exemple. Mai mult, el menționează cerințele care sunt necesare pentru o lume de succes și pentru a rezolva conflictele.

În următoarea parte a discursului, Traian Băsescu face apel la public să acționeze și oferă o soluție asupra modului potrivit de a face față provocărilor economice. Pentru a acorda o importanță argumentației sale, el se folosește de exemple din nou. Băsescu subliniază consecințele negative și pierderea cauzată de "eșec", dar, de asemenea, arată avantajele de a acționa corespunzător. Mai mult, el subliniază interesul național pentru o economie de succes. .(Marino, 2001:30)

Un alt mijloc de a convinge publicul este utilizarea lui de antiteze și contraste în argumentarea sa. De exemplu, el contrastează trecutul ( "Acum zece ani") cu situația din ziua de azi pentru a clarifica această dezvoltare. În plus, antiteza impusă de globalizare și măsurile economice subliniază acest proces.

Mai mult, limbajul în acest discurs ajută pentru a transmite mesajul lui Traian Băsescu. El nu folosește fraze complexe, și, ca urmare predica sa este ușor de înțeles. Există multe fraze scurte și chiar unele care conțin doar un singur cuvânt (de exemplu, "de ce?" greșit.). În plus, el nu face uz de mulți termeni tehnici aceasta sprijinând, de asemenea, înțelegerea discursului de către receptori. (Marino, 2001:30)

În loc ca el să formuleze expresii cunoscute, de exemplu, include în discurs citate mai puțin uzate "Vom culege ceea ce semănăm", pentru a face discursul mai viu. Pe lângă faptul că vorbitorul are multe cuvinte și expresii care au legătură cu situația de față, Băsescu face asocieri negative pentru a sublinia importanța de a acționa și de a sublinia consecințele negative. De exemplu, "milioane de oameni din țară sunt sub pargul sărăciei", o lume de nedreptate, privarea majoră în rândul celor săraci" sau "indiferență morală".

În plus, vorbitorul utilizează mai multe dispozitive retorice pentru a sprijini argumentația lui . Pentru a implica ascultatorii, Băsescu face uz de pluralul la persoana întâi ("noi", "nostru", "noi")..(Marino, 2001:30) Cu fraze de genul " Să acționăm " vorbește direct cu publicul. El folosețte, de asemenea limbajul informal (de exemplu, "Ei bine, a fost cu siguranță cea mai relaxată zi a săptămânii" pentru a crea o relație personală care ajută publicul să se identifice cu vorbitorul și punctul său de vedere. .(Marino, 2001:35)

Un alt dispozitiv retoric este enumerarea "Ucraina, Rusia, Transnistria", care subliniază faptul că confruntarea armată generată de aceste țări este o problemă uriașă și provocarea timpului nostru. Există, de asemenea, o enumerare a consecințelor negative care scoate în evidență pierderea identității ca națiune. În plus, verbul "Este" pune accentul pe descrierea a ceea ce globalizarea este și produce o imagine de durată. Un al doilea efect al acestui verb este ca repetarea lui ajută , de asemenea, ca ascultătorii să-și amintească declarația lui Băsescu. Mai mult decât atât, există unele repetiții în discurs care să sublinieze aspecte importante. De exemplu, "terorism " sau apelul la "acțuine" sunt menționate de mai multe ori. "Vom culege ceea ce semănăm " este o metaforă pentru a ilustra legătura dintre acțiune și efectele asupra națiunii.

3.4 Discurs Traian Basescu. Miscarea Populara – 2014

Bine v-am regăsit și pentru foarte mulți bine v-am găsit, este prima dată când ne întâlnim și atunci și destul de mulți cei cu care m-am mai întâlnit în campanii sau cu ocazia altor evenimente. Statul de drept este o noțiune care, în opinia mea, ne limitează. Ne limitează la a discuta probleme tehnice sau acțiuni politice într-o marjă extrem de redusă. În realitate, în ceea ce ne privește, toate analizele vizează îndeplinirea criteriilor politice, așa-numitele criterii de la Copenhaga, în care statul de drept este doar un element. Criteriile politice implică mult mai multe lucruri și noi suntem judecați în MCV pornind de la obligația pe care România și-a asumat-o, de a respecta criteriile politice.

Asta înseamnă stabilitatea instituțiilor, asta înseamnă statul de drept, un element alături de stabilitatea instituțiilor, asta înseamnă respectarea drepturilor omului și, nu în cele din urmă, respectarea și susținerea minorităților. Nu aș vrea să ne vedem mai negri decât suntem sau într-o lumină mai neagră decât este drept să ne vedem.

Dar, luând criteriile de la Copenhaga, este clar că România nu are niciun fel de probleme în ceea ce privește respectarea drepturilor minorităților, România are minime probleme care sunt la o medie europeană în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. Sunt incidente ca în orice țară și în România, dar respectarea drepturilor omului este un fundament al criteriului politic pe care România îl îndeplinește. Dacă avem probleme, avem în zona stabilității instituțiilor statului și în zona respectării statului de drept, în acest complex al criteriilor politice sau criteriilor de la Copenhaga, care mai au și alte elemente, dar mă refer strict la criteriile politice.

De ce alarma, când este vorba de criteriile politice, este atât de mare? Pentru că este criteriul fără care nu poți să începi negocierile de aderare, iar orice depreciere în criteriile politice împinge țara la momentul zero de dinaintea începerii negocierilor. De aceea, alarma este foarte mare. În momentul în care criteriile politice nu sunt respectate, țara face consistent pași înapoi și vreau să înțelegeți, deși în discuțiile cu partenerii europeni adesea mă refer strict la Schengen, așa cum el este în tratatul nostru de aderare, dar vreau să înțelegeți că acest factor complex, care înseamnă criteriul politic, din cauza degradării, practic, a aprecierilor despre respectarea acestor criterii fac ca unele țări să aibă dubii serioase în ceea ce privește intrarea noastră în Schengen. Nu voi urmări neapărat rapoartele și vă spun ceea ce văd eu, ceea ce vede orice român, sunt convins că domnul profesor Boc va fi mult mai precis în așezarea fiecărui element în zona constituțională.

Dar, dacă privim la realitățile care nu pot fi trecute cu vederea – și v-o spun ca un om cu experiență în problemele europene – în mod categoric evenimentele din vara anului 2012, când s-a încercat debarcarea, prin nerespectarea Constituției, a președintelui României, este un element care revine tot timpul în discuție, dar și în rapoarte, în rapoartele Comisiei Europene. «Marțea neagră» din decembrie 2013 a fost momentul unei reaprinderi a dubiilor partenerilor noștri europeni asupra capacității României de a respecta criteriile politice; atacurile continue la judecători, la justiție, la instituțiile statului, nu neapărat numai cele legate de justiție, la instituții care sunt deja în ansamblul european și în ansamblul NATO.

Aceste atacuri, de asemenea, pun sub semnul întrebării îndeplinirea criteriilor politice, pentru că unul din elementele principale și, de fapt, cel cu care încep criteriile politice, se referă la stabilitatea instituțiilor statului. Abia al doilea criteriu este statul de drept, în criteriile politice. Ori, instabilitatea instituțiilor statului, atacul la instituții, atacul politic la instituții, denigrarea instituțiilor care sunt recunoscute ca fiind deja parte a sistemului european, este un element care ne scoate din criteriile politice.

Refuzul de a aplica hotărârile judecătorești – avem doi parlamentari cu hotărâre definitivă de nerespectare a criteriilor de integritate, pentru care Parlamentul nu a dat aviz să plece din Parlament – este… Nu știu dacărealizăm toți ce șoc este pentru un cetățean european să afle că Parlamentul României nu respectă hotărâri definitive ale instanțelor. De fapt, din cauza jocului mediatic, românii sunt ținuți departe de înțelegerea realităților dure pe care le avem. Sau refuzul de aviza începerea urmăririi penale pentru un ministru sau pentru un parlamentar este, de asemenea, o încălcare gravă nu numai a statului de drept, dar și a funcționării instituțiilor. Instituția Parlamentului României nu funcționează ca o instituție la standarde europene.

Deci, lucrurile sunt extrem de complicate, dacă privim și la faptul că, tot mai des, și de peste ocean, dar și rapoartele în Comisiei Europene se vorbește despre lipsa de libertate a mijloacelor mass-media și se face și precizarea că ele fac politica patronilor lor. Oameni buni, când ai patron turnător sau patron inculpat, este foarte greu ca cineva să mai accepte că, făcând politica acestui patron, presa este liberă.

V-am dat tot acest pachet ca să vedeți că ne vedem rău din multe puncte de vedere și, dacă românii au o capacitate mai mică de a pune la un loc toate aceste lucruri și de a spune: «Avem semne de întrebare cu privire la îndeplinirea criteriului politic», Comisia Europeană nu are astfel de dubii și ni le spune drept în față. Din păcate, uitându-mă la cele două rapoarte, a apărut raportul MCV pe care ni l-am asumat de la intrarea în UE ca o condiție pentru faptul că nu îndeplineam integral criteriile politice, precum și raportul pentru întreaga UE în care iarăși România are 11 pagini rezervate.

Deci, toate acestea ne arată că avem mult de făcut. Dar primul lucru care trebuie făcut este să explicăm populației care sunt exigențele acestui criteriu politic, pentru că nu vom reuși, o mână de oameni politici, să impunem respectarea integrală a acestor criterii și România să devină un stat absolut onorabil și cu standarde la nivel european dacă nu vom fi sprijiniți de populație, dacă exigența populației în această direcție nu va crește. Iar lipsa de exigență se vede în cât de tolerant a fost electoratul românesc când a trimis în Parlament sau când a ales președinți de consilii județene despre care se știa public ori că sunt în instanță, ori că au dosare penale pentru corupție.

Deci, aici avem toți o problemă, nu este doar o problemă a oamenilor politici. Sigur, oamenii politici, prin comportament, puteau să rezolve lucrurile la suprafață. Dar noi avem o problemă în mod real și în interiorul societății românești, care este extrem de tolerantă la corupție, la nerespectarea regulilor. Dacă venim la nerespectarea regulilor, v-aș da un exemplu: este un șef de stat ales acum un an și jumătate într-o țară a UE. Procentele lui sunt foarte scăzute, dacă s-ar organiza un referendum cu certitudine l-ar pierde. Dar nu asta înseamnă stat de drept. Stat de drept înseamnă să-și facă mandatul atât timp când nu îndeplinește constituția, pentru că altfel am ajunge în partea cealaltă, a instabilității instituțiilor statului de drept. Or acest lucru este vital și nimeni nu este dispus să judece de ce a scazut în sondaje un președinte sau alt președinte. Adesea, președinții sunt în situația de a lua măsuri care trebuie luate cu sau fără susținerea populației, mai ales în momente de criză. Asta nu înseamnă că el nu poate să-și ducă mandatul. Iar tipul acesta de instabilitate a instituțiilor este un tip de instabilitate care ne scoate din criteriile politice.

În toate discursurile din ieșirile președintelui Taian Băsescu, http://www.presidency.ro/?_RID=lazi&exp5=presa, sunt declarații care exprimă idei legate de securitatea democratică, deoarece aceasta este punctul central al agendei sale. Politica
implică toate sectoarele de guvernare și societate; prin care învață sentimentele, emoțiile și ideile națiunii. (Sãlãvãstru, 1999:150)

În discursul său, el vorbește despre nostalgia lui identificată ca fiind bazată de puterea populară datorită liberalismului și guvernului Boc, prin urmare, poziția sa este de a oferi experiențele pe care el le-a avut în cariera sa politică, și prin intermediul lor se înțelege că mandatul său a depășit limitările actuale. .(Marino, 2001:45)

Președintele ține discursul propus în calitate de părinte al națiunii. "Securitatea democratică" este complet diferită de "securitatea națională". Acum 10 ani, această politică se dorea a fi punerea în aplicare a autorității legitime în fiecare sens al cuvântului, pentru a aborda și a descuraja corupția, dar luând în considerare, în orice moment conservarea drepturilor omului.

În politica de securitate democratică, se subliniază prin identitatea națională liniile de bază ale mandatului său de a proteja drepturile românilor și de a consolida solidaritatea statutului cetățenlor, legii și autorității democratice, ori de câte ori este amenințată. Consolidarea statului de drept este o condiție necesară pentru a îndeplini scopul de securitate democratică exprimată de către paragraful de la punctul 25 "Securitatea va fi democratică pentru a proteja pe toată lumea, lucrător, angajator, fermier, sindicat, jurnalist, profesor, împotriva oricărui agresor".(Sãlãvãstru, 1999:151)

. De asemenea, are scopul de a asigura aderarea cetățenilor la măsurile sale politice și prin această propunere urmărește să îmbunătățească postura și calitatea vieții a celor mai vulnerabili. .(Marino, 2001:47)

Băsescu încearcă să arate că în societatea română schimbarea este posibilă, pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale oamenilor care au trăit pentru mult timp sub așteptări și pentru că ceva nou și diferit poate fi realizat printr-un plan de lucru structurat. Lupta cu corupția poate fi mai mult decât reală, apoi propune o schimbare a clasei plotice pentru o viață mai bună, prin mobilizare. (Sãlãvãstru, 1999:155)

Președintele român Traian Băsescu, în discursul său pentru perioada 2004-2014, își asumă punctele de vedere și o traiectorie asccendentă în formarea sa ca om de vârf în politică. În viața publică este prezentat partenerilor (colegii) prin puterea de a fi responsabil de declarațiile propovăduite, iar în unele cazuri prin apelul la personajele din istoria națională ca Mihai Viteazul și Stefan cel Mare.

El reușește să fie unul dintre oamenii de top din țară prin vocea sa, prin care
să își sprijine propriile sale scopuri și ideologii. Emitentul arată ascultătorilor din discursul său o nuanță diferită folosind un vocabular special și figuri de stil, de exemplu, prin imagini emoționale evocate în preferințele românilor care forțează receptorii și poziția lor ideologică să nu lupte împotriva mesajului transmis. .(Marino, 2001:50)

Prin urmare, obiectivul este de a promova mesaje prin imaginile retorice și destabilizarea receptorului pentru a nu mai avea aceeași poziție activă, ceea ce face mai eficace scopul discursului lui Băsescu: mai multe persoane să îmbrațișeze ideile sale și ipotezele ideologice.

Ascultătorii direcți sunt cetățenii români, iar cei inidrecți, în general, comunitatea internațională, actualii și foștii demnitari străini prezenți în România, președinți de alte națiuni și susținători ai propunerilor politice ale președintelui Băsescu. (Sãlãvãstru, 1999:155) Principala problemă este cea economică și de securitate pentru România, în căutarea unor măsuri pentru protecția eficientă a poporului român.

Măsurile democratice sunt instrumentul care face o politică eficientă fără tensiuni sociale. Președintele în discursul său are o listă a problemelor din țară, de exemplu evaziunea fiscală, și propune strategii de lucru în principal pentru ca națiunii să atingă stabilitatea, prin eliminarea corupției economice și socială din cauza măsurilor politicianiste. (Marino, 2001:52)

4. Concluzii asupra prezentei lucrări

Am văzut în acest capitol că discursul și analiza are de a face cu relația între discurs și putere. Am schițat și mediile complexe teoretice cadru necesare pentru analiza discursului și puterii și a oferit o parte din felul în care puterea și dominația sunt reproduse în text și vorbe.
Cu toate acestea, mai multe probleme metodologice și teoretice rămân. În primul rând, paralela între structurile discursurilor de față și cele din alte contexte sociale locale și globale este rareori făcută explicit și apare de obicei doar în ceea ce privește noțiunile și cunoștințele
ideologice.

Astfel, în ciuda unui număr mare de studii empirice cu privire la discurs și putere, se desprind o seamă de detalii multidisciplinare din teorie Asta ar trebui să arate că discursul și acțiunea se referă la faptul că cunoașterea și societatea sunt încă pe ordinea de zi a politicienilor.

În al doilea rând, există încă un decalaj între mai multe studii orientate pe text și care să vorbească despre abordări în diverse medii sociale. Prima, este că multe ori se ignoră concepte și teorii în sociologie și științe politice până la abuzul de putere și inegalitate, întrucât cea de a doua problemă se referă rareori la analiză detaliată a discursului. Integrarea diferitelor abordări este
prin urmare, foarte importantă pentru a ajunge la o formă satisfăcătoare a criticii discursului.

În ceea ce privește posesia, în discurs două teme sunt evidente și sunt fundamentale pentru pace și securitate. În primul rând, sunt cifrele care se identifică în mod public, în cea de a doua, alte argumente în mare măsură cu privire la obiectivele și succesele obținute la acea data. În funcție de argumentul lor, este modelul de stat republican sau cel care care s-a accentuat în guvernoratul lui Emil Boc și care a funcționat de când Băsescu a devenit președinte în 2004.

Comunicarea președintelui este în primul rând un dialog prin care oamenii pot să participe în aceeași lume; prin dialogul acesta el poate să producă, interpreteze și schimbe experiență, cunoștințe și valori care permit mulțimii să se întâlnească. .(Marino, 2001:47)

Comunicarea este legată de lupta de prezentare a realității și a recunoașterii reciproce
între persoane în ceea ce privește producerea, schimbul și interpretarea mesajelor folosite pentru a servi mai multor roluri, cum ar fi cel de a informa, a convinge și întreba. Comunicarea dintre președinte și audiență este un fenomen în care sunt implicați diferiți factori: difuzorul transmite un mesaj către ascultători într-o situație specifică; pentru desfășurarea evenimentului, vorbirea este necesară mediu de transmisie și care presupune să se comunice în aceeași limbă.

O analiză a situației este comunicativă, în toate discursurile președintelui, din această perspectivă analiza elementelor prezente la momentul comunicării, cum ar fi vorbitorul, temă, intenșie și scop, va servi ca setare pentru funcționarea limbiajului. (Sãlãvãstru, 1999:150)

Manifestul se adresează tuturor românilor, parlamentari, fermieri, mamele singure, familia ca nucleu în societate, tineri, oameni de afaceri, politicieni, sectorul de educație, sectorul de sănătate, grupurile în afara țării, comunitatea în general, cei care iau decizia de a-l alege ca Președinte al națiunii.

Emitentul prezidențial pregătește un proiect de lege cu numeroase puncte, aceste puncte fiind împărțite în sub-teme care abordează problema generală a țării, cum ar fi ocupărea forței de muncă, locuințe, violență, calitatea vieții, agricultori și securitatea alimentară, în raport cu nivelul de trai pentru săraci, securitate socială, reforma educației, relațiile internaționale, eradicarea sărăciei și justiție socială, fiscală și reforma pensiilor la sfârșitul mandatului democratic

De asemenea, se referă la guvernul său ca la unul din rândul căruia ar trebui să fie ales viitorul președinte, ca un guvern serios, eficient și onest. Intenția este de a face un bilanț al problemelor din țară și să se asigure că toți românii sunt interesați de politicile sale ca parte integrantă și propunerea organizată ca un plan excelent pentru locurile de muncă.

De asemenea, vede democrația ca un vehicul pentru ca armele să fie înlocuite de politică. Intenția președintelui este de a obține acceptabilitatea generală a românilor, și discursul se presupune a fi unul care vă permite transmiterea emoțiilor sale către public. (Sãlãvãstru, 1999:157).

5. Bibliografie

Cmeciu Doina, Discursul, Ed. Polirom, 2005

Salavastru Constantin, Discursul puterii, Ed. Institutul. European, 1999

Roventa-Frumusani Daniela, Analiza Discursului – Ipoteze si Ipostaze, Ed. Humanitas, 2012,

Beciu Camelia, Comunicare politică, Ed. Comunicarea, 2002,

Balandier, Georges, Scena puterii, Oradea, Editura AION, 2000.

Barnes, J.A,. Sociologia minciunii, Iași, Editura Institutului European, 1998.

Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, București, Editura Nemira, 1996.

Weber, Max, Politica, o vocație si o profesie, Editura Anima, 1992.

Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, București, Editura Nemira, 1996.

Weber, Max, Politica, o vocație si o profesie, Editura Anima, 1992.

Sãftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic, București, Editura 3, 2003.

Roșca, Luminița, Mecanisme ale propagandei în discurs, Iași, Editura Polirom, 2006.

Cuilenburg, J. J., Scholten, Știința Comunicării, București, Editura Humanitas, 1998

Zafiu, R., Limbaj și politică, București, Editura Universității din București, 2007

Lim, Elvin T., Five Trends in Presidential Rhetoric: An Analysis of Rhetoric from George Washington to Bill Clinton, 2002.

Ilie, Cornelia, Parliamentary Discourses, Ed. Polirom, 2006

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Politețe și impolitețe în dezbaterile televizate, 2004

Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan, Adina Chelcea, 2008, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura

Alan Cienki, Cornelia Müller, “Metaphor, gesture, and thought”, in Raymond W. Gibbs, Jr.2010

Bonnafous Simone, Tournier Maurice, “Discours et gestes télévisés : quelles méthodes ?”, Mots, 2001

5. Bibliografie

Cmeciu Doina, Discursul, Ed. Polirom, 2005

Salavastru Constantin, Discursul puterii, Ed. Institutul. European, 1999

Roventa-Frumusani Daniela, Analiza Discursului – Ipoteze si Ipostaze, Ed. Humanitas, 2012,

Beciu Camelia, Comunicare politică, Ed. Comunicarea, 2002,

Balandier, Georges, Scena puterii, Oradea, Editura AION, 2000.

Barnes, J.A,. Sociologia minciunii, Iași, Editura Institutului European, 1998.

Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, București, Editura Nemira, 1996.

Weber, Max, Politica, o vocație si o profesie, Editura Anima, 1992.

Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, București, Editura Nemira, 1996.

Weber, Max, Politica, o vocație si o profesie, Editura Anima, 1992.

Sãftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic, București, Editura 3, 2003.

Roșca, Luminița, Mecanisme ale propagandei în discurs, Iași, Editura Polirom, 2006.

Cuilenburg, J. J., Scholten, Știința Comunicării, București, Editura Humanitas, 1998

Zafiu, R., Limbaj și politică, București, Editura Universității din București, 2007

Lim, Elvin T., Five Trends in Presidential Rhetoric: An Analysis of Rhetoric from George Washington to Bill Clinton, 2002.

Ilie, Cornelia, Parliamentary Discourses, Ed. Polirom, 2006

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Politețe și impolitețe în dezbaterile televizate, 2004

Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan, Adina Chelcea, 2008, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura

Alan Cienki, Cornelia Müller, “Metaphor, gesture, and thought”, in Raymond W. Gibbs, Jr.2010

Bonnafous Simone, Tournier Maurice, “Discours et gestes télévisés : quelles méthodes ?”, Mots, 2001