Accesul la Informatie Prin Intermediul Licentelor Libere

Argument

Lucrarea denumită Accesul la informație prin intermediul licențelor libere, își propune întocmirea unei scurte analize a drepturilor de autor și în același timp sublinierea rolului important al licențelor libere, Creative Commons în redarea, accesarea și contactarea informației într-o societate în continuă schimbare, o societate a cunoașterii.

Prin cele trei capitole și cele treisprezece subcapitole, am dorit să subliniem rolul important al informației în societatea contemporană precum și legătura creată în timp între noțiunea de drept de autor și cea de licență liberă. Întrucât creațiile din domeniul public și nu numai, au o importanță deosebită în modelarea și instruirea caracterelor unei societăți considerăm necesară alinierea tuturor operelor din domeniul public la Licențele Creative Commons.

În cadrul sistemului de e-learning, internetul devine mediul de distribuție a materialelor informative, iar autorii cursurilor/modulelor se confruntă cu problema utilizării resurselor științifice (texte, imagini, fișiere video, etc) protejate de drepturile de autor. În lumea digitală se aplică aceleași legi ale proprietății intelectuale ca și pentru toate celelalte creații originale. Este important de știut că diversele materiale preluate de pe internet pentru a fi utilizate în prezentările cu scop educațional se află sub diferite licențe. Licența este contractul între titularul dreptului de autor și utilizatorul unei creații protejate prin copyright, care reglementează atât drepturile utilizatorului, cât și condițiile de utilizare.

O astfel de decizie luată la nivel superior ar reuși să reducă barierele cercetării. Alcătuirea unui consorțiu la nivel național într-o primă etapă și semnarea unor parteneriate între instituțiile cu specific de cercetare în timp, ar oferi rezultate mult mai rapide și vizibile la nivel mondial.

Cap. 1. Dreptul de autor parte componentă a proprietății intelectuale

1.1Terminologie

Literatura de specialitate definește dreptul de proprietate intelectuală ca un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile privind protecția creației intelectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic precum și semnele distinctive ale activității de comerț. Ca și caracteristică generală poate fi semnalată posibilitatea titularului de a se folosi de obiectul dreptului său în mod exclusiv. De asemenea putem vorbi despre un drept subiectiv al titularului, drept recunoscut de lege, care îmbracă două aspecte: unul pozitiv și unul negativ. Ca aspect pozitiv,este recunoscut titlularului dreptul de a fi singurul îndreptățit să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală. Prerogativa folosinței se exercită în mod direct și nemijlocit. Aspectul negativ constă în dreptul titularului de a inerzice terților orice folosință a bunului fără încuviințarea sa. Aceștia (terții) au obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingerii exercitării dreptului de proprietate intelectuală.

Dreptul proprietății intelectuale este considerată a fi ramura de drept cu cea mai spectaculoasă evoluție în ultimii 120 de ani. Mărturie în acest sens stau numărul de tratate internaționale și convenții, directive comunitare adoptate și organizații înființate. În literatura juridică recentă, profesorul Viorel Roș afirma:,, au trebuit să treacă aproape 2600 de ani, pentru ca în ordinea internațională a vremurilor noastre, importanța ce se acordă proprietății intelectuale să fie uriașă, neexistând vreun drept care să aibă o recunoaștere mai mare decât dreptul asupra creațiilor intelectuale.”

Cele două concepte de ,, proprietate intelectuală” și cel referitor la ,,dreptul de autor” apar pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Pentru prima dată în doctrină, noțiunea apare proclamată la 13 ianuarie 1791, fără ca aceasta să fie argumentată de către juristul francez Isaac René Guy le Chapelier, jurist francez și politician în perioada Revoluției franceze. Acesta susținea că: ,,cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai incontestabilă și, dacă pot spune așa, cea mai personală dintre toate proprietățile este opera intelectuală, fructul gândirii omenești; este un bun de un tip cu totul diferit de alte proprietăți.

Proprietatea intelectuală este intangibilă chiar dacă manifestarea sa exterioară este una vizibilă sau exprimată material. Astfel, o pictură este un obiect tangibil, dar obiect al proprietății intelectuale îl reprezintă creativitatea autorului. Proprietatea intelectuală este rezultatul unei activități umane chiar dacă în timpul creației intervine și un aparat, precum computerul în cazul persoanei care realizează un program pentru calculator.

Titularul dreptului intelectual are capacitatea legal recunoscută de a autoriza sau interzice accesul anumitor persoane la creația sa în sens de utilizare, reproducere, etc. În momentul în care autorul publică o operă sau pune în scenă o piesă, el oferă publicului, care pune stăpânire pe ele atunci când sunt bune, care le citește, care le învață, care le repetă, care le lasă să îl penetreze și care le transormă în proprietatea sa.”

Puțin mai târziu, politicianul francez, Lakanal, reprezentantul de seamă al Comitetului de Instrucție Publică, aprecia că ceea ce se poate contesta mai puțin dintre toate proprietățile, este fără îndoială faptul că nu pot fi contestate producțiunile geniului.

În aceeași notă în 1803, continua și Napoleon, făcând referire la proprietatea literară susținea: ,,cred că opera intelectuală este o proprietate ca și o moșie, ca și o casă, și că trebuie să se bucure de aceleași drepturi și să nu poată fi înstrăinată decât pentru cauza de utilitate publică”.

O primă analiză a proprietății intelectuale în sens larg, definește această noțiune ca fiind totalitatea drepturilor asupra creațiilor intelectuale din domenii știițifice, literar și artistic pe de o parte și industrial pe de alta, acestora din urmă adăugânduli-se drepturile asupra semnelor distinctive.

Concepția tradițională consideră că proprietatea intelectuală cuprinde de fapt proprietatea artistică și literară care la rândul ei cuprinde drepturile de autor și drepturile conexe și proprietatea industrială care, se divide între drepturile asupra creației intelectuale cu aplicabilitate în industrie și drepturile asupra semnelor distinctive.

Ca o primă definiție a acestui concept putem enunța următoarea definiție: ,, dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei sau persoanelor care au realizat o operă originală de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor”.

Ca și trăsături putem distinge două forme ale proprietății intelectuale una referitoare la durată limitată, cea de-a doua nelimitată în timp: invențiile, dreptul de autor au o durată limitată, pe când dreptul moral al unui artist de a opri distrugerea operei sale este nelimitat în timp.

De asemenea putem sublinia ca dreptul proprietății intelectuale este ubicuu, aceasta însemnând că este prezent și încorporat în toate realizările ulterioare protejate. Dreptul subiectiv de autor reprezintă acea posibilitate conferită de lege autorului unei creații intelectuale de a o utiliza potrivit aprecierii sale, în scopul satisfacerii intereselor lui personale nepatrimoniale sau patrimoniale, în limitele prevăzute de lege.

Ca și condiții de apariție putem aminti că trebuie întrunite mai multe condiții: originalitatea operei, existența unei forme concrete pe care o îmbracă, creația să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoștința publicului. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu prevede explicit decât condiția originalității, arătând în art. 2 alin. 2 că o creație intelectuală este „recunoscută și protejatăindependent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată”.

Conform aceleași Legi nr. 8/1996 următoarele drepturi morale și patrimoniale: de a decide în ce mod și cum va fi adusă la cunoștință publică opera, de a pretinde recunoașterea calității de autor, de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică, de a pretinde respectarea integrității operei, de a retracta opera, dreptul patrimonial exclusiv de a decide cum a fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, precum și dreptul distinct de a autoriza reproducerea, difuzarea, etc.

În literatura de specialitate unii autori înțeleg prin noțiunea de drept de autor, instituția juridică care include reguli și principii aplicabile creației intelectuale dar și dreptul subiectiv care aparține autorului. „Instituția juridică a dreptului de autor reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale ce decurg din crearea și valorificarea operelor literare, artistice sau științifice. Această instituție, ca instrument de protecție a creatorilor și operelor lor, se încadrează în dreptul proprietății intelectuale”.

Întemeiat pe două premise, dreptul de autor conferă titularului operei posibilitatea ca acesta să-și valorifice exclusiv și să-și utilizeze opera la maximum, în vederea obținerii de foloase patrimoniale pe o parte și pe de altă parte să îi asigură în societate condițiile necesare pentru a crea, a explora și a interveni în privința operelor publicate.

Izvoarele legislative din antichitate nu fac niciun fel de referire la dreptul autorilor. Există totuși mențiuni despre comerțul cu manuscrisele operelor, opere care aparțineau unor autori diferiți. Acestea erau realizate în mai multe exemplare, tocmai pentru a fi comercializate, lucru care confirma recunoașterea unui drept asupra manuscrisului, adică asupra bunului ce forma obiectul tranzacției. Concepția este menținută și în perioada evului mediu, amplificându-se astfel și apărând dreptul exclusiv de transcriere. Ca urmare se poate vorbii pentru această perioadă de o industrie a copiștilor, dezvoltată cu precădere pe lângă universități și monopolizată la acea vreme de către călugări.

În antichitate dreptul de autornu proteja practic decât elementul de creație sau de producție, chiar dacă au rămas unele date din care rezultă că se recunoștea un anumit drept moral de paternitate. Cercetările efectuate de-a lungul timpului în materia dreptului de autor, în mod deosebit în materia Digestelor, Digestele reprezintă o culegere de fragmenete extrase din lucrările jurisconsulților clasici, realizată între anii 530 d. Hr-533 d. Hr., rezultă că izvoarele legislative ignorau drepturile de autor. Cu toate acestea, atât la vechii greci, cât și la romani, au rămas destule dovezi referitoare la plagiatori. Aceștia erau demascați, plagiatul fiind considerat o acțiune dezonorantă.

În Grecia antică, cu toate că manuscrisele operelor diverșilor autori circulau, fiind difuzate la mari depărtări, drepturile autorilor erau limitate de dreptul asupra manuscrisului. Comerțul cu manuscrise nu asigura și protecția drepturilor autorilor originalelor. Așa se explică faptul că, după moartea lui Eschil, atenienii au permis altor poeți nu numai reluarea tragediilor acestuia, ci și modificarea lor.

Întrucât multiplicarea nu era interzisă, persoana care cumpăra un exemplar îl putea copia în mai multe exemplare pe care le vindea, fără ca autorul să beneficieze de nimic în schimb. Prețul cărților era foarte ridicat.

În Evul Mediu ia amploare industria copiștilor și dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor. O lungă perioadă de timp a fost monopolul călugărilor, pentru ca mai târziu să devină o industrie în mâna universităților. Spre exemplu, unii autori fac referire la dreptul exclusiv al Universității din Oxford de a transcrie operele. În această perioadă, calitatea de autor nu era revendicată de nimeni, pentru că de creație nu se vorbea decât în sens divin, iar copiștii erau anonimi. Pentru acest fapt problema protecției dreptului de autor nu se înfățișa ca o necesitate de prim ordin. Schimbarea se produce în mod radical, în evoluția dreptului de creație intelectuală o dată cu descoperirea tiparului cu litere mobile, în 1445, de către germanul Johannes Gensfleisch, rămas în istorie sub numele de Gutenberg. Impactul acestei invenții asupra dreptului de creație intelectuală a fost extraordinar, unii autori apreciind că tiparul a fost cauza exclusivă a nașterii dreptului de autor.

În Franța tipăriturile erau libere în timpul regelui Ludovic al XI-lea. În secolul următor însă s-a introdus autorizarea prealabilă a Universității și Facultății de Teologie pentru tipărirea și vânzarea cărților, inclusiv pentru cărțile tipărite în străinătate, apoi se instituie sistemul privilegiilor. Inițial, privilegiul multiplicării și difuzării operelor se acorda tipografilor, nu autorilor. Autorii care renunțau la manuscrisul lor în favoarea unui tipograf pierdeau orice drept asupra manuscrisului respectiv, iar tipografii dobândeau dreptul de proprietate asupra acestuia. Mai târziu, în anul 1517, a fost acordat primul privilegiu în favoarea autorului. Privilegiile reprezentau pentru autorități atât un avantaj material, cât și un mijloc care permitea controlul strict al tipăriturilor.

În anul 1559 a fost tipărit celebrul INDEX, o listă a cărților interzise de a fi tipărite și lecturate întrucât reprezentau în concepția vremii un „pericol" pentru religia creștină și pentru morală. Abia la sfârșitul secolului al XVII-lea apare conceptul de proprietate intelectuală, iar la începutul secolului al XVIII-lea este întâlnit și cel privind dreptul de autor. Începe să prindă teren ideea potrivit căreia autorii, creând opere, oferă colectivității servicii mai importante decât tipografii care le difuzează. Legea adoptată în Anglia în anul 1709 este considerată a fi prima lege a dreptului de autor. Scopul legii este acela de a încuraja știința și cultura prin conferirea autorilor cărților a unui drept la copie (copyright) pentru cărțile tipărite. Mai târziu, în 1734, a fost atribuit prin lege (Engraving Copyright Act) un drept de monopol în favoarea pictorilor. Utilizarea fără drept a unei opere era calificată ca fiind infracțiune de furt numai că sancțiunea nu era decât una de natură morală.

Ceva mai târziu se impună tot mai mult ideea că opera rămâne un bun al autorului chiar după vânzarea unor exemplare. Într-un memoriu prezentat Parlamentului din Paris, Louis d 'Hericourt subliniază ideea că librarii devin proprietarii operelor pe care le imprimă nu datorită privilegiilor acordate de regi, ci pe temeiul achiziției manuscrisului de la autor, în schimbul unui preț. În Franța, în 1761, s-a impus ideea că dreptul de autor este o proprietate și, în consecință, este supus dreptului comun. Această concepție s-a născut în urma unui conflict între comunitatea librarilor și nepoții lui La Fontaine privind drepturile asupra operelor acestuia, moștenitorii cerând și obținând un privilegiu personal pentru publicarea Fabulelor. În 1777, Consiliul Regal a adoptat două hotărâri care au constituit un fel de Cod al

proprietății literare, în care s-a afirmat principiul perpetuității privilegiului obținut de autor de a edita și de a vinde operele. Acest privilegiu se transmite urmașilor, cu condiția ca autorul să nu fi cedat opera unui librar, caz în care cesiunea privilegiului nu poate depăși durata vieții autorului. Revoluția franceză a abolit toate privilegiile autorilor și ale tipografilor, dar la 19 iulie 1793 a fost adoptată o lege care a consacrat dreptul de reproducere a operelor, a conferit dreptul exclusiv al autorilor și a instituit dreptul temporar, potrivit căruia, autorul se bucură tot timpul vieții de dreptul recunoscut, iar moștenitorii pe o perioadă limitată. În Anglia, situația a prezentat aspecte oarecum asemănătoare, într-o primă etapă dreptul autorului fiind recunoscut în temeiul dreptului comun. A fost adoptat un statut special în timpul domniei reginei Ana care își propunea să încurajeze industria, conferind autorilor și succesorilor lor în drepturi un drept de reproducere a cărților imprimate, pe anumite perioade. În Germania, într-o lucrare din 1690, apărută la Jena, se menționează ideea unei proprietăți intelectuale a autorului asupra operei sale.

Problema a făcut obiect de preocupări și în rândul filosofilor. Immanuel Kant, spre exemplu, considera dreptul de autor ca fiind un drept personal. În anul 1837 este adoptată în Paris o lege prin care autorul operei era protejat pe timp de 10 ani de la apariția operei, durată prelungită la 40 de ani în 1845. În SUA, dreptul de proprietate intelectuală a evoluat diferit față de cel european. Congresul SUA a adoptat în 1870 un act normativ prin care se recunoștea autorului un drept de folosință asupra operei sale pe o perioadă de 14 ani cu posibilitatea prelungirii o singură dată cu aceeași perioadă, dacă autorul, soția sau copiii erau încă în viață la expirarea primei perioade. În SUA s-a impus sistemul de copyright în care protecția dreptului de proprietate intelectuală depinde de înscrierea într-un registru special, numit Registrul de copyright. Deosebirea față de țările europene își găsește explicația în spiritul pragmatic al americanilor, după care prioritate au interesele industriei, în timp ce în sistemul european.

Ca punct de referință în configurarea dreptului de autor putem menționa anul 1455 când, Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile. În timpul domniei lui Ludovic al XI-lea, în Franța, tiparul era liber dar, regele Francisc a impus librarilor și tipografilor obținerea unei autorizații prealabile din partea Universității și a Facultății de Teologie.

În 1537 prin 2 Ordonanțe se stabilesc sancțiuni pentru respectarea interdicțiilor și în 1694 este creată funcția de cenzor regal. Tipărirea și vânzarea cărților devine un privilegiu concedat de autoritatea de stat. Durata și condițiile de acordare a privilegiilor era diferită, unele fiind conferite și pentru folosirea unor litere și forme tipografice. Autorii din literatura de specialitate susțin existența unui privilegiu care nu se acordă autorilor, ci tipografiilor. În acest fel autorii își pierdeau orice tip de drept asupra manuscrisului.

„În temeiul monopolului conferit, tipografii dobândeau dreptul de proprietate a manuscrisului, precum și dreptul de exploatare și difuzare a operei”. Apărut întâia dată conceptul de drept de autor apare la începutul secolului al XVIII-lea, prinde contur treptat ideea că autorul unei opere oferă societății servicii mai importante decât tipograful care nu face altceva decât să o difuzeze. Chiar dacă unele exemplare sunt vândute, opera rămâne un bun al autorului. Prin natura lui, dreptul de autor este o proprietate supusă dreptului comun.”

Importanța proprietății intelectuale a fost recunoscută din punct de vedere legal prin Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883 dar și de Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886. Ambele tratate sunt administrate de către Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI). Analizată la modul general, proprietatea intelectuală, cuprinde toate drepturile legale, izvorâte din activitățile intelectuale din domeniile literar, artistic sau științific și industrial. În accepțiune tehnică, proprietatea intelectuală este comparată cu un domeniu, ea fiind definită ca: submulțime în sens matematic a noțiunii juridice de proprietate. Sub aspect patrimonial, făcându-se referire la proprietatea unei opere rezultate în urma unui proces de creație intelectuală, de orice fel: literatură, științifică, didactică, metodică, artă plastică, etc.

Creația intelectuală poate fi împărțită în domenii și subdomenii, categorii și subcategorii, grupe sau segmente, fiind necesară pentru înlesnirea ințelegerii normelor juridice, caracteristice acestei discipline, care au ca obiect de protecție produsele spiritului creator, ale inteligenței, iar pentru protejarea acestora se impune existența unor norme juridice derogatorii de la dreptul comun.

Din punct de vedere tradițional, proprietatea intelectuală, analizată ca ramură distinctă de drept poate fi împărțită în două domenii principale cu următoarele subdomenii:

Drepturile de autor și drepturile conexe,

Proprietatea industrială.

La nivelul primei categorii putem discuta despre o nouă clasificare. În acest sens literatura de specialitate împarte categoria drepturilor de autor în:

Scrieri literare și publicistice;

Opere artisitice;

Opere științifice.

Categoriei drepturilor conexe, aceeași literatură de specialitate îi atribuie următoarele subcategorii:

Interpretările artiștilor interpreți și execuțiile / prestațiile artiștilor executanți;

Fonogramele (înregistrările sonore / audiovizuale) și emisiunile de radiodifuziune și televiziune.

În cazul drepturilor sui-generis putem face deosebirea între două categorii și anume:

Ale fabricanților bazelor de date;

Protecția expresiilor de folclor.

Clasificarea redată îndreptățește într-o oarecare măsură, opiniile exprimate atât în doctrina internațională, cât și în cea națională, punctele de vedere exprimate în studiile de specialitate dar și în documentele Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale fiind exprimată prin tratarea de drept a materiei respective.

La nivelul Proprietății industriale putem distinge conturate de autorii de specialitate în domeniul proprietătii intelectuale trei clase majore:

Creațiile tehnice (aici facem referire strict la invenții și modele de utilitate);

Creațiile estetice (dintre care putem aminti: desene, modele, semne distinctive);

Protecția împotriva concurenței neloioale.

Întrucât putem vorbi despre un drept subiectiv al titlularului,acesta poate fiprezentat sub două aspecte:

Într-un aspect pozitiv, constând din dreptul titularului de a fi singurul îndreptăți să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală și un aspect negativ care re concretizează în interzicerea dreptului altor persoane de a dispune de orice folosință a bunului fără încuviințarea proprietarului, terții având obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării dreptului de proprietate intelectuală.

1.2 Legea dreptului de autor trecut și prezent

Drepturile autorilor de opere literare și artistice au fost reglementate pentru prima dată prin Legea presei apărută în 1862. Aceasta a fost adoptată din vremea domniei lui Cuza. Legea făcea referire într-unul dintre capitolele sale și la dreptul de autor. Drepturile vizate erau recunoscute în mod deplin, în favoarea autorului, pe toată durata vieții. Acesta putea să se bucure de operă ca de o proprietate având dreptul de a o reproduce, de a o vinde sau de a o ceda. Încălcarea acesti legi prin tipărire, reproducere sau imitarea operei erau sancționate cu confiscarea operei sau cu plata unei amenzi. Amenda pe care trebuia să o plătească cel ce încălca legea era calculată la prețul a o mie de exemplare din ediția originală.

O altă prevedere a legii era legată de transmiterea dreptului asupra operei. În aceste condiții moștenitorii se bucurau de o perioadă de zece ani de la moartea autorului. Aceleași drepturi erau recunoscute și străinilor sub rezerva reciprocității, drepturile lor trebuind să fie recunoscute la ei în țară.

În aceeași lege era menționată și obligația autorului de a-și crea un depozit cu un anumit număr de exemplare din opera sa. În 1904 este menținută obligația depozitului dar, cade în atribuțiunile proprietarilor de ateliere tipografice. La 28 iunie 1923 intră în vigoare Legea nr. 126. Legea constituia o reglementare completă și modernă a dreptului de autor. Principalele caracteristici erau asigurarea drepturilor autorilor asupra operelor lor independent de îndeplinirea vreunei formalități iar cea de-a doua face referire la recunoașterea beneficiilor oferite strănilor fără existența unei condiții de reciprocitate.

Articolul 2 al Legii stipula că toți creatorii unei opere intelectuale indiferent de forma ei beneficiază pe tot timpul vieții de dreptul exclusiv de a face lucrarea publică, de a o prezenta, de a autoriza traducerea acesteia, sau de a autoriza adaptările și reproducerile, exploatarea, vinderea, dăruirea sau dispunerea prin testament.

De asemenea legea prevedea și dreptul moral al autorului de a împiedica denaturarea operei. În cazul cesiunii sau al vânzării, autorii sau moștenitorii păstrau drept de control asupra operei, putând cere daune, dreptul era netransmisibil și nu putea face obiectul renunțării. (art.3) Dreptul moștenitorilor era extins la 30 de ani din momentul morții autorului, succesorii supraviețuitori, soțul, soția având drepturi egale cu cel al copiilor. Articolul 4 al legii se referă la transmisiunea succesorală care esteoprită la clasa ascendenților, fiind limitată la părinți, iar pentru colaterali la frați, surori. Odată cu încetarea de a mai constitui forma obiectului de drept exclusiv, opera trecea în domeniul public. Dreptul de control al autorului sau a moștenitorilor acestuia era preluat de Academia Română. În acest mod dobândea un caracter perpetuu. (art.6)

Aceeași lege face referire și la operele nepublicate, literatura GRI, acestea nemaiputând fi publicate după moartea autorului. Interdicția publicării putea fi prinsă în testament și nu putea dura mai mult de 30 de ani de la data morții autorului.

Completarea Legii din 1923 vine ceva mai târziu, în 1946 prin Legea nr. 596 privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare. Reglementarea din '46 a fost modificată prin Decretul numărul 17 din 1949 referitor la editarea și difuzarea cărții. Ulterior apar modificări prin Decretul 19 din 1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, care în 1952 va fi modificat prin Decretul 428 și Decretul numărul 591 din 1955 pentru reglementarea contractelor privitoare la executarea de lucrări de artă plastică și de obiecte de muzeu. În 1956 Legea proprietății literare și artistice este abrogată. Soluțiile preconizate de Decretul din 1956 corespundeau orientărilor existente în doctrina europeană. Astfel, putem vorbi despre corespondenți la nivel internațional în Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice. „ În conformitate cu evoluția socio-economică și culturală din țara noastră, la 14 martie 1996, a fost adoptată Legea numărul 8 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Actuala reglementare a fost modificată și completată substanțial prin Legea nr. 329 din 14 iulie 2006.”

În prezent în România, asigurarea protecției proprietății intelectuale se realizează în principal prin două instituții de specialitate: Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – în domeniul proprietății industriale și Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe. În temeiul Hotârârii Guvernului nr.573/1998 Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci este organul de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului cu autoritate unică pentru asigurarea protecției proprietății industriale, care elaborează și supune spre aprobare guvernului strategia dezvoltării protecției proprietății industriale.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este organizat și funcționează, potrivit Hotărârii Guvernului nr.758/2003 ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce privește evidența, observarea și controlul aplicării legislației în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe.

Acordarea asistenței de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea persoanelor fizice și juridice române sau străine interesate în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, se asigură prin consilieri în proprietate industrială, organizați în cadrul Camerei Naționale a Consilierilor în Proprietate Industrială din România în conformitate cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei.

Prima lege în domeniul proprietății intelectuale, în România apare în 1879 printr-o hotărâre a Parlamentului și se referea la Legea Mărcilor de Fabrica și de Comerț. Tot atunci s-a pus problema adoptării unei legi a Brevetelor de Invenție, care a apărut abia în 17 ianuarie 1906, eforturi făcându-se încă din 1880. Cu această ocazie s-a înfiintat și Oficiul de Brevete, care este în prezent Oficiul de Stat pentru Invenții și mărci – OSIM.

Dacă la nivel național putem discuta despre apariția unor reglementări referitoare la dreptul de autor încă din 1862, la nivel mondial prima reglementare a fost consacrată de Legea din 19 iulie 1973. Aceasta făcea referire la dreptul de reproducere a unei opere oferind autorului o folosința viageră asupra operei sale dar și un drept de uzufruct de 10 ani în favoarea moștenitorilor sau a cesionarilor. După expirarea termenilor opera trecea în domeniul public.

1.3 Izvoare naționale

Sistemul românesc de drept are la baza Legii Dreptului de Autor următoarele acte legislative:

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție1, republicată;

Hotărârea Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție2;

Legea nr. 93/1998, privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție3;

Normele Oficiului În sistemul nostru de drept principalele acte normative care reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt:

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție1, republicată;

Hotărârea Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție;

Legea nr. 93/1998, privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;

Normele Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr. 211 din 22 septembrie

1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;

Normele Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr. 242 din 18 februarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invențiilor românești5, modificate și completate prin Normele nr. 318 din 4 ianuarie 2000;

Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante, republicată7;

Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor, republicată8;

Hotărârea Guvernului nr. 211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor, republicată

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

Legea nr. 451/2004, privind marca temporală1;

Hotărârea de Guvern nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare, republicată;

Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate;

Hotărârea Guvernului nr. 1457/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 350/2007 privind modelele de utilitate;

Hotărârea de Guvern nr. 573/1998 privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci;

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecției proprietății industriale și regimului de utilizare a acestuia, republicată;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare;

Hotărârea Guvernului nr. 401/2006, privind organizarea, funcționarea, structura personalului și dotările necesare îndeplinirii atribuțiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor;

Legea nr. 344/2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, cu modificările ulterioare;

Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, aprobată și modificată prin Legea nr. 437/002, republicată de Stat pentru Invenții și Mărci nr. 211 din 22 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;

Normele Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr. 242 din 18 februarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invențiilor românești, modificate și completate prin Normele nr. 318 din 4 ianuarie 2000;

Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante, republicată;

Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor, republicată;

Hotărârea Guvernului nr. 211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor, republicată;

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

Legea nr. 451/2004, privind marca temporală;

Hotărârea de Guvern nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare, republicată;

Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate;

Hotărârea Guvernului nr. 1457/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 350/2007 privind modelele de utilitate;

Hotărârea de Guvern nr. 573/1998 privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci;

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecției proprietății industriale și regimului de utilizare a acestuia, republicată;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare;

Hotărârea Guvernului nr. 401/2006, privind organizarea, funcționarea, structura personalului și dotările necesare îndeplinirii atribuțiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor;

Legea nr. 344/2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, cu modificările ulterioare;

Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, aprobată și modificată prin Legea nr.

437/002, republicată

Hotărârea Guvernului nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea strategiei naționale în domeniul proprietății intelectuale (2003 – 2007).

1.4 Izvoare internaționale

Datorită vocației internaționale a drepturilor de creație intelectuală, dispozițiile referitoare la proprietatea industrială au fost incluse în convențiile bilaterale începând cu secolul al XIX-lea. O dată cu dezvoltarea comerțului și avântul progresului tehnic, sistemul convențiilor bilaterale nu a mai fost în măsură să răspundă noilor exigențe ale protecției creației.

Convenții:

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale –1884. A fost revizuită periodic, ultima dată în 1979, în anul 2005 având 169 de state. România a aderat la această convenție în 1920, ratificarea având loc în anul 1924. Este un tratat cu o durată nelimitată, având stabilite organe de conducere, atribuții, buget și structură organizatorică proprii.

Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice – 1886. Ultima modificare datează din 1979, în anul 2005 avea 160 de state. România a aderat la acest tratat în anul 1920, ratificarea în 1927.

Similar Convenției de la Paris are structura organizatorică proprie și un buget propriu, provenind din taxele achitate de statele membre.

Convenția pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale –1970

convenții încheiate în cadrul Uniunii (Convenției) de la Paris, convenții încheiate în cadrul Uniunii (Convenției) de la Berna.

Cele două ultime categorii enunțate includ tratate separate, care sunt parte

integrantă sau sunt încheiate în spiritul convențiilor amintite, reglementând în mod punctuale diverse domenii.

Acorduri semnificative:

Actul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea și proveniența mărcilor,

Actul de la Haga din 1925 privind desenele și modelele industriale,

Actul de la Nisa din 1957 privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor,

Actul de la Lisabona din 1958 privind denumirile de origine etc.

Directivele Uniunii Europene:

Directiva Consiliului nr. 89/104/CEE din21 dec. 1988 privind armonizarea

legislațiilor statelor membru asupra mărcilor;

Directiva Consiliului nr. 97/71/CEE din 13 oct. 1998 privind protecția juridică a

desenelor și modelelor industriale;

Directiva Consiliului nr. 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecția juridică a

programelor pentru calculator;

Directiva Consiliului nr. 93/98/CEE din 29 oct. 1993 privind armonizarea duratei

de protecție a drepturilor de autor și a unor drepturi conexe;

Directiva Parlamentului European și Consiliului nr. 2001/84/CE din 27 sept. 2001

privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale;

Directiva Parlamentului European și Consiliului nr. 2003/48/CE din 29 aprilie 2004 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

1.5 Obiectul dreptului de autor

Ca și obiect al dreptului intelectual literatura de specialitate indică opera de creație intelectuală, opera de spirit fiind un bun incorporal. În acest fel elementele își pun amprenta asupra naturii dreptului ce le încorporează. În funcție de obiectul lui, dreptul intelectual poartă asupra unor bunuri.

Opera reprezintă fundamentul nașterii dreptului de autor conferindu-i o deosebită importanța. ,,Fructul creației intelectuale întruchipat în operă reprezintă obiectul dreptului de autor. Actul de creație nefinalizat nu are vocația la protecție; esențial va fi actul de creație să aibă o finalitate, realizarea unei opere. Opera va fi protejată doar dacă este fructul unei activități intelectuale. ”

Conform art. 7 al Legii nr. 8/1996, obiectul dreptului de autor este constituit din operele originale de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de

exprimare și independent de valoarea și destinația lor. O operă pentru a se bucura de protecție juridică trebuie să îndeplinească 3 condiții :

-să fie rezultatul unei creații intelectuale din partea autorului,

-să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor

-ceea ce înseamnă că nu în toate cazurile opera trebuie să fie fixat pe un suport materia,

-să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului prin reproducere, executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc. Precizăm definiția cuvântului operă, de la latinescul opera = creație,lucrare, prin acesta înțelegându-se produsul activității de creație intelectuală , ca emanație a inteligenței și voinței autorului .

Obligația din actuala reglementare de asigurare a protecției era condiționată de faptul aducerii la cunoștința publicului a operei în cauză, era prevăzută și în Decretul 321/1956, Legea nr. 8/1996 recunoscând acest drept prin simplul fapt al creației.

Pentru a putea fi catalogată ca unică,opera trebuie să îndeplinească câteva condiții din care amintim: prima condiție este denumită originalitatea operei și este considerată ca o expresie a amprentei personalității și individualității autorului. Originalitatea nu trebuie confundată cu noutatea care pentru invenție este o condiție impusă pentru ca aceasta din urmă să poată fi brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.

Alături de operele absolut originale există și opere relativ originale ai căror autori au împrumutat unor creații preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru să-i priveze de vocația la dreptul de autor, cum este cazul unei întregi categorii de opere denumite derivate sau compozite. Legislația nu cuprinde o enumerare clară a categoriilor de opere protejate în cadrul dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definiții cu caracter general, sau făcând referire la cele trei mari categorii de clasificare doctrinală și anume: opere literare, artistice și muzicale. În unele cazuri, opera muzicală este înglobată în categoria celor artistice. Operele științifice sunt, uneori, menționate separat. Unele legislații nu cuprind o definiție a operei protejabile. Condițiile protecției sunt desprinse din jurisprudență și doctrină.

Legislațiile mai noi, printre care și actuala lege română, au recurs la o enumerare a operelor protejabile fără a-i atribui enumerării un caracter limitativ.

Atât Decretul nr. 321/1956 cât și actuala reglementare -legea nr. 8/1996, pentru a nu da naștere la interpretări au enumerat această categorie de opere protejate:

„a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;

b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;

c) compozițiile muzicale cu sau fără text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;

e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;

g) operele de arta grafica sau p lastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura, gravura, litografie, artamonumentala, scenografie, tap iserie, ceramica, p lastica sticlei și a metalului, desene, design, precum si alte opere de arta aplicata produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general.

j) operele de artă digitală .”

De asemenea, articolul 8 din legea 8/1996 include în obiectul dreptului de autor și următoarele categorii de opere derivate:

„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale și orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științi

fice care reprezintă o muncă intelectuală de creație;

b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi : enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care,prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.”

Ca o definiție a operelor derivate putem spune că acestea sunt operele care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente . Pentru recunoașterea operei derivate , și mai ales pentru protecția ei, este necesar ca prin această operă să nu fie prejudiciate drepturile autorilor operei originale.

Drepturile de autor nu protejează:

a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi : stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;

d) mijloacele de plată;

e) știrile și informațiile de presă;

Art. 72 , din cadrul capitolul IX din lege care reglementează programele pentru calculator, include în categoria operele de creație intelectuală protejate și :

-orice expresie a unui program ,

-programele de aplicație și sistemele de operare , exprimate în orice fel de limbaj ,

-materialul de concepție pregătitor,

-manualele .

Conform prevederilor alin.2 al articolului 72 din lege , în materia programelor pentru calculator nu sunt protejate: ideile, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice și principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator.

Între calitatea de autor al unei opere, pe de o parte, și aceea de subiect al dreptului de autor al unei asemenea opere, pe de altă parte, se sesizează la nivel legislativ o diferențiere.

Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană, deoarece numai ea dispune de însușirile și capacitățile fizice și spirituale care sunt necesare realizării unei asemenea creații. În acest sens amintim precizările articolului 3 alin. 1 din lege cum că: „este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. De îndată ce opera de creație a luat o formă concretă, chiar dacă nu este terminată, autorul dobândește dreptul de autor asupra operei realizate și, odată cu aceasta, dobândește și calitatea juridică de subiect al dreptului de autor. Ea rezultă din prevederile art. 1 alin.1 din lege conform cărora dreptul de autor (respectiv de titular al dreptului de autor) asupra unei opere este recunoscut și garantat „în condițiile prezentei legi”.

Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică. Sub noua reglementare legislativă drept de autor îi este recunoscut și persoanei juridice și ca urmare acesta poate deveni titularul drepturilor născute din creația intelectuală. Ceea ce se poate acorda și se acordă uneori, prin lege, altor persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor, care în mod firesc nu poate aparține decât creatorului, ci numai „beneficiul protecției” acordate autorului. La nivelul doctrinei subiectele dreptului de autor sunt împărțite în subiecte primare/ originare, adică acele persoane care au creat nemijlocit opera și subiecte derivate – persoane care în virtutea competențelor recunoscute de lege dobândesc atribute ale dreptului de autor. Se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă la cunoștința publicului – prezumție relativă.

Dacă opera a fost adusă la cunoștința publicului sub un pseudonim sau sub formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de către persoana fizică sau juridică care o face publică dar numai cu consimțământul autorului atâta timp cât acesta nu-și dezvăluie identitatea.În legătură cu subiectele originare întâlnim următoarele situații: opera a fost creată de o singură persoană, dacă opera a fost creată de două sau mai multe persoane, opera cu mai mulți autori, realizare în coautorat (comună).

Pentru existența coautoratului trebuie îndeplinite trei condiții:

-opera să fie creată de două sau mai multe persoane;

-este considerat coautor persoana care a desfășurat o activitate de creație și nu cea care a acordat un sprijin științific;

-existența unei înțelegeri prealabile între coautori.

În cazul coautoratului există un obiect comun: opera, asupra căreia mai multe persoane (coautorii) își vor exercita drepturile, ca urmare și aici se vor aplica regulile cu privire la coproprietate din dreptul comun. În cazul mai mult autori s-ar putea întâlni situația în care unul dintre autori să fie principal iar ceilalți coautori. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina partea fiecărui coautor, situație în care coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord, foloasele materiale împărțindu-se între aceștia. O altă ipoteză este aceea în care contribuția fiecărui coautor să fie distinctă, ceea ce ar putea duce la posibilitatea ca fiecare să- și poată valorifica singur numai partea din operă în așa fel încât să nu-i prejudicieze pe ceilalți. Operele colective, comparativ cu cele comune, au un caracter complex, fiind rezultatul unirii, într-un corp comun a mai multor opere individuale, situație în care dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată (spre exemplu opera cinematografică sau altă operă audiovizuală).

Subiectele derivate sunt toate persoanele succesoare în dreptul de autor. Acestea pot dobândi dreptul fie prin moștenire potrivit legislației civile fie prin acte între vii. Ceea ce se dobândește sunt în primul rând drepturi patrimoniale și în mod cu totul excepțional o parte din drepturile personal nepatrimoniale.

1.6 Natura juridică a dreptului de autor

,,Natura dreptului de autor constituie expresia juridică a reprezentării pe care o societate o face propriei sale culturi.”

În ansamblul drepturilor intelectuale, dreptul de autor, a suferit cele mai profunde transformări. Aceste schimbări s-au datorat în primul rând aderării S.U.A., după mai bine de un secol la Convenția de la Berna, dar și unei evoluții spectaculoase a mijloacelor de informare. Datorită evoluției tehnologice din ultimii ani implicațiile deosebite asupra dreptului de autor au determinat adaptarea mijloacelor juridice de protecție a acestuia. Ca prim pas pentru respectarea principiilor fundamentale amintim internaționalizarea dreptului de autor prin încheierea Convenției de la Berna, în 1886. ,,Într-o fază incipientă, această soluție a reușit să adpteze în mare parte cerințele protecției dreptului de autor, însă noile tehnici de comunicare și difuzare produc certe dificultăți în găsirea unor soluții juridice echitabile.”

De-a lungul timpului natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală a constituit obiect de controverse cu toate că, majoritatea părerilor sunt în consens. Opiniile autorilor s-au grupat în două mari categorii:

O teorie care susține că dreptul asupra creației intelectuale poate fi considerat ca un drept de proprietate,

O altă teorie conform căreia dreptul de proprietate intelectuală este unul distinct formând o categorie specială.

Potrivit primei teorii, dreptul de creație intelectuală este caracterizat în conformitate cu preceptele dreptului natural ca un drept de proprietate. În această concepție creația intelectuală este calificată ca fiind cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai incontestabilă și cea mai sacră dintre toate proprietățile. Partizanii teoriei apreciază că există o analogie clară între dreptul autorului de exploatare a creației și dreptul proprietarului asupra bunurilor sale materiale. Teoria proprietății a fost consacrată de legislația Revoluției franceze, fiind preluată

de practica și doctrina juridică. Concepția care califică dreptul de creație intelectuală ca un drept de proprietate Prezintă unele limite: mai întâi că nu poate justifica protecția drepturilor nepatrimoniale ale autorilor creațiilor intelectuale și apoi că a despărțit soluțiile de protecție a dreptului proprietății intelectuale, care au urmat două direcții distincte. Este vorba de cea a dreptului continental, în care prioritare sunt drepturile morale ale autorilor și de cea a sistemului de drept anglo-saxon, în care prioritare sunt drepturile patrimoniale ale creatorilor.

După o altă teorie, „dreptul creației intelectuale este considerat ca o grupare distinctă

de drepturi și care pot fi denumite drepturi intelectuale. Teoria drepturilor intelectuale a precizat ideea unei noi categorii de drepturi. Juristul francez Edmond Picard a adăugat diviziunii clasice a drepturilor în personale, reale și obligaționale, consacrate de dreptul roman, și categoria drepturilor intelectuale”.

Ideea drepturilor intelectuale ca o categorie sui generis a înregistrat un succes deosebit, fiind preluată și susținută în diverse variante.

1. Astfel, potrivit unei prime susțineri, gruparea drepturilor în personale și reale

nu este completă. Drepturile intelectuale care vin în completarea categoriilor existente au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare

și sunt opozabile erga-omnes. Spre deosebire însă de drepturile reale, obiectul drepturilor intelectuale îl constituie activitatea și gândirea omului.

2. După o altă susținere, drepturile se clasifică în funcție de criteriul obiectului în drepturi ale personalității, drepturi reale, drepturi de creanță și drepturi intelectuale.

Deși nu poartă asupra unor bunuri corporale și nu constituie creanțe în raport cu debitorii, totuși drepturile intelectuale au o valoare pecuniară. Ele se aseamănă cu drepturile reale prin opozabilitatea lor erga-omnes și prin caracterul lor imediat.

3. Potrivit unei a treia susțineri, prerogativele care alcătuiesc drepturile intelectuale nu mai sunt separate. Principiul fundamental al diviziunii drepturilor după natura obiectului ar fi nesocotit dacă s-ar scinda cele două aspecte, moral și patrimonial.

Drepturile intelectuale fac parte din categoria unică a drepturilor asupra bunurilor în care trebuie să se opereze distincția între jura in res corporale și jura in res incorporale. Unii autori admit ideea existenței unei categorii distincte de drepturi reprezentate de drepturile intelectuale, dar în explicarea denumirii și fundamentului acestei categorii recurg la argumente de altă natură. Conform unei prime teorii, și anume, teoria drepturilor asupra lucrurilor imateriale, argumentația are la bază utilitatea socială, protecția și drepturile creatorului reprezentând o recompensă pentru serviciul social. Utilitatea socială înlocuiește noțiunea de proprietate incorporală. Titularul unei creații de formă are un drept absolut care nu poate fi și perpetuu, deoarece creațiile de formă, odată aduse la cunoștința publică manifestă o forță de propagare care nu poate fi contrariată de voința suverană a unei singure persoane.

Creațiile de formă, producții ale spiritului, sunt destinate să facă parte din fondul comun al umanității. O altă categorie de specialiști, adepții teoriei personalității drepturilor de creație consideră că acestea își au izvorul în opera intelectuală care este o prelungire a personalității. Așadar, opera fiind o creație a personalității, și drepturile aferente aparțin categoriei drepturilor personalității. Adversarii acestei teze susțin că produsul creației aparține autorului în exclusivitate doar atâta vreme cât nu este materializat. Din momentul în care opera îmbracă o anumită formă, ea se desparte de creatorul său, având o soartă juridică proprie. Aceste teorii asupra unor bunuri imateriale se bazează pe utilitatea socială, care înlocuiște la rândul său noțiunea de proprietate incorporală. Tltularul unei creații de formă are un drept absolut. Acest drept nu poate fi perpetuu întrucât creațiile de formă au o forță de propagare ce nu poate fi infnit contrariată de voința suvernă a unuia singur. Creațiile de formă fac parte din fondul comnu al umanității.

Teoria drepturilor de clientelă – În această orientare, drepturile privative urmăresc, sub diferite forme, materiale sau imateriale, să formeze o clientelă cu scopul de a obține profit economic sau de a conferi creatorului anumite avantaje și privilegii în raport cu concurenții. Obiectul acestor drepturi îl constituie clientela, pentru cucerirea căreia se desfășoară o competiție organizată între industria și și comercianți. Drepturile privative sunt chemate, în cadrul acestei lupte, să stabilească anumite poziții în favoarea titularului lor pe care concurenții vor trebui să le respecte.

Drepturile de clientelă au caracter dinamic, deosebindu-se de drepturile de proprietate și cele de creanță care fac parte din statistica juridică. Teoria este criticată întrucât se servește de obiectul dreptului pentru a-și determina natura și i se reproșează faptul că folosește o noțiune de factură economică pentru explicarea naturii juridice a unui drept.

Teoria drepturilor de monopol are în vedere caracterul structural fundamental al drepturilor privative și funcția de concurență pe care o exercită. Elementul esențial al drepturilor de monopol constă în posibilitatea titularului de a interzice terțelor persoane care au dobândit un obiect de proprietate intelectuală de a-l reproduce, multiplica sau înstrăina. Niciuna dintre tezele amintite nu are însușirea de a explica în mod cuprinzător și complet natura juridică a drepturilor recunoscute autorilor de creații intelectuale.

Caracterul complex al drepturilor de proprietate intelectuală a fost consacrat în sistemul Convenției de la Berna, fiind însușit cu unele rezerve de către țările membre ale Uniunii de la Berna. Însușirea nu a pus capăt disputelor și concepțiilor dihotomice în cadrul concepției privind natura complexăa drepturilor proprietății intelectuale, fiind conturate două teorii: teoria monistă sau unitară și teoria dualistă. Teoria monistă susține că, datorită faptului că legătura dintre personalitatea autorului și creația realizată este foarte strânsă, disocierea în drepturi morale și drepturi patrimoniale este imposibil de operat și acceptat. După această teorie, drepturile morale constituie prerogative ale drepturilor intelectuale, având aceeași valoare și aceeași durată ca și drepturile patrimoniale. În concepția monistă cele două elemente ale dreptului de creație intelectuală, dreptul privativ de exploatare și dreptul moral la paternitate, nu sunt separate.

Dreptul privind creația intelectuală este încadrat fie în categoria drepturilor asupra bunurilor, fie în categoria drepturilor personale. La adresa teoriei moniste pot fi enunțate o serie de critici, cum ar fi: teoria ignoră faptul că drepturile patrimoniale sunt doar drepturi eventuale, atâta vreme cât autorul nu și-a publicat creația. Opera se naște prin actul de creație, iar drepturile patrimoniale prin publicare; teza omite faptul că protecția drepturilor morale se face distinct de proiecția drepturilor patrimoniale: trece cu vederea împrejurarea că măsurile reparatorii sunt diferite pentru cele două categorii de drepturi: nu ține cont de faptul că încălcarea acestor drepturi nu se face simultan. Sistemul monist este consacrat în prezent în legea germană a dreptului de autor și a drepturilor conexe din 1965, modificată în 1985. Teoria dualistă consideră că drepturile morale și drepturile patrimoniale au o existență și un regim juridic distincte. O dată cu publicarea operei, drepturile patrimoniale își pierd condiția de eventualitate, dobândesc actualitate și certitudine. După publicare, drepturile morale nu-și încetează însă existența și continuă să existe chiar și după ce creatorul a decedat și după ce drepturile patrimoniale nu mai sunt recunoscute. Adepții acestei concepții își sprijină ideile pe următoarele argumente:

a) Dreptul patrimonial al autorului de a trage foloase materiale din exploatarea creației sale este consecința exercitării dreptului moral de publicare a operei sau a autorizării terților de a folosi opera sa. Altfel spus, prerogativele patrimoniale sunt dependente de exercițiul celor nepatrimoniale. Din acest motiv, legiuitorul a derogat de la dreptul comun și a stabilit că drepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea transmite decât pe termen limitat.

b) Drepturile morale exercită o acțiune atât de puternică asupra drepturilor intelectuale, încât înlătură aplicarea normelor de drept comun în materie de proprietate. Drepturile morale asigură respectarea legăturii între opera și personalitatea autorului, în timp ce drepturile patrimoniale asigură satisfacerea intereselor materiale ale creatorului.

c) Dreptul autorului la reparații patrimoniale este rezultatul încălcării drepturilor sale

personale nepatrimoniale. În dreptul nostru, potrivit Decretului nr. 31/1954, drepturile nepatrimoniale de autor sunt inserate alături de celelalte drepturi morale: dreptul la nume ori la pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la onoare, la reputație. Dar, în vreme ce onoarea, reputația și alte valori morale sunt făurite de om prin conduita sa în viața publică și privată și au caracter de maximă generalitate, creația intelectuală poartă amprenta autorului. Din acest motiv drepturile morale de autor aparțin numai realizatorilor de opere care au fost date publicității. Sistemul dualist al dreptului de proprietate intelectuală este adoptat aproape în toate țările Europei, exceptând Germania, unde, după cum am văzut, a fost consacrată soluția monistă a dreptului de creație intelectuală.

În alte concepții dreptul de autor a fost asimilat dreptului de proprietate, întrucât creația intelectuală “comportă o apreciere exclusivă și opozabilă tuturor, deci un fel de proprietate”. Rațiunea acestei opțiuni îsi află izvorul în considerarea de către adepții săi, că între dreptul exclusiv de exploatare recunoscut autorului și dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale există mari asemănări, “creația intelectuală fiind considerată cea mai personală, mai legitimă, mai incontestabilă si mai sacră dintre toate proprietățile”. Profesorul St. D. Cărpenaru critică această teorie, arătând că,“creația intelectuală, prin natura ei, este incompatibilă cu noțiunea de drept de proprietate”.

„Pe de altă parte, nu putem ignora faptul că această teorie, destul de criticată sub aspectul diminuării până la negarea importanței drepturilor morale de autor, a determinat apariția unor soluții de protecție diferite, pe de o parte sistemul continental care acordă preponderență drepturilor morale de autor iar pe de altă parte sistemul anglo-saxon în care dreptul de autor este asimilat unui veritabil drept de proprietate. “Succesul” reputat în trecut de această teorie tocmai prin crearea celor două sisteme distincte, în prezent, mai ales după aderarea S.U.A. la Convenția de la Berna, moment ce reprezintă un impact important în tendința de estompare a deosebirilor dintre acestea, devine desuet, teoria fiind practic abandonată”.

Legislația Revoluției franceze recunoaște pentru prima oară, în forma ei modernă (prin abandonarea sistemului privilegiilor) drepturile intelectuale pe care le califică drepturi de proprietate, calificare care într-un înțeles convențional, se mai păstrează încă pentru drepturile autorilor de creații tehnice, care și astăzi se numesc drepturi de proprietate industrială. În doctrina și chiar în legislația unor state continuă să fie folosită și expresia proprietate literară și artistică, deși majoritatea autorilor au părăsit teza dreptului de autor considerat ca drept de proprietate, al cărei ultim reprezentant modern a fost, în dreptul francez, L. Josserand. În teoria lui Josserand însă, era vorba despre „un fel de proprietate”, în măsura în care dreptul de autor comportă o apropiere exclusivă, opozabilă tuturor. Astăzi, teoria dominantă este aceea formulată în 1877 de Edmond Picard, potrivit căreia drepturile inventatorilor și acelea ale autorilor formează o categorie distinctă, aceea a drepturilor intelectuale. Această teorie s-a dezvoltat ulterior sub două variante : cea monistă și cea dualistă. În teoriile mai recente, ca cea a lui R. Franceschelli, care consideră de asemenea că drepturile la care ne-am referit alcătuiesc o categorie specială, care trebuie adăugată clasificării tradiționale, le denumesc drepturi de monopol, deoarece sunt caracterizate prin două trăsături :

– dreptul de a realiza și exploata opera;

Teza caracterului dualist a fost reprezentată în țara noastră de prof. Constantin Stătescu care considera că această caracteristică rezultă nemijlocit din actul normativ care reglementează dreptul de autor. Decretul nr. 321/1956 enumera în art. 3 atât drepturi personal nepatrimoniale câr și pe cele patrimoniale fapt ce a permis teoretic să discute acest caracter dualist al dreptului de autor.

Majoritatea civiliștilor români au relevat dependența prerogativelor patrimoniale de existența celor nepatrimoniale, ceea ce a determinat pe legiuitor să deroge de la dreptul comun stabilind că drepturile patrimoniale care aparțin autorului se vor transmite contrar dreptului comun pe o perioadă determinată de timp.

Aurelian Ionașcu în „Dreptul de autor în legislația R.P. Române” făcând o analiză a dreptului de autor așa cum era reglementat în acea perioadă prin Decretul nr. 321/1956 sublinia dependența elementului patrimonial de a ceea a dreptului personal nepatrimonial concluzionând : „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial ce dă naștere pe cale de consecință și la drepturi de ordin patrimonial care fiind împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimoniale formează un tot unitar”.

Noua reglementare, stabilește în Capitolul IV al Legii nr. 8/1996 care sunt drepturile morale (sau personal nepatrimoniale) și care sunt drepturile patrimoniale de care se bucură

– dreptul de a împiedica pe terți de a o reproduce, multiplica și valorifica (ius prohibendi sau ius excludenti alios).

1.7. Durata protecției și limitele exercitării dreptului de autor

Recunoașterea unui drept al unui autor asupra operei sale literare, artistice, științifice are loc pe tot parcursul vieții acestuia. Acest drept ia naștere din momentul creerii operei indiferent de modul sau forma concretă pe care a luat-o creația.

Drepturile morale sunt ocrotite din momentul creării și până la decesul autorului. Sunt prevăzute totuși trei excepții în art. 11 alin. 2 din LDA. Când exercițiul drepturilor morale se poate transmite prin moștenire: exercițiul dreptului de divulgare; exercițiul dreptului de a pretinde recunoașterea calității de autor; exercițiul dreptului de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația autorului. Durata de transmitere a acestor drepturi este nelimitată.

Drepturile patrimoniale cuprinse în conținutul dreptului de autor, iau naștere din momentul creării operei și durează pe tot timpul vieții autorului. După moartea acestuia, se transmit prin moștenire potrivit legislației civile, dar cu o perioadă limitată de timp și anume șaptezeci de ani. Articolul 149 alin. 3 din LDA prevede că, durata de exploatare în cazul operelor a căror autori au decedatînante de intrarea în vigoare a Legii 8/1996, întrucât termenele de protecție au expirat, se prelungește până la termenul prevăzut de lege.

În privința operelor colective, precum și a operelor anonime sau publicate sub pseudonim, durata termenului de șaptezeci de ani începe de la 1 ianuarie a anului următor datei publicării. Trebuie de asemenea să precizăm că în privința operelor publicate sub pseudonim sau fără indicarea autorului (anonime), legea le protejează conform articolului 302 din legea americană pe o perioadă de 95 de ani, de la data publicării, într-o limită de 120 de ani de la data creării.

Conform articolului 25 alin.2 din LDA persoana care după încetarea protecției dreptului de autor aduce la cunoștința publică, în mod legal, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecțiaa echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata este de 25 de ani, începând cu momentul în care a fost făcută publică pentru prima oară.

Aceeași lege, LDA, articolul 102, precizează că durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute artistului este de 50 de ani începând cu 1 ianuarie a anului următor. Distincția care trebuie subliniată este în funcție de tipul producătorului, spre exemplu cei de înregistrări sonore dar și a organismelor de radiodifuziune și televiziune este de 50 de ani, iar durata de protecție a fabricantului de baze de date este de 15 ani, începând cu 1 ianuarie a anului următor definitivării bazei de date.

Termenele amintite sunt calculate începând cu data de 1 ianuerie a anului urmăâtor creării operei. După împlinirea acestui termen, opera cade în domeniul public,ceea ce înseamnă că monopolul exploatării operei, ce a fost recunoscut titularilor, încetează, opera devine astfel bun al patrimoniului comun al umanității, putând fi folosit de oricine.

Literatura de specialitate fixează și câteva limite ale protecției, prin acestea înțelegându-se un ansamblu de folosire a unei opere, în perioada de protecție. Acestea nu sunt supuse nici autorizării din partea autorului, nici achitării vreunei remunerații. Dreptul de proprietate intelectual pe care îl deține autorul din faptul creației, este exclusiv și opozabil. Acesta este titularul unui drept de utilizare cu caracter patrimonial. Orice reproducere, prezentare integrală sau parțială, este supusă consimțământului autorului. Conform legislației românești în vigoare utilizarea operei fără consimțământul autorului este permisă și fără ca acesta să fie remunerat numai când sunt îndeplinite următoarele condiții:

Opera să fie folosită conform bunelor uzanțe;

Să nu contravină exploatării normale a operei;

Să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.

Titularul dreptului de autor sau al drepturilor conexe poate fi reprezentat, în toate procedurile, negocierile sau actele juridice, pe toata durata și în orice stadiu al procesului civil sau penal ori în afara unui astfel de proces, prin mandatar cu procură specială.

De asemenea trebuie să menționăm că pentru anumite cazuri prevăzute de lege este foarte importantă menționarea sursei și numele autorului. Reproducerile unei opere permise de art. 33, fără acordul autorului sunt admise numai în scop de informare pentru învățământ și cercetare. Conform legii în vigoare utilizarea unei opere în scop personal fără consimțământul autorului este permisă dacă sunt respectate 3 condiții:

– Opera să fie făcută cunoscută public;

– Reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei;

– Să nu aducă prejudiciu autorului.

Operele pot fi reproduse în cataloage publicitare cu condiția ca ele să fie realizate pentru a prezenta opera prezentată în expoziții, la licitații sau în colecții.

Cap. 2. Accesul la informație

2.1 Stabilirea conceptului de informație

Transformările apărute în ultima jumătate a secolului al XX-lea nu fac referire numai la schimbările intervenite pe scena relațiilor internaționale (exemplu: sfârșitul Războiului Rece, modificarea frontierelor, extinderea NATO și a Uniunii Europene), ci și la activitatea cotidiană a individului uman.

Având un caracter inovator, omul, a căutat noi soluții pentru a-și face viața mai ușoară, pentru a-și procura și prepara mai lesne hrana, să-și confecționeze și apere bunurile dobândite. Astfel a apărut spiritul de proprietate privată asupra avutului personal sau al societății în care trăia. De la protecția bunurilor până la protecția creației minții omenești a fost un pas, favorizat de crearea unei legislații potrivite în domeniu.

Problema accesului la informație s-a dovedit de-a lungul timpului ca fiind strâns legată de informatizarea societății dar și de strategiile și politicile adoptate la nivel național.

Privită ca o societate în care economia reflectă o dezvoltare datorată progreselor tehnologice, societatea informațională, evidențiază trecerea de la o economie de tip managerial la o economie de tip antreprenorial, în care informația devine un bun economic, valorificat cu precădere în cadrul economiei nonformale sau informale. „Economia formală, prin intermediul contabilității, delimitează și studiază ca obiect al acesteia, ansamblul de raporturi create între bunurile economice, pe de o parte ca obiecte de drepturi și obligații, iar pe de altă parte, ca drepturi și obligații cu privire la aceste bunuri. Informația, ca bun economic, pretinde un alt mod de administrare, deosebit de cel al bunurilor materiale, datorită dificultăților întâmpinate în recunoașterea drepturilor de autor asupra informațiilor, care nu pot fi totuși monopolizate. În știința comunicării, informația, în general, reprezintă ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. În informatică, o informație constituie o formulă scrisă susceptibilă de a aduce o cunoștință. Pentru a transmite o informație, aceasta trebuie, în prealabil, să fie codificată, adică prezentată prin anumite simboluri adaptate proprietăților fizice ale canalului de transmisie utilizat. Procesul de codificare a limbajului constă în trecerea de la elemente de ordin semantic (de conținut) la cele expresive”.

Astfel, societatea informațională a devenit o realitate, un fapt împlinit, care s-a dezvoltat pas cu pas în decursul a peste cincizeci de ani de la apariția sistemului informatic. Rolul principal în crearea, conturarea și consolidarea noilor concepte legate de distribuirea, prelucrarea și colectarea informațiilor l-au avut nu numai explozia de informații ci și criza informațională declanșate la un moment dat. ,,Caracterizată de întrebuințarea frecventă și în majoritatea domeniilor de activitate a mijloacelor puse la dispoziție de către avansul tehnologic înregistrat în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, societatea informațională are la bază un concept aflat în istoria omenirii încă de la formarea primelor grupuri organizate de indivizi umani: informația.” Se poate discuta despre o clasificare a informației pornind de la Conceptul OSINT (Open Source Inteligence).

Literatura de specialitate a clasificat informația după câteva criterii:

Din prima categorie fac parte informațiile din domeniul politic, economic, militar, acestea fiind împărțite după domeniul de interes. Cea de-a doua categorie se referă la nivelul de acțiune. Astfel, putem distinge informații strategice, operaționale; tactice, etc. O a treia clasă ar putea fi vizualizată la nivel de statalitate, informațiile prinse în această categorie fiind: interne și externe. După sursa de culegere acestea ar putea fi clasificate în surse umane, surse tehnice, surse deschise. Ultima categorie face referire la nivelul de clasificare, acestea putând fi: clasificate și neclasificate. În baza acestei clasificări redate de conceptul OSINT informația poate fi definită ca reprezentând procesul specific de identificare, culegere, colaționare, procesare și diseminare a informațiilor din surse deschise. Lărgind un pic câmpul de analiză se poate discuta despre conceptul de informație prin clasificarea surselor deschise. În acest sens pornind de la cele două tipuri de surse: sursele tradiționale (aici intând mass-media) și Internetul (acces nelimitat și surse gratuite sau contra cost), dar și literatura GRI (informația disponibilă din punct de vedere legal și etic, dar distribuită prin canale specializate), sursele umane (observatori, cercetători), sateliți comerciali, putem vorbi despre valoarea datelor în acces deschis ca fiind o valoare egală sau chiar mai mare decât valoarea datelor clasificate. Această situație este întâlnită în cazul monitorizării sau analizei problemelor actuale, lucru care a condus la creșterea atenției acordate de către agențiile de intelligence information din sursele deschise.

Creația intelectuală constituie un important element al culturii, facând referire la: invenții, opere literare și artistice, simboluri, nume și imagini, toate acestea contribuie la dezvoltarea și progresul umanității. Întrucât orice persoană poate să participe la viața culturală, acest drept fiind un drept dobândit prin Constituție, se impune ca și rezultatul activității sale concretizat într-una din formele scrise menționate anterior, să fie protejate atribuindu-i-se astfel drepturi de natură patrimonială sau nepatrimonială. Aceste drepturi sunt în acord cu interesele generale ale societății. Evoluția și diversificarea documentară n-au produs și nici nu vor produce de la sine fenomenele de esențializare în viitorul apropiat. Apariția noilor tehnologii informaționale au determinat la început creșterea cantității informaționale, ulterior în subsidiar, a fost determinată creșterea modalității de organizare mai performantă și de circulație rapidă a acesteia. Marcate de tehnologii miraculoase, legate de condensarea informației, de creșterea capacităților, legate de condensarea informației, de creșterea capacităților de stocare, a vitezei de transfer, a posibilităților de fasciculare și de combinare, a variantelorde migrare nu au condus încă la convingerea că fluxurile pot fi deplin dominate și că dezvoltarea cunoașterii beneficiază de cele mai importante și potrivite opțiuni și de cele mai eficiente instrumente. Spaima de pierdere a informației a fost înlocuită de spaima de rătăcirea în multitudinea de informații. Fetișizată filozofic, ca instrument al puterii, informația riscă să devină adversarul creativității și alimentul stresului dar și al blocajului intelectual. Informația este considerată a fi elementul și forța de acțiune a sistemului, bazat pe unitate și în același timp pe diferențiere. ,,Ea formează atomii cognitivi, prin combinarea și mișcarea cărora se pot dezvolta toate construcțiile cunoașterii. Informația poate identifica și recunoaște caracteristicile sistemelor, de la relațiile dintre întreg și parte până la locul și rolul gradelor de libertate, în îndeplinirea funcțiilor specifice. Informația capătă statut propriu atunci când este descoperită, înțeleasăși folosită ca expresie a necesității în procesele de cunoaștere. Informația este orice tip de mesaj care reprezintă interes pentru receptor, scria acum câteva decenii, rusul I.A. Shreider, încercând să aprofundeze raportul dintre subiectivitate și obiectivitate în prelevarea informației.”

Conform specialiștilor din domeniu, informația este privită ca un concept filozofic, generos, legat de toate sensurile dezvoltării societății. Informația este o resursă fundamentală. La fel ca toate celelalte resurse ale unui stat și ea necesită planificare, protecție și management judicioase cu scopul de a fi utilizabilă în orice moment pentru a se asigura buna funcționare a statului și atingerea obiectivelor acestuia. ,,Securitatea informației protejează informația de o gamă largă de amenințări, cu scopul de a asigura și de a menține următoarele atribute ale acesteia: confidențialitatea, asigurarea faptului că informația este accesibilă doar instituțiilor și persoanelor autorizate; integritatea: păstrarea acurateței și completitudinii informației precum și a metodelor de procesare; disponibilitatea: asigurarea faptului că utilizatorii autorizați au acces la informație și la resursele asociate atunci când este necesar”.

Publicarea în sine reprezintă o afacere de drepturi. Editorii obțin dreptul legal de a distribui materialul sub semnătură (copyright) și au posibilitatea de a manageria relațiile cu aceia care lucrează la distribuirea lucrărilor. Principiile legale aplicabile copyright-ului sunt implicate în fiecare etapă a procesului de publicare începând cu momentul creerii operei până la momentul când aceasta ajunge să fie consultată de toți cei care îi văd utilitatea. Editorii achiziționează drepturi prin intermediul înțelegerilor cu transferul ,,copyright-ului” de la autor către editura pe care o reprezintă. Distribuirea lucrărilor digitale este îndeplinită prin intermediul contractelor. Acestea au prinse ca și clauze acorduri sub forma licențelor libere.

2.2 Principiul accesului liber la informație

,,Considerat a fi Principiul transparenței, principiul accesului liber la informație trebuie respectat și este reglementat de Legea 544/2001 și prin care autoritățile și instituțiile publice au obligația să își desfășoare activitatea într-o manieră deschisă față de public, în care accesul liber și neîngrădit la informațiile de interes public să constituie regula, iar limitarea accesului la informație să constituie excepția, în condițiile legii.”

Dreptul de a beneficia de informație este unul dintre drepturile fundamentale reglementat de Carta Drepturilor Omului, în contextul exercitării altor drepturi fundamentale, este unul dintre elementele esențiale. Se manifestă pozitiv, asociindu-se cu condiția utilizării informațiilor ca bun comun al societății dar și cu posibilitatea celor interesați în a-și exercita acest drept.

Acest drept este evidențiat ca expresie a principiului moral al autonomiei, conform căruia oricine își poate configura modul de existență. Reglementa de Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite, a stabilit că dobândirea de informații este unul dintre drepturile fundamentale ale individului.

Statutat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului la articolul 10 precum și în Constituția României de articolul 30, oferă oricărei persoane posibilitatea de a-și exprima ,,punctele de vedere, concepțiile sau convingerile” prin viu grai, în legătură cu orice problemă fără niciun fel de îngrădire, respectându-se valorile morale și juridice ale societății în strânsă corelație cu condiția libertății de exprimare ale cărei principii, reguli și criterii au fost stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva pluralismului toleranței și spiritului de deschidere. Reglementările de baza privind liberul acces la informațiile de interes public reies din documentele internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, dar și din documentele interne: Constituția României, art. 31: " Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit… Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de personal."

Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 544 din 2001, Legea nr. 51privind siguranța națională, art. 12, alin. 3.

Libertatea de exprimare include cumva dreptul de accesare a informațiilor, de căutarea informațiilor și de acumularea acestora. Acest drept se corelează cu dreptul de acces liber la informații, cu dreptul de acces la realizările intelectuale ale altor persoane și dreptul de diseminare a rezultatelor propriilor realizări. Accesul neîngrădit la informație este condiționat de posibilitatea manifestării unei libertăți efective de exprimare. Informația de interes public este orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice.

Informația referitoare la datele personale este o informație de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice de către persoana în cauză. Convenția europeană de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, reprezintă un alt document care statuează libertatea de exprimare, gândire și de opinie, prevăzând asigurarea acestei libertăți în Art. 10 alineatul 1. Sunt vizate drepturile civile și politice din decembrie 1966, precizându-se în art. 19 alin. 1, cadrul și limetele în care libertatea de exprimare se poate manifesta pentru ,,forma orală, scrisă, imprimată sau artistică sau prin alt mijloc la alegere.” Curtea Europeană a Drepturilor Omului formulează libertatea de exprimare, subliniată în paragraful 1 art. 10, ca fiind ,,unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei.”

Această formulare a fost preluată de textele juridice fără modificări. În legislația românescă, accesul la informație este reglementat prin Legea 544/2001. În acest text, legiuitorul, specifică că: ,,accesul la informație trebuie să fie liber de orice formă de cenzură, fie ea ideologică, politică sau religioasă, precum și de orice impediment de natură economică.”

Conceptul de acces la informație reprezintă o componentă a filosofiei societății moderne fiind elementul esențial care concentrează toți factorii care participă la procesul comunicării: creatorii, distribuitorii și beneficiarii informației.

Reglementat în articolul 11 din Carta Drepturilor fundamentale ale Omului, Libertatea de exprimare și de informare este prezentată ca:

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate. Principiul informării cetățenilor constituie un principiu fundamental în desfășurarea activității autorităților administrației publice din România în general, dar mai ales în ceea ce privește organele administrației publice locale. Principiul informării cetățenilor presupune în primul rând existența unor mecanisme prin care individul pe de o parte, să își poată cunoaște drepturile și modalitățile prin care poate beneficia de exercițiul acestora, iar pe de altă parte, să poată avea o reprezentare clară și corectă a modalității de desfășurarea a mandatului reprezentanților săi, mecanisme precum liberul acces la informațiile de interes public sau transparența în actul decizional local. În al doilea rând, trebuie avut în vedere faptul că principiul informării cetățenilor presupune și un drept la informare a cetățeanului, drept ce atrage de la sine o obligație corelativă în sarcina autorităților administrației publice: obligația de a asigura informarea corectă a cetățeanului cu privire la deciziile care îl privesc direct sau la gestiunea problemelor colectivității locale. Fără o reală informare individul „nu poate să-și exercite cetățenia”. Informarea cetățenilor se constituie astfel într-un fundament al democrației locale și într-o condiție de bază pentru bună și reală administrare locală. Dezvoltarea unei „informări locale” conduce la o apropiere acetățeanului de cei pe care i-a ales și care îi reprezintă interesele și la o atenuare a riscurilor apariției unei „monarhii locale”. O gestiune a sarcinilor și problemelor locale fundamentată pe secret trebuie astfel înlocuită cu o gestiune bazată pe transparență. Scriitorul american Walter Lippmann afirmase că un oficial ales nu răspunde decât în fața instituției sale, nu și în fața electoratului: “Acolo unde guvernul este dominat de opinia maselor, funcțiile puterii sunt grav afectate”. În mod asemănător, sistemul britanic al democrației parlamentare se baza pe principiul conform căruia numai legislativul putea monitoriza guvernul, nu și publicul. În viziunea lui Walter Bagehot, principalul teoretician al guvernării parlamentare britanice, democrația nu putea funcționa decât “dacă guvernanții nu trebuie să dea socoteală vulgului”. Acestea erau concepțiile încă predominante în majoritatea cercurilor guvernamentale din anii ’40. (Ca să fim cinstiți, aceste concepții sunt larg răspândite și astăzi). Iată de ce textul Rezoluției Adunării Generale a ONU a însemnat o rupere atât de radicală de trecut. Să ni-l reamintim: “Libertatea de informare este un drept fundamental al omului și… piatra de încercare a tuturor libertăților cărora Națiunile Unite le sunt credincioase”.

2.3 Dreptul la informație

Accesul la informație sau actul informațional, după cum îl denumesc specialiștii în domeniu, este la bază un act canadian, care oferă dreptul la accesarea informației indiferent de forma acesteia, indiferent de instituția care deține această informație. Paragrafele actului respectiv prevăd că informația de tip guvernamental ar trebui să fie disponibilă publicului însă cu anumite restricții. Dreptul de accesare trebuie limitat și particularizat în funcție de categoria din care aceste documente fac parte. Totodată regulamentul prevedea revizuirea deciziilor referitoare la divulgarea de informații. Același regulament face cunoscută prezența unui Comisariat Informațional, ce reprezintă un organ de mediere independent, în sarcina căruia cade responsabilitatea de raportare a datelor către Parlament. Dreptul la informație este un drept fundamental nou pentru legislația română, fiind receptat de Constituția României [art. 31] (în continuare Constituția) din instrumentele juridice internaționale, printre care se numără și Convenția europeană. Aceasta din urmă, atunci când se referă la libertatea de informare, utilizează noțiuni, cum ar fi “primire” ori “comunicare”. Este vorba, desigur, atât de libertatea de a primi informații în mod liber și din diverse surse, cât și de a difuza informații, fără nicio ingerință din partea autorităților publice. Însă, aceastălibertate presupune responsabilitate, deoarece în viața socială nu poate exista libertate dincolo de orice limite. Aceste limite se referăla apărarea unor valori sociale și a drepturilor și reputației aparținând altor persoane. Dacă aceste limite sunt depășite, acest lucru poate atrage răspunderea civilă, administrativăsau chiar penală a celor vinovați de comiterea unor fapte cese circumscriu într-o asemenea sferă. Totuși, principiul libertății de informare rămâne însă în toatăsubstanța sa și se impune ca atare atât autorităților publice, cât și oricăror alte persoane fizice sau juridice. Mai mult, este nevoie ca înseși autoritățile statale săvegheze la asigurarea respectării dreptului la opinie și la informare, ceea ce înseamnă căstatul, pe de o parte, nu trebuie să stânjeneascăîn niciun fel exercițiul liber al acestor drepturi (obligație negativă), iar, pe de altăparte, el trebuie să asigure exercițiul lor în scopul înfăptuirii pluralismului de opinii și de idei (obligație pozitivă). În literatura juridică de specialitate s-a arătat că, în acest mod concepută, “libertatea de exprimare este garanția unei informări obiective și a pluralității (…) oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-media, ci și tuturor creatorilor din domeniile științific, literar sau artistic”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.) a decis că art. 10 din Convenția europeană privește nu numai conținutul informațiilor, dar și mijloacele prin care acestea sunt transmise sau captate, deoarece orice restricție adusăacestora atinge însuși dreptul de a primi și de a comunica informații.

În 1982 Danemarca, Austria, Noua Zeelandă și Suedia au adoptat un act modern referitor la liberatatea informației, act implementat de Statele Unite încă din 1966. Liberatatea de informare permite accesul publicului general la datele deținute de guvernele naționale. Prin intermediul acestei legi s-a stabilit acel ,,drept de a ști” definit ca un proces legal prin care cererile pot fi făcute pentru solicitarea de informații către instituțiile deținătoare. Informațiile puteau fi eliberate cu titlul de gratuitate sau implicând costuri minime. Astefl, în 1983 sunt stabilite tipurile de informații care pot fi accesate cu o completare ulterioară a acestui act în același an. Scopul stabilit încă de la început era acela de a proteja intimitatea individuală, de a respecta informațiile personale ale fiecărui individ și de a oferi persoanelor dreptul de a fi informate. Actul cunoscut sub denumirea de Legea Crown, face trimitere către copyright. Articolele acestuia prevedeau că plângerile referitoare la încălcarea confidențialității datelor și nerespectarea protocoalelor puteau fi raportate către Comisia de Confidențialitate.

Informația a fost clasificată ca informație de interes public orice informație care privește activitățile sau rezultatul acestora din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației într-un prim sens, cel de-al doilea referindu-se informația cu privire la datele personale prin aceasta înțelegându-se orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

Pornind de la conceptul de bază mai sus prezentat, Legea Fundamentală a României consfințește, prin enunțul prevăzut la art.31 alin.1, principiul potrivit căruia dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

“Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”, iar la pct.2, se menționează că: “Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor politice și asupra problemelor de interes personal”. Bineînțeles că există și excepții de la regulile impuse de lege, având în vedere că în practică se întâlnesc situații diverse, care pot afecta integritatea, siguranța, statutul unui stat sau al unei persoane. Această constrângere în ce privește “dreptul la informație” și care vizează clar “libertatea de exprimare”, se aplică în cazul unor situații care implică apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, prevenirea unei calamități, a drepturilor și a libertăților cetățeanului, dar care să nu discrimineze sau să aducă atingere existenței drepturilor și libertăților.  Sunt formulate clar și tipurile de informații pe care autoritățile publice sunt obligate să le prezinte voluntar, afișate pe site-urile oficiale de informare și în interiorul instituțiilor respective. Accesul la informație nu se referă doar la cele de ordin administrativ, ci reprezintă întregul set de informații utile societății, fie că privesc anumite evenimente, documente sau activități monitorizate sau investigate de către presă. O altă lege care face referire la același drept de liberatate a consultării și informării individului este Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public publicată în Monitorul Oficial nr. 663 / 23 octombrie 2001.

,,Informația înseamnă putere. Cine deține informația, are și puterea. Este un adevăr valabil încă din cele mai vechi timpuri. Astăzi informația este nelimitată ea fiind constrânsă doar de timp, a devenit un serviciu de primă necesitate, se propagă singură, iar calitatea ei de a se substitui altor resurse economice, transportabilitatea cu o viteză foarte mare și abilitatea ei de a da un avantaj celui ce o deține stau la baza remodelării unor industrii sociale precum cercetarea, educația, activitatea editorială, comerțul și în special a politicii. Așadar, informația este arma cu care multe regimuri au fost anihilate, multe argumente au fost combătute, dar, mai ales cu care multe persoane au ieșit la vânătoarea drepturilor. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Într-o societate democratică, comunicarea între cetățean și stat trebuie să fie una facilă, lipsită de interese ascunse și reprezintă resursa pe baza căreia se iau deciziile semnificative în ce privește cele două entități. Informarea corectă reprezintă premisa stabilirii unei relații oneste între stat și societatea civilă, iar mijloacele mass-media sunt resortul care orchestrează această legătură”.

Conform art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea opiniei și expresiei; acest drept include libertatea de a susține opinii fără nici o interferență și de a căuta, primi și răspândi informații și idei prin orice mijloace, indiferent de frontiere. Există mai multe motive care fac ca protecția proprietății intelectuale să fie imperios

necesară:

• progresul și prosperitatea umanității depind de creativitatea ei în domeniile tehnic și cultural;

• protecția juridică a creațiilor noi încurajează investițiile și conduc la alte inovații;

• promovarea și protecția proprietății intelectuale stimulează creșterea economică, duc la crearea de noi locuri de muncă și noi ramuri de activitate și la îmbunătățirea calității vieții.

Un sistem de proprietate intelectuală eficient și echitabil poate fi de ajutor tuturor țărilor în exploatarea potențialului de proprietate intelectuală care este un instrument puternic de dezvoltare economică și de progres social și cultural. Acest sistem contribuie la instaurarea unui echilibru între interesele inovatorului și interesul public, asigurând astfel un mediu propice creativității și invenției, în beneficiul tuturor. Drepturile de proprietate intelectuală recompensează creativitatea și efortul uman care reprezintă motorul progresului umanității.

Importanța proprietății intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883 și de Convenția de la Berna pentru protecția lucrărilor artistice și literare din 1886. Ambele tratate, sunt administrate de către Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI). Prin actele normative enumerate anterior au fost transpuse sau preluate în legislația națională o serie de acte normative comunitare.

Astfel, au fost transpuse integral : Directiva 89/104/CEE privind mărcile, Directiva 98/71 CE privind protecția juridică a desenelor, Directiva 98/44 CE privind protecția juridică ainvențiilor biotehnologice, Directiva 91/250/CEE privind protecția juridică a programelor de calculator, Directiva 92/100/CEE referitoare la dreptul de închiriere și împrumut și la anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, Directiva

93/83/CEE privind coordonarea anumitor reglementări privind dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile radiodifuzării prin satelit și retransmiterii prin cablu, Directiva 93/98/CEE privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și drepturilor conexe. De asemenea, a mai fost transpusă parțial Directiva 96/9/CE privind protecția bazelor de date.

Dintre Regulamentele Uniunii Europene au fost preluate integral : Regulamentul CE nr.2100/1994 instituind un regim de protecție comunitară a noilor soiuri de plante, Regulamentul CE nr.40/1994 privind marca comunitară, Regulamentul CE nr.241/1999 pentru modificarea Regulamentului CE nr.3295/1994 și Regulamentul CE nr.2549/1999 care modifică Regulamentul nr.1367/1995. Parțial, au mai fost preluate Regulamentul CE nr.3295/1994 fixând măsuri în vederea interzicerii punerii în circulație liberă, exportului, reexportului și plasării sub un regim suspensiv a mărfurilor contrafăcute și pirat și Regulamentul CE nr.1367/1995 care stabilește dispozițiile de aplicare a Regulamentului nr.3295/1994 1.2.5. În plan internațional România este membru fondator al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), creată prin Convenția pentru instituirea OMPI, semnată în 1967. De asemenea România este membru din 1920 al Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății industriale creată în baza Convenției de la Paris din 1883, iar din 1927, membru al Uniunii de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice creată în baza Convenției de la Berna din 1886. În conformitate cu obligațiile asumate în procesul de aderare la UE, România a devenit membră a Organizației Europene a Brevetului începând cu data de 1 martie 2003, aceasta confirmând faptul că sistemul român de protecție a proprietății industriale este un sistem modern și conform normelor europene.

În anul 2001 România a ratificat cele mai noi reglementări internaționale în domeniul dreptului de autor și drepturilor conexe în mediul numeric, respectiv Tratatul OMPI privind dreptul de autor și Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele semnate în 1996 la Geneva.

În cadrul unei cooperări active a autorităților române cu celelate instituții internaționale specializate în proprietate intelectuală, elementul cel mai important îl constituie Programul de cooperare între Guvernul României și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, semnat la București, la 7 iunie 2001 și aprobat prin Hotarârea Guvernului nr.974/2001. În procesul de pregatire pentru aderarea României la Uniunea Europeana, domeniul proprietății intelectuale s-a bucurat de o deosebită importanță, acesta fiind inclus în mai multe capitole de negociere respectiv Dreptul societăților comerciale, Libera circulație a mărfurilor, Uniunea vamală, Cultură și audiovizualul.

Cap. 3. Licențele libere

3.1  Concept

Putem vorbi despre conceptul de conținut deschis, atunci când este liberă utilizarea și accesarea de către cei interesați, fără a avea nevoie de permisiunea expresă a autorului. Din cele mai vechi timpuri, evoluția s-a realizat prin îmbunătățirea lucrurilor, procedurilor, conceptelor deja existente. Era digitală oferă posibilitatea tuturor de a accesa și de a construi pe baza informațiilor și operelor deja existente, în modurile cele mai inovatoare și în cel mai scurt timp. Conținutul deschis reprezintă de fapt, un stimulent atât pentru creativitatecât și pentru dezvoltare socială și economică. Autorul are puterea de a autoriza utilizarea conținutului de către alte persoane, renunțând la o parte sau la toate prerogativele dreptului de autor, acest lucru fiind posibil atât tehnic, cât și juridic, prin atribuirea licenței potrivite.

Conform Legii 8/1996, Legea Dreptului de autor și a drepturilor conexe, o licență reprezintă un document care specifică ce se poate și ce nu se poate face cu o creație, fie că este vorba de un sunet, un text, o imagine sau multimedia. ,,Licența” conține condițiile de utilizare și restricțiile impuse. În termeni generali, licențele libere sunt cele care oferă accesul la opera respectivă, posibilitatea de a o refolosi și redistribui fără restricții sau cu anumite restricții.

Astfel, putem distinge mai multe tipuri de licențe libere în condițiile distribuirii unui material, sau a unei pagini web:

printat sau distribuit

preluat pe un alt website sau inclus într-o publicație

modificat sau completat

inclus parțial sau în totalitate într-o altă operă scrisă

folosit într-o altă operă aflată pe un alt suport (de exemplu audio sau video) ș.a.

Realizarea unei fotografii, înregistrarea unei melodii, publicarea unui articol sau postarea creației online, implică protejarea drepturilor de autor conform legislației în vigoare ,,Toate Drepturile Rezervate”. Acest lucru înseamnă că alți oameni nu pot reutiliza sau remixa opera respectivă fără a cere, în prealabil, acordul autorului. Pentru a putea oferi oamenilor dreptul de a distribui, utiliza și chiar de a refolosi ceea ce a fost creat, este necesară publicarea sub o licență Creative Commons (CC). În 2002 organizația nonprofit Creative Commons a elaborat primul set de licențe care permiteau creatorilor noi modele de diseminare și distribuție a propriilor opere. Profesorul Lawrence Lessig, promotorul căruia i se datorează apariția și succesul licențelor Creative Commons, oferă câteva amănunte privind originile și izvorul de inspirație folosit pentru redactarea lor: „Creative Commons s-a inspirat din Mișcarea pentru Software Deschis”. Fundația pentru Software Deschis (cunoscută sub acronimul FSD) propunea astfel, utilizatorilor săi o serie de facilități: de a distribui, de a studia și aceea de a modifica codul. A fost necesară realizarea unei preluări a conceptelor principale pentru a crea un context de licențiere generală a tuturor operelor. Acest context își are izvoarele în ceea ce numim copyleft. Copyleft –ul reprezintă „o metodă generală pentru a face un program (sau orice altă operă) liber și de a cere ca toate modificările și versiunile extinse ale programului să fie și ele libere la rândul lor”.

În sfera software efectul realizării acestui context s-a concretizat prin licența GNU GPL – GNU General Public License. Acestei licențe i se mai adaugă licența sub care autorii sunt încurajați să-și publice documentația, manualele și, în general, toate instrumentele de popularizare, educație ș.a.m.d, care sunt asociate software-ului produs: GNU Free Documentation License, o licență complementară GNU GLP. Trebuie precizat că aceasta respectă copyleft-ul în sensul în care toate operele derivate trebuie să fie libere așa cum este și originalul. Licențele Creative Commons sunt inspirate din GNU GPL, dar ca și acestea tot pe cadrul legal preexistent se bazează: „licențele și instrumentele pentru drepturi de autor Creative Commons stabilesc un echilibru în interiorul cadrului tradițional „toate drepturile rezervate” pe care legea îl creează implicit”.

Se observă un nivel de congruență al licențelor oferite de Free Software Foundation cu cele oferite de Creative Commons. Chiar FSF recomandă utilizarea licențelor CC atunci când scopurile pentru care s-a elaborat un conținut nu sunt acoperite de GPL. Recomandarea este facută pentru a se identifica corect modelul de licențiere în acord cu scopurile editoriale pentru care se pregătesc serviciile. Licențierea deschisă conduce la crearea unui cadru de exploatare mai permisiv respectând dorințele și drepturile patrimoniale cât și cele morale ale creatorului. Următoarele rânduri vor oferi o serie de informații și detalii legate de conceptul de ,,acces deschis”. Această definire oferită de renumita Fundație pentru Cunoaștere Deschisă se referă, de fapt la un complex de condiții care trebuie îndeplinite pentru ca o operă să poată fi numită cu adevărat una deschisă:

Accesul:

Opera va fi disponibilă ca întreg, fără să implice în plus altceva decât un cost rezonabil de multiplicare, de preferat ar fi descărcarea prin Internet fără niciun cost. Opera trebuie să fie disponibilă într-un format convenabil și modificabil.

Conceptul de Redistribuție

Licența nu ar trebui să restricționeze nicio persoană de la vânzarea sau oferirea cu titlu gratuit a operei în integralitatea sa sau ca parte a unui pachet alcătuit din opere care provin din multe surse diferite. Licența nu ar trebui să implice o recompensare sau oricare taxă pentru vânzare sau distribuție.

Reutilizarea:

Licența trebuie să permită modificarea și operelor derivate și ar trebui să permită distribuirea acestora sub termenii operei originare.

Absența restricțiilor de natură tehnologică:

Opera trebuie să fie oferită într-un format care să nu pună niciun obstacol tehnologic în ceea ce privește performarea activităților de mai sus. Acest lucru poate fi atins prin oferirea operei într-un format de date deschis, adică unul a cărui specificații sunt publice și liber disponibile și care nu pune nicio restricție monetară sau de altă natură în ceea ce privește utilizarea sa.

Atribuirea:

Licența poate cere ca o condiție pentru redistribuire și reutilizare recunoașterea contributorilor și a creatorilor operei. Dacă este impusă această condiție, aceasta nu trebuie să fie oneroasă. De exemplu, dacă este solicitată atribuirea, opera trebuie să fie însoțită de lista celor care trebuie amintiți.

Integritate:

Licența ar putea cere, ca și condiție pentru ca opera să fie distribuită într-o formă modificată, ca opera rezultată să poarte un alt nume sau un alt număr de versiune decât cel al operei originare. Fără discriminare pentru persoane sau grupuri: Licența nu ar trebui să facă discriminări împotriva persoanelor sau a unui grup de persoane. Fără discriminări privind domeniile de cercetare: Licența nu trebuie să restricționeze pe nimeni care ar dori să folosească opera într-un anumit domeniu sau pentru cercetare. De exemplu, nu ar trebui să existe restricții ca opera să fie folosită într-o afacere sau pentru cercetare genetică. Distribuirea licenței: Drepturile atașate operei trebuie să se aplice tuturor celor cărora le este redistribuită fără a fi nevoie de a pune în aplicare o licență suplimentară de către acele părți. Licența nu trebuie să fie specifică unui anume pachet: Drepturile atașate operei nu trebuie să depindă de faptul că opera este parte a unui anume pachet. Dacă opera este extrasă din acel pachet și este utilizată sau distribuită în limita termenilor licenței acelei opere; toate părțile cărora le este redistribuită opera ar trebui să aibe aceleași drepturi precum cei cărora li s-au acordat în conjuncție cu pachetul originar.

Licența nu trebuie să restricționeze distribuția altor opere:

Licența nu trebuie să pună restricții asupra altor opere care sunt distribuite împreună cu operele licențiate. De exemplu, licența nu trebuie să insiste asupra faptului că toate celelalte opere distribuite pe aceeași media să fie deschise.

Acestea sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a asigura deschiderea.

Licențele Creative Commons specifică libertățile oferite în funcție de tipul licenței. În cazul licenței cele mai permisive, care reține numai drepturile morale „BY” („Atribuire”), drepturile asupra operei cedate utilizatorilor operei sunt:

1. distribuirea operei,

2. remixarea operei,

3. modificarea operei,

4. crearea de opere derivate,

5. comercializare.

Indiferent de tipul operei, drepturile morale sunt păstrate. „Renunțarea” la anumite drepturi intervine abia după reținerea acestora, ele fiind acoperite prin exercițiul implicit al Legii Drepturilor de Autor.

Licențele Creative Commons pornesc de la cea mai liberală, care menționează doar dreptul moral, până la cea mai restrictivă care nu permite comercializarea și nici derivarea. Licențele Creative Commons trebuie percepute corect, ca un instrument bazat pe drepturile de autor și nicidecum, ca pe o invenție recentă care nu are conectivitate cu baza de reglementare existentă. Licențele Creative Commons (numite de acum pentru simplitate CC) funcționează în limitele drepturilor de autor. Scopul licențelor Creative Commons este acela de a crea și extinde „bunul comun”. Acesta este „commons”, conceptul care definește suita. În acest context putem considera că autorul devine un furnizor de licențe.

Licența CC permite stabilirea drepturilor pe care autorul dorește să le păstreze, le prezintă într-un mod foarte clar încă de la început utilizatorilor care doresc să folosească opera, modul în care este permisă reutilizarea, fără să mai fie nevoie a cere permisiunea în avans.

Aceste licențe reprezintă o modalitate liberă, simplă și standardizată de a oferi celor din jur permisiunea de a distribui (partaja) și utiliza creațiile altora, în felul în care autorul operei alege de la început. Licențele CC reprezintă de fapt un mod de modficare a condițiilor de la clasicul „toate drepturile rezervate” la „unele drepturi rezervate” sunt utilizate, nefiind o alternativă la drepturile de autor. Drepturile de autor permit în mod implicit reutilizări limitate fără acordul autorului. Licențele CC dau posibilitatea acordării permisiunii suplimentare celorlalți, făcând posibilă reutilizarea în condițiile care se potrivesc cel mai bine utilizatorului, păstrând, în același timp unele drepturi pentru autor. Creative Commons, asociație non-guvernamentală, a colaborat cu experți în legislația drepturilor de autor din întreaga lume pentru a se asigura că licențele funcționează la nivel mondial.

Ele sunt disponibile pe unele dintre cele mai cunoscute platforme cu conținut generat de utilizatori. Persoanele care utilizează o licență Creative Commons pentru a-și transmite fotografiile, videoclipurile sau blogurile, contribuie cu creația lor la constituirea unei rețele globale de resurse accesibile care include opere ale artiștilor, profesorilor, oamenilor de știință și guvernelor.

Utilizatorul CC beneficiază de un model de licențiere structurat pe trei niveluri:

licența redactată conform normelor juridice;

textul juridic este transpus apoi într-o formă ușor de înțeles denumită Commons Deed (o explicare simplificată a ceea ce poți face și care sunt limitările, foarte simplificat o explicare a libertăților);

nivelul interpretării recognoscibile de către mașină exprimat prin Creative Commons Rights Expression Language (CC REL).

Acest model permite simpla recunoaștere și înțelegere a licenței pentru creatori, de către potențialii beneficiari și chiar de instrumentele web care permit căutarea numai după resurse cu licențiere deschisă CC.

3.2 Exemple și modalități de obținere a licențelor CC

Aceste licențe crează o balanță în ideea tradițională amintită anterior „toate drepturile rezervate”, ele reprezintă soluții standardizate de a garanta operelor drepturile de autor.

Referitor la designul acestora putem menționa că toate licențele CC au la bază caracteristici comune importante: „Fiecare licență Creative Commons asigură licențiatorilor atribuirea ce o merită de pe urma operelor lor. Fiecare licență Creative Commons funcționează peste tot în lume și este menținută atât timp cât drepturile de autor se mențin (deoarece ele au fost construite pe baza drepturilor de autor). Aceste caracteristici comune servesc drept punct de referință, pe baza cărora licențiatorii pot alege să ofere permisiuni adiționale când se decid cum vor ca opera lor să fie utilizată. Un Licențiator Creative Commons răspunde la o serie de întrebări simple în procesul de alegere a unei licențe — în primul rând, doresc să permit utilizarea în scopuri comerciale sau nu, apoi, doresc să permit opere derivate sau nu? Dacă licențiatorul decide să permită opere derivate, ar putea de asemenea alege să solicite ca oricine îi folosește opera — îi numim Licenția și — să se asigure că noua operă este disponibilă în condiții identice. Numim această idee "Distribuie în condiții identice" și este unul dintre mecanismele care, dacă este ales, contribuie la dezvoltarea incrementală a bunurilor comune digitale. Distribuirea în condiții identice este insiparată de Licența Generală Publică a GNU, utilizată de multe proiecte software open source și libere”.

Conform aceleași surse oferim tipurile de licențe:

Tipuri de Licență

Atribuire
CC BY

Atribuire – Distribuire în condiții identice
CC BY-SA

Atribuire-Fără Modificări
CC BY-ND

Atribuire-Necomercial
CC BY-NC

Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiții Identice
CC BY-NC-SA

Atribuire-Necomercial-FărăModificări
CC BY-NC-ND

Pașii pe care trebuie să-i parcurgă în vederea publicării sub o licență Creative Commons (CC) un autor sunt menționați și pe site-ul: http://creativecommons.org/choose/

3.3 Ce presupun acești pași?

Pasul 1: Alegerea caracteristicilor licenței

În primul rând se vor alege termenii de utilizare care se vor aplica operei celui care vrea să publice sub licența CC:

Atribuire = toate licențele CC impun ca cei care utilizează opera în orice mod să acorde recunoaștere autorului, în maniera pe care acesta o solicită, dar nu într-un fel din care să se înțeleagă că sunt susținuți utilizatorii sau modul în care ei folosesc opera. Dacă doresc să folosească opera fără să acorde recunoașterea ei sau pentru a solicita susținerea autorului, aceștia trebuie să obțină întâi permisiunea acestuia.

Necomercial = Utilizatorul are permisiunea de a copia, distribui, afișa, interpreta și modifica (cu excepția cazului în care a fost aleasă de autor opțiunea „Fără opere derivate”), precum și folosirea operei pentru orice scop în afară de cel comercial, pentru care aceștia trebuie să obțină prima dată permisiunea autorului.

Distribuire în condiții identice = Presupune posibilitatea utilizatorilor să copieze, să distribuie, să afișeze, să interpreteze și să modifice opera atâta vreme cât aceștia vor distribui și vor modifica opera în aceleași condiții. Dacă doresc să distribuie opera modificată în alte condiții, atunci trebuie să beneficieze de permisiunea autorului.

Fără opere derivate = Această licență permite copierea, distribuirea, afișarea și interpretarea doar copiilor identice ale operei autorului. Dacă se dorește modificarea operei de către utilizatorii ei, trebuie să fie obținută mai întâi permisiunea autorului.

Pasul 2: Obținerea unei licențe

În funcție de opțiunile alese de către autor, acesta are posibilitatea să obțină o licență care precizează în mod clar cum poate fi utilizată creația lui.

Pentru a obține licența conformă cu dorințele lui, autorul poate accesa site-ul http://creativecommons.org/choose/, unde selectează limba română și în funcție de răspunsurile la câteva întrebări simple, în final va rezulta licența adecvată.

Pe lângă conceptul de Commons – un spațiu de exploatare comun – mai există și cel al Domeniului Public. Diferența dintre cele două este aceea că spre deosebire de commons, domeniul public nu este reglementat prin drepturile de autor dat fiind faptul că operele pur și simplu au ieșit de sub orice protecție. Mai există două tipuri de licențe dedicate Domeniului Public: CC0 și Marca pentru Domeniul Public care au caracteristici diferite. CC0 este instrumentul prin care se oferă beneficiarilor, membrilor comunității în sensul larg toate drepturile asupra unei opere și pentru a o plasa în Domeniul Public, fiind necesară pentru că este unul dintre puținele mecanisme prin care se pot trece opere în Domeniul Public. Această marcă se aplică și bazelor de date. Marca domeniului public este utilizată pentru a indica operele care sunt deja în Domeniul Public (cele ieșite de sub protecție). Trebuie menționat faptul că această suită de licențe este actualizată ori de câte ori realitățile o cer. Totuși Creative Commons nu sfătuiește utilizarea licențelor Necomercial și Fără Opere Derivate în cazul bazelor de date utilizate în domeniul academic, de cercetare sau educație. Aceste aspecte interesează în mod deosebit pentru cazul în care resursele academice stocate într-un depozit digital sunt însoțite și de seturile de date oferite pentru o ușoară replicare sau o investigare independentă a unui fenomen.

CONCLUZII

În strategia dezvoltării economice, sociale și culturale, proprietatea intelectuaslă reprezintă o componentă fundamentală. Aceasta regrupează diferitele drepturi exclusive temporare acordate de stat în scopul exploatării creațiilor intelectuale. Se disting în mod tradițional două mari categorii de proprietăți intelectuale: proprietatea literară și artistică și proprietatea industrială. Istoric vorbind, proprietatea literară și artistică acoperă noțiunea de drept de autor adică protecția creatorilor de opere ale minții (artiști, scriitori …).

De curând, aria proprietății literare și artistice s-a extins la drepturile conexe ale dreptului de autor (drepturi recunoscute persoanelor auxiliare ale creației cum ar fi artiștii interpreți și organismele de radiodifuziune) și la anumite creații noi (programe, baze de date…). Diferitele drepturi de proprietate intelectuală sunt, inițial, drepturi acordate de fiecare stat în funcție de propriile sale reguli. Instituirea unor mecanisme de protecție internațională s-a dovedit totuși repede necesară. Așa încât au fost încheiate numeroase convenții internaționale. Extinderea Uniunii Europene va extinde zona geografică a protecției mărcilor și a desenelor și modelelor comunitare. Începând cu data aderării fiecărui nou stat la UE, mărcile și desenele și modelele comunitare cerute sau înregistrate înainte de această dată vor fi extinse automat la teritoriul noului stat membru. Această extindere teritorială va avea loc fără nici o formalitate, adică fără examinare suplimentară, fără publicare, fără traducere într-o nouă limbă și fără plata unei taxe suplimentare.

Se poate afirma faptul că la ora actuală legislația în vigoare oferă stimulente în principalele sectoare pentru dezvoltarea activelor de proprietate intelectuală. Creațiile din domeniul public au o valoare foarte mare pentru că oricine poate să le modifice, îmbunătățească și refolosească în mod liber, pentru orice scop, fără restricțiile drepturilor de autor sau ale drepturilor privind bazele de date. De aceea este important pentru creatori să aibă o metodă foarte clară și bine pusă la punct din perspectivă legală pentru a-și putea transfera opera în domeniul public într-un mod cât mai complet. În același timp este important pentru cei care publică și pentru arhive să aibă o metodă standardizată prin care să poată identifica operele care sunt deja în domeniul public.

Licențele Creative Commons ajută autorii să își gestioneze drepturile de autor în condițiile pe care ei le aleg. Pe de altă parte, CCO permite autorilor și celor care dețin drepturi de autor să își transfere opera domeniului public global. MDP facilitează catalogarea și descoperirea creațiilor care nu au restricții privind drepturile de autor.

Era digitală oferă posibilitatea tuturor de a accesa și de a construi pe baza informațiilor și operelor deja existente, în modurile cele mai inovatoare și în cel mai scurt timp. Astfel, un conținut deschis reprezintă de fapt, un stimulent pentru creativitate și dezvoltare socială și economică. Autorul are puterea de a autoriza utilizarea conținutului de către alte persoane, renunțând la o parte sau la toate prerogativele dreptului de autor, acest lucru fiind posibil atât tehnic, cât și juridic, prin atribuirea licenței potrivite.

Avantajul accesului și utilizării libere a conținutului a fost descoperit și de guverne, acestea punând la dispoziția cetățenilor, sub o licență liberă și pentru a fi reutilizate, informații și date deținute de instituțiile și autoritățile publice.

„Accesul la informațiiprin intermediul licențelor libere” reprezintă un studiu asupra evoluției conceptului de drept de autor de la primele preocupări în acest sens până la era documentului electronic în relație cu dreptul fiecărui individ de a avea acces la informațiile de interes public, drept realizat și prin intermediul bibliotecii. Problematica accesului la informație din perspectiva extinderii recunoașterii drepturilor de autor a stârnit multe controverse făcând obiectul a numeroase întâlniri de lucru, simpozioane, conferințe în lumea specialiștilor în diseminarea informației pe plan internațional, cu toate acestea pe plan național situația nu se înscrie în aceeași parametri: dezbaterile publice aproape că lipsesc și, deși, au apărut în ultimii ani foarte multe monografii, tratate, articole ce analizează dreptul de autor, niciunul însă nu poate răspunde întrebărilor legitime ale bibliotecarilor și utilizatorilor în momentul în care se lovesc în practică de aceste aspecte. La fel de problematică este și situația specialiștilor români în drepturi de autor care activează în cadrul bibliotecilor și a centrelor de informare și documentare.

Astfel, peste 50 de state și-au asumat angajamente în vederea deschiderii datelor publice și renunțarea la dreptul de proprietate intelectuală, tocmai pentru a încuraja crearea de servicii și produse noi, utilizând datele existente. Această inițiativă internațională poartă denumirea de Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (www.opengovpartnership.org) și a fost inițiată în anul 2011, de către SUA.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate

1. Adrian Circa, Protecția drepturilor intelectuale. Actualități și perspective, București: Universul Juridic, 2013;

2. Bujorel Florea, Dreptul proprietății intelectuale, București, Universul Juridic, 2011;

3. Budală A.; Săvescu D. Proprietatea intelectuală în România și unele țări din UE, Brașov: Lux Libris, 2008;

4. Ciprian Romițan Raul, Drepturile morale de autor, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

5. Circa Andrei, Protecția drepturilor intelectuale: Actualități și perspective, Ed. Universul 6. Juridic, București, 2013;

7. E. Picard se referă în Le droit pur, Paris, Flammarion, 1920;

8. Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. 1, Creații noi, București: Ed. Academiei Române, 1982;

9. Y. Eminescu, Opera de creație și dreptul, București: Ed. Academiei Române, 1987;

10. Mircea Ionescu; Felix Melinești , Dreptul de proprietate intelectuală, București: Universitatea “Hyperion”, 2011;

11. Ion Stoica, Sensul Schimbării în Universul Infordocumentar, Constanța: Ex. Ponto, 2009;

12. I. Macovei Tratat de drept al proprietății intelectuale, București: C. H. Beck, 2010;

13. J.-Cl. Edelman, Propriété littéraire et artistique, Fasc. 1112, 2001, nr. 2, apud. A. Lucas, H.-J. 14. Lucas, Traité de la propriété littéraire et artistique, Litec, Pars, 2006;

15. L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, 1938;

16. Mark Seeley; Lois Wasoff , Legal aspects and copyright apărut în Academic and professional publishing, Oxford : Chandos Publishing, 2012;

17. Rapport de M. Le Chapelier, în ,,Le Moniteur”, t. VII, apud Alain Viala Naissance de l’écrivain, Les éditions de minuit, Paris, 1985;

18. Romițan Ciprian Raul, Drepturile morale de autor, București: Universul Juridic, 2007;

19. R. Franceschelli, Natura juridică a drepturilor autorului și inventatorului, în „Mélanges en l’honneur de Paul Roubier”, vol. II, Paris, Dalloz, 1961;

20. St. D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creație intelectuală, ed. a II-a, 1979;

21. Violeta Slavu, Dreptul de Autor- Noțiune și Natura juridică, apărut în Analele Universității 22. Titu Maiorescu, București, 2007;

23. Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile

conexe” , ed. All Beck, București, 2005;

24. Walter Lippman, Public Opinion, Statele Unite, 1922

Legislație

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, (2010/C 83/02);

Constituția României;

Convenția Europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamantale ale omului;

Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare;

Legii 544/2001

Articole

Comunicarea și informația în sistemele de instruire asistată de calculator din domeniul economic, în Revista Informatică Economică, nr. 7/1998

Dănuț Turcu, Principalele Activități ale unui Serviciu de Informații în Domeniul Securității Informațiilor, apărut în Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“, Martie, 2014

Dreptul la informație element principal al libertății de exprimare. Standarde europene românești apărut în revista: Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 1/2010

Informațiile din surse deschise: delimitări conceptuale, apărut în Buletinul Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, Călin, I. , Martie 2015

Irina Țîganu, Consecințele mass-mediei asupra dreptului la informare, în Revista juridică studențească, Nr.1(5), București: Universul Juridic, 2014

Viorel Roș, Contrafacerea și plagiatul în materia dreptului de autor. Retrospectivă istorică și încercare de definire, în Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, nr. 1/2004

Webgrafie

Homepage

https://www.flickr.com/creativecommons/

https://creativecommons.org/licenses/by/3.0/

http://www.apti.ro/sites/default/files/brosuraCC0v72CuBleeduri.pdf

http://issuu.com/carenmilloy/docs/cc_guide_for_hss_monograph_authors_/1