Libertatea DE Exprimare In Cadrul Conventiei Europene A Drepturilor Omului
Cuprins
PARTEA I
Introducere pag. 5
Noțiunea de drepturile omului pag. 6
Nivelurile drepturilor omului pag. 7
Generațiile drepturilor omului pag. 9
Caracteristicile drepturilor omului pag. 10
Definiția DIDO pag. 13
Consiliul Europei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului pag. 14
Cadrul istoric pag. 14
a. Convenția Europeana a Drepturilor Omului din 1950 pag. 14
b. Evoluțiile ulterioare pag. 15
Noua Curte Europeana a Drepturilor Omului pag. 15
a. Perioada de tranziții pag. 16
b. Organizarea curții pag. 16
Procedura in fata curții pag. 17
Procedura referitoare la adminisibilitate pag. 18
Procedura referitoare la fond pag. 19
Hotărarile pag. 19
Avize consultative pag. 19
Anexa 1 pag. 20
Anexa II pag. 22
PARTEA II
Libertatea de exprimare – Art.10 pag. 24
Domeniul de aplicare pag. 26
Restricțiile ce pot fi aduse libertații de exprimare pag. 27
Prevazută de lege pag. 28
Scopul legitim urmarit pag. 29
Masura necesară intr-o societate democratică pag. 30
Exprimarea pe subiecte de interes public pag. 32
Libertatea presei si personalițatile publice pag. 37
Integritatea teritorială, securitatea națională, siguranța publică pag. 38
Discursul social periculos ce contestă adevaruri stiințifice pag. 39
Discursul artistic pag. 40
Discursul commercial pag. 41
Cazuri privind libertatea de expresie pag. 42
Cazul Dalban versus Romania pag. 43
Cazul Sunday Times versus Regatul Unit al Marii Britanii pag. 57
PARTEA III
Bibliografie pag. 70
INTRODUCERE
Elaborată în cadrul Consiliului Europei și semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertaților fundamentale (mai cunoscută sub denumirea simplificată de Convenția europeană a drepturilor omului) a devenit, treptat, unul din instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului in lume.
Ea reprezintă un astfel de instrument din doua motive principale: pe de o parte, locul său în dreptul intern al statelor membre care au ratificat Convenția (în prezent, patruzeci si cinci, în curând patruzeci si sase), un loc care explică influența profundă exercitată de Convenție asupra legislației, jurisprudentei și practicii acestor state; și, pe de altă parte, faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaționale de apărare a drepturilor omului, Convenția europeană a drepturilor omului deține propriul său mecanism jurisdicțional supranațional, care se impune Inaltelor Părți contractante și garantează, în mod efectiv, respectarea de către acestea a drepturilor proclamate.
Două dintre articolele Convenției ilustrează în cel mai înalt grad această caracteristică fundamentală, și anume instaurarea, printr-un tratat internațional, a unei jurisdictii însarcinate să o aplice: art.19, potrivit caruia se instituie o Curte Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în scopul asigurării respectarii angajamentelor rezultând în sarcina Inaltelor Parți contractante în Convenție și din protocoalele sale: art. 46, care obliga Inaltele Părți contractante să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, in litigiile in care au fost parte.
Desigur, acest sistem de apărare a drepturilor omului nu este universal, ci doar european. Este de asemenea, adevarat că el nu acoperă decat drepturile si libertațile care sunt în mod esențial orientate catre respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile și politice ale omului, excluzând, cu câteva excepții, drepturile sale economice și sociale (care sunt garantate prin alte instrumente, cum ar fi Carta sociala europeană). Totusi, cele doua limite mentionate mai sus, cea geografică și cea materială, nu diminuează deosebita importanță juridică și politică a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Acesta este și motivul pentru care cunoasterea Convenției este indinspensabilă la ora actuală: ea poate fi invocată în fata jurisdicțiilor interne care trebuie să o aplice, sub controlul de ultimă instanță al Curții Europene a Drepturilor Omului, care intervine nu ca un judecator de a treia sau a patra instanță, ci ca un organ de control european. Sistemul Convenției este, asadar, fundamentat pe principiul subsidiarițatii, bine cunoscut în dreptul internațional public general.
Convenția nu a fost, însă, introdusă concomitent în sistemul de drept național al tuturor țărilor europene. Primele state semnatare erau, la origine, abia o duzină. Dar numarul lor a crescut ulterior. La sfârsitul anilor 1980, douazeci și trei de state semnaseră si ratificaseră Convenția. În prezent sunt patruzeci si cinci (aproape dublu). Fără îndoială, trebuie notat ca un puternic curent de adeziuni s-a manifestat în anii 1990, în Europa Centrala si Orientală, după căderea regimului comunist și la sfârsitul razboiului rece.
La randul ei, Romania a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului la 20 iunie 1994, cu mai bine de patru ani înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr.11, care a schimbat fundamental mecanismul instituțional, îndeosebi prin faptul că a pus capat existenței Comisiei Europene a Drepturilor Omului, transformând Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o jurisdicție permanentă și unică, și retragând rolul jurisdicțional al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. Romania a devenit un actor important pe terenul Convenției: astfel, ea figurează la ora actuală printre cele cinci sau șase state impotriva cărora numarul de cereri introduse este cel mai ridicat.
Noțiunea de "drepturile omului"
Preambului Declaratiei revolutiei franceze a drepturilor omului și cetăteanului din anul 1789 proclama că "ignorarea, uitarea și disprețul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice". Un secol si jumatate mai tarziu, Declaratia Universala a Drepturilor Omului din anul 1948 reține ca "ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă constiința oamenilor", astfel ca "este esențial că drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrans, ca ultim recurs, la revolta impotriva tiraniei si opresiunii". Asadar, două documente fundamentale in domeniul drepturilor omului, unul intern cu valoare universală, celalalt adoptat de o organizatie internațională cu vocatie universală prin insăși menirea ei, pun in evidență importanța covarsitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societații omenesti.
Pe de alta parte, respectarea drepturilor omului și a libertaților fundamentale constituie esența unei societați democratice; nu poate exista democrație fară a asigura recunoasterea și respectarea acestor valori recunoscute universal. După cum a subliniat Curtea de la Strasbourg, "apărarea si dezvoltarea drepturilor omului și a liberțatilor fundamentale se bazeaza pe un regim politic intr-adevar democratic.”
Drepturile omului au apărut pe planul ideilor, au fost preluate în cadrul luptei politice, devenind obiect al unor ideologii politice pentru ca apoi să fie transpuse în norme de drept. Întemeindu-se pe această aserțiune, conceptul de „drepturi ale omului” poate fi abordat pornind de la trei niveluri de analiză:
nivelul filosofico-moral
nivelul ideologiei politice
nivelul dreptului pozitiv
1.1 Nivelul filosofico-moral
Se poate afirma că istoria drepturilor omului reprezintă, în esență, „istoria unei lupte”: lupta pentru respectarea demnității umane de către autoritățile statale. De-a lungul dezvoltării societății omenești, această luptă a îmbrăcat diverse forme de exprimare și s-a purtat pe mai multe planuri: de la formele violente concretizate în revoluții și insurecții, la „lupta parlamentară” dusă în țările democratice atunci când sunt adoptate normele naționale în domeniu. Privite prin prisma moralei, drepturile omului ar reprezenta “ limita etică inferioară care nu poate fi depășită decât cu riscul atingerii demnității persoanei umane în ceea ce constituie libertatea sa naturală “.
Fundamentul concepției dreptului natural îl constituie postulatul egalității în drepturi a tuturor oamenilor, devenit ulterior principiul de bază al Dreptului internațional al drepturilor omului. Meritul acestei concepții filosofice rezidă în faptul că ea a ridicat pentru prima oară problema drepturilor omului în raport cu puterea publică, oferind un pretext pentru limitarea puterii. A constituit, în același timp, o sursă de inspirație pentru proclamațiile ulterioare, naționale („declarațiile revoluțiilor burgheze”) și internaționale, ale drepturilor omului: Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789), Bill of Human Rights (1679), Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (1776), Declarația Universală a Drepturilor Omului, (ONU, 1948).
Trebuie precizat că ideea de „declarație” semnifică faptul că documentul sintetizează drepturi preexistente, drepturi considerate inerente naturii umane ce vor figura apoi în constituțiile statelor moderne, cât și în tratatele și pactele internaționale. Putem spune că „ conceptul de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire a revoluțiilor burgheze din Europa; s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu, iar în timpul revoluțiilor burgheze s-au afirmat în practica socială”.
În plan internațional, abia în sec XIX s-au cristalizat anumite norme cutumiare privind protecția străinilor aflați pe teritoriul unui stat, apoi tratatele de pace, încheiate la sfârșitul primului război mondial, au consemnat norme privind protecția minorităților și s-a instituit un sistem de garanții a acestor norme în cadrul Societății Națiunilor. S-a prevăzut posibilitatea de a adresa petiții Consiliului Societății Națiunilor, având ca obiect încălcarea drepturilor minorităților și s-a conferit competență Curții Internaționale Permanente de Justiție de a soluționa litigii cu privire la încălcarea unor tratate în domeniu.
1.2. Nivelul ideologiei politice
Recunoașterea drepturilor omului, formularea acestora în texte, precum și primatul unor categorii de drepturi asupra altora depind de decizia politică dintr-un stat. Realizarea drepturilor omului operează, astfel, în mod diferit în statele bazate pe democrație pluralistă, față de statele dominate de ideologia comunistă. Statul democratic oferă cadrul legal și suportul politic cel mai adecvat recunoașterii și garantării drepturilor omului. Într-un stat democratic, accentul se pune pe recunoașterea drepturilor individuale, în primul rând a celor civile și politice, individul beneficiind de o largă posibilitate de manifestare în societate. Regimurile comuniste au recunoscut doar formal drepturile omului, acestea fiind lipsite de garanții juridice. Accentul s-a pus pe drepturile colective (“drepturile poporului”), drepturi cu caracter economic și social, în detrimentul drepturilor individuale, civile și politice, acestea din urmă fiind complet suprimate.
1.3. Nivelul dreptului pozitiv
Al treilea nivel de analiză presupune abordarea drepturilor omului ca drept pozitiv, acesta reprezentând totalitatea instrumentelor internaționale care consacră și protejează asemenea drepturi, precum și mecanismele instituționale de garantare a respectării lor. Dreptul pozitiv nu ar putea să existe, însă, fără bazele filosofice ale noțiunii de drepturile omului, fără expresia ei politică sau fără discuțiile diplomatice.
Dreptul pozitiv recunoaște subiectelor de drept – persoane fizice și juridice – anumite prerogative, denumite drepturi subiective, pe care acestea le pot valorifica în cadrul unui raport juridic concret, apelând, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului. Nu toate drepturile subiective sunt considerate, însă, drepturi ale omului. Există o categorie specifică de prerogative pe care o societate le consideră esențiale pentru statutul juridic al persoaneilor omului operează, astfel, în mod diferit în statele bazate pe democrație pluralistă, față de statele dominate de ideologia comunistă. Statul democratic oferă cadrul legal și suportul politic cel mai adecvat recunoașterii și garantării drepturilor omului. Într-un stat democratic, accentul se pune pe recunoașterea drepturilor individuale, în primul rând a celor civile și politice, individul beneficiind de o largă posibilitate de manifestare în societate. Regimurile comuniste au recunoscut doar formal drepturile omului, acestea fiind lipsite de garanții juridice. Accentul s-a pus pe drepturile colective (“drepturile poporului”), drepturi cu caracter economic și social, în detrimentul drepturilor individuale, civile și politice, acestea din urmă fiind complet suprimate.
1.3. Nivelul dreptului pozitiv
Al treilea nivel de analiză presupune abordarea drepturilor omului ca drept pozitiv, acesta reprezentând totalitatea instrumentelor internaționale care consacră și protejează asemenea drepturi, precum și mecanismele instituționale de garantare a respectării lor. Dreptul pozitiv nu ar putea să existe, însă, fără bazele filosofice ale noțiunii de drepturile omului, fără expresia ei politică sau fără discuțiile diplomatice.
Dreptul pozitiv recunoaște subiectelor de drept – persoane fizice și juridice – anumite prerogative, denumite drepturi subiective, pe care acestea le pot valorifica în cadrul unui raport juridic concret, apelând, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului. Nu toate drepturile subiective sunt considerate, însă, drepturi ale omului. Există o categorie specifică de prerogative pe care o societate le consideră esențiale pentru statutul juridic al persoanei, reglementate, de regulă, de legea supremă a statului, Constituția. Este vorba de drepturile subiective fundamentale care constituie, de altfel și obiectul de reglementare a tratatelor internaționale în domeniul drepturilor omului. Drepturile fundamentale sunt drepturi absolute, opozabile tuturor, respectiv atât puterii publice, cât și celorlalte subiecte de drept, care sunt ținute să le respecte. De asemenea, aceste drepturi au un caracter imprescriptibil, titularul lor având întotdeauna posibilitatea de a le apăra pe calea unei acțiuni în justiție. Drepturile omului sunt cunoscute în dreptul intern sub denumirea de libertăți publice și desemnează drepturile omului incorporate în normele constituționale.
La nivel internațional, se folosește termenul de „drepturile ale omului”, semnificând o valoare recunoscută universal. Acestea reprezintă un standard minim de drepturi pe care orice stat se obligă față de comunitatea internațională, prin tratatele pe care le încheie, să le asigure tuturor persoanelor aflate în spațiul suveranității lor.
O altă distincție operată de dreptul pozitiv este cea între drepturile omului și drepturile cetățeanului. Drepturile omului reprezintă o categorie generală, ce cuprinde drepturile oricărei persoane (cetățeni, străini, apatrizi, refugiați, chiar și rezidenți ilegali). Drepturile cetățeanului sunt drepturi specifice unei persoane care este “legată” de un anumit stat printr-un raport de cetățenie. Acestea includ și drepturile politice de care nu pot beneficia decât cetățenii unui stat: drepturi electorale, dreptul de a ocupa anumite funcții publice, dreptul de a nu fi extrădat, dreptul la protecție diplomatică . În concluzie, drepturile omului, ca drept pozitiv, constituie un ansamblu de norme juridice internaționale prin care sunt recunoscute individului atribute si facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale adecvate.
1.4. Generațiile drepturilor omului
În funcție de succesiunea apariției lor în timp, drepturile omului se clasifică în trei categorii: drepturi civile și politice („prima generație de drepturi”- s-au impus primele în cadrul luptei împotriva absolutismului feudal), drepturi economice, sociale și culturale („a doua generație de drepturi”) și drepturi de solidaritate („a treia generație de drepturi”). Cele trei categorii de drepturi sunt interdependente și formează un tot unitar, fără a se putea delimita o ierarhie în cadrul lor, fiind diferențiate doar de măsura în care pot fi transpuse în practică.
Caracteristicile drepturilor civile și politice:
sunt drepturi individuale, ce implică libertatea de alegere și acțiune a individului în cadrul societății, asigură dezvoltarea democratică a unei societăți în dimensiunea sa politică;
pot fi formulate în termeni preciși, clari, în texte juridice;
implică obligații corelative determinate, concrete, în sarcina statului, respectiv obligația negativă a acestuia de a se abține de la orice act care ar împiedica libera exercitare a drepturilor și o obligație pozitivă , aceea de a adopta măsurile necesare pentru asigurarea protecției și aplicării imediate a acestor drepturi.
pot fi incluse în dreptul pozitiv și garantate prin mijloace jurisdicționale, atât în ordinea internă cât și la nivel internațional.
Exemple de drepturi civile și politice: dreptul la viață, libertate și integritate a persoanei, dreptul la egală ocrotire din partea legii, dreptul individului de a fi recunoscut ca subiect de drept, dreptul la cetățenie, dreptul la viață privată, dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, dreptul de a încheia o căsătorie, dreptul de asociere, libertatea de circulație, drepturi electorale, dreptul la azil.
Drepturile civile și politice au fost reglementate în declarațiile revoluțiilor burgheze, în constituțiile naționale începând cu sec.XIX , în primele proclamații ale ONU (Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948), în Pactul ONU privind Drepturile Civile și Politice (l966), în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (l950), în Convenția Americană a Drepturilor Omului (1969), în Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor (1981) și în Convenția Drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale a Comunității Statelor Independente (1995).
Caracteristicile drepturilor economice, sociale și culturale:
sunt drepturi individuale;
au un conținut mai vag, ceea ce face dificilă incorporarea lor în dreptul pozitiv și
garantarea prin mijloace jurisdicționale;
față de aceste drepturi statului îi revine o obligație corelativă de angajament și nu de rezultat, constând în asigurarea progresivă a acestor drepturi;
nu pot fi transpuse imediat în practică, întrucât gradul lor de aplicare depinde de potențialul economic și de politica economico-socială a fiecărui stat;
la nivel internațional nu există, în principiu, mecanisme jurisdicționale pentru garantarea acestor drepturi; sistemul de control al aplicării lor în ordinea internă a statelor constă într-o procedură de prezentare periodică a unor rapoarte informative de către state, care urmează să fie analizate de către comisii specializate, competente să adreseze recomandări statelor.
În ultima vreme, se încearcă garantarea prin mijloace jurisdicționale și a drepturilor economice, sociale și culturale. Garantarea este asigurată, în principal, pentru acele drepturi care au o natură mixtă, fiind în același timp drepturi economice, sociale și culturale, dar și drepturi civile și politice. De exemplu, dreptul la instruire și educație este un drept cultural, dar reprezintă în același timp o varietate a dreptului la libertatea de conștiință și gândire, care este un drept cu caracter civil și politic. În mod similar, dreptul de asociere într-un sindicat este un drept social, dar și o modalitate a libertății de asociere, care aparține categoriei drepturilor civile și politice.
Exemple de drepturi economice, sociale și culturale: dreptul la muncă, dreptul la asigurare socială, dreptul de asociere, dreptul la sănătate, dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală, dreptul de proprietate intelectuală.
Această categorie de drepturi a fost reglementată în Pactul ONU privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966), în Carta Socială Europeană (l961), în Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor (1981). De asemenea, în cadrul Organizației Internaționale a Muncii funcționează un mecanism de monitorizare a modului în care statele respectă standardele internaționale referitoare la muncă.
Caracteristicile drepturilor de solidaritate
Drepturile de solidaritate, cunoscute și sub denumirea de „drepturi ale umanității”, sau de „drepturi ale colectivității” s-au conturat recent în dreptul internațional și mulți autori contestă caracterul de drept pozitiv al acestora, susținând că, asemenea drepturi constituie – cel puțin în perioada actuală – deziderate, aspirații ale umanității. Este adevărat că nu pot fi asigurate garanții juridice unor drepturi cum sunt dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător sănătos, sau dreptul de a beneficia de cuceririle științei și tehnicii, însă, prevederea lor în convenții internaționale și constituirea unora dintre ele în ramuri distincte de drept internațional, le conferă caracterul de norme juridice: – sunt drepturi ale colectivității, titularul acestora fiind considerată, umanitatea;
datorită caracterului vag al obiectului lor, aceste drepturi nu pot fi însoțite de garanții jurisdicționale;
titularii obligațiilor corelative drepturilor de solidaritate sunt: statele, organizațiile internaționale guvernamentale și alte entități ce formează comunitatea internațională; acestora le revine atât o obligație negativă, de a nu afecta prin acțiunile lor substanța drepturilor, cât și o obligație pozitivă, de a promova și proteja drepturile de solidaritate, asigurând un cadru internațional propice realizării întregului ansamblu al drepturilor.
O situație particulară este cea a dreptului la autodeterminare a popoarelor, care este un drept al colectivității, prevăzut în constituțiile statelor și în convenții internaționale (Pactele ONU din 1966). Acest drept a fost formulat după cel de-al doilea război mondial și recunoscut popoarelor din fostele colonii pentru a justifica lupta lor pentru cucerirea independenței. Era considerat un drept tranzitoriu, de care un popor se poate prevala până în momentul constituirii sale ca stat independent. În această accepțiune a fost reglementat, de exemplu, în Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor. În înțelesul său actual, dreptul la autodeterminare reprezintă un drept al poporului constituit într-un stat, de a-și alege sistemul său politic și de a dispune, în mod liber, de resursele sale economice și naturale.
1.5. Definiția DIDO (Dreptul International al Drepturilor Omului)
Dreptul internațional al drepturilor omului se poate defini ca fiind “ansamblul regulilor juridice care reglementează protecția persoanelor și a grupurilor împotriva încălcărilor de către guverne a drepturilor garantate internațional, precum și promovarea acestor drepturi”. Din definiția citată rezultă că această ramură/instituție a dreptului internațional urmărește trei direcții principale: promovarea, protecția și garantarea drepturilor omului.
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Istoric, organizare si procedura
I. CADRUL ISTORIC
A. Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1950
Conventia pentru protectia Drepturilor Omului si al Libertaților Fundamentale a fost elaborată in cadrul Consiliului Europei. Ea a fost deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare in septembrie 1953. Obiectivul autorilor a fost de a face primii pasi pentru implementarea colectivă a unor drepturi enuntate in Declarația Universala a Drepturilor Omului din 1948 adoptata in Organizatia Națiunilor Unite. Pe langă consacrarea unei serii de drepturi si libertati civile si politice, Convenția a prevazut si un sistem de aplicare a obligatiilor asumate de statele contractante. Trei instituții au fost create in acest sens: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (inființată in 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (inființată in 1959) si Comitetul de Ministri al Consiliului Europei, ultimul organ fiind alcatuit din minsitri afacerilor externe ai statelor membre sau reprezentanții lor. Conform Convenției din 1950, statele contracte si, in cazul in care acestea au acceptat dreptul la cererea individuala, reclamanții individuali (persoane fizice, grupuri de persoane sau organizatii neguvernamentale) ar putea depune plangeri impotriva statelor contractante privind pretinsele incălcari ale drepturilor garantate de Convenție. Plangerile au construit la inceput obiectivul unei examinari preabile de catre Comisie, care se pronunța asupra admisibilitații lor. Dacă cererile erau declarate admisibile si nu se ajungea la o reglementare amabilă, Comisia redacta un raport prin care stabilea faptele si isi exprima opinia cu privire la fondul cauzei. Raportul se transimtea Comitetului de Ministri. Dacă statul impotriva caruia era indreptată plangerea accepta jurisdicția obilgatorie a Curtii, Comisia si/sau orice stat contractant interesat dispunea de o perioada de trei luni după transmiterea raportului către Comitetul de Ministri pentru a deduce cazul in fata Curții in vederea unei hotărari obligatorii, finale. Persoanele fizice nu aveau dreptul sa sesizeze Curtea. Dacă o cauză era deferită Curții, Comitetul de Ministri hotara dacă a avut loc o incalcare a Convenției si, dacă cazul, acorda satisfacție echitabilă victimei. Comitetul de Ministri era responsabil, de asemenea, de supravizarea executarii hotărarilor Curții.
B. Evolutiile ulterioare
De la intrarea in vigoare a Convenției au fost adoptate unsprezece Protocoale. Protocoalele nr.1, 4, 6 si 7 la Conventie au adăugat si alte drepturi si libertati celor garantate, iar Protocolul nr. 2 a conferit Curții puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea reclamanților (persoane fizice) să inainteze cererilor lor Curții după ratificarea de către statul parat si acceptarea de către un comitet de selectare. Protocolul nr. 11 are structurat mecanismul de control. Celelalte protocoale se refereau la organizarea si procedura in fata institutiilor Convenției.
Incepand cu anul 1980, datorită cresterii constante a numarului de cauze aduse in fata institutiilor Convenției, a devenit mult mai dificilă să se mențină durata procedurilor in limite acceptabile. Problema a fost agravată prin aderarea noilor state contractante incepand cu anul 1990.
Numărul de cereri inregistrate anual la Comisie a crescut de la 404 in 1981 la 2, 037 in 1993 si la 4750 in 1997. Pe de alta parte, in 1997 numărul de dosare neinregistrate sau inregistrate provizoriu la Comisie in fiecare an a crescut la peste 12.000. In cazul Curții statistica a reflectat o situație similară, cu un numar de cazuri inaintate anual crescand de la 7 in 1981 la 52 in 1993 si la 119 in 1997.
Numarul de cazuri in crestere a adus la dezbateri de durată asupra necesitatii reformarii mecanismului de control creat de Convenție. La inceputul discuțiilor, părerile erau imparțite in ceea ce priveste sistemul ce trebuia adoptat. In cele din urma soluția adoptată a fost crearea unei Curți unice permanente. Scopul a fost de a simplifica structura pentru a scurta durata procedurii si, in acelas timp de a consolida caracterul juridic al sistemului, făcandu-l pe deplin obligatoriu si abolind rolul decizional al Comitetului de Ministri. La 11 mai 1994 a fost deschis pentru semnare Protocolul nr. 11 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului care restructura mecanismul de control.
II. NOUA CURTE EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
A. Perioada de tranziții
Protocolul nr. 11 prevedea ratificarea sa de către toate statele contractante si a intrat in vigoare la un an după depunerea ultimei ratificari. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Consiliul European in octombrie 1997, după o perioadă de pregatire de un an in timpul careia au fost alesi judecatorii si au fost ținute mai multe intalniri pentru a se lua măsurile necesare de organizare si procedură si instruirea Curții. Astfel, judecatorii au ales presedintele, doi vicepresedinți ( care sunt si presedinți de sectiuni) doi presedinți de secțiuni, patru vice presedinți de secțiuni , un grefier si doi grefieri adjuncți si au elaborat un proiect nou al Regulamentului Curții. Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a inceput să funcționeze la 1 noiembrie 1998, odată cu intrarea in vigoare a Protocolului nr. 11 la 31 octombrie 1998 vechea Curte si-a incetat functionarea. Totusi conform Protocolului nr.11, Comisia va continua timp de un an (pana la 31 octombrie 1999) să examineze cererile pe care le-a declarat admisibile anterior datei de intrare in vigoare a Protocolului nr.11
B. Organizarea Curții
Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituita conform modificarilor aduse Convenției este alcatuită dintr-un numar de judecatori egali cu cel al statelor contractante ( la acel moment 40). Nu există nici o restricție in ceea ce priveste numarul de judecatori de aceeasi nationalitate. Judecătorii sunt alesi de adunarea parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de 6 ani. Mandatul a jumate dintre judecatorii alesi la primele alegeri va expira dupa trei ani, astfel incat să se asigure reinoirea mandatului unei jumatăti dintre judecatori la fiecare trei ani. Judecătorii isi exercită functiile la Curte in nume propriu si nu reprezintă nici un stat. Ei nu se pot angaja in nici o activitate incompatibilă cu independenta sau impartialitatea lor sau cu cerintele unei functii permanente. Mandatul lor expira la atingerea varstei de saptezeci de ani. Curtea plenară isi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectiune pentru o perioadă de trei ani.
Conform regulamentului sau, Curtea este impartită in patru sectiuni, a căror componentă, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atat din punct de vedere geografic, cat si al reprezentarii sexelor, tinandu-se cont, in acelasi timp, de diferitele sisteme de drept ale statelor contractante. Două sectiuni sunt prezidate de vice-presedintii Curtii, iar celelalte sectiuni sunt asistati si, atunci cand este necesar, sunt inlocuiti de vicepresedintii sectiunilor.
In cadrul fiecareia sectiuni sunt create comitete din trei judecatori pentru o perioadă de douasprezece luni. Comitetele sunt un element important de structură deoarece ele sunt responsabile in mare masură de activitatea de selectare, care era efectuată anterior de catre Comisie.
In fiecare sectiune sunt constituite camere in componentă cărora intră sapte membri după principalul rotatiei, presedintele sectiunii si judecatorul ales din statul in cauză fiind prezenti de drept. Dacă aceasta din urmă nu este membru al sectiunii, el sau ea judecă in calitate de membru de drept al camerei. Membrii sectiunii care nu sunt membri titulari ai camerelor, judecă in calitate de membri supleanti.
Marea Cameră, alcatuită din saptespre zece judecatori, este constituită pentru trei ani. Pe langă membrii de drept, presedintele, vicepresedintii si presedintii sectiunii. Marea Cameră este formată prin rotatie pe baza a doua grupuri, care vor alterna la fiecare nouă luni. Componenta acestor grupuri urmăreste să păstreze echilibrul geografic si să tina cont de diferitele sisteme jurdice existente in statele contractante.
Procedura in fata Curtii
Chestiuni generale
Orice stat contractant (cerere statală) sau persoană care pretinde a fii victima unei incalcari a Conventiei (cerere individuală) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o incălcare de catre un stat contractant a unuia dintre drepturile garantante in Convenite. O notă informativă pentru reclamanti si formulare de cereri pot fi obtinute de la Grefă.
Procedura in fata noii Curti Europene a Drepturilor Omului este contradictorie si publică. Audientele sunt, in principiu publice cu exceptia cazurilor cand camera /Marea Cameră ia o altă decizie in situatii exceptionale. Memoriile si alte documente inaintea Grefei Curtii de către părti sunt accesibile publicului.
Reclamantii individuali pot inainta ei insisi cererile, dar se recomandă să fie reprezentati de un avocat, si chiar se cere acest lucru pentru audiente sau odată ce a fost adopatată o decizie ce declară cauza admisibilă. Consiliul Europei a elaborat un sitem de acordare a asistentei juridice pentru reclamantii care au resurse insuficiente.
Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar cererile pot fi scrise in una din limbile oficiale ale statelor contractante. Odată ce cererea a fost declarată in una din limbile oficiale ale Curtii, cu exceptia cazurilor cand presedintele camerei/Marii Camere va autoriza utilizarea, continuarea se va face in limba in care s-a facut cererea.
Procedura referitoare la admisabilitate
Fiecare cerere individuală este repartizată unei sectiuni, al carei presedinte numeste un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă aceasta trebuie solutionată de un comitet alcatuit din trei membri sau de o cameră.
Un comitet poate in unanimitate să declare o cerere inadmisibilă sau să o scoată de pe rolul Curtii cand o astfel de decizie poate fi luata făra vreo altă examinare.
In afară de cererile care le sunt atribuite in mod direct de catre raportori, camerele judecă si cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un comitet alcatuit din trei membri, precum si cererile statale. Camerele se pronuntă atat asupra admisibilitatii, cat si asupra fondului cauzelor, in general prin decizii separate sau, cand este cazul, prin decizii unice privind mai multe cauze.
Camerele pot in orice moment să-si decline competenta in favoarea Marii Camere atunci cand ridica o problemă importanta relativa la interpretarea Conventiei sau cand solutionarea unei chestiuni ar putea fi in contradictie cu o hotarare luată anterior de către Curte, cu exceptia cazurilor cand una dintre parti se opune intr-un interval de o lună, incepand de la notificarea intentiei camerei de declinare a competentei.
Prima fază a procedurii este in general scrisă, chair dacă uneori camera poate lua decizia de a tine o audientă, caz in care se vor face, de asemenea, referiri la fondul cauzei.
Hotărarile camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate de voturi, trebuie să fie motivate si facute publice.
Procedura referitoare la fond
După ce camera a decis să admită cererea, ea poate invita părtile să prezinte probe suplimentare si să depună observatii scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfactie echitabilă din partea reclamantului, si să organizeze o audientă publică cu privire la fondul cauzei.
Presedintele camerei poate, in interesul unei administrari corecte a justitiei, să invite sau să autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedură, sau orice persoană interesată, care nu este reclamant, să depună observatii scrise, si, in circumstante exceptionale, să ia parte la audientă. Un stat contractant, al carui cetătean este un reclamant intr-o cauză, poate interveni de drept. In timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate in vederea asigurarii unei reglementari amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului.
Negocierile de reglementare amiabilă sunt confidentiale.
Hotararile
Camerele hotărasc cu majoritate de voturi. Orice judecator care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotarare fie opinia sa separată concordantă sau disidentă, fie o simplă declaratie de disociere.
Intr-un termen de trei luni de la adoptarea horararii de către cameră, oricare dintre părti poate cere trimiterea cauzei la Marea Cameră, dacă prin aceasta se ridică o problemă importantă relativă la interpretarea sau la aplicarea Conventiei, ori a protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu carater general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu al Marii Camere format din cinci judecatori din care fac parte Presedintele Curtii, presedinti de sectiuni, cu exceptia presedintelui sectiunii careia ii apartine camera ce a luat hotararea, precum si un alt judecator ales prin rotatie dintre judecatorii care nu erau membri ai camerei initiale.
O hotărare a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau mai devreme, dacă partile declară că nu au intentia de a cere retrimiterea cauzei la Marea Cameră, ori in cazul in care colegiul de cinci judecatori a respins cererea părtii.
In cazul in care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronuntă prin majoritate printr-o hotărare care este definitivă.
Toate hotărarile definitive ale Curtii sunt obligatorii pentru statele parate in cauză.
Comitetul de Ministri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea executarii hotărarilor. Astfel, Comitetul de Ministri trebuie să verifice dacă statele in privinta cărora Curtea a hotarat că au incalcat Conventia, au luat masurile necesare pentru a indeplini obligatiile specifice sau generale ce decurg din hotărarile Curtii.
Avize consultative
Curtea poate, la cererea Comitetului de Ministri, să dea avize consultative cu privire la problemele de drept ce tin de interpretarea Conventiei si a Protocoalelor. Decizia Comitetului de Ministri de a cere Curtii un aviz consultativ este adoptată cu majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Camera, care le adoptă cu majoritate de voturi. Orice judecator poate anexa la acestea opinia sa separată – concordantă sau disidentă – sau o simplă declaratie de dezacord.
ANEXA 1
TITLURILE ARTICOLELOR NORMATIVE ALE CONVENTIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI INTRODUSE DE PROTOCOLUL NR.11
Conventia din 1950
Articolul 2 Dreptul la viată
Articolul 3 Interzicerea torturii
Articolul 4 Interzicerea sclaviei si a muncii fortate
Articolul 5 Dreptul la libertate si la sigurantă
Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil
Articolul 7 Nici o pedeapsă fără lege
Articolul 8 Dreptul la respectarea vietii private si de familie
Articolul 9 Libertatea de gandire, de constiintă si de religie
Articolul 10 Libertatea de exprimare
Articolul 11 Libertatea de intrunire si de asociere
Articolul 12 Dreptul la căsatorie
Articolul 13 Dreptul la un recurs efectiv
Articolul 14 Interzicerea discriminării
Protocolul nr. 1
Articolul 1 Protectia proprietătii
Articolul 2 Dreptul la instruire
Articolul 3 Dreptul la alegeri libere
Protocolul nr. 4
Articolul 1 Interzicerea privării de libertate pentru datorii
Articolul 2 Libertatea de circulatie
Articolul 3 Interzicerea expulzarii propriilor cetăteni
Articolul 4 Interzicerea expulzarii colective de străini
Protocolul nr. 6
Articolul 1 Abolirea pedepsei cu moartea
Protocolul nr. 7
Articolul 1 Garantii procedurale in cazul expulzarii de straini
Articolul 2 Dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penală
Articolul 3 Dreptul la despagubiri in caz de eroare judiciară
Articolul 4 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori
Articolul 5 Egalitatea intre soti
ANEXA II
COMPONENTA CURTII
(in ordinea de intaietate)
Dl. Luzius WILDHABER, presedinte (elvetian)
D-na Elisabeth PALM, vice-presedinte (suedeza)
Dl. Christos ROZAKIS, vice-presedinte (grec)
Dl. Georg RESS, presedinte de sectiune (german)
Dl. Jean-Paul COSTA, presedinte de sectiune (francez)
Dl. Benedetto CONFORTI (italian)
Dl. Antonio PASTOR RIDRUEJO (spaniol)
Dl. Luigi FERRARI BRAVO (italian)
Dl. Gaukur JORUNDSSON (islandez)
Dl. Giovannni BONELLO (maltez)
Dl. Lucius CAFLISCH (suedez)
Dl. Loukis LOUCAIDES (cipriot)
Dl. Jerzy MAKARCZYK (polonez)
Dl. Pranas KURIS (lituanian)
Dl. Ireneu CABRAL BARRETO (portughez)
Dl. Riza TURMEN (turc)
D-na Francoise TULKENS (belgiana)
D-na Viera STRAZNICKA (slovaca)
Dl. Corneliu BIRSAN (roman)
Dl. Peer LORENZEN (danez)
Dl. Willi FUHRMANN (austriac)
Dl. Karel JUNGWIERT (ceh)
Sir Nicolas BRATZA (britanic)
Dl. Marc FISCHBACH (luxemburghez)
Dl. Volodymyr BUTKEVYCH (ucrainean)
Dl. Josep CASADEVALL (andoran)
Dl. Bostjan ZUPANCIC (sloven)
D-na Nina VAJIC (croata)
Dl. John HEDIGAN (irlandez)
D-na Wilhelmina THOMASSEN (olandeza)
Dl. Matti PELLONPAA (finlandez)
D-na Margarita TSATSA-NIKOLOVSKA (cetateanca a fostei Republici Iugoslave Macedonia)
Dl. Tudor PANTIRU (moldovean)
M-me Hanne Sophie GREVE (norvegiana)
Dl. Andras BAKA (ungur)
Dl. Rait MARUSTE (estonian)
Dl. Egils LEVITS (leton)
Dl. Kristaq TRAJA (albanez)
D-na Snejana BOTOUCHAROVA (bulgaroaica)
Dl. Mindia UGREKHELIDZE (georgian)
Dl. Anatoly KOVLER (rus)
Dl. Michele de SALVIA, grefier (italian)
Dl. Paul MAHONEY, grefier adjunct (britanic)
D-na Maud DE BOER-BUQUICCHIO, grefier adjunct (olandeza)
Articolul 10. – Libertatea de exprimare
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fără amestecul autoritătilor publice si fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedecă statele să supună societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comportă indatoriri si responsabilitati, poate fi supusă unor formalitati, conditii, resrtrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie măsuri necesare, intr-o societate democratică, pentru securitatea natională, integritatea teritoriala sau siguranta publică, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedeca divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.
Libertatea de exprimare, aparată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Conventie. Intr-adevar, ea sta chiar la baza notiunii de "societate democratică" ce sintetizeaza sistemul de valori pe care este cladită Conventia. Aceasta importanta cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curte pentru prima dată in cauza Handyside c. Regatului Unit (1979), ideea fiind reluată apoi constant in toate cauzele ulterioare. Astfel, "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una din conditiile primordiale ale progresului său si ale implinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai "informatiile" sau "ideiile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci si acelea care ofenseaza, sochează sau ingrijoreaza statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis in absenta cărora nu exista "societate democratică".
Curtea Europeana afirmă astfel ideea că democratia nu se rezumă la domnia opiniei majoritatii, ci implică intr-o egală masură respectul pentru minoritati, tolerarea manifestarilor izolate sau excentrice, necesitand abordarea relatiei individ-colectivitate dintr-o perspectivă liberală. In acelasi timp, in opinia Curtii Europene, libertatea de exprimare serveste un dublu deziderat: acela al implinirii individuale a fiecaruia, reprezentand deci un aspect al principiului general al autonomiei individuale in raport cu societatea; in acelasi timp, libertatea de exprimare prezinta o insemnată functie instrumentală, constituind un mijloc extrem de util de asigurare a bunei functionari a unei societati deschise si pluraliste, si in special a unei democratii reprezentative. Asa cum se va vedea in continuare, aceasta a doua justificare pare să cantarească mai greu, ea determinand protectia sporită pe care instanta de la Strasbourg o acorda liberei discutari a subiectelor ce prezinta un interes public.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este insă unul absolut. Paragraful 2 permite restrangerea exercitarii acestuia in ipoteza in care folosirea libertatii de exprimare este indreptată impotriva anumitor valori, pe care statul le poate in mod legitim, apara, sau chiar impotriva democratiei insăsi. Restrictiile aduse libertatii de exprimare vor fi insă controlate de Curtea Europeana prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozitiilor articolului 10 din Conventie cristalizate in cadrul jurisprudentei referitoare la acestea. Chiar dacă organele de la Strasbourg (Comisia si Curtea) nu au urmat intotdeauna in solutiile de spetă abordarea favorabilă libertatii de exprimare anuntată in cauza Handyside, fiind uneori criticate de doctrina de specialitate pentru acest lucru, rolul proeminent al dreptului la libera exprimare a fost constant afirmat cel putin la nivel de principiu, el trebuind să calauzească orice analiză a vreunei restrangeri aduse acestei libertăti.
________________________________________________________________________________
*In cazul Handyside, Curtea a statuat in 1976, ca interdictia impusa de catre autoritatile britanice asupra cartii intitulate "Little Red School Book" in baza legii privind publicatiile obscene, e conforma cu limitarile admise in articolul 10, paragraful 2, cu privire la protectia moralei. In respectiva hotarare – ca si in hotararea ulterioara referitoare la Sunday Times – Curtea a subliniat importanta libertatii de exprimare intr-o societate democratica: "Libertatea de exprimare reprezinta una dintre bazele fundamentale ale unei astfel de societati, una dintre conditiile esentiale pentru progresul ei si pentru dezvoltarea oricarei persoane. Fiind supusa paragrafului 2 al articolului 10, aceasta se aplica nu numai "informatiilor" sau "ideilor" care sunt primite in mod favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar si acelora care jignesc, socheaza sau deranjeaza statul ori o parte a populatiei. Acestea sunt cerintele acelui pluralism, acelei tolerante si acelor vederi largi fara de care nu exista o societate democratica.
Domeniul de aplicare
Principala caracteristică a modului in care este definit de catre Comisie si Curte domeniul libertatii de exprimare din punctul de vedere al articolului 10 este tendinta acestora de a include in sfera paragrafului 1 o arie extrem de largă de forme de manifestare a libertatii de exprimare, inclusiv mijloacele materiale si tehnice folosite pentru exercitarea acesteia. Practic, organele de la Strasbourg accepta cu mare usurintă incadrarea in sfera paragrafului 1, urmand a diferentia formele de exprimare legitime de cele pe care statul are posibilitatea să le reprime pe baza criteriilor privind restrictiile prevazute in paragraful 2 (restrictiile trebuie să fie prevazute de legea internă, să urmarească unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ in paragraful 2 si să fie necesare, intr-o societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri).
Dreptul apărat de articolul 10 cuprinde, conform textului CEDO, "libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de acomunica informatii ori idei fără amestecul autoritatilor publice si fără a tine seama de frontiere". Trebuie arătat că au fost considerate ingerinte in exercitarea respectivei libertati situatii foarte variate cum ar fi: sanctionarea unor ziaristi pentru diferite afirmatii publicate in presă sau facute in timpul unor emisiuni televizate, refuzul autoritatilor de a distribui o anumită revistă in cazarmile militare, arestarea unor persoane care protestau impartind manifeste in timpul unei defilari militare sau a unei conferinte pe teme militare, refuzul accesului unei persoane la informatii confidentiale care o priveau aflate in posesia autoritatilor, confiscarea de către autoritati a tablourilor unui artist prezentate in cadrul unei expozitii, interzicerea difuzarii unui film, concedierea unei invatatoare datorită activitatilor sale politice in cadrul Partidului Comunist German, imposibilitatea de a crea societati private de radio sau de televiziune din cauza monopolului detinut de stat in acest domeniu, interzicerea accesului in tara a unui lider politic străin pentru a-l impiedica să participe la o intrunire la care fusese invitat, si altele.
In cauza Groppera Radio AG c. Elvetiei (1990), ce privea decizia autoritatilor elvetiene de a-i interzice societatii de radiodifuziune reclamante să retransmita prin cablu emisiuni emise din Italia, guvernul a sustinut că articolul 10 nu acopera difuzarea unor programe al caror continut, in special muzica usoară si mesaje publicitare, nu se incadreaza in notiunea de "informatii sau idei". Curtea a respins acest argument si a afirmat ca articolul 10 (1) este aplicabil si că nu trebuie să se facă vreo distinctie in functie de continutul programelor.
Libertatea de exprimare apară toate categoriile de informatii obiective, pluraliste si toate creatiile si ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea se bucură nu numai mijloacele de informare in masă, ci si toti cetatenii si creatorii stiintifici, literari sau artistici. Se includ deci in sfera protectiei articolului 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tiparit, al radioului, televiziunii, cinematografiei, etc. Desi nu există incă o jurisprudentă in acest sens, este cert că si informarea electronică difuzata prin Internet va fi acoperită de art.10.
După cum se vede, aria de acoperire a libertatii apărate de conventie este foarte largă, incluzand toate formele de discurs artistic, comercial sau referitor la probleme de interes public. Desigur, protectia efectiva acordată articolului 10 variază in sensul ca legitimitatea ingerintelor statului in exercitarea libertatii de exprimare va fi apreciată in functie de valoarea diferită pe care Curtea o acordă diferitelor mesaje transmise de titularii dreptului. Spre exemplu, asa cum se va vedea in cele ce urmează, formele de publicitate incluse intr-un discurs cu scop comercial vor beneficia de o protectie mult scazută fată de un discurs politic. Important de observat este insa faptul ca aceste deosebiri se realizeaza pe terenul paragrafului 2 al articolului 10, care obliga statul sa respecte in toate cazurile conditiile destul de stricte impuse de acesta.
Restrictiile ce pot fi aduse libertatii de exprimare
Paragraful 2 al articolului 10 permite statului să aducă limitari formelor de manifestare a libertatii de exprimare cu conditia sa respecte cerintele inpuse de Conventie pentru valabilitatea acestora.Odata stabilită aplicabilitatea articolului 10, deci după ce s-a constatat că a avut loc o ingerientă in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contractara Convenitei dacă nu indeplineste cele trei conditii cumulative enumerate in pargraful 2: să fie prevazute de lege, să urmarească cel putin unul dintre scopurile legitime prevazute de textul Conventiei si să fie necesară, intr-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. In momentul in care se constată neindeplinirea uneia dintre aceste conditii, Curtea va constata incalcarea Convenitei fără a mai continua examinarea celorlalte.
Prevazuta de lege
Ingerinta adusă libertatii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispozitie normativă existentă in dreptul intern. Jurisprudenta organelor de la Strasbourg a stabilit ce trebuie să se inteleagă prin notiunea de "lege", aceasta constituind una dintre asa numitele "notiuni autonome" al caror continut difera de cel pe care l-ar putea avea in dreptul intern al diferitelor state parte la Conventie.
Astfel, prin "lege" se intelege atat actul legislativ cu valoare normativa generala ce emana de la puterea legiuitoare, cat si o norma cu o forta juridica inferioară legii in sens formal. Este acoperita notiunea de "lege" in sensul Conventiei inclusiv jurisprudenta, si acest lucru nu este valabil numai pentru tările care au un sistem juridic de tip “common law”. In special in cazul acestora din urmă, organele de la Strasbourg au apreciat că prin "lege" in sensul Conventiei se poate intelege atat dreptul scris cat si cel nescris. De asemenea, in cauza Autronic c. Elvetiei (1990) au fost considerate drept "lege" in sensul Conventiei chair si norme apartinand dreptului international public.
Important este insă că dreptul intern care prevede posibilitatea unei ingerinte aduse libertatii de exprimare să indeplineasca două conditii fundamentale: accesibilitatea si previzibilitatea. In lipsa acestora, constatată de Curtea de la Strasbourg, articolul 10 va fi incălcat chiar dacă ingerinta este prevazuta de o lege in vigoare in ordinea juridică internă, ce emană de la Parlament.
Curtea Europeană a avut ocazia, in cazul Sunday Times c. Regatului Unit (1979), să afirme principiile de baza ce definesc notiunile de accesibilitate si previzibilitate a legii. Astfel, "trebuie in primul rand ca "legea" să fie suficient de accesibila; cetateanul trebuie să poată dispune de informatii suficiente, tinand seama de circumstantele cauzei, in legatură cu normele juridice aplicabile intr-un caz dat. In al doilea rand, nu poate fi considerata drept "lege" decat o normă enuntată cu suficienta precizie pentru a-i permite cetateanului să-si adapteze conduita cerintelor legale; folosindu-se daca e nevoie de sfaturi competente, el trebuie sa fie capabil sa prevada, cu un grad de exactitate rezonabil tinand seama de circumstantele cauzei, consecintele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecinte nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută; experienta dovedeste imposibilitatea acestui lucru. De altfel, desi certitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea nu trebuie să se poata adapta schimbarilor de situatie. Astfel, in mod inevitabil multe legi folosesc formule mai mult sau mai putin vagi, a caror interpretare si aplicare depind de practică.
Neclaritatea unei legi poate fi compensată de existenta in dreptul intern al statului in cauza a unei practici judiciare constante, care să permită realizarea obiectivului urmarit de conditia ca masura ce afecteaza libertatea de exprimare să fie prevazuta de lege, si astfel să se inlăture arbitrariul si să se evite acordarea unei puteri discretionare autoritatilor statale. Există domenii care prin natura lor nu permit existenta unei reglementari perfect riguroase, astfel incat este inerentă existenta unor texte de lege cu un caracter mai general. Curtea a acceptat acest lucru in ceea ce priveste, de exemplu, normele juridice care apara morala sau cele care reglementeaza domeniul concurentei neloiale, in situatia in care reprimarea reclamantilor putea fi prevazută de acestia ca urmare a jurisprudentei existente in acel domeniu.
In cazul Steel si altii c. R.U. (1998), Curtea Europeana a sugerat ca simpla prevedere in legea internă nu est suficientă, fiind necesară si conformitatea cu conventia.
Scopul legitim urmarit
Dupa ce a constatat ca ingerinta adusă libertatii de exprimare era prevazută de lege, Curtea Europeana verifica dacă ea urmarea unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ in paragraful 2 al articolului 10. In aceasta privintă, trebuie observat că instantele europene nu se multumesc să accepte existenta scopului legitim invocat de stat, ci procedeaza ele insele la o apreciere in urma careia va fi identificat acela dintre obiectivele enumerate in paragraful 2 care este cel mai relevant in circumstantele cauzei.
Cand verifică dacă această conditie a urmaririi unui scop legitim este indeplinita, Curtea Europeana tine seama de scopul ce a inspirat autoritatile de la care emană ingerinta la momentul instituirii acesteia, si nu de scopul pe care statul parat ar putea să il reconstituie ulterior pentru a justifica masura in cursul procedurii de la Strasbourg.
Este posibil si să fie retinute in aceeasi spetă mai multe motive legitime care să justifice actiunea statului. De exemplu, in cazul Barfod c. Danemarcei (1989) in care un ziarist a fost condamnat pentru că a acuzat doi judecatori de lipsa de impartialitate in modul in care au rezolvat un litigiu fiscal, Curtea a retinut ca scopuri legitime din punctul de vedere al paragrafului 2 "protectia reputatiei judecatorilor" si, indirect "salvgardarea autoritatii puterii judecatoresti".
Masura necesară intr-o societate democratică
Aceasta este cea mai importantă cerintă pe care statul roman trebuie să o indeplinească in momentul in care restrange libertatea de exprimare a indivizilor. Organele de la Strasbourg au stabilit o serie de principii legate de interpretarea acestei notiuni, deoarece ea este cel mai adesea determinantă pentru stabilirea unor concluzii de incălcare sau nu a Conventiei. Analiza necesitatii unei masuri ce afecteaza libertatea de exprimare, pentru a aduce la concluzia compatibilitatii cu prevederile Convenitiei, trebuie să evidentieze faptul că aceasta raspundea unei " nevoi sociale imperioase" care a determinat adoptarea ei. De asemenea, masură in cauză trebuie să fie proportională cu scopul legitim urmarit, iar motivele invocate de autoritatile nationale pentru a justifica trebuie să fie pertinente si suficiente.
Curtea Europeană a respins argumentarea statelor care au sustinut că cerinta necesitatii intr-o societate democratică e satisfacută atunci cand se demonstrează că statul a actionat in mod rational, atent si cu bună credintă. Subiliniind importanta deosebită de care trebuie să se bucure libertatea de exprimare, Curtea a insistat aspura faptului că necesitarea restrictiei trebuie să fie stabilită in mod convingator.
Este adevărat că autoritătilor nationale le revine in primul rand sarcina de a aplica prevederile Conventiei. Ele sunt de altfel plasate intr-o pozitie mai favorabila decat instantele europene pentru a aprecia oportunitatea unei anumite masuri care restrange libertatea de exprimare. In consecintă Curtea Europeana le-a recunoscut o marjă de apreciere in acest domeniu. foarte important de sublineat este insa faptul ca aceasta marja de apreciere nu este limitata. Ea este supusă unui control european care poartă numele asupra finalitatii si necesitatii legii statului in cauza si deciziilor de aplicare a acesteia. Prin urmare, Curtea Europeană este competentă să stabilească in ultimă instantă dacă o anumită masură respectă garantiile instituite de art. 10 din Conventie.
Mai este important de retinut faptul că aprecierea in concret a necesitătii restrictiei se realizează de la caz la caz, luăndu-se in considerare toate circumstantele cauzei. De aceea, adesea concluzia Curtii este determinata de anumite aspecte specifice spetei respective, desi este posibila si extragerea unor principii generale care să permită anticiparea atitudinii Curtii in cazurile ulterioare, ducand astfel la stabilirea unor standarde europene pe care statele partii la Conventie trebuie să le accepte drept obligatii minime in domeniul libertatii de exprimare.
Marjă de apreciere de care dispun autoritătile nationale pentru a restrănge libertatea de exprimare are insă o intindere variabilă, in functie de continutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum si de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerinte. In consecintă, protectia acordată de Conventie variaza si ea corespunzator.
Asa cum am arătat deja, Curtea a fundamentat necesitatea protejarii libertatii de exprimare in primul rănd pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna functionare a unei societati democratice. De aici decurge pozitia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general, si in particular a libertatii presei, atunci cand aceasta intră in conflict cu alte valori pe care statul le poate in mod legitim apara. Prin urmare, atunci cand obiectivul plangerii la Strasbourg il formeaza incalcarea libertatii discursului "politic" inteles in sensul cel mai larg, marja de apreciere a autoritatilor nationale este foarte redusă.
Dimpotrivă, dacă dreptul invocat de reclamand priveste un discurs al carui continut avea un caracter predominant comercial, neslujind deci transmiterii unor informatii sau idei de interes general, ci intereselor pur economice ale individului, marja de apreciere este mult mai intinsă. In acest caz Curtea de la Strasbourg este intr-o mai mică măsură dispusă să-si substituie propria apreciere privind necesitatea restrictiei celei a autoritatilor statului.
Se poate susține de asemenea că o marja de apreciere distinctă există in cazul discursului artistic. Odată calificat discursul ca fiind unul ce se poartă asupra unor chestiuni de interes general, marja de apreciere acordată statelor pentru a-l restrictiona variază de asemenea in functie de scopul legitim urmarit si de masură in care se poate vorbi de o "definitie obiectivă" a acestuia la scara europeană. Astfel, Curtea a recunoscut că notiunea de "morală" nu este concepută uniform in spatiul european, ea variind in mare masură de la o tară la alta in functie de realitatile specifice ale fiecareia. Prin urmare, modul in care autoritătile nationale decid să o protejeze va face obiectul unui control mai putin strict al instantelor europene decăt, spre exemplu, notiunea de "autoritate a puterii judecatoresti", in cazul careia se poate observa o mai mare concordantă in ceea ce priveste dreptul si jurisprudenta statelor-parte la Conventie.
De asemenea, in cauza Surek c. Turciei (1999), Curtea a stabilit ca atunci cand afirmatiile in litigiu, chiar dacă privesc un subiect de interes public, incită la folosirea violentei impotriva unui individ, a unui reprezentant al statului sau a unei părti a populatiei (afectănd deci siguranta nationala sau ordinea publica), marja de apreciere este mai intinsa decăt, spre exemplu, in cazul discursului critic indreptat impotriva unui om politic.
Trebuie insă precizată ideea potrivit careia faptul ca o anumită masură a fost considerată de Curte ca neincălcand Conventia deoarece autoritătile nationale au actionat in cadrul marjei lor de apreciere nu inseamnă neaparat că discursul respectiv este in principiu străin domeniului de protectie instituit de articolul 10, ci numai că, tinand seama de circumstantele specifice existente la acel moment in statul respectiv, autoritătile si-au putut folosi in mod legitim puterea discretionara de a aprecia oportunitatea interdictiei. Totodată, nu trebuie uitat faptul că articolul 10 din Conventie impune statelor membre acceptarea unor standarde minime in privinta libertatii de exprimare, care nu le impiedică pe acestea, conform articolului 53 din Conventie, să acorde drepturilor individuale in dreptul intern o protectie sporită fată de cea asigurată de jurisprudenta organelor de la Strasbourg. Astfel, in cauza Handyside c. Regatului Unit (1979), Curtea a acceptat că neincalcand Conventia interzicerea de catre autoritătile britanice a unei carti referitoare la educatia sexuala a copiilor de varsta scolară, interdictie motivată de considerente privind morala, desi aceeasi carte circulase in mod nestingherit in alte tari europene.
Am dezbatut pană acum modul in care este stabilită in mod abstract intinderea marjei de apreciere, in functie de natura discursului si de valoarea protejata prin reprimarea lui. Pentru a rezolva insa o cauză concreta, Curtea Europeană ia in considerare si alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifica pe care o poate avea autorul discursului (ziarist, politician membru al opozitiei, soldat, functionar public, etc.) sau persoana lezată (politician, functionar public, magistrat, persoana privată, etc.) precum si de mijlocul prin care a fost difuzat mesajul (presa scrisă, televiziune, expozitii publice, proiectari de filme, etc.) De asemenea, un rol important il joacă si circumstantele specifice ale difuzarii discursului litigios, cum ar fi, spre exemplu, faptul ca accesul copiilor la materiale considerate pornografice era restrictionat sau nu.
Nu in ultimul rand, natura si severitatea sanctiunii aplicate joaăc un rol esential in stabilirea proportionalitatii cu scopul legitim urmarit. Cu căt sanctiunea are efecte mai serioase asupra reclamantului, cu atat mai mult va trebui sa dovedească statul existenta legaturii de proportionalitate intre aceasta si scopul legitim urmarit.
Dacă sanctiunea impusă are ca efect sa restrangă libertatea de exprimare mai mult decat este necesar, afectand si forme de exprimare ce nu amenintă valorile legitime aparate, organele de la Strasbourg vor constata o incalcare a Conventiei. Astfel, interzicerea perpetua si generala a dreptului de a publica al unei persoane ca urmare a condamnarii penale pentru colaborationism cu nazistii a fost considerată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului ca incalcand articolul 10 deoarece afecta in mod rigid si definitiv dreptul individului de a se exprima pe alte teme decat cele politice (cauza De Becker c. Belgiei, 1962).
De asemenea, in situatia in care informatia pe care statul sustine ca este indreptatit să o reprime este deja accesibila opiniei publice din alte surse, interdictia ei nu se poate justifica din punctul de vedere al Curtii de la Strasbourg. Astfel s-a intamplat, de exemplu, in cauza Observer & Guardina c. Regatul Unit (1991), care privea interzicerea de catre autoritati a publicarii de catre ziarele reclamante a unor extrase din cartea publicată de un fost ofiter al serviciului secret britanic care continea informatii ce s-a considerat ca ar putea aduce atingere sigurantei nationale. Din momentul in care cartea a aparut in Statele Unite si putea fi adusă cu usurintă in Marea Britanie, Curtea a considerat că ratiunea de a fi a interdictiei a incetat să mai existe.
Desi sanctiunile penale, si in special cele privative de libertate, sunt cele care atrag un control strict al necesitatii lor de catre Curtea de la Strasbourg datorită gravitatii deosebite, si sanctiunile cu caracter civil pot determina uneori sarcini exorbitante pentru reclamanti, asa cum s-a intamplat in cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit 1995, in care reclamantul a fost condamnat pentru calomnie la plata unei imense sume de bani (1.500.000 de lire sterline).
Pe de alta parte, este adevarat insă că si o condamnare penală cu suspendarea pedepsei, sau chiar condamnarile civile la plata unor sume de bani simbolice pot ridica probleme din punctul de vedere al Conventiei din cauza caracterului lor infamant si a efectului descurajant pe care il pot avea asupra altor persoane, in special atunci cand este vorba de ziaristi sau alte persoane care folosesc libertatea de exprimare pentru a discuta subiecte de exercitare a libertătii serveste o importantă functie socială.
Exprimarea pe subiecte de interes public
Asa cum am aratat deja, aprecierea in concret a regimului protectiei oferite de articolul 10 depinde de o dublă calificare: calitatea autorului discursului incriminat, pe de o parte, si cea a partii lezate sau natura valorii aparate, pe de alta parte.
Libertatea presei si personalitatile publice
Este probabil categoria de discurs care este aparată in cea mai mare masură de organele de la Strasbourg. Se poate spune chiar ca atunci cand ne aflam in prezenta afirmatiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie ca acestia ocupa deja functii publice, fie că nu, controlul european este total, iar protectia Conventiei este maxima. Pentru a justifica pozitia privilegiata pe care acest tip de discurs o ocupa, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezinta un interes public. Acestui drept ii corespunde o "obligatie" a ziaristilor de a raspandi informatii si idei, indeplinindu-si astfel rolul de "caine de pază al democratiei". Mai trebuie de asemenea mentionat faptul că nu este important ca autorul afirmatiilor să fie ziarist profesionist, aceeasi protectie fiind acordată si altor persoane care isi exprimă opiniile prin intermediul mass-media (un scriitor, in cauza Thorgeirson c. Islandei, sau un politician in cazul Castellas c. Spaniei).
Curtea Europeană a avut pentru prima dată ocazia să abordeze acest domeniu in cauza Lingens c. Austriei (1986), care se referea la condamnarea penală pentru calomnie a reclamantului, un ziarist, pentru afirmatiile sale referitoare la Cancelarul Federal austriac B. Kreisky. Acesta din urmă il atacase pe celebrul "vanator de nazisti" Simon Wiesenthal in urma acuzatiilor acestuia legate de domnul Peter, un potential aliat al partidului domnului Kreisky pentru stabilirea viitoarei coalitii
de guvernamant. Comentand in cadrul a doua articole de ziar atitudinea Cancelarului fata de domnul Wiesenthal, reclamantul a descris comportamentul domnului Kreisky folosind expresii cum ar fi "oportunismul cel mai detestabil, "imoral" si "lipsit de deminitate". Acesti termeni au constituit motivul condamnarii reclamantului pronuntate de instantele austriece.
Curtea Europeană a folosit acest prilej pentru a afirma că "libertatea presei ii pune la dispozitie opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaste si judeca ideile si atitudinile liderilor politici. In termeni mai generali, libertatea dezbaterii politice stă la baza notiunii de societate democratică ce domină intreaga Conventie."
Rezulta că "limitele criticii admisibile sunt mai largi in privinta unui om politic, vizat in această calitate, decat a unui individ obisnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune in mod inevitabil si constient unui control strict al faptelor si afirmatiilor sale atat din partea ziaristilor cat si a masei cetatenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare tolerantă.”
________________________________________________________________________________
* Este interesant de notat faptul ca in cauza Castells c. Spaniei (1992), Curtea Europeana a afirmat ca articolul 10 ofera o protectie si mai intinsa discursului critic indreptat importiva guvernului decat celui indreptat impotriva unei persoane private sau chair a unui om politic. Aceasta concluzie a fost justificata de faptul ca "pozitia dominanta pe care o are Guvernul il obliga sa dovedeasca retinere in folosirea mijloacelor penale, mai ales daca exista alte moduri de a raspunde atacurilor sau criticilor nejustificate ale adversarilor sai sau ale mijloacelor de informare in masa".
In continuare, Curtea a stabilit o foarte importantă distinctie intre afirmarea unor fapte si cea a unor judecati de valoare (distinctie ce corespunde intr-o anumita masură celei realizate in chiar textul articolului 10: " libertatea de a primi sau de a comunica informatii sau idei". Potrivit Curtii, "existenta faptelor poate fi demonstrată, in timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit". Faptul ca domnului Lingens i s-a cerut, pentru a evita condamnarea, să dovedească caracterul opiniilor sale (pe care Curtea le-a calificat drept judecati de valoare) a fost considerat de Curtea Europeană ca incalcand libertatea de opinie insăsi, care constituie un element fundamental al dreptului garantat de articolul 10 al Conventiei. Din acest motiv, tinand seama de faptul că discursul domnului Lingens se incadra in sfera de protectie maxima acordată de Conventie, Curtea a ajuns la concluzia incălcării articolului 10.
Deoarece adevarul judecatilor de valoare nu este relevant, rezultă că protectia oferită de Conventie acestora acoperă o arie foarte intinsă de forme de manifestare. Totusi, uneori statele au argumentat că afirmatii excesiv de jignitoare nu trebuie tolerate. In cauza Oberschlick c. Austriei (2) din anul 1997, care privea condamnarea penală pentru insultă a reclamantului, deoarece acesta s-a referit intr-un articol de ziar la liderul Partidului austriac al Libertatii si la Guvernatorul Landului Carinthia (domnul Haider) folosind termenul "idiot". Guvernul a sustinut in fata Curtii că "insultele, denigrarile si limbajul care ofensează nu se pot bucura de o protectie nelimitată din partea Conventiei, deoarece nu aduc nici o contributie pozitivă la dezvoltarea politică a societatii". Curtea Europeană a respins insă argumentul potrivit căruia simpla folosire a cuvantului "idiot" este suficientă pentru a justifica condamnarea penală pentru insultă.
După ce a reafirmat principiul că "articolul 10 nu protejează doar substanta ideilor si a informatiilor exprimate, ci si formă in care acestea sunt exteriorizate", si tinand seama că afirmatia in cauza reprezenta un raspuns la un discurs provocator al domnului Haider, Curtea Europeană a considerat că afirmatia reclamantului, desi excesivă, este totusi protejată de Conventie. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, Curtea a acordat o importanta deosebită faptului că intentia domnului Oberschlick nu fusese de a afecta "in mod gratuit" reputatia domnului Haider, iar afirmatia sa era proportională cu "indignarea intentionat cauzată de domnul Haider".
Acelasi principiu a fost aplicat de către Curte in cauza Prager si Oberschlick c. Austriei (1995), in care s-a afirmat faptul că "libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare". Totodată, in cauza De Haes si Gijsels c. Belgiei (1997), Curtea a retinut faptul că desi "comentariile reclamantilor contineau fără indoiala critici foarte severe, acestea sunt considerate de către Curte ca fiind pe masura emotiei si a indignarii cauzate de faptele invocate in respectivele articole".
Totusi, pentru a se bucura de protectia oferită de Conventie, judecatile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. In acelasi timp insă, in ceea ce priveste afirmatiile verificabile, Curtea nu ia in considerare numai adevarul obiectiv al acestora, ci si atitudinea subiectiva a reclamantului. Prin urmare, buna credintă tinde să fie intr-o mult mai mare decat exactitatea afirmatiilor criteriul folosit de Curte pentru a determina dacă exercitarea libertatii de exprimare se mentine sau nu in limitele stabilite de articolul 10 din Conventie.
Din distinctia pe care Curtea a realizat-o intre fapte si judecati de valoare, se poate desprinde concluzia că indivizilor care afirma fapte obiective li se poate in mod legitim cere să dovedească adevărul acestora.
Totusi, in unele cauze Curtea Europeană a adoptat o abordare diferită. Cauza Thorgeirson c. Islandei (1995), spre exemplu, privea condamnarea reclamantului, scriitor de profesie, pentru că a publicat intr-un ziar acuzatii privind brutalitati comise de politisti. Instantele nationale i-au cerut, pentru a evita condamnarea să dovedească adevarul respectivelor afirmatii, care de fapt reprezentau niste "zvonuri" ce emanau de la persoane altele decat reclamantul sau de la opinia publică in general. Curtea Europeană a apreciat că, in masura in care reclamantul nu facea decat să reproducă ceea ce auzise de la altii despre brutalitatile comise de politie, stabilirea adevarului respectivelor afirmatii constituiau o sarcina nerezonabilă, daca nu chiar imposibilă.
Este adevarat că in cauza Prager si Oberschlick c. Austriei, in care reclamantii fuseseră condamnati pentru afirmarea intr-un ziar a unei serii de acuzatii referitoare la activitatea prestată de judecatorii austrieci, Curtea a considerat necesar să analizeze modul in care ziaristii si-au indeplinit obligatia deontologică de a verifica acuzatiile aduse, ajungand la concluzia că cercetarile intreprinse de acestia nu parea să fi fost suficiente pentru a justifica acuzatii atat de grave. In consecintă, condamnarea impusă de instantele austriece era conformă cu articolul 10 al Conventiei.
Pe de alta parte, intr-o cauza impotriva Norvegiei (Bladet Tromsrti Stensaas c. Norvegiei, 1999), Curtea nu a mai urmat demersul adoptat in cauza Prager si Oberschlick. Speta se referea la sanctiunile impuse unui ziar pentru publicarea unor afirmatii privind faptul că unii membri ai echipajului unei nave de vanat foci, incalcasera normele legale ce reglementau acest tip de vanatoare. Deoarece afirmatiile nu fusesera dovedite, si intrucat ele afectau reputatia respectivelor persoane, instantele norvegiene au admis actiunea intentata de părtile lezate privind plata unei compensatii. După ce a retinut faptul că respectivele afirmatii se inscriau in cadrul unei dezbateri de interes general, fapt ce atrage un control strict al necesitatii restrictiilor din partea instantelor de la Strasbourg. Curtea a constatat că informatiile publicate nu emanau de la ziarul insusi, ci dintr-un raport oficial pe care ziarul a omis să il verifice in mod independent. Subliniind de asemenea faptul că lezarea reputatiei părtilor vătamate a fost redusă, Curtea a afirmat in spetă legitimitatea demersului ziarului de a se baza, cu buna credintă, pe informatiile de care dispunea in momentul publicarii articolelor, si in special pe informatiile continute in raportul oficial, fără a mai fi necesară o anchetă independentă intreprinsă de ziar.
Aceasta decizie indica in mod clar tendinta Curtii Europene de a acorda presei garantii solide impotriva acuzatiilor de calomnie, indicand principiul conform caruia ziaristii nu trebuie sa fie obligati sa dovedeasca intotdeauna adevarul afirmatiilor publicate atunci cand actioneaza cu buna credinta, bazandu-se pe informatii credibile.
O situatie asemanatoare se regaseste in cauza Dălban c. Romaniei (1999), in care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea unor acuzatii privind fraude comise de o persoana ce ocupa functia de presedinte de IAS, acuzatii bazate pe informatii continute in rapoarte ale politiei. In opinia Comisiei Europena a Drepturilor Omului, "este posibil ca, intr-o anumită masură, unele dintre faptele prezentate de reclamant in articolele sale să nu se confirme". După ce a reafirmat ideea că libertatea de exprimare apărată de articolul 10 nu acoperă afirmarea publică a unor fapte care nu se bazeaza pe nici un inceput de probă, Comisia a ajuns totusi in unanimitate la concluzia ca a avut loc o incalcare a Conventiei luand in considerare pozitia specială a presei intr-o societate democratică si dezideratul de a nu descuraja cetatenii să aprecieze in mod critic modul in care isi exercita mandatul persoanele ce ocupă functii publice. In acest sens, concluzia Comisiei s-a bazat pe faptul că " nu s-a dovedit că cele afirmate in articolele incriminate erau total false si nu urmareau decat să alimenteze o campanie de defaimare impotriva părtilor lezate". Prin urmare, o inexactitate partială a faptelor prezentate este protejată de articolul 10. Acest principiu a fost confirmat de Curtea Europeană in hotararea sa din 28 septembrie 1999 in cazul Dălban.
Trebuie subliniat că in toate aceste cauze Curtea a luat in considerare atitudinea subiectivă a reclamantilor si a subliniat ca afirmatiile lor contribuiau la discutarea unor subiecte de interes public, nefiind indreptate catre lezarea inutila a reputatiei persoanelor vizate.
Acest accent pus pe atitudinea subiectivă a reclamantilor si nu pe efectul obiectiv al discursului lor, reiese de asemenea in mod clar din rationamentul pe care Curtea l-a facut in cauza Jersild c. Danemarcei (1994). In spetă, reclamantul, ziarist de televiziune, a realizat o emisiune televizata avand ca subiect un grup de tineri extremisti ce locuiau in suburbiile orasului Copenhaga. Emisiunea constă, pe langă o prezentare a situatiei acestora, dintr-un interviu cu trei dintre reprezentantii grupului, cu ocazia căruia acestia au emis o serie de afirmatii rasiste extrem de jignitoare la adresa imigrantilor provenind din Africa si Asia. Reclamantul a fost sanctionat pentru complicitate la infractiunea de difuzare de afirmatii rasiste, retinandu-se de către instantele daneze faptul ca efectul emisiunii in cauza a fost de a facilita raspandirea afirmatiilor denigratoare, in conditiile in care reclamantul putea anticipa tipul de discurs al tinerilor extremisti, si de altfel, a inclus, in momentul montajului emisiunii, in forma finala acele fragmente din interviu care lezau drepturile persoanelor vizate.
Curtea Europeană a constata in acest caz o incălcare a articolului 10, acceptand argumentatia reclamantului potrivit careia scopul sau nu fusese acela de a contribui la difuzarea afirmatiilor rasiste, ci acela de a informa opinia publică despre existenta in societatea daneza a unor grupuri de tineri ce impartasesc asemenea convingeri. Trebuie precizat ca obiectul cauzei nu a privit actiunea penală indreptată, in mod legitim, impotriva autorilor afirmatiilor insisi.
Prin urmare, atunci cand elementele cazului vor permite să se tragă concluzia că ziaristul a urmarit sa-si indeplineasca cu buna credinta sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, si nu a fost determinat in demersul sau de existenta vreunei animozitati personale sau de intentia de a leza in mod gratuit si nejustificat reputatia părtii lezate, este probabil Curtea Europeană a Drepturilor Omului să considere că se află in prezenta unui demers jurnalistic legitim, care trebuie să se bucure de protectia articolului 10.
Integritatea teritorială, securitatea natională, siguranta publică
Aceste motive au fost invocate intr-o serie de cazuri, cum ar fi de exemplu Arrowsmith c. Regatului Unit, in care Guvernul a reusit să justifice in fată Comisiei Europene a Drepturilor Omului condamnarea reclamantei care a răspandit printre soldatii englezi manifeste prin care acestia erau indemnati să dezerteze pentru a nu participa la luptele ce aveau loc in Irlanda de Nord. Totodată, numeroase hotarari ale Curtii Europene privesc situatii in care reclamantii au fost condamnati de autoritatile turce pentru afirmatii prin care acestia isi exprimau, in diverse forme, sprijinul sau simpatia pentru cauza etnicilor kurzi din Turcia de sud-est.
In opinia Comisiei, este important că persoanele ce se exprima in public asupra unor chestiuni politice sensibile să nu facă apologia unei violente ilegale (referirea priveste in special acuzatiile de terorism ce au fost aduse formatiunii muncitorilor din Kurdistan PKK). Comisia a subliniat insa că libertatea de exprimare comporta totusi dreptul de a discuta in mod deschis probleme delicate de genul celor cu care se confruntă Turcia (raportul Comisiei in cauza Ceylan c. Turciei, 1998).
In cauza Zana c. Turciei (1997), unde Guvernul a invocat necesitatea apărarii securitatii nationale si a sigurantei publice pentru a-l condamna pe reclamantul care isi exprimase deschis sprijinul pentru "miscarea de eliberare natională a PKK", desi se pronuntase impotriva folosirii violentei, Curtea a recunoscut necesitatea măsurii pentru apărarea scopurilor legitime urmarite. De asemenea, in cauza Surek c. Turciei (1) (1999), Curtea a legitimat condamnarea reclamantului deoarece a considerat că articolele publicate de acesta in presă (ce criticau in termeni foarte duri activitatea armatei turce impotriva kurzilor) constituiau o chemare la razbunare sangeroasă si incurajau opinia publică să recurgă la violentă.
In sens contrar, intr-o serie de alte cazuri, Curtea Europeană a ajuns la concluzia că sanctiunile impuse reclamantilor pentru afirmatii caracterizate drept atentate la integritatea statului turc (afirmatii referitoare indeosebi la existenta natiunii kurde ca entitate distincta fată de natiunea turcă, continand critici ale politicii Turciei relative la problema kurdă si sustinand cauza kurdă) nu erau proportionale cu scopul legitim urmarit, incalcand astfel articolul 10 al Conventiei (a se vedea de exemplu cauzele Ceylan c. Turciei, Arslan c. Turciei, Gerger c. Turciei (1999), Incal c. Turciei (1998), etc.). Un element esential al acestei concluzii il constiuie constatarea Curtii potrivit căreia respectivele afirmatii nu reprezentau o incitare la violentă, precum si reafirmarea principiului că articolul 10 protejează si opiniile minoritare care ofensează sentimentele unei majoritati a populatiei.
Apararea ordinii si a integritatii teritoriale a fost invocată de catre guvernul parat si in cauza Piermont c. Frantei (1995), ce privea expulzarea unei membre a Parlamentului European de nationalitate germană de pe teritoriul Polineziei franceze ca urmare a declaratiilor sale in favoarea independentei respectivului teritoriu si impotriva prezentei si a experimentelor nucleare franceze in Pacific. Subliniind caracterul pasnic al discursului reclamantei si inexistenta vreunei amenintări pentru ordinea publică, Curtea a apreciat că afirmatiile in litigiu se inscriau in cadrul unei dezbateri democratice si nu puteau fi deci restrictionate fără a se incalca in acelasi timp prevederile art. 10.
Discursul social periculos ce contestă adevăruri stiintifice
Organele de la Strasbourg au afirmat in mod constant principiul potrivit căruia libertatea de exprimare garantată de Conventie nu acoperă negarea atrocitatilor comise de nazisti. Deoarece Holocaustul constituie un fapt calificat ca adevar istoric, contestarea acestuia poate fi in mod legitim reprimată de autoritati pentru a proteja drepturile victimelor care au suferit de pe urma lui.
In situatia in care Curtea Europeană nu apreciază insă că faptele in litigiu pot fi calificate drept certitudini stiintifice, discutarea lor liberă se incadrează in sfera de protectie instituită de articolul 10. Astfel s-a intamplat de exemplu in cauza Lehideux si Isorni c. Frantei (1998), in care reclamantii au fost condamnati pentru infractiunea de apologie a crimelor de colaborare cu inamicul deoarece publicaseră in cotidianul Le Monde un articol publicitar care continea prezentarea unor fapte istorice menite să determine reabilitarea imaginii maresalului Petain.
Curtea Europeană a retinut că reclamantii, in articolul incriminat, intentionaseră să justifice deciziile maresalului Petain acordandu-le o altă seminificatie si, de asemenea, omiseseră să mentioneze o serie de fapte istorice notorii esentiale pentru intelegerea activitatii respectivului personaj istoric si pentru intelegerea cauzelor ce au determinat condamnarea sa la moarte. In urma unei analize detaliate a continutului articolului si a pozitiei autorilor, subliniind totodată si gravitatea recurgerii la sanctiuni penale, Curtea a constatat o incălcare a Conventiei deoarece elementele discutate in articolul in cauză nu se inscriau printre adevarurile istorice incontestabile (precum Holocaustul), Curtea considerand in consecintă că afirmatiile respective tineau de o dezbatere istorică privind desfasurarea si interpretarea evenimentelor in cauză.
In cauza Hertel c. Elvetiei (1998), reclamantul a fost supus unei interdictii judecatoresti de a difuza rezultatele unui studiu realizat de el in colaborare cu un alt om de stiintă referitor la efectele nocive pe care le are asupra sănătătii folosirea cuptoarelor cu micro-unde. Interdictia a fost rezultatul unei actiuni judecatoresti intentate de o asociatie a producătorilor de aparate electrocasnice in urma publicării intr-un ziar a unui articol bazat pe respectivul studiu. Curtea Europeană a decis că măsura in cauza a incalcat articolul 10, bazandu-se in special pe faptul că reclamantul nu a contribuit direct la publicarea articolului in cauză si subliniind necesitatea de a tolera opiniile minoritate intr-un domeniu ca acesta, in care existenta certitudinilor este improbabilă.
Discursul artistic
Jurisprudenta de pană acum a Curtii Europene nu a fost foarte favorabilă protejarii discursului artistic, majoritatea hotărarilor date in astfel de cazuri retinand că autoritatile nationale care au reprimat libertatea de exprimare a reclamantilor au actionat in cadrul marjei lor de apreciere.
Cauza Muller c. Elvetiei (1984) a privit sanctionarea reclamantului pentru faptul că a expus intr-o expozitie deschisă publicului o serie de tablouri al caror continut a fost considerat obscen de către autoritatile nationale. Curtea Europeană le-a recunoscut acestora o marjă de apreciere intinsă pentru a aprecia necesitatea unei sanctiuni menite să apere morala. In consecintă, subliniind si faptul că accesul la expozitie nu fusese restrictionat in nici un fel pentru minori, Curtea a constatat neincalcarea articolului 10.
Pe de alta parte, in cauza Otto Preminger c. Austriei (1994), reclamantii difuzaseră un film cu un continut virulent antireligios in cadrul unui cinematograf de arta care programa opere experimentale si se adresa unui public restrans de persoane bine informate in legatură cu caracterul special al filmelor proiectate. Difuzarea a fost interzisa deoarece s-a considerat că simpla existentă a filmului, prin caracterul său blasfemiator, leza grav sentimentele religioase ale credinciosilor catolici din Austria, chiar dacă in concret acestia nu ar fi ajuns sa vizioneze filmul. Curtea a acceptat aceasta sanctiune drept conforma cu articolul 10, intr-o hotarare puternic criticată de doctrină.
Curtea a mai avut ocazia să afirme compatibilitatea cu Conventia a interzicerii unui film considerat blasfemiator si obscen si in cauza Wingrowe c. Regatului Unit (1996).
Discursul comercial
Asa cum s-a aratat intr-o serie de cazuri, formele de exprimare ce urmaresc promovarea unor interese pur economice, desi se incadreaza in domeniul de protectie al primului paragraf al articolului 10, se bucură in practică de o protectie mai scazută din partea organelor de la Strasbourg, acest fapt corespunzand unei marje de apreciere extinse a autoritatilor nationale. La aceasta concluzie a ajuns Curtea intr-o serie de cazuri cum ar fi, spre exemplu, Markt intern Verlag GmbH c. Germaniei (1989) sau Casado Coca c. Spaniei (1994).
Pe de altă parte, in cauza Barthold c. Germaniei (1985), Curtea a refuzat să califice drept discurs comercial faptul că un articol de ziar, ce prezenta problema inexistentei unui serviciu de urgentă de noapte in cadrul clinicilor veterinare din orasul Hamburg, a preluat afirmatiile reclamantului referitoare la necesitatea existentei unui astfel de serviciu, prezentandu-l pe acesta că pe unul dintre putinii medici veterinari ce pot fi contactati in timpul noptii in situatii de urgentă. Curtea a pus accentul in acest caz pe interesul general constituit de discutarea problemei serviciului de urgenta si a considerat ca acesta prevaleaza in fata elementului publicitate pentru clinica reclamantului continut in articolul in cauză. In consecintă, protectia sporită a discursului pe subiecte de interes public este aplicabilă, iar restrictia constituia o incalcare a Conventiei.
Prin urmare, protectia acordată de articolul 10 al Conventiei variază in functie de natura discursului, de scopul urmarit de autorul lui, sau de functia socială pe care Curtea i-o atribuie. Indiferent de acestea insă, orice caz ce implica exercitarea libertatii de exprimare va fi analizat de Curte cu o atentie deosebită, datorită rolului fundamental pe care aceasta il joacă intr-o societate democratică.
Cazuri privind libertatea expresiei
condamnarea jurnalistilor pentru publicarea de extrase ale avizelor de impunere in Franta (Fressoz si Roire);
condamnarea pentru injuria (insultă) adusă gardei municipale in Polonia (Janowski);
interdictie impusă prin Constitutie politistilor de a se angaja in activitati politice in Ungaria (Rekvenyi);
reparatie (despagubire) acordată unei publicatii si unui jurnalist pentru defaimare in Norvegia (Bladet Troms si Stensaas);
condamnare pentru incitare la ostilitate si ura in Turcia (Ceylan; Ozturuk);
condamnari pentru propaganda separatistă in Turcia (…);
condamnare pentru divulgarea identitatii functionarilor insarcinati cu lupta impotriva terorismului in Turcia (Surek nr.2);
condamnare pentru defaimare (calomnie) in Romania – (Dalban);
declaratie a printului din Liechtenstein semnificand intentia sa de a nu numi pe viitor petitionarul intr-o functie publică, din cauza parerilor exprimate de acesta din urma asupra unor probleme/chestiuni constitutionale (Willie);
avertisment de a se purta bine in urma unui comportament contrar bunelor moravuri in Regatul Unit (Hashman si Harrup);
declaratii considerate nule si neavenite de catre un Tribunal din Norvegia (Nielsen si Johnsen).
DALBAN versus ROMANIA
Hotărarea din 28 septembrie 1999
“Libertatea de exprimare. Libertatea presei. Articole de presă intemeiate pe constatari făcute de autoritatile publice. Condamnarea ziaristului la inchisoare. Anularea hotararii de condamnare prin admiterea unui recurs in anulare. Decesul ziaristului. Calitatea sotiei supravietuitoare de a i se substitui in procedură. Păstrarea calitătii de victimă. Ingerinta. Prevederea in lege. Scop legitim: protectia reputatiei altora. Absenta necesitatii intr-o societate democratică; absenta proportionalitatii. Interes public; patrimoniul public; activitati publice ale unui senator. Posibilitatea unei doze de exagerare sau chiar de provocare. Violarea art. 10 (“Libertatea de exprimare”) din Conventia europeană a drepturilor omului.”
Reclamantul Ionel Dălban, cetătean roman, director al unui săptămanal local, publică două articole in care, pe baza unor acte intocmite de organele de control ale statului, pune in cauza pe directorul unei societati comerciale cu capital de stat si pe un senator, membru in organul de decizie al respectivei societati comerciale. Aceste două persoane fac plangere penală, iar instantele judecatoresti, prin hotarare definitiva, il condamnă pe ziarist, pentru săvarsirea infractiunii de calomnie, la 3 luni inchisoare cu suspendare si la plata de despagubiri civile către părtile civile.
In cursul procedurii in fata organelor de la Strasbourg, inainte de pronuntarea hotărarii Curtii Europene a Drepturilor Omului asupra fondului, procurorul general al Parchetului de pe langă Curtea Suprema de Justitie introduce un recurs in anulare in favoarea condamnatului, intre timp decedat. Curtea Suprema de Justitie admite recursul in anulare, si, cu privire la săvarsirea infractiunii de calomnie fată de directorul societatii comerciale, il achită pe ziarist, iar cu privire la săvarsirea infractiunii de calomnie fată de senator, constatand că fapta constituie infractiunea de calomnie si că pedeapsa a fost legal aplicată, dispune incetarea procesului penal ca urmare a decesului faptuitorului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform articolului 27 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, modificată prin protocolul nr.11, si a clauzelor pertinente din Regulamentul sau, după ce a deliberat in Camera de Consiliu la 8 ianuarie, 24 iunie si 9 septembrie 1999
Adoptă, la aceasta din urma dată, urmatoarea hotarare:
PROCEDURA
La 20 aprilie 1995, reclamantul Ionel Dalban, cetătean roman, sesizeaza Comisia Europeana a Drepturilor Omului cu o plangere individuală impotriva Romaniei, sustinand violarea art. 6 (“Dreptul la un process echitabil”) parag. 1 si art. 10 (“Libertatea de exprimare”) din Conventia Europeana a drepturilor omului. Plangerea este inregistrata sub nr. 28114/95. Prin Decizia din 9 septembrie 1996 plangerea este declarată admisibilă. Prin Raportul din 22 ianuarie 1998 se exprimă avizul existentei violarii art. 10 din Conventie si al absentei necesitatii existentei violarii art. 6 parag.1 din Conventie.
La 13 martie 1998, reclamantul decedeaza.
Cauza este deferită Curtii Europene a Drepturilor Omului de Comisie, la 27 aprilie 1998, si de Elena Dălban, sotia supravietuitoare a reclamantului, la 5 mai 1998.
Din considerente de ordin practic, prezenta hotarare va continua să-l numească pe Dl. Dălban "reclamant", desi această calitate trebuie atribuită D-nei Dălban (hotararea din 15 noiembrie 1996 pronuntată in cazul Ahmet Sadik versus Grecia…).
D-na Dălban l-a desemnat ca reprezentant legal pe dl I. Popa, avocat in Baroul Bacău, iar domnul Thor Vilhjalmsson, vicepresedinte al Curtii la acea dată, l-a autorizat pe acesta să utilizeze limba romană in procedura scrisă.
Dupa consultarea agentului guvernamental roman si a avocatului doamnei Dălban, Marea Cameră a decis că nu se impune organizarea unor audieri publice.
La 16 respectiv 22 decembrie 1998, grefierul a primit observatii suplimentare din partea reclamantului si a guvernului. Aceasta din urmă a solicitat Curtii să suspende judecarea cauzei pană la solutionarea, de catre Curtea Suprema de Justitie, a recursului in anulare declarat de Procurorul General prin care s-a cerut achitarea reclamantului.
La 8 ianuarie 1999, Marea Camera a decis să suspende judecarea cauzei.
La 21 mai 1999, guvernul, prin intermediul noului sau agent Dl C.L. Popescu, a depus grefa Curtii textul deciziei Curtii Supreme, din 2 martie 1999. La 6 mai si respectiv 1 iunie 1999, reclamantul si guvernul au depus, la cererea presedintelui Curtii, observatiile lor cu privire la aceasta hotărare.
I. CIRCUMSTANTELE PARTICULARE ALE CAUZEI
Ziarist si director al revistei saptamanale locale Cronica Romascană, domnul Ionel Dălban a locuit in Roman pană la decesul său, survenit la 13 martie 1998.
La 23 septemmbrie 1992, in nr 90/1992 al revistei a fost publicat un articol semnat de reclamant si intitulat " Zeci de milioane frauda la IAS Roman". Articolul prezenta fraudele pretins comise de G.S., directorul executiv al interprinderii agricole de stat FASTROM ( fostul IAS) din Roman. Indicand rapoartele Garzii Financiare ca surse de informatie reclamantul a scris:
"….o noua fraudă de proportii incredibile a fost descoperită la FASTROM S.A Roman, fostul IAS, iar cel dintai suspect este privilegiar a nomenclaturii comuniste locale, dl G.S. Pagubele pe care acesta le-a cauzat…se ridica potrivit estimarilor Garzii Financiare si ale alor experti la peste 23 de milioane de lei! Frauda a fost comisă prin inregistrarea unor stocuri in inventarul depozitului central ( al FASTROM Roman) care nu se regasesc in inventarul sectiilor subordonate. S-a stabilit ca o mare parte din aceste stocuri au fost inlocuite cu marfurile solicitate de G.S., prietenii si familia sa ori au fost schimbate in bani numerar, sumele fiind impărtite frateste. Iată faptele care amintesc de banditii de drumul mare, fără credintă si lege ( jaf ca-n codru)!
Opinia publică din Roman se intreabă cum a fost posibil asa ceva. Poate ca domnul senator R.T care a fost reprezentantul statului in consiliul de administratie al FASTROM Roman, ar putea da niste lamuriri. In această calitate, el a fost platit lunar cu sute de mii de lei. Stim acum de ce – sau cu alte cuvinte cum – a aparat el interesele statului…"
Intr-un articol publicat la 6 ianuarie 1993 in nr.104/1993 a revistei reclamantul a scris:
" O Dacie break apartinand societatii FASTROM i-a fost data senatorului R.T in fiecare week-end timp de un an si jumatate, pentru a-l duce si aduce de la aeroportul din Bacau ( sofer R.M). Poate ca aceasta practică a incetat dar nu a fost uitată".
G.S si R.T au formulat plangeri penale impotriva reclamantului, pe baza articolului 206 din Codul penal, considerand că cele scrise aveau un caracter calomnios.
La 23 iunie 1994, Judecatoria Romana l-a condamnat pe reclamant la 3 luni de inchisoare cu suspendarea executarii pedepsei, pentru calomnie si la plata a 300.000 de lei părtilor civile R.T si G.S. In plus, reclamantului i s-a interzis executarea profesiei pe o perioada nedeterminată.
Instanta de fond a constatat ca G.S fusese anchetat in două cauze penale, dar la 7 septembrie 1990 si respectiv 10 decembrie 1992 Parchetul a adoptat solutii de neurmărire penală, constatand că invinuirile de insusire a unor bunuri si de prejudiciere a avutului public ( abuz in serviciu contra intereselor obstesti) prevazute in articolul 248 din Codul penal roman nu s-au confirmat.
In ceea ce-l priveste pe R.T., instanta a constat ca in intervalul iunie 1991-iulie 1992 acesta a primit, in calitate de membru al consiliului de administratie. suma de 55.000 de lei si nu "sute de mii" de lei. In plus, potrivit Regulamentului Senatului " prefectii [vor pune] la dispozitia senatorilor un mijloc de transport si un secretar, pentru a le inlesni indeplinirea sarcinilor profesionale", iar prin adresa nr 4849/1991 a Prefecturii Neamt, conducerea FASTROM Roman fusese solicitată să pună o masină la dispozitia senatorului din Roman. Instanta a concluzionat că cele scrise de jurnalist nu erau adevărate.
Reclamantul a declarat recurs. In opinia sa, rapoartele Garzii Financiare pe baza carora G.S a fost cercetat, rapoartele intocmite de inspectorii Ministerului Finantelor din 19 iunie, 26 iunie si 18 decembrie 1992, precum si declaratiile unor membrii ai consiliului de administratie si ai sindicatului de la societatea FASTROM Roman constituiau dovezi ale operatiunilor ilegale atribuite directorului executiv G.S. Potrivit acestor documente, sumele in discutie se ridicau la peste 23 milioane de lei.
In privinta lui R.T., reclamantul a arătat că insăsi instanta de fond a precizat, in sentinta sa din 24 iunie 1994 , ca R.T. a folosit o masina a societatii FASTROM Roman. Iar afirmatiile cu privire la salariu, chiar dacă au continut o eroare cu privire la suma nu au fost calomnioase.
Prin decizia din 7 decembire 1994, Tribunalul Judetean Neamt a decis cu două voturi la unul, respingerea recursului si mentinerea sentintei primei instante atat cu privire la pedeapsa cu inchisoarea, cat si cu privire la despagubirile civile. Subliniind că Parchetul a decis, de doua ori, să nu formuleze acuzatii impotriva lui G.S., instanta de recurs a considerat – fara a mai examina rapoartele politiei prezentate de reclamant in sustinerea afirmatiilor sale – că acestea din urma nu corespunde realitatii. Cu privire la senatorul R.T., tribunalui a constatat ca folosirea masinii a fost legala.
Instanta a revocat insă interdictia de exercitare a profesiei " tinand cont de conduita reclamantului in timpul procesului".
In opinia sa divergentă, judecatorul M.C a scris:
"… Dezvaluirea adevarului este o conditie “sine qua non” pentru inlăturarea neajunsurilor si apărarea intereselor societătii. Aceste interese sunt prioritare fata de apărare – cu orice pret – a reputatiei noastre. Fiind constiinta activă a natiunii, jurnalistul are dreptul si obligatia să pună sub semnul intrebarii institutii si pe cei care le conduc, verificand astfel dacă munca acestora este corespunzatoare, dacă acestia merită autoritatea cu care au fost investiti si dacă merită sau nu prestigiul acestor functii. Nimeni nu este infailibil si nimeni nu poate pretinde că este".
Condamnarea jurnalistului Ionel Dălban este injustă atata timp cat el nu a facut decat să-si indeplinească datoria de jurnalist intr-o manieră obiectivă, pentru a contribui la crearea unui climat moral mai sănatos in orasul unde traieste si munceste…".
In pofida acestei condamnari, reclamantul a continuat să publice informatii cu privire la frauda comisă de G.S. In plus, Dl. Dălban nu a plătit despagubirile la care a fost obligat in favoarea lui G.S si R.T.
In urma acestor dezvaluiri, Comisia de ancheta a abuzurilor din Parlamentul roman a solicitat Parchetului Neamt sa efectueze cercetari.
Organizatia neguvernamentală " Liga Democratică pentru Dreptate" a preluat aceste dezvaluiri, astfel incat la 20 iulie 1994, Parchetul de langa Judecatoria Roman a declansat noi cercetari impotriva lui G.S.
După condamnarea reclamantului, alte ziare, inclusiv cotidianul de mare tiraj Adevărul au publicat articole cu privire la aceleasi fraude.
Numeroase ziare au descris condamnarea reclamantului ca " o incercare de intimidare" a presei.
La 24 aprilie 1998, Procurorul gereral a sesizat Curtea Suprema de Justitie cu un recurs in anulare cerand desfiintarea ambelor hotărari si achitarea reclamantului cu argumentul lipsei elementelor constitutive ale infractiiunii de calmonie.
Recursul in anulare a fost admis la 2 martie 1999, Curtea Supremă l-a achitat pe reclamant pentru infractiunea de calmonie cu privire la G.S., motivand că jurnalistul a fost de bună-credintă. In privinta calomniei fata de R.T., Curtea a casat hotararile de condamnare si, considerand justă condamnarea D-lui Dălban a dispus incetarea procesului penal ca urmare a decesului faptuitorului.
II. LEGISLATIA INTERNA RELEVANTA
29. Articolele relevante din Codul penal sunt :
Articolul 206
" Afirmarea sau imputarea in public prin orice mijloace a unei fapte determinate referitoare la o persoana care, dacă ar fi adevarata, ar depune acea persoana la o sanctiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispretul public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".
Articolul 207
" Proba veridicitătii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost savarsită pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veridicitătii nu constituie infractiunea de insultă sau calomnie".
30. Dispozitiile relevante din Codul de procedură penală sunt :
Articolul 385/9
" Recursul poate fi declarat in urmatoarele cazuri:
(10) atunci cand instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru părti, de natura să garanteze drepturile lor si să influienteze solutia procesului; ".
Articolul 504
" Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă in urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotarare definitivă că nu a savarsit fapta imputata ori ca acea fapta nu există".
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, in cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu intentie sau din culpa grava a stanjenit sau a incercat să stanjenească aflarea adevarului.
Persoanelor aratate in alin. 1 si 2, care inainte de arestare erau incadrate in muncă, li se calculeaza la vechimea in muncă si timpul in care au fost arestate, iar persoanelor aratate in alin. 1 li se calculează la vechimea in munca si timpul cat au executat pedeapsa la locul de muncă".
Articolul 505
" Actiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de la persoana inderptatită potrivit art. 504, iar dupa moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele aflate in intretinerea sa.
Actiunea poate fi pornită in termen de un an de la rămanerea definitivă a hotărarii de achitare sau de la data ordonantei de scoatere de sub urmarire".
PROCEDURA IN FATA COMISIEI
Dl. Dalban a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. Intemeindu-se pe articolele 6 paragraful 1 si 10 din Conventie, el a invocat lipsa unui proces echitabil si incălcarea dreptului la libera exprimare.
Comisia a declarat plangerea admisibila la 9 septembrie 1996. In raportul din 22 ianuarie 1998 (fostul articol 31) Comisia a exprimat, in unanimitate, opinia incălcarii articolului 10 si a decis că nu este necesară examinarea cauzei sub aspectul articolului 6 paragraful 1 ( 31 voturi la 1).
ARGUMENTELE FINALE ALE PARTILOR IN FATA CURTII
Avocatul doamnei Dălban a solicitat Curtii să constate ca articolul 10 a fost incălcat si să acorde clientei sale o justă despagubire, respectiv 250.000.000 lei daune materiale si morale.
Guvernul a cerut Curtii scoatarea cauzei de pe rol, intrucat in opinia sa, vaduva reclamantului nu mai avea un interes personal in continuarea procesului. In subsidiar, guvernul a precizat că nu contestă incalcarea articolului 10, dar solicită Curtii Supreme de Justitie din 2 martie 1999 să fi reparat incalcarea Conventiei. Cu privire la cererea bazata pe articolul 6 paragraful 1 din Conventie, guvernul a cerut Curtii să decidă că aceste dispozitii nu au fost incălcate si, in fine guvernul a cerut respingerea cererii formulată de D-na Dălban in temeiul articolului 41.
IN DREPT
I. CERERI NOI
Printr-o scrisoare adresată Curtii la 16 decembrie 1998, dl avocat Popa a reclamat spargerea cabinetului avocatial si furtul unor acte legate de aceasta cauza. A mai reclamat interceptarea, de către alte persoane necunoscute, a doua scrisori adresate Curtii.
Guvernul a afirmat ca aceste plangeri sunt irelevante in raport cu "obiectul cererii".
II. CEREREA DE SCOATERE DE PE ROL
In observatiile din 1 iunie 1999 adresate Curtii, guvernul a solicitat scoaterea cauzei de pe rol, argumentand că văduva reclamantului nu a mai invocat, in memoriul din 31 august 1998 ( asa cum procedase in cererea din 5 mai 1998 cand si-a exprimat intentia de a continua procedurile) un interes personal in continuarea cauzei, referindu-se numai la interesul fostului ei sot.
Curtea constată in primul rand că reclamantul a fost condamnat de instantele romanesti pentru calomnie prin presa. Curtea apreciaza că văduva D-lui Dălban are un interes legitim in obtinerea unei hotarari care să constate incălcarea dreptului la libera exprimare, invocat in fata Comisiei de către reclamantul decedat.
In consecintă, cererea guvernului de scoatere a cauzei de pe rol trebuie respinsă. Curtea recunoaste dreptul D-nei Dălban de a continua procedurile in numele reclamantului.
III. INCALCAREA RECLAMATA A ARTICOLULUI 10 AL CONVENTIEI
Potrivit reclamantului, condamnarea pentru calomnie i-a incalcat dreptul la libera exprimare, garantat de articolul 10 din Conventie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau a comunica informatii ori idei fără amestecul autoritatiilor publice si fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiofuziune , de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati, ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege , care constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integrarea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti".
A. Pierderea statutului de "victima"
Curtea observa ca in hotărarea din 2 mai 1999 admitand recursul in anulare declarat de Procurorul general, Curtea Suprema de Justitie a desfiintat condamnarea ( atat la nivelul primei instante, cat si al instantei de recurs) pe care se intemeia plangerea introdusa pe baza articolului 10 ( paragraf 28).
In comentariile din 1 iunie 1999 guvernul a aratat ca in ceea ce priveste condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G.S., Curtea Suprema de Justitie a pronuntat o solutie de achitare, apreciind ca dl Dalban a fost de buna-credinta, Aceasta concluzie cumulata cu posibilitatea vaduvei reclamantului de a recupera prejudiciul pe care pretinde ca l-a suferit pe calea unei actiuni civile constituie, in opinia guvernului o recunoastere " in substanta a incalcarii Conventiei si permite o reparatie integrala in cadrul sistemului juridic intern". In consecinta, guvernul a cerut Curtii respingerea plangerii invocand pierderea statutului de "victimă".
Cu privire la condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T., guvernul a sublineat ca prin hotararea Curtii Supreme au fost casate deciziile de condamnare atacate prin recursul Procurorului general " si dupa rejudecarea cauzei s-a pronuntat o hotarare de incetare a procesului penal ca urmare a decesului inculpatului".
Considerand ca incalcarea reclamata a articolului 10 a fost remediata guvernul " a lasat aceasta chestiune la aprecierea Curtii".
Avocatul doamnei Dalban a caracterizat hotararea Curtii Supreme ca pe "un adevar rechizitoriu" impotriva reclamantului decedat si ca " o justificare explicita a comportamentului lui R.T.".
In hotararea din 25 iunie 1996 pronuntata in cazul Amuur versus Franta, Curtea a reafirmat ca " o decizie sau o masura favorabila reclamantului nu este, in principiu suficienta pentru a-l lipsi de statutul de victima cu exceptia situatiei in care autoritatile nationale au recunoscut explicit sau in substanta incalcarea Conventiei si au acordat reparatii pentru aceasta incalcare".
In cazul de fata chiar daca decizia Curtii Supreme de a desfiinta condamnarea reclamantului cu argumentul ca acesta a fost de buna-credinta si pe baza unor documente oficiale referitoare in substanta a faptului ca " dreptul la libera exprimare" a fost ingradit in mod nejustificat, Curtea apreciaza ca hotararea respectiva nu a adus o reparatie adecvata in sensul jurisprundentei sale. In primul rand desi guvernul invoaca posibilitatea folosirii articolelor 998 si 999 din Codul civil si a articolului 505 din Codul de procedura penala ( paragraf 30) nu este clar daca si cum ar putea doamna Dalban sa obtina o despagubire. Calea oferita de Codul civil despre care doamna Dalban a afirmat ca implica plata unor taxe ridicate, iar guvernul nu a contrazis-o – presupune dovada unei culpe pentru angajarea raspunderii civile. In ceea ce priveste solutia oferita de Codul de procedura penala , nu ar fi rezonabil sa i se ceara doamnei Dalban ca dupa procesul penal finalizat cu o hotarare de condamnare mentinuta in recurs, dupa recursul in anulare declarat de Procurorul general si dupa hotararea Curtii Supreme de Justitie, sa inceapa proceduri noi a caror finalitate este cel putin incearta.
Cu privire la decizia referitoare la senatorul R.T., luata prin hotararea din 2 martie 1999, Curtea ca observa defapt Curtea Suprema de Justitie a cosiderat temeinica solutia de condamnare a reclamantului care ar fi actionat cu scopul de a-i produce un prejudiciu lui R.T., si care nu a verificat informatiile anteriori publicarii articolelor (paragraful 28). Incetarea proceslului penal nu a fost pronuntata decat datorită decesului domnului Dalban. Evident aceasta nu este o recunoastere explicită sau implicită din partea autoritatilor nationale, a incalcarii articolului 10.
In concluzie Curtea constata ca vaduva reclamantului se poate pretinde "victima" in sensul articolului 34 al Conventiei.
B. Fondul plangerii
Partile nu au contestat in fata Curtii ca hotararea de condamnare a constituit un " amestec al autoritatilor publice" cu exercitiul dreptului la libera exprimare al reclamantului, garantat de primul paragraf al articolului10. De asemenea nu exista controverse cu privire la faptul ca amestecul era " prevazut de lege" si ca a urmarit un scop legitim cel al " protectiei reputatiei altora" fiind astfel indeplinite doua dintre conditiile care pot justifica legitimitatea unei restrictii in conditiile articolului 10 paragraful 2. Curtea asa cum a procedat si Comisia decide in acelas mod.
Examinand chestiunea necesitatii restrictiei asupa libertatii de exprimare " intr-o societate democratica", Curtea reaminteste ca potrivit jurisprundentei sale constante, aceasta depinde de existenta unei nevoi sociale presante care sa o justifice de proportionalitatea acesteia cu scopul legitim urmarit si de raspunsul la intrebarea daca motivele invocate de auotritatile nationale pentru a jusitifica restrictia sunt pertinente si suficiente ( a se vedea intre altele si hotararea din 20 mai 1999 pronuntata in cazul Bladet Tromso si Stensaas versus Norvegia..). Curtea nu are rolul de a se substitui autoritatilor nationale ci pe acela de a verifica pe baza articolului 10 in lumina intregului caz deciziile luate de autoritatiile nationale in virtutea puterii lor de apreciere ( ibidem… si altele, hotararea din 21 ianuarie 1999 Fressoz si Roire versus Franta..)
Articolele incriminatoare au vizat o chestiune de interes public: gestionarea patrimoniului statului si modului in care politicienii isi indeplinesc mandatul. Primul articol furniza infromatii provenind din dosarele de cercetare intocmite de Garda Financiara cu privire la gestionarea FASTROM unde G.S., era director executiv iar R.T. reprezenta statul in consiliul e administratie. AL doilea articol se referea la salariul primit de senatorul R.T. in aceasta calitate si la folosirea unui autoturism care i-a fost pus la dispozitie de aceasta interprindere (paragrafele 13 si 14).
Un element extrem de important pentru Curte in examinarea acestei cauze este rolul esential pe care presa il indeplineste intr-o societate democratica. Desi presa nu trebuie sa depaseasca anumite limite in particular reputatia si drepturile altora si necesitatea de a impiedica divulgarea de informatii confidentiale ea are menirea de a raspandi intr-o maniera consistenta cu obligatiile si responsabilitatile sale – informatii si idei cu privire la toate chestiunile de interes public. In plus Curtea este constienta de faptul ca libertatea jurnalistica acopera si recurgerea la o anumita doza de exagerare sau chiar de provocare. In cazuri ca acestea marja de apreciere a autoritatilor nationale este circumscrisa interesului societatii democratice de a acorda presei dreptul de a-si exercita functia indreptatita de "caine de paza public" in raspandirea informatiilor de interes public serios ( hotararea din cazul Bladet Tromso si Stensaas versus Norvegia citata anterior). Ar fi inacceptabil ca unui jurnalist sa i se permita sa exprime judedcati de valoare critice numai in situatiile in care jurnalistul dovedeste adevarul acestora ( hotararea din 8 iulie adoptata in Lingens versus Austria…).
In speta, Curtea observa cum a facut-o si cu comisia ca nu exista nici o dovada care sa arate ca faptele descrise in articole erau in intregime neadevarate si ca ar fi fost destinate sa alimenteze o campanie calomnioasa impotriva lui G.S. si a senatorului R.T. Dl Dalban nu a scris despre aspecte ale vietii private a lui R.T. ci despre comportamentul si atitudinile sale in calitate de reprezentant ales al poporului ( paragrafele 13 si 14). Maniera in care reclamantul si-a exprimat opinia cu privire la practicile senatorului si la modul in care acesta isi indeplinea sarcinile profesionale ca nu reprezentant ales a fost considerata de instantele judecatoresti nationale ca necorespunzatoare adevarului si de aceea calomnioasa. In ceea ce-l priveste pe G.S., judecatorii au apreciat adoptarea de catre Parchet a doua solutii de neincepere a urmaririi penale este suficienta pentru a stabili ca infromatiile prezentate in articole erau false. Instantele au ajuns la aceasta concluzie fara a examnia probele depuse de reclamant (paragfrafele 17 si 20).
Guvernul nu a contestat concluzia Comisiei potrivit careia " chiar tinand cont de obligatiile si de responsabilitatile jurnalistului atunci cand acesta se prevaleaza de dreptul ce ii este garantat de articolul 10…condamnarea reclamantului nu poate fi considerata ca necesara intr-o societate democratica."
Curtea ia act de aceasta pozitie si decide ca in raport cu scopul legitim vizat condamnarea penala a domnului Dalban si aplicarea unei pedepse cu inchisoarea au constituit un amestec disproportionat cu exercitiul libertatii sale de exprimare in calitate de jurnalist.
In consecinta, articolul 10 din Conventie a fost incalcat.
IV. INCALCAREA RECLAMATA A ARTICOLULUI 6 PARAGFRAFUL 1 DIN CONVENTIE
Reclamantul a afirmat că nu a beneficiat de un proces echitabil intrucat instantele judecatoresti nationale nu au examinat probele invocate in apararea sa, respectiv documentele oficiale pe care s-au bazat articolele sale (paragrafele 17 si 20). El a invocat articolul 6 paragraful 1 din Conventie, ale carui dispoziti relevante in cauza sunt :
" Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil a cauzei sale de catre o instanta care va hotara asupra temeinicei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa…"
Guvernul a cerut Curtii sa constate ca articolul 6.1 nu a fost incalcat argumentand ca " lipsa unei referiri explicite la argumentele domnului dalban" nu poate fi privita ca o omisie de a examnia acele argumente. Dimpotriva " depunerea la dosarul cauzei" a actelor respective constituie o prezumitie a examinarii lor de catre judecatorii nationali.
55. Tinand cont de concluzia la care a ajuns pe baza articolului 10 Curtea ca si Comisia nu considera necesara examinarea cauzei si in raport cu articolul 6 paragraful 1.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENTIE
Potrivit articolului 41 din Conventie :
" Dacă Curtea declară că a avut loc o incălcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si dacă dreptul intern al Inaltei Părti Contractante nu permite decat o inlăturare incompletă a consecintelor acestei incălcări Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul o reparatie echitabilă."
A. Prejudiciul
Doamna Dalban a solicitat 250.000.000. lei pentru acoperirea prejudiciului moral constand in discreditarea prin condamnare a defunctului ei sot si a prejudiciului material constand in pierderile suferite prin inchiderea ziarului Cronica Romascana. Ea a afirmat că " această sumă reprezintă o recompensăa minimă care va fi in intregime folosită pentru reparatia ziarului" si nu va aduce la imbogatire personală.
Guvernul a afirmat mai intai că nu exista un raport de cauzalitate intre plangere si prejudiciul material pretins si in al doilea rand suma solicitata este in orice caz exagerata. Cu privire la daunele morale guvernul a argumentat ca decizia Curtii in sensul incalcarii articolului 10 este in sine o justă reparatie.
In ceea ce priveste gespagubirile la care reclamantul fusese obligat de instantele nationale guvernul subliniind ca doamna Dalban putea sa le recupereze pe calea unei actiuni civile, a aratat ca defapt acestea nu au fost platite niciodata.
Curtea este de acord cu guvernul in ceea ce priveste prejudiciul material. Cu privire insă la prejudiciul moral Curtea consideră dimpotrivă că reclamantul si vaduva sa au suferit, iar aceasta suferintă nu este suficient de compensată prin hotararea Curtii in sensul incalcarii Conventiei. In cazul de fată decesul dlui Dalban intervenit inainte ca Procurorul general sa declare recurs in anulare la Curtea Suprema de Justitie, este un fapt care trebuie luat in calcul la stabilirea despagubitorilor. Tinand cont de rata ridicată a inflatiei in Romania, Curtea va stabili suma in franci francezi care vor fi convertiti in lei romanesti la cursul de schimb din ziua platii. Curtea acordă dnei Dalban suma de 20.000 de franci francezi. Si in fine cu privire la cel de-al treilea argument invocat de guvern Curtea se limiteaza la a observa ca doamna Dalban nu a cerut restituirea despagubirilor (la care a fost obligat reclamantul) intrucat acestea nu au fost niciodata platite ( par. 22).
B. Cheltuieli de judecata
Reclamantul a beneficiat de asistentă juridică din partea Consiliului Europei pentru procedurile din fata Comisiei si a Curtii, iar văduva sa nu a solicitat acoperirea altor cheltuieli.
C. Dobanzi
Curtea consideră potrivit sa aplice rata oficiala a dobanzii aplicabile in Franta la data adoptării prezentei hotarari, respectiv 3.47% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA , IN UNANIMITATE
1. Hotărăste că văduva reclamantului are dreptul de a continua procedurile substituindu-se sotului său decedat;
2. Hotaraste ca vaduva reclamantului se poate pretinde " victimă" in sensul articolului 34 din Conventie;
3. Hotărăste că articolul 10 din Conventie a fost incălcat;
4. Hotărăste că nu este necesara examinarea cauzei sub aspectul articolului 6 paragraful 1
5. Hotaraste :
a) ca statul trebuie sa platească vaduvei reclamantului in termen de 3 luni cu titlu de daune morale 20.000 de franci francezi, in lei la cursul de schimb in ziua platii.
b) ca o dobanda de 3.47% pe an va fi platită după expirarea termenului de 3 luni pana la efectuarea plătii;
6. Respinge restul cererii de despagubiri.
Redactata in Franceza si Engleza si pronuntată in sedinta publică din 28 septembrie 1999, in Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg
SUNDAY TIMES versus REGATUL UNIT AL MARII BRITANII SI IRLANDEI DE NORD
Hotărarea din 26 noiembrie 1991
I. SITUATIA DE FAPT// EVOLUTIA JURIDICA PE PLAN NATIONAL
Reclamantii au fost Times Newspapers Ltd, editorul saptamanalului (duminical) national britanic "The Sunday Times" si Andrew Neil, redactorul sef. S-au contestat interdictiile provizorii dispuse de autoritatile judiciare britanice asupra publicarii unor fragmente din cartea "Spycatcher" ("Vanatorul de spioni") si a unor informatii provenind de la autorul acesteia, Peter Wright.
Explicatie: in cursul unui proces in care reclamantul solicita instantei pronuntarea unei hotarari de interdictie permanenta impotriva paratului, tribunalele engleze pot dispune o interdictie provizorie, menita sa protejeze interesele reclamantului pana la judecarea in fond a cauzei.
"Spycatcher"
Peter Wright a lucrat pentru guvern, ocupand o functie importanta in serviciile britanice de securitate (M15) din 1955 pana in 1976, an in care a demisionat. In perioada imediat urmatoare, fara a avea autorizatia guvernului, si-a scris memoriile, sub titlul "Spycatcher" si s-a ocupat de formalitatile publicării acestora in Australia, unde locuia. Cartea a descris organizarea, metodele si personalul operativ din cadrul M15, relatand si unele activitati ale serviciului secret britanic, apreciate de autor ca nelegale: contributia la slabirea guvernului laburist 1974-1979: intrarea prin efractie si instalarea de microfoane in ambasadele tarilor prietene si ostile: efectuarea unor actiuni ilegale si secrete atat in tară cat si in strainatate; faptul ca Sir Roger Hollis, care a condus serviciile de securitate in ultima perioadă in care autorul a lucrat la M15, era agent sovietic.
Anterior, Dl. Wright incercase in zadar sa convinga guvernul britanic sa verifice aceste acuzatii, prin declansarea unei anchete independente. Fara rezultat a ramas, si demersul similar al unora dintre membri marcanti ai guvernului laburist din perioada 1974-1979.
Unele informatii din "Spycatcher" aparusera deja in cartile lui Chapman Pincher care tratau problematica serviciilor de securitate. Mai mult, in iulie 1984, canalul britanic particular de televiziune "Granada Television" a transmis un lung interviu al D-lui Wright, despre serviciile britanice de securitate. Interviul a fost redifuzat in decembrie 1986. In aceeasi perioada, metodele si secretele serviciilor britanice de securitate au facut obiectul altor scrieri si al unei emisiuni de televiziune, fara ca guvernul britanic sa reactioneze in vreun fel.
Introducerea actiunii in Australia
In septembrie 1985, procurorul general al regatului Unit a solicitat Curtii Supreme a South New Wales (Austrialia), in numele guvernului britanic, pronuntarea unei hotarari prin care să se interzică publicarea cartii "Spycatcher" si a oricarei informatii provenită de la Dl. Wright in legatura cu serviciile de securitate britanice. Actiunea a fost motivată prin incalcarea de către Dl. Wright a obligatiei de confidentialitate.
La termenul din 17 septembrie 1985, Dl. Wright si editura "Heinemann Publishers Australia Pty Ltd" si-au luat angajamentul, in fata instantei australiene, de a nu publica nimic pana la judecarea fondului cauzei, respectiv pronuntarea asupra cererii guvernului britanic.
II. MASURILE PROCESUALE PROVIZORII ADOPTATE IN ANGLIA SI FAPTELE CARE LE-AU DETERMINAT
A. Articolele publicate in ziarele "Observer" si "The Guardian". Masurile de interdictie adoptate impotriva acestora.
In timp ce in Australia se judeca actiunea guvernului britanic, saptamanalul national "Observer" si
cotidianul national "The Guardian" au publicat scurte articole, in zilele de 22 si 23 iunie 1986, in care au oferit unele detalii in legatura cu manuscrisul “Spycatcher” si au semnalat audierile ce urmau să aibă loc in Australia.
________________________________________________________________________________
* In sistemul judiciar englez, procurorul general "Attorney General" este membru al Baroului de Avocati, membru al Guvernului si aproape invariabil, membru al Parlamentului; este de asemenea, consilierul legal al Casei Regale.
Cele doua publicatii tratasera si in trecut subiectul serviciilor de securitate, militand in favoarea unei anchete independente asupra functionarii acestora. Autorii acestor articole s-au bazat pe investigatii si surse confidentiale proprii.
In opinia autoritatilor britanice, informatiile obtinute de ziaristii celor doua publicatii, proveneau fie de la editura australiana fie de la reprezentantii legali ai D-lui Wright.
Procurorul general britanic a actionat in judecata proprietarii, editorii si redactorii sefi ai celor doua publicatii, solicitand Inaltei Curti de Justitie pronuntarea unei hotarari prin care sa se interzica, cu titlu permanent, publicarea oricarei informatii provenite din "Spycatcher", cu motivarea caracterului confidential al datelor prezentate in memoriile autorului. In sustinerea cererii, procurorul general a prezentat doua declaratii semnate de secretarul Consiliului de Ministri britanic in septembrie 1985, depuse si in instanta australiana, in care se afirma ca dezvaluirea informatiilor la care a avut acces Dl. Wright este de natura sa produca pagube incalculabile serviciilor secrete, agentilor si unor terti, ca urmare a identificarii agentilor, provocand, de asemenea, si deteriorarea relatiilor cu tarile prietene, cu alte organizatii si persoane, care si-ar putea pierde increderea in serviciile secrete britanice. S-a invocat si riscul publicarii unor astfel de informatii si de alti agenti.
In cursul judecarii actiunii initiate de procurorul general, instanta a dispus, in raport cu fiecare publicatii/ziar, o interdictie provizorie pana la judecarea in fond a cauzei asupra publicarii oricarei informatii referitoare la "Spycatcher"; publicatiilor li s-a acordat insa dreptul de a cere modificarea ori ridicarea interdictiei, dupa un preaviz de 24 de ore. Masurile de interdictie, denumite "ordonantele Millet", au fost justificate prin prioritatea interesului reclamantului (guvernul) in raport cu interesul publicului de a fi informat, argumentandu-se ca in absenta unei interdictii provizorii actiunea principala ar fi lipsita de obiect.
Interdictiile provizorii au fost mentinute de Curtea de Apel, prin hotararea din 25 iulie 1986. La 6 noiembrie 1986, comisia de recursuri a Camerei Lorzilor a aprobat celor doua publicatii recurarea, la instanta supremă, a hotararii Curtii de Apel (decizia Camerei Lorzilor, la punctul G).
B. Australia: judecata in prima instanta
Dezbaterile au avut loc in noiembrie si decembrie 1986 si au fost comentate detaliat de presa scrisă si vorbita, inclusiv in Anglia. La 13 martie 1987, instanta australiana a respins cererea procurorului general britanic, argumentand, intre altele, ca multe din informatiile oferite de carte nu mai sunt confidentiale, iar publicarea celor care mai sunt confidentiale nu va leza nici guvernul britanic, nici serviciile de securitate. S-a anulat obligatia nepublicării cărtii.
Procurorul general britanic a declarat apel impotriva acestei hotarari. Cauza s-a judecat la 27 iulie 1987, la Curtea de Apel, care a amanat pronuntarea. Editorul si Dl. Wright au facut o noua promisiune de nepublicare pana la pronuntarea instantei in apel (decizia Curtii de Apel).
Articolele referitoare la "Spycatcher" aparute ulterior in presa. Cazul publicatiei "The Independent".
La 27 aprilie 1987, cotidianul "The Independent" a publicat un rezumat al acuzatiilor aduse serviciilor britanice de securitate in "Spycatcher", pretinzand ca este in posesia unei copii a manuscrisului.
In cursul aceleiasi zile, ziarele "London Evening Standard" si "London Daily News" au publicat articole referitoare la rezumatul aparut in "The Independent".
A doua zi, procurorul general a solicitat Inaltei Curti de Justitie autorizatia de a actiona in judecata cele trei ziare pentru "impiedicarea infaptuirii justitiei", pe care a obtinut-o la 29 aprilie 1987.
Articolele similare cu cele publicate in " The Independent" au aparut in doua cotidiene australiene la 29 aprilie 1987 si in "Washington Post" in S.U.A la 3 mai 1987.
La 29 aprilie 1987 "Observer" si "The Guardian" au solicitat instantei ridicarea interdictiei invocand schimbarea circumstantelor prim mediatizarea in Anglia a datelor furnizate de manuscrisul cartii "Spycatcher". Dezbaterea cererilor a fost suspendata pana la rezolvarea unei chestiuni prealabile ridicate in cazul referitor la "The Independent" unde s-a pus problema obligativitatii acestui cotidian de a respecta o interdictie aplicata altei publicatii. La 2 iunie 1987 Inalta Curte de Justitie a decis ca "The Independent", " London Evening", "Standard" si "London Daily News" nu se fac vinovate de impiedicarea infaptuirii justitiei" intrucat interdictiile nu au fost dispuse impotriva lor si deci nu le sunt opozabile. Procurorul general a declarat apel (decizia Curtii de Apel).
Intre timp , la 14 mai 1987, editura americana "Viking Penguin Incorporated", care cumparase drepturile de publicare de la editura australiana, a anuntat intentia de a tipari cartea.
"Observer" si "The Guardian" au solicitat punerea pe rol a cererii lor de suspendare a interdictiei, invocand proiectul de publicare a cartii in S.U.A. Instanta a mentinut suspendarea cauzei pana la judecarea apelului procurorului general in cazul "The Independent".
"The Sunday Times" incepe publicarea, in foileton, a cărtii "Spycatcher".
"The Sunday Times" a cumparat de la editorii australieni ai D-lui Wright dreptul de a publica "Spycatcher" in foileton in presa britanică si a obtinut o copie a manuscrisului de la editura americană. La 12 iulie 1987, "The Sunday Times" a publicat un prim episod, explicand ca operatiunea de publicare a fost programată astfel incat să coincida cu aparitia cartii in S.U.A., prevazută pentru 14 iulie 1987.
La 13 iulie 1987, procurorul general a chemat "The Sunday Times" in judecată, sub acuzatia de "impiedicarea infaptuirii justitiei", invocand incalcarea "ordonantelor de interdictie Millett", dispuse cu un an in urmă de Inalta Curte de Justitie impotriva publicatiilor "Observer" si "The Guardian".
Publicarea "Spycatcher" in S.U.A,
La 14 iulie, "Spycatcher" a fost publicata in S.U.A., bucurandu-se de un succes enorm. A devenit "best-seller" in S.U.A. si Canada.
Guvernul britanic, avizat ca o incercare de interzicere a cartii in S.U.A. nu ar avea sanse de reusită, nu a intreprins nimic.
Un mare numar de exemplare ale cartii au fost introdus in Regatul Unit de cetăteni britanici care călatoreau in S.U.A. si prin intermediul comenzilor adresate telefonic sau postal librariilor americane. Adresele si numerele de telefon ale acestor librarii au fost intens mediatizate in presa britanică. Singura masura luata de guvern a constat in interzicerea prezentei cărtii in librariile si bibliotecile publice.
Cazul publicatiei "The Independent".
La 15 iulie 1987, Curtea de Apel a anuntat ca va admite apelul declarat de procurorul general si va casa hotararea inaltei Curti de Justitie, prin care se afirmase ca "The Independent", "London Evening Standard" si "London Daily News" nu sunt vinovate de infractiunea de "impiedicarea infaptuirii justitiei". In motivele comunicate la 17 iulie 1987, instanta de apel, argumentandu-si decizia, a afirmat ca "ordonantele Millett" au fost lipsite de eficienta prin publicarea acelorasi informatii in alte ziare, operatiune care a suprimat caracterul confidential al datelor respective.
Cauza a fost trimisa spre judecare Inaltei Curti de Justitie, sub aspectul infractiunii de "impiedicarea infaptuirii justitiei".
Hotararea Curtii de Apel a statutat obligativitatea "ordonantelor Millett" pentru toate mijloacele de informare britanice, inclusiv "The Sunday Times".
Rezultatul actiunilor judiciare provizorii in cazurile "Observer", "The Guardian" si "The Sunday Times"; mentinerea "ordonantelor Millett".
"The Sunday Times" a declarat ca, atata timp cat nu i se va interzice prin justitie, va publica al doilea episod in foiletonul "Spycatcher" la data de 19 iulie 1987.
La 16 iulie 1987, procurorul general a solicitat instantei pronuntarea unei hotarari de interdictie a publicarii foiletonului, sub sanctiunea infractiunii de "impiedicarea infaptuirii justitiei", invocand decizia Curtii de Apel din cazul "The Independent".
Interdictia publicarii a fost dispusa la 16 iulie 1987, cu valabilitate pana la 21 iulie 1987, urmand ca la 20 iulie 1987 instanta sa discute cererile de ridicare a "ordonantelor Millett", formulate anterior de "Observer" si "The Guardian", dezbatere la care "The Sunday Times" a primit permisiunea de a pleda. In plus, judecatorul a afimrat ca va examina interdictia dispusa la cererea procurorului general impotriva ziarului "The Sunday Times" si o va respinge in situatia in care va revoca "ordonantele Millett".
In urma dezbaterilor din 20 si 22 iulie 1987, instanta a revocat "ordonantele Millett" si a respins cererea de interdictie formulata impotriva publicatiei "The Sunday Times". In favoarea acestei decizii, judecatorul a mentionat, intre altele: prin publicarea cartii in S.U.A., hotararile de interdictie pronuntate la cererea procurorului general sunt lipsite de obiect; aparitia in presa a acuzatiilor privind activitati ilegale ale serviciilor de securitate nu trebuie interzisa decat in lipsa altor solutii; justitia isi va pierde credibilitatea daca hotararile sale nu-si ating scopul.
Procurorul general a atacat aceasta decizie. Pana la judecarea recursului, interdictiile impotriva ziarelor "Observer" si "The Guardian" au ramas in vigoare, nu si cea impotriva publicatiei "The Sunday Times".
Curtea de Apel a hotarat la 24 iulie 1987 ca decizia instantei de fond este nelegala, dar a afimrat ca prin publicarea cartii in S.U.A. forma initiala a "ordonantelor Millett" este inadecvata si a modificat-o in sensul interzicerii publicarii cartii in totalitate sau fragmentar, ori a afirmatiilor apartinand D-lui Wright sau atribuite acestuia, in legatura cu serviciile de securitate; a permis publicarea dezvaluirilor sale, sub forma unor rezumate formulate in termeni generali. Curtea de Apel a motivat aceasta decizie prin necesitatea mentinerii increderii in serviciile de securitate, obtinuta prin interdictia de a publica memorii in absenta autorizatiei guvernului si necesitatea protejarii drepturilor procurorului general pana la judecarea in fond a cauzei.
Publicatiile in cauza au declarat recurs la instanta supremă, iar prin hotararea din 30 iulie 1987, Camera Lorzilor a decis mentinerea "ordonantelor Millett". In fapt, ordonantele de interdictie au ramas in vigoare pana la 23 noiembrie 1987, cand au demarat audierile in cauza de fond privind divulgarea de informatii confidentiale.
Rezultatul actiunii judiciare provizorii in Australia.
Curtea de Apel a New South Wales la 24 septembrie 1987 si Curtea Suprema a Australiei, la 2 iunie 1988, au respins recursurile declarate de procurorul general britanic, afirmand că in conformitate cu normele dreptului international instantele australiene nu pot admite o actiune destinată protejarii intereselor guvernului britanic in domeniul serviciilor sale de securitate.
Inainte de a se pronunta Curtea Suprema Australiană a ridicat interdictia publicarii cartii, invocandu-se aparitia acesteia in S.U.A si in multe alte tări.
Intre timp Spycatcher fusese tradusa in 12 limbi, din care 10 europene; in numai cateva luni s-au vandut peste un milion de exemplare, s-au realizat pe baza cartii, emisiuni de radio si de televiziune in limba engelza difuzate in Suedia si Danemarca.
III JUDECAREA CAUZEI IN FOND, IN ANGLIA
Divulgarea de informatii confidentiale.
La 27 octombrie 1987 procurorul general a chemat in judecată " The Sunday Times" pentru divulgarea de informatii confidentiale solicitand pe langă mentinerea interdictiilor provizorii, o hotarare de interdictie permanenta si plata benefiicilor realizate din vanzarea exemplarelor in care a fost publicat primul episod al foiletonului "Spycatcher".
Dezbaterile in aceasta cauză si in cea referitoare la "Observer" si "The Guardian" au avut loc in noiembrie- decembrie 1987 la Inalta Curte de Justitie. Instanta a mentinut interdictiile provizorii si prin hotararea din 21 decembrie 1987 a constatat si dispus de urmatoarele : "Observer" si "the Guardian" nu au incalcat obligatia de confidentialitate pe care si-au asumat-o cand au prezentat dezvaluirile neautorizate ale dlui. Wright; "The Sunday Times" a incalcat obligatia de confidentialitate, prin publicarea la 12 iulie 1987 a primului episod din "Spycatcher" al carui continut nu justifica prioritatea interesului public aspura interesului securitatii nationale; "The Sunday Times" a fost obligat sa depuna beneficiile realizate prin publicarea acestui prim episod; in conditiile in care "Spycatcher" a fost publicata si difuzata la scara mondiala incepand cu iulie 1987, interdictia permanenta ceruta de procurorul general nu se mai justifica astfel incat balansarea interesului securitatii nationale cu interesul public in lubertatea presei conduce la prioritatea acestuia din urma; procurorul general nu are dreptul de a solicita o interdictie permanenta aspura publicarii informatiilor provenind de la domnul Wright sau de la oricare alt membru al serviciilor de securitate. Interdictiile provizorii au fost mentinute pana la adoptarea unei hotarari de catre Curtea de Apel.
Judecand recursurile forumlate de catre procurorul general si The Sunday Times prin hotararea de la 10 februarie 1988 Curtea de Apel a mentinut decizia Inaltei Curti de Justitie. Si acest moment procedural a fost urmat de mentinerea interdictiei publicarii pana la judecarea in Camera Lorzilor, a recursurilor declarate de ambele parti.
Prin hotararea din 13 noiembrie 1988 Camera Lorzilor a respins recursurile confirmand decizia Inaltei Curti de Justitie. In legatura cu The Sunday Times, Camera Lorzilor a afirmat : prin publicarrea primului episod din "Spycatcher" ,"The Sunday Times " a ignorat obligatia de confidentialitate iminenta aparitiei cartii in S.U.A. nu este un argument in favoarea sa; prejudiciul adus interesului national nu mai poate fi agravat, atata timp cat dezvaluirile din "The Sunday Times" sunt de domeniul public si nu mai au un caracter secret, imprejurarea in care interzicerea publicarii cartiii, impusa ziarelor " Observer" "The Guardian" si "The Sunday Times" nu mai este necesara. Saptamanalul britanic a fost obligat la plata beneficiilor obtinute din vanzarea publicatiei in care a
difuzat primul episode din “Spycatcher”.
" Impiedicarea infaptuirii justitiei"
Procesul care a dezbatut acuzatiile de " impiedicarea infaptuirii justitiei formulate de procurorul general impotriva ziarelor/publicatiilor "The Independent", "The London Evening Standard", "The London Daily News", "The Sunday Times" si a altor publicatii s-a desfasurat in aprilie 1989, in fata Inaltei Curti de Justitie.
La 8 mai 1989 instanta a retinut savarsirea acestei infractiuni de “The Independent’ si “The Sunday Times” condamnandu-le pe fiecare la cate o amenda de 50.000 lire steriline.
Apelurile declarate de cele doua publicatii au fost respinse de Curtea de Apel de la 27 februarie 1990, dar prin hotararea acestei instante s-a apreciat ca este suficienta constatarea culpabilitatii nefiind necesara si condamnarea la amenzi juridiciare.
Recursurile introduce de “The Independent” si “The Sunday Times” au fost respinse de comisia de recurs a Camerei Lorzilor, la 11 aprilie 1991.
COMISIA
La 31 iulie 1987 “The Sunday Times” s-a adresat Comisiei, invocand violarea prin interdictiile provizorii adoptate de autoritatiile judiciare britanice impotriva sa, a exercitiului libertatii de exprimare.
Comisia a declarat plangerea admisibila la 5 octombrie 1989, iar prin raportul de la 12 iulie 1990 a exprimat opinia viloarii articolului 10 sesizand Curtea pentru judecarea cauzei.
La 2 februarie 1989 “The Sunday Times” a depus o adoua plangere la Comisie impotriva deciziei prin care s-a constatat incalcarea obligatiei de confidentialitate, ca urmare a publicarii, la 12 iulie 1987 a primului episode din “Spycatcher” sustinand că astfel i-a fost violat exercitiul dreptului la libera exprimare.
A treia plangere a fost depusa de “The Sunday Times” la 25 iunie1991 cand a invocat violarea articolului 10 in legatura cu constatarea infractiunii de “impiedicarea infaptuirii justitiei”
CURTEA
Curtea a constatat că prin interdictia de publicare dispusă fată de “The Sunday Times” pentru intervalul de 30 iulie 1987 -13 octombrie 1988 s-a realizat o interfata cu exercitiul dreptului la libera exprimare. Stabilind aceasta, Curtea a examinat interfata in raport cu cerintele articolului 10 paragraful 2 respectiv temeiul legal national, scopul legitim si necesitatea intr-o societate democratică.
A fost interferenta prevazuta intr-o lege nationala?
Partile nu au contestat temeiul legal al interferentei , iar Curtea referindu-se la argumentatia din cazul “Observer” si “The Guardian” versus Regatul Unit a constatat indeplinita aceasta cerinta afirmand : nu exista nici un element care sa conduca idea ca principiile de drept dezvolltate de teoria “Impiedicarii infaputiiri justitiei” in virtutea carora s-au aplicat ordonantele Millett’ fata de “The Sunday Times” nu ar raspunde exigentelor expresiei “ prevazute de lege’.
A urmarit interferenta realizarea unui scop legitim?
Partile nu au contestat ca “ordonantele Millett” au intentionat, in primul rand “garantarea autoritatii puterii judecatoresti” si, in al doilea rand, protejarea “securitatii nationale”, ambele scopuri fiind dintre cele enumerate de paragraful 2 al articolului 10.
Referindu-se la argumentele dezvoltate in cazul “Observer” si “The Guardian versus Regatul Unit”, Curtea a constatat indeplinita si această cerintă.
A fost interferenta “necesara intr-o societate democratica”?
In prima parte a argumentatiei, Curtea s-a referit la principiile generale dezvoltate in practica judiciara in material libertatii de exprimare, iar in partea a doua, a aplicat aceste principii prezentei cauze.
1. Principii generale: Curtea a reafirmat:
a) “Libertatea de exprimare, garantata de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una din cerintele prioritare ale progresului societatii si implinirilor personale. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai informatiile si ideile primate favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofensează, sochează sau deranjează. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică”.
b) “Principiile enumerate sunt cu atat mai importante atunci cand in discutie este presa. Desi nu trebuie sa depaseasca, intre alte limite, si pe acelea care asigura protejarea “securitatii nationale” si “garantarea autoritatii puterii judecatoresti” este de datoria ei sa transmita informatii si idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligatiei presei de a raspandi astfel de informatii si idei, i se adauga dreptul publicului de a le primi. Daca ar fi altfel, presa nu ar mai fi in stare sa joace rolul vitat de “caine de paza” (public watchdog)” .
c) “Termenul ‘necesar’, in sensul folosit de paragraful 2 al articolului 10, presupune ‘o nevoie sociala imperioasă, de neanlaturat’. In examinarea existentei unei astfel de nesesitati, statele semnatare au o anumita marjă de apreciere, dar aceasta este dublată de controlul European exercitat asupra legislatiei si deciziilor prin care legile se aplica, inclusiv cand acestea au fost adoptate de autoritati independente. Curtea are decizia finala in chestiunea compatibilitatii interferentei cu libertatea de exprimare protejata de articolul 10”.
Comentand opinia formulate de “Articolul 19” – organizatie neguvernamentala internationala care a intervenit ca a treia parte in cauza – Curtea a considerat ca este necesar sa se mentioneze, in contextual discutarii principiilor generale, ca “articolul 10 nu interzice, prin continutul lui, orice restrictie prealabila publicarii… Insa astfel de restrictii sunt atat de periculoase, incat cer un examen extrem de scrupulous din partea Curtii. Aceasta indeosebi in cazul presei: informatia este un bun perisabil si intarzierea publicarii ei, chair pentru o scurta perioada, creaza riscul pierderii valorii si al interesului fata de aceasta informatie”.
Aplicarea, in cauză, a principiilor generale.
In fata Curtii “The Sunday Times” a sustinut că interfata nu a fost necesară intr-o societate democratică” subliniind că din momentul difuzarii cărtii in S.U.A la 14 iulie 1987 acesta si-a pierdut caracterul confidential. Mai mult orice locuitor al Regatului Unit a avut posibilitatea procurării cărtii din străinatate, iar guvernul nu a incercat să opreasca acest import.
In replica guvernul a afirmat că “ si după acest moment in perioada 30 iulie 1987- 13 octombrie 1988 interdictiile provizorii au continuat să fie necesare in sensul articolului 10 pentru mentinerea autoritătii judecătoresti si protejarea securitatii nationale.
Examinand motivele prezentarii de autoritatiile britanice pentru prelungirea interdictiilor Curtea a afirmat că existenta apelului instantei, a cererii de aplicare a unei interdictii permanente “constituie fără indoială un mijloc pertinent de prelungire a interdictiilor in scopul mentinerii autoritatii justitiei dar insuficient din perspecitva Curtii interesul protejarii confidentialitatii a incetat să mai existe din 30 iulie 1987.
Comentand argumentele invocate de procurorul general pentru justificarea interdictiilor provizorii Curtea a constatat ca acestea au suferit o “metamorfoza curioasă” reluand o expresie folisită de una din instantele nationale. Atsfel initial interdictiile provizorii au fost cerute pentru protejarea caracterului secret al informatiilor oferite de carte , dar din acest interes a incetat să mai existe la 30 iulie 1987 cand informatiile au devenit publice. Ultrior acestui moment cererile procurorului general au fost motivate prin “ necesitatea asigurarii eficientei si reputatiei serviciilor de securitate britanice si a mentinerii convingerii fostilor membri că nu li se permite publicarea memoriilor fără autorizatie in scopul descurajarii celor care ar fi dorit sa il imite pe domnul Wright.
Curtea nu a considerat aceste motive ca suficiente pentru justificarea interferentei in discutie, afirmand: “Se ridică intrebarea dacă actiunile declansate impotriva ziarului Sunday Times aveau capacitatea de a realiza scopul pe care masurile luate impotriva D-lui Wright nu l-au atins. Pe de altă parte, avand in vedere posibilitatea obligarii la plata beneficiilor, Curtea se indoieste…că ar fi normal, pentru a-l pedepsi pe Dl. Wright si a oferi celorlalti un exemplu, să se adopte interdictii fată de persoane străine publicării cărtii “Spycatcher”, asa cum este “The Sunday Times”. In plus, mentinerea restrictiilor după iulie 1987 a impiedecat publicatiile să-si exercite dreptul si să-si indeplinească obligatia de a oferi informatii, de acum accesibile, asupra unui subiect care este de interes public legitim”.
In consecinta, Curtea a decis că “interferenta nu a fost necesară intr-o societate democratică si a violat articolul 10.”
Guvernul britanic, fiind găsit in conflict cu dispozitiile Conventiei, a fost obligat, in temeiul articolului 50, la plata, catre “The Sunday Times”, in termen de trei luni a sumei de 100.000 lire sterline reprezentand cheltuieli de judecată in fata instantelor nationale si europene.
CONCLUZII:
In acest spirit subliniat de cele doua cazuri de incălcare a Art. 10 – Libertatea de exprimare, marile tendinte ale jurisprudentei Curtii Europene relevă nevoia majoră de inteligentă responsabilă si de umanism aplicat, de protectie reală si eficace a drepturilor omului, pentru a fi la inăltimea sfidarii epocii.
Pornind de la individualitatea cazurilor judecate, Curtea isi intemeiază deciziile pe norme relative la securitatea juridică, increderea legitimă, caracterul efectiv, responsabilitate, nediscriminare si, indeosebi, proportionalitate.
In interpretarea Conventiei, Curtea adoptă un character finalist, teleologic, intelegand să facă o aplicare progresistă, evolutivă, neincremenită la starea drepturilor si a obiceiurilor din 1950, tinand cont de marile orientari juridice comtemporane.
Viitorul Europei si, deci, al nostrum, nu poate fi conceput altfel, decat prin afirmarea neingradita a presonalitatii umane. Acest lucru nu inseamnă o incurajare a tezei protectionismului exacerbate sau unilateral al drepturilor si libertatilor omului, in dauna obligatiilor pe care, individual, in mod natural, constitutional si moral, le are si trebuie să le indeplinească corelativ.
O noua etica democratică, castigă teren, ea ne mai bazandu-se doar pe legitimitatea votului universal, ci pe primatul drepturilor omului, pe independenta institutiilor publice fată de stat si pe constitutionalism.
BIBLIOGRAFIE:
ANGHEL, M.I. – Dreptul tratatelor, vol. 1 și 2, Ed. Lumina Lex, București, 2000
BERGER,V. – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, IRDO, București, 2001
BIRSAN, C – Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol I, Ed. București, 2005
BUERGENTHAL,T.; WEBER, R. – Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed.All Educational, Bucuresti,1996
DINCĂ, R. – Cereri în fața C.E.D.O. Condiții de admisibilitate, Ed. All Beck, București, 2001;
DUCULESCU,V. – Protecția juridică a drepturilor omului, ed. Lumina Lex, București,1998
GOMIEN, D. – Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, IRDO, București,1993
MACOVEI, Monica (ed) – Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, vol.1, 2 și 3 Ed. Polirom, Iași, 2000, 2001
MICU, D. – Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Ed.All Beck, București,1998
MICU, D.- Conținutul și limitele exercitării drepturilor omului, APADOR-CH, București, 1998
MOROIANU ZLĂTESCU, I. și alții (coord.) – Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, instrumente universale și regionale, vol. I și II, IRDO, București, 2004
POPESCU L. C. – Libertatea de exprimare in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), Ed. All Beck, Bucuresti 2003
SELEJAN-GUȚAN, B. – Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2004
VOICU M, – Ultima speranta pentru o justitie deplina CEDO, Ed. Juridica – 2001.
ACADEMIA CATAVENCU – Agentia de Monitorizare a Presei – Jurisprudenta europeana privind libertatea de exprimare – 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertatea DE Exprimare In Cadrul Conventiei Europene A Drepturilor Omului (ID: 105881)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.