Democratizarea Relatiilor Dintre Armata Si Societate In Romania Dupa 1989

ABSTRACT

CAPITOLUL 1: Introducere

CAPITOLUL 2: Democratizarea relațiilor dintre armată și societate în România – precizări conceptuale și cadru teoretic

2.1. Armata ca organizație. Cultura organizațională militară

2.2. Relațiile dintre armată și societate în contextul științelor sociale

2.3. Modele de relații dintre armată și societate

2.3.1. Modelul liberal

2.3.2. Modelul intervenționist

2.3.3. Modelul comunist

2.4. Dimensiuni instituționale ale organizației militare românești înainte de anul 1989

2.4.1. Caracteristicile mediului instituțional național

2.4.2. Principalele trăsaturi ale organizației militare anterioare Revoluției din 1989

2.5. Schimbări în mediul instituțional și în câmpul organizațiilor sociale după anul 1989

2.5.1. Comportamentul armatei în timpul revoluției din decembrie 1989

2.5.2. Rolul CADA în procesul de democratizare a armatei

2.5.3. Relațiile civil- militare

2.5.4. Profesionalizarea armatei

2.5.4.1 Necesitatea profesionalizării armatei

2.5.4.2 Determinări ale profesionalizării armatei

2.5.4.3 Dimensiuni ale profesionalizării armatei

2.5.5. Instituționalizarea controlului democratic civil(CDC)

Cadrul legislativ privind controlul democratic civil

Instituții publice implicate în realizarea controlului democratic civil

Rolul societății civile în realizarea controlului democratic civil

2: Democratizarea relațiilor dintre armată și societate în România – precizări conceptuale și cadru teoretic-

2.1. Armata ca organizație. Cultura organizațională militară

Orice instituție are un mod de organizare caracteristic. Persoanele care lucrează într-un mediu instituționalizat își cunosc foarte bine postul, sarcinile de lucru și pot comunica foarte ușor unii cu alții, datorită existenței unui cod intern al instituției respective .

Activitatea din cadrul organizațiilor se desfășoară normal datorită temelor folosite la nivel general în orice instituție, și anume: structura și proiectarea activitatilor, conducerea si motivarea personalului, satisfactia muncii , leadership-ul, managementul conflictgelor organizationale, comunicaea , luarea deciziilor, evaluarea performantelor- este ceea ce putem numi managementul organizatiilor.

Potrivit Dictionarului Explicativ Roman prin “organizatii ” se intelege o: “1.Asociatie de oameni cu conceptii sau preocupari comune, uniti conform unui regulament sau unui statut, in vederea depunerii unei activitati organizate; 2. Mod de organizare, oranduire, aranjare; randuiala, alcatuire.”(DEX, Academia Romana Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan, Bucuresti, 1998).

Richard W. Scott considera ca cele mai concludente metafore pentru a descrie organizatiile sunt: “ organizatiile ca sisteme rationale , ca sisteme naturale, si ca sisteme deschise”(Claudiu, Niculae, “Schimbarea Organizatiei Militare, Editura Tritonic, Bucuresti , 2004, pag. 16).

Dacă ne referim la organizare ca fiind un sistem rational , aceasta ar constitui “un instrument proiectat să îndeplinească scopuri specificate” (opcit, pag. 16). Cu cât regulamentul unei instituții este mai clar cu atat sarcinile sunt mult mai explicite si precise.

Un sistem este natural atunci când organizația dorește să supraviețuiască și să lupte încontinuare chiar dacă scopurile sale explicite au fost realizate. Iar atunci când ne referim la o organizație că are un sistem deschis trebuie să ne gândim la faptul că aceasta iși procură singură toate resursele materiale, energetice, informaționale și umane din mediul înconjurator, Se poate spune că acest tip de organizație flexibilă face eforturi mari de a se adapta schimbărilor sociale externe.

Modelul de organizare care raspunde cel mai bine activitatii militare este cel al „sistemului rational” bazat pe : structura ierarhica liniara și conducere centralizata (diferentiere clara intre functiile de conducere si cele de executie); grad inalt de formalizare interna; nivel ridicat de integrare a membrilor (cerinte disciplinare stricte).

Prin armata se intelege “1. Totalitatea fortelor militare ale unui stat; oaste, ostire, armie. Mare unitate militara, compusa din cateva corpuri si unitati din diferite arme. 2. Fig. Colectivitate care acționează în vederea unui scop comun.” (DEX, Academia Romana Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan”).

Armata poate fi, si un susbsistem al sistemului social, ea indeplinid anumite functii in cadrul acestuia, aflandu-se in relatii de interdependenta cu alte subsisteme . Functia principala a armatei in cadrul sistemului social este aceea de a apara tara .

Sub aspect organizatoric deci, armata este compusa din mai multe unitati militare, intre care se stabilesc relatii de cooperare, autoritate si control. Activitatile specifice ce e desfasoara in cadrul unitatilor militare sunt variate si anume: activitati de executie- instruire a cadrelor existente si a tinerilor incorporate , activitati de conceptie, conducere si coordonare , activitati cu caracter administrativ.

Orice unitate militara are de indeplinit doua obiective principale: prima se refera la desfasurarea pregatirilor pentru lupta in domeniul specializat al fiecarei unitati si cel de-al doilea are in vedere activitatile auxiliare cu rol administrativ.

In organigrama unitatii militare vom intalni subdiviziuni cu rol de coordonare sau de executie, precum si subdiviziuni cu rol administrativ. Primele au ponderea ierarhica mai mare si poarta denumirea generica de subunitati (grupa, pluton). Celelalte se regasesc sub forma unor servicii, birouri sau compartimente. Ca si în cazul organizatiei militare in ansamblul ei, si intre subdiviziunile unitatii militare se stabilesc relatii formale de autoritate (ierarhica, functionala si de stat major), de cooperare (intre subdiviziunile si posturile situate pe același nivel) si de control ( intre organele de conducere si celelalte subdiviziuni). Ponderea cea mai mare o au relațiile ierarhice și cele funcționale.

2.2. Relațiile dintre armată și societate în contextul științelor sociale

Relația dintre armată și societate reprezintă o temă de actualitate, adesea fiind întâlnită în numeroase cărți de specialitate. Perioadele de schimbări sociale sunt urmărite îndeaproape de specialiști, întru cât acestea afectează toate instituțiile importante ale poporului respectiv. Dintre acestea se numără și armata, care poate fi un important instrument al schimbării dar și o adevarată piedică.

Organizația militară este văzută în anumite lucrări ca fiind una dintre cele mai importante structuri organizatorice ale statului. În termeni sociologici vorbind, armata este alcătuită din grupuri mici sau mari și nu din indivizi, iar influențele venite din partea individului asupra societății nu erau atat de importante și nu se resimțeau atât de bine, precum obligațiile venite din partea organizației pentru individ.

Potrivit celor spuse anterior accentul cade asupra societății și nu asupra individului, iar conceptul de moral neavnd ce căuta aici, el fiind înlocuit de teoria comportamentului organizațional si profesional.

„O armată este efectivă nu dacă are un moral bun, ci dacă structura organizatorică, piramida ierarhiei, managementul, statusul social și controlul civil sunt în concordanță cu nevoile societății și cu misiunile militare ale armatei.

Armata reproduce, în plan miltiar, modelul societații, ea nefiind nici mai bună dar nici mai rea decât societatea din care face parte. (“Armata și societatea.Culegere de texte de sociologie militară”, Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Ed Info- Team, Cap. Armată și societate, pag 29)

Interesul asupra temei relației dintre armată și societate a existat dintotdeauna. Ideei exprimate în legatură cu acesta, întâlnim atât la filosofii politici, precum Alexis de Tocqueville, dar și la sociologici precum Auguste Comte și Max Weber. Chiar părintele sociologiei, Auguste Comte, și-a exprimat ideea potrivit căreia „aspectul militar al vieții asociative este născut odată cu homo sapiens, armele fiind primele unelte ale omului, cooperarea oamenilor fiind necesară pentru supraviețuirea grupului”.( “Armata și societatea în tranzitie”, Marian Zulean, Ed. Tritonic, pag. 20) Însă, tot el aprecia faptul că, în societatea modernă armata a suferit schimbări, precum cea de înlocuire a armatei feudalilor cu armata națională și de trecere a liderilor militari sub observația directă a statului național.

O altă părere importantă aparține lui Max Weber, care afirma faptul că armatele moderne ajută la dezvoltarea instituțiilor birocratice și că „în statul modern omul nu se supune unor persoane, ci unor reguli, instituite de către comunitate, iar ofițerii nu reprezintă decât o categorie specială a funcționarilor, care se supun acelorași norme ale birocrației libere”. ( “Armata și societatea în tranzitie”, Marian Zulean, Ed. Tritonic, pag. 21)

Alte studii importante, referitoare la relația dintre armată și societate, aparțin școlii de geopolitică din perioada interbelică dar și fondatorului Școlii sociologice de la București, Dimitrie Gusti, în studiul său „Știința națiunii”.

Raportul armată- societate în societatea modernă, se reflectă cel mai bine în raportul dintre „ritmul modernizării socioeconomice și gradul de instituționalizare al procedurilor și organizarii politice”. (“Armata și societatea.Culegere de texte de sociologie militară”, Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Ed Info- Team, Cap. Armată și societate, pag 30). Dacă ritmul este rapid atunci se poate ajunge la o decădere a instituțiilor politice, fiind astfel necesară intervenția militarilor pentru a împiedica o eventuală dezagregare a societații. Militarii veghează permanent asupra societății de apartenență și pot prelua controlul ei în situții de criză.

Nivelele de analiză a relației dintre armată și societate sunt următoarele: securitatea națională; gândirea militară sau modelul social-militar; controlul politic civil.

Huntington(1957) aprecia că un element principal al securității naționale îl reprezintă relațiile civil- militare. De asemenea, trebuie să se înteleagă că securitatea națională este un concept mult mai vast decât securitatea militară, aceasta din urmă facând parte din securitatea națională alături de securitatea internă și cea situațională.

Prin securitate națională,concept ce aparține secolului al XIX-lea, Huntington(1971) ințelegea „un produs de localizare geografică a politiicii europene”.(opcit, pag 31)

Politica de securitate națională are ca obiectiv principal întărirea securității instituțiilor naționale și de a le proteja de eventuale pericole externe sau interne. Pe când securitatea militară are ca scop principal prevenirea, descurajarea, înfrângerea și obținerea victoriei împotriva oricărui atac armat asupra statului iar politica situațională de a se adapta rapid la schimbarile economice, sociale, politice și demografice interne și internaționale care pot duce la slabirea puterii statului. (opcit, pag 31)

Legat de cel de-al doilea nivel de analiză al relațiilor armată-societate, și anume acela ce se referă la gândirea militară, sunt exprimate numeroase păreri, precum cele ce aparțin lui H. Baldwin, Samuel P. Huntington sau a lui Abrahamson.

lul social-militar; controlul politic civil.

Huntington(1957) aprecia că un element principal al securității naționale îl reprezintă relațiile civil- militare. De asemenea, trebuie să se înteleagă că securitatea națională este un concept mult mai vast decât securitatea militară, aceasta din urmă facând parte din securitatea națională alături de securitatea internă și cea situațională.

Prin securitate națională,concept ce aparține secolului al XIX-lea, Huntington(1971) ințelegea „un produs de localizare geografică a politiicii europene”.(opcit, pag 31)

Politica de securitate națională are ca obiectiv principal întărirea securității instituțiilor naționale și de a le proteja de eventuale pericole externe sau interne. Pe când securitatea militară are ca scop principal prevenirea, descurajarea, înfrângerea și obținerea victoriei împotriva oricărui atac armat asupra statului iar politica situațională de a se adapta rapid la schimbarile economice, sociale, politice și demografice interne și internaționale care pot duce la slabirea puterii statului. (opcit, pag 31)

Legat de cel de-al doilea nivel de analiză al relațiilor armată-societate, și anume acela ce se referă la gândirea militară, sunt exprimate numeroase păreri, precum cele ce aparțin lui H. Baldwin, Samuel P. Huntington sau a lui Abrahamson.

Din punctul de vedere al lui Baldwin, gândirea militară „cel mai adesea nu este o gândire democratică. Nici o organizație militară nu poate fi democratică și, în același timp, să-și păstreze caracteristicile sale militare; cele două sunt antitetice”.( opcit, pag 32)

Huntington(1957) consideră că există un ideal-tip al gândirii militare, care conferă istoriei și continuitații un rol important și care crede în supremația și întâietatea societății asupra individului. Acesta aprecia faptul ca gândirea militară este o gândire conservatoare și realistă.

Este de înteles acum de ce militarul are o permanentă atitudine de sacrificiu, subordonare și de ce, într-o societate ce se afla într-un continuu proces de modernizare, el este „cel din urma naționalist”. (opcit pag. 33)

O altă parere este cea a lui Abrahamson(1969) care consideră că în rândul militarilor există o omogenitate la nivelul convingerilor polirice, strategice și ideologice. Mai mult, el este de parere că, pentru a se ajunge la aceasta gândire omogenă, candidații, ce doresc să profeseze în armată, sunt aleși în urma unei selecții riguroase. În urma acestei selecții favorizați sunt cei care prezintă atitudini de tipul celor promovate de instituția militară, cei care se conformează valorilor interne ale profesiei și cei care pot duce mai departe convingerile acumulate.

Din toate cele prezentate mai sus se poate defini gândirea militară ca fiind „un set de valori, atitudini, concepții și practici legate de profesie, organizație, societate și cultură specifice militarilor”. (“Armata și societatea.Culegere de texte de sociologie militară”, Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Ed Info- Team, Cap. Armată și societate, pag 33) De asemenea, ea este “conservatoare din punct de vedere politic, naționalistă din punt de vedere patriotic, realistă din punct de vedere ideologic și alarmistă din punct de vedere internațional, dar nu obligatoriu fiecare dintre acestea și toate la un loc”. (opcit)

Autorii cărții „Armată și societate” erau de părere că gândirea militară „are capacitatea de a genera un sistem social propriu, ca o alternativă la starea de stabilitate precară la care sunt condamnate societățile moderne”. (opcit, pag 34)

Huntington, în lucrarea sa “Militarul și statul”, a pus bazele teoriei sale asupra relațiilor dintre armată și societate. Cele doua forțe, care au fost identificate de Huntington ca teze importante în teoria sa, ce modeleaza instituțiile militare, sunt: “un imperativ funcțional ce depinde de amenințările la adresa securității și un imperativ societal provenind de la forțe sociale, ideologii și instituții dominante în societate”.(Zulean, 2004, p. 22). De asemenea, tot Huntington spunea, că problemele apărute între societate și armată, sunt rodul interacțiunii celor doua forțe sociale.

Rolul armatei în societate este discutat în termeni de control civil. Controlul civil al armatei, se referă la o serie de legi, concepte, proceduri prin care politica poate să-și exercite puterea asupra forțelor armate ale unei țari. În cest caz, forța politică are sarcina de a controla, pe când armate-i îi revine obligația de a i se supune.

Huntington aprecia că două sunt forme ale controlului civil într-o societate, și anume un control civil subiectiv și un altul obiectiv.

Controlul civil subiectiv este adesea întâlnit în fostele societăți totalitare, în care procesul democratizarii încă nu s-a finalizat. Acesta presupune o minimalizare a puterii militarilor și în utilizarea prestigiului și a forței lor pentru creșterea puterii unui grup civil(un partid sau grupare politică).(Zulean, 2004, p. 36)

Țările în care există un control civil subiectiv au întreaga elită militară de partea partidului politic aflat la putere. În cadrul instituțiilor militare există mulți oameni politic ce activeaza sub uniforma militară.

Opus controlului civil subiectiv este cel obiectiv, prezent în societățile democratice și care are o atitudine neutră față de viața politică. Principalul său obiectiv fiind acela de a maximiza profesionalizarea militarilor.

Huntington aprecia că apariția problemelor în relațiile civil- militare se datoreza eșecurilor guvernelor democratice de a menține legea și ordinea și de a promova reformele economice.

Părintele second al sociologie militare, Morris Janowitz, elaborează și el o teoriei referitoare la importanța controlului civil asupra societații, teorie ce e total opusă celei ce aparține lui Huntington. Janowitz “observă schimbările produse la nivelul tehnologiei, societații și misiunilor armatei conduc la un rol din ce în ce mai politizat pentru militarii profesioniști”.( Zulean, 2004, p.24)

Pentru Janowitz instituția mitara se dezoltă odata cu societatea, iar cadrul militar urmeaza aceste schimbări sociale și politice.

Cele două teorii, ale relațiilor dintre armată și societate prezentate, sunt diametral opuse, întru cât cea a lui Huntington are o viziune statică, pe când cea a lui Janowitz este mai dinamică.

Tema relațiilor dintre armată și societate a fost îndelung analizată și cercetată, iar cel mai recent studiu ne prezintă imaginea militarului modern, care are “misiuni de a purta războaie clasice și o cultură militară diferită de cea a societății civile”.( Zulean, 2004, p.27)

2.3. Modele de relații dintre armată și societate

Huntington era de părere că pentru a se realiza un control civil obiectiv, trebuie să existe o compatibilitate între etica profesională militară și ideologiile politice ale vremii. De aceea acesta a comparat gândirea și comportamentul militar, considerate drept conservatoare, cu următoarele manifestări ideologice: liberalism, facism, marxism și consevatorism.

În urma analizei sale, s-au descoperit cinci modele de relații dintre armată și societate, și anume: o primă ideologie antimilitară, unde militarii se bucurau de o putere politică mare, dar de un profesionalism scăzut(cazul Americii în timpul celui de-al doilea război mondial), o secundă ideologie antimilitară, caracteristică fiind statelor totalitare moderne, în care militarii aveau o putere politică și un profesionalism militar scazut, și o ultimă ideologie anitimilitară întâlnită în America, înainte de al doilea razboi mondial, unde militarii se bucurau de o înalta putere politică și de un profesionalism militar la fel. Cea de-a patra ideologie descoperită este una pro- militară, unde puterea politică cât și profesionalis-mul militar erau ridicate(Prusia lui Bismarch) și ultima ideologie pro- militară caracteristică Marii Britanii se caracteiza printr-o putere politică scăzută în comparație cu înaltul profesionalism de care dădeau dovadă militarii.

Trei sunt modelele, de relații dintre armată și societate, care acoperă toate cele cinci ideologii descrise de Huntington, și anume: modelul liberal, intervenționist și cel comunist.

2.3.1. Modelul liberal

Modelul liberal, cunoscut și sub numele de model occidental, se caracterizează printr-o lipsă a puterii politice și o concentrare a militarilor asupra dezvoltării profesionalismului lor. Acesta din urmă trebuia să cuprindă tre elemente principale, și anume: expertiza, responsabilitatea și corporatismul.

Expertiza se referea la modul în care militarul iși putea valorifica cunoștințele asimilate și abilitățile specifice profesiei sale în folosul societății din care provenea. Bineînteles, toate acestea trebuiesc facute cu mare responsabilitate.

Corporatismul se referă la uniunea și solidaritatea militară, la unicitatea militară, toate aceste ideei fiind dobândite în urma procesului de socializare militară și infiltrate adânc în mentalitatea militarilor .

2.3.2. Modelul intervenționist

Acest model este caracteristic țărilor din America Latină, Africa dar și țărilor din sudul Europei(Spania, Portugalia, Grecia) și explică intervențiile militarilor în viața politică prin lovituri de stat sau dictaturi militare. În acest caz armata este folosită de catre viața politică pe post de moderator, “fără a produce, însă, schimbări majore în sistemul politic”.(Zulean, 2004, p. 30)

Pentru o posibilă intervenție în viața politică, armata se identifică cu interesul național și consideră că, ceea ce este bine pentru ei, va fi bun și pentru interesul național. Metoda prin care aceștia chiar pot intervenii în plan politic,în prezența unei vulnerabilități mărite venite din partea regimului politic, ar putea fi o criza economice sau politică.

2.3.3. Modelul comunist

Există mai multe păreri legate de relațiile dintre armată și societate în țările comuniste. O primă părere aparține lui Kolkowitz, care aprecia faptul că aceste relații erau unele de tip conflictual, întru cât militarii doresc să intervină ân viața politică, iar partidul unic nu este de acord luand măsuri drastice la adresa lor.

O altă părere este exprimată de Colton, care consideră că în țările comuniste relațiile dintre armată și societate sunt unele de participare, de colaborare. Modelul prezentat de Colton se aseamănă foarte mult cu cel occidental și este total opus celui prezentat de Kolkowitz.

Odon vorbește de un model consensual al relațiilor dintre armată și societate, unde pot avea loc conflicte între cele două organizații, dar pot și colabora, armata fiind văzută ca un aliat al partidului unic datorită înclinației sale spre conservatorism. “Armata a fost un braț administrativ al Partidului Comunist, existând mai multe linii de uniune decât de divizare între partid și armată ”. (Zulean, 2004, pag.32)

Nu existau multe scrieri și cercetări legate de relația dintre armată și societate în România din perioada comunistă, deoarece era considerat a fi un subiect delicat. Totuși specialistul american William M. Bacon Jr., a studiat îndeaproape această problemă, a relațiilor dintre armată și societate, în țara noastră. El a observat că model de conducere a Partidului Unic nu diferea deloc de modelul sovietic. “Armata era folosită ca instrument de propagandă și socializare, atât în spirit comunist, cât și naționalist”. (Zulean, 2004, p. 33) Bacon considera ca modelul, care se apropia cel mai mult de situația din România, era cel participativ al lui Colton.

După revoluția din decembrie 1989, în România au loc schimbări fundamentale, ea încercând sa treacă de la modelul comunist la modelul occidental.

2.4. Dimensiuni instituționale ale organizației militare românești înainte de anul 1989

2.4.1. Caracteristicile mediului instituțional național

Regimul politic anterior revolutiei fi era unul dictatorial, puterea aparținând unui partid unic, ea nefiind împărțită între alte puteri ale statului.

Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată și nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucura de același statut social si economic.

Toți agenții instituționali erau controlați de catre stat, și nu exista un sistem instituționalizat care să le promoveze interesele , ele avand o slabă autonomie și o capacitate redusă pentru a influența poporul. Mediul instituțional al acestei perioade era unul stabil, structurat, în care toate organizațiile își însușeau obiectivele primite din partea partidului unic și astfel li se oferea resursele necesare funcționării lor.

Controlul unic al statului asupra organizațiilor se realiza prin diverse moduri de acțiune precum: politica de cadre(existau persoane de încredere numite la conducere acestora), controlul securității, precum și prin controlul politic. Perioada comunistă era obsedată de ideea de control.

Asa cum am mentionat anterior, respectiv ca toate organizatiile din aceea perioada aveau un sistem de organizare stabil, si organizatia militara se incadra in acest tipar. In centrul structurii sale ierarhice se afla comandantul, care era responsabil unic a activitatii din unitatea militara pe care o avea in subordine. Modul de luare a deciziilor, pe timp de lupta, era unul consultativ, in acest sens fiind ajutat de numerosi oameni specialisti in diverse activitati militare. Insa luarea unei decizi apartinea exclusiv comandantului.

Si armata se afla sub control politic ca si celelalte organizatii din aceea perioada. Modul de supraveghere a activitatii in cadrul unitatilor militare se realiza prin prezenta unor „persoane de incredere” ce asistau la toate deciziile luate de catre comandant, el facand de altfel parte dintr-un sistem politic ce ii evalua activitatea.

Implicarea politicii in organizatia militara a avut efecte negative astfel cea mai nedreapta referindu-se la criteriul de selectie a personalului care ii favoriza pe aceea care aveau o bogata experinta in munca pamantului decat o pregatire profesionala speciala. Un alt efect negativ este cel referitor la introducerea fortata a unor termeni cu conotatii politice in limbajul militar, dandu-i astfel acestuia conotatii artificiale.

In cadrul organizatiilor militare pe langa controlul politic, la care erau supuse unitatile militare, se realiza si o gestionare a problemelor sociale ale personalului, structura de partid avand dreptul de a lua decizii chiar asupra vietii profesionale ale cadrelor militare.

O alta autoritate din cadrul serviciului militar era reprezentata de CI- ist sau, asa cum mai era numit, „Omul de afara”. Principala sa atributie era aceea de „protejare informativa a personalului”. (Niculae, 2004, p. 74).Cu putin timp inainte de inceputul revolutiei, atributiile acestuia erau din ce in ce mai mari, si puterea sa devenise aproape de necontrolat de catre comandant si reprzentantul controlului politic. Aceasta structura oraganizatorica trece in subordinea Securitatii iar persoanele ce erau racolate pentru a ocupa acesta functie nu mai erau alesi din randul cadrelor militare ci din randul ofiterilor de securitate.

Practic în cadrul unitatilor militare existau trei autoritati si anume: comandantul(specialistul care avea in subordine toate celelalte structuri), ofiterul politic (ce se ocupa cu controlul politic), si ofiterul de informatii(reprezentantul Securitatii). Putem spune ca organizatia militara din perioada comunista se caracteriza printr-un echilibru la nivelul puterilor. Iar cariera militara din aceaa perioada se caracteriza prin :

stabilitate profesionala , personalul militar avea garantia unei cariere indelungate si sigure;

se bucurau de un prestigiu social destul de ridicat iar salariile si drepturile lor erau peste nivelul celorlalte profesii;

ascensiunea profesionala era determinata de nivelul studiilor si de varsta personelor incorporate;

proces de întinerire a mediului militar printr-un proces de școlarizare și promovare a ofițerilor tineri pe funcții de conducere.

Importanța armatei în societate anilor ’80, ca instituție a statului, reieșea din ideologia oficială, prin care definea politica statului ca fiind o politica națională. Puterea politică era interesată să asigure loialitatea armatei, de aceea exercita un control politic riguros în cadrul unităților militare prin structurile politice și de securitate, prin ierarhie, prin sistem de formare și educare a cadrelor militare, prin numirea de persoane de încredere in funcții de conducere.

Claudiu Niculae afirma în cartea sa "Schimbarea organizației militare" că datorită existenței regimului dictatorial, mediul instituțional al sistemului militar era strict organizat iar comportamentele cadrelor militare erau susținute de existența unei culturi organizaționale, ce cuprindea ideii înalt instituționalizate, precum: ideea necesitații existenței ierarhiei militare, ideea importanței instruirii, ideea superioritații ofițerului și ideea națională.

Din toate cele spuse pană acum reiese ca: " Specificul organizației militare era dat în principal, de următoarele: existența unui sistem propriu de pregătire; uniformă, simboluri si ceremonialuri specifice; statutul și rolul instituțional de cadru militar; o anumita autonomie în raport cu sistemul juridic; specificitatea activităților operative desfașurate; dotarea cu tehnică militară și gestionarea sistemelor de arme ale societații, precum si de o cultura organizațională proprie”. (Niculae, 2004, p. 78).

2.4.2. Principalele trăsaturi ale organizației militare anterioare Revoluției din 1989

De-a lungul perioadei comuniste, mai exact între anii 1945 și 1989, Forțele Armate Române (FAR) au trecut prin mai multe perioade de schimbare, și anume: o primă perioadă a fost aceea de sovietizare, cuprinsă între anii 1945- 1965, și a constat în reducerea drastică a Forțelor Armate Române de la un efectiv de 500 000 de persoane la 138 000, în urma Tratatului de la Paris din anul 1947. Acest proces de reducere de personal a fost prielnic și pentru Partidul Comunist Român pentru a „purifica vechea armată regala”.( Zulean, 2004, p.45) Astfel foștii generali ai armatei regale au fost încarcerați și omorâți.

A urmat astfel recrutarea unui număr de 1000 de oameni, ce au fost formați pe teritoriul URSS-ului în cadrul Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formându-se atfel Direcția Superioară pentru Cultură, Educație și Propagandă, devenid apoi Departamentul Politic Superior al Amatei aflat sub conducerea generalului Nicolae Ceaușescu. Acest department avea drept scop principal asigurarea controlului politic al Partidului Comunist asupra armatei.

În anul 1958 armata sovietică s-a retras, permițând astfel o schimbare de direcție prin înființarea unei armate naționale în România. După anul 1965 doctrina armatei militare a fost înființată în întregime iar Nicolae Ceaușescu a fost numit secretar general al Partidului Comunist Român. Acum are loc cea de-a doua faza de transformare a FAR, și anume aceea de profesionalizare(între anii 1965- 1979).

Ceaușescu nu a fost de acord cu invazia Trupelor de la Varșovia, conduse de Moscova, în Cehoslovacia în anul 1968. Prin această decizie, el și-a atins apogeul puterii și a transformat Uniunea Sovietică într-un dușman la fel de periculos ca și NATO. Consecințele hotărârii sale au fost acelea de a se forma o armată mult mai bine pregătită și o mai bună politică de apărare.

Se dorea înfaptuirea unei legături din ce în ce mai puternice între armată și popor. Un moment important l-a costituit introducerea în strucura organizatorică a armatei a aparatului pentru educatie. Acesta din urma avea ca obiectiv principal educarea militarilor ca demni și devotați apăratori ai statului. Aveau acces la educație nu numai militarii profesioniști, încadrați deja, ci și tinerii țarani sau muncitori care erau recrutați pentru a-și înfăptui stagiul de pregătire militară obligatorie. Cu ajutorul acestora din urmă se putea înfăptui o armată de masă bine pregatită în situații de atac extern sau în cazul unei revoluții.

Pregătirea cadrelor militare a înregistrat o continuuă creștere sub raportul conținutului științific al procesului de învățămant. Programele de învătământ și-au îmbunătățit structura și conținutul, acestea din urmă fiind regîndite în spiritul ideeii de apărare a statului și a poporului său. Perfecționarea pregătirii ofițerilor dar și pentru cei care îmbrățișau seviciile armatei, era destul de vasta. Și anume, aceștia trebuiau să participe la convocări, la antrenamente, aplicații de specialitate, exerciții demonstrative, programe de perfectionare etc.

Partidul Comunist împreună cu comandantul general al Forțelor Armate Române, Nicolae Ceaușescu, sprijinea întru totul armata și procesul de profesionalizare a militarilor. Alături le-a fost și industria românească de apărare prin reînzestrarea completă a tuturor genurilor de armată cu armament și tehnică de luptă modernă. Toate organizațiile militare dispuneau de rachete, avioane de luptă, tancuri,, transportoare blindate, nave de luptă, aparatură electronică modernă, mijloace de transmisie, sisteme radiotehnice complexe precum și de modernele camioane Carpați, care îi ajuta pe militari să se deplaseze pe orice tip de teren.

Aceste atenții resimțite în activitățile din organizațiile militare, constituiau un „puternic factor mobilizator al energiilor spirituale, morale și fizice ale militarilor”.(„Forțele Armate ale Republicii Socialiste România”, col Constantin Antip, Gheorghe Bejancu, Ed. Militară, București, 1966, pag. 51)

România s-a bucurat de o armată profesionistă foarte bine pusă la punct și de o politică de aparare coerentă timp de două decenii.

Începând cu anii 80 etapa de prosesionalizare devenise costisitoare,și de aceea noul obiectiv al armatei era acela de „apărare a realizărilor revoluționare” și de „integrare economică și socială” a organizațiilor militare.( Zulean, 2004, p. 47) Se trece astfel în ultima etapă de transformare, prin care a trecut armata în perioada comunistă, și anume: etapa de deprofesi-onalizare, cuprinsă între anii 1980- 1989.

Noile modificări ale organizației militare au facut ca Forțele Armate Române să înceapă a lucra în economia națională, iar în Ministerul Apărării Naționale a fost înființată o Direcție pentru Lucrări în Economia Națională, care se ocupa strict de centralizarea activității militarilor. Dintre sarcinile armatei se numărau construcțiile de canale și drumuri. Pentru aceste lucrări economice naționale au fost utilizați peste 85 000 de militari, numai în anul 1989.

În ultima perioadă a regimului comunist, armata Romaniei era numeroasă dar nepregatită din punct de vedere profesional pentru a se adapta noului context de securitate post- Război Rece. Ceaușescu, înainte de 1989, lansase ideea potrivit căreia „România are de-a face cu o conspirație internațională și că pericolele sunt peste tot”. (Zulean, 2004, p. 49) Însă, toate deciziile luate de acesta, trăda grija sa față de securitatea sistemului comunist și față de securitatea națională. Ceaușescu a decis să se reducă numărul ofițerilor profesioniști, și a trimis militarii să muncească în agronomiei sau în domeniul construcțiilor de poduri sau canale, toate acestea considerându-le a fi în folosul economiei naționale. De aici reiese faptul că, el nu mai îi acorda o mare importanță armatei, și pregătirii sale pentru a putea face față unui atac extern, bazându-se mai mult pe Securitate. Apelarea la serviciile secrete era singurul său mod de a-și putea menține controlul asupra poporului român,dușmanul său intern.

2.5. Schimbări în mediul instituțional și în câmpul organizațiilor sociale după anul 1989

După revoluția din 1989 au avut loc numeroase schimbări care au afectat societatea română. Societatea româneasca a trecut printr-un proces de reorganizare, astfel încât vechile instituții, ce beneficiau de autoritate totală asupra poporului, au fost inlocuite cu instituțiile democratice si anticomuniste.

Și armata, ca entitate esențială a vieții sociale, nu a fost ocolită de valul de reforme ce a cuprins întreaga Românie.

Reforma din cadrul organizațiilor militare consta în formarea unei armate închegate, profesionalizată și flexibilă, ce era în concordanță cu nevoile interne și internaționale de securitate.

Potrivit Constituției din 1991, armata era subordonată poporului pentru „garantarea suveranității, independenței, integrității teritoriale și democrației constituționale”(Constituția României, Articolul 117, pragraful 1, Monitorul Oficial al României,Partea I, Nr. 223 din 21 noiembrie 1991)

Reforma militară, ca proces, cuprinde mai multe etape ce se manifestă pe perioade de timp diferite. Principalul obiectiv al acesteia era acela de a reorganiza sistemul militar și de a-l perfecționa apelând la mijloace atât interne cât și externe.

Referindu-ne la mijloacele interne, trebuie să amintim faptul că reforma militară face parte dintr-o reformă structurală și funcțională prin care trece întreaga societate românească post- revoluționară.

Democratizarea organizației militare a constat în instituirea controlului civil asupra forțelor armate și prin consolidarea relațiilor dintre civili si militari.

Pe plan extern o determinantă importantă a reformei militare a fost aceea de a transforma mediul instituțional de securitate prin micșorarea riscurilor convenționale. Se dorea o armată redusă numeric, profesionalizată, flexibilă și care poseda de mijloace și tehnici moderne de luptă.

După momentul decembrie 1989 au existat în 1990, 1991 și în anul 1999 alte mișcări revoluționare, în special cele ce aparțineau minerilor și luptau împotriva regimului politic nou format, pentru a le acorda drepturile cuvenite.

Mișcarea revoluționară a avut drept scop democratizarea regimului politic, însă a tras după ea un întreg proces de schimbare socială, cuprinzând atât domeniul politic cât și cel economic și social.

Procesul de instituire a sistemului de norme și structuri organizaționale a fost acceptat de catre popor mai ușor fața de procesul efectiv de instituționalizare a tuturor organizațiilor din vechiul regim. Acesta a întâmpinat rezistența mai multor instituții vechi, a credințelor,miturilor și a ritualurilor, care erau puternic instituționalizate în societatea românească de dinaintea anului 1989.

Cele mai importante efecte instituționalizate care au fost adoptate de noul regim politic sunt:

dreptul la reprezentarea politică, ce a condus la apariția partidelor și a votului democratic ;

dreptul la reprezentare și la asociere profesională, ce a condus la apariția sindicatelor ;

apar organizațiile nonprofit ;

apariția mass- media independente ca rezultat al libertații cuvântului.

Toate aceste efecte noi apărute au încercat să se păstreze pe parcurs pe scena societății, evoluând și menținându-se ca centre de putere în societate. Acestea și-au dezvoltat propria organizare și "au început să se manifeste ca agenți instituționali și ca surse de instituționalizare în raport cu alți actori sociali.” (Niculae, 2004, pag. 80)

Datorită mișcărilor revoluționare din decembrie 1989, instituțiile statului de atunci au avut de suferit prin scăderea legimității lor și a autorității. Democratizarea societății a condus la apariția a mai multor centre de putere în societate ceea ce a determinat distrugerea partidului unic.

2.5.1. Comportamentul armatei în timpul revoluției din decembrie 1989

Starea de ambiguetate și confuzie ce caracteriza sistemul militar în perioada revoluției, în special după 16 decembrie, se datora următorilor factori:

“dificultatea de a identifica și explica natura “atacului” împotriva României pe timpul evenimentelor revoluționare;

divizarea comenzii militare, după moartea ministrului apărăriidin dimineața zilei de 22 decembrie, între generalii Gușă și Stănculescu, urmată de numirea la comanda armatei a unei persoane puțin cunoscute de marea majoritate a militarilor;

imprecizia obiectivelor politice inițiale ale revoluției: schimbarea unei persoane, a conducerii superioare a statului sau a întregului regim politic?;

inducerea sistematică în eroare a unităților militare asupra diverselor ținte (obiective) militare, prin acțiuni specifice războiului informațional și psihologic și utilizarea largă a mijloacelor de diversiune radio-electronică.” (Niculae, 2004, pag. 84)

Datorită factorilor mai sus prezentați, multe unități militare au acționat fără o coordonare centralizată. Singura modalitate de control a acțiunilor militare(legală, ierarhică, cultural-valorică) care mai funcționa în momentul revoluției era cea cultural- valorică.

Din punct de vedere legal, armata nu știa cum să acționeze, deoarece conștientiza existența unui protest de masă și a dorinței înlăturării regimului politic. Cadrul ierarhic era și acesta diversificat, datorită confuziei create de schimbările produse la conducerea superioară a armatei.

Numai sistemul de norme și valori era cel care dicta conștiinței cadrelor militare în momentul revoluției. Toate acțiunile acestora stăteau sub semnul stereotipurilor și credințelor puternic instituționalizate în gândirea lor.

Din punct de vedere legislativ armata are funcția de apărare a țării și a populației împotriva posibilelor acțiuni externe, asigurându-se astfel independența statală.

Deși armata era politizată, ea nu avea ca funcție să protejeze partidul. Scopul său era acela de a proteja țara de eventualii agresori externi și de a pregătii tinerii militari înrolați,de aceea executarea serviciului militar era obligatoriu. Se dorea formarea unei armate de masa bine pregatită și gata pentru a face față oricărui atac.

Serviciul militar obligatoriu era puternic instituționalizat în rândul civililor dar și al militarilor. Acesta se transformase dintr-un mod de asigurare a forței pentru armata într-o adevărată școală, ce avea ca obiectiv principal pregătirea tinerilor bărbați pentru greutățile vieții.

Militarii români pre- decembriști aveau o tendință de pasivitate, neacționând decât în momentul unui atac armat extern, și erau predispuși la conformism, acceptând întocmai toate deciziile venite de la partid.

Datorită caracteristicilor mai sus prezentate, armata română din timpul revoluției, era o armată îndoctrinată de ideei comuniste și tradiționale. Militarii știau că scopul lor, în acele momente de haos, era acela de a proteja populația. În starea de confuzie creeată odata cu ieșirea în stradă a omenilor, ei vedeau totul ca “un preambul al unui eventual război declanșat dinspre vest pentru dezbinarea țarii.( Niculae, 2004, pag. 89)

Realizând că a izbucnit o revoluție armata era pusă în situația de a alege în favoarea cui vor intervenii în forță, pentru popor sau regim? Alegerea lor a fost poporul, acesta din urmă dovedindu-se a ata la baza întregii mentalități militare post- revoluționare.

După înăbușirea revoluției au mai avut loc numeroase mișcări revendicative, la care forțele armate nu au intervenit, ca urmare a culturii conformiste ce îi caracteriza.

2.5.2. Rolul CADA în procesul de democratizare a armatei

După revoluție numeroase instituții ale statului s-au confruntat cu o perioadă de criză de legitimitate și de identitate. Nici instituția militară nu a fost ocolită de această periodă confuză.

S- a încercat din partea conducerii organizației militare creearea unui nivel optim de legitimitate externă, față de societate, și internă față de proprii membrii.

În perioada de criză creeată la nivel extern, răspunsul dat de conducerea societății era ceeat după următoarea logică: “Acceptați- ne pentru că suntem în ton cu spiritul epocii: suntem deschiși la nou (vom democratiza armata și o vom înnoi), suntem deschiși la comunicare și transparență, vom adopta cele mai moderne mecanisme de organizare și gestionare a resurselor primite din partea societății, similare celor din viața civilă ” (Niculae, 2004, p.91)

O altă decizie importantă luată la nivel extern, după momentul revoluției, a fost aceea de a desființa toate structurile politice și trecerea lor sub “un control strict a structurii de contra- informații”. (Niculae, 2004, p 92)

Nivelul intern, din perioada crizei post- revoluționare, a urmat modelul din cîmpul organizațional și instituțional. Astfel s-au format mișcări cu caracter grevist, care pretindeau schimbări în organizația și în profesia militară.

În cadrul organizațiilor militare au început să se formeze grupări cu caracter sindicalist, care s-au unit la nivel central formând astfel “Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei”(CADA).

Această organizație nou înființată a acționat ca o autoritate reprezentativă, pentru a exprima opiniile personalului militar. CADA participa la negocierea unor probleme esențiale, ce caracteriza unitățile militare ale vremii și solicita să se impună schimbări radicale în mediul de organizare a sectorului militar.

Organizația CADA a funcționat ca “sursă și agent de instituționalizare internă, emițând periodic, alături de conducerea armatei, comunicate de presă în legătură cu diverse aspecte de interes”(Niculae, 2004, p.94) Ea a fost însă eliminată și scoasă în afara legii imediat după primele alegeri demcratice, în urma cărora li s-a oferit suport major de legitimitate principalelor instituții aparat ale statului.

Scpul CADA a fost acela de formare, de jos în sus, a unei autorități asemănatoare cu cea a sindicatelor din noile organizații economice, ce ar fi trebuit să vegheze asupra intereselor socio- profesionale ale cadrelor militare.

În toate mesajele emise de CADA, accentul cade pe justificarea modului propriu de acționare. Exista două moduri de mesaje pe care organizația s-a axat: un prim mesaj cu caracter ideologic și un alt mesaj de tip evaluator.

Cel cu caracter ideologic este “axat pe naționalismul armatei, pe legătura ei cu trecutul”(Niculae, 2004, p. 96), iar mesajul cu caracter autoevaluator se axa pe evidențierea caracterului legal al activității CADA.

Organizația cu caracter sindicalist se prezenta ca o grupare responsabilă, preocupată de rezolvarea problemelor cadrelor militare. În structura organizației CADA, având un rol secund, se aflau cele două personaje ale acțiunii(CADA și restul cadrelor de inițiativă înființate de Ministerul Apărării) și relația dintre aceștia.

În structura comunicării CADA, pe locul trei se aflau obiectivele funcționării sale, și anume: nevoile sociale și profesionale ale cadrelor militare, schimbarea organizării structurale și a personalului militar, a modului autoritarist de conducere din armată, nepolitizarea armatei.

CADA acționa pentru democratizarea armatei într-o formă legală, de aceea ea se afla într-o continuuă comunicare deschisă cu autoritățile.Însă odată cu desființarea CADA regimul militar a intrat într-un proces de reproducere pe baza mecanismelor sociale.(Niculae, 2004)

Programul reformei forțelor armate cuprindea totalitatea schimbărilor și a măsurilor luate, pentru a rezolva în mare parte problemele cu care se confrunta armata atunci. Astfel s-a hotărât modificarea legislației în domeniul apărării naționale, modernizarea echipamentelor de muncă, schimbarea mentalității privind recrutarea și pregătirea personalului militar profesionalizat, luarea unor măsuri pentru protecția socială a unui cadru militar, nepolitizarea armatei, introducerea controlului civil democratic asupra armatei (CCD) și înființarea unor departamente de relaționare cu scietatea civilă.

Totalitatea schimbărilor propuse în reforma militară sunt în concordanță cu tendințele de evoluție a armatelor occidentale.

2.5.4. Profesionalizarea armatei

Armata „reprezintă totalitatea forțelor regulate ale unui stat”( Georgescu Haralambie, Dicționar enciclopedic militar (A-B), București, Editura AISM, 1996, p.113), ea poate folosi în mod legal și organizat violența pentru a putea duce la bun sfârșit misiunile.

Ca organizare, armata este o instituție ce se compune din subunități, unități și mari unități de luptă, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile legilor statului. Principalul său obiectiv este acela de a îndeplinii misiunile constituționale și a celor provenite din calitatea sa de membru al unei alianțe politico- militare.

Reorganizarea și profesionalizarea armatelor în epoca modernă este procesul prin care formatul și structura organizațională, dimensiunea, resursele și misiunile forțelor armate sunt restructurate și adaptate în conformitate cu necesitațile sociale în schimbare. Tendința fiind aceea de a se renunța la foarța militară de mobilizare catre o forță militară permanentă. ”Societatea moderna impune așadar „militarizare” a sectoarelor civile si o „civilire” a sectoarelor militare.”( „Armata și societatea”, coord. Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean ).

„Funcția militară este o funcție socială a oricărei societăți, ea ajutând la gestionarea violenței în societate. În trecut principalul scop al armatei era acela de a participa la razboi.” Astfel, în prezent s-a renunțat acel tip de mentalitate, iar armata are ca scop principal descurajarea violenței și prevenirea războiului.

Având în vedere modul de recrutare a militarilor în termen se poate vorbi de următoarele tipuri de armată: armată de masă, de profesioniști și armată mixtă.

Armata de masă cuprinde totalitatea militarilor în termen, care execută stagiul militar obligatoriu. Aceștia nu ajungeau în armată în mod voit, ci împotriva dorinței lor prin conscripție. În prezent acest gen de armată este în declin.

Armata de profesioniști este compusă din militarii care au venit din proprie dorință să se angajeze în armată, având la bază o pregătire profesională în conformitate cu posturile și funțiile pentru care optau. Angajarea lor se face în urma unui concurs de valorificare a cunoștințelor teoretice și practice pe care aceștia le au. Tipul acesta de armată este caracteristic statelor dezvoltate.

Cel de-al treilea tip de armată, și anume armata mixtă, este alcătuită din militari proveniți din conscripție dar și din militari de carieră.

Adoptarea unui nou mod de gândire nu a fost ușor acceptat de către toți militarii, fiindu-le foarte greu celor ce aveu încă o mentalitate tradițională.

Huntington în 1957 scria în cartea sa despre profesionalismul ce diferențiază ofițerul modern de acel luptator de odinioară, și despre profesionalizarea care face distincția dintre armata de masă și armata modernă.( „Armata și societatea”, coord. Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean). Cele trei caracteristici ale individului profesional din punctul de vedere al lui Huntington sunt: expertiza(cunoașterea și înțelegerea lucrurilor, problemelor), responsabilitatea (moralitatea individului fața de client) și spiritul de corp(conștientizarea grupului din care face parte și a responsabilității pe care o poartă în cadrul acelei colectivități).

Când ne referim la militarul profesionist, ne gândim la o persoană „înalt calificată”, un expert cu bogate cunoștințe și abilități în domeniul militar.

Profesionalizarea armatei reprezinta procesul de transformare conceptuală, managerială și profesională pe care îl parcurge corpul militar pentru a fi în conformitate cu noile cerințe sociale și politice. Datorită acestei profesionalizari, ce a individualizat armata, societatea s-a apropiat și mai mult de acest mediu pe cale profesională.

Atunci când ne referim la profesionalizarea armatei, nu ne gândim numai la dispariția conscripției, ci la modul în care gradul de calificare profesională crește atât în rândul militarilor de carieră cât și în rândul militarilor angajați. De asemenea se cere o foarte bună cultură de specialitate, care să fie în conformitate cu exigențele funcției pentru care optează, o implicare activă pe toată durata activității sale militare.

Necesitatea profesionalizării armatei

Profesionalizarea armatei este o necesitate importantă pentru România, întru cât aceasta ajută la realizarea reformei din armată, la realizarea sarcinilor de membru al unor tratate și pacte internaționale, îmbogățirea armatei cu echipamente militare și tehnici de muncă modernă, la democratizarea societății românești.(Sarcinschi, 2005, p. 9)

Procesul de schimbare a armatei a început imediat după anul 1989 iar principalul său obiectiv era acela de a transforma Armata Română într-o organizație modernă, flexibilă, eficientă și compatibilă cu celelalte armate ce aparțineau țărilor membre NATO. De asemenea, armata română trebuia să-și îndeplinească misiunile ce îi revin în urma aderării la organizații internaționale.

Democratizarea armatei române avea ca obiective principale următoarele: reorganizarea structurii funcționale, asigurarea fondului financiar pentru întocmirea de programe de evaluare a activității militare, formarea unor structuri echilibrate de personal, îmbunătățirea modalităților de protecție socială a cadrului militar disponibilizat.

Pentru a înțelege necesitatea procesului de profesionalizare a armatei, se cere a se prezenta etapele parcurse anterior, și anume în perioada 1990- 2004. O primă etapă este cea cuprinsă între anii 1990- 1993, care s-a caracterizat prin reducerea rapidă a personalului militar, creearea unui nou cadru legislativ, după care să se orienteze armata din punct de vedere organizatoric și funcțional.

Cea de-a doua etapă, 1994- 1996, este reprezentativă deoarece armata română semnează Documentul- Cadru al Parteneriatului pentru Pace. În urma acestei aderări, ea poate sa participe alături de celelalte armate ale stator membre, la misiuni NATO- PfP.

În etapa a treia, 1997- 2000, armata română a participat la Summit-ul de la Madrid și la reuniunea Sintra unde s-a lansat conceput de Parteneriat Operațional Intensificat.

Anul 2000 a fost un an de cumpănă pentru armata română, întru cât se formase o discrepanță între resursele financiare, probleme interne și îndatoriri.Aderarea României la NATO era în mare pericol, deoarece nu mai existau fonduri pentru a se putea pune în practică argumentele strategice și geopolitice de aderare. De asemenea, România prelua multe îndatoriri internaționale, iar situația din țară era foarte gravă. ( Sarcinschi, 2005, p.12)

O a patra etapă este cuprinsă între 2001- 2004 și a reprezentat perioada de refacere procesului de reformă și continuarea profesionalizării armatei. Scopul principal era acela ca armata să devină un aliat eficient și de a devenii o organizație stabilă. Interesele naționale sunt protejate și promovate datorită participării forțelor armate la misiuni internaționale, ca urmare a angajamentelor militare luate.

Odată cu realizarea reformei, armata poate sa se adapteze mult mai ușor la schimbările ce au loc în societate, și anume la cele de tip economic, cultural, polic și social. Și odată cu toate astea și mediul militar se caracterizează prin corectitudine, transparență, finanțare flexibilă. ( Sarcinschi, 2005, p.13)

Democratizarea societății române s-a produs dupa anul 1989, aceasta constând într-un lung proces de trecere de la o societate dictatorială, de la o economie supercentralizată, la o societate democrată, la o economie de piață. Acestă schimabare afectează și așa cum am mai menționat și organizarea militară, modul de recrutare a militarilor și a efectuării serviciului lor militar.Reforma ce avea loc și în cadrul armatei presupunea existența unui personal militar profesional, care să îndeplinească sarcini și acrivități complexe moderne.

Armata de profesioniști este o armată flexibilă, bine organizată strategic și gata să intervină în situații de urgență. Pentru a se forma o astfel de armată s-a renunțat la militarii aduși prin conscripție și s-a trecut la voluntariat, prin angajarea celor care doreau să lucreze cu contract ca militari profesioniști. Aceștia din urmă aveau o pregătire de specialitate și cunoșteau modul cum trebuie să acționeze dint-o situație în alta, asumându-și răspunderea pentru comportamentul lor.

Odată cu renunțarea la conscripție se ofera o șansa egală tuturor celor ce doresc să lucreze în cadrul armatei, întru cât o societate modernă permite oricărei persoane să aibe drepturi egale în toate domeniile de activitate. Se dorește astfel renunțarea la cantitate în favoarea calității, adică trecerea de la o armată de masă la una profesionalizată asemenea armatelor statelor membre ale Alianței Nord- Atlantice.( Sarcinschi, 2005, pp.14- 20)

Pentru ca profesionalizarea armatei să fie întru totul realizată, Forțele Armate Române se ocupă de înzestrarea cu echipament performant de luptă, cu arme și tehnologie modernă, pentru a fi pregătite să facă față oricărui tip de atac. Bineînteles că se dorește existența unui personal militar foarte bine pregătit, care să știe să mânuiască armamntul și să le întrebuințeze eficient.

În prezent, odată cu dispariția amenințărilor Războiului Rece, mediul de securitate național și internațional se află într-o stare de stabilitate. Altele fiind însă, amenințările care tulbură securitatea națională, și anume: terorismul internațional, crima organizată și traficul ilegal de persoane. ( Sarcinschi, 2005, p. 20)

Cauzele ce au condus la profesionalizarea armatei au fost de natură internă și externă. Cauzele interne sunt: „schimbarea regimului politic în România; trecerea economiei românești la organizarea și funcționarea pe temeiul principiilor economiei de piață; ieșirea dintr-o alianță politico- militară și aderarea la alta; deficitul demografic; democratizarea societății românești”.( Sarcinschi, 2005, p. 22)

Principala cauză ce a condus la profesionalizarea armatei a fost schimbarea regimului politic. Ca orice nou regim politic ales va face anumite schimbări la nivelul instituțiilor statului, printre acestea se numără și armata. Pentru regimul politic, instituția militară este doar un instrument, un mijloc de apărare a sa, căruia îi explică de la început organizarea și modul în care trebuie să acționeze față de organul legislativ și executiv, pe care el îl reprezintă. Se dorește formarea unei armate profesionalizate care să-i fie credincioasă noului regim politic.

Cel de-al doilea motiv, este trecerea economiei românești la o economie de piață. Întregul sistem economic își pune amprenta asupra armatei unui stat, întru cât armata este o instituție bugetată. Odată cu trecere de la o economie centralizată la o economie de piață se dorește a se evalua performanțele activităților militare și a se calcula cheltuielile necesare misiunilor armate.

După terminarea revoluției, România parăsește Tratatul de la Varșovia, alianță politică la care a fost obligată să adere, datorită statutului său politic de aliat al URSS-ului. Astfel armata română dorește să adere la NATO, realizând toate criteriile de aderare cerute de Alianța Nord-Atlantică. ( Sarcinschi, 2005, p. 23)

Deficitul demografic este o altă cauză și constă în micșorarea populației care ar putea să execute serviciul militar. Cauzele acestuia sunt : plecarea tinerilor spre alte țări în căutare de locuri de muncă, creșterea mortalității și scăderea natalității.

Un ultim factor determinant ar fi democratizarea societății românești care oferă populației mai multe drepturi, astfel cei ce doresc să se angajeze în armată și îndeplinesc condițiile legale au această libertate de a alege această meserie.

Dintre factorii externi enumerăm:asumarea de catre armata română a unor obligații și îndatorări, ca urmare a aderării la diverse organizații de securitate națională și internațională, reducerea efectivelor militare, ca urmare a semnării de convenții militare, participarea trupelor române la acțiuni înmpotriva terorismului internațional, compatibilitatea armatei române cu celelalte armate ale statelor membre NATO.

Armata Română dupa anul 1989 a semnat foarte multe tratate și convenții, orientându-și tot mai mult interesul spre Occident. Modul în care își ducea la bun sfârșit toate obligațiile, făcea să-i crească tot mai mult credibilitatea și demonstrează eficacitatea unei armate alcătuite numai din profesioniști. Și în prezent sunt trupe de militari trimise pentru a executa misiuni împotriva terorismului internațional sub egida ONU.

În anul 2004 România a aderat la NATO, ce reprezintă o organizație politico-militară. Pentru a devenii membră, armata română a trebuit să îndeplinească anumite caracteristici esențiale ale Alianței, precum participarea la acțiuni împotriva terorismului internațional, realizarea unei reforme în cadrul armatei, și și-a realizat toate responsabilitățile privind mediul de securitate național și internațional.

Dimensiuni ale profesionalizării

Dimensiunile ce caracterizeaza profesionalizarea armatei, ca proces, sunt: dimensiunea unamă, materială, militară și normativă.

Dimensiunea umană se referă la modul de recrutare a pesonalului militar, la formarea lui profesională, perfecționarea pe parcursul carierei militare, reconversia și reintegrarea în societate a celor ce ies din sistem și a celor trecuți în rezervă. Reorganizarea sistemului de management al carierei militare s-a realizat prin diferite programe ce a avut în vedere toate nivelele resurselor umane: recrutarea ersonalului, definirea posturilor, perfecționarea cadrelor militare, evaluarea profesiei militare. (Sarcinschi, 2005, pp. 27-29)

Dimensiunea structurală se referă la modul de organizare a instituției militare. Armata este alcătuită din subunități, unități și mari unități iar personalul militar ce face parte din acestea este unul profesionist. Acesta din urmă este mult mai bine văzut din punct de vedere financiar, iar profesionistul nu face altceva decât ce îi cere postul, funcția.Structura armatei române trebuie să fie în concordanță cu armatele celorlalte state membre NATO.

Dimensiunea materială se ocupă de ținerea evidenței bunurilor pe care armate le are dar și pe cea a dotărilor ulterioare. Când ne referim la bunuri materiale amintim: cladirile militare, tehnicile de luptă, armamentul, mijloacele de trensport, bază de date. Toate achizițiile se fac în urma primirii fondurilor, care pot fi gestionate în funcție denecesitățile unităților militare. O parte din bani pot fi folosiți pentru refacerea unor echipamente militare deja existente, iar o alta parte din bani pentru achizițoionarea de alte bunuri militare.

În ceea ce privește dimensiunea militară, ea se referă la toate activitățile ce au loc în cadrul unităților militare, la modul în care armata de profesie acționeaza în situații diferite interne sau externe, acolo unde interesele țării o cer, iar dimensiunea normativă se ocupă cu partea legislativă a instituției militare, și anume cu toate legile, ordinile, instrucțiunile militare de organizare și funcționare a ei. Legile sunt elaborate pentru a ajuta armata de profesie, și sunt în concordanța cu legile celorlalte armate ale statelor membre NATO.

Principalele obiective ce au stat la baza profesionalizării armatei române au fost: nepolitizarea armatei, formarea cadrului legislativ pentru armata profesionalizată; participarea la misiuni interne și externe a trupelor române. Întregul program de reforma a armatei române a fost în conformitate cu obiectivele politice stabilite, și anume aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeană.

2.5.5. Instituționalizarea controlului democratic civil

Cadrul legislativ privind controlul democratic civil

Controlul democratic civil a apărut pentru prima dată în Constituția din decembrie 1991 și în Legea apărării naționale nr.45/ 1994. Tot în Constituție este menționat faptul că armata „este subordonată voinței poporului în scopul garantării suveranității, independenței, integrității teritoriale și democrației constituționale a țării”.(Constituția României, 1991) În Legea apărării naționale apar completări cu privire la structura sistemului de apărare, principii ce explică modul de realizare a apărării naționale în stat precum și sarcinile ce le revin autorităților publice cu privire la apărarea națională.

Există și alte legi care aduc completări la cadrul legislativ în ceea ce privește relațiile dintre armată – societate și organizarea apărării, cum ar fi: Legea privind pregătirea economiei naționale și teritoriului pentru apărare, Legea privind pregătirea populației pentru apărare, Legea privind organizarea și funcționarea MapN.

Controlul democratic civil din perioada comunistă, era unul totalitar și aparținea Partidului și Securității, după 1989, însă, s-a dorit o democratizare a controlului civil. Schimbarea consta în încercarea de a nu politiza sistemul militar și de a profesionaliza armata.

Instituții publice implicate în realizarea controlului democratic civil

Controlul civil este atent monitorizat de către clasa politică alesă de popor. Ea are legitimitate de „a stabili prioritățile si misiunile, de a evalua activitatea sistemului de securitate, neintervenind în modul de îndeplinire a misiunilor”.(www. Ziarul22. ro)

Conform prevederilor Constituției toate cele trei puteri politice, executivă, legislativă și judecătorească, au rolul de a supraveghea armata. Astfel, puterea legislativă, reprezentată fiind de parlament, are rolul de a promulga legi, de a controla bugetul, de a aproba misiunile externe ale armatei române și de a elabora strategii de securitate și apărare.

Partea executivă este reprezentată atât de președintele statului, cât și de prim- ministru. Președintele reprezintă „ Statul român și este garantul independenței, unității și integrității teritoriale ale țării. El este Comandantul Suprem de Apărare a Țării”. (Zulean, p. 56) El are o mare influență asupra problemelor de siguranță națională și de gestionare a situțiilor de criză. Prim- ministru se află la conducerea guvernului și aplică politica de apărare, apelând la ministrul Apărării.

Cea de-a treia putere, și anume cea judecătorească, are rolul de a verifica armata, ca pe oricare altă instituției, și de a observa dacă, din punct de vedere legal, sunt bine întocmite actele ce privesc strategia de apărare a țării.

Rolul societății civile în realizarea controlului democratic civil

O societate democrată „presupune existența unor mecanisme informale și a unor instituții non- statale pentru realizarea controlului civil indirect, organizații ale societății civile”. (Zulean, p. 59)

Dintre acestea menționăm: presa, organizații non- guvernamentale, institute de cercetare independente. Ele au sarcina de a informa întreaga societate civilă cu privire la problemele de securitate ale țării.

Înainte de anul 1989 nu existau societăți independente, acestea au apărut într- un număr mare dupa momentul revoluției, toate având finanțare externă. Aceste tipuri de organizații ajutau la stabilitatea țării, prin informarea poporului despre eventualele probleme de securitate.

Dintre cele mai active organizații non- guvernamentale enumerăm: Asociația Euro- Atlantică „Manfred Woerner”, Fundația EURISC, Asociația „George C. Marshall” și Casa NATO.

Asociația Euro- Atlantică „Manfred Woerner” este organizația cea mai importantă pe dezbateri privind problemele de securitate. Ea a organizat multe dezbateri și conferințe pe tema susținerii integrării euro- atlantice.

Cea de-a doua organizație menționată, este fundația EURISC, care avea ca obiectiv principal susținerea dialogului , a educației și a cercetării în problema relațiilor dintre armată și societate.

Asociația „George C. Marshall” dorea să ajute la integrarea României în structurile euro- atlantice și la formarea unei societăți democrate moderne.

Casa NATO cuprinde toate obiectivele specifice organizațiilor mai sus amintite, ea având un rol catalizator.

Cel de-al doilea factor important,pentru controlul civil,este reprezentată de relația pe care o are mass- media cu societatea. Presa este a patra putere în stat și a fost o „importantă frână” împotriva abuzurilor armate. (Zulean, pp. 59- 62)