. Discreditarea Liderilor, Procedeu DE Baza In Influentarea Psihologica

CUPRINS

Pagina

Introducere…………………………………………………………………………8

Capitolul I

1. Discreditarea liderilor. Delimitări onceptuale…………………………………..11

Delimitări teoretice. Evoluția acțiunilor de discreditare………………………11

Discreditarea liderilor în accepțiunea diferiților autori.……………………13

1.3 Locul discreditării în cadrul acțiunilor psihologice.…………….…………….…19

1.4 Război imagologic, răsturnare imagologică……………………………………..20

2. Demonizarea (satanizarea) liderilor……………………….…………………..25

3. Principalele teme de discreditare………………………………………………27

3.1 M izerabilul….………………..………………………………………………………27

3.2 Marioneta……………………………………………………………………………..28

3.3 Trădătorul dintotdeauna……………………………………………………………30

3.4 Incendiatorul Europei……………………………………………………………….31

3.5 Monopolist, terorist………………………………………………………………….31

3.6 Stalinist, nebun, evreu……………………………………………………………….31

3.7 Dezorientat……………………………………………………………………………32

4. Suporturile discreditării……………………………………………………………..33

4.1 Documente false………………………………………………………………………33

4.2 Zvonuri și insinuări calomnioase………………………………………………….34

4.3 Minciuna………………………………………………………………………………41

4.4 Medii vulnerabile discreditării( presa și armata)………………………………….42

Capitolul II Studiu comparativ privind discreditarea liderilor în conflictele contemporane …..………………………………………………………………………….44

1. Primul război mondial (1914-1918)…………………………………………44

2. Al doilea război mondial (1939-1945)………………………….……..……45

3. Coreea (1950-1953)…………………………………………………….…..47

4. Vietnam (1964-1973)………………………………………………………..48

5. Panama (1989)………………………………………………………….…..49

6. România (1989)……………………………………………………………………50

7. Golful Persic (1990-1991)…………………………………………….…….54

8. Bosnia (1992)……………………………………………………………….57

9. Somalia (1992)………………………………………………………………58

10. Haiti (1994)………………………………………………………………..59

11. Kosovo (1999)………………………………………………………………60

12. Afganistan (2001)…………………………………………………….……62

13. Irak (2003)…………………………………………………………………63

Concluzii și propuneri……………………………………………………………………………66

Bibliografie……………………………………………………………….. ….70

Note……………………………………………………………………………….73

Anexe…………………………………………………………………………..81

INTRODUCERE

Tot mai nou războiul, în varianta sa tradițională (confruntarea armată) este perceput ca foarte scump, imoral și ilegal, formă extremă și ultima ratio regis prin care un conflict poate fi soluționat. Acesta este și motivul pentru care înfruntările armate ale ultimelor decenii au fost precedate, aproape fără excepție, de un crunt război imagologic, care a implicat înregimentarea și delimitarea viitorilor inamici de pe câmpul de luptă, demonizarea liderului inamic începând cu mult înainte de confruntarea armată propriu-zisă. Componenta majoră a acestei revoluții imagologice este afirmarea dimensiunii psihologice a conflictelor, având ca vectori purtători informația și imaginea, iar ca reflex conceptual războiul psihologic, războiul special, războiul imagologic, tot atâtea denumiri greu de prins în tiparele anterioare.

Lucrarea de față își focalizează atenția în mod special asupra conflictelor care au marcat istoria omenirii în ultimul secol, cele Două Războaie Mondiale, Coreea, Vietnam, Panama, Revoluția Română, Războiul din Golf, Bosnia, Haiti, Iugoslavia, Irak, îndeosebi prin prezentarea răsturnărilor imagologice realizate în dauna principalilor lideri.

Războiul imagologic explică o realitate a zilelor noastre: într-un conflict desfășurat în sfera de influență occidentală defăimarea continuă a personalităților, comandamentelor, guvernelor, sunt modalitățile de bază prin care se asigură succesul acțiunilor psihologice. Interesul american în Panama sau Haiti a fost explicat printr-o campanie denigratoare la adresa liderilor, care a justificat astfel intervenția armată. Pentru atacarea Iugoslaviei, Miloșevici și Serbia au fost demonizați laolaltă, sârbii prezentați într-un mod simplist ca răi și brutali, iar albanezii ca buni și blânzi. Cei care au susținut această campanie demonizatoare nu s-au putut desprinde de formula inițială și au urmat un trend obligatoriu ascendent și din ce în ce mai elaborat în aceeași direcție, altfel existând pericolul propriei lor discreditări.

Vectorii de propagandă s-au înscris în perimetrul aceleiași idei-simbol, care a fost deja diseminată în rândul opiniei publice mondiale, suferind o continuă dezvoltare, de la afișele, ziarele, anunțurile, zvonurile controlate prezente în Primul Război Mondial, culminând în zilele noastre cu afirmarea Internetului ca ultim star al propagandei de război.

Sunt greu de imaginat contraofensivele mediatice, sau răsturnările de imagine la nivel global pentru reabilitarea unui Saddam Hussein sau Slobodan Miloșevici. S-au înregistrat, totuși, și excepții notabile; cea mai cunoscută dintre ele, Revoluția Română, care a suportat o spectaculoasă și zgomotoasă răsturnare de imagine, de la sublim la abjecție, fiind citată constant în literatura de specialitate ca un studiu de caz tipic privind manipularea și dezinformarea la scară mondială.

Considerăm că tocmai evoluția războiului modern și diversificarea metodelor de influențare psihologică, escaladarea și intensificarea acțiunilor denigratoare prezente în ultimele conflicte multiplică întrebările ce se impun și posibilele răspunsuri.

Așadar, este oare posibilă o strictă delimitare a procedeului de discreditare în cadrul acțiunilor războiului psihologic, imagologic, special, mediatic, în contextul exploziei informaționale, mediatice, cultural-simbolice, și a noilor strategii de ducere a războiului modern ?

Se poate renunța oare la atacarea elitei adverse pierzând astfel, cu bună știință, una din țintele războiului psihologic ?

Este indicat ca discreditarea liderilor, în lipsa dovezilor necesare, să se realizeze pe „fabricarea dosarului” respectivului, în virtutea faptului că „adevărul a fost nu o singură dată sacrificat în numele, așa-numitului, interes național” ?

În urma analizei întreprinse asupra acestui tip de acțiuni pot fi desprinse eventualele observații privitoare la încadrarea într-un scenariu (acțiuni tipar) pe baza căruia să se poată trasa o curbă a acțiunilor de influențare ?

La toate aceste întrebări lucrarea de față, prin partea teoretică, cât și prin studiul comparativ din finalul lucrării, încearcă să le dea răspunsuri concrete, care vor ajuta la o mai bună înțelegere și combatere a fenomenului studiat.

CAPITOLUL I DISCREDITAREA LIDERILOR. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

DELIMITĂRI TEORETICE. EVOLUȚIA ACȚIUNILOR DE DISCREDITARE

Popularitatea este modul de fi al oricărui lider; este recunoașterea comună, cea mai unanim posibilă, care îl face real. O folosire prea vizibilă a constrângerii îl face să basculeze către statutul defăimat de dictator. A menține această popularitate este, esențialul preocupării oricărui lider. Eroul pe care mulțimea l-a aclamat în ajun este disprețuit de a doua zi. Reacția va fi cu atât mai vie cu cât prestigiul a fost mai mare. Prestigiul pierdut de insucces se pierde imediat; discuțiile îl pot de asemenea deteriora, dar într-un ritm mai lent. Acest procedeu are totuși un efect foarte sigur. Un prestigiu pus în discuție nu mai este prestigiu. Am văzut, în zilele noastre, cum legenda unuia din cei mai mari eroi ai istoriei s-a modificat de mai multe ori în mai puțin de 50 de ani. Sub Bourboni, Napoleon, devenise un soi de personaj idilic, filantrop și liberal, prieten al celor umili, care, după spusa poeților, i-au păstrat multă vreme în bordeie amintirea. Treizeci de ani mai târziu, blajinul erou devenise un despot sângeros, uzurpator al puterii și al libertății, care jertfise trei milioane de oameni doar pentru propria-i ambiție. Astăzi încă, legenda se transformă.

Prin discreditarea liderilor se urmărește acapararea puterii, concomitent cu instaurarea unui climat de suspiciune și neîncredere în comandanți, în situații de conflict existând o tentație puternică de evidențiere și exagerare a defectelor părții adverse, locul datelor și faptelor reale fiind cedat unor interferențe cu originea în stereotipurile negative.

Primul teoretician al războaielor convenționale ce a arătat importanța denigrării adversarului ca mijloc de luptă împotriva adversarului a fost filozoful chinez Sun Tzâ care a enunțat o serie de percepte a ceea ce numim astăzi război psihologic: „Întărâtați pe suveran împotriva miniștrilor săi; dacă este unit, dezbinați-l, îndepărtați-l de aliați. Faceți să se nască bănuieli reciproce, în așa fel încât între ei să domnească neînțelegerea. Atunci veți putea complota împotriva lor; Implicați reprezentanții claselor conducătoare ai țării inamice în afaceri dubioase; Distrugeți-le reputația și supuneți-i disprețului propriilor concetățeni.”

În accepțiunea lui Machiavelli, pentru a evita pierderea prestigiului și a respectului, trebuie să se ia seama de o serie de lucruri: „Principele trebuie să se ferească de acele lucruri care pot să-l facă urât sau disprețuit… El va fi disprețuit dacă se va arăta schimbător, ușuratic, fără energie, meschin, nehotărât. […] trebuie să se teamă că dușmanii ar putea să uneltească în taină. El se poate pune foarte bine la adăpost de o acțiune ca aceasta dacă se străduiește să nu fie urât sau disprețuit și dacă face astfel încât poporul să fie mereu mulțumit de el”.

Discreditarea liderilor ca eveniment social premergător, și pe timpul unui conflict, nu a fost niciodată eradicat, fiind folosit încă din cele mai vechi timpuri, deși cristalizarea concepțiilor teoretice privitoare la acțiunile „pentru cucerirea sufletelor” a avut loc abia în perioada dintre cele două războaie mondiale. Astfel, „idioți utili” era denumirea favorită a lui Lenin pentru cei care au fost numiți, mai măgulitor „tovarăși de drum”, „lada de gunoi a istoriei” pe care le-o rezerva cu amabilitate inamicilor și rivalilor săi reamintind totodată că denigrarea adversarului era unul din procedeele favorite ale lui Sun Tzâ.

Compromiterea personalităților, comandamentelor, guvernelor se conturează prin crearea unui „deficit de imagine”, avându-se în vedere propriile sale acțiuni, a grupului de care aparține, a rudelor/ prietenilor etc., și reprezintă una dintre modalitățile de bază prin care se asigură succesul acțiunilor psihologice.

Tehnicile subversive de organizare a discreditării autorităților instalate sunt:

Puterea este înfățișată ca opresivă, iar statul ca nelegitim.

Puterea este înfățișată ca fiind de tip polițienesc, iar societatea ca fiind represivă.

Discreditarea puterii se face prin discreditarea stâlpilor puterii.

Atacarea persoanelor, pentru a le demonstra imoralitatea, incompetențele și ilegalitățile.

1.2 DISCREDITAREA LIDERILOR ÎN ACCEPȚIUNEA DIFERIȚILOR AUTORI

Se cunoaște că o bună relație, bazată pe încrederea reciprocă dintre comandant și oamenii din subordinea acestuia, constituie o condiție de importanță deosebită a obținerii succesului în luptă. Din această cauză, „atacarea” acestui pilon de stabilitate al trupelor adversarului trebuie să constituie o prioritate în desfășurarea acțiunilor de influențare

Conform Regulamentului Acțiunilor Psihologice discreditarea liderilor ca procedeu de influențare psihologică a inamicului, va presupune erodarea încrederii în comandanți, lucru realizat printr-un complex de acțiuni care vizează: alegerea celor mai reprezentativi dintre aceștia (trebuie vizați îndeosebi comandanții care au o mare aderență la trupele adversarului, care se bucură de un mare prestigiu profesional); exploatarea informațiilor culese cu privire la vita schimbător, ușuratic, fără energie, meschin, nehotărât. […] trebuie să se teamă că dușmanii ar putea să uneltească în taină. El se poate pune foarte bine la adăpost de o acțiune ca aceasta dacă se străduiește să nu fie urât sau disprețuit și dacă face astfel încât poporul să fie mereu mulțumit de el”.

Discreditarea liderilor ca eveniment social premergător, și pe timpul unui conflict, nu a fost niciodată eradicat, fiind folosit încă din cele mai vechi timpuri, deși cristalizarea concepțiilor teoretice privitoare la acțiunile „pentru cucerirea sufletelor” a avut loc abia în perioada dintre cele două războaie mondiale. Astfel, „idioți utili” era denumirea favorită a lui Lenin pentru cei care au fost numiți, mai măgulitor „tovarăși de drum”, „lada de gunoi a istoriei” pe care le-o rezerva cu amabilitate inamicilor și rivalilor săi reamintind totodată că denigrarea adversarului era unul din procedeele favorite ale lui Sun Tzâ.

Compromiterea personalităților, comandamentelor, guvernelor se conturează prin crearea unui „deficit de imagine”, avându-se în vedere propriile sale acțiuni, a grupului de care aparține, a rudelor/ prietenilor etc., și reprezintă una dintre modalitățile de bază prin care se asigură succesul acțiunilor psihologice.

Tehnicile subversive de organizare a discreditării autorităților instalate sunt:

Puterea este înfățișată ca opresivă, iar statul ca nelegitim.

Puterea este înfățișată ca fiind de tip polițienesc, iar societatea ca fiind represivă.

Discreditarea puterii se face prin discreditarea stâlpilor puterii.

Atacarea persoanelor, pentru a le demonstra imoralitatea, incompetențele și ilegalitățile.

1.2 DISCREDITAREA LIDERILOR ÎN ACCEPȚIUNEA DIFERIȚILOR AUTORI

Se cunoaște că o bună relație, bazată pe încrederea reciprocă dintre comandant și oamenii din subordinea acestuia, constituie o condiție de importanță deosebită a obținerii succesului în luptă. Din această cauză, „atacarea” acestui pilon de stabilitate al trupelor adversarului trebuie să constituie o prioritate în desfășurarea acțiunilor de influențare

Conform Regulamentului Acțiunilor Psihologice discreditarea liderilor ca procedeu de influențare psihologică a inamicului, va presupune erodarea încrederii în comandanți, lucru realizat printr-un complex de acțiuni care vizează: alegerea celor mai reprezentativi dintre aceștia (trebuie vizați îndeosebi comandanții care au o mare aderență la trupele adversarului, care se bucură de un mare prestigiu profesional); exploatarea informațiilor culese cu privire la viața și activitatea lor, prin evidențierea aspectelor negative care le marchează personalitatea; prezentarea unor exemple concrete care demonstrează incapacitatea lor de conducători militari. De asemenea, pentru inocularea neîncrederii și amplificarea disensiunilor între lideri și subordonați insuccesele în luptă vor fi atribuite diferiților comandanți se vor sublinia rivalitățile dintre comandanți, angajarea preferențială în misiuni, scopurile ascunse pe care aceștia le urmăresc etc., subminarea încrederii făcându-se prin demascarea argumentată, rațională a caracterului contradictoriu, fals, apologetic sau tendențios al mesajelor acestora.

Conform prevederilor regulamentare a trupelor de apărare psihologică germane, Die PSV – Truppen der Bundeswehr (Psychologische Verteidigund), apărarea psihologică are ca misiune principală, pe lângă reducerea capacității combative a inamicului, și promovarea erorilor de apreciere a valorii la nivelul eșaloanelor de decizie inamice. Astfel, respectându-se prevederile Dreptului Internațional sunt aplicate măsuri de subminare a moralului inamicului prin cultivarea neîncrederii în comandanți. Aceste măsuri corespund conceptului „Ein flussnahme auf den Feind” – influențarea inamicului.

Politica NATO privind operațiunile psihologice încadrează acțiunile de discreditare a comandanților militari în cadrul Acțiunilor Psihologice de Nivel Tactic și Operativ (BPA). Acestea sunt acțiunile planificate și desfășurate ca parte integrantă a luptei și care sunt destinate să asigure presiunea psihologică asupra forțelor militar oponente (prin erodarea încrederii trupelor în comandanții militari, ori a dorinței civililor de a-i sprijini în acțiunile întreprinse) și populației civile aflate în zona de luptă sub controlul inamicului.

Inocularea suspiciunii și neîncrederii în comandanți reprezintă un obiectiv important al eventualului agresor, pe care acesta și-l îndeplinește prin formele subversive ale acțiunilor psihologice. Acțiunile ce se întreprind în acest sens vizează îndeosebi resorturile psihoafective ale militarilor și sunt menite să producă tulburări atitudinale și de comportament în situații limită. În arsenalul acestor forme și metode, în afara discreditării se mai pot enumera: zvonul, calomnierea, farsele, clevetirile, anecdotele, dezinformarea. Principalele mijloace prin care acestea pot ajunge la destinatar sunt: scrisorile, mesajele, manifestele, apeluri telefonice și, desigur, mass-media. Principiul de la care se pornește în desfășurarea unor astfel de acțiuni este: ”o simplă strecurare a îndoielii în gândirea unor oameni constituie un succes însemnat”. În acest sens, acțiunile întreprinse conțin insinuări privind: capacitatea redusă (incapacitatea) comandanților de a organiza și conduce lupta; unele eșecuri se datorează nepriceperii comandanților; dorința unor comandanți de a ieși în evidență pe seama subordonaților, indiferent prețul; existența unor neînțelegeri între diferiți comandanți, cu repercursiuni asupra subordonaților; încercările, în secret, ale unor comandanți de a intra în legătură cu inamicul, în scopul de a trece de partea acestuia; acțiuni prin care comandanții își discreditează subordonații, minimalizându-le efortul depus pe timpul luptelor; aspecte compromițătoare, de ordin moral, care ar putea afecta calitatea și oportunitatea deciziilor etc.

Suspiciunea și neîncrederea în comandanți se materializează în apariția unor stări de confuzie și incertitudine, care pot degenera în teamă, chiar panică cu urmări nefaste asupra capacității de luptă, punând în pericol îndeplinirea misiunii. Pe măsură ce informațiile insinuante sunt strecurate cu abilitate, pe fondul unor greutăți reale sau atent „fabricate”, acestea induc o anumită stare de nesiguranță, care, „alimentată” în continuare, crește gradual, devine suspiciune, neîncredere. Ca urmare, militarii se îndoiesc de capacitatea, de buna credință și corectitudinea comandanților, apar șovăieli și ezitări în comportamentul militarilor, iar în cadrul grupului se poate instala anxietatea, care se manifestă în anticiparea eșecului, în frica de eșec, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la blocajul forțelor psihice.

Pentru a induce suspiciune și neîncredere în relațiile care se nasc în rândul luptătorilor pe nivel vertical (comandant-subordonat), se vor folosi ca modalități distincte:

Discreditarea, prin minciuni bine ticluite, a conducătorilor, fie ei comandanți militari sau personalități politice.

Adresarea unor injurii comandanților, etichetarea acestora ca trădători, criminali și incompetenți, și prin urmare ar trebui înlăturați sau chiar lichidați.

Prezentarea condițiilor în care își desfășoară activitatea comandanții lor, ca fiind opuse sărăciei și condițiilor necorespunzătoare asigurate subordonaților.

Accentuarea permanentă a incapacității și nepriceperii luptătorilor în general, a comandanților în special, de a organiza și conduce lupta, a dorinței comandanților de a se remarca pe seama subordonaților, cu orice preț.

Teza potrivit căreia războiul psihologic nu poate să zdruncine pe cei de sus, „…pe cei care iau hotărâri, în general cadrele, ci doar pe militarii de rând, pe soldații obișnuiți, care au mai puțin de pierdut în caz de înfrângere, decât conducătorii lor” este combătută de Edwin Boring, în al său „Eseu despre războiul psihologic”. Autorul consideră că „a renunța la cei din elită înseamnă a pierde, cu bună știință, una din țintele războiului psihologic. Experiența a dovedit că și elita poate fi clătinată, dar nu prin simple lozinci, nu prin promisiuni vagi de reconciliere sau afirmații gratuite. Zdruncinarea elitei inamice poate fi realizată printr-o analiză incisivă, bazată pe adevăr, care să trezească îndoieli asupra situației…, să o facă să-și pună întrebări la care nu se gândise până atunci. Astfel de îndoieli corozive pot fi ridicate și prin întrebări adresate cu un ton normal, obișnuit care să nu o pună pe gânduri. Credința general acceptată că numai afirmațiile tari sunt eficiente în războiul psihologic pentru că acestea ar influența convingerile bine fondate este destul de eronată, iar războiul psihologic a pierdut de multe ori tocmai datorită insistenței cu care s-a acționat pentru folosirea lor”.

Pentru descompunerea rândurilor adversarului se consideră că este indicat ca nemulțumiții să fie ridicați împotriva guvernului, soldații împotriva ofițerilor etc. Dacă dorim să incităm un militar împotriva comandantului său, să-l determinăm să nu-i execute ordinele sau să atenteze la viața acestuia, va trebui să avem date care să ateste atitudinea dură a comandantului respectiv exprimată în lovirea și maltratarea subordonaților, incapacitatea în executarea prerogativelor, coruperea acestuia, scăderea autorității fiind folosită ca o dovadă a incapacității liderilor și ca o incitare la nesupunere civică.

Denigrarea personalităților se regăsește și în obiectivele și conținutul acțiunilor psihologice ostile desfășurate în perioade de crize prin discreditarea și izolarea țintei pe plan internațional – subminarea autorității organelor legitime, slăbirea capacității de acțiune a comandanților, incriminarea sistemului și a personalităților politice ca vinovate de dezastrul în care se află statul-țintă, acuzarea victimei de încălcare grosolană a drepturilor omului, atacarea legilor și a respectabilității celor care asigură funcționarea societății, popularizarea și agravarea intenționată a erorilor și greșelilor autorităților și ale reprezentanților acestora, instaurarea unei stări de nesiguranță și neîncredere social-politică, de confuzie și haos în societate prin dezorganizarea structurilor centrale, prin compromiterea unor personalități politice și militare cu mare audiență în statul țintă, subminarea capacității de luptă – se acționează pentru destabilizarea și destructurarea armatei prin inducerea unor conflicte artificiale între comandanți și subordonați; discreditare conducerii armatei, a unor comandanți de prestigiu ai acesteia de la diferite niveluri și eșaloane.

Discreditarea comandanților militari se recomandă a fi întrebuințată în toate acțiunile de luptă, inclusiv cele purtate în condiții speciale. Astfel, pe timpul ducerii acțiunilor de contraguerilă se prevede întrebuințarea denigrării, compromiterii și a intimidării forțelor de guerilă (în special a conducătorilor) precum și a sprijinitorilor acestora, prin demonstrarea faptului că liderii guerilei sunt „bandiți”, „aventurieri”, care doresc războiul din motive personale, antinaționale.

În același scop, se practică și acțiuni de tip terorist ce se încadrează foarte bine în procedeul specific agresiunii psihologice, denumit presiune psihologică. Demarcația dintre terorismul practicat, numai prin amenințarea cu forța (acte de intimidare, de influențare, lansare premeditată de zvonuri, derută și panică în cadrul personalităților politice, sociale sau ale unei mase de persoane) de către elemente specializate ale organizațiilor și elementelor teroriste, și agresiunea psihologică devine inoperantă : primul devenind element (procedeu) al celei de-a doua. Aceste acțiuni vizează în principal personalități ale vieții politice (diplomatice, militare, religioase etc.) și se manifestă sub forma unor acțiuni acoperite (deghizate): provocări, diversiuni, lansări de zvonuri, interpretări tendențioase, denigrări, amenințări voalate sau mai evidente (de regulă prin mass-media), precum și prin acțiuni directe, concretizate prin amenințări adresate personajului țintă.

Ca forme și metode de acțiune folosite atât în timp de pace cât și de război, confruntarea imaginilor, agresarea simbolurilor, miturilor, stereotipurilor și metaforelor, a matricelor simbolice a unor grupuri-țintă devine metoda principală. Analiza operațiilor de folosire a agresiunii simbolice dezvăluie, în general, minuțiozitatea pregătirii, modalitățile alese pentru punerea în circulație a arsenalului de declanșare a procesului de destructurare și restructurare a imaginilor dorite, în funcție de entitatea socio-culturală, capacitatea de procesare informațională, atribuite specifice imaginarului social al națiunii respective. Printre obiectivele agresiunii informațional-simbolice se remarcă discreditarea autorității de stat a personalităților și liderilor cu un status deosebit prin acuzația de atrocități, crime și alte acțiuni periculoase, desfășurarea unor acțiuni de trădare națională, comportamentul criminal, sângeros, necivilizat al acestora, exploatându-se anumite „slăbiciuni”: bani, alcool, viață imorală, tendința de vedetism etc.

1.3 Locul discreditării în cadrul acțiunilor de influențare psihologică

Într-o primă evaluare a campaniilor de discreditare a liderilor naționali inamici, practicate cu o deosebită intensitate în ultimii ani (generalul Manuel Noriega 1989, Saddam Hussein 1990-1991,2003, generalul somalez Aidid 1993-1994, Slobodan Miloșevici 1999) se poate spune că avem de-a face cu răsturnări imagologice graduale, din spectrul războiului imagologic. Cu toate acestea, aceleași campanii au fost planificate în cadrul unor acțiuni mai ample ale războiului psihologic, care au premers și au continuat pe timpul derulării operațiunilor militare propriu-zise. Deoarece s-au purtat mai ales în mass-media, simultan cu declanșarea unor reacții similare în tabăra adversă, respectivele campanii demonizatoare pot fi incluse și în ansamblul războiului mediatic. Evidentele exagerări, la granița dintre adevăr și minciună și a accentelor pamfletare, au dus la calificarea demonizării liderilor adverși drept pură propagandă. Tonul respectivelor atribute demonizatoare a fost dat și susținut în conferințe de presă și declarații oficiale ale liderilor politici și militari, șefi de instituții, astfel încât nici “inocentele” relații publice nu pot fi considerate străine de acele virulente campanii.

Conform lui Vladimir Volkoff, amintitele demonizări, prin manipularea opiniei publice cu mijloace evident denaturate în scopuri politice externe, pot reprezenta tot atâtea dezinformări. Căci satanizarea ține de domeniul dezinformării, nu numai al propagandei, dar numai în măsura în care se bazează pe date trucate și face parte dintr-un plan de ansamblu; ea constă, pur și simplu, în a spune cât mai multe lucruri rele posibile despre inamicul potențial, adesea într-un mod absolut gratuit, dar bazându-se pe suporturi ale dezinformării (informații, declarații, fotografii false, etc.)

1.4 RĂZBOI IMAGOLOGIC; RĂSTURNAREA IMAGOLOGICĂ

Obiectul imagologiei îl constituie ”imaginea despre celălalt” și a fost formulat de Helene Ahrweiller la cel de-al XVI-lea Congres Internațional de Științe, din septembrie 1985, de la Stuttgart. Este greu de distins în cazul unui conflict granițele dintre războiul imagologic, cel psihologic, cel mediatic și relațiile publice din domeniul apărării, pentru că fiecare acționează prin toate mijloacele disponibile pentru a distorsiona imaginea inamicului (de exemplu, demonizarea liderului advers). Imagologia operează cu concepte ca: imagine deformată pozitiv, deformată negativ, apropiată de realitate, imagine virtuală, imagine subliminală, autoimagine etc., și are ca obiect de studiu imaginea pe care o comunitate etnică națională și-a format-o de-a lungul timpului despre alte comunități, mai ales prin intermediul produselor cultural-ideologice vehiculate prin mass-media. O altă definiție stabilește că imagologia este disciplina socială care studiază comunicarea prin imagini și modul cum se cristalizează aceste imagini în mentalul individual și colectiv, în funcție de orizontul de interpretare a grupurilor umane pe timpul dezvoltării lor istorice.

Pornind de la aceste delimitări s-a deprins și noțiunea de război imagologic, ca fiind ”totalitatea acțiunilor deliberate și concertate desfășurate în timp de pace sau război, de către o instituție sau structură publică sau privată pentru impunerea unei imagini publice cât mai negative a adversarului în mentalul unui anumit grup uman, simultan cu protejarea propriei imagini”. Posibilitățile de agresiune imagologică (cu metodele și procedeele aferente) sunt reprezentate prin:

Falsificarea premiselor interpretării prin crearea (prezentarea) unei realități false, dar credibile pentru cel agresat (metoda utilizată – cea a dezinformării prin manipulare informațională și prin diversiune).

Alterarea interpretării condițiilor valide (metoda – intimidarea prin demonstrație de forță și amenințare; exces de informații voit contradictorii/” intoxicare” informațională; administrarea de informații „fierbinți” cu mare doză de afectivitate negativă/ „imagini șoc” , „biciuirea emoțiilor; crearea de „vid informațional” favorabil proliferării zvonurilor.

Exploatarea reflexelor interpretative și comportamentale ale țintei și/sau prin crearea unor reflexe interpretative noi (metoda persuasiunii, convingerii și schimbării atitudinilor).

Scurtcircuitarea interpretorilor (prin stimulare subliminală (vezi nota 5) sau prin metode „paranormale”, în măsura în care se acceptă că acestea există).

Inevitabil, imagologia operează și cu conceptul de răsturnare imagologică. El desemnează schimbarea diametral opusă a sensului și semnificației circumscrise percepției unui fapt, unui personaj, unei țări, unui fenomen. Răsturnările imagologice pot fi bruște, graduale sau lente, determinate de o acțiune umană intenționată sau de rezonanță în mass-media și, implicit, în opinia publică, a ecourilor unor fapte.

În contextul războiului și al răsturnării imagologice, o sumă de informații-mesaj lansate sub diferite forme (știri, caricaturi, declarații, pamflete) se coagulează într-un final într-o imagine publică cu o mare capacitate de penetrare și influențare în mentalul colectiv. Acolo este, de altfel, și nota distinctivă a războiului imagologic în marea panoplie a războaielor informaționale. Informația-mesaj apare în cazul războiului imagologic îndeosebi sub forma imaginii, adesea purtătoare de pertinente semnificații simbolice, (neputând gândi decât în imagini, mulțimile nu sunt impresionate decât de imagini; doar acestea le înspăimântă sau le farmecă și devin mobiluri de acțiune) dar și a simbolului propriu-zis, al cărui impact, atunci când sunt transmise pe canalele de televiziune, este, conform lui James R. Schlesinger „mai mare decât 10.000 de cuvinte„.

Cu toate acestea, interferențele care apar în practica confruntărilor informaționale sunt inevitabile. Adesea se produc suprapuneri, îndeosebi pe timp de criză și război, între acțiunile de război psihologic, cele imagologice, de relații publice sau mediatice, toate concentrându-se însă asupra imaginii adversarului prin mijloacele sale specifice, pentru a se întâlni și completa reciproc pe diferitele canaluri de comunicare în masă. Oricât de mare ar fi puterea de impact a imaginii asupra publicului, din cauza numeroaselor interferențe, războiul imagologic, ca entitate distinctă, rămâne undeva în umbra conflictelor psihologice, mediatice sau propagandistice, care domină arena războaielor informaționale.

În seria răsturnărilor imagologice bruște amintim de Nicolae Ceaușescu, care până la 22 decembrie 1989, era în mass-media internă ”fiul cel mai iubit al poporului român”, devenind după această dată ”sinistrul și odiosul dictator” .

Răsturnarea imagologică graduală (deci tot într-un timp relativ scurt) este ilustrată de W.J. Sprott, în ”Opinia publică – stabilitate”, prin câteva extrase din publicația ”Moniteur”, apărută în luna martie 1815, pe vremea când Napoleon părăsea insula Elba. Într-o cronologie și redare strict autentice, urmăriți modul în care mass-media își schimbă opinia: 9 martie: ”Monstrul a evadat din locul exilului său”; 10 martie: ”Căpcăunul corsican a acostat la Cap Juan”; 11 martie: ”Tigrul s-a arătat la Gap. Trupele avansează din toate părțile pentru a opri înaintarea lui. El își va termina mizerabila sa aventură, fugind în munți”; 12 martie: ”Monstrul a avansat cu adevărat până la Grenoble”; 13 martie: ”Tiranul este acum la Lyon. La apariția sa, spaima a cuprins pe toată lumea”; 18 martie: ”Uzurpatorul a riscat să se apropie la 60 de ore de marș de Capitală”; 19 martie: ”Bonaparte avansează în marș forțat, dar este imposibil ca el să atingă Parisul”; 20 martie: ”Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului”; 21 martie: ”Împăratul Napoleon este la Fontainebleu”; 22 martie: ”Ieri seară, Majestatea sa Împăratul și-a făcut intrarea publică și a sosit la Tuilleries. Nimic nu poate depăși bucuria universală„.

O răsturnare imagologică produsă ca urmare a ecourilor unor fapte este ilustrată și de domnia lui Mihai Viteazul și faptele sale de arme de la 13 noiembrie 1594, când Mihai declanșează războiul antiotoman. Imaginea lui Mihai se va deteriora rapid la Înalta Poartă și va cunoaște o primă creștere pozitivă la curtea lui Sigismund Bathory și în alte medii europene. Astfel, la Înalta Poartă, imaginea domnitorului român evoluează de la ”Este vrednic să păstorească un popor, el, mai bine decât alții…” la ”Răufăcătorul Mihai, fratele nevrednic al aceluia” (Alexandru cel Rău – n.a.).

Referitor la răsturnarea imagologică determinată de acțiuni umane intenționate putem exemplifica cazul lui Manuel Noriega, Saddam Hussein, Slobodan Miloșevici. Acest gen de răsturnare imagologică rupe barierele dintre realitate și ficțiune și este extrem de bine studiat în universitățile și armatele occidentale. Conform lui P. Wierzbicki aceste înălțări și coborâri, formă de abordare elastică a cuvintelor în raport cu imaginea, sunt reprezentate de sistemul de mișcări bruște în raport cu conducătorii, ridicarea lor imediată în slăvi, din momentul în care au preluat comanda, și tot așa de brusc, în funcție de conjunctura politică, anularea oricăror merite. Pentru comuniști, a se apleca ani în șir în fața unui funcționar, a-l numi mare politician, geniu, clasic, iar apoi, când noua conducere îl răstoarnă sau când acesta intră în conflict cu conducerea sovietică, a-l da uitării sau a-l împroșca cu jigniri, toate acestea reprezintă pâinea cea de toate zilele. Din remarcabil marxist, Mao Zedong a fost coborât la gradul de șef de clică. Într-o singură zi au dispărut toate meritele de activist și militant în favoarea păcii ale lui N.S.Hrusciov. Mareșalul Tito era considerat în Uniunea Sovietică și în țările democrației sociale drept erou al Iugoslaviei: „Numele lui era pentru iugoslavi un stindard de luptă. Lupta se ducea sub dezideratul: Pentru Tito – Pentru libertate. Mareșalul Tito aparține azi celor mai populare și mai cunoscute figuri istorice și se bucură de dragostea popoarelor sale. Dar Tito nu este numai comandant. El este și un mare educator. Prin luptă el i-a educat pe muncitori, pe țărani și intelectualitatea patriotică în spiritul libertății și al democrației.”

În anul 1948, Tito intră în conflict cu U.R.S.S. și organul comuniștilor îl preschimbă din erou în agent imperialist: „Câțiva moștenitori ai lui Hitler – Tito, Kardeli, Rankovici, Djilas – continuă să-și denumească partidul lor contrarevoluționar, partid „comunist”. În realitate, partidul titoist s-a transformat într-o adunătură de spărgători și dezorganizatori înrăiți ai mișcării muncitorești, de dușmani îndârjiți ai păcii, democrației și socialismului. Acesta este o bandă a vechilor partide burgheze, a supraviețuitorilor troțkismului și contrarevoluției, un centru de spionaj în slujba serviciilor imperialiste de imformații”.

Succesorii lui Stalin normalizează apoi legăturile cu Iugoslavia, și îl preschimbă iarăși din năimit în mare politician: „Acesta a fost un revoluționar, comandant, politician de mare calibru. Numele lui Tito Broz se înscrie pentru totdeauna în istoria Iugoslaviei, în istoria mișcării muncitorești internaționale, în istoria Europei și a lumii”.

Se poate întâmpla ca efectele obținute de la țintă să nu fie cele așteptate, ba chiar să fie contrare așteptărilor sursei. Aceasta nu este o scuză pentru a justifica eventualele greșeli care pot apărea în conceperea și desfășurarea acțiunilor, ci o realitate de care trebuie să se țină cont.

Totuși, uneori dezinformatorul este luat de valul propriilor manevre care îi scapă de sub control; este momentul în care, de regulă, un nou actor intră în scenă încercând să deturneze acțiunea în beneficiul său. Un exemplu revelator îl constituie Afacerea Tukacevski (1937) în ceea ce privește complexitatea anumitor acțiuni, duplicitatea actorilor și incertitudinile consecințelor chiar și în cadrul unor acțiuni organizate în cele mai mici amănunte.(vezi nota 1)

2. DEMONIZAREA LIDERILOR (DIABOLIZAREA SAU SATANIZAREA – LA ALEGERE)

Demonizarea și/ sau dezumanizarea oponentului este a treia pârghie mintală din trusa măsluitorului militar al accentelor. Pentru Saddam, ca și pentru dușmanii săi din Iranul vecin, America era ”Marele Satan”, Bush era ”Diavolul de la Casa Albă”; iar la rândul său, pentru Bush, Saddam era tot un ”Hitler”. Radio Bagdad vorbea despre piloții americani ca despre niște ”șobolani” și ”fiare de pradă”. Un colonel american a descris un raid american ”aproape ca și cum ai fi aprins lumina noaptea în bucătărie, libărcile începeau să mișune, iar noi le omoram”.

Prin dezumanizarea, satanizarea victimelor se urmărește perceperea ființelor umane ca nonumane prin slăbirea sentimentului de respingere instinctivă a violenței și facilitează escaladarea actelor de agresiune, sub diverse forme (victime prezentate ca bețivi, vagabonzi, evrei, dușmani ai poporului, agenți ai imperialismului). Prin complexul psihologic războinic, numit a lui Bouc-Emissaire (Țap ispășitor) se explică faptul că orice impuls psihologic este alimentat, stimulat de alegerea unui inamic. Imaginea acestuia, alcătuită cu migdală și subtilitate, are „marea calitate” de a răspunde de toate relele și suferințele pe care le îndură populația, polarizând astfel ostilitatea maselor și sugerând că numai distrugerea sa prin război ar aduce salvarea și prosperitatea pe plan material și spiritual. După expresia psihanalistului italian Perreti, există un mecanism de paranoia prin care fiecare proiectează asupra adversarului demonul său interior. Astfel se construiește un maniheism care prezidează războiul total: inamicul devine personificarea diavolului, concentrează toate culpabilitățile și tot ce face el este rău. Pentru dezumanizarea victimelor – exemplu de manipulare medie – la nevoie, însuși sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze, de fapt, ca inamicii le sunt semeni întru rațiune.

Scopul acestor acțiuni este acela de curățare a imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea drept un monstru nedemn și periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle/ denumiri care să nu mai păstreze nici o conotație omenească. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi teribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentați drept niște troglodiți violenți și periculoși. Deși sunt simple, efectele lor depășesc orice așteptări.

O astfel de acțiune o regăsim in procesul declanșat de o ”campanie a urii” așa cum este ea descrisă de George Orwell în faimosul roman „1984”(vezi nota 2). Orwell face aluzie la propaganda lui Stalin îndreptată contra lui Troțky. Calomniile lui Stalin și ale partizanilor săi apropo de ”trădările„ lui Troțky se bazau pe falsuri destinate să-l discrediteze în ochii militanților comuniști din lume și să-i justifice asasinarea, în Mexic, de către un agent al lui Stalin, în 1940.

Normele manipulate sunt norme morale: trădarea care merită pedepsită, amenințarea de care trebuie să te aperi și pe care trebuie să o respingi, protecția care merită adeziunea ta. Prezentat ca trădător, Goldstein trimite cu gândul la normele sociale de conduită față de un trădător: el trebuie îndepărtat, pedepsit.

Când cel rău îl amenință pe cel drept și slab, e normal ca toți oamenii să aibă reacții defensive justificate.

Constituirea individului în cauză care întruchipează răul, urmărește în plus și crearea prin contrast a unei imagini corespunzătoare pentru dictator (Marele Frate), ce apare ca salvatorul suprem reprezentând binele și dreptatea. Cele ”două minute de ură” impuse zilnic cetățenilor Oceaniei constă în a recupera instinctele agresive ale poporului care îl va iubi cu atât mai mult pe Big Brother, cu cât îl va detesta mai tare pe Emmanuel Goldstein.

3. PRINCIPALELE TEME DE DISCREDITARE

Dacă convingerile unei persoane diferă de cele ale noastre, dacă persoana respectivă se dorește a fi discreditată, atunci ne vedem obligați să folosim argumente de fond, prin care se arată că acea persoană care nutrește alte concepții, posedă trăsături descalificatoare, ridicole, trăsături ce stârnesc repulsie. Repertoriul argumentelor de fond este următorul:

3.1 MIZERABILUL

Adversarul este de altă părere, deoarece are un caracter infam, este un om cu înclinații de infractor, un criminal josnic, un mizerabil: L-am văzut (pe T. Kostov – vicepreședinte Birou Politic al C.C. al Partidului Comunist Bulgar) în timpul procesului. Era un omuleț cu o față cenușie și rea …E ceva respingător în înfățișarea acestui om care își ascunde taina dezgustătoare… Acum se știe care erau intențiile sale. N-au fost gânduri frumoase. Și tocmai această urâciune morală transpărea pe fața lui, atât în timpul procesului, cât și în fotografii. (R. de Jouvenel – Tito, mareșal al trădătorilor)

Nu e nevoie să ne gândim la caracterul dușmănos al lui Napoleon Idzikowski, deoarece acest vierme lipicios, această canalie murdară, acest vântură lume cosmopolit care a ridicat la rang de religie ura față de munca cinstită și pasiunea pentru bani, trece dincolo de orice norme ale moralei, de noțiunile demnității și valorii umane reale. (W. Odolska – Procesul Ostrowiecki Iskry)

Aceasta este istoria carierei unui om mic despre care se poate spune doar că i-a înșelat prin poftele lui egoiste pe aceia care au avut încredere în el.

Ei se comportă pe banca acuzaților (gen. Tatar și coinculpații) ca niște fasciști, ca o bandă de lași, ascunzându-se în spatele complicelui. Bani au furat toți.

Este „o ticăloșie” să te opui puterii când ești acuzat de o infracțiune pe care nu ai săvârșit-o. De asemenea este „o ticăloșie” să te aperi împotriva acuzațiilor născocite. T. Kostov, retractând la proces mărturii obținute în timpul anchetei cu ajutorul torturilor, este acuzat de cinism de către anchetatori: Kostov își neagă cinic vina. El trece sub tăcere mărturiile scrise cu propria-i mână în timpul anchetei, se eschivează de la răspunsuri. Încurcându-se în contradicții, Kostov încearcă, cu ajutorul unor noi depoziții mincinoase, să scape de răspundere.

3.2 MARIONETA

Adversarul ce ți se opune nu-și afirmă propriile concepții, nu se reprezintă pe sine, ci reprezintă pe altcineva. Există trei moduri de prezentare a forței străine și – corespunzător – trei grade de subordonare în raport cu această forță:

Manipulat, dirijat

Adversarul este manipulat sau dirijat de la un centru din țară sau din străinătate.

Regizorul american trage de sfori și marionetele dansează, sufleorul american suflă și marionetele încep să verse fiere.

La ordinul Vaticanului și al ațâțătorilor de război americani, ierarhia catolică din Polonia folosește cu cinism credințele religioase ale populației în scopuri antipopulare, fabrică „minuni”, ațâță fanatismul, apelează la amenințări, valorifică ignoranța și obscurantismul

Plătit

Adversarul se conduce în activitatea sa după setea de a obține avantaje materiale, este plătit de centrele decizionale, este împins în tabăra adversarilor de condițiile materiale proaste.

El își dovedește independența spirituală prin denigrarea permanentă a lumii din care a ieșit, dar față de realitatea politică în care se află dovedește o supunere absolută. Libertatea lui este măsurată de comenzile primite, mișcările lui sunt jalonate de indemnizații, onorarii, burse și premii, rolurile îi sunt distribuite de centrele de comandă propagandistice.

Yves Montand – care, de când a devenit milionar, și-a schimbat concepțiile politice și a devenit favoritul taberei de dreapta – a comparat într-o discuție televizată comunismul cu fascismul.

Agent, spion

Agentul este înfățișat ca agent sau spion.

L-am cunoscut (S. Mikolajczyk – politician, membru al guvernului polonez din emigrație, organizator al opoziției față de puterea populară) ca spion și diversionist care vindea personal secrete de stat ambasadorilor anglo-saxoni pe bani străini. L-am cunoscut ca prieten al neohitleriștilor care facilita campaniile revizioniste. L-am cunoscut –din mărturiile lui Bryja, Kuberski, Hulewiczowa și ale altora – ca laș, ca mincinos, ca nulitate morală. Din documentul a cărei fotocopie o alăturăm transpar și alte chipuri ale lui Stanislaw Mikolajczyk: chipul de zbir plătit care urăște Polonia, mamele și copii polonezi, casele și școlile poloneze, atelierele și câmpiile poloneze. Chipul omului care ar dori să pregătească Poloniei soarta Coreei martirizate.

3.3 TRĂDĂTORUL DINTOTDEAUNA

Individul care într-o anumită perioadă a vieții lui a intrat în conflict cu autoritățile, cu actuala conducere, este – așa cum iese la iveală – un dușman ascuns, un trădător mascat, încă din primele momente ale activității sale. În special conducătorul răsturnat al partidului; nu se delimitează numai la devieri, erori, crime săvârșite nemijlocit înainte de momentul căderii, ci trebuie să aibă în contul său un impunător registru de abateri și infracțiuni comise în anii sau deceniile trecute, în timpul îndeplinirii celor mai înalte funcții. Procesele de la Moscova se desfășurau în anii 30, dar eroii lor complotau împotriva Partidului încă din primele zile ale Revoluției din Octombrie:

„Procesele au arătat că aceste lepădături ale societății, împreună cu dușmanii poporului, – Troțki, Zinoviev și Kamenev – au făcut parte din complotul împotriva lui Lenin, a Partidului, a statului sovietic, încă din primele zile ale Revoluției din Octombrie”.

Lin Shaoqi și-a pierdut funcția de președinte al R.P.Chineze la sfârșitul anilor 60, dar reprezenta un element de opoziție cu 40 de ani mai devreme :

„În prezent s-a dovedit că Lin Shaoqi s-a născut într-o familie de moșieri. Când a intrat în Partid, în 1921, el nu era un tânăr inspirat de ideea revoluției ci era un element al opoziției (…) De peste 40 de ani (…) Shaoqi a mințit, a luat legătura cu străinătatea și a acționat violent împotriva liniei revoluționare proletare reprezentate de președintele Mao”.

Trădarea mareșalului Tito, dezvăluită în anul 1948, își are începutul în anii ocupației: „Supunerea servilă a lui Tito sete evidentă nu numai în domeniul militar. McLean povestește, printre altele, că în vara anului 1944, Churchill a avut o discuție cu el la Neapole, în timpul căreia i-a recomandat să nu lupte cu țărănimea bogată (…) În martie 1943 în timpul celei de a 4-a ofensive fasciste împotriva partizanilor, a fost încheiat armistițiul între nemți și titoiști prin intermediul încercatului agent britanic Welebit. Tito a fost de acord cu armistițiul, dar partizanii nu l-au acceptat.

Popivoda pomenește, de asemenea, că armatele germane l-au împresurat pe Tito la Sutesco. În aceste lupte au căzut 10.000 de partizani, dar Tito și Rankovic au reușit să scape. Tito are o faimă de erou absolut pe nedrept. Se constată că în perioada cea mai grea a luptelor de partizani, Tito a vrut în două rânduri să renunțe la luptă. Atunci când parașutiștii germani au atacat adăpostul lui Tito, acesta a vrut să se predea; Arso Iovanovici, care a fost adevăratul erou al mișcării iugoslave de rezistență, și Sreten Zuiovici au fost obligați să-l amenințe prin folosirea armei. Abia cum se înțelege de ce Tito l-a ucis apoi pe acela care a fost martorul ocular al lașității sale”.

3.4 INCENDIATOR

Adversarul tinde să incendieze lumea, să distrugă pacea obținută cu atâtea greutăți și să înece poporul în sânge.

3.5 MONOPOLIST, TERORIST

Adversarul este monopolist, nu admite alte concepții, aplică teroarea, prin acțiuni de amenințare, de intimidare, urmărind subjugarea voinței poporului.

3.6 STALINIST, NEBUN, EVREU

Când din anumite motive nu este posibil ca adversarul să fie acuzat că este un om josnic, agent, trădător din naștere, terorist, atunci metoda constă în a căuta un amănunt arbitrar referitor la trecutul său, la naționalitate, la originea socială, la relațiile familiale, la starea sănătății, amănunt care în funcție de împrejurări, fie îl compromite din punctul de vedere al doctrinei, fie îl discreditează în ochii publicului care manifestă rețineri față de respectiva doctrină. Așadar opoziționistul poate fi tratat cu argumentul că este „fiu de senator”, sau că are un trecut stalinist, etc.

„…tatăl liderului democrat Petre Roman, s-ar fi numit la origine Nemeth Erno și ar fi fost ungur evreu. Ulterior și-ar fi schimbat numele în Neulander Ernest, iar când Cominternul i-a cerut să rămână în România a devenit Valter Roman.(…) Bunicii săi din Oradea au fost suspectați de Siguranță pentru activități antiromânești.

De asemenea, începând din 1990, Petre Roman a dus o politică pro- maghiară, inclusiv în ceea ce privește semnarea protocolului cu U.D.M.R.. și susținerea înființării universității maghiare (…), a încercat să parvină în viața politică mai întâi ca ginere al lui Ceaușescu, umblând să se însoare cu fata lui Nicolae Ceaușescu, dar se pare că Elena Ceaușescu nu l-a vrut ca ginere”. („La vie en rouge” – Cristian Duplan &Vincent Giret )

Acuzarea de iresponsabilitate a unui renegat reprezintă un procedeu obișnuit: „W. Bielenko ( pilot sovietic care fugi în Japonia) se află într-o stare anormală sub influența narcoticelor sau a altor mijloace”. (agenția TASS)

Față de un artist sau savant aflat în conflict cu autoritățile, argumentul folosit este slaba calitate a operelor acestora:

„Pe tejgheaua murdară pe care se face negoțul (…) s-a anunțat : ai creat un pamflet – ești scriitor, ai pictat pe pânză niște porcării – ești artist, ți-ai pângărit țara – ești gânditor”.

3.7 DEZORIENTAT

Când adversarul este învins în discuție, dar din dorința de a-l cruța din anumite motive, se recurge la afirmația că atitudinea celuilalt este rezultatul învălmășelii, al insuficientei informări, al suferințelor suferite din partea mediului, al lipsei de orientare cu privire la interesele sale adevărate.

4. SUPORTURILE DISCREDITĂRII

Omul are rafinamentul actului gândit, pregătit cu minuțiozitate. Omul se și distrează pe seama răului comis altora. Știe să regizeze farse penibile, își bate joc până la degradare de adversarul său, caută să-l atace din umbră, îl bârfește, îl calomniază, urzește intrigi asupra lui, aruncă vina unor fapte asupra lui, îl fură si îl atrage „prietenește” în curse pentru a-l compromite sau a-l lichida. Mijloacele posibile pentru discreditarea unei persoane sunt diverse, dar trebuie precizat că într-un asemenea caz obiectivul este foarte bine delimitat: zvonurile, insinuările, chiar și o campanie bazată pe câteva interpretări tendențioase ori pe documente falsificate, pot fi păstrate relativ ușor sub control, agresorul beneficiind de pseudoînțelepciunea populară conform căreia „de unde nu e foc nu iese nici fum”.

Discreditarea trebuie, în mod obligatoriu, la un moment dat să publice documente false, să răspândească insinuări calomnioase sau să facă publice declarații mincinoase.(vezi nota 4) Aceasta este cauza ascunderii cu foarte mare grijă a identității. Falsurile, pentru a deveni credibile, cer o pregătire atentă și o fabricare impecabilă ce nu poate fi lăsată pe seama improvizației.

Documente false

Au întrebuințare curentă și unele state dispun de laboratoare specializate care permit fabricarea unor falsuri foarte atent elaborate pentru a masca înșelătoria. Putem aminti aici „Operațiunea Von Auen” (vezi note 6), sau „Operațiunea Neptun” (1964) în cadrul căreia prin documentele măsluite cu grijă de Departamentul D s-a încercat discreditarea partidului Ostereichische Volkspartei, și implicit a liderului acestuia cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg prezentat ca făgăduind fidelitate absolută Fuhrerului, celui de-al treilea Reich și poporului german. Tentativa va eșua însă întrucât cehoslovacii vor întârzia cu publicarea documentului doi ani.

Fabricarea falsurilor a devenit o artă din ce în ce mai delicată, fără însă ca aceasta să-i descurajeze pe falsificatori. Este necesară utilizarea unei hârtii adecvate, a unei ștampile conforme cu originalul oficial, folosirea unor cerneluri a căror origine să nu deconspire proveniența falsului. Redactarea și prezentarea trebuie să fie deosebit de îngrijite, prin respectarea întru totul a formei, stilului și limbajului specific personalității în cauză, chiar și a formelor de politețe întrebuințate și a paginării documentelor respective. Difuzarea cere, de asemenea, precauțiuni serioase. Falsul”original” nu va trebui niciodată să parvină adversarului. Niciodată un document fals nu va fi publicat de autorul însuși sau de un apropiat al acestuia. El va trece prin mâna agenților, iar cel mai indicat este să treacă prin mâna agenților dubli.

În general, folosirea documentelor false are o eficacitate reală deoarece, pentru a dovedi înșelăciunea, este necesar accesul direct la documentul respectiv, precum și de timp pentru a-l analiza. Până când victima este în măsură să-și demonstreze buna-credință răul s-a produs și ceea ce îi mai rămâne de făcut se va rezuma la posibilitatea de a face referință la un fals ipotetic.

Zvonurile și insinuările calomnioase

„Audacter calumniare, semper aliquid haeret” – calomniază cu îndrăzneală, până la urmă tot se va prinde ceva”.

Zvonurile sunt răspândite în medii considerate propice, iar difuzarea lor se face către mai multe ținte deodată, în așa fel încât ivirea zvonului din mai multe izvoare să conducă la confirmarea lui. Răspândirea lor cere o adevărată artă căci trebuie să te ferești să faci afirmații tranșante. Se pun întrebări, păstrând toate aparențele de imparțialitate și determinând astfel apariția îndoielii. Se sugerează ipoteze, încredințând publicului grija de a trage concluzii. Se enunță o enormitate, adăugându-se că tu însuți nu o crezi decât pe jumătate. Se începe „blând”, pentru ca victima să nu fie tentată să răspundă și să lase problema baltă.

Mai târziu, acuzația va fi reluată fără a se uita să fie amintită etapa precedentă rămasă fără dezmințire.

La origine, cuvântul „ponegrire” se referea atât la sursă, cât și la efectul unei comunicări: este grohăitul porcului mistreț. În prezent, acest cuvânt se referă la conținutul și la obiectul comunicării: e vorba de comentarii josnice, la limita calomniei, ce se fac pe seama cuiva. Aceste comentarii nu-i fac onoare celui ce le dă curs, înjosindu-l și apropiindu-l de animalitate.

Sora mai versată și mai veninoasă a bârfei, calomnia își atrage marea sa putere malefică din îmbinarea dintre adevărul și minciuna ce se spune pe seama cuiva. De fapt, ca și toate genurile de minciuni, bârfa și calomnia sunt răutatea și viclenia întruchipate, ele reprezintă formula ideală a adversarului care vrea să discrediteze, să defăimeze. „Calomnia, domnule! Dumneata habar n-ai ce mijloc disprețuiești”, spunea Bazile, personajul lui Beaumarchais din „Bărbierul din Sevillia”. Dar să-l lăsăm pe Bazile să-și expună opinia despre calomnie, căci a rămas celebră și face cât douăzeci de definiții la un loc: ”Eu am văzut cum e in stare calomnia să zdrobească pe cei mai de treabă oameni . Crede-mă, nu exista răutate, grozăvie și nici zvon, lipsit chiar de orice noimă, pe care să nu-l înghită trântorii unui oraș, dacă știi cum să-i iei; iar noi avem la îndemnă oameni atât de dibaci! […] Întâi doar un murmur, înălțându-se ușurel de la pământ, ca rândunica înainte de furtună, pianissimo, șoptește și piere, iscând din zbor o dâră-nveninată. Cine știe ce buză o flutură si piano-piano ți-o strecoară dibaci in ureche. Răul s-a făcut; încolțește, mijește, crește și-și face drum și, rinforzando, din gură in gură , tot aleargă al naibii de iute; apoi deodată, din cer senin, defăimarea se ridica șuierând, umflându-se și crescând văzând cu ochii. Se avântă, își ia zborul, se învolbură, se încolăcește si bubuie, devenind, grație Cerului, un strigăt general, un crescendo obștesc, un chorus universal de ură si osândă. Cine dracu i-ar putea ține piept?”.

Calomnia este un act de compromitere a unei persoane prin afirmații mincinoase, acuzații nefondate de necinste, de imoralitate, de părtinire, de înfruptare din bunul public sau câte alte acuzații care, făcute in public, știrbesc onoarea, prestigiul, demnitatea și încrederea de care se bucură o anumită persoană. Calomniatorul urmărește să compromită persoana respectivă slăbindu-i poziția socială, uneori reușind să determine ura, disprețul opiniei publice. Minciuna care este lansată pe seama cuiva, având un aspect de discreditare publică, constituind o vătămare a prestigiului moral,social sau profesional, este sancționată de lege, Codul Penal, consacrând un capitol acelor infracțiuni comise împotriva demnității. În speță, calomnia este definită drept ”o afirmație sau o imputare făcută in public privitor la o persoană, afirmație care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, sau disprețului public”. Cesare Beccaria, vestit jurist italian (1738-1794) sugera celor datori să judece cazurile de calomnie să pedepsească pe calomniatori cu pedeapsa pe care ar fi primit-o cel calomniat dacă ar fi fost crezută calomnia.

Alegerea mesajelor este fundamentală. Este de preferat o insinuare comportând o parte de adevăr, sugerând însă o interpretare peiorativă. Este bine, de asemenea, să fie lansată în cadrul unei discuții între ținte deoarece,dacă va exista un schimb de argumente,se vor găsi indivizi care, fie și numai din spirit de contradicție, sunt gata să susțină veridicitatea calomniei chiar dacă, în sinea lor, nu sunt deloc convinși.

Insinuările privitoare la viața particulară aduc întotdeauna foloase mari, deoarece, puțini oameni, în afara celor apropiați victimei și, în consecință, suspecți de părtinire, sunt în stare să dezmintă calomnia.

Acest gen de operații pun victima în postura de acuzat, impunându-i astfel căutarea de probe pentru dezvinovățire. Victima trebuie să facă astfel dovada nonexistenței faptelor incriminate, ceea ce este practic imposibil, având în vedere că, prin definiție, ceea ce nu există nu lasă urme.

Contrar unei idei răspândite, în viața publică nu trebuie să tratezi niciodată calomnia prin dispreț și tăcere; nu trebuie să ne autoliniștim cu speranța că va trece neobservată. Întotdeauna vor exista indivizi ”bine intenționați”, capabili să o reînvie la momentul oportun. Zvonul este o crimă prin intermediar, crima perfectă, fără urme, fără dovezi. E adevărat că uneori zvonul poate ucide: miniștrii Robert Salengro și Robert Boulin s-au sinucis, unul în 1936 ăi celălalt în 1979, în urma unei campanii calomnioase de acuzații insuportabile.

Cum se creează o imagine.

Zvonurile care vizează liderii nu sunt întâmplătoare. Se insinuează în „fisurile” fiecăruia, îi exploatează punctul vulnerabil, dobândind astfel o credibilitate puternică: par plauzibile. În spatele aparentei diversități de zvonuri ce vizează un lider, se încearcă constituirea unei anumite imagini din mici adăugiri succesive. Analiza zvonurilor permit reconstituirea intenției, a portretului propus spre realizare.

Zvonul le permite complotiștilor să nu se dezvăluie; întreprinderea zvonurilor este singura care îngăduie jocul dublu: nimeni nu vorbește în numele său, fiecare citează zvonul. E dificil în acest caz să delimitezi adevărații prieteni de cei pretinși.

În orice fel de război zvonurile au drept țintă mai degrabă aliații decât dușmanul. Agresivitatea față de dușman își găsește explicații autorizate: moartea. În schimb, întrucât lupta fratricidă este condamnabilă, disensiunile și dușmăniile interne trebuie neapărat să facă apel la surse de informare ascunse. De exemplu: Zvonurile .

Marile teme

Mâna ascunsă a puterii oculte, a societății secrete care trage sforile puterii. Orice societate mai puțin deschisă și mai misterioasă poate servi drept țap ispășitor: iezuiți, evrei, francmasoni (cei din tabăra adversă sunt frați în cadrul masoneriei) Le Canard enchaine (feb. 1977): Dorește să devină francmason: Giscard bate la poarta Lojii. Potrivit articolului președintele Republicii ar fi cerut să fie admis în „Loja Mozart”.

Acordul secret.

Sănătate, sex, bani – averi ascunse, cu acumulări scandaloase, cu profituri obținute pe seama colectivității. Sexualitatea ca temă a zvonurilor a mai pierdut teren (e mai puțin secretă și mai puțin tabu). Dacă o anumită viață amoroasă este acceptată (vezi note 3a), cazurile de sexualitate deviantă sunt în schimb inacceptabile. Zvonurile de corupere de minore și de homosexualitate distrug practic reputațiile (vezi note 3b).

Limbajul dublu – adevăratele intenții s-ar afla de fapt în opoziție cu declarațiile sale publice. Persistența zvonurilor privind atitudinea reală a lui Georges Marchais în timpul celui de-al doilea război mondial e un exemplu în acest sens. De asemenea pentru a contracara imaginea blândă pe care încerca să și-o facă Jean-Marie Le Pen, zvonul a făcut apel la trecutul recent al omului politic, în timpul războiului din Algeria.

Imigrația – ca și precedenta e o temă a trădării; acuză cu promptitudine orice lider suspect de acord tacit cu adversarul: ”Edgar Faure; numele său adevărat ar fi de fapt Lehman, dar dorea să-și ascundă originea sa de evreu.

Fostului președinte francez, Valery Giscard d’Estaing, i s-a reproșat adeseori de a fi mândru și disprețuitor: avea o formă de demnitate care enerva. Iată un punct slab de care zvonul a profitat întărind imaginea nobilului, a monarhului (prea puțin dispus atitudinilor democratice și populare) și în același timp umilindu-l. Zvonul (pălmuirea acestuia, de către un lăptar care nu l-a recunoscut) pare să spună: omul acesta cu ținută regească e pălmuit la scurtă vreme după numire. Povestea e iconoclastă și desacralizează imaginea președintelui. În general, zvonurile încercau să ofere despre Valery Giscard d’Estaing o imagine asemănătoare cu cea a lui Ludovic al XV-lea, rege ușuratic, dedat plăcerilor, egocentric. De altfel, s-au răspândit și afișe în care era reprezentat cu coroană. În plus, acest rege nu avea întotdeauna un comportament responsabil: avea obiceiul să dispară în timpul nopții, fără ca nimeni de la Elysee să fi știut unde ar fi putut fi găsit.

Calomniile provin adeseori de la proprii „prieteni” politici. Jacques Chaban-Delmas, candidat posibil la alegerile prezidențiale din 1974 a fost practic scos din competiție după publicarea în Le Canard enchaine a copiei declarației sale de impozit (care nu depășea pe cea a unui medic de țară) și după punerea în circulație a zvonurilor privind moartea suspectă a primei sale soții.

Dușmanii lui Michel Rocard din interiorul propriului partid construiesc imaginea unui personaj ezitant, aproape incapabil de luarea unor mari decizii și deci nepotrivit pentru a candida la președinție. Așa se explică și numeroasele zvonuri care-l prezintă pe M. Rocard fie provocând un scandal, fie protestând vehement, fie spunând adevărurile direct în față: Zvonul Rocard. Se spune că ministrul agriculturii va provoca un scandal în cadrul emisiunii „Ora adevărului”, după care va demisiona din guvern. De fapt, Michel Rocard nu a luat nici o hotărâre … (Le Matin de Paris 22 nov 1984). Iar atunci când va demisiona, așa cum anunțase, zvonul a lăsat să se înțeleagă că de fapt fusese puternic influențat de soția lui, dovadă că nu rea o persoană autoritară.

Lipsa de popularitate a „celui mai iubit” deșănțatul cult al personalității lui Ceaușescu, controlul strict al publicațiilor, incultura „genialului conducător” și „mult stimatei”, paranoia vizitelor de lucru și a adunărilor populare au generat o mulțime de zvonuri, cele mai multe dintre ele ridiculizând familia dictatorială. Dictatorul însuși era vizat făcându-se haz de necaz pe seama incorectitudinii exprimărilor sale „originale” în limba română, a incoerenței și gândirii sale etc., oamenii preluând în bătaie de joc exprimările sale: tutulor, pretin, ezistă, muncipiu etc. S-a dus vestea vizitelor de lucru la șantierul Canalul Dunăre-Marea Neagră, când s-ar fi adresat celor cu „dungi verticale” spunând: „Dragi tovarăși și pretini marinari…”, când la Sibiu ar fi deschis o mare adunare populară cu cuvintele „Ne aflăm la Cluj într-o vizită de lucru… Și despre „savantă” se șopteau multe lucruri. Agramatismul, incultura, răutatea, plăcerea diabolică de a umili oamenii, invidia agresivă, influența nefastă asupra „soțului consort și președinte” se zvonea despre operații de chirurgie plastică făcute la Paris și Viena, eliminarea din viața politică a unor demnitari pe „motiv de soție”.

Tăcerea este specifică liderilor care tratează cu dispreț calomniile mai mult sau mai puțin dirijate a căror țintă sunt. Este puțin probabil ca zvonul să se oprească de la sine, de aceea este necesară dezmințirea. Dezmințirea, nu e o știre puternică. Evenimentul era așteptat. O persoană care a fost atacată afirmă sau pune pe alții să afirme: „Sunt nevinovat”. O știre în adevăratul sens al cuvântului, surprinzătoare, neașteptată, este aceea în care acuzatul spune: „Da, eu sunt acela”.

Dezmințirea e de cele mai multe ori un truism; e o informație rece, aproape că-ți strică cheful, dezamorsează imaginarul pentru a intra în banalitatea realității. Pentru a da rezultate pozitive trebuie repetată. Dar din păcate, având forma fixă a declarației autentice care trebuie respectată cuvânt cu cuvânt, dezmințirea nu poate să spere că va fi reluată de mediile de informare. Dacă victima unui zvon solicită republicarea vreunui fragment din dezmințirea sa, va trebui să înțeleagă că aceasta s-a învechit,nu mai poate interesa. Totuși, uneori din spirit de dreptate, de cruciadă, dezmințirea e reluată. Dar înseși releele de transmisie se declară obosite: ne-am mai sacrificat o dată pentru această cauză.

Minciuna

Există o mulțime de mijloace dialectice folosite pentru înșelarea omului de bună credință, dacă acesta nu-și exercită în orice moment spiritul critic și nu-și menține trează vigilența.

Este bine să nu uităm niciodată miile de fețe ale minciunii. Vladimir Volkoff distinge zece rețete pentru compunerea informațiilor tendențioase. În acțiunile dezinformative există însă o mare varietate de asemenea informații:

Dozajul savant de jumătăți de adevăr cu jumătăți de minciună, primele determinând acceptarea celorlalte și aceasta cu atât mai ușor cu cât opinia publică este neutră sau deja partizană.

Minciuna absolută,adesea eficace datorită enormității sale ce poate conduce spiritele paradoxale.

Contraadevărul neverificabil datorat lipsei de martori.

Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează de a prezenta informația în întreg contextul ei.

Valorificarea accesorilor, a faptului întâmplător în detrimentul esențialului, estompat în mod savant.

Amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente, care,într-o anumită variantă, vor putea fi condamnate cu ușurință folosind o ilustrare adecvată, chiar dacă sete abuzivă.

Reminiscențe false sau comparații nejustificate.

Minciuna înecată într-un noian de informații, existând posibilitatea de a fi regăsită ulterior pentru a servi drept punct de referință.

Citate aproximative sau trunchiate.

Afirmații făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat.

Exagerarea apocaliptică a unui fapt fără de importanță, în numele unor principii morale.

Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatoare.

Etichetarea interlocutorului atribuindu-i o pretinsă apartenență la un anumit sistem de idei ce poate fi respins mai ușor decât discutarea în detaliu a argumentelor veritabil prezentate.

Medii vulnerabile discreditării (presa și armata)

Aplicând principiul avansat de dr. Theodore Valence, director al operațiunilor speciale ale armatei S.U.A. , conform căreia războiul psihologic ar trebui să dea, în termeni de cost-eficacitate, rezultate mai bune decât războiul convențional, C.I.A. a pus la punct un program de acțiune cu ajutorul departamentelor de psihologie și de științe sociale ale unor universități americane. Acestea au stabilit că folosirea presei este indispensabilă întrucât este a priori credibilă în ochii cititorului, care o consideră independentă de Putere și insensibilă la presiuni. C.I.A. a experimentat acest program și în 1973 pentru răsturnarea regimului lui Allende. De data aceasta, grupul care le-a servit drept țintă a fost armata. Sfătuite de aceleași agenții de publicitate și de finanțele C.I.A., ziarele de dreapta au lansat zvonul unui „puci comunist” și zvonul „decapitării armatei”, iar ofițerii au primit „confidențial” și individual liste false pe care figurau numele lor ca victime desemnate. Totul era pregătit pentru ca ofițerii să se disocieze de Allende și să răspundă ca un singur om la apelul lui Pinochet. Metoda este utilizată și astăzi pe scară largă. Ținta publică: ziariștii însăși. E mult mai eficace.

Profitând de obsesia ofițerului pentru spioni, manipularea (intoxicarea) a constat în crearea unei relații de suspiciune între șef și luptătorii săi. Când există o asemenea relație, tot ceea ce spune acuzatul pentru a se apăra este interpretat negativ. El nu mai este credibil. Singura soluție rămâne ruperea relațiilor și separarea (izolarea) indivizilor.

Discreditarea liderilor militari prin intermediul presei a „explodat” și în timpul războiului din Cecenia, militarii ruși cerând încetarea discreditării conducerii forțelor armate, a tuturor comandanților și șefilor care își îndeplinesc datoria militară. Multe mijloace de informare – se arată în apel – dezinformează populația în intenția de a tensiona și mai mult situația politică din țară, și de a submina autoritatea comandanților militari. Generalii ruși au fost înfrânți de ceceni în domeniul folosirii eficiente a mijloacelor de informare în masă, tot acest deficit de imagine fiind exploatat de liderii ceceni astfel încât „pe timpul crizei ostaticilor din spitalul din Budiomovsk, adevăratul conducător al Rusiei a fost căpetenia teroristă Șamil Basaev”. (Komsomolovskaia Pravda). Una dintre cele mai vizate ținte a fost liderul separatist, generalul Dzohkar Dudaev, încercându-se compromiterea acestuia și a militarilor care îi sunt fideli prin învinuirea de declanșare a genocidului împotriva propriului popor.

*

* *

Esențializat, acesta este tabloul posibilităților de discreditare a liderilor, cu precizarea că acest procedeu de influențare a inamicului poate admite acțiuni șablon, metodele utilizate sunt combinate, iar mijloacele sunt hipertrofiate de supertehnologia mass-media „erei informaționale”.

Capitolul II : Studiu comparativ privind discreditarea liderilor în conflictele contemporane

În cadrul conflictelor limitate postbelice „nedemna și primitiva propagandă” a fost înlocuită cu tehnicile din ce în ce mai sofisticate ale războiului psihologic, din care s-a afirmat cu vigoare discreditarea liderilor, ca procedeu de bază în influențarea psihologică a inamicului, sub forma unor operații speciale acoperite în timpul războiului din Vietnam, pentru a obține consacrarea definitivă pe timpul invaziei americane în Panama și mai ales în războiul din Golf și din Kosovo. Astfel, a apărut războiul psihologic cuplat cu cel mediatic sau imagologic prin spectaculoasele răsturnări de imagine comandate.

1. Primul război mondial (1914 – 1918)

În timpul primului război mondial s-a impus preeminența interesului național asupra adevărului, precum și practica satanizării în presă a inamicului, războiul în sine se relevă acum ca un rău și nu se mai justifică decât dacă adversarul este prezentat ca un răufăcător. Astfel, dacă în prima fază a războiului fiecare tabără s-a axat pe proclamarea propriei inocențe în declanșarea ostilităților simultan cu aruncarea vinei pe celălalt, predominantă în cea de-a doua parte este diabolizarea adversarului, ce s-a făcut de ambele tabere în masă. Opinia publică vest-europeană „înghițea” o satirizare și o demonizare în bloc a inamicului, Kaiserul și Împăratul fiind tratați alături de soldatul german sau cel austro-ungar în egală măsură și cu aceleași instrumente de propagandă ale Antantei. Exagerările erau la ordinea zilei, fiind atacate cele mai sensibile puncte psiho-morale ale adversarului. Propagandiștii invocau în continuu imagini ale îmbuibatului „Căpcăun” prusac […] ocupat să crucifice soldați, să siluiască femei, să mutileze bebeluși, să profaneze și să prade biserici”.

În 1917, atunci când războiul mergea prost pentru aliați, primul ministru al Angliei, Lloyd George, a ordonat o campanie de denigrare a germanilor și a liderilor acestora pentru întărirea moralului populației britanice. Ca urmare au fost produse și răspândite prin presă ample relatări despre sălbăticia germanilor, înfățișați ca violatori de femei și inventatori ai unor fabrici de cadavre, în care, printr-un proces chimic, corpul soldaților morți era folosit în producția de explozibil. S-a dezlănțuit o adevărată „gherilă” a cărților poștale patriotice urmărind să desconsidere inamicul și să-i glorifice pe aliați. Cu ajutorul fotomontajelor dezinformatoare s-au văzut ofițeri germani prezentați ca niște tâlhari, doar fiindcă înainte de război pozaseră cu trofeele câștigate la concursurile hipice. Din dorința de a-i judeca pe Kaiserul Wilhelm, pe Kronprinz, Ludendorff și pe Hindenburg, nu s-a ezitat ca aceștia să fie fotografiați într-o boxă a acuzaților imaginară, ca niște criminali de război.

Dar toate aceste demonizări exagerate și neconfirmate după război, au avut un efect de bumerang în perioada interbelică și în cea premergătoare celui de-al doilea război mondial, favorizând credibilitatea afirmațiilor și promisiunilor populiste ale lui Hitler.

2. Al doilea război mondial (1939 – 1945)

După 1942, o dată cu primele succese militare pe frontul din Africa, propaganda britanică a adoptat o linie mult mai ofensivă. Principalii vectori au fost radioul, lansarea de zvonuri controlate și fluturașii. Reduși la mici dimensiuni, pe lângă discursurile programatice ale lui Churchill și cele din Carta Atlanticului, în formularea lor nu au fost neglijate nici caricaturile ce satirizau liderii naziști (în special pe Goebbels și imaginea lui Hitler, imagine care privită atent, semăna cu o broască țestoasă), și mașina de război germană și loveau direct în mitul invincibilității acestora. Operațiunea Cornflakes (fulgi de ovăz), concepută ca o activitate tipică de propagandă subversivă, avea ca principal scop principal tocmai producerea de confuzie, derută, nesiguranță și subminarea încrederii în conducătorii hitleriști. Mijlocul pentru introducerea în ascuns a materialelor l-a constituit sistemul poștal german. În plicurile poștale erau introduse materiale politice și militare cărora li se adăugau caricaturi, manifeste, anunțuri, scrisori, fotografii cu însemnări de felul următor : „În timp ce tu lupți, iată ce-i fac șefii voștri soției tale”; „În vreme ce tu înduri sacrificiile frontului, iată cum petrec superiorii tăi”. S-au mai folosit timbre-caricaturi, „scrisori cu prioritate”, copii ale unor cotidiene germane sau broșuri oficiale în care erau introduse materiale ce semănau neîncredere în rândurile militarilor.

Pentru discreditarea imaginii liderilor naziști Ministerul Informațiilor prin Departamentul de Propagandă din țările inamice a aruncat în luptă atât „propaganda albă” cât și „propaganda neagră”. ”Propaganda albă” a folosit din plin reluarea anumitor fragmente din discursurile antebelice sau din primii ani ai războiului ale lui Mussolini, Hitler sau Goebbels care conțineau afirmații categorice, zdrobitor contrazise de evoluția ulterioară a evenimentelor. „Propaganda neagră” s-a făcut remarcată prin postul de radio „Soldatensender” (creat de Sefton Delmer – ziarist la Daily Express) care emitea pe lungimile de undă germane și pretindea că reprezintă vocea unui grup de ofițeri din interiorul Wehrmachtului. Printre lucrurile reale erau strecurate cu multă abilitate informații complet false, care, astfel păreau credibile; pe lângă subminarea moralului militarilor germani de pe front, se urmărea distrugerea încrederii populației în liderii naziști, multe familii ale soldaților germani de pe front fiind convinse că oficialii naziști își însușeau bunurile celor morți în spitale sau pe front, după ce unora dintre aceștia le administraseră injecții letale.

Ca urmare a expansiunii domeniului cinematografic a apărut un nou gen : propaganda de divertisment. Peste noapte, scenariile filmelor lansate în producție au fost adaptate și astfel, în locul gangsterului cel rău, a apărut nazistul cel rău, în locul detectivului cel seducător și isteț, a apărut pilotul britanic cel curajos sau tânărul voluntar american; iepurașul cel năzdrăvan, Bugs Bunny, a fost angajat și el în luptă, ridiculizându-i pe Hitler, Musollini și pe generalul Tojo, la fel cum a făcut-o și Donald Duck în filmul lui Walt Disney „Chipul Fűhrer-ului”.

Propaganda japoneză anti-anglo-saxonă a preluat temele naziste ale plutocrației fără suflet și fără Dumnezeu conduse de evrei, care nu aveau alți idoli decât materialismul, utilitarismul și individualismul anglo-saxon, totul fiind pus în balanță cu superioritatea valorilor spirituale japoneze. Japonezii au întâmpinat dificultăți în a găsi vorbitori de limba engleză pentru transmiterea mesajelor propagandistice (ceea ce le-a scăzut mult audiența și credibilitatea), și întrucât nu au înțeles mecanismele instituționale și nici mentalitatea americană, sloganuri de genul „Roosevelt și clica lui” nu au avut nici un succes.

3. Coreea (1950 – 1953)

În blocul comunist beligerant sau neutru în conflictul coreean, aceeași retorică bombastică cu care erau elogiați conducătorii politici și militari comuniști, pentru care niciodată nu se găseau suficient de luxuriante epitete de proslăvire, era folosită, dar în sens invers, pentru demonizarea imperialismului, în general, și a personalităților acestuia, în particular. Având la bază o vastă platformă ideologică marxistă, demonizarea în bloc a militariștilor, adică a imperialiștilor americani și britanici, rezulta ca o consecință logică, respectivii fiind etichetați a fi „în permanență criminali de război, mentori și educatori ai criminalilor care apar în timpul războiului”. Astfel imperialismul nu putea fi decât american și agresor, dar el era înfrânt de eroica și glorioasa armată populară coreeană. Militarii americani, îndeosebi generalii și ofițerii superiori erau întotdeauna prezentați drept inițiatori sau autorii celor mai perfide și mai murdare acte îndreptate împotriva pașnicului și cinstitului popor coreean. Distincția între binele comunist și răul imperialist era totală și irevocabilă.

În paralel cu crearea imaginii războiului destinată propriei opinii publice, americanii au desfășurat acțiuni psihologice de denigrare a liderilor adverși exact în maniera în care procedaseră în timpul celui de-al doilea război mondial, prin parașutări masive de fluturași (1 milion de manifeste pe zi) redactate pe baza clișeului bine cunoscut „soldatul cel bun sacrificat de comandantul cel rău”, și prin stații de amplificare aduse până în prima linie a frontului. Principalii lideri vizați au fost Kim Ir Seng, Mao Zedong și Iosif Stalin prezentați ca principalii vinovați de prelungirea războiului, prin umilirea bietului popor nord-coreean înfățișat acum ca un biet pion în calea expansionismului comuniștilor coreeni, chinezi și sovietici.

4. Vietnam (1967 – 1974) Proiectul „Poison Pen Letters”

Proiectul „Scrisori otrăvite de la prieteni” (1967) încredințat unor unități speciale SOG (Studies & Observation Group) urmărea discreditarea unor oficialități comuniste nord-vietnameze prin crearea de suspiciuni și chiar de “dovezi” privind implicarea acestora în acțiuni de spionaj sau trădare în favoarea americanilor. Personajelor vizate, selectate cu grijă pe baza unor date personale autentice, le erau trimise sute de scrisori, felicitări, cărți poștale expediate din Hong-Kong sau Paris, care conțineau diferite elemente care să atragă atenția cenzurii comuniste nord-vietnameze: felicitări de aniversare atunci când nu era ziua lor de naștere, mesaje ascunse sub timbre sau prin mijloace chimice, privind vărsarea unor sume în conturi străine sau arestarea unor agenți etc.

5. Panama 1989 Unde este șobolanul ?

Ținta principală a fost generalul Noriega, cel pus sub acuzare de un tribunal din Miami pentru trafic de droguri și în care cetățeanul american trebuia să vadă încarnarea uneia dintre cele mai sensibile și mai periculoase amenințări la adresa sa. Atât în cazul lui Nicolae Ceaușescu, cât și în cel al generalului Noriega a fost vorba de o răsturnare imagologică și de o demonizare a personajelor în cauză.

Pentru demonizarea lui Noriega, astfel încât fiecare cetățean american să dorească capturarea cât mai rapidă a acestuia, administrația de la Washington nu-și putea permite să aștepte erodarea imaginii dictatorului panamez prin trecerea timpului. Strategia mediatică pusă în mișcare a făcut ca generalul Noriega să fie descris în lunile premergătoare invaziei, în fiecare buletin de știri sau articol, ca un narco-terorist ce transporta droguri în Statele Unite, un membru al crimei organizate internaționale, la fel de periculos precum colonelul Ghadaffi sau ayatolahul Khomeini, la fel de dement ca Adolf Hitler, sau prea naționalist asemeni lui Gamal Abdul Nasser atunci când acesta a avut neobrăzarea să naționalizeze Canalul de Suez. Pentru „fabricarea” în grabă a „dosarului” de traficant de droguri și de dictator, statul american a „sacrificat” 1,5 miliarde de dolari pentru a-i depune pe numele acestuia în bănci americane și străine. De asemenea, pentru amplificarea pericolului pe care-l reprezenta dictatorul din cauza traficului cu droguri destinat Statelor Unite, au fost sensibilizate și sentimentele patriotice atât ale cetățenilor, cât și ale congresmenilor americani. Nu au fost neglijate nici tușele de culoare, lui Noriega atribuindu-se practici satanice și magice, boli venerice și chiar SIDA contractată de pe urma vieții sale de dezmăț. New York Daily News a editat un poster cu Noriega-Wanted (Căutat), iar New York Post întreba pe prima pagină “Unde este șobolanul?”. Pentru ca tabloul să fie complet, Statele Unite au instituit o recompensă de 1 milion de dolari, viu sau mort; aceeași sumă a fost fixată și în 1999 de Moscova pentru liderul terorist cecen Șamil Basaev, în timpul războiului din această mică republică caucaziană.

Eficiența dovedită în cazul Noriega (sprijinul populației în proporție de 70-80% pentru președintele Bush de a trimite trupe americane să-l captureze pe Noriega) a acestei strategii de demonizare prin intermediul mass-media a liderului inamic, a creat un precedent care se va repeta curând împotriva lui Saddam Hussein în 1990 și apoi contra lui Slobodan Miloșevici în 1999.

6. România 1989 22 decembrie. Discreditarea nu îi iartă nici pe dictatori

Înainte de izbucnirea revoluției și după congresul al XIV-lea al Partidului, Le Point scria despre “România în era glaciară”, US News and World Report “un muzeu al nebunilor”, L’Express “Geniul Carpaților în campania de dărâmare”, Corriere della Serra “Regele Ceaușescu între Dracula și Marx”. Tema principală – megalomania faraonică a lui Ceaușescu și cultul personalității – exploatate la maxim.

Adevărata demonizare a lui Nicolae Ceaușescu a explodat însă după 22 decembrie 1989, nu numai în România, dar și în lume, atunci când pe zidurile caselor din București au apărut grafitti de genul: “Hitler, Stalin, Ceaușescu”, “A căzut cizmarul”, “Afară cu cizma ceaușistă”, “Adevăratul titlu al colecționarului de titluri: cel mai mare criminal din istorie”. După căderea sa, nu a mai existat nici o limită în demonizarea lui N.Ceaușescu, instalat în aceeași panoplie cu contele Dracula, liderul khmerilor roșii Pol Pot, Hitler, Stalin. Demonizarea a fost susținută și alimentată în ultima decadă a lui decembrie de cavalcada unor reportaje și relatări cutremurătore despre atrocitățile săvârșite la Timișoara, în numele dictatorului pentru reprimarea revoluției. Excesul de zel în demonizarea lui Ceașescu, după căderea sa de la putere, ar putea fi explicat și prin faptul că această imagine convenea Uniunii Sovietice, care obținea astfel o exorcizare a răului în persoana dictatorului român, comunismul în sine fiind irecuperabil, tocmai prin aparenta distanțare ce rezulta astfel între un individ malefic și ideea în sine. Demonizarea liderului comunist de la București a fost confirmată și de comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale privind procesul lui Nicolae și Elena Ceaușescu în fața Tribunalului Militar Extraordinar din 25 decembrie 1989, primul dintre capetele de acuzare fiind acela de: “Genocid – peste 60.000 de victime” iar al doilea de “Subminarea puterii de stat prin organizare de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat”.

Se pare însă că discreditarea lui Ceaușescu a început cu mult înainte de 1989. Anumite surse susțin că punctul cel mai sensibil al luptei duse împotriva lui Ceaușescu prevedea tocmai ruperea lui de realitate , el fiind “lucrat” fin și pe îndelete. Campania publicitară declanșată, aparent, în favoarea lui Ceaușescu a devenit, curând, grotească, iritând cumplit populația. În acest sens se dau ca exemple primirile entuziaste pregătite de alții, piețele pline cu toate bunătățile în momentul vizitelor sale, prezentare exagerat de amplă a fiecărei mișcări pe care o făcea etc., susținându-se că asemenea lucruri erau gândite special pentru a crea o prăpastie între el și poporul aflat în grea suferință. Un fost ofițer din Departamentul Securității Statului (DSS) a făcut următorul comentariu explicativ: ”Prin vizite se împușcau doi iepuri dintr-o lovitură: pe de o parte, lumea era convinsă că el comanda toate acestea și îl privea ca pe un ipocrit. Pe de altă parte, fiind numai el și numai el în față, toate nemulțumirile acumulate se revărsau asupra lui. El devenea responsabil de toate. În plus au fost zvonurile. Dacă e să le luăm din urmă, o să vedeți că n-au prea lovit direct în Ceaușescu. Majoritatea se refereau la Nicu și la Leana. Știți povestea aceea de la piață, când ea i-ar fi numit “viermi” pe oamenii înfometați așezați la coadă la tacâmuri. Vă dați seama ce “popularitate le-a fost făcută”…

În țara lui Dracula, era ușor să faci din Ceaușescu (care era incontestabil un dictator și un autocrat) un vampir, un căpcăun, un satanic rege al răului. El încarnează în povestea mitică propusă de mass-media, răul absolut, „cel care fură copii în plină noapte, care poartă în el otrava și corupția”. Singurul mod de a-l combate: exorcismul sau echivalentul lui, procesul (de vrăjitorie) pentru că, în acest caz, „expulzat din mister, expus în plină lumină și în văzul tuturor, el poate fi, în sfârșit, denunțat, înfruntat, sfidat”. Aceasta a fost funcția mitică, cathartică (și nu politică) a procesului cuplului Ceaușescu, care altădată, ar fi pierit, fără îndoială pe rug.

Mitul monstrului a fost completat cu cel al conspirației. Fiecare din termenii acestor povestiri – „Dintr-un bunker misterios, Ceaușescu și soția sa comandau revoluția, aceste batalioane negre, cavaleri ai morții, în mod invizibili prin subterane” – corespunde exact fantasmei conspirației, un mit politic clasic care a servit la acuzarea, în alte vremuri, a iezuiților, a evreilor și a francmasonilor.

Zvonul că Ceaușeștii ar fi avut conturi personale în bănci elvețiene a avut o influență enormă asupra opiniei publice (Acuzația – Tentativă de a fugi din țară profitând de un miliard de dolari depuși în băncile străine). La sfârșitul lunii decembrie 1990, președintele Comisiei bancare elvețiene Hermann Bodenmann, a afirmat că nu există nici o urmă de asemenea conturi: „Se pare că a devenit o obișnuință ca la căderea unui dictator să se lanseze zvonul c-ar avea bani ascunși în Elveția”.

Conform mass-media internațională, Ceaușescu și clanul lui trăiau într-un lux țipător și în depravare, pentru ca mai apoi ziariștii să aibă o atitudine mai deschisă în această privință declarând că nu era chiar așa. După ce a vizitat vila din cartierul Primăverii, ziaristul de la Liberation a scris: „Realizatorul filmului serial Dallas n-ar fi acceptat să-l ia ca decor”. „Robinetele de aur din baie” s-au dovedit a fi „robinete aurite”, ”încălțămintea cu diamante” – „pantofi cu false diamante în tocuri”, ”cea mai mare colecție din lume de filme și obiecte pornografice” – „casete cu filme în care jucau Annie Girardot și Lino Ventura”. „De fapt, o vilă relativ banală, cum se văd cu zecile în toate capitalele lumii … După vizită ești decepționat”.

21 – 22 decembrie 1989 „Și caii se împușcă, nu-i așa ?”

În primele zile ale revoluției liderii militari au fost ținte sigure ale dezinformării, prezentate ca total depășiți de o situație excepțională, victime ale unor interese politice, trădători, criminali ce ar trebui înlăturați, urmărindu-se prin acestea inducerea unor conflicte artificiale între comandanți și subordonați. În condițiile unei dezinformări totale, agenți incitanți au încercat să creeze o ruptură între cadre și militarii în termen, cerându-le celor din urmă să-și împuște comandanții, iar dacă nu pot – să le dea lor armele pentru a o face. Pentru a crea soldaților motivația necesară, agenții respectivi au proferat injurii la adresa comandanților pentru a-i discredita, calificându-i criminali, trădători și incompetenți, acuzându-i că nu sunt de partea poporului și, ca urmare, trebuie să fie înlăturați sau lichidați.

Tentativele de a produce rupturi între comandanți și subordonați au fost continuate, de asemenea fără succes, în presă, unde s-a insistat, pentru a impresiona, pe descrierea unor tare comportamentale, a răutății unor cadre în relațiile cu soldații. Spre exemplificare, militarii de la Topraisar, erau prezentați ca trăind în condiții foarte grele, erau bătuți, își plăteau superiorii pentru a obține permisii, erau traumatizați psihic; conștiința lor fiind pusă la grea încercare – să-i împuște pe comandanți și „să treacă” de partea revoluției.Un exemplu concludent în constituie generalul Vasile Milea folosit ca țap ispășitor în ultimele ore ale regimului trecut și ca erou național, după aceea. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989 crainicul George Marinescu anunță odată cu insturarea stării de necesitate pe întreg teritoriul țării, și faptul că “Ministrul Forțelor Armate, generalul Vasile Milea, a acționt ca trădător împotriva independenței și suveranității României; dându-și seama că este descoperit, el s-a sinucis, nespunând nimic despre crimele și distrugerile de la Timișoara”. Analizate cu detașarea cuvenită declarațiile a două persoane (vezi nota 7), pe care se sprijină fermitatea versiunii oficiale, ministrul Apărării Naționale ne este înfățișat ca disident (se opune executării ordinelor primite de la Ceaușescu sinucigându-se), slab de înger, iar conduita sa probează lașitatea. Omul descris de Vătămănescu și de Pârcălăbescu părea că nu era ministru, iar militar adevărat nici atât. Deliberat sau nu, ele pregătesc cititorul pentru “sinuciderea” care va urma. Cu toate declarațiile oficiale, ideea că s-ar fi sinucis este extrem de neconvingător demonstrată. Asasinarea lui devine un act cu atât mai plauzibil cu cât moartea lui a survenit exact atunci când orice persoană informată (și Milea se număra printre ele) înțelege că prăbușirea regimului devenise iminentă. Este o părere general valabilă că a fost un bun român. Din punct de vedere profesional, rămâne o amintire frumoasă armatei române.

7. Golful Persic (1990-1991). Măcelarul din Bagdad

Megalomania și cultul personalității lui Saddam Hussein au atins cote fabuloase în anii ”80 simultan cu instaurarea unei dictaturi sângeroase și pe fundalul îndelungatului război iraniano-irakian. Încă de la preluarea puterii, Saddam a început să-și construiască o poziție și o imagine de lider al lumii arabe, pe care visa s-o reconstruiască, la propriu și la figurat, din ruinele preislamice ale fostului imperiu al lui Nabucodonosor (regele antic care cucerise de trei ori Ierusalimul și ținuse prizonieri pe copii lui Israel între apele Babilonului, Tigrului și Eufratului). Liderul de la Bagdad a jucat cu abilitate cartea unei politici externe de protejare a statelor arabe moderne, în fața expansionismului fundamentalismului islamic iranian. Aceasta era imaginea pe care americanii trebuiau să o distrugă.

Ca și în cazul intervenției militare din Panama, deoarece nu exista o amenințare directă la adresa națiunii și a teritoriului național, dar și pentru a justifica moral operațiunile militare ca fiind un act de eliberare a unei țări (în numele principiilor Cartei Națiunilor Unite) repulsia opiniei publice nu trebuia concentrată asupra poporului irakian ci asupra liderului acestuia. Ca și atunci când a fost vorba de generalul Noriega, în conștiința poporului american trebuia operată o răsturnare imagologică, deoarece Saddam Hussein se bucurase, nu demult, de simpatia americană în timpul războiului Irakului cu fundamentalistul Iran. Astfel într-o măsură din ce în ce mai mare, în presa americană au apărut articole, portrete și note biografice, însoțite adesea de fotografii bine selectate sau caricaturi, care au desăvârșit în scurt timp procesul de demonizare al lui Saddam Hussein. Acesta apărea acum drept un dictator sângeros și fără scrupule, care luase puterea prin asasinat, o păstra prin crimă și teroare, neezitând să sacrifice viețile a sute de mii de soldați în războiul său cu Iranul, persecutându-i pe kurzi, ignorând cele mai elementare drepturi ale omului.

Acțiunile de discreditare a președintelui Irakului au vizat subminarea încrederii armatei și poporului irakian în conducătorul lor. În acest sens, au fost răspândite manifeste conținând caricatura lui Saddam Hussein călare pe un soldat irakian epuizat și desculț și zvonuri privind fie fuga familiei tiranului în Mauritania, cu aur, bani și documente secrete, fie unele tentative de asasinat împotriva acesteia, care au determinat măsuri extreme. Trupele aliate au mai difuzat declarațiile unor prizonieri irakieni din care reieșea că ei nu cred în războiul pe care îl duc, așa cum au crezut în cel cu Iranul, că Irakul nu trebuia să ia Kuweitul; acest lucru l-a făcut Saddam, care este „foarte prost”, „e nebun” și ei nu au de-a face cu el.

Responsabilii Washingtonului și mass-media occidentală n-au ezitat să-l compare pe Saddam Hussein cu Hitler sau cu Ceaușescu (!?), occidentalii nerecunoscând faptul că ei și-au ales un nou Hitler, furnizându-i armament. Tot ceea ce era rău și mai teribil i-a fost atribuit cu generozitate lui Saddam, care a început astfel să-l depășească pe ayatolahul Khomeini pe scara antipatiei opiniei publice anglo-saxone. La fel ca și în timpul războiului din Insulele Falkland, tabloidul cotidian londonez The Sun s-a făcut remarcat prin violența atacurilor sale cu puternice interferențe șovine la adresa lui Saddam Hussein și irakienilor în general. De remarcat că singura personalitate publică americană care a avut rezerve față de amploarea acestei demonizări a fost generalul (de culoare) Colin Powell, care a declarat: “Această demonizare nu-mi convine deloc. Prefer să vorbesc despre regimul irakian sau regimul Hussein […] Cred că nu este înțelept să prezinți publicului un om ca fiind chiar încarnarea diavolului și apoi să-l lași în pace”. Este exact ceea ce avea să se întâmple, dar publicului american îi place să consume povești limpezi, cu delimitări clare între bine și rău. Tot lui Saddam canalul de televiziune american CBS i-a atribuit “premiera” atacării directe a naturii, atunci când a ordonat deversarea țițeiului în Golf, trecându-se însă sub tăcere defolierea a milioane de acri de pădure săvârșită de americani prin bombardamentele din Vietnam. Mass-media internațională a folosit imaginea unui pescăruș îmbibat cu petrol și care abia stătea pe picioare, în timp ce valurile de petrol se revărsau pe plajă. În realitate, acel pescăruș era victima unei alte catastrofe ecologice, generată de un petrolier avariat pe coastele Americii Latine și care a fost exploatată de mass-media sub titlul: „Cine face așa ceva unei păsări, nu merită să trăiască!”.

De asemenea, Saddam a fost asimilat unui terorist care trebuia lichidat, prin inventarea noțiunii de „ostatici” pentru pasagerii cursei British Airways 149 reținuți pe aeroportul din Kuweit; mass-media internațională s-a grăbit să afirme că „nu este deloc galant din partea lui să se ascundă în spatele unor femei și copii” preluând astfel imaginea „gentlemenului” german indusă de propaganda britanică în timpul primei conflagrații mondiale. Însă tot acest proces de discreditare nu a fost scutit de erori propagandistice, ca atunci când George Bush l-a comparat pe Saddam Hussein cu Adolf Hitler. Analogia antisemită a celor doi dictatori nu făcea decât să confirme ”sinceritatea” și determinarea atitudinii antiisraeliene a lui Saddam Hussein în fața simpatizanților săi arabi.

Surprinzător, propaganda irakiană nu l-a contraatacat în aceeași manieră și cu aceeași intensitate pe președintele american. Presa irakiană a preferat să-i diabolizeze în masă pe americani, pe criterii ideologice și islamice, calificându-i mai ales drept neoimperialiști, care vor să conducă lumea, și lachei ai evreilor.

Demonizarea inamicului american – identificat ca Satana – a avut un efect limitat, ea fiind percepută ca atare doar de cei care și înainte aveau convingeri antiamericane.

8. Bosnia (1992) Vampir urmărit în Bosnia pentru crime de război

Inovația adusă de kuweitieni în 1990 prin angajarea unei firme private de relații publice, Hill & Knowlton, pentru a le promova interesele mediatice și imgologice în lume, a fost preluată în 1991 și 1992 de guvernul croat și apoi de cel bosniac: campaniile de demonizare a sârbilor și a liderilor acestora, declanșate de firma Ruder Finn Global Public Affairs, s-au soldat cu efecte devastatoare pe termen lung pentru aceștia.

Spre deosebire de Panama sau Golf unde liderii au fost demonizați de presă, și asemenea conflictului din Insulele Falkland (Malvine) din 1982, atunci când nu numai generalul Galtieri, dar și întreaga națiune argentiniană au fost ridiculizate și blamate în presa britanică, în cazul Bosniei, nu numai liderii săi, președintele Radovan Karadjic și generalul Radko Mladic, ci au fost demonizați și sârbii bosniaci, ca popor agresor, însetat de sânge. Demonizarea “sârbilor cei răi” a fost practicată de mass-media internațională în disprețul oricăror probe și fapte. Astfel, ziarul canadian Weekly World News a anunțat sub titlul de Vampire Hunted as War Criminal in Bosnia („Vampir urmărit în Bosnia pentru crime de război) că numitul Stanislav Bajici, sârb bosniac, era căutat pentru că băuse sângele a cinci mii de victime (?!). Informația e atribuită unor funcționari O.N.U. și decorată cu un superb portret robot al „demonului băutor de sânge”, cu tot cu colții de vampir. Sârbii ortodocși erau prezentați ca inferiori din punct de vedere cultural celorlalte etnii și popoare de alte confesiuni, ce nu acceptă dialogul, singurul argument capabil să-i convingă fiind forța, avându-se în vedere însă „scăparea” menționării etniei, în situațiile când victimele au fost sârbi, pentru a se crea imaginea vinovăției acestora. În sfârșit nu a existat nici o informație negativă despre regimul Izetbegovic, vinovat de a fi sacrificat cu sânge rece propria populație.

Adversarul (de regulă sârbii) a fost „demonizat”, victimizat ca „naționalist”, „barbar”, „neeuropean”, „țap ispășitor”, criminali feroce purtători ai idealurilor comuniste, factor declanșator al conflictului. Verva caricaturiștilor s-a consumat și ea pe cheltuiala sârbilor, aceștia prezentau întotdeauna o asemănare vizibilă cu maimuțele, cuvântul Serbia era scris cu un S în formă de zvastică, iar Radovan Karadjici era reprezentat cu coadă și furcă. Sârbii, zugrăviți în toate culorile iadului erau băieții răi – firma Rudder Finn încercând să demonstreze cât de răi erau băieții răi – tocmai prin crearea unui „deficit de imagine”, care a avut urmări considerabile asupra atitudinilor pe care le-au luat centrele occidentale de decizie față de ea, deficit realizat prin utilizarea de titluri „sugestive”, alegerea unor cuvinte și sintagme adecvate evenimentului prezentat, însoțirea fotografiilor și/ sau imaginilor prezentate de explicații mai mult sau mai puțin plauzibile, selecția atentă a fotografiilor și imaginilor reale și virtuale, etc.

9. Somalia (1993) „Zeu al războiului”

În timpul intervenției ONU din Somalia s-a încercat într-o mică măsură discreditarea generalului Aidid și a facțiunilor sale rebele, acesta fiind înfățișat ca criminal, „zeu” al războiului. Secretarul General al ONU Boutros Boutros Ghalli a fost acuzat și el în repetate rânduri de ziarul The Times că nu este în stare să-și îndeplinească rolul și că are o conștiință încărcată în privința chestiunii somaleze, din vremea când era ministru de externe egiptean, aducându-se în atenție și prietenia sa cu fostul președinte somalez.

10. Haiti (1994) Uphold Democracy (Susținerea democrației)

Mass-media nord-americană și occidentală au început să fie asaltate cu materiale documentare și diverse alte informații și materiale de presă, în care liderii haitieni erau prezentați în cea mai defavorabilă lumină și într-un evident contrast cu preocupările predominant umanitare ale administrației. Termeni, precum „corupt” , „represiv” sau „ilegal” referitori la junta militară din Port-au-Prince, preluați din declarațiile și luările de poziție ale oficialilor americani, au inundat mass-media occidentale.

În plan imagologic au avut loc două procese simultan: odată cu promovarea imaginii președintelui ales Aristide, demonizarea liderilor juntei militare haitiene în frunte cu mâna forte a acesteia, generalul Raul Cedras.

Planificatorii Pentagonului nu intenționau să-l transforme pe generalul Cedras în „erou al rezistenței antiamericane” asemeni lui Fidel Castro sau Moamar al Ghaddafi. De aceea, despre generalul Cedras, președintele Clinton a afirmat că acesta sărăcise țara și teroriza poporul haitian, ordonând asasinate și mutilări împotriva susținătorilor lui Aristide, liderul din Port-au-Prince fiind etichetat ca aparținând unei ”elite respingătoare moral”. La fel ca și în cazul demonizării generalului Noriega, Cedras a fost catalogat ca fiind unul din principalii profitori ai traficului cu droguri.

Primele aprecieri oficiale americane bazate pe rapoarte ale C.I.A. despre proaspătul președinte ales democratic în Haiti („o democrație caricaturală ce-și propunea trecerea de la mizeria indigenă la o sărăcie demnă”), părintele Jean-Bertrand Aristide, îl calificau un „marxist psihopat”, „bolnav mintal” și „populist antiamerican” , așa încât a fost nevoie ca ele să fie complet răsturnate. Greșeala inițială a fost motivată prin falsele informații răspândite de militarii din Port-au-Prince; liderului haitian în exil i-a fost creat acum un profil eroic, asemănător cu a lui Martin Luther King, fiind considerat omul pe care ”toți haitienii îl așteptau să se întoarcă pentru a respira din nou”.

Noile aranjamente politice, care asigurau întoarcerea pașnică a președintelui Aristide și garantau condiții privilegiate pentruliderii juntei au schimbat radical și strategia PSYOPS. Astfel, generalul Raul Cedras a devenit peste noapte dintr-un dictator traficant de droguri, care teroriza populația, un lider respectabil care salvase viața lui Aristide și care merita să trăiască în țară pentru a nu crea pericolul unui război civil; în plus el beneficiind și de o pensie plătită din banii contribuabililor americani.

11. Kosovo (1999) NATO versus Iugoslavia

În general, acțiunea militară a NATO a fost prezentată de presa occidentală ca un război umanitar, al “forțelor Binelui” contra “Răului”, o luptă curată, necesară, limitată și decentă împotriva bestialității și inumanității purificărilor etnice și genocidul practicat de oamenii diabolicului dictator Slobodan Miloșevici.

Spații largi în presa occidentală au fost rezervate demonizării în special a lui Miloșevici, cu o foarte delimitare de poporul sârb, prezentat ca victimă a propagandei dictatoriale; de acest tratament s-au bucurat și alte câteva nume cu o rezonață bine cunoscută în timpul războiului bosniac : elegantul, bogatul și belicosul lider al “Tigrilor”, Arkan, denumit “play-boy-ul terorii”, sau generalul Radko Mladic, “Ucigașul bosniac din nou în acțiune” așa cum apărea în cotidianul londonez The Daily Telegraph din 15 aprilie 1999.

Coperta revistei americane Newsweek din 10 aprilie înfățișează portretul lui Miloșevici pe un fundal în flăcări, însoțit de un text scris cu majuscule: “CHIPUL DIAVOLULUI”. Miloșevici, “omul cu o față de bebeluș și cu o inimă împietrită” era încadrat în aceeași galerie cu Hitler, “nebunul” ayatollahul Khomeini, “diabolicul” colonel Ghaddafi sau “măcelarul din Bagdad” Saddam Hussein.

În același tip, corespondentul BBC, John Simpson, semnala din Belgrad, o creștere a suportului popular sârb pentru liderul lor, provocând iritarea premierului Tony Blair.

Ziarul britanic Sunday Express din 28 martie a publicat pe aceeași pagină două portrete în antiteză: al lui Miloșevici – “Trecutul chinuit al măcelarului Balcanilor” și al generalului Wesley Clark – “Voința de fier a omului liniștit de la NATO”. Despre părinții lui Miloșevici, al cărui tată, un fost preot, se scria cum s-a sinucis, despre soția sa, Mirijana Miloșevici, se spunea că ar fi avut o mătușă, amantă a mareșalului Tito, iar despre tinerii Slobo și Mira, erau consemnate cuvintele foștilor lor colegi de clasă, care își aminteau doar că nu aveau prieteni și nici simțul umorului. Singura slăbiciune a lui Miloșevici, în afară de puterea absolută, ar fi fost aceea pentru whisky-ul scoțian. Fiul său Marko, de 22 de ani, era descris ca un play-boy amator de fete frumoase și mașini de curse, proprietar al celui mai mare night-club din Balcani și deținătorul monopolului vânzărilor cu alcool și țigări duty-free.

În contrast cu toate aceste biografii demonice generalul Wesley Clark, prieten din copilărie în Arkansas al președintelui Clinton, și fostul interlocutor de negocieri al lui Miloșevici de la Dayton, comandant suprem al operațiunilor militare ale NATO în Europa, apărea ca un romano-catolic pasionat doar de muncă, decorat pentru acte de bravură în Vietnam, un om cu o excelentă condiție fizică și cu reputația unuia dintre cei mai buni generali americani.

Simultan RTS și publicațiile apropiate președintelui Miloșevici și soției sale, de genul Politik, au declanșat o amplă campanie de vitriolizare a oponenților din comunitatea internațională, mass-media independente și din partidele politice din opoziție, făcând uz de un limbaj dur (William Walker, șeful Misiunii de Verificare OSCE în Kosovo a fost făcut public spion, idiot și fascist din cauza rapoartelor sale privind masacrul din Racak, iar liderii opoziției sârbe nu erau altceva decât niște mizerabili trădători de patrie).

Sârbii s-au dovedit deosebit de abili în folosirea internetului ca ultim star al propagandei de război. Nu s-a ezitat trimiterea celor mai agresive și chiar scandaloase mesaje (scriptice sau grafice) referitoare la liderii Alianței pe toate adresele oficiale sau particulare disponibile, cei mai vizați fiind Bill Clinton, Madelaine Albright și Javier Solana, aceștia fiind etichetați drept “vampiri fasciști, pedofili, imbecili, cretini, retardați”, apelativul doamnei secretar de stat american Madeline Albright fiind acela de … “oaie clonată”. Președintele Clinton era, din punctul de vedere sârb, un Hitler pervers sexual, măcinat de complexe de inferioritate, o victimă a unui stres emoțional care căuta să-și compenseze pierderea de autoritate prin declanșarea unui război.

12. Afganistan (2001)

Deja familiara campanie de demonizare a liderului dușman – în cazul de față, noua vedetă mediatică Ossama Bin Laden – a cunoscut unele modificări față de precedentele situații. Acesta a știut să exploateze cu mare abilitate mitul liderului antiamerican, galerie în care „au strălucit” fiecare la vremea lor, Fidel Castro, Moamar al-Khadafi, Saddam Hussein. În cazurile generalului panamez Manuel Noriega (inițial susținut de Statele Unite, la fel ca și antisovieticul Ossama Ben Laden din anii ”80), a lui Saddam Hussein, sau Slobodan Miloșevici, campania mediatică de demonizare, premergătoare acțiunii militare, a avut grijă să delimiteze cu foarte mare claritate pe lider și acoliții săi de marea masă a poporului. Oricâte păcate erau atribuite în fel și chip de mass-media americană dictatorului în cauză și regimului său, poporul era prezentat drept o victimă inocentă a opresiunii, care trebuia eliberată de înrobitoarea perdea a propagandei oficiale a unui regim criminal.

Irak 2003

Odată cu declanșarea conflictului, locul de „inamic numărul 1” ocupat până nu mai demult de Ossama Bin Laden, îi va aparține acum lui Saddam Hussein. Personalitatea dictatorului irakian și faptele sale mai vechi sau mai noi au fost dezbătute pe larg în emisiuni și în ziare, demonstrând că aparatul de propagandă al Casei Albe este mult mai subtil, însă nu mai puțin discret decât cel cunoscut în timpul conflictului anterior. Au fost folosite aceleași teme, termeni ca dictator, tiran, corupt, criminal de război, terorist însoțind adesea imaginea președintelui irakian. Instituirea pe capul lui Saddam Hussein a unei recompense în bani nu a făcut decât să-l acrediteze în ochii opiniei publice ca pe un răufăcător. Zvonurile despre cele 6 miliarde blocate în bănci străine nu au făcut decât să-i deterioreze imaginea în ochii celor mai puțin creduli. Și deși nu au existat dovezi care să-l lege pe Saddam Hussein de Al-Quaeda, administrația de la Washington a încercat din greu să „demonstreze” acest lucru.

Pe lângă erodarea imaginii liderului irakian, s-a mai urmărit în special și destabilizarea regimului, în principal fiind vizați liderii Partidului Ba’ath, ai Serviciului de securitate irakian, și lideri militari de înalt nivel.

„Ruptura” din cadrul Alianței în ceea ce privește invazia din Irak, a avut repercursiuni și asupra altor lideri aflați în dezacord cu politica S.U.A. Astfel, tabloidul englez The Sun publica pe prima pagină, cu câteva zile premergătoare declanșării intervenției, o caricatură înfățișându-i pe Saddam Hussein și pe Jacques Chirac, cu următorul comentariu: „Unul este un taur corupt care amenință pacea lumii; celălalt este Saddam Hussein.”

*

* *

Discreditarea liderilor ca procedeu de bază în influențarea psihologică a inamicului nu a putut fi niciodată eradicat, și nici nu va fi. Însoțind tot timpul evoluția civilizațiilor, și-a făcut simțită prezența încă din cele mai vechi timpuri, consacrarea dobândind-o începând cu prima conflagrație mondială.

Studiul de față și-a propus să evidențieze asemănările și deosebirile care au marcat unele dintre mai importante conflicte ale secolului XXI, prin prisma procedeelor de discreditare produse în dauna imaginii (și nu numai) unor lideri militari.

Dacă în primul război mondial era practicată o satirizare și demonizare în bloc a inamicului, fără o distincție clară între lider și cetățeanul de rând, războiul mediatic actual stabilește o clară delimitare, neacceptând să se pună semnul egalității atunci când este vorba de o acuză politică, militară sau de drept internațional. Deosebirea este explicată prin caracterul diferit al războaielor: dacă în 1914-1918 era vorba de o luptă pe viață și pe moarte, dusă chiar în fața casei cetățeanului, în numele valorilor și intereselor supreme ale statului și care vizau direct națiunea în cauză, pe când în anii ”80 și ”90 a fost vorba de conflicte expediționare limitate, în numele unor interese strategice ale marilor puteri, care purtau aceste lupte în afara teritoriului lor național. Excepții au mai fost și vor mai fi: Malvine, Bosnia etc.

Această tactică a demonizării liderului statului, asupra căruia planează amenințarea unei acțiuni de forță, a devenit ulterior un loc comun în strategia propagandistică americană, așa cum s-a întâmplat în cazurile lui Saddam Hussein, Slobodan Milosevici sau a generalului somalez Aidid. Discreditarea acestora era necesară pentru a evita încadrarea acestora mitului antiamerican. De remarcat că, dacă inițial unii lideri denigrați au fost inițial sprijiniți de aceleași state (Saddam Hussein, Ossama Bin Laden), procedeul nu și-a dovedit ireversibilitatea, liderii blamați în opinia publică internațională fiind ulterior reabilitați (Bertrand Aristide, Raul Cedras).

O caracteristică accentuată în ultimele conflicte relevă faptul că toate aceste răsturnări imagologice comandate au avut loc simultan cu promovarea imaginii pozitive a unor lideri sau comandanți militari (William Schwartzkopf, Wesley Clark), imagine creată prin antiteză și realizată tocmai pe principiul maniheismului: crearea a două tabere distincte, unii lideri sunt irevocabil răi, iar alții sunt eminamente buni.

Temele principale au pornit de la un punct comun și au fost dintre cele mai diverse – genocid, megalomania, cultul personalității, corupția, depravarea, – toate acestea fiind exploatate la maxim, iar în lipsa acestora s-a avut în vedere „întocmirea dosarului” care să acrediteze o anumită imagine, tocmai datorită faptului că atunci când ataci prea vehement pe cineva și nu ai dovezile necesare, sfârșești prin a-i face un serviciu. Îl acoperi perfect.

Este vizibilă o mai intensă folosire a”propagandei negre” în ultima perioadă, realizând astfel un puternic contrast cu perioada primelor decenii ale acestui secol, perioadă caracterizată prin atacuri directe la persoană, nevoalate..

Se pare că a devenit o obișnuință ca pentru aducerea unui aport la discreditarea liderilor să se instituie o recompensă. Astfel pentru Noriega, S.U.A. a oferit suma de 1 milion de dolari, viu sau mort; aceeași sumă a fost fixată și în 1999 de Moscova pentru liderul terorist Șamil Basaev, în timpul războiului din Cecenia; Radovan Karadjic, Radko Mladic – 5 milioane de dolari -, culminând cu Ossama Bin Laden cu 25 milioane de dolari.

Principalii vectori folosiți au urmat pasul dezvoltării tehnologice, observându-se o folosire constantă a acestora. Astfel, dacă la început erau exacerbate defectele principalilor lideri prin intermediul afișelor, cărților poștale, fotografiilor pliante, fluturașilor, zvonurilor controlate, continua dezvoltare a tehnicii a impus afirmarea radioului, televiziunii, și în special a Internetului, ca principale mijloace de propagandă.

Concluzii și propuneri

„Sălbaticul adoră idoli din lemn și piatră, omul civilizat idoli din carne și oase”, ne reamintește G.B.Shaw. Întrucât țintele sunt de natură umană, există oricând posibilitatea, dacă se dispune de mijloace și de timp și dacă nu se comit erori, de a le atinge prestigiul, chiar și pe cei mai bine protejați de îndată ce aceștia își slăbesc vigilența. Nimeni nu are dreptul de a se considera total pus la adăpost.

Zeii și oamenii care au știut să-și păstreze mult timp prestigiul nu au tolerat niciodată discuția. Ca să te bucuri de admirația mulțimilor trebuie să le ții totdeauna la distanță. Imaginea liderului favorizează sau defavorizează credibilitatea eventualelor atacuri la persoană prin lansarea de zvonuri controlate sau calomnii. Este general valabilă afirmația potrivit căreia în cele din urmă orice idee poate fi impusă despre oricine în ciuda faptului că unele persoane au o imagine atât de puternică încât orice vorbe menite să le discretizeze par cu totul de necrezut. Imaginea servește doar în mică măsură drept paravan împotriva eventualelor atacuri.

În urma analizei întreprinse asupra acestui tip de acțiuni trebuie desprinse aspectele magnitudinale, îndeosebi cele care privesc amplitudinea, frecvența, intensitatea, densitatea și diversitatea acțiunilor psihologice, concluziile cu privire la continuitatea acțiunilor, dacă acestea se încadrează într-un scenariu pe baza căruia să se poată trasa o curbă a acțiunilor de influențare.

Pentru protejarea liderilor împotriva mesajelor ostile și reducerea impactului acestora, recomandăm analizarea propagandei adversarului și a efectului ei asupra forțelor și populației proprii. Pentru analiza sursei de influențare, a conținutului, a audienței, eficacității, se vor folosi metode subiective și/ sau obiective. Metodele subiective se vor baza pe antecedente, experiență, puterea de judecată a analistului, în timp ce metodele obiective vor folosi sisteme de clasificare și baze de date statistice ce acoperă o perioadă de timp.

În cadrul acțiunilor de contracarare este recomandată analizarea sursei, urmărindu-se a se stabili proveniența acțiunilor denigratoare și aria responsabilității diferitelor instituții și surse, ce opinii și categorii de forțe se află în spatele acelor surse. În continuare vor fi stabilite subiectele și temele caracteristice vehiculate de adversar, direcțiile și obiectivele urmărite, metodele și procedeele întrebuințate și valoarea acestora.

De o mare importanță în acțiunile de influențare psihologică a adversarului în general, la eșalon tactic în special, sunt actualitatea, veridicitatea și concretizarea temelor propagandistice vehiculate. La nivel tactic se obțin efecte favorabile atunci când tematica urmărește discreditarea liderilor prin prezentarea abuzurilor, ilegalităților și aspectelor neregulamentare săvârșite de unii lideri, comandanți militari ai agresorului. Drept urmare, se va urmări demontarea temelor pe elemente constitutive, clasarea acestor elemente în ordinea importanței lor, după ce au fost înlăturate conținuturile verbale și simbolice cu caracter adiacent care fac aceste mesaje impresionante. Procedând astfel, mesajele vor fi aduse la conținutul lor logic, adesea contradictoriu, ceea ce permite ca ideile enunțate să fie atacate una câte una și opuse una alteia.

O atenție deosebită trebuie acordată structurii de clasă, apartenenței politice, culturale, profesionale, religioase a grupurilor vizate, avându-se în vedere afinitățile auditorului față de anumite subiecte, adeziunea sau aversiunea față de eventualele influențe propagandistice. Se recomandă concluzionarea cu privire la mijloacele, formele, procedeele întrebuințate pentru fiecare categorie în parte.

Stabilirea surselor prin care mesajele pot să ajungă la mase prin volumul informațiilor va viza diversitatea mijloacelor întrebuințate, numărul acestora, caracteristicile fizice etc.

Efectul obținut va fi considerat drept indicatorul de bază privind măsurile luate, valoarea și eficacitatea procedeelor folosite.

Având în vedere toate aceste considerații, prin prezenta lucrare propunem următoarele:

Atacarea punctelor slabe, neacoperite de suficiente elemente. Protecția psihologică, deși se adresează tuturor categoriilor de personal civil, militar, se va adresa cu precădere ezitanților, nehotărâților, pe baza principiului că tezele cele mai slabe se combat cel mai violent. Desființarea totală a unui singur element din edificiul creat de inamic, va duce obligatoriu la demolarea întregului, la lipsa lui totală de credibilitate.

Propaganda ostilă, influența psihologică a inamicului nu se atacă frontal atâta timp cât aceasta este puternică (atacul perpendicular duce în proporție de 90% din cazuri la eșec sigur). Pentru a combate o opinie se va porni tocmai de la aceasta, găsindu-se un teren comun ideilor, după care se va elimina opinia inițială și va fi înlocuită cu cea de dorit (Regula transfuziei – plasarea în interiorul curentului de opinie pentru a-i modifica direcția și sensul). Practic se va începe prin a ceda aparent argumentelor pentru a ajunge la concluzii exact inverse față de cele vehiculate de informație.

Ridiculizarea curentă a adversarului – presupune pastișarea stilului și argumentării, răspândirea pe contul inamicului a glumelor, a bancurilor, a micilor istorioare comice, care prezintă avantajul că se răspândesc cu rapiditate în toate mediile și se constituie într-un agent coroziv a influenței inamicului cu efecte deosebit de puternice.

Atacarea și desconsiderarea adversarului – se va recurge în mod frecvent la atacuri la persoană și la încercări de compromitere a comandanților, a altor indivizi cu funcții de răspundere la inamic, realizându-se în acest fel abaterea atenției generale de la ceea ce susțin aceste persoane. În consecință, dacă persoanele atacate se apără sau se justifică, se vor plasa într-o ipostază inferioară greșită și își vor pierde aproape total credibilitatea .

Punerea acțiunilor de influențare psihologică a inamicului în contradicție cu faptele. În acest scop se vor căuta probe faptice, convingătoare măcar împotriva unui singur element, ceea ce permite ca întreg ansamblul să fie discreditat.

Astfel, cea mai intensă acțiune de discreditare poate fi dezmințită, dezamorsată prin fapte, formulate net în termeni seci sau juxtapunere de fapte. Dezmințirea prin fapte este total diferită în planul eficienței de dezmințirea tezelor propagandei adverse, care nici măcar nu este indicată. Această ultimă metodă va fi folosită numai când este posibil să se furnizeze întregului personal dovada incontestabilă și clară a falsității acuzațiilor aduse de adversar, ceea ce reprezintă cazuri foarte rare). Se va avea în vedere a se evita „efectul bumerang” al dezmințirii – prin popularizarea zvonului fiind puși la curent cu zvonul și cei care nu aflaseră încă de existența lui.

Recomandările acestei lucrări nu sunt radicale. Ele impun însă o schimbare dorită și adusă la zi, privind o mai bună protecție împotriva discreditării.

Concluzionăm afirmând că, prin această lucrare de licență, am încercat să completăm într-o oarecare măsură lucrările de specialitate, oferind pe cât posibil o mai bună explicație asupra fenomenului de influențare psihologică a inamicului în general, și asupra procedeului de discreditare a liderilor în particular.

Bibliografie

* * * Agresiune și apărare psihologică, Editura A.Î.S.M., București,1994

* * * Războiul din Golf –studiu politico-militar, București, 1991

* * * Războiul psihologic în concepția principalelor state capitaliste, Editura Militară, București, 1972

Antionov, Vladimir, Contrapropagandă, Teorie și practică

J.R.V. Beauvois, Tratat de manipulare, Editura Antet, 1997

Gr.mr. Ion Gâdiuță, Lt.col. Dumitru Sava, Pregătire psihică pentru luptă, Editura Militară, București, 1993

Le Bon, Gustav, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, 1990

Cathala, Henry-Pierre, Epoca dezinformării, Editura Antet

Cernăianu, Călin, Diplomația lupilor, Editura Nemira, București,1997

Clausewitz, Carl von, Despre război, Editura Militară, 1994

Lt.col.dr. Cosma, Mircea, Protecția psihologică în acțiunile militare, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1996

Lt.col.dr. Cosma, Mircea, Acțiuni de influențare psihologică în război, Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga”, 1997

Coja, Ion, Marele manipulator și asasinarea lui Culianu, Ceaușescu, Iorga

Eibl-Eibesfeldt, Irenaus, Agresivitate umană, Editura Trei, 1995

Meckelburg, Ernest, Agenți Psi – Manipularea conștiințelor noastre, Editura Nemira, București, 1996

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira & Co, București, 1997

Lt.col. Hariuc, Constantin, Protecția împotriva agresiunii psihologice, Editura Militară, București,1994

Hentea, Călin, 150 de ani de război mediatic, Editura Nemira, București, 2000

Hentea, Călin, Proagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002

Kapferer, Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993

Lull, James, Mass Media, comunicare, cultură. O abordare globală, Editura De Vest, 1999

Machiavelli, Niccolo, Principele, Editura Științifică, București, 1960

Marin, Gheorghe – 1001 de fețe ale adevărului și minciunii, Editura Albatros, 1972

Mucchielli, Alex, Arta de a influența (Analiza tehnicilor de manipulare), Editura Polirom, Iași, 2002

Mucchielli, Roger, Psihologia publicității și propagandei, 1970

Mucchielli, Roger, Subversiunea, 1971

Paraire, Philippe, Mari lideri ai istoriei mondiale, Editura Arc, 1999

Raynoud, Pierre, Arta de a influența (Analiza tehnicilor de manipulare), Editura Polirom, Iași, 2002

Selys, Gerard, Minciuni Mass-Media, Editura Scripta, 1992

Skopin, V.I., Militarismul, Editura Militară, București, 1960

Sowell, Thomas, Un conflict al imaginilor, New York, 1987

Sun Tzâ, Arta războiului, București, Editura Antet, 1999

Toffler, Alvin & Heidy, Război și antirăzboi – Supraviețuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, 1995

Tomescu, Nicolae, Războiul din Golf. Radiografie posibilă, Editura Majadahonda, București, 1998

Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, București, Editura Nemira, 1996

Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet

Volkoff, Vladimir, Dezinformarea, armă de război, Editura Incitatus

Zinoviev, Alexandr, Homo Sovieticus, Editura Dacia, 1991

*

* *

Regulamente, reviste de specialitate, periodice

Regulamentul acțiunilor psihologice,PS-1, art.55, București, 1999

* * * Manualul instrucției luptătorului, art.499, p.332, Sibiu, Editura AFT, 2001

Revista Trupelor de Uscat nr 2/ 2000, p. 41

Buletinul Trupelor de Uscat nr.1/ 92, Miluța Darie, Tipuri de agresiune nearmată

Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare nr 4/ 1998, p.126-130

nr 3/ 2000, p.322

Spirit militar modern nr. 3/ 1994, Valentin Stancu, „Ce este răsturnarea imagologică”, p.15

Infocom nr.1/ 1998, Lt.col. Vasile Agache, Particularități ale acțiunilor psihologice în perioada de criză, p.10

Infocom nr.1/ 1996, Lt.col. Mihail Dumitrescu, Terorismul – o maladie fără leac a sfârșitului de mileniu

Infocom nr.2/ 1992, Col. Dumitru Cuzuban, Mr.Stelian Tudorache, Despre complexele psihologice războinice, p.35

Infocom nr.3/ 1992, Lt.col. Roșu M., Denigrarea personalităților – procedeu al agresiunii psihologice

Magazin istoric nr. 4/ 1992, Dan A. Lăzărescu, Exemple răsturnări imagologice, p.58

Site-uri Internet

www.Specialoperațions.Com/Army/Psyops

www.iwar.org.uk/psyops/index .htm

www.Psyops.com

www.Psywarrior.com/links.htm

www.zpud.com/un/bc-war

www.archives.obs-us.com/

NOTE

(1) AFACEREA TUKACEVSKI

Inițiativa acțiunii se pare că a aparținut sovieticilor. În acea perioadă Stalin își consolida încă puterea eliminându-și posibilii rivali. El urmărea, odată cu venirea la putere a lui Hitler, deturnarea agresivității naziste către democrațiile occidentale, promovând neutralitatea, ca apoi să profite de epuizarea adversarilor pentru a exporta revoluția. Stalin a organizat o întâlnire între Radek (membru C.C al P.C.U.S ) și colonelul Nikolai (serviciul de informații german) pentru a explora eventualitatea unei apropieri sovieto-germane; în același timp, l-a însărcinat și pe mareșalul Tukacevski (fost ofițer țarist, trecut de partea revoluției, comandant prestigios cu o mare influentă în rândurile Armatei Roșii) să sondeze guvernele polonez, ceh, britanic și francez în vederea unei cooperări antinaziste.

În final, Stalin va alege neutralitatea, însă va utiliza negocierile împotriva propriilor negociatori în cadrul marilor epurări ce începuseră: asasinarea lui Kirov (decembrie 1934), procesul Zinoniev-Kamenev (1936). Într-o primă etapă, Radek, aflat deja în dizgrație, este arestat și în cursul procesului, va arunca o umbră asupra loialității lui Tukacevski, probabil pentru a aduce un ultim serviciu cauzei. În a doua etapă, agenții N.K.V.D. introduc pe scenă un rus refugiat la Paris, ambițios și intrigant, generalul Skobîlin, controlat prin intermediul soției sale. Pe trei căi diferite (serviciile secrete cehe, contraspionajul francez și un diplomat german) fac să parvină la Praga, până la președintele Benes, informații și zvonuri ce făceau legătura între Tukacevski, Radek, troțkiști și anumite cercuri militare germane. Benes, convins, cu atât mai mult cu cât informațiile păreau că se completează, îl alarmează pe Stalin. În cea de-a treia etapă a afacerii, cel care preia inițiativa este Skobilin. El spera ca o invazie germană în U.R.S.S. va determina prăbușirea regimului sovietic, scopul său fiind acela de a împiedica o apropiere germano-sovietică. Având legături foarte strânse cu S.D.-ul nazist, Skobîlin va fi acela care îi sugerează lui Heydrich să îl compromită pe mareșalul Tukacevski prin intermediul unor documente falsificate.

Etapa a patra. Heydrich nu pierde ocazia oferita și, cu acordul lui Hitler, întocmește un voluminos dosar despre existența unui pretins complot al generalilor ruși și germani și care îl prezenta pe Tukacevski ca fiind un vechi agent al serviciilor secrete ale Reichswehr-ului. Heydrich, fără a se încurca în subtilități inutile, vinde, pur și simplu, documentele rușilor.

Este greu de apreciat până la ce punct a fost Stalin înșelat. În orice caz, acest dosar a constituit punctul de plecare al marii epurări din cadrul Armatei Roșii (1937-1938) care va afecta 90% din generali, 80% din colonei și aproape 50% din ofițerii cu pregătire militară sau tehnică superioară.

Atât la Stalin cât și la Heydrich și Skobîlin, motivele personale s-au împletit strâns cu obiectivele politice. Heydrich, principalul beneficiar al afacerii, a reușit dintr-un foc să câștige întreaga încredere a lui Hitler și să afecteze deosebit de grav capacitatea de apărare sovietică. Stalin trebuia să-și decidă politica față de Germania și, totodată, să-și elimine rivalii interni (existenți sau potențiali). Lui Skobîlin i-au fost plătite serviciile prin eliminarea fizică a șefului și rivalului său, generalul Miller. Cu toate că i-a reușit perfect acțiunea de discreditare, Skobîlin nu a putut împiedica compromiterea sa prin implicarea în dispariția lui Miller. A fost obligat să părăsească în mare grabă Franța și să fugă în Spania, aflată la acea dată în război civil. Acolo a dispărut, după toate probabilitățile, asasinat.

(2) „Aproape de ora 11, in Departamentul de Registre, unde lucra Winston, colaboratorii începură a-și scoate scaunele de prin cabine și a le aduna in mijlocul vestibulului, in fața unui mare tele-ecran ,pregătindu-se pentru Cele-Două-Minute-De-Ură. Un moment mai târziu, dinspre marele ecran din fundul încăperii izbucni un vuiet si un scrâșnet înspăimântător, de parcă pornise o mașină monstruoasă, neunsă. Zgomotul acela te făcea să scrâșnești din dinți, iar părul în cap ți se ridica măciucă. Începuse URA .

Ca de obicei, pe ecran apăru chipul lui Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului […] Goldstein era un renegat iar altădată (nimeni nu-și mai amintea când anume) fusese unul din liderii Partidului. Avusese aproape aceeași influență ca și Marele Frate, însă mai târziu se dedase activităților contrarevoluționare, fusese condamnat la moarte, dar izbutise să scape în mod misterios și își pierduse urmele pentru totdeauna. Programul celor Două-Minute-De-Ură se schimba în fiecare zi, insă de fiecare dată îl avea protagonist pe domnul Goldstein – trădătorul prin excelență, cel care pângărise puritatea Partidului. Toate crimele subsecvente împotriva Partidului, toate actele de sabotaj, toate trădările ereziile si devierile posibile își trăgeau obârșia din teoriile sale […]

Avea o față subțire, de evreu, aureolată de un smoc de păr cărunt și cu o bărbuță de țap; un chip inteligent dar care avea totodată și ceva respingător, un soi de senilitate conferită, poate de nasul sau lung și cartilaginos, pe vârful căruia abia i se țineau ochelarii. Goldstein semăna cu o oaie, ba chiar și glasul îi era behăit. Își pronunța obișnuitul său discurs, în care ataca vehement doctrina Partidului; un atac atât de aiurit si de stupid, încât și un copil și-ar fi dat seama de lipsa de temei a acuzațiilor sale, dar totodată destul de convingător, căci in sală mulți erau alarmați ca argumentele sale să nu influențeze persoane mai puțin pregătite politicește. Goldstein îl insulta pe Marele Frate (Big Brother), acuza Partidul că exercită o dictatură și cerea să fie încheiată grabnic pacea cu Eurasia. Pleda pentru libertatea cuvântului și a presei, pentru libertatea întrunirilor și libertatea gândirii, strigând isteric că revoluția fusese trădată […] iar în timp ce striga în spatele său defilau nesfârșite coloane de trupe eurasiatice, astfel încât nimeni să nu ia o simplă trăncăneala răutatea ocultă a frazelor lui Goldstein. Rânduri-rânduri pe ecran apăreau soldați vânjoși, cu fizionomii de nepătruns, asiatice; răsăreau in prim-plan ca și cum ieșeau la suprafață din străfunduri, după care dispăreau, lăsându-le altora locul. Un tropăit surd, ritmic, de cizme răsuna în contrapunct cu glasul injurios al lui Goldstein […] Un lucru era, totuși, cât se poate de straniu: deși Goldstein era urât si disprețuit de toți, deși nu era zi ca teoriile sale să nu fie refutate, distruse, ridiculizate de mii de ori influența sa nu părea să scadă […] Nu trecea nici o zi fără ca Poliția Gândirii să nu înhațe alți spioni și sabotori ce acționau potrivit instrucțiunilor sale.

Ura atinse punctul de maximă exaltare. Vocea lui Goldstein se transformase acum intr-un adevărat behăit. Pe ecran chipul său fu înlocuit cu un cap de oaie, care se prefăcu apoi într-o față de soldat euroasiatic. Uriaș si înspăimântător, trăgând din arma sa automată, soldatul înainta asupra spectatorilor. Părea că sparge suprafața ecranului, astfel că mulți dintre cei prezenți săriră de pe scaunele lor. Însă în aceeași clipă toata lumea scoase un suspin de ușurare, figura amenințătoare se spulbera și în locul ei răsări chipul Marelui Frate, cu părul și mustățile negre ca pana corbului, revărsând in jur putere și un calm misterios.”

(3a) AFACEREA SUKARNO

1957. Ahmed Sukarno, primul președinte al republicii Indonezia. Americanii doresc ca partidul procomunist al lui Sukarno să piardă alegerile. Mod de discreditare – exploatarea amorurilor președintelui.

La modul ideal, ar trebui ca domnul Sukarno și amanta lui să fie filmați în plină acțiune, dar nu există aproape nici o șansă de reușită. Cuiva îi vine geniala idee de a găsi o sosie a lui Sukarno și o parteneră acceptabilă. În fond, filmele pornografice arată foarte puțin chipurile actorilor, iar un mexican chel, cu ten bronzat, ar putea juca satisfăcător rolul: poliția din Los Angeles are cu duiumul. Perfecționistă, C.I.A. preferă să confecționeze o mască reprezentând trăsăturile lui Sukarno, destinată actorului porno care urmează să-i joace rolul. Filmul este realizat, dar deodată se înțelege că nu va șoca pe nimeni în Indonezia, unde moravurile sunt foarte libere, așa că operațiunea eșuează.

Același lucru l-au încercat și rușii. Cu ocazia vizitei în U.R.S.S. lui Sukarno i s-au pus la dispoziție numeroase dame de companie, iar înainte de plecare a fost „invitat” la o proiecție cu filmul tuturor isprăvilor lui amoroase. La care, replica președintelui indonezian: „Dragi prieteni, nu mi-ați putea da o copie a filmului s-o duc în țară ? Poporul meu ar fi atât de mândru de mine”.

(3b) AFACEREA OLDFIELD

Conform anumitor surse, Sir Maurice Oldfield, fostul șef al MI6 (spionajul britanic) și coordonatorul activităților informaționale din Irlanda de Nord, a fost nevoit să se pensioneze sub presiunea lui MI5 (contraspionajul britanic), care răspândise zvonuri despre presupusa sa homosexualitate, acuzația (justificată sau nu) neavând nici o șansă să întâlnească un public la fel de receptiv ca în epoca lui Oscar Wilde.

(4) OPERAȚIUNEA SOLJENIȚÎN (1981)

K.G.B.-ul a dus o continuă și amplă campanie de denigrare împotriva lui Alexandr Soljenițîn, mai ales cu ajutorul primei sale soții. În 1981 sunt publicate două volume intitulate „În jurul lui Soljenițîn”, sub semnătura unui anume A. Flegon. Cele două tomuri, prezentate destul de agreabil și, de altfel, foarte scumpe, au fost publicate în limba rusă, la Londra, de un editor a cărui identitate socială este Flegon Press, 30 Baker Street, London W.1. Respectiva editură ne propune un catalog surprinzător (Biblia, Arta erotică rusă, Prostituatele noastre în Occident), dar cartea nu e lipsită de un anumit interes.

Se găsesc în paginile ei, de-a valma, o polemică împotriva lui Soljenjțîn, invective contra lui Soljenițîn, caricaturi ale lui Soljenițîn (ca ofițer țarist, ca prostituată, ca Isus Cristos, în ținută sumară și obscenă), plus o harababură de critici la adresa vechiului regim, fotografii trucate, satire pe seama Bisericii, ilustrații cu scene de tortură, diatribe contra C.I.A., versuri porcoase atribuite (poate pe bună dreptate) unor mari poeți ruși etc. Teza recunoscută de domnul Flegon este că Soljenițîn ar fi antisemit, dar întrucât domnul Flegon, nu Soljenițîn, înșiră cu dărnicie toate aceste povești, toate acestea ne lasă în plină confuzie.

De altfel, cel mai faimos agent de intoxicare din K.G.B., Vitali Evghenevici Lui (cunoscut sub numele de Victor Louis), a încercat să publice în Europa în primăvara anului 1968 o copie a cărții pe atunci inedite a lui Soljenițîn, Pavilionul canceroșilor. Dacă manevrele lui Louis n-ar fi fost dezvăluite de o editură a emigranților ruși, Grani, K.G.B. l-ar fi putut aresta pe Soljenițîn pentru publicare ilegală în străinătate și ar fi justificat interzicerea cărții în Uniunea Sovietică sub pretextul că era exploatată în cadrul propagandei anticomuniste din afară. De asemenea Louis va mai încerca „distorsionarea” imaginii lui Soljenițîn prin publicarea pe 16 martie 1969 în Washington Post a unui articol fondat pe un pretins „interviu” al scriitorului. Deși acesta făcuse din plin dovada curajului, cinstei, dezinteresului personal,afirmațiile care i se puneau în cârcă îl transformau într-un plângăcios plin de milă pentru sine însuși, care căuta aureola de martir. Articolul lui Louis lăsa să se înțeleagă că Soljenițîn văzuse cu ochi buni ocuparea Uniunii Sovietice de către naziști în cursul războiului și că responsabilul pentru ororile din lagărele de concentrare fusese Beria și nu Stalin.

(5) IMAGINI SUBLIMINALE

Percepția subliminală a fost descoperită în 1917, la Viena, de către Otto Poetzl. În ce constă aceasta? Elementul subliminal clasic este celebra a douăzeci și cincea fotogramă pe secundă, introdusă într-un film și care se derulează prea rapid pentru ca ochiul să o poată transmite conștiinței, astfel încât se presupune că ajunge direct în subconștient

În 1982 John Bargh și Paulo Pietromonaco au invitat două grupuri de subiecți să vizioneze un filmuleț de desene animate „neutru” în care Donald Rățoiul este rugat să doneze sânge la Crucea Roșie, iar acesta refuză. În filmulețul proiectat primului grup au fost inserate flash-uri, imperceptibile în mod conștient, ce reprezentau cuvinte neutre precum apă sau oameni. În filmulețul destinat celui de al doilea grup, mesajele subliminale erau reprezentate de cuvinte cu încărcătură ostilă, precum insultă sau răutate. La sfârșitul vizionărilor, fiecare subiect a fost invitat să aprecieze comportamentul rățoiului. Cei care au recepționat mesaje subliminale „neutre” s-au arătat indiferenți. Cei cărora le-au fost proiectate flash-uri „ostile” au spus despre Donald Rățoiul că este un egoist, un bădăran indiferent la suferința semenilor săi. Puteți observa, așadar, că imaginile subliminale pot influența modul în care sunt percepute anumite persoane prin inducerea unei anumite atitudini în comportamentul subiecților. Acestea pot avea unele rezultate semnificative doar atunci când ele îndeamnă subiectul la un comportament către care acesta are deja o înclinație firească.

(6) OPERAȚIUNEA VON AUEN (1956)

Tristul personaj al acestei operațiuni a fost doctorul Lodgman von Auen, purtătorul de cuvânt al organizației germanilor din Sudeți, Die Sudetendeutsche Landmannschaft.

Serviciile secrete cehoslovace, pe care le deranja, în încercarea de a-l discredita, au trimis unor personalități antigermane scrisori purtând semnătura lui; în aceste scrisori, doctorul von Auen le mulțumea pentru sprijinul acordat cauzei Sudeților. Destinatarii, furioși, au răspuns cu insulte sau, în cel mai bun caz, cerând explicații. Pentru a complica și mai mult lucrurile, cardinalul Spellman, personaj de marcă al catolicismului american, a expediat o scrisoare de susținere (fictivă, bineînțeles). Bietul doctor von Auen n-a găsit altă soluție decât s-o transmită presei. Nu peste mult, serviciile cehoslovace au demonstrat că scrisoarea cardinalului era falsă.

Pentru toată lumea, a reieșit clar că farsorii erau doctorul von Auen și ceilalți conducători ai mișcării din Sudeți.

(7) Generalul erou Vasile Milea „ Acuzația de sinucidere”

Conform depoziției lui Vătămănescu, ministrul ar fi izbucnit în plâns în fața lui și ar fi exclamat dramatic: Nu mai pot! Ce, eu sunt călău să trag în popor? Căpitanul a continuat: Mi-a mai spus că, dacă se întâmplă ceva (?!), să-i spun lui Barbu, care era șeful de cabinet la minister, că are două cecuri în fișet, care să parvină familiei, pentru nepoții lui, pe care-i iubea mult. Apoi, mi-a spus să-l chem pe Pârcălăbescu – în fața căruia declară din nou că nu poate să tragă în propriul lui popor, Milea cerându-i să spună acest lucru atât familiei, cât și altor persoane.

(Cernăianu Călin, Diplomația lupilor, București, Editura Nemira, 1997)

=== Anexa nr. 1 ===

ANEXA NR. 1

=== Anexa nr. 2 ===

ANEXA NR. 2