. Necesitatea Si Rolul Cunoasterii Personalitatii Subordonatilor In Cadrul Actiunilor Militare

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………..pag.4

CAPITOLUL 1: Aspecte teoretice privind personalitatea umană ………..pag.6

1.1 Delimitări conceptuale ……………………………………………………pag.6

1.2 Teoria personalității………………………………………………………. pag.9

1.2.1 Perspectiva atomistă…………………………………………… pag.9

1.2.2 Perspectiva structurală………………………………………… pag.10

1.2.3 Perspectiva sistemică………………………………………….. pag.11

1.2.4 Perspectiva psihosocială …………………………………….. pag.12

1.3 Componentele personalității……………………………………………. pag.14

1.3.1 Temperamentul………………………………………………….. pag.15

1.3.2 Aptitudinile……………………………………………………….. pag.17

1.3.3 Caracterul…………………………………………………………. pag.18

1.4 Relații și intercondiționări………………………………………………. pag.20

1.4.1 Personalitate-cultură…………………………………………… pag.20

1.4.2 Personalitate-muncă …….. …………………………………… pag.21

1.4.3 Personalitate-atitudini…………………………………………. pag.21

1.4.4 Personalitate-inițiativă………………………………………… pag.21

1.4.5 Personalitate-autodepășire…………………………………… pag.22

1.4.6 Personalitate-disciplină ………………………………………. pag.22

CAPITOLUL 2: Rolul și implicarea personalității în acțiunile

militare ……………………………………………………………………………………. pag.24

2.1 Personalitatea comandantului militar……………………………….. pag.24

2.2 Personalitatea subordonatului………………………………………….. pag.26

2.3 Relația comandant-subordonat………………………………………… pag.27

2.3.1 Motivarea subordonaților în acțiune………………………. pag.27

2.3.2 Stilul de conducere……………………………………………… pag.30

2.3.3 Comunicarea cu subordonații……………………………….. pag.33

2.3.4 Evaluarea și controlul subordonaților…………………….. pag.36

CAPITOLUL 3:Necesitatea și rolul cunoașterii personalității

subordonaților…………………………………………………………. pag.40

3.1 Surse informaționale de cunoaștere a personalității subordonaților………………………………………………………….. pag.40

3.2 Modalități de cunoaștere a personalității subordonaților………pag.43

3.2.1 Metoda observației……………………………………………… pag.44

3.2.2 Metoda experimentală…………………………………………. pag.46

3.2.3 Metoda convorbirii……………………………………………… pag.48

3.2.4 Metoda biografică……………………………………………….. pag.49

3.2.5 Metoda analizei produselor activității…………………….. pag.50

3.3 Necesitatea și rolul cunoașterii personalității subordonaților în procesul de instruire-educare și conducere………………………………………. pag.50

3.4 Necesitatea și rolul cunoașterii personalității subordonaților în pregătirea și ducerea acțiunilor militare………………………………………….. pag.53

CAPITOLUL 4 : Realizarea unei investigații a personalității în cadrul unei subunități militare………………………………………………………………………… pag.56

CONCLUZII Șl PROPUNERI………………………………………………………. pag.63

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………. pag.64

INTRODUCERE

Problematica omului, în special a valorii, demnității și posibilităților sale de devenire, a dezvoltării libere a fiecărei personalități, a fost și rămâne una dintre cele mai pasionante și înălțătoare preocupări pe care le-a avut gândirea social-politică și filosofică de-a lungul istoriei sale.

Ideea de personalitate are rădăcini foarte adânci in istoria vieții și culturii omenești. Ea a început să se infiripeze odată cu conștiința de sine. Totuși, știința despre personalitate este de dată recentă și aceasta deoarece s-a constatat că nu este suficient să recunoști manifestările personalității, ci trebuie să-i descoperi și determinările și structura. Astăzi nu există idee mai prețuită și mai utilizată în lumea noastră decât aceea de personalitate. De fapt, vorbind despre personalitate, discutăm în termeni majori despre om: în personalitate este implicată atât existența omenească în ceea ce are ea substanțial și spiritual, cât și întregul ansamblu de valori acumulate de o anumită comunitate sau de întreaga omenire, însușite de om.

Dificultatea și complexitatea cunoașterii personalității subordonaților, prin numărul mare de erori specifice percepției interpersonale, obligă la o abordare riguroasă, pas cu pas a acestui proces. Și, aceasta, deoarece necesitatea cunoașterii subordonaților se impune a fi în permanență în atenția comandantului indiferent de eșalonul la nivelul căruia își exercită atributul de comandă. Thomas Edward Lawrence ne oferă poate cea mai cuprinzătoare imagine a importanței cunoașterii factorului uman în obținere succesului pe câmpul de luptă : ,,Este necesar ca, pe lângă conștiința oamenilor noștri, care dețin rolul principal, să abordăm, pe cât posibil, conștiința inamicilor noștri, apoi pe cea a celor care ne sprijină din spatele liniilor noastre de luptă și a celor din spatele liniilor de luptă ale inamicului care așteaptă sfârșitul luptei și, în sfârșit, pe cea a spectatorilor neutri. Nu vom obține victoria sau, mai degrabă, nu vom găsi căile de ajungere la ea decât folosindu-ne de cunoașterea oamenilor”.

Stimulat de provocările de substanță care guvernează domeniul teoriilor personalității precum și de miza necesității de a cunoaște personalitatea subordonaților, am încercat într-un demers științific să trasez câteva direcții ce pot fi luate în considerare de către comandanții de subunități la inițierea procesului de cunoaștere a militarilor din subordine.

Lucrarea de față am structurat-o în patru capitole. În primele trei am abordat aspecte generale privind personalitatea umană, punând mai mult accentul pe rolul si implicarea personalității în cadrul acțiunilor militare și totodată pe necesitatea cunoașterii personalității subordonatului. În capitolul 4 am elaborat o aplicație practică, realizând investigarea personalității în cadrul unei subunități militare în urma căreia am ajuns la o serie de concluzii prezentate în finalul lucrării.

Am ales aceasta temă deoarece consider că personalitatea individului, prin determinările și efectele pe care le produce, constituie centrul de greutate în cadrul unei organizații, întru îndeplinirea țelurilor și scopurilor acesteia.

CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PERSONALITATEA UMANĂ

l.l.Delimitări conceptuale

Punct de contact a numeroase discipline, conceptul de personalitate se situează și astăzi în sfera unor interesante și aprinse controverse, care polarizează strădaniile multor filosofi, sociologi, psihologi și pedagogi de a surprinde dimensiunile acesteia. Încă de la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului nostru se cunoșteau peste o sută de definiții date personalității. Această situație este într-un fel de înțeles dacă avem în vedere faptul că fiecare societate solicită și promovează un anumit tip de personalitate, corespunzător concepțiilor filosofice, politice și sociale, condițiilor economice specifice, progreselor cunoașterii; în puls și în definirea personalității sunt prezentate interese de clasă, poziția și rolul diferitelor grupuri sociale, caracteristicile culturii respective. Astfel diversitatea interpretărilor conceptului de personalitate este explicabilă ținând cont de faptul că fiecare societate are propriul tip de personalitate, diferit în multe privințe de tipurile altor societăți, precum și de faptul că întotdeauna omul a fost tentat a se înțelege pe sine și semenii săi printr-o sinteză de felul conceptului de personalitate.

În demersul laborios de a încerca o sinteză a definițiilor date conceptului de personalitate putem distinge câteva grupări:

– Definiții rezultate dintr-o viziune statică asupra personalității:

Unii gânditori ai antichității – Platon, Hipocrate, Galenus, etc.-considerau personalitatea o entitate psiho-fizică stabilă, modificabilă sub acțiunea diverselor influențe. Ideea este reluată de M. Sterns și Ed. Guthrie, pentru care personalitatea constituie un sistem de atitudini de importanță socială, stabile și rezistente la schimbări.

– Definiții date din perspectivă dinamică ce explică personalitatea în structurile sale active, prin motivele și forțele interioare ale individului.

Dinamismul poate fi rezultatul nevoii de compensare a unor complexe afective (A. Adler), trebuințelor de reproducere a tiparelor de comportament învățate (H. Murray) sau necesității de autoactualizare a individului mobilizat de trebuința prestigiului, autorespectului, nevoi de succes (A.H.Maslow).

– Definiții ce se bazează pe concepția integratoare și care relevă structurarea ierarhică integrativă și dinamică a personalității.

Personalitatea este definită astfel prin trăsături relativ stabile, dar și prin trăsături rezultate din influența condițiilor de viața și de mediu. Se apreciază că efortul și tensiunea legate de actul de integrare constituie elemente definitorii ale personalității. Teoriile integrativiste tind să lărgească sfera conceptului de personalitate, asimilându-l sensului acordat termenului de " individualitate". Alteori definițiile integrativiste au dat o accepție foarte îngustă termenului de personalitate considerând că aceasta exprimă doar atingerea unei înalte valorificării a capacității individuale .

– Definiții care pun accentul pe relația om-mediu și țin seama, în primul rând, de problemele " naturii " personalității.

Asemenea definiții pornesc fie de la abordarea psihosomatică, fie de la a considera personalitatea ca o structură multidimensională ce se formează, se dezvoltă, evoluează sub influențele condițiilor vieții sociale.

– Definiții care țin seama de factorii determinanți – se ocupă de formele de expresie ale personalității pe plan social și cultural.

Ca factori hotărâtori ai dezvoltării personalității sunt considerați cei ereditari și sociali (ultimii pot fi factori de dezvoltare și formare, dar și factori de frânare, ce "minează" dezvoltarea unor trăsături de personalitate în formare sau altora deja formate).

– Definiții de pe pozițiile psihologiei abisale care se bazează pe ideea că personalitatea dispune de o serie de structuri complexe, ierarhizate pe verticală.

Reprezentații psihologiei abisale consideră că există multiple raporturi de opoziții între straturile inconștiente, instinctive, psihoorganice, de adâncime a psihicului – cele mai profunde și mai vechi ale personalității – și straturile in determinările și efectele pe care le produce, constituie centrul de greutate în cadrul unei organizații, întru îndeplinirea țelurilor și scopurilor acesteia.

CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PERSONALITATEA UMANĂ

l.l.Delimitări conceptuale

Punct de contact a numeroase discipline, conceptul de personalitate se situează și astăzi în sfera unor interesante și aprinse controverse, care polarizează strădaniile multor filosofi, sociologi, psihologi și pedagogi de a surprinde dimensiunile acesteia. Încă de la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului nostru se cunoșteau peste o sută de definiții date personalității. Această situație este într-un fel de înțeles dacă avem în vedere faptul că fiecare societate solicită și promovează un anumit tip de personalitate, corespunzător concepțiilor filosofice, politice și sociale, condițiilor economice specifice, progreselor cunoașterii; în puls și în definirea personalității sunt prezentate interese de clasă, poziția și rolul diferitelor grupuri sociale, caracteristicile culturii respective. Astfel diversitatea interpretărilor conceptului de personalitate este explicabilă ținând cont de faptul că fiecare societate are propriul tip de personalitate, diferit în multe privințe de tipurile altor societăți, precum și de faptul că întotdeauna omul a fost tentat a se înțelege pe sine și semenii săi printr-o sinteză de felul conceptului de personalitate.

În demersul laborios de a încerca o sinteză a definițiilor date conceptului de personalitate putem distinge câteva grupări:

– Definiții rezultate dintr-o viziune statică asupra personalității:

Unii gânditori ai antichității – Platon, Hipocrate, Galenus, etc.-considerau personalitatea o entitate psiho-fizică stabilă, modificabilă sub acțiunea diverselor influențe. Ideea este reluată de M. Sterns și Ed. Guthrie, pentru care personalitatea constituie un sistem de atitudini de importanță socială, stabile și rezistente la schimbări.

– Definiții date din perspectivă dinamică ce explică personalitatea în structurile sale active, prin motivele și forțele interioare ale individului.

Dinamismul poate fi rezultatul nevoii de compensare a unor complexe afective (A. Adler), trebuințelor de reproducere a tiparelor de comportament învățate (H. Murray) sau necesității de autoactualizare a individului mobilizat de trebuința prestigiului, autorespectului, nevoi de succes (A.H.Maslow).

– Definiții ce se bazează pe concepția integratoare și care relevă structurarea ierarhică integrativă și dinamică a personalității.

Personalitatea este definită astfel prin trăsături relativ stabile, dar și prin trăsături rezultate din influența condițiilor de viața și de mediu. Se apreciază că efortul și tensiunea legate de actul de integrare constituie elemente definitorii ale personalității. Teoriile integrativiste tind să lărgească sfera conceptului de personalitate, asimilându-l sensului acordat termenului de " individualitate". Alteori definițiile integrativiste au dat o accepție foarte îngustă termenului de personalitate considerând că aceasta exprimă doar atingerea unei înalte valorificării a capacității individuale .

– Definiții care pun accentul pe relația om-mediu și țin seama, în primul rând, de problemele " naturii " personalității.

Asemenea definiții pornesc fie de la abordarea psihosomatică, fie de la a considera personalitatea ca o structură multidimensională ce se formează, se dezvoltă, evoluează sub influențele condițiilor vieții sociale.

– Definiții care țin seama de factorii determinanți – se ocupă de formele de expresie ale personalității pe plan social și cultural.

Ca factori hotărâtori ai dezvoltării personalității sunt considerați cei ereditari și sociali (ultimii pot fi factori de dezvoltare și formare, dar și factori de frânare, ce "minează" dezvoltarea unor trăsături de personalitate în formare sau altora deja formate).

– Definiții de pe pozițiile psihologiei abisale care se bazează pe ideea că personalitatea dispune de o serie de structuri complexe, ierarhizate pe verticală.

Reprezentații psihologiei abisale consideră că există multiple raporturi de opoziții între straturile inconștiente, instinctive, psihoorganice, de adâncime a psihicului – cele mai profunde și mai vechi ale personalității – și straturile mai noi formate în contextul influențelor socialului.

Unii psihologii români apreciază personalitatea ca un ,,macrosistem al invarianților informaționali, ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiecți ”.

Noțiunea de personalitate se referă așadar la organizarea interioară sintetică, unitară și totodată individualizată a însușirilor psihofizice, a structurilor cognitive și atitudinale, a capacității individului, care îi determină adaptarea specifică la mediu. Ea cuprinde totalitatea predispozițiilor înnăscute și a însușirilor dobândite de individ în cursul vieții, într-un anume fel structurate, care-i asigură integrarea originală, unică, în mediul social dat. Personalitatea reprezintă sinteza particularităților psihoindividuale, în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul.

Totodată personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze ale sale:

1. Subiectul pragmatic, al acțiunii (homo faber) cel ce transformă lumea și tinde să o stăpânească.

2. Subiectul epistemic, al cunoașterii (homo – sapiens – spientisimus) cel ce ajunge la conștiința de sine și de lume, întrucât beneficiază de cunoștințe și participă la procesul gigantic și nelimitat de cunoaștere realizat de omenire.

3. Subiectul axiologic, purtător și generator de valori (homo -valens), ,,aceea ființă care fără a se rupe de natură a depășit-o pe aceasta și a intrat sub imperiul culturii, deci a valorilor adevărului, binelui și frumosului, călăuzindu-se după semnificații, credințe și idealuri, conferind un sens superior propriei sale vieți ”.

În opinia noastră definirea conceptului de personalitate trebuie să țină cont și de raportul individ – persoană – personalitate uneori ambiguu abordat. În limbajul curent, ca și în cel științific, se folosesc diverși termeni pentru a desemna realitatea umană.

Termenul de individ semnifică, în primul rând caracterul de sistem al organismului , cu trăsătura sa specifică de indizibilitate. Este deci o unitate vie care nu poate fi dezmembrată fără a-și pierde identitatea. De origine latină (individuum = indivizibil; i=negație și divido-împart) noțiunea de individ desemnează unitatea biologică specifică pentru fiecare organism, inseparabilitatea și nedisocierea segmentelor organismului. Individul uman este omul considerat în ce are definitoriu ca sistem unitar, dar fără nici o referire la notele de valoare.

Omul este, desigur, înainte de toate, un individ, un organism unitar, structurând o mulțime de caracteristici biologice și fiziologice prin care reușește să se adapteze la mediu. Ființa umană este însă un organism capabil să se adapteze nu numai la condițiile mediului natural, ci și la cele ale mediului social. De aceea omul nu este numai un individ, ci și o realitate psihologică, cu o organizare specifică, diferențială, ireductibilă, irepetabilă, într-un cuvânt o individualitate.

Personalitatea reprezintă persoana integrată social, întruchiparea unor calități biopsihice, sociale și etice, care se manifestă în activitate prin originalitate, atât pe tărâmul valorilor materiale și spirituale, cât și în viața socială.

Personalitatea înseamnă, conform "Dicționarului limbii române literare contemporană" volumul III, "ceea ce este propriu unei persoane și o distinge ca individualitate; ansamblul de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul de a fi a unei persoane care are însușiri deosebite într-un anumit domeniu de activitate".

În sens mai larg, personalitatea este rezultatul dezvoltării depline și unitare a însușirilor persoanei, iar în sens restrâns , persoana cu aptitudini deosebite, cu alese însușiri intelectuale și morale având o contribuție valoroasă pe tărâm social – politic sau în domeniu științei, tehnicii, artei, literaturii -conform "Dicționarului Enciclopedic Român" volumul III.

Termenul de personalitate este derivat de la ,, persona”, își are originea în limba latină clasică, unde cuvântul desemna inițial masca folosită de câtre actori în teatrul antic.Conform "Dicționarului de Psihologie Socială" personalitatea reprezintă calitatea de ansamblu a organizării individului uman ca membru al societății, ca "element al unui complex sistem de relații și interacțiuni sociale".

1.2.Teoria personalității

Studiul efectuat asupra diferitelor procese, activități, structuri și stări psihice ale individului nu reprezintă un scop în sine, ci urmărește obținerea unei imagini integrale, dinamice, cât mai cuprinzătoare – sub aspect psihologic -asupra ființei umane.

Pentru conceptul de personalitate s-au formulat după cum am arătat la punctul anterior o multitudine de definiții, generând diverse concepții și sisteme psihologice, precum și diferite cerințe metodologice de cercetare efectuate în acest domeniu. Tendințele principale și teoriile mai reprezentative în tratarea personalității s-ar putea rezuma aproximativ la următoarele :

1.2.1. Perspectiva atomistă

Această teorie este bazată, pe de o parte, pe descompunerea personalității în elementele sale componente în vederea studierii legităților lor de funcționare iar, pe de altă parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acestuia. Concepția behavioristă asupra personalității umane, deși tinde spre surprinderea omului integral, în cele din urmă, recurge la studierea unora dintre funcțiile particulare ale acestuia (gesturi, vorbire, obiceiuri) ajungându-se în felul acesta la pulverizarea unității și integrității personalității într-o multitudine de elemente sau părți constituante. La fel unele tipologii, mai ales cele constituționale prin încercarea de a identifica doar un singur element morfologic, considerat ca fiind esențial, sărăceau și goleau personalitatea atât de bogăția și varietatea componentelor sale, cât și de diversitatea relațiilor dintre aceste componente.

În orice manual de psihologie, la capitolul "'personalitate" vom întâlni câteva informații introductive generale, apoi tratarea separată și oarecum în sine a celor trei elemente componente ale personalității (temperament, aptitudini, caracter). ,,Analiza funcțională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când ni le reprezentăm ca verigi intermediare ale unui întreg indivizibil".

Din păcate, tocmai acest lucru lipsește interpretării atomiste, ea rămânând tributară diviziunii excesive a elementelor și separatismului acestora.

1.2.2. Perspectiva structurală

Perspectiva structurală de abordare a personalității pornește nu de la parte, ci de la întreg, nu de la elementele componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii globale. Psihologia configuraționistă (gestalistă) sau cea organismică, de exemplu, concepeau personalitatea ca fiind o structură globală, unitară, ce dispune de subsisteme integrate, astfel încât ceea ce se întâmplă într-o parte a structurii influențează ceea ce se va întâmpla într-o altă parte a ei. Personalitatea este interpretată în termeni de trăsături sau de factori.

Interesează însă nu trăsăturile sau factorii în sine, ci modul lor de corelare. Din perspectiva acestei modalității interpretative, personalitatea devine "un ansamblu de trăsături" sau "o configurație de trăsături". In acest sens este celebră definiția dată personalității de Guilford, sub influența lui Prince (1924): "personalitatea unui individ este o configurație specifică de trăsături".

Unicitatea și originalitatea personaltății provin nu din natura, felul sau numărul trăsăturilor ci din modul concret de organizare, structurare sau interrelaționare a acestora. Perspectiva structurală asupra personalității este superioară celei atomiste din cel puțin două puncte de vedere: în primul rând, ea subliniază caracterul "unitar" și "global" al personalității apărut ca urmare a interacțiunii părții sau elementelor sale componente; în al doilea rând, ea sugerează dinamica acestui întreg tocmai datorită modului concret și diferit de structurare și evoluție în timp a elementelor componente. Kurt Lewin, unul dintre promotorii acestei perspective, desprindea existența a ,, trei stadii de evoluție a structurii personalității:

• Stadiul structurilor primare, globale , puțin diferențiate și slab saturate în conexiuni interne ;

• Stadiul structurilor semidezvoltate, caracterizate prin constituirea și diferențierea unor sisteme de legăturii noi, prin diversificarea funcțională în interiorul structurilor inițiale, prin creșterea coeficientului de interdependența corelativă;

• Stadiul structurilor dezvoltate, maturizate în care apar clar delimitate și individualizate diferite tipuri de structuri și maximal amplificate conexiunile de tip reglator dintre ele ” .

Deși pare paradoxal, perspectiva structurală de interpretare a personalității se întâlnește cu cea atomistă și chiar tinde să se confunde la un moment dat cu ea. Faptul acesta apare de îndată ce cercetătorii sunt interesați nu atât de stabilirea corelațiilor dintre trăsăturile și factori de personalitate, ci de descoperirea și inventarierea cât mai multora dintre ei.

Nu putem trece peste faptul că perspectiva structurală se concretizează aproape în exclusivitate pe studierea " interiorității " personalității, pe structurile și condițiile sale psihologice interne, pierzând din vedere sau neglijând factorii care concură la formarea ei. Chiar dacă printre "factorii de personalitate " unii autori introduc și factorii de mediu, importanța și semnificația acestora este mult diminuată. De asemenea, valoarea factorilor de mediu este particularizată doar la anumite domenii ale vieții psihice (Cattell – la sentimente; Guilford – la trebuințeexplicându-se astfel structura personalității dar nu și geneza ei.

1.2.3. Perspectiva sistemică

Introdusă în psihologie ca urmare a apariției și dezvoltării ciberneticii, perspectiva sistemică pornește de la interpretarea personalității ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacțiune ordonată și deci nonîntâmplătoare. Deși, s-ar părea, la prima vedere, că noua perspectivă este identică cu cea structurală sau chiar cu cea atomistă, lucrurile nu stau deloc așa. Punctul de plecare sau principalul cadru de referință în analiza sistemică îl constituie "sistemul ", cu toate relațiile, interacțiunile și intercondiționările sale, deci cu particularitățile și legitățile sale ireductibile.

Practic, nu putem vorbi de elemente în sine, deoarece ceea ce

într-un context este element, în alt context este sistem. Astfel elementele se unesc între ele formând subsisteme, adică ansambluri ce dispun de legături interne tainice. Elementul devine important pentru sistem numai în relația, în legătura sa cu alte elemente sau numai în măsura în care la rândul lui este interpretat ca sistem, deci ca ansamblu a altor interacțiuni și interdependențe. Așadar, elementul nu este eliminat din analiza științifică, ci i se acordă un sens relativ, el fiind "ceva ce se află în relația de aparență sau incluziune față de altceva, nemaidesemnând ceva ultim, indivizibil așa cu se consideră în cadrul metodologiei asociaționist-atomiste ".

Din perspectivă sistemică, personalitatea apare ca fiind:

" unitatea integrativă superioară " care servește drept cadru de referință pentru studiul și interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic,

un sistem supraordonat ce nu se poate reduce și confunda cu diferitele funcții și procese psihice, ce nu poate fi alipită structurilor biologice sau psihocomportamentale primare,

un "sistem dinamic hipercomplex " ce presupune organizarea ierarhică plurinivelară, independența relativă față de elementele componente.

Din moment ce orice sistem dispune de "intrări – stări – ieșiri " înseamnă că acestea vor fi întâlnite și la nivelul personalității. De altfel, ele au fost studiate de diferitele școli psihologice. Problema care se pune este însă nu ceea a studierii mai mult sau mai puțin izolate a acestora, ci tocmai în interacțiunea lor . ,,Ne apare evident că un studiu complet trebuie să țină seama de toate cele trei caracteristici."

Se creionează, astfel, o viziune sistemică asupra elementelor personalității, nu și asupra personalității ca atare. Totuși, prin accentul pus pe relația dintre cele trei elemente, perspectiva sistemică subliniază și mai mult caracterul sintetic, unitar și integrator al personalității. Totodată, ea realizează o mare deschidere spre influențele exterioare, care odată preluate și interiorizate, devin structuri interne de personalitate și influențează direct comportamentul omului. Perspectiva sistemică are, pentru interpretarea personalității, o mare semnificație metodologică, ea orientând și ghidând direcția și sensul demersurilor investigative. Dat fiind însă faptul că se realizează la niveluri de generalitate mult prea înalte, pierde adeseori din vedere elementele și contextele concrete, situaționale ale existenței personalității, golind-o astfel de conținut.

1.2.4. Perspectiva psihosocială

Teoria psihosocială a personalității este orientată spre surprinderea personalității concrete, așa cum se manifesta ea în situațiile și conjuncturile sociale particulare, în sistemul interrelațiilor și al psihologiei colective, în funcție de atributele psihosociale ale omului, adică de statuturile și rolurile sale, de nivelurile sale de așteptare și aspirație, de structura atitudinilor și opiniilor sale.

Această perspectivă se concentrează asupra analizei, interpretării și explicării a două aspecte: pe de o parte, a felului cum personalitatea umană, așa cum s-a constituit ea la un moment dat, se raportează și se relaționează cu o altă personalitate; pe de altă parte, asupra modului cum, tocmai în urma unei asemenea interrelaționări personalitatea se formează pe sine însăși.

Omul, ca ființă socială prin excelență, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar ansamblul acestor relații sociale așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către fiecare individ în parte, constituie însuși "esența personalității ".Evident, este vorba de toate tipurile de relații în care este implicat individul, adică atât cele macrosociale cât și cele microsociale. Calitatea personalității depinde de calitatea relațiilor sociale; ca urmare dacă dorim să formăm o personalitate, mai întâi trebuie să construim și să amenajăm corespunzător relațiile sociale din mediul în care aceasta ființează.

Omul nu trăiește într-un vacuum social, el se implică direct în multitudinea și varietatea relațiilor sociale concrete pe care le creează sau pe care le găsește. Așa încât, dacă dorim să studiem personalitatea concretă a omului, este necesar să știm cum se raportează ea la alții, ce anume preia sau respinge, care este influența relațiilor sociale interiorizate asupra comportamentului actual al omului.

A. Kardiner vorbea de existența unei " personalități de bază " înțeleasă ca ,,o configurație psihologică particulară comună tuturor membrilor unui grup social, unei societăți și manifestată într-un stil de viață”.

Acest " nucleu de bază " al personalității se formează însă tocmai prin asimilarea condițiilor exterioare de viață. Ideea apare și mai clar conturată la R. Linton care susținea existența unor " personalități de statut",adică a acelor ,,personalități ce se formează ca urmare a deținerii unor statute, a asumării unor roluri de către indivizi, statute și roluri care, prin sistemul de îndatoriri conținute și cărora individul trebuie să le facă față își pun amprenta atât asupra structurii interne a personalități, cât și asupra manifestărilor sale exterioare”.

În abordarea personalității putem utiliza două puncte de vedere , unul substanțialist , care ne arată conținutul personalității ,osatura și carnația sa, din ce anume se compune , și altul situațional, care indică modul de manifestare a personalității , felul cum se implică ea în relațiile sociale. Între aceste două modalități de abordare există o foarte strânsă interacțiune: manifestările personalității în relațiile interumane sunt în funcție de substanța sa, iar substanța personalității se creează treptat, tocmai prin preluarea și sedimentarea efectelor unei asemenea manifestări. Între structurile interpersonale și cele intrapersonale ale personalității există o puternică corelație. "Amploarea relațiilor persoanei cu mediul social își pune pecetea asupra structurii intraindividuale a persoanei, iar combinațiile interne ale însușirilor de personalitate – formate și stabilizate în timp – reglează volumul și măsura activismului contactelor sociale ale persoanei, exercită o influență asupra formării propriului mediu de dezvoltare a persoanei”.

Nici una dintre cele patru perspective de abordare a personalității luată în sine, nu este capabilă să explice și să interpreteze adecvat realitatea pe care o avem în vedere. Ultimele două perspective analizate, cea sistemică și cea psihosocială, corelate între ele sunt mai apte pentru a conduce la interpretarea multilaterală și adecvată a personalității.

1.3.Componentele personalității

Personalitatea reunește în esență o seamă de interacțiuni actuale și potențiale ale individului uman, într-o structură dinamică proprie, de sistem deschis într-o continuă devenire.

Sub raport structural, sistemul activ al personalității grupează următoarele structuri componente:

a) O dinamică generală, dată de proprietățile fundamentale ale sistemului nervos central al individului, de mobilitatea, tenacitatea și echilibrul proceselor de excitație și inhibiție care imprimă întregii activități psihice o notă temperamentală distinctă. Temperamentul se exprimă în impresionabilitatea și impulsivitatea subiectului, în ritmul, în tempoul și expresivitatea manifestărilor comportamentale.

b) Componenta intelectuală a personalității grupează sistemele de informații și modul de prelucrare a lor, împreună cu structurile cognitive și operațiile intelectuale ale individului cu stilul său de cunoaștere.

c) Substructura relațională – de caracter – reunește relațiile esențiale ale persoanei, atitudinile sale constante și selective față de ceilalți din colectivitate, față de sine, precum și în raport cu normele sociale și cu valorile morale din colectivitate. Caracterul cuprinde un ansamblu de relații și atitudini fundamentale ale individului, profund conștiente și puternic motivate. De aceea prin caracter se dezvăluie conținutul și valoarea socială a întregii personalității, statutul ei relațional în colectivitate.

d) În continuare, sistemul de orientare și proiecție al personalității cuprinde interesele, preferințele și scopurile individului, concepția despre lume și viață, aspirațiile și idealurile sale. Ele formează expresia echilibrului dintre trebuințele resimțite și dorințele individului, dintre aspirațiile proiectate și posibilitățile proprii de a le realiza, dintre motivație și scopuri, indicând referințe asupra gradului de determinare psihosocială a personalității date.

e ) Componenta de realizare efectivă a ființei umane o avem în structura capacităților, a aptitudinilor și deprinderilor însușite ca în sistemul acțiunilor organizate ale individului, cu finalitate socială.

f) În sfârșit, constituția fizică a individului, baza sa organică, cu resursele ei biologice și echilibrul ei hormonal intern care influențează comportamentul și manifestările persoanei. Componentele structurale ale personalității se întrepătrund și se condiționează reciproc. Orientarea conștientă, de pildă, și concepția despre lume a individului au la bază sistemele informaționale, cunoștințele și structurile cognitive de care el dispune. Nu este posibilă viziunea științifică asupra realității, fără impresii, fapte și adevăruri corespunzătoare, tot astfel, cum o concepție mistică asupra lumii presupune informații și practicii religioase în viața individului.

Aceste componente se îmbină într-un ansamblul unic, propriu fiecărei individualități, dându-i o configurare originală distinctă. În acest fel, este posibil ca unele persoane să fie proeminent temperamentale, înfățișând pe primul plan dinamica sau inerția manifestărilor lor psihice, după cum alte persoane dispun de o puternică structurare relațională și se manifestă prin excelență caracterial. ,,Putem întâlni oameni la care substructura capacităților și forța de realizare se găsesc în primul plan, după care se configurează celelalte substructuri și întregul sistem al personalității lor. Evident sunt posibile infinite configurări și nuanțe, întregul influențând componentele, iar dezvoltarea fiecărui component și substructură răsfrângând efecte asupra întregului”.

1.3.1. Temperamentul

Temperamentul reprezintă latura dinamico – energetică a personalității.Temperamentul cuprinde dinamica generală a individului, disponibilul său energetic care se manifestă și imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor și comportării sale. Dinamica comportamentală se exteriorizează atât în mișcările persoanei, cât și în afectivitate, în conduitele voluntare ori în procesele de cunoaștere; ea se exprimă în mimica individului, în viteza și ritmul vorbirii, în aspectele scrisului său.

Indicii psihologici ai temperamentului sunt:

• Impresionabilitatea – respectiv, adâncimea și tăria cu care sunt trăite fenomenele psihice, îndeosebi cele senzoriale și afective. După capacitatea de recepție a stimulilor și profunzimea impresiilor produse, precum și după ecoul lor în întreaga ființă a subiectului, unele persoane sunt adânc impresionabile, iar altele doar superficial, puțin impresionabile. În primul caz, informațiile primite, ca și impresiile formate au o rezonanță mare în individ, iar trăirile afective îl fac să vibreze puternic;

• Indicele impulsivității se referă la caracterul brusc al răspunsurilor, la descărcări sacadate în desfășurarea proceselor ori dimpotrivă înregistrând perioade de latență mărită, desfășurări domoale și intensitate redusă;

• Ritmul reacțiilor și al trăirilor interioare, ne înfățișează alternarea lor uniformă sau neuniformă; modificările accelerate sau încetinite, o anumită regularitate între răspunsuri și pauze ori o instabilitate psihică și iregularități evidente;

• Tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale se exprimă în frecvența fenomenelor într-o anumită unitate de timp. Sub acest aspect există indivizi cu modificări abundente, cu frecvență mare în unitate de timp și deci având un tempou tumultos, ridicat și indivizi cu o frecvență de evenimente psihice și trăiri reduse, manifestând un tempou redus, pe aceeași unitate de timp;

• Indicele expresivității psihice, în descifrarea temperamentului, apare ,, în intonația vorbirii, în debitul și viteza limbajului, în mișcările de mers automatizate, în expresiile emoționale și mimice, în actele voluntare complexe, în sensul și direcția relațiilor individului cu ceilalți din colectivitate ”.

I.P. Pavlov studiază manifestările tipologice ale activității nervoase superioare animalelor mergând până la determinarea tipurilor generale de sistem nervos după următoarele criterii: intensitatea proceselor de excitație și inhibiție, echilibrul dintre excitație și inhibiție, mobilitatea acestor procese.

Modelul de cercetare al caracteristicilor tipurilor de activitate nervoasă superioară s-a extins și asupra sistemelor umane. Pavlov a descoperit patru tipuri de activitate nervoasă superioară care după afirmațiile sale sunt greu de identificat:

tipul puternic echilibrat și mobil – corespunzător temperamentului sanguin – este mai frecvent la indivizii robuști. Individul caracterizat de acest tip de activitate nervoasă este vioi și fixează reflexele condiționate, dar din cauza mobilității proceselor sale nervoase, ele sunt puțin durabile; inhibiția de stingere se instalează cu multă ușurință. Reactualizarea legăturilor temporale se face de asemenea ușor. Procesul inhibiției de diferențiere este eficient, ceea ce duce la o precizie necesară în răspunsurile verbo – motorii.

tipul puternic echilibrat si inert – corespunzător temperamentului flegmatic – oferă un tablou sărac de manifestări exterioare. Reflexele condiționate se formează mai greu, necesitând un număr mare de asociații și de repetiții; în schimb, odată elaborate reflexele sunt stabile .În mod permanent scoarța cerebrală exercită un control asupra instanțelor subcorticale. Inerția proceselor nervoase duce la calm și liniște "imperturbabilă", la o desfășurare lentă și domoală a deprinderilor formate.

tipul puternic neechilibrat excitabil – asociat temperamentului coleric. Colericul este excitabil și inegal în toate manifestările sale, fie că este eruptiv, nestăpânit, fie deprimat, cuprins de teamă și panică. Dezvoltarea sinusoidală cu ascensiuni și decăderi ale puterii de lucru este dublată de oscilații între entuziasm, temeritate și stare de abandon, decepție. Sunt oameni neliniștiți, nerăbdători, predispuși la o furie violentă dar și la afecțiuni neobișnuite. Cu greu se pot suplini însă nestăpânirea și perturbarea ritmului necesar disciplinei. Extrovertiți, foarte comunicativi, sunt orientați spre prezent și viitor ca și sangvinii.

tipul slab (melancolic) este tipul de activitate nervoasă cu o rezistență scăzută la eforturi. Procesele de inhibiție supraliminală se instalează ușor, capacitatea de concentrare a proceselor nervoase este redusă. În general este vorba de un individ retras, timid. Cercetările psihologice asupra tipului slab la om au demonstrat totuși, posibilitatea acestui om de a se acomoda, de a se educa și de a deveni uneori capabil de o muncă intelectuală intensă.

În concluzie, ,,este necesară o cunoaștere foarte bună a însușirilor celor mai frecvente temperament de bază pentru a reuși să le determinăm și să ținem seama de ele”.

1.3.2 Aptitudinile

Aptitudinile reprezintă latura instrumental operațională a personalității și sunt subsisteme sau sisteme operaționale, superior dezvoltate, care mijlocesc performanțe supramedii în activitate. Aptitudinea arată ce poate individul, nu ce știe el. Un om este inteligent în măsura în care extrage dintr-un minim de cunoștințe un maximum de efect. De regulă, termenul negativ (inaptitudine) nu este absolut pentru că, în fapt, semnifică posibilități minime de a acționa într-un fel. Aptitudinile se demonstrează întotdeauna în reușita în activități.

Orice activitate se desfășoară cu ajutorul unor mijloace și instrumente.

Aptitudinile constituie latura instrumentală și executivă a personalității. Este o instrumentație psihică; uneori se spune despre inteligență că este tăioasă sau pătrunzătoare se vorbește despre finețea auzului, despre concentrarea și distributivitatea atenției etc. Toate acestea sunt posibile datorită gradului de dezvoltare a unor funcții sau a îmbinării operațiilor. Ele sunt cele care mijlocesc reușita in activitate. În consecință valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legătură directă cu eficiența, calitatea și modul de îmbinare a operațiilor.

În limbajul curent, se folosesc termenii de "aptitudine" și "capacitate", ca sinonim. Dicționarul de psihologie face însă o distincție între aptitudine, care rezultă dintr-un potențial, și capacitate, ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi rezultate din exercițiu și s-a îmbogățit cu o serie de cunoștințe adecvate.

Clasificarea aptitudinilor:

În primul rând aptitudinile se divizează în elementare ( simple) și complexe cu o compoziție eterogenă. Sunt simple sau elementare aptitudinile care se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcționare. Astfel sunt toate proprietățile sensibilității de tipul acuității vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spațiu, de orientare în timp, simțul ritmului etc.Aptitudinile elementare mijlocesc acțiunile și condiționează eficiența în anumite puncte sau pe anumite laturi ale activității.

La un nivel mai înalt se situează aptitudinile complexe. La o primă vedere acestea apar ca o reuniune de aptitudini elementare, simple. Aptitudinile simple și semicomplexe sunt în interacțiune, se îmbină uneori, compensându-se reciproc și întotdeauna evoluând global.

Pornind de la aptitudinile complexe, intervine o a doua linie de divizare a aptitudinilor în speciale și generale.

Sunt speciale acele categorii de aptitudini care mijlocesc eficiența activității într-un anumit domeniu.

Aptitudinile sunt definite ca generale, când sunt utile în toate domeniile de activitate, sau în cele mai multe dintre ele.Este adevărat că aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot compensa într-o anumită măsura. ,,Orice activitate socială sau profesională necesită o îmbinare de aptitudini generale și speciale, care sunt ireductibile una la alta, în sensul că nu se pot înlocui una cu alta. Totuși, sunt multe activități în care primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la cote foarte înalte”.

1.3.3. Caracterul

Dacă temperamentul exprimă aspectul dinamic în desfășurarea personalității, caracterul face parte din conținutul ei și exprimă latura relațional – valorică a personalității. Caracterul constituie nucleul psihosocial al individului, format din atitudinile sale esențiale față de lume, din trăsăturile sale mai stabile și constante, manifestate în raport cu munca, în raport cu ceilalți indivizi din colectivitate, precum și în raport cu propria persoană. Când analizăm caracterul cuiva, înseamnă că ne referim la sistemul lui de relații, și atitudini principale, realizate dominant în conduita sa.

În sens restrâns și specific, caracterul reunește însușiri sau particularității privind relațiile pe care le întreține subiectul cu lumea și valorile după care el se conduce. Este un subsistem relațional-valoric de reglaj. În timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al conținutului sociomoral, al semnificației umaniste, caracterul se definește în principal, prin valorile după care subiectul se călăuzește, prin raporturile pe care le întreține cu lumea și cu propria sa ființă.

Caracterul este o formațiune superioară la structurarea căreia participă trebuințele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspirațiile și idealurile, în ultimă instanță, concepția despre lume și viață. În toate acestea un rol important revine modelelor culturale de comportament, pe care se constituie un fond de deprinderi sociomorale. În aceste condiții, față de temperament caracterul este o instanță de control și valorificare.

Între aptitudini și caracter distincția este și mai pregnantă. În timp ce aptitudinea, ca sistem operațional eficient, se investește în activitate, și se apreciază după rezultatele obținute, trăsăturile de caracter constau din modul de raportare la diversele laturi ale realității, inclusiv activitatea proprie. Poate exista o discordanță între sensurile și nivelurile atitudinale (caracteriale) și aptitudinale, după cum poate să se constate o dezvoltare superioară și o concordanță a ambelor dimensiuni.

Componenta de bază a caracterului este atitudinea stabilă și trăsătura volitivă. La nivelul caracterului ne interesează nu atitudinile circumstanțiale și variabile, ci acelea care sunt stabile și generalizate, fiind proprii subiectului în cauză, întemeindu-se pe convingeri puternice.

Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene și prin care subiectul se orientează selectiv și se autoreglează preferențial. Impunerea imperativă a atitudinii dinăuntru în afară o definește pe aceasta ca un vector major propriu personalității. Atitudinea este, în primul rând, selectivă în perceperea și evaluarea evenimentelor. O serie de particularități structurale, permit o mai bună definire a profilului caracterial al fiecărei persoane:

• Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esențial conduita de la o etapă la alta din motive de circumstanță, contrare principiilor declarate;

• Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau câtorva trăsături, care dau o notă specifică întregului;

• Originalitatea caracterului presupune autenticitate în însușirea și realizarea anumitor valori, coerența lăuntrică a acestora, forța lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare și îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;

• Bogăția caracterului rezultă din multitudinea relațiilor pe care persoana le stabilește în cadrul vieții sociale, prin muncă, cu semenii etc.;

• Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile și trăsăturile caracteriale au o semnificație de o mare valoare morală, acestea fundamentând constanta manifestare în comportament;

• Plasticitatea caracterului apare ca o condiție a restructurării unor elemente ale caracterului în raport cu noile cerințe impuse de necesitatea slujirii acelorași principii;

• Tăria de caracter se exprimă în rezistența la influențe și acțiuni contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală, pe care persoana le-a transformat în linii de orientare fundamentală și de perspectivă.

,,Toate aceste particularități, de ansamblu, ale caracterului relevă încă odată faptul că acesta poate fi diferit ca sistem de atitudini stabile și specific individuale, având o semnificație socială și morală, atestându-1 pe om ca membru al societății, ca purtător de valori, deci, ca personalitate”. Toate componentele personalității la care ne-am referit nu sunt structuri înnăscute, date pentru totdeauna. Dimpotrivă, ele se dezvoltă în procesul larg al socializării individului și în permanenta sa interacțiune cu mediul uman.

1.4.Relații și intercondiționări

1.4.1. Personalitate – cultură

În procesul formării unei personalități depline un rol important îl are cultura. Personalitatea este rezultatul culturii și totodată, creatoarea ei.

Prin accesul la cultură, prin asimilarea valorilor ei, se cultivă trăsăturile morale superioare, omul ajunge să elaboreze criterii de comportament și să le practice, angajându-se efectiv în activitate.

O personalitate pe deplin dezvoltată nu face din acumularea de cunoștințe un scop în sine, ci pune această acumulare în slujba dezideratelor majore ale societății. Cultura generală a unui individ are o foarte mare importanță în dezvoltarea personalității sale. Aceasta oferă baza, premisele pentru specializare, pentru cultură profesională, care la rândul ei trebuie să fie și ea destul de largă și flexibilă pentru a putea face față schimbărilor, reprofilărilor etc.

Prin cele menționate anterior se poate trage concluzia că în împlinirea umană superioară cultura reprezintă o condiție indispensabilă.

1.4.2. Personalitate – muncă

Atracția pentru muncă mobilizează aptitudinile și le dezvoltă, contribuie la apariția și dezvoltarea unor însușiri care lipseau sau care erau insuficient dezvoltate. Nici o aptitudine deosebită nu poate înlocui munca, iar performanțele de excepție conțin eforturi perseverente, îndelungate. Măsura reală a adevăratelor posibilități de care dispune individul o dă ocuparea unui loc corespunzător calităților, experienței și puterii de muncă.

Desigur, sociologic vorbind, personalitatea nu decurge din ocuparea statutului, ci din modalitatea exercitării rolului. Cu toate acestea, personalitatea se raportează la statutul social, deoarece de acesta depinde gradul de valorificare a calităților personale, sfera de obiectivare a personalității.

Munca sporește avuția materială și spirituală a oricărei națiuni, ridică membrii societății la nivelul înaltelor principii de moralitate.

1.4.3.. Personalitate – atitudini

Personalitatea autentică este omul de poziție, omul de atitudine. Dar ce este atitudinea și ce rol are în această relație, ce influență și ce rol exercită ea?

Prin atitudine se înțelege, în general, un ansamblu structural de elemente cognitive, afective, motivaționale, etc., cu o anumită stabilitate, constituind în cadrul relațiilor individului cu obiectele și situațiile mediului ambiant, care orientează și declanșează, un anumit tip de comportament.

Atitudinile au un mare rol în orientarea indivizilor în mulțimea și complexitatea situațiilor sociale, contribuie la consistența, continuitatea și coeziunea comportamentului, servesc drept călăuza pentru atingerea scopurilor.

Dezvoltarea și valorificarea personalității membrilor unui grup depinde în mare măsură de atitudinea șefului față de oameni, de exemplul lor personal, de căile și metodele pe care le folosesc în procesul instinctiv – educativ.

Indiferent de modul de abordare a rolului atitudinilor în formarea personalității, acestea își au un rol bine definit alături de celelalte componente.

1.4.4. Personalitate – inițiativă

Inițiativa este o calitate morală care constă în a decide, a acționa după propriul impuls; ea presupune o reflecție consecventă și profundă asupra realității, o cunoaștere a legilor devenirii unui anumit domeniu al existenței și conștiinței. Inițiativa este prin excelență, o virtute a personalității creatoare care se obiectivează într-o atitudine critică față de realitate și un comportament constructiv.

Civilizația însăși, în ceea ce are mai valoros este rezultatul unui neîntrerupt șir de inițiative – de cele mai veritabile tipuri, în cele mai diverse domenii, de dimensiuni sociale și consecințe diferite. Inițiativa concretizează libertatea; inovația diferențiază personalitățile, oferindu-le totodată posibilitatea acțiunii în cunoștință de cauză, participarea conștientă la realizarea ascendenței sociale. Există încă, unele prejudecăți și mentalități negative în ceea ce privește manifestarea inițiativei. Cu toate acestea, inițiativa joacă un rol important în definirea unei personalități complete.

1.4.5. Personalitate – autodepășire

Dorința de împlinire, de realizare, reprezintă un model permanent prezent în activitatea fiecărui individ, îndemnându-l spre rezultate din ce în ce mai bune, la depășirea propriilor performanțe și a altora, fiind convins că efortul constant de autodepășire stă la baza evoluției ascendente a personalității. Trebuințele specific umane sunt numai câteva dintre dimensiunile omului ca ființă socială.

Aspirația autodepășirii este o valoare pe care o găsim încorporată în structura personalității fiecărui individ. Fiecare om este și trebuie să fie într-o continuă întrecere cu sine însuși și cu ceilalți din jur. Pentru a progresa, a te împlini ca om, a te realiza ca personalitate, primul prieten trebuie să-ți fii tu însuți, să fii critic față de propriile realizări, să fii sincer cu tine, să urmărești să înveți, să progresezi. Așadar, autodepășirea este un alt element important în formarea personalității.

1.4.6. Personalitate – disciplină

Personalitățile autentice s-au dovedit a fi oameni ai rigorii și autodisciplinei în gândire și acțiune. Disciplina reprezintă nu numai un mijloc pentru coordonarea eforturilor comune, asigurarea unității de acțiune și promptitudinii în îndeplinirea sarcinilor ci și un mijloc de neînlocuit pentru dezvoltarea și împlinirea omului, de educație și de autoformare.

O personalitate echilibrată, eficientă și sănătoasă nu se poate dezvolta într-un climat de nesiguranță și dezordine.

Disciplina, prin toate dimensiunile sale, stimulează conștiinciozitatea, punctualitatea și corectitudinea, fortifică caracterul, capacitatea de a depăși dificultățile, de adaptare la situații inedite, deci laturi ce determină împlinirea omului ca personalitate.

,,Împreună cu celelalte componente cu care personalitatea este în strânsă legătură, disciplina are unul dintre cele mai importante roluri în formarea unei personalități complete”.

CAPITOLUL 2

ROLUL ȘI IMPLICAREA PERSONALITĂȚII ÎN ACȚIUNILE MILITARE

2.1.Personalitatea comandantului militar

Cei mai mulți dintre autorii care s-au ocupat de activitatea comandanților de oști, de ofițeri care au demonstrat calități deosebite în activitatea lor au relevat complexitatea personalității acestora. Comandantul militar este pus să acționeze în momentele decisive sub imperiul unor exigențe maximale iar de resursele lui de acțiune, de aptitudinile lui depinde viața a mii de oameni, depinde realizarea unor interese superioare.

Personalitatea comandantului militar nu poate fi unilaterală fără a prejudicia activitatea de răspundere ce îi este încredințată. El nu poate fi doar un meditativ, deși gândirea teoretică îi este strict necesară, dar împletită cu acțiunea; nu poate fi un practician îngust atât timp cât lupta solicită ingeniozitate și face apel la cele mai eficiente mijloace ale științei.

Comandantul militar are succes atunci când este legat de oameni, când îi înțelege și îi sprijină, când îi iubește . În ansamblu, personalitatea comandantului militar este maximal integrată; intelectualul în multitudinea disponibilităților lui, posedând deprinderile practice și viziunile organizatorice, simțămintele și eforturile voluntare focalizate asupra unor obiective unice.

Napoleon spunea : "militarul trebuie să aibă atâta caracter cât și inteligența ''. El a exprimat această relație printr-un pătrat în care baza este voința și înălțimea o reprezintă intelectul, în sensul că voința să nu depășească intelectul și nici intelectul să nu depășească voința.

Comandantul este pătruns înainte de toate de un înalt spirit de răspundere pentru sarcinile ce i se încredințează, la nevoie el trebuie să știe să își asume răspunderi.Oricât de ascuțită ar fi inteligența unui comandant, oricât de înaltă ar fi pregătirea lui teoretică, el este înainte de toate un om al practicii, al acțiunii.Comandantul are nevoie de un spirit de observație foarte ascuțit. El trebuie să rețină din complexul de condiții al câmpului de luptă esențialul, dar nici detaliile nu pot ieși din sfera preocupărilor lui deoarece, uneori, și acestea pot fi decisive. El trebuie să țină seama de anumite particularități ale terenului, de starea fiziologică și psihologică a subordonaților cât și a inamicului, să aibă în vedere modificările de situații ce pot interveni.

Gândirea comandantului este electrizată de voință; asta înseamnă că în planurile pe care el și le face trebuie să apară o anumită linie determinantă, să existe o deplină limpezime și claritate. În calculele sale nu trebuie să existe spărturi, nesiguranță, ci trebuie prevăzute și prevenite toate variantele de reacție ale inamicului. Câmpul de luptă nu este un simplu teren de instrucție, de aplicare a unor planuri elaborate din timp. Aici situațiile se pot schimba oricând și nu este loc pentru ezitare și tergiversare.

Comandantul trebuie să aibă nu numai o gândire profundă și complexă, dar și una productivă, care în moment de primejdie să fie capabil să adopte operativ decizii optime. Uneori, reușita depinde de decizii adoptate în câteva minute sau secunde. Este necesar întotdeauna ca să păstrezi inițiativa, să impui voința la tabere adverse, să-ți demonstrezi permanent superioritatea. Aceasta necesită în unele momente și capacitatea de a merge la risc, de a fi cutezător, de a surprinde pe inamic prin curaj.

Un cugetător spunea :,, atât este puterea ta asupra altora cât este și asupra ta, respectiv atât stăpânești pe alții cât te stăpânești pe tine”. Această stăpânire dictată rațional sau sugerată de intuiție, duce uneori la frână, alteori te împinge cu o totală energie în acțiune. Încrederea manifestată față de ostașii de grade inferioare exercită o influență asupra acestora, la rândul lor dobândind și ei încredere în forțele proprii pe care astfel le pot utiliza cu maximul de eficiență. Totdeauna trebuie să fii decis în ceea ce faci, însă aceasta nu înseamnă că deciziile nu trebuie schimbate în raport cu situațiile noi. Modificarea tactică nu te scutește însă de la elaborarea unui nou plan. Acesta trebuie însă adoptat rapid, prompt, lucru ce nu se poate realiza dacă nu se cunosc toate detaliile situației. Iată de ce în fiecare moment trebuie să fii la curent cu tot ce se întâmplă, să-ți asigure informarea și să știi să o selecționezi.

O calitate importantă pe care trebuie să o aibă un comandant este previziunea și vizează reacțiilor posibile ale inamicului. De aceea el trebuie să se situeze și să se transpună în locul lui, pentru a stabili prezumtiv ce face și cum judecă acesta. Este evident că îndată ce comandantul " află " ce anume urmează să întreprindă inamicul, el reușește să adopte din timp contramăsuri.Comandantul trebuie să fie și să arate că este alături de oameni, că simte împreună cu ultimul militar combatant, că participă la necazuri și la bucurii, la suferința și la triumful tuturor. Ostașii trebuie să simtă că oricât ar fi de decis și angajat comandantul lor pe traiectoria unor calcule superioare, el este totuși alături de ei.

Comandantul militar sintetizează virtuțile spirituale și fizice, pe cele ale acțiunii mentale și ale acțiunii motrice; este de fapt condiția structurală a acelei supreme performanțe de energie și raționalitate ce trebuie să-l caracterizeze pe liderul militar.

2.2.Personalitatea subordonatului

În ultimii ani se fac eforturi pentru a defini trăsăturile psihomorale care-1 disting pe luptătorul instruit,educat și format în spiritul concepției privind noile abordări ale războiului modern, asimetric.

De exemplu, lupta împotriva unui inamic superior dotat și din punct de vedere numeric mai mare sau impotriva unui adversar perfid, care uzează de lovituri teroriste, presupune mutații în gândirea tactică și operativă; aceasta are implicații asupra dotării cu armament și tehnică de luptă, asupra normelor tactice și procedeele de ducere a luptei. Dar oare numai atât ? La nivelul personalității fiecărui militar nu se produc anumite transformări de ordin psihomoral atunci când este pus să acționeze într-o asemenea situație ? Categoric că da.

Desigur că tehnica militară și tactica ducerii luptei au evoluat spectaculos. Această evoluție a produs și ample mutații în profilul personalității militarului. Sub aspect psihologic, social și chiar biofiziologic luptătorul din zilele noastre se deosebește sub multe aspecte de cel din primul sau al doilea război mondial. A descrie și explica personalitatea în perspectiva contemporană este o necesitate stringentă pentru pedagogia și psihologia militară. Știind cum trebuie să fie personalitatea , modelând-o, vom știi unde să intervenim și la ce parametri funcționali trebuie să ajungem. Dar aceste realități trebuie să reprezinte procesul evolutiv al unor virtuții psihomorale probate în timp, chiar dacă purtătorii acestora sunt alții.

Nu ne putem opri asupra personalității " subordonaților ", fară a face referință directă la "comandant " și la personalitatea acestuia. Constituindu-și propria personalitate la interferența a numeroase intervenții formative, comandantul devine, la rândul său "constructor " de personalității umane, un adevărat modelator al acestui fond valoros pe care-1 reprezintă militarii din subordinea sa. Urmărind trăiniciea formării unor parametrii de personalitate, comandantul va introduce inevitabile restricții, va face omisiuni. Subordonatul își formează comportamentul disciplinar în urma însușiri ansamblului de reguli care guvernează mediul militar. Ele se dobândesc în perioada de aclimatizare și se prelungesc dealungul întregii vieți militare. Acest comportament disciplinat nu se reduce și nu poate fi redus la manifestările exterioare ale militarului. Ar fi simplist, dar eronat, îndeosebi, prin consecințe, să stabilim ca unic criteriu de apreciere a gradului de disciplinarizare a unui militar acele reacții organizate care se văd, dar înapoia cărora se ascund, de multe ori, incompetența profesională, dezinteresul.

În procesul de formare a personalității, disciplinarizarea întregului sistem psihic este un proces de durată, anevoios, care cere din partea comandanților pricepere pedagogică, dar și un accentuat grad de coparticipare la activitățile, nevoile, trebuințele și interesele celui instruit.Pentru a atinge spiritul de disciplină, ca structură a personalității, trebuie antrenate toate componentele acesteia. De pildă, aptitudinile necesare militarului nu se pot manifesta firesc în absența acelui spirit de disciplină, iar voința trebuie să se supună acestei necesități de evoluție a personalității militarului; înfrângerea greutăților, depășirea momentelor de dificultate create de numeroasele privațiuni, capacitatea de a executa ordine și sarcini profesionale din cele mai diferite, sunt tot atâtea motive de educare a voinței, de disciplinarizare a acesteia. Un rol important în clădirea personalității subordonatului îl are "spiritul de disciplină ". Militarul trebuie să conștientizeze faptul că el "trebuie " să facă un anumit lucru, să îndeplinească un ordin, o îndatorire, etc., că nu există posibilitatea de a refuza acest lucru și că de modul în care ordinul este îndeplinit depind celelalte acțiuni ale grupului. Spiritul de disciplină se cultivă din timp de pace și el devine un însoțitor permanent al personalității militarilor. Totodată trebuie avut în vedere și faptul că spiritul disciplină se poate transforma într-o frână a dezvoltării personalității. Astfel orientat el lasă traume psihice greu de remediat. Acest lucru poate apărea în urma unei instrucții împinse dincolo de limitele umanului dublată de o doctrină inumană prin conținutul și formele sale.

Cultivarea spiritului de disciplină s-a înscris permanent printre constantele procesului de formare a personalității militarului. Spiritul de disciplină are un rol foarte important în cadrul războiului și în cadrul luptelor armate; într-un mediu ostil, misiunile cele mai grele nu pot fi îndeplinite decât de oamenii caracterizați de un înalt spirit de disciplină. " Desfășurarea independentă a acțiunilor unor militari, subunități sau chiar unități , absența repetată a legăturilor cu eșaloanele superioare, efortul prelungit care duce spre epuizare fizică și nervoasă, restricțiile care afectează trebuințele primare inclusiv pe cele de hrană și adăpost, toate acestea pot reprezenta focare de indisciplină; a căror extindere nu se pot solda decât cu pierderi de vieți omeneștii. Pe front ca și în spatele acestuia au supraviețuit cei pentru care disciplina militară devenise o parte componentă a personalității lor. "

2.3. Relația comandant – subordonat

2.3.1. Motivarea subordonaților în acțiune

Exercitarea statutului și rolului de comandant este și în raport cu gradul de înțelegere a motivației în procesul îndeplinirii atribuțiilor. Comandantul care cunoaște semnificațiile motivației în propria-i activitate cât și în declanșarea energiilor umane ale subordonaților, are un comportament corespunzător în actul de conducere. Motivația este forța care asigură succesul conducătorului.

Sunt oameni cărora nu le place să conducă preferând să fie conduși. Dacă ajung șefi ,în anumite condiții obțin rezultate bune deoarece respectă personalitatea și demnitatea celorlalți, sunt receptivi la propunerile și sugestiile altora. Alții vor să conducă cu orice preț, fac eforturi pentru a ajunge în funcții de conducere și utilizează toate mijloacele posibile pentru a păstra postul ocupat. Dar, oameni de acest fel cu o asemenea motivație devin în timp aroganți, preocupați prioritari de satisfacerea exigențelor superiorilor, se poartă dur cu subordonații, pierd până la urmă contactul cu problemele reale, devin ineficienți, se compromit și în final trebuie să fie schimbați. Există și o a treia categorie de oameni, care nici nu refuză să conducă, dar nici nu fac orice să ajungă în posturi de comandă.

Dacă în cazul primei categorii se poate vorbii de un fel de hipomotivații, deci de o motivație slabă pentru conducere, la cea de-a doua categorie se manifestă o hipermotivație, care duce, într-un fel, la aplicarea principiului "scopul scuză mijloacele ". Cei din grupa cu o motivație moderată, dau cele mai bune rezultate în procesul de conducere, au atitudini și comportamente care se încadrează în limitele firescului.

În procesul conducerii nu este importantă doar motivația comandantului pentru comandă ci și procesul de motivare al subordonaților. Atât practica cât și experimentele psihologice au demonstrat că persoanele insuficient motivate în activitatea lor, sau dimpotrivă călăuziți de interese meschine și egoiste ,ajung datorită neîndeplinirii sarcinilor sau executării lor la un nivel calitativ necorespunzător, să trăiască sentimente de frustrare. Ori aceste aspecte motivaționale, unul energico – impulsional și altul direcțional selectiv devin o variabilă intermediară care condiționează în orice moment succesul acțiunii militare.

Un comandant trebuie să țină seama de existența a două tipuri principale de motivații : interioare și exterioare. Motivațiile interioare provin din însăși activitatea depusă : utilitatea socială, satisfacția de sine, bucuria și plăcerea de a organiza și conduce etc. Motivațiile exterioare își au sursa în afara activității propriu-zise: retribuția, dorința de a fi apreciat, remarcat, recompensat, teama de sancțiuni etc.

În sistemul militar ordinele, misiunile, sarcinile au un caracter obligatoriu și presupun execuția fară șovăire, necondiționată și promptă. Cu toate acestea motivarea acțiunii nu se exclude. Ea trebuie să existe deoarece cu cât scopul misiuni, utilitatea ei, condițiile și mijloacele ce trebuie avute în vedere sunt mai bine înțelese de subordonați, cu atât execuția va fi mai bună, mai eficientă.

De aceea în actul de comandă a șefului munca de motivare are rolul său bine determinat: "Ar fi neconformă cu realitatea ideea ca de vreme ce ordinul se execută, comandanții trebuie să dea doar ordine, subordonații să le execute și prin aceasta unitatea sau subunitatea va funcționa impecabil. În fapt, având de a face cu oameni fiecare cu o anumită capacitate de înțelegere, experiență, disponibilități, ceea ce impune și intervenția de a explica rațiunile unei acțiuni pentru a pune cât mai convingător în evidență temeiurile, determinările și finalitățile măsurilor ordonate. Iată de ce din profilul psihologic al comandantului una din componentele de bază este și cea care vizează capacitatea de a motiva indivizii și colectivitățile în acțiune.[… ] Aceasta pentru că acțiunea puternic motivată determină un efort conștient susținut, în timp ce o activitate slab motivată se va afla adesea sub semnul incertitudinii…”

Orice comportament al oricărui subordonat are la bază o motivație. Relația dintre intensitatea acesteia și performanță nu este însă directă. Ceea ce pune în evidență relația intensitatea motivării – performanță este tipul de sarcină cu care se confruntă omul, în același timp perceperea dificultăților sarcinilor depinde de capacitatea sa de autoevaluare, funcție de posibilități și solicitări.

Din această perspectivă, comandanții militari au în vedere două strategii de motivare . În cazul sarcinilor simple, ușoare, se impune o relativă supramotivare în fazele premergătoare trecerii la acțiune și aceasta deoarece sarcina fiind foarte ușoară, individul de multe ori, paradoxal, nu se mobilizează de ajuns pentru îndeplinirea ei. În situația misiunilor cu un grad ridicat de dificultate, strategia cea mai adecvată nu constă în crearea unei motivații de nivel foarte înalt înaintea începerii activității, ci dimpotrivă în menținerea acesteia la parametri mai scăzuți, în raport cu complexitatea sarcinii. Fiind dificilă, dispune prin ea însăși de capacitatea de a-1 angaja motivațional pe individ. În cazul solicitărilor de nivel mediu, este necesar să se stabilească o relație de proporționalitate între motivație și activitate. La solicitări și suprasolicitări se va menține un oarecare decalaj între cele două variabile; corectarea supramotivării din partea sarcinii prin supramotivarea individului, respectiv corectarea supramotivării din partea sarcinii prin o relativă submotivare a persoanei, ceea ce, în ambele cazuri, echivalează cu crearea unei motivații de intensitate medie, adică optimă.

Așadar, comandantul trebuie să înțeleagă și să stăpânească pârghiile procesului motivațional, pentru a-1 influența, întrucât motivația are efecte diferite asupra eficienței activităților.

Atât motivația interioară cât și cea exterioară se cer avute în vedere, în practica activității comandantului pentru că au consecințe în practica relațiilor interpersonale, ale coeziunii. De exemplu, motivația interioară, stimulând participarea, deschiderea spre ceilalți are ca efect atitudini camaraderești, cooperarea, încurajarea, soluționarea problemelor în și prin colectiv, în timp ce motivația exterioară orientată primordial spre interesele personale, dă naștere la orientări individualiste, suspiciuni, neadaptare, neîncredere în eforturile colective.

Un comandant nu trebuie să-și rezume activitatea doar la darea ordinului de luptă. El trebuie să-și facă timp să stea de vorbă cu cei chemați să conducă executarea misiunii, cu o parte din militarii angrenati în executarea acesteia, trebuie să se sfătuiască împreună, cerându-le chiar părerea asupra modului în care trebuie organizată lupta, cum este mai bine să acționeze, ce modalități să utilizeze pentru a atinge efectul scontat. .„Adoptând o asemenea manieră de conducere se realizează acea legătură sufletească, indispensabilă coeziunii comandamentelor și unităților, osmoza dintre nivelurile de conducere cu cele de execuție, o stare morală benefică încrederii reciproce, angajării totale în acțiune, o participare întemeiată pe înțelegerea clară a misiunilor ordonate."

Din cele prezentate mai sus se poate trage concluzia că în actul de comandă al șefului, munca de motivare are rolul său bine stabilit.

2.3.2. Stilul de conducere

Stilul de conducere reprezintă "un complex comportamental, profil caracteristic activității unei persoane aflate într-o poziție de conducere a unui grup, organizații, activități ".

Din trăsăturile de personalitate ale unui comandant militar, stilul de conducere nu poate lipsi din două motive. Primul, vizează faptul că stilul de conducere practicat de comandant este în mod inevitabil în raport cu potențele personalității sale, se impune, generează o linie de conduită, imprimă anumite trăsături activităților ce se desfășoară în colectivul condus. Al doilea are în vedere că descifrând caracteristicile stilului de conducere ale unui comandant vom înțelege o parte a personalității sale, calitățile și defectele sale.

În literatura de specialitate sunt abordate trei stiluri de conducere.

Astfel, stilul de conducere „autoritar", care presupune realizarea tuturor activităților de către subordonați fără ca aceștia să fie consultați, dă naștere, de regulă, unui climat psihosocial apatic : oamenii sunt implicați în execuție, li se spune ce să facă, nu sunt întrebați înainte dacă e bine sau nu, nu sunt motivați corespunzător.

Stilul de conducere „democratic" se caracterizează printr-o mare încredere a șefului în capacitățile și buna credință a subordonaților, a colectivului, prin recunoașterea valorilor, prin motivarea și angajarea acestora în acțiuni, printr-o consultare continuă ca principală pârghie de reglare și adecvare a actului de conducere potrivit dinamicii reale a vieții.

Stilul de conducere „permisiv" („laissez – faire") este cel în care conducătorul participă în mică măsură la organizarea și desfășurarea activității, grupul fiind lăsat să meargă de la sine, cu intervenții rare și de suprafață, mizându-se pe capacitatea autoreglatorie a acestuia.

În realitate aceste stiluri de conducere nu se întâlnesc în stare pură. Întotdeauna însă ,,stilul de conducere se modelează în raport cu natura activităților care urmează să fie desfășurate și, mai ales în funcție de variabila situațională”.

În afară de variabila situațională, sarcinile nedefinite fac dificilă exercitarea conducerii, deoarece nici membrii grupului și nici conducătorul nu cunosc exact ce au de făcut; este, de asemenea, mai ușor să conduci atunci când puterea poziției ocupate este mai mare decât în cazul în care este redusă.

Din perspectiva acelorași cerințe comandantul este necesar să conștientizeze efectele viziunii sale despre om, despre raporturile cu ceilalți, despre locul și rolul capacităților umane. A-l privi permanent pe om ca scop final, și niciodată ca mijloc, a-1 evalua prin prisma caracteristicilor definitorii, a-1 vedea în continua sa devenire, a crede întotdeauna în resursele sale de mai bine, în potențialul său creativ, a-1 înțelege și judeca ca totalitate cu calități și defecte, cu aspirațiile și năzuințele sale omenești reprezintă pentru orice șef premisă determinantă a unui stil de conducere eficient. Un șef trebuie să realizeze faptul că între oameni există deosebiri fizice și intelectuale, fiind nevoie ca cei mai puțin valoroși să fie tratați ca atare și nu neglijați. A înțelege acest lucru înseamnă a renunța la așa zisa modelare a subordonaților după un standard psihologic preconceput.

Personalitatea unui comandant are foarte mari influențe asupra stilului de conducere , tocmai prin faptul că acesta trebuie să și cunoască foarte bine subordonații, pentru a-i putea angaja în activități cât mai adecvate, în folosul instituției și al lor, în raport cu însușirile și disponibilitățile lor reale.

Pentru o bună conducere, cel investit cu un asemenea atribut se cere să posede, în primul rând, o serie de calității de conducător: spirit de organizare, de observație, de cuprindere a problemelor, capacitatea de motivare și angajare a oamenilor etc. Fără o cunoaștere a specificității domeniului condus, nu este posibilă reușita conducerii.

„În raport – stil de conducere -climat de muncă – se cere avut în vedere că, deși stilul de conducere influențează, creează și menține un anumit climat de muncă, totuși acestea, privit ca un dat preexistent, constituit și prelungit dincolo de schimbările ce survin prin fluctuația membrilor grupului, prin ceea ce are el mai stabil, înrăutățește, într-un fel sau altul stilul de conducere."

O componentă organică a stilului de conducere a șefului, o constituie capacitatea organizatorică a acestuia, priceperea sa de a organiza temeinic și eficient activitatea subordonaților, a grupului aflat sub comanda sa. Când șefii organizează riguros munca, pe baza unor criterii și obiective bine determinate, repartizează judicios forțele de care dispune, distribuie adecvat sarcinile, subordonații lor reușesc să-și rezolve problemele de serviciu în spațiul afectat prin programul de muncă stabilit. Lipsa activităților organizatorice ale șefilor, nesiguranța în cunoștințele și posibilitățile lor se răsfrâng asupra ordinelor ce le dau și, măsurile ce se iau.

Stilul de conducere al comandanților în care predomină elemente de tipul: încredere redusă în subordonați, slabă preocupare pentru cunoașterea celor care lucrează, lipsa de receptivitate la problemele ridicate de subordonați, accent mai mare pe pedepse decât pe recompense etc. este dăunător din multe privințe. Un asemenea stil generează, de obicei un climat tensional, raporturi interpersonale formale, nesprijinite pe o motivație trainică, în care să fie prezente respectul, stima, cooperarea activă, comunicarea afectivă autentică.

Pentru a conduce oameni este necesară mai întâi o înțelegere, o cunoaștere a conduitei acestora, a apropieri de ei." Este bine să ne amintim că oamenii nu sunt mașini, ci au nevoie și de puțină căldură personală."

De aceea un comandant care practică un stil de conducere eficient nu se poate limita la măsuri formale, de tip administrativ, ci acționează prin intervenții directe la nivelul colectivelor militare, care merg până la măsuri deliberate de influențare sau chiar schimbare a motivației, atitudinilor, comportamentelor. Un comandant bun, nu va scăpa din vedere faptul că la originea nereușitelor stau adesea insatisfacțiile personale.

Respectul pentru munca subordonaților se dovedește un element esențial al comportamentului șefului în procesul conducerii, cu efecte importante asupra randamentului muncii. Ușurința cu care unii comandanții dau verdicte negative, fară a avea argumente necesare sau competența cuvenită nu poate duce decât la risipă de energie umană, la insatisfacții.

În afară de respectul pentru munca subordonaților, consultarea acestora, participarea lor la luarea dccizilor are o foarte mare importanță în cadrul relațiilor șef – subordonat.,, Un șef preocupat de creșterea performanțelor actului de conducere ascultă cât mai multe opinii și acceptă discuțiile în contradictoriu, întrucât conștientizează că cei ce au un țel comun, nu se contrazic, de regulă, de dragul de a contrazice.”

„Ca o concluzie la cele prezentate mai sus se poate menționa faptul că, pentru a avea succes și eficiență în conducere, șefului i se solicită: pricepere în acceptarea variantei optime și capacitatea acțională pentru finalizarea acestuia, gândire analitică conjugată cu cea sintetică care permite coordonarea eforturilor membrilor grupului în vederea realizări obiectivului comun, spirit de inițiativă și o bună cunoaștere atât a indivizilor din subordine, cât și a relațiilor dintre ei, pentru crearea armoniei dintre oamenii și atenuarea relațiilor tensionale … spirit de corectitudine, disciplină și încredere în oameni"

2.3.3. Comunicarea cu subordonații

O componentă esențială a activității oricărui comandant cu multiple consecințe în planul eficienței actului de comandă o reprezintă comunicarea, procesul transmiterii și recepționării unui flux de informații cu sens biunivoc între șef și subordonați, între membrii grupului și diferite trepte ierarhice.

În relațiile dintre oamenii cuvântul la care se asociază gestul, mimica sau privirea, reprezintă atât o formă de comunicare cât și un mijloc de intercunoaștere în planul cognitiv și afectiv – emoțional, acționând în zone de maxim interes în excitarea atributului comenzii militare în același timp dezvăluind indubitabil și personalitatea șefului, profilul lui psihomoral.

Substanța conducerii o constituie informația pe care conducătorii o prelucrează și o transformă în decizie, în măsuri, prin intermediul cărora asigură îndeplinirea obiectivelor stabilite.

Personalitatea unui comandant își pune amprenta și asupra actului de comunicare pe care-1 exercită în raport cu subordonații. Pe baza comunicărilor comandantului, care pot fi verbale sau scrise, subordonații își stabilesc obiectivele planifică și își organizează munca în scopul îndeplinirii acestora, își concentrează eforturile asupra direcțiilor principale și a priorităților operaționale. ,,Pe de altă parte, comunicarea între subordonați și șefi este de un real folos pentru eficiența conducerii, întru-cât, prin aceste raporturi, comandantul poate aprecia calitatea și stadiul îndeplinirii obiectivelor, poate stabili cine, unde și cu ce să intervină pentru optimizarea activităților. Mai mult, prin intermediul mesajelor venite de la executanți, șeful va recunoaște rolul pe care el însuși îl are în organizarea și desfășurarea activității, felul în care este receptat, apreciat și înțeles de subordonați, și în consecință își poate modela conduita. De aceea […] în relațiile dintre șefi și subordonați, un rol deosebit de însemnat îl joacă comunicarea. Ea este implicată într-o infinitate de probleme. De la cele de strictă specialitate, de instruirea curentă la cele de cultură generală, de la cele sociale la cele individuale, de la cele certe la cele probabile."

Comunicarea este foarte importantă și de aceea unii specialiști îi atribuie un rol cheie în înțelegerea și definirea relațiilor interumane în general, a grupurilor și chiar a societății.Valoarea ei reiese atât din influențele sale sau funcțiile pozitive pe care le are în grupul social, cât și prin urmările negative pe care le pot avea diferite tipuri de perturbare a comunicării, cum ar fi blocajul,bruiajul, filtrarea și distorsiunea informațiilor, care generează disfuncții și prejudicii. Principalul mijloc de comunicare este limbajul și are un rol foarte important în reglarea raporturilor interumane.

„Prin cuvinte și fapte, în jurul oamenilor se creează o atmosferă de sugestii, de condiționare lenta ,de gânduri și atitudini, germinând în adâncuri și vădindu-și puterea fecundata, adesea la zeci de ani după ce au fost înregistrate"

Comunicarea comportă un aspect afectiv, datorită conținutului extrasemantic, care constă în atitudini, reacții, gesturi. Mesajul se construiește atât din cuvinte cât și din limbajul gesturilor, simultan sau prin suprapunere. Pe parcursul dialogului, cuvântul și gestul inclusiv mimica formează corp comun, comunicarea și comportamentul devenind practic un tot unitar.

Fiecare comunicare este inevitabil influențată de particularitățile psihosociale ale persoanei implicate. Odată cu transmiterea informației, orice om își dezvăluie și părerea despre cele întâmplate, cu intenția voită sau nu, de a-i influența pe cei ce o receptează în scopul adoptării unei atitudini asemănătoare. Pentru a asigura o comunicare eficientă între comandant și subordonați, a înrâuri prin aceasta ansamblul raporturilor ce se constituie într-un colectiv se impun să fie cunoscute și respectate anumite reguli. „Astfel comandantului i se impun : cunoașterea normelor esențiale despre viață și muncă, despre om și colectivitate, a principalelor exigențe rezultate din legile țării, din actele normative, și ordine; autenticitatea și sinceritatea propriilor convingeri; concordanța deplină între vorbele și faptele cotidiene, înăuntru și în afara colectivului de muncă; simțul realității, curajul adevărului; explicarea cu răbdare și argumente a necesității acțiunii sau conduitei, ținând seama că numai o motivație rațională poate determina pe oameni sâ participe efectiv la activități; atenție și grijă în ascultarea rapoartelor subordonaților pentru a pătrunde înțelesurile problemelor ridicate de aceștia."

Psihologia umană menționează faptul că, cu cât trăirile intime sunt mai intense, cu atât nevoia de comunicare este mai mare. Orice om își poate deschide sufletul, dar numai pentru aceia care-1 înțeleg cu adevărat. Printr-o atitudine rigidă nu se poate realiza apropierea față de subordonați, necreându-se un climat în care aceștia să vină din proprie inițiativă la comandant, căutandu-1 cu încredere pentru a raporta problemele care-i frământă. Acei șefi care manifestă înfumurare, o falsă bunăvoință față de cei din jur, sau nu se aproprie cu adevărat de oameni, nu vor putea nici să ducă un dialog sincer cu ei. Datorită faptului că se consideră autorități incontestabile, că se pricep la toate, adoptă de fiecare dată o poziție moralizatoare, dau sfaturi indiferent de domeniu, pronunță soluții categorice. Bineînțeles că astfel de oameni sunt ocoliți, puțini fiind cei care reușesc să le facă confidențe.

Pentru a se realiza o comunicare utilă, tonul șefului, atitudinile care însoțesc vorbirea trebuie modelate funcție de particularitățile psihice ale celui în cauză. În discuția cu subordonații, comandantul trebuie să-și controleze atât tonul folosit cât și mimica, gesturile, deoarece în funcție de intensitatea acestuia el îl poate distanța pe subordonat frânându-i elanul, sau îl poate încuraja în ridicarea unei probleme, în luarea unei inițiative.

De aceea, alegerea cuvintelor, a expresiilor, gesturilor, constituie una dintre cerințele de bază ale comunicării verbale, directe, o necesitate de necontestat. Cuvântul poate fi „măciuca sau palma ori piciorul, după cum poate fi mâna care dezmiardă, sărutul sau strângerea în brațe, iar după împrejurări, poate da usturime de bici sau avea efect de balsam."

În diferitele ei ipostaze, comunicarea dintre comandanți și subordonați ține de domeniul actului de comandă, dar dincolo de informația ca atare, orice mesaj conține și o parte afectivă, uneori mai greu de depistat, dar de fapt omniprezentă. În procesul comunicării, conținutul informațional și cel afectiv al oricărui mesaj se împletesc, se completează reciproc, dar, uneori pot apărea și dezechilibre între acestea. Se poate diminua eficiența comunicării dacă se ignoră acest fapt. Nu este același lucru dacă mesajele reflectă autoritatea șefului și îi imprimă acesteia un caracter productiv sau dacă dreptul de a da ordine și de a lua măsuri pentru neexecutarea lor se transformă în mijloace de stresare ori chiar de coerciție a subordonaților, de tensionare a climatului de muncă.

În numeroase situații comunicarea dintre șef și subordonați are loc „face to face" (față în față). Datorită acestei forme de comunicare uneori pot apărea probleme în calea schimbului de păreri, a confesiunii reale, atunci când subordonatul vede, în fața sa doar șeful, funcția sau gradul superior, iar acesta, la rândul lui, nu vede înaintea sa omul, ci doar un simplu executant. O asemenea poziție este dăunătoare ambelor părți și în astfel de condiții nu se va realiza o comunicare autentică ci una pur și simplu formală. Dar aceasta situație se poate preveni, dacă se are în vedere faptul că, atunci când trăirile intime sunt mai intense și nevoia de comunicare este mai mare, trebuința de confesiune devine mai acută. Prin structura sa psihică omul nu este o ființă închisă în sine, dar poate deveni astfel ca o reacție la atitudini nepotrivite.

Indiferent de modul cum se desfășoară comunicarea dintre șef și subordonat, există o serie de cerințe psihosociale și pedagogice în ceea ce privește modul de adresare, de ascultare a ceea ce se raportează, de a-i lăuda sau admonesta, de a le arăta satisfacție sau dimpotrivă insatisfacție. „Comunicarea între oameni poate deschide porți ferecate; ea descrețește frunțile și dă aripi, dacă este caldă și dacă luminează acolo unde e obscuritate. Cum este firesc șefii cer ca subalternii sâ le comunice, să-și arate lipsurile, erorile, dar unii dintre ei uită o lege foarte importantă a deschiderii dialogului: pentru a-i face pe oameni să fie comunicabili, este necesar sâ operezi tu, șeful, mai întâi deschiderea adică să vorbești, să asculți cu răbdare și modestie să ții seama de cele spuse de alții, sâ fii drept și sâ dovedești prin fapte ca opiniile celorlalți sunt luate în considerare."

2.3.4. Evaluarea și controlul subordonaților

Pentru sine și pentru subordonați, pentru colectivul condus, alături de capacitatea autoevaluativă a comandantului, importantă este în același timp și priceperea pedagogică de a utiliza adecvat evaluarea. În actul conducerii, evaluarea este unul din mijloacele principale a comandantului prin care se măsoară capacitățile și defectele subordonaților realizările și minusurile lor, volumul de muncă și rezultatele eforturilor individuale sau colective, perspectivele evoluției profesionale. De principialitatea evaluării depinde motivarea, elanul în muncă, interesul și profunzimea angajării și îndeplinirea atribuțiilor sau, dimpotrivă, atunci când evaluarea este subiectivă, tendențioasă și voluntaristă și neadecvată cu caracteristicile psihologice ale subordonatului, se dovedește inhibantă, descurajatoare iar în plan relațional, disfuncțională.

Alături de evaluare în procesul conducerii un rol deosebit de important îl are aprecierea. Aprecierea umană este omniprezentă, se manifestă inerent în toate colectivitățile sociale și este indispensabilă în procesul conlucrării între oameni. Ea nu este un simplu cuvânt ci „un fapt în stare să ridice și să coboare . să dea viață sau să ucidă, să călăuzească sau să ucidă idealuri, să stimuleze sau sâ înăbușe inițiative, să formeze sau sâ strivească valori, să lumineze ori să întunece inimi, să învingă obstacole temerare, tot așa de ușor ca și de a da naștere fenomenului invers, al capitulării facile și fără condiții".

În activitatea unui colectiv, inclusiv cel militar, evaluarea și aprecierile șefului asupra membrilor reprezintă un mijloc de reglare și control. Între cerințele funcției de comandant se află și aceea de „pricepere de a evalua adecvat munca subordonaților", deoarece orice abatere, orice durere poate avea consecințe negative. De corectitudinea evaluării rezultatelor activităților depinde declanșarea și valorificarea energiilor militarilor și colectivelor. Evaluarea obiectivă de către comandant a activității unui subordonat nu satisface numai pe cel în cauză ci întregul grup sau majoritatea membrilor acestuia. Prin aceasta se formează atmosfera necesară provocării valorilor, a celor care merită cu adevărat. O evaluare subiectivă ,în neconcordanță cu realitatea poate avea efecte negative, duce la demobilizare la scăderea încrederii în forțele proprii. Aceasta creează o imagine falsă despre propria persoană, de unde pericolul apariției superficialității și automulțumirii. Eludarea adevărului, exprimarea unor aprecieri neconforme cu realitatea, luarea unor măsuri în dezacord cu faptele generează resentimente, provoacă discuții, rețineri și neîncredere, poate slăbi coeziunea colectivului, în timp ce aprecierile și măsurile corecte în deplin acord cu faptele dau naștere la stări de mulțumire, de satisfacție, însuflețesc colectivul.

„Orice subordonat, dorește să afle ce gândește comandantul lui despre el, despre conduita și activitatea depusă, este interesat să cunoască cum îi sunt apreciate strădaniile sale. Militarii știind că preocupările lor sunt urmărite, cunoscute și evaluate vor căuta să muncească și mai bine. Remarca nu vizează numai indivizi, ci și grupuri. Orice colectiv căruia i se cere mai mult sau mai puțin decât poate realmente oferi va avea loc o uzură prematură, reducerea încrederii în forțele proprii, iar în cea de-a doua ipostază vor apărea mulțumirea de sine și superficialitatea".

Progresele fiecărui militar în parte și ale subunității în ansamblu trebuie recunoscute și apreciate la valoarea lor reală, sublinierea la timpul potrivit a contribuției fiecăruia constituindu-se ca o sursă a eficienței conducerii. Cu toate acestea uneori pot apărea și insuccese, activități mai puțin reușite. Important este ca șefii să nu creeze o stare de vinovăție și descurajare, să nu amplifice proporțiile eșecului sub motivul că se vor trage mai multe învățăminte. Aprecierile neconforme cu realitatea, exagerările și denaturările slăbesc întotdeauna moralul individului și colectivului, afectează coeziunea și unitatea sa. O analiză calmă și lucidă, făcută împreună cu subordonații ,îndreptarea atenției în direcția cauzei insuccesului, stabilind ceea ce trebuie făcut în mod concret, reprezintă un mod de a lucra care are efectiv urmări pozitive, incomparabil mai mari decât orice fel de mustrare.

Pentru a evalua și a face o apreciere la adresa unui subordonat, orice comandant trebuie să se cunoască pe sine însuși, să-și cunoască propria personalitate. "Multe neînțelegeri dintre oameni și cele mai grele suferințe rezultă din necunoașterea propriei noastre personalități și sunt înlăturate prin examenul corect și lucid al conștiinței de sine".

Cadrele militare, ca de altfel toți oamenii, dincolo de grad, funcții, pregătire, experiență de muncă și de viață rămân extrem de sensibili la aprecierile semenilor lor și cu atât mai mult la cele formulate de șefi care, într-un fel sau altul, le influențează destinul profesional, uneori chiar îl hotărăsc.

În cadrul relației comandant – subordonat, alături de evaluare, un rol important îl are „controlul", aceasta fiind un atribut al conducerii care solicita întreaga capacitate de muncă, experiență și preocupare, într-un cuvânt personalitatea comandantului, profilul său psihomoral. Controlul este o funcție de bază al conducerii și are ca obiectiv asigurarea cunoașterii modului de înfăptuire a sarcinilor, a rezultatelor obținute, a unor eventuale deficiențe și rămâneri în urmă pentru a consolida rezultatele bune, a generaliza experiența pozitivă și a stimula pe cei întreprinzători, iar pe de altă parte pentru a înțelege cauzele unor neajunsuri și greutăți, a lua măsuri pentru remedierea lor, a da ajutorul necesar acolo unde el se impune și a desprinde concluzii pentru activitatea de viitor a organului care execută controlul.

„Ca în orice alt sector de activitate și în armată, funcția reglatoare a controlului se materializează în principal prin :

a) Evidențierea factorilor pozitivi, acceleratorii ai procesului dat, relevarea celor negativi și depistarea surselor care i-au generat, concomitent cu evaluarea efectelor posibile sau deja manifestate;

b) Deprinderea, sintetizarea și generalizarea experienței pozitive;

c) Menținerea permanentă a parametrilor activităților în limitele care asigură îndeplinirea obiectivelor fixate."

Ca orice domeniu de activitate, controlul în armată are scopul de a obține informații, de a cunoaște la un moment dat, o anumită stare de lucru. Dar el nu poate și mai ales, nu trebuie redus la culegerea informațiilor. O asemenea înțelegere ar limita controlul la latura sa constatativă, ar anula sensul și rolul său prioritar colectiv, l-ar scoate din procesul de ansamblu al conducerii transformându-1 într-o latură derivată, auxiliară acestuia. Prin modul în care este conceput și desfășurat un control poate exercita fie un rol inhibitor, fie stimulator. În ambele cazuri conduita celor care controlează, exercită anumite influențe. Urmări pozitive are atunci când șeful care exercită controlul posedă un comportament caracterizat de : competență profesională, stăpânirea fenomenelor în cadrul domeniului controlat; modestie, evitarea afișării atitudinii de atotcunoscător; răbdarea și capacitatea de a asculta și părerile celorlalți; manifestarea încrederii în ceea ce raportează subordonații, nuanțare adecvată a fiecărei aprecieri și concluzii, evitarea exagerărilor etc.

Conduita distantă, aprecierile sentențioase, exprimarea nemulțumirii indiferent de starea reală de lucruri, au efecte negative în planul stării morale a celor controlați, a colectivității în ansamblu. Pe de altă parte la fel de dăunător este și tipul de comportament așa-zis „înțelegător", care dovedește clemență pentru tot ceea ce i se prezintă și care, lipsit de criterii ferme de apreciere, nu face diferențierile cuvenite și astfel nu poate ajuta nici pe cei controlați să cunoască mai bine ce au de făcut. Un control executat după principiul „să nu superi pe nimeni" se dovedește nefolositor atât pentru cei controlați, deoarece nu-i ajută să-și evalueze corect realizările, cât și pentru cel care controlează întru-cât îl privează de premisele necesare pentru a-și verifica măsurile stabilite și de posibilitatea cunoașterii direcției de intervenție.

Datorită comportamentului șefului , un control poate exercita, precumpănitor, un rol inhibator sau stimulator. De regulă, în primul caz se înscrie controlul în care se accentuează cu precădere pe latura constatativă, care urmărește aspectele exterioare ale muncii; rolul stimulator este asigurat îndeosebi de accentul pe conținutul și rezultatele activității, pe îndeplinirea obiectivelor stabilite, depășind astfel nivelul constatărilor.

Un comandant trebuie să cunoască faptul că un control stimulează nu atunci când cel controlat este dat la o parte și în locul lui lucrează cel care controlează, ci atunci când cel controlat este învățat cum să acționeze. În cadrul unui control, indiferent de sectorul de activitate, importantă este formarea la cei controlați, a deprinderilor de a gândi și acționa independent pentru rezolvarea atribuțiilor funcționale.,, Controlul nu constituie un scop în sine, o latură finală a unui proces de ansamblu ci un moment important care facilitează continuarea la parametrii calitativi ai activității. În acest sens este necesar să se imprime controlului un pronunțat caracter formativ, să se dezbată de cei interesați rezultatele obținute, să se asigure condițiile necesare unui dialog deschis pentru a înfățișa fără rețineri imaginea reală a stării de lucru, cauzele unor neajunsuri. Când spunem acest lucru avem în vedere probleme ca : evitarea invocării reacțiilor pe care le-ar putea avea organul ierarhic superior față de o abatere sau alta; combaterea atitudinii rigide menite să determine pe cei controlați să renunțe la anumite păreri sau argumentări și găsirea unor modalități adecvate care să-i îndemne la receptivitate; nevoia de a asculta propunerile și sugestiile celor controlați, greutățile pe care le întâmpină, de ai convinge că scopul urmărit este îmbunătățirea munci; folosirea acestui prilej pentru recunoașterea meritelor oamenilor, pentru aprecierea corectă a eforturilor și rezultatelor activității lor; respectarea personalității și demnității celor controlați; manifestarea încrederii în ceea ce spune, în ceea ce au făcut și fac; stabilirea de comun acord cu ei a ceea ce trebuie întreprins pentru ca activitățile să se organizeze și să se desfășoare mai bine."

CAPITOLUL 3

NECESITATEA ȘI ROLUL CUNOAȘTERII PERSONALITĂȚII SUBORDONAȚILOR

3.1.Surse informaționale de cunoaștere a personalității subordonaților

"Dificultatea și complexitatea cunoașterii personalității, prin numărul mare de erori specifice percepției interpersonale, obligă la abordare riguroasă, pas cu pas, a acestui proces. Și, aceasta, pentru că în cunoașterea și aprecierea personalității intervin trei serii de norme, care reprezintă tot atâtea surse de informații asupra personalității unui individ." Aceste norme sunt:

– norme universale – pentru că fiecare om este în anumite privințe ca toți ceilalți;

– norme de grup – fiecare om este în raport cu anumite criterii, similar cu cei din grupul său;

– norme individuale – fiecare om este identic cu sine însăși, diferențiindu-se net de toți ceilalți.

Existența acestor norme este determinată și de cele trei niveluri de integrare a macrostructurilor social istorice în sistemul personalității umane: nivelul general uman, nivelul particular – social și individual.

Normele universale se referă la legile psihologice ale conduitelor și comportamentelor umane, la relațiile dintre diferitele componente ale personalității , valabile, în principiu pentru orice individ. Dintre aceste norme care sunt sistematizate, descrise, explicate de psihologia generală, de psihofiziologie, de anumite capitole ale psihologiei sociale etc. sunt redate mai jos câteva:

– raporturile dintre motivație, aptitudini și performanță;

– dependența memorării de caracterul conștient al învățării;

– dinamica nivelului individual de aspirație;

– dinamica adoptării și integrării individului într-un grup etc.

Toate aceste legității – constituite pe procesele și funcțiile psihice de fond, comune tuturor oamenilor – vor fi valabile, unele în totalitate, altele cu un grad destul de mare de probabilitate, și pentru militarul ce constituie obiectul cunoașterii noastre; de altfel, normele universale reprezintă prima sursă de informații în cunoașterea personalității subordonaților.

Normele de grup se referă la caracteristicile pe care le posedă membrii unui grup; fiecare dintre aceștia nu diferă foarte mult de majoritatea celorlalți membri ai grupului sau categoriei respective. Aceasta pentru că, la nivelul particular – social, existența socială este mediată psihosocial , adică de percepțiile, reprezentările, noțiunile, sentimentele, activitățile și preferințele colective dând naștere unor factori comuni, specifici tuturor membrilor unui grup. În funcție de o serie întreagă de determinanți, unele colectivități dau naștere unui număr mai mare de factori comuni membrilor săi decât altele. Normele de grup sunt importante, în special, când spunem că un individ reprezintă ceva tipic, sau invers, când spunem că cel în cauză se abate de la norma de grup.

Raportând un individ la grupul de apartenență, îi atribuim, deci, din caracteristicile respectivului grup . Atribuirea de caracteristici grupale unui individ are, de multe ori, rolul unei ipoteze; trebuie apoi verificat dacă, în mod real, cel în cauză posedă asemenea caracteristici. Trebuie precizat faptul că toți indivizii grupului sau categoriei posedă aceeași trăsătură în egală măsură.

În cadrul descrieri personalității unui individ se utilizează mai multe tipuri de norme grupale – socio-profesionale, de vârstă, temperamentale etc. – ceea ce duce la o delimitare mai precisă a celui în cauză de ceilalți.

Normele de grup restrâng aria de manifestare a normelor universale, dar nu descriu un individ în mod unic, ci prin ceea ce are el în comun cu ceilalți chiar în condițiile utilizării unui număr mai mare de astfel de norme.

Norme individuale permit definirea și caracterizarea unui individ în mod adecvat numai lui: trăsăturile sale proprii, combinarea lor specifică, structura lui unică de personalitate. Orice persoană are multe atribute pe care le are orice ființă umană, are de asemenea, numeroase trăsături pe care le au și ceilalți membri ai grupului sau categorii sale, dar el le îndeplinește pe toate acestea într-o manieră specifică, la care se adaugă doar ce-i ai lui, strict individual, de unde rezultă și unicitatea sa. Nivelul personal, individual de integrare explică faptul că situațiile, condițiile sociale ale devenirii persoanelor nu sunt niciodată identice, iar diversitatea condițiilor și situațiilor se traduce în specificul individual al conduitelor și comportamentelor.

Personalitatea unui individ nu conține însă trei sisteme de norme, ci unul sigur, care reprezintă o combinație unică și irepetabilă a acestora. Pentru cel care întreprinde un demers științific, de cunoaștere a personalității subalternilor, cele trei serii de norme constituie tot atâtea surse de informații, fiecare cu ponderea sa în descifrarea "ecuației personalității" a celui ce urmează a fi cunoscut și la care raportarea se face în funcție de necesitățile și situația de interacțiune, succesiv sau simultan.

Literatura psihologică – inclusiv cea referitoare la instituția militară -oferă numeroase date referitoare la normele universale ale conduitelor și comportamentelor umane.

,, În ceea ce privește normele de grup, una dintre cele mai importante dintre acestea și care constituie o sursă majoră de informații referitoare la trăsăturile de personalitate ale subordonaților o reprezintă caracteristicile specifice categoriilor de vârstă.”

O altă sursă informațională care permite o mai bună cunoaștere a personalității subordonaților este studiul activității și comportamentelor militarilor.Având în vedere caracteristicile lor obiectiv – observabile, activitățile și comportamentele persoanei – militarului în cazul nostru – putem găsi calea de acces către structura psihică și către personalitatea acestuia. Activitatea și performanțele obținute oferă comandantului informații bogate și semnificative pentru cunoașterea subordonaților. Performanțele din diferitele tipuri de activități, fluctuația lor, curbele rezultatelor, cantitatea și calitatea realizărilor, timpului în care au fost abținute, volumul de deprinderi etc., constituie tot atâția parametrii importanți de manifestare a aptitudinilor, capacităților, atitudinilor față de activitate. Se pune în evidență, de asemenea, capacitățile de perseverență, autocontrol și stabilitate. emoțională, reacțiile militarului la succes și eșec, având în vedere că performanțele unui individ exprimă în mod concentrat caracteristicile importante ale personalității sale.

Comportamentul constituie o sursă importantă și complexă de informații asupra psihologiei unei persoane. Comportamentul îl înfățișează pe ostaș în interacțiunea cu mediul militar, cu viața ostășească. În comportament se reunesc și se manifestă:

– cultura generală a militarului;

– pregătirea sa profesională;

– capacitățile de adaptare la viața și la mediul militar;

– principalele trăsături ale activităților intelectuale;

– deprinderile și capacitățile operaționale;

– atitudinile față de sine, față de ceilalți etc.

Din punct de vedere metodologic trebuie să ținem seama de faptul că în orice comportament se manifestă două tipuri de comportamente: unele arată "ce face " persoana, iar celelalte "cum face" persoana dată lucrul respectiv sau stilul său de activitate.

Acest lucru i-a făcut pe specialiști să utilizeze o distincție între comportamentul de confruntare și comportamentul expresiv.Comportamentul verbal constituie, de asemenea o importantă sursă de informații pentru comandant în vederea stabilirii profilului psihologic al subordonatului.

O altă sursă informațională folosită pentru determinarea personalității militarilor este studierea caracteristicilor expresive ale personalității. Studiul caracteristicilor expresive constituie o sursă de informație cu privire la trăsăturile și stările psihice ale persoanei numai că valoarea lor semnificativă diferă de la caracteristică la caracteristică, fiind deseori relativizată de numeroși factori.

Fizionomia ține de aspectul feței, dar și al capului omului, particularizată prin raportul de amplasare și de mărime, dintre diferitele detalii anatomice. Cercetările au stabilit că nu există nici o legătură între particularitățile fizionomice ale omului și structura sa psiho-morală.

Postura, gesturile, mimica, vorbirea, mersul, într-un cuvânt simptomatica labilă , reflectă mult mai adecvat trăsăturile de personalitate. S-a stabilit astfel că semnalele nonverbale îndeplinesc următoarele cinci funcții:

1) Comunicarea directă; această funcție o îndeplinesc semnalele emise intenționat , având o semnificație specifică ce poate fi tradusă direct în cuvinte.

2) Indicarea stării emotive a persoanei; se consideră că intensitatea emoției este indicată de corp, în timp ce fața dă identitatea acesteia.

3) Răspunsul subiectului la ceea ce spune cealaltă persoană: aprobări – dezaprobări prin ridicarea capului, diferite gesturi pot indica persoanei ce vorbește să continue, să repete, să fie mai concisă etc.

4) Atitudinea subiectului față de ce spune el însuși; cea mai mare parte a indivizilor gesticulează și se mișcă tot timpul cât vorbesc, iar aceste mișcări ilustrează ceea ce spun.

5) Adaptarea la situație; există unele gesturi prin care persoana indică disponibilitatea sa pentru a intra în contact cu cineva, după cum altele pot indica tendința persoanei de a indica timp pentru a se adapta la o nouă situație.

Practica demonstrează că studiul riguros, dar precaut al caracteristicilor expresive de personalitate, antrenamentul intens pot duce la rezultate remarcabile în cunoașterea celorlalți.

Existența surselor de informații nu înseamnă și cunoașterea personalității. Dacă informațiile generale și cele categoriale referitoare la o persoană pot fi extrase printr-o activitate teoretică, informațiile autentice despre caracteristicile strict individuale ale unui militar nu pot fi obținute decât prin apelul la proceduri riguroase, științifice, cu respectarea, de asemenea riguroasă, a unor condiții de eficiență.

3.2. Modalități concrete de cunoaștere a personalității subordonaților

Nu există o cale unică de cercetare a personalității. Există câteva criterii orientative pentru investigarea fenomenului de personalitate. Trebuie precizat în primul rând că trăsăturile de personalitate se manifestă atât în conduită cât și în activitate pentru că faptele singulare nu pot fi totuși concludente, este necesar ca ele să se repete în același sens, altfel spus, aceeași trăsătură să poată fi constatată în diferite împrejurări.

Personalitatea se constituie în procesul adaptării la viața socială și în procesul educației. De aceea împrejurările vieții personale, biografia,constituie un material explicativ pentru personalitate, deoarece cauzele unor trăsături constante la om rezultă din trecutul persoanei respective. Mai ales în copilărie și în tinerețe, personalitatea este în plină constituire, dar și mai târziu, la vârstă adultă, se produc unele deplasări în împlinirea ei. De aceea este important ca în studiul personalității să se cunoască și liniile de dezvoltare a trăsăturile cu cele mai mari șanse de a evolua. Cunoașterea personalității umane este realizată empiric pe scară de masă. În momentul în care s-a stabilit un contact între doi oameni fiecare încearcă să-1 observe pe celălalt, vizându-i caracterul și aptitudinile. Cunoașterea empirică are nivele de eficiență extrem de variabile. Cunoașterea de acest fel nu ajunge însă nici în cazul celor mai surprinzătoare intuiții să explice în chip precis fenomenul de personalitate. Pentru aceasta este nevoie de o investigație sistematica de ordin științific.

Psihologia a elaborat mai multe căi de cercetare a personalității umane:

3.2.1. Metoda observației

Dat fiind că psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se manifestă în acțiunile și faptele sale, observarea acestor acțiuni, a actelor sale de conduită, a manifestărilor sale verbale, precum și analiza lor, cunoașterea științifică, în anumite limite, a psihicului uman este posibilă pe bază de observație.

Observația, ca metodă științifică, este observație sistemică pe care trebuie s-o deosebim de observația ocazională. Aceasta din urmă nu se face după un plan, iar cel care face o astfel de observație nu este în așteptarea fenomenului psihic și nu este pregătit pentru a-1 înregistra. Uneori observația ocazională a unui fenomen poate constitui un punct de plecare pentru o observație sistemică sau pentru cercetări experimentale. Astfel I. P. Pavlov a descoperit secreția reflex- condiționată a salivei în timp ce se ocupa cu fiziologia digestiei.

Observația sistemică necesită din partea aceluia care o efectuează să fie pregătit să observe, să fie în așteptarea fenomenului sau fenomenelor pe care vrea să le studieze. Observația științifică nu este o simplă privire, ci urmărirea atentă și sistematică a unor manifestări psihice în scopul de a le fixa cât mai adecvat. Prin urmare, cel care face observația trebuie, în primul rând, să-și aibă precizate obiectul și sarcina observării, să observe pe baza unui program.

Rezultatele observării trebuie să fie consemnate chiar în timpul observării, dar fără știrea celui observat, sau imediat ce observația a luat sfârșit. Uneori observația psihologică este combinată cu utilizarea unor mijloace speciale de înregistrare sau consemnare a fenomenelor observate, cum sunt: cronometrul, aparatul de fotografiat sau filmat, magnetofonul, etc.

O cerință importantă a observației ca metodă științifică este aceea de a nu altera spontaneitatea fenomenelor observate, deci de a nu interveni în desfășurarea lor. Utilizarea aparatelor de înregistrare videofonică sau a unor încăperi care permit observarea printr-un perete de sticlă transparent într-o singură direcție, asigură efectuarea observației, lăsând nestingherită desfășurarea spontană a fenomenelor.

Cel care face observația va căuta să observe fenomenele supuse studiului în condițiile cele mai favorabile desfășurării lor și în condiții de activitate cât mai variate.

Deși cel care face observația execută o anumită selecție a datelor în scopul de a le reține pe cele mai semnificative, totuși asigurarea unei obiectivități ridicate pretinde o înregistrare cât mai detaliată și fidelă a fenomenelor, analiza rezultatelor fiind rezervată etapei care urmează după încheierea perioadei de observație.

Pentru a se asigura date cât mai obiective este de dorit ca observațiile să fie cât mai numeroase și, pe cât posibil, efectuate de mai mulți observatori. Obiectivitatea observației este definită obișnuit prin concordanța virtuală sau actuală a mai multor observatori. Uneori, când fenomenul supus observației durează mai mult și nu este posibil sâ se consemneze toate momentele desfășurării lui, se recurge la "observația fracționată", numită și eșantion temporal. În acest caz, observatorul folosește perioade scurte de câteva secunde sau câteva minute și notează acțiunea subiectului sau a subiecților în această perioadă scurtă de timp.

Datele strânse pe bază de observație sunt supuse prelucrării și analizei pentru a putea fi desprinse concluziile sau legitățile care se degajează din materialul adunat.

Observația are meritul de a ne permite studierea activității psihice în condițiile vieții de toate zilele. Astfel, activitatea psihică a subordonatului se manifestă în condițiile de instruire, în procesul de învățare, educare și dobândire a noilor deprinderi specifice domeniului militar.

Cu toate acestea sau tocmai din această cauză, interpretarea datelor obținute pe bază de observație comportă și riscul unei anumite doze de subiectivitate. În viață, situațiile sunt adeseori complexe, iar datele esențiale nu pot fi întotdeauna ușor desprinse din cele accidentale.

Din acest motiv, ori de câte ori este posibil, este de dorit ca datele observației să fie controlate, completate și explicate cu ajutorul faptelor dobândite pe cale experimentală.

3.2.2. Metoda experimentală

Experimentul psihologic este de două feluri: experimentul de laborator și experimentul natural.

Experimentul de laborator este cea mai precisă și mai sigură metodă de cercetare a psihologiei. Ea oferă posibilitatea de a desprinde cu mai mare precizie și siguranță decât permit celelalte metode relațiile dintre fenomenele variabile, ceea ce constituie o condiție de bază pentru descoperirea legilor. Caracteristica principală a experimentului constă în varierea unui factor care acționează asupra subiectului și observarea, inclusiv măsurarea și înregistrarea, modificărilor ivite în activitatea psihică a subiectului. Factorul cu care operează și pe cel pe care-1 modifică experimentatorul constituie "variabila independentă", iar modificarea ivită în activitatea psihică a subiectului este "variabila dependentă". Se numesc variabile pentru că pot să se prezinte și una și alta în grade diferite, cu valori variabile.

Într-un experiment obișnuit avem o variabilă independentă și una sau mai multe variabile dependente. Sunt procedee statistice care permit utilizarea mai multor variabile independente. În acest caz, chiar dacă sunt variați concomitent mai mulți factori, analiza statistică permite să se izoleze influența fiecărui factor.

Spre deosebire de cel care studiază un fenomen psihic pe baza de observație, experimentatorul nu așteaptă ca fenomenul să se producă atunci când se vor ivi condițiile, ce îl provoacă el însuși în locul și pe timpul dorit și în condiții diferite; variază factorii stimulatori și repetă acțiunea lor, dacă este necesar, pentru verificarea și adâncirea observațiilor. Menținerea constantă a tuturor condițiilor cu excepția factorului a cărui influență se studiază, este o cerință importantă a experimentului, în vederea stabilirii unor legături cauzale cât mai sigure.

Având în vedere că acțiunea unor factori necontrolați ar putea să ducă la concluzii greșite, diferitele condiții care pot influența activitatea psihică a subiectului trebuie să fie supuse de câtre experimentator unui control cât mai riguros. O cerință a controlului este și utilizarea, alături de grupul experimental al subiecților, a unui grup de control, aceste grupuri deosebindu-se între ele numai în ceea ce privește factorul a cărui acțiune se urmărește.

Pentru efectuarea cu succes a experimentului mai este necesar ca în prealabil să se determine problema de cercetat și să se elaboreze o ipoteză de lucru, pe care mersul cercetării o confirmă sau o infirmă. În acest din urmă caz ipoteza respectivă este părăsită, ori se ivește necesitatea corectării ei.

Datele adunate pe cale experimentală sunt prelucrate statistic, ori de câte ori este necesar, și sunt supuse unei temeinici analize cantitative și calitative. În baza acestor elaborări și analize se formulează legile și concluziile, generale sau particulare, care se desprind din materialul astfel prelucrat.

Prin faptul că experimentul de laborator permite studierea izolată a influenței unui factor sau a altuia asupra vieții psihice, cu excluderea influențelor întâmplătoare, prin faptul că experimentatorul poate varia, provoca și repeta fenomenele psihice supuse studiului, prin acționarea, după dorință și conform cerințelor experienței, cu variabilele independente, prin faptul că în condițiile de laborator experimentatorul are posibilitatea să înregistreze reacțiile motorii, exprimările verbale, modificările respiratori și circulatorii etc. , experimentul de laborator constituie metoda de bază în studiul fenomenelor psihice.

Cu toate acestea experimentul de laborator are o serie de neajunsuri. În primul rând experimentatorul nu poate să acționeze asupra subiectului cu orice factori sau variabilă, pentru a-i urmări efectele asupra activității sale psihice. Astfel, el nu are voie să acționeze cu nici un factor care ar putea să aibă influență nocivă asupra subiectului. în acest caz el se limitează la acela condiții patologice care au fost produse de factorii patogeni și care constituie experiența invocată.

Un alt neajuns este acela că laboratorul constituie un mediu artificial, ceea ce poate influența asupra unor fenomene psihice, în primul rând printr-o motivație modificată. Deși experimentatorul dispune de multe mijloace pentru a neutraliza influența condițiilor artificiale, el trebuie, totuși, să aibă în vedere că nu este întotdeauna posibil și îndreptățit ca datele obținute în laborator să fie transferate direct asupra proceselor psihice care se desfășoară în condițiile vieții de toate zilele.

Experimentul natural, constituie o cale importantă de studiere a psihicului uman, în condiții cât mai apropiate de viața reală, concretă, cu păstrarea cerințelor fundamentale ale experimentului psihologic.

Cercetările mai recente permit efectuarea de experiențe cu mai multe variabile, iar pe baza unor procedee statistice se caută să se stabilească influența relativă a fiecărei variabile.

În psihologie se ivește adeseori posibilitatea și necesitatea studierii experimentale a fenomenelor psihice în condiții naturale. În acest caz se utilizează "experimentul natural", introdus în psihologie de A. F. Lazurski. Subiecții nu sunt puși în condiții de laborator, ci sunt supuși studiului în condițiile vieții normale de zi cu zi. Experimentul se poate organiza în așa fel încât subiecții nici să nu știe că sunt obiect al cercetării experimentale.

Experimentul natural a deschis mari posibilități pentru studierea fenomenelor psihice în condiții naturale de viață îmbinând avantajele experimentului cu acelea ale metodei observației. Totuși, când recurgem la acest experiment trebuie să avem în vedere că este mai puțin exact decât experimentul de laborator. Din acest motiv, complexitatea studiului în condiții de laborator este adeseori necesară.

O variantă a experimentului natural este "experimentul psihologico-pedagogic" care se limitează la condiții instructiv – educative îmbinând studiul psihologic al soldatului cu acțiunea instructiv – educativă a instituției militare asupra sa.

3.2.3. Metoda convorbirii

Aceasta metodă constă în ducerea unor discuții cu subiectul pentru a vedea mersul gândirii sale, atitudinea fața de colectiv, influența literaturii asupra sa, influența mediului său social imediat etc.

Convorbirea este o discuție angajată între cercetător și subiectul investigat care presupune :

– Relația directă, de tipul "față în fată" între cercetător și subiect;

– Schimbarea rolului partenerilor;

– Sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete;

– Existența la subiecți a unei oarecare capacități de introspectare și autoanaliză, evaluare și autodezvăluire;

– Abilitatea cercetătorului pentru a obține motivarea subiecților, angajarea lor în convorbire;

– Prezența la cercetător a unor calități de tipul : grad crescut de sociabilitate, empatii etc.

Convorbirea cu subiectul se desfășoară după un anume plan pe baza unor întrebări dinainte elaborate. Dacă mersul discuției scoate la iveală aspecte interesante pe care cercetătorul nu le-a prevăzut, discuția nu va urma în mod riguros chestionarului stabilit, ci se va modifica pentru a se referi și la aceste aspecte.

Se vor evita întrebările directe care ar da discuției un caracter de anchetă, ceea ce ar duce la răspunsuri formale din partea subiectului. Discuția trebuie să se ducă cât mai natural posibil, și pe timpul desfășurării ei nu se vor lua notițe. Protocolul convorbirii va fi reconstituit cât mai amănunțit posibil, după ce discuția s-a încheiat. Este bine dacă cel ce întreprinde convorbirea a avut în prealabil, prilejul să-l cunoască pe interlocutor și să discute cu el, pentru a nu-i fi prea străin.

Există mai multe tipuri ale convorbirii:

– Convorbirea standardizată sau dirijată, structurată pe formularea acelora sâ întrebări, în aceeași formă și ordine, tuturor subiecților indiferent de particularitățile lor individuale;

– Convorbirea semistandardizată sau semidirijată (cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor);

– Convorbirea liberă, spontană, asociată (în funcție de particularitățile situației în care se desfășoară, de cele psihoindividuale ale individului, chiar și de particularitățile momentului când se tace).

Pentru reușita convorbirii este necesar ca cercetătorul să se gândească anticipat la ea, să-și structureze întrebările, să culeagă informații despre subiect, să-i anticipeze răspunsurile pentru a ști cum să se comporte în anumite situații neprevăzute.

Metoda convorbirii are avantajul că într-un timp relativ scurt ne permite să obținem date numeroase, dintre care cel puțin unele ar fi greu accesibile observației directe sau experimentului.

Dat fiind că valoarea datelor convorbirii este, în bună măsură în funcție de sinceritatea subiectului, de capacitatea sa de evaluare a unor situații și de exprimare etc., este necesar ca aceste date sâ fie verificate prin observație, prin discuții cu profesorii, colegii, prietenii, prin cercetarea unor documente care ne pot ajuta să ne facem o idee despre grija militarului (subordonatului) pentru ordine, de simțul lui estetic, este necesară deci combinarea metodei convorbirii cu alte metode.

3.2.4. Metoda biografică

Această metoda vizează strângerea cât mai multor informații despre principalele evenimente parcurse de individ în existența sa despre relațiile dintre ele ca și despre semnificației lor, în vederea cunoașterii "istoriei personale" a fiecărui individ atât de necesară în stabilirea profilului personalității sale. Se urmărește reconstituirea biografiei persoanei studiate pe baza discuțiilor cu subiectul, părinții și alte persoane care pot să dea informații obiective asupra cazului. Se studiază antecedente școlare, condițiile social – economice în care a crescut și s-a dezvoltat (îndeosebi mediul familial), antecedentele privind starea sănătății produsele activității celui supus studiului etc. multe din aceste date sunt adunate de asistența socială. De regulă se utilizează, pe lângă un examen medical multilateral, și o examinare psihologică m scop diagnostic.

Este o metodă prin excelență evenimențială concentrându-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viața individului, a relațiilor dintre evenimentele cauză și evenimentele efect, dintre evenimentele scop și evenimentele mijloc.

Pe baza tuturor acestor date se caută să se stabilească factorii cauzali ai tulburărilor psihice și să se recomande căi de readaptare, dacă analiza faptului a fost necesitatea unui astfel de motiv. Biografiile științifice pot furniza însă și un material valoros pentru lămurirea unor probleme cu caracter teoretic, de exemplu roiul diferiților factori de mediu în dezvoltarea personalității, modul de influențare a regimului de viață etc.

În cadrul metodei biografice s-au evidențiat două metode de adunare a materialului și de stabilire a istoriei cazului studiat.

Una este metoda longitudinală, a jurnalului dezvoltării, care construiește biografia psihologică din datele adunate zilnic, pe măsură ce subiectul crește și se dezvoltă. Astfel de biografii au publicat mai ales unii psihologi pe baza observării sistematice și amănunțite a propriilor copii, timp de mai mulți ani.

Cealaltă metodă este a reconstituirii biografiei pe baza convorbiri cu subiectul, cu părinții sau profesorii, pe baza unor documente școlare etc.

3.2.5. Metoda analizei produselor activității

Având în vedere strânsa legătură dintre lumea subiectului și activitatea sa, și faptul că această activitate se materializează adeseori prin diferite produse ale ei, este firesc să se caute obținerea unor date utile pentru cunoașterea științifică a psihicului omenesc și cu ajutorul "metodei analizei psihologice a produselor activității". Această analiză permite, adeseori, sâ se obțină date utile privitoare la diferite trăsături ale personalității, cu privire la priceperile și deprinderile persoanelor studiate, la reprezentările lor, la atitudinea lor față de muncă.

Potențele, forțele psihice ale omului, însușirile și capacitățile lui se exteriorizează nu doar în conduitele motorii, verbale, sau expresive ci și în produsele activității sale. Putem considera că în compunerile, desenele, creațiile literare realizate de un individ, în modul de formulare și rezolvare a problemelor, în construcțiile tehnice etc., se obiectivează, se "materializează" diversele sale disponibilități psihice.

Analiza psihologică a acestor produse ale activității furnizează nenumărate informații despre însușirile psihice ale individului. De exemplu, analizând produsele activității unui subordonat, în cadrul instituției militare, putem deduce dacă acesta are sau nu spirit de observație, deprinderi de lucru, înclinații spre specializarea din care face parte etc.

Așadar produsul activității, "desprins" de individ devine obiect de investigație psihologică, fapt care ajută la caracterizarea autorului său.

3.3. Rolul si necesitatea cunoașterii personalității subordonaților în procesul de instruire-educare și conducere

Primul pas în acțiunea ofițerului, în virtutea statutului său triplu determinat – comandant, instructor și educator – îl constituie în mod obligatoriu, cunoașterea profundă a personalității subordonaților săi.

În zilele noastre, în cadrul unei armate moderne, conducerea a suferit o transformare calitativă evidentă : binomul "experiență – intuiție" specific unei conduceri empirice, bazată preponderent pe flerul și experiența aleator acumulată ale conducătorului, i se substituie cel reprezentat de "informație -raționament" ceea ce semnifică raționalitatea procesului conducerii în toate componentele sale.

Studiile și cercetările efectuate în domeniul științei conducerii au demonstrat, fără echivoc, că preocuparea principală a superiorului, la orice nivel de ierarhie a conducerii, este omul și nu tehnica sau sarcina. Referitor la cele menționate mai sus trebuie precizat faptul că oricât de modern ar fi armamentul din dotare, oricât ar fi de bine înzestrată o armată din punct de vedere tehnic, nu se pot obține rezultate pe măsura posibilităților fară concursul oamenilor care întrețin și exploatează armamentul și tehnica din dotare. Așadar, activitatea de conducere trebuie privită prin prisma rezultatelor pe care le obțin ceilalți membrii ai grupului, grație modului în care sunt conduși.

Cu cât un conducător, un comandant, un șef va cunoaște mai bine aptitudinile, atitudinile, motivațiile subordonaților săi, cu atât mai eficient va putea să-și desfășoare activitatea de conducere a acestora. Un comandant trebuie să ajungă să cunoască cât mai bine atât personalitatea fiecărui individ în parte cât și personalitatea întregului grup , să știe să intervină la momentul oportun cu eventuale corecții sau aprecieri.

Există păreri conform cărora cunoașterea profundă a personalității subordonaților este de prisos, având în vedere preocuparea manifestă, ușor constatabilă, a fiecărui om pentru identificarea parametrilor comportamentali și de personalitate a partenerilor, de interacțiune, fie aceasta formală, oficială sau informală, neoficială.

Există totodată și părerea destul de răspândită, conform căreia se poate realiza ușor o cunoaștere adecvată a oamenilor care ne înconjoară. Opinia se fundamentează pe două prejudecăți : similaritatea noastră genetică, a celor care vrem sâ cunoaștem cu cei pe care vrem să-i cunoaștem, și familiaritatea ființelor umane pentru fiecare dintre noi. Această convingere, descrisă pe bună dreptate, ca o iluzie a accesibilității fenomenelor umane, alimentează și rezistența unor persoane față de rigurozitatea și demersul laborios ale psihologiei științifice.

În cadrul procesului de conducere, cunoașterea personalității subordonaților este deosebit de importantă deoarece "a conduce înseamnă a ști", rezultând de aici că una dintre sarcinile majore ale fiecărui conducător este aceea de ași cunoaște cât mai bine subordonații.

Cunoașterea personalității subalternilor are un rol deosebit de important și în cadrul procesului instructiv. Aceasta are rolul să formeze la militari acele calități și capacități de acțiune prin care aceștia pot răspunde cât mai competent cerințelor apărării țării, îndeplinind într-o manieră ireproșabilă misiunile încredințate.

Practica generală a instruirii a relevat că fiecare tânăr ce se instruiește are ritmul său propriu, mai rapid sau mai lent, de achiziționare a cunoștințelor, de formare a deprinderilor și priceperilor, modalitatea sa proprie de interiorizare a structurilor operaționale necesare specializării. Din multitudinea factorilor care conduc la diferențele inter – individuale în instruire, acelea care sau impus în primul rând au fost deosebirile ce privesc "dimensiunea psihologică a personalității umane".

O strategie științific fundamentată, care să ducă la o diferențiere autentică Și eficientă în instruire, implică, în primul rând cunoașterea particularităților psihologice ale celor ce se instruiesc, m corelație cu randamentul instruirii, cu referire specială la capacitățile intelectuale, interesele, înclinații, abilități motrice etc. rolul fiecăruia dintre aceste variabile psihologice ale militarului este diferit dar odată cunoscut nivelul lor de dezvoltare se poate trece la diferențierea, individualizarea instruirii, orientând-o după aspectele care influențează cel mai puternic randamentul celui ce se instruiește.

"În cazul militarilor, cunoașterea particularităților psihologice, corelate cu randamentul instruirii, are o semnificație mult mai largă, comparativ cu alt sistem de instruire ce înglobează indivizi de aceeași vârstă și care se diferențiază între ei prin caracteristici psihoindividuale. La diferențe de structură psihologică ale personalității se adaugă, așadar cele referitoare la cunoștințele, deprinderile, priceperile și aptitudinile achiziționate pe timpul școlarizării.”

Modernizarea continuă a tehnicii și armamentului din dotarea armatei a făcut ca raportul omului cu tehnica să se complice, volumul de cunoștințe și structuri acționale necesare pentru pregătirea militară crescând foarte mult, implicând astfel folosirea mai judicioasă, a tuturor capacităților operaționale anterior dobândite.

Numărul specialităților militare a crescut de la aproximativ 150 în cel de-al doilea război mondial la peste 500 la sfârșitul deceniului șase. Selecția și repartizarea tinerilor pe specialități militare are un rol deosebit de important deoarece prin aceasta se micșorează costul de pregătire a personalului, se diminuează durata de pregătire totodată iară a se diminua randamentul.

Trebuie precizat faptul că determinarea și valorificarea efectivă a aptitudinilor și disponibilităților acționale în procesul instructiv din armată, revine tot comandantului de subunitate, adică a celui care preia, modelează și dezvoltă potențele psihoindividuale ale militarilor. Comandantul militar trebuie să știe să-și adapteze strategiile și metodele de instruire funcție de specificul fiecărui militar din subordine, trebuie sâ dispună de capacitatea de a-i cunoaște și înțelege pe subordonați și de a pâtrunde în lumea lor interna.

Cunoașterea specificului personalității subordonaților are un rol însemnat și în cadrul procesului educativ. Numai cunoscând particularitățile subordonaților săi comandantul poate să acționeze în cunoștință de cauză, să stimuleze dorința acestora de a obține performanțe cât mai mari în activitate, să determine dezvoltarea la fiecare militar a trăsăturilor de personalitate necesare.

Activitatea educativă din armată, care urmărește să formeze și să consolideze calitățile morale și de luptă, convingerile și sentimentele superioare, trebuie diferențiată, individualizată, în funcție tocmai de starea inițială a educatorului (comandantului militar). Este necesar ca educatorul militar sâ ajungă, pe cale științifică, la identificarea cât mai exactă a potențialului uman, pentru a se evita abordările simpliste, prejudecata, împărțirile arbitrare doar în oameni "capabili" și "incapabili", supraestimarea unora și subestimarea altora pentru a elabora strategii și tactici realiste în cadrul educației.

Viața militară este aspră, riguroasă, cu solicitări uneori foarte intense de o natură cu totul diferită de cea a solicitărilor din afara ei. ,,Anumiți tineri, cu un regim anterior de viață mai puțin solicitant cu un climat familial hiperprotector ar putea deveni vulnerabili în fața unor cerințe inițiale nediferențiate, identice pentru toți militarii. Capacitatea de efort psiho-fizic se educă însă, se reglează prin intensificarea progresivă a solicitărilor și diversificarea permanentă a conținutului acestora.”

Cunoașterea adecvată a personalității subordonaților este rezultatul unui demers științific, o problemă de performanță pentru toți comandanții și instructorii militari. Numai printr-o activitate fundamentată științific comandantul poate da un răspuns complet și competent întrebărilor multiple pe care le pune cunoașterea subordonaților.

3.4 Necesitatea și rolul cunoașterii personalității subordonaților în pregătirea și ducerea acțiunilor militare

Începând cu anul 1990, a crescut ponderea misiunilor de impunere/menținere a păcii, destinate limitării conflictelor religioase sau interetnice din diverse regiuni ale lumii. În aceste misiuni au fost angajați militari de diferite naționalități, fiind dislocați, uneori, la distanțe foarte mari de țările lor de origine, în medii de viața cu totul noi pentru ei. Și țara noastră participă la astfel de misiuni, cu batalioane profesioniste, special antrenate pentru acest scop. Totuși, acest tip de misiuni implică frecvent situații neprevăzute, episoade de luptă sau criză care pun în pericol viața și integritatea fizică a militarilor. Prezența pericolului implică solicitări psihice maxime, generatoare ale unui stres mai mare decât al oricărei alte profesiuni.
Lupta modernă se caracterizează prin varietatea, continuitatea, complexitatea si deosebita intensitate a acțiunilor. Desfășurate, ziua și noaptea, în orice condiții meteorologice, pe orice formă de teren și cu o tehnică de luptă tot mai sofisticată, misiunile de luptă necesită tot mai multe aptitudini și atitudini specifice la cei care le desfășoară. De aceea, în ultimii ani se produce o reevaluare a concepțiilor privind rolul factorului uman în război, precum și o reconstrucție a practicilor de limitare a pierderilor umane, în general, și a celor de ordin psihologic, în special.

Realitățile câmpului de luptă modern pot determina în grade diferite manifestarea stresului psihic de luptă, în funcție de ecoul pe care îl au asupra personălității luptătorului, ecou care depinde, la rândul lui, de trăsăturile de personalitate ale acestuia.

Astfel, personalitățile imature sunt mai vulnerabile la acțiunea factorilor de stres, în vreme ce personalitățile sociopate se dovedesc rezistente la stres și eficiente în luptă.

Extraverții își păstrează, în general, sângele rece, abordează situațiile de risc cu ingeniozitate și curaj, sunt rareori tulburați de tensiune sau anxietate și au o capacitate bună de adaptare la pericolele apărute . Introverții sunt vulnerabili la eșecul îndeplinirii misiunii, la situațiile competitive de pe câmpul de luptă, intră ușor în stare de tensiune și devin mai ușor victime ale stresului.
Personalitățile flexibile sunt orientate către realitatea câmpului de luptă, sunt capabile să descifreze și să urmărească schimbările, sunt alături de grupul militar din care fac parte și sunt în măsura să ofere și să aplice soluții noi în îndeplinirea oricărei activități. Personalitățile rigide sunt dirijate de standarde interne, de principii și valori care țin seama mai greu de presiunea celorlalți, sunt puțin sensibile la modificări și se adaptează cu mai mare dificultate cerințelor luptei moderne. Cei care suferă mai mult de pe urma agenților stresori sunt militarii flexibili, dar tot aceștia sunt cei mai apți pentru îndeplinirea sarcinilor complexe ale câmpului de luptă.

O pregătire psihologică realistă și eficientă înainte de desfășurarea misiunii asigură la militari deprinderi de combatanți performanți și atitudine de învingători, ceea ce duce la o desensibilizare în fața factorilor de stres pe perioada misiunii.
Pregătirea psihologică a misiunii trebuie să se realizeze atât în plan teoretic, cât și în plan practic. Pregătirea teoretică se face prin prezentarea cât mai realistă a condițiilor mediului de luptă din teatru, a situațiilor ce pot să apară și a modului în care militarii trebuie să le facă față, într-o prima fază. Mijloacele de prezentare sunt variate: expuneri, dezbateri, materiale audio-video, materiale scrise etc.

Pregătirea practică se realizează prin următoarele tipuri de activități :
a) instruirea militarilor în condiții normale, cu o intensitate medie a solicitărilor fizice și psihice, într-un interval de timp determinat și într-un mediu relativ cunoscut;
b) antrenarea în condițiile acțiunii factorilor stresanți specifici câmpului de luptă modern, până la realizarea performanțelor obținute în condiții normale (ea implică modificări esențiale în ceea ce privește ritmul de execuție, intensitatea solicitărilor fizice și psihice, durata și dificultatea misiunilor, mediul de desfășurare și crearea de situații problematice care să inducă stări psihice negative);
c) parcurgerea, în paralel, a unui ciclu de exerciții speciale pentru dezvoltarea unor calități interpretative ale gândirii, memoriei, atenției, spiritului de observație și pentru autoreglarea stărilor psihice, în vederea controlării efectelor stresului (tehnica respirației controlate, antrenamentul autogen Schultz, relaxarea progresivă Jacobson, imageria mentală dirijată, percepția pozitivă permanentă.); la sfârșitul pregătirii, fiecare militar trebuie să poata utiliza cel puțin un procedeu de autoreglare a stărilor psihice;
d) antrenarea în condiții de solicitare fizică și psihică prin modelarea complexă a câmpului de luptă, astfel încât acesta să corespundă cât mai fidel condițiilor din teatrul de operații.
Pregătirea fizică riguroasă are și ea următoarele efecte antistres : mărește toleranta la stres în timpul acțiunilor prelungite; elimină excesul de adrenalină produs de organism ca reacție la stres; asigură o mai bună utilizare a oxigenului și o mai bună termoreglare; îmbunătătește circulația sangvină.
Pe timpul desfășurării misiunii, pregătirea psihică este necesar a se desfășura particularizat, în funcție de personalitatea fiecărui combatant, pe următoarele direcții de acțiune :
– detensionarea militarilor care au fost martorii/actorii unor evenimente dramatice prin organizarea unor ședinte de debriefing;
– încurajarea relațiilor interpersonale pozitive si întărirea coeziunii subunităților;
– oferirea unor alternative viabile si atractive de relaxare si petrecere a timpului liber;
– asigurarea condițiilor pentru menținerea legăturii militarilor cu familia;
– asigurarea condițiilor necesare hrănirii, odihnei și echipării corespunzătoare;
– informarea periodică a militarilor despre originile conflictului și perspectivele sale de soluționare;
– stabilirea unui raport optim între efort și odihnă pe timpul operațiilor dificile și prelungite;
– asigurarea unei comunicări neîntrerupte, pe toate palierele și nivelele.

Dezvoltarea posibilităților de pregătire psihologică pentru luptă în strânsă corelare cu nevoia de cunoaștere a personalității militarilor ce execută misiuni de luptă peste hotare, vor crește mult probabilitatea întoarcerii acasă a unor oameni sănătoși, ușor reintegrabili social și apți pentru noi misiuni.

CAPITOLUL 4

INVESTIGAREA PERSONALITĂȚII ÎN CADRUL UNEI SUBUNITĂȚI MILITARE

Am ales această aplicație practică deoarece consider că determinarea tipului temperamental al unui individ este reprezentativă în procesul de cunoaștere a personalității acestuia.

Un comandant trebuie să realizeze faptul că între oameni există deosebiri fizice și intelectuale, fiind nevoie ca cei valoroși să fie tratați ca atare și nu neglijați .A înțelege acest lucru înseamnă a renunța la așa-zisa modelare a subordonaților după un standard psihologic preconceput.

Cunoașterea temperamentului fiecărui subordonat este foarte importantă deoarece funcție de aceasta comandantul poate trasa acestuia anumite sarcini și totodată știe la ce rezultate să se aștepte din partea lui.

Consider aceasta aplicație foarte utilă unui comandant de subunitate, relativ ușor de aplicat iar rezultatele pot fi interpretate cu mare ușurință

într-un timp foarte scurt.

În studiul efectuat am folosit două grupuri a câte șapte militari și un grup de șase militari, respectiv servanții a două piese și membrii grupei comandă-observare din cadrul unui pluton de artilerie.

Am consemnat doar rezultatele finale ale procesului de apreciere (autoapreciere) a temperamentului fără a mai trece valoarea numerică a mediei fiecărui indicator temperamental sau formulele folosite.

APLICATIE PRACTICĂ (PREZENTARE TEORETICĂ)

Cunoașterea (autocunoașterea) temperamentului

Se dă mai jos un tabel cu indicatorii de apreciere a activității nervoase superioare și o scală de evaluare a acestuia:

SARCINI DE REZOLVAT

1.Căutați să vă reamintiți cât mai exact modul de a fi al fiecăruia dintre voi, prin prisma criteriilor de mai sus.

2.Completați tabelul de mai sus punând câte un semn în dreptul valorii criteriului respectiv; faceți acest lucru fiecare pentru sine (autoapreciere) cât și pentru fiecare dintre colegii voștri (apreciere).

3.Calculati-vă tipul temperamental conform autoaprecierii, astfel:

a) forța: if=Σxi/8

if- indicele de forță

xi – valoarea (nota) pentru fiecare criteriu

Dacă: l≤ if≤ 2,5 – forță mică, slabă;

2,5 < if≤ 3,5 – forță medie;

3,5 < if≤ 5 – fortă mare, puternică;

b) echilibrul: ie= Σyi/4 unde:

ie- indicele de echilibru;

yi – valoarea (nota) pentru fiecare criteriu

Dacă: l≤ ie≤2,5 – neechilibrat;

2,5 < if≤ 3,5 – relativ echilibru (mediu)

3,5 < if≤ 5 – echilibrat

c) mobilitatea: im = Σzi/4 unde;

im – indicele de mobilitate;

zi – valoarea (nota) pentru fiecare criteriu

Dacă: 1≤ im≤ 2,5 – inert

2,5< im≤ 3,5 – mobilitate relativa (medie)

3,5< im≤ 5 – excitabil

În funcție de valoarea celor trei parametri, stabiliți-vă tipul temperamental

4.Completati primul tabel pentru fiecare din membrii grupului si faceți media aprecierilor întregului grup pentru fiecare subiect după formulele de mai jos:

a. forța: If=Σif / n, unde:

If – indicele de forță obținut prin evaluarea întregii clase pentru un subiect oarecare;

if- valoarea indicelui de forță apreciat de fiecare subiect pentru cel în cauză (si care se calculează după formula de la punctul 3,a);

n – numărul de subiecți

b. echilibrul: Ie = Σie / n;

c. mobilitatea Im = Σim / n.

5. Comparați autoaprecierea si aprecierea grupului. în câte cazuri (%) autoaprecierea corespunde cu aprecierea? Pentru celelalte cazuri, care credeți că este cauza diferențelor de apreciere?

TABEL CU REZULTATELE PROCESULUI DE AUTOAPRECIERE A FIECĂRUI INDIVID

TABEL CU MEDIA REZULTATELOR APRECIERII DE GRUP PENTRU FIECARE INDIVID

Comparând rezultatele celor două tabele autoaprecierea corespunde cu aprecierea tipului temperamental în proporție de 70%. Cauzele diferențelor de apreciere pot fi următoare:

•Dorința unor subiecți de a se pune într-o lumină favorabilă (în cazul în care rezultatele autoaprecierii î1 clasau pe individ la un tip temperamental superior fată de rezultatele aprecierii de grup);

•Încrederea redusă în forțele proprii (în cazul în care rezultatele autoaprecierii îl clasau pe individ la un tip temperamental inferior fată de rezultatele aprecierii de grup);

•Tendința unor subiecți de a nu răspunde obiectiv cerințelor testului (pentru a evita eventuale urmări);

•Înțelegerea mai puțin corectă sau chiar incorectă a unor termeni din cadrul testului (datorită slabei pregătiri a unor militari);

•Lipsa de interes;

•Neatenția la itemii testului.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Pe timpul pregătirii și elaborării lucrării am ajuns la câteva concluzii dintre care consemnez în continuare pe cele mai importante.

Preocuparea pentru cunoașterea subordonaților a crescut foarte mult, cu atât mai mult cu cât pe plan mondial s-au dezvoltat fără precedent mijloacele de luptă folosite în conflictele armate. Însă această preocupare trebuie să mențină un ritm alert de creștere pentru a realiza un echilibru firesc cu perfecționarea continuă a sistemelor de armament și a procedurilor de angajare.

Se impune totodată adaptarea modalităților de cunoaștere a personalității combatanților în acord cu noile provocări ale conflictelor asimetrice, unde adversarul nu are ,, chip” și nu acționează după reguli cunoscute.

Am ajuns la concluzia că în cadrul acțiunilor militare un rol foarte important, pe lângă comandanți, îl au și subordonații de a căror cunoaștere depinde succesul sau dimpotrivă eșecul acțiunii subunităților.

De asemenea, cred că se impune din partea factorilor de drept orientarea actului instructiv al subunităților spre situații cât mai apropiate față de cele din câmpul real de luptă, deoarece aceasta solicită la maximum militarii executanți obligându-i la eforturi sporite, la dozarea strictă a efortului fizic si psihic, contribuie la înlăturarea șablonismului, la identificarea unor metode de rezolvare a unor situații inedite în câmpul tactic.

Sunt de părere că în regulamentele si orele destinate pregătirii comandanților cu privire la cunoașterea adecvată a subordonaților este prea puțin tratată problematica personalității iar timpul alocat nu este suficient de cele mai multe ori. Ar fi de bun augur introducerea sistematică în programul de pregătire ce vizează perfecționarea cadrelor, a temelor referitoare la abordările teoretice dar și practice referitoare la cunoașterea militarilor din subordine.

Pregătirea foarte bună a comandanților de subunitate, spiritul de orientare, capacitatea de adaptare la orice situație, compensează bugetul de austeritate pe care îl are armata.Un comandant de subunitate capabil, "îndrăgostit" de meseria pe care și-a ales-o, poate crea cu minim de material, dar cu multă muncă, perseverență și dăruire, o atmosfera plină de motivație în rândul subordonaților, care urmăndu-și comandantul vor îndeplini cu succes și eficient sarcinile ce stau în fața organizației.

Pregătirea pentru elaborarea acestei lucrări mi-a schimbat părerea despre natura si tipul relațiilor comandant-subordonat din cadrul subunităților militare, determinându-mă să abordez în continuare în alt mod pregătirea profesională.

BIBLIOGRAFIE

1. Arădăvoaice G., Comandantul (șeful), București, Editura A.I.S.M., 1994.

2. Arădăvoaice G., Personalitatea cadrelor militare, București, Editura Militară, 1991.

3. Allport G., Structura și dezvoltarea personalității, București, Editura Didactică și Pedagogică , 1991.

4. Bălăceanu C., Nicolau E., Personalitatea umană – o interpretare cibernetică , Iași, Editura Junimea, 1972

5. Biberi I., Arta de a trăi, București, Editura Encidopedică Română, 1970.

6. Botea I., Unele aspecte psihomorale ale acțiunilor militare, București, Editura Militară, 1979.

7. Golu M., Dicu A., Introducere în psihologie, București, Editura Științifică, 1972.

8. Golu M., Bazele psihologiei generale, București, Editura Științifică, 1972.

9. Guilford J. P., Personality, New York, McGraw Hill, 1959.

10. Kardiner A., The individual and his society, New York, Columbia University Press, 1939.

11. Kurt L., Principles of topological psyhology,New York, McGraw Hill, 1936.

12. Linton R., Fundamentul cultural al personalității, București, Editura Științifică, 1968.

13. Neculau A., Cultură și personalitate, București, Editura Militară, 1991.

14. Pavelcu V., Invitație la cunoașterea de sine, București, Editura Științifică, 1970.

15. Popescu Neveanu P., Mielu Z., Tinca C., Manual de psihologie, București, Editura Didactică și pedagogică, 1993.

16. Popescu Neveanu P., Personalitatea și cunoașterea ei, Editura Militară,București, 1969.

17. Sîntion F., Cunoașterea subordonaților, București, Editura A.I.S.M., 1994.

18. Selye H., De la vis la descoperire, București, Editura Medicală, 1968.

19. Simionescu I., Gânduri, Editura Junimea, lași, 1972 .

20. Stoetzel Jean, La psichologie sociale, Flammarion, Paris, 1963.

21. Șuteu T., Aprecierea persoanei, Editura Albatros, București, 1982.

22. Tucicov Bogdan A., Psihologie generală și psihologie socială vol. II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.

23.Thomas E. L., Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii, București, Editura Eminescu , 1994.

24.Tzu S. , Arta războiului, București ,Editura Humanitas, 1998.

25.Țopa L., Enciclopedia civilizației române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982 .

26. Zamfir C.,Vlăsceanu L., Stil de conducere, București, Editura Babel, 1993.

27. XXX, Elemente de psihologie si sociologie militară românească, București, Editura Militară, 1988.