Crestin Democratia Romaneasca Vs. Crestin Democratia Europeana
CUPRINS
Introducere – definiții și sensuri…………………………………………..pag.1
Ideologiile politice – nevoia de ideal tipuri………………………………..pag.6
CAPITOLUL 1 – Gândirea creștină și Creștin Democrația………………….pag.7
– 1.2 Doctrina bisericilor și gândirea creștină…………………………………………pag8
-1.3 Evoluția clasei țărănești și revoluția agrară………………………………………pag 10
-1.4 Programe de politică agrară în perioada interbelică………………………….pag 11
-1.5 PNȚ – perioada interbelică……………………………………………………………pag 13
-1.6 Prima și a doua perioadă de guvernare…………………………………………..pag 19
-1.7 PNȚCD – Aderarea la structurile internaționale creștin democrate….pag 24
-1.8 PNȚ-CD după 1990 – Doctrină și program……………………………………pag 25
-1.9 Activitate……………………………………………………………………………………..pag 27
2.0 CAPITOLUL II – CREȘTIN DEMOCRAȚIA EUROPEANĂ
-2.1 Originile mișcărilor politice creștin democrate……………………………..pag 41
-2.2 Modele diferite – perioada interbelică europeană…………………………..pag 42
-2.3 Creștin democrația în sec XXI și idei reper……………………………………pag 45
-2.4 Creștin Democrația Europeană……………………………………………………pag 48
-2.5 Familii de partide politice…………………………………………………………..pag 50
-2.6 Perioada interbelică europeană și clivaje politice…………………………pag 52
-2.7 Natura partidelor politice…………………………………………………………..pag 54
– Concluzii ……………………………………………………………………………………..pag 57
Bibliografie……………………….62
=== Crestin Democratia Romaneasca vs. Crestin Democratia Europeana ===
CUPRINS
Introducere – definiții și sensuri…………………………………………..pag.1
Ideologiile politice – nevoia de ideal tipuri………………………………..pag.6
CAPITOLUL 1 – Gândirea creștină și Creștin Democrația………………….pag.7
– 1.2 Doctrina bisericilor și gândirea creștină…………………………………………pag8
-1.3 Evoluția clasei țărănești și revoluția agrară………………………………………pag 10
-1.4 Programe de politică agrară în perioada interbelică………………………….pag 11
-1.5 PNȚ – perioada interbelică……………………………………………………………pag 13
-1.6 Prima și a doua perioadă de guvernare…………………………………………..pag 19
-1.7 PNȚCD – Aderarea la structurile internaționale creștin democrate….pag 24
-1.8 PNȚ-CD după 1990 – Doctrină și program……………………………………pag 25
-1.9 Activitate……………………………………………………………………………………..pag 27
2.0 CAPITOLUL II – CREȘTIN DEMOCRAȚIA EUROPEANĂ
-2.1 Originile mișcărilor politice creștin democrate……………………………..pag 41
-2.2 Modele diferite – perioada interbelică europeană…………………………..pag 42
-2.3 Creștin democrația în sec XXI și idei reper……………………………………pag 45
-2.4 Creștin Democrația Europeană……………………………………………………pag 48
-2.5 Familii de partide politice…………………………………………………………..pag 50
-2.6 Perioada interbelică europeană și clivaje politice…………………………pag 52
-2.7 Natura partidelor politice…………………………………………………………..pag 54
– Concluzii ……………………………………………………………………………………..pag 57
INTRODUCERE
DEFINȚII ȘI SENSURI
Ca set de aranjamente democratice, conceptul de democrație se operaționalizează relativ ușor fără a face apel la metode foarte rafinate de cercetare. Dimensiunile după care se probează măsura în care o societate este deschisă sunt urmatoarele: alegeri libere și pluripartite, vot universal liber și separația și independența puterilor în stat. Originar, termenul s-a constituit în legatură cu conducerea politică a unei societați, semnificația fiind aceea de „conducere a poporului de către popor”. O incursiune mult mai analitică în literatura de specialitate ne va arăta complexitatea termenului.
Există trei tendințe intelectuale care au acționat împreună provocând scindarea curentului principal al discursurilor despre democrație:
Doctrina conform căreia cuvintele sunt simple convenții sociale.
Libertatea față de valori (Wertfreiheit), ce implica trei factori:
2.1. Imparțialitatea valorii sau separarea dintre evaluare și descriere.
2.2. Neutralitatea axiologică, presupunând un vocabular epurat de conotații laudative și depreciative, de cuvinte evaluate în termeni de bine-rău.
2.3. Teama de valori implica clandestinitatea valorilor. Acestea nu sunt șterse, ci devin valori mascate.
Discursul behaviorist care a generat o teorie empirică a democrației este fundamentat pe distincția dintre teoria empirică și teoria nonempirică si leagă curentul principal al democrației de teoria empirică.
În sens literal, democrația înseamnă puterea poporului. Democrația concepută în semnificația literală a termenului se referă la domnie sau putere a poporului. Aristotel a interpretat democrația ca o formă paralelă și degradată a cetăților-orașe antice: politeia. Demosul nu se constituie numai din cei mulți, ci și din cei săraci. Potrivit lui Aristotel, democrația este compusă din cei mulți sau cei mai săraci calificați prin defectele lor (egoism, ilegalitate) și care susțin în schimb diferența dintre o democrație și politeia. Privind cetatea ca un organism guvernat de funcții specifice la care trebuie să participe fiecare parte componentă, Aristotel este tentat să trateze sclavia și inegalitatea sexelor ca fiind naturale. În ceea ce privește termenul de democrație, cultura italiană, franceză și germană redau ideea de entitate singulară și de întreg organic. În engleză, substantivul people este colectiv și sugerează o multiplicitate separabilă. Iata, mai jos, principalele sensuri ale termenului:
Popor însemnând literalmente toată lumea. Această acceptiune face imposibilă includerea tuturor la decizie. Grecia antica excludea femeile și sclavii, iar astăzi sunt excluși minorii, alienații mintal, infractorii. Mai târziu apare poporul în societatea de masă. Diferența este că în Grecia Antică poporul se constituia într-o comunitate redusă, extrem de unită, care acționa prompt ca un corp decizional colectiv. În modernitate, problema este că, cu cât corpul politic devine mai mare, cu atât poporul nu este decât o ficțiune juridică, un construct extrem de abstract. Varianta poporului însemnand marea parte indeterminată nu poate constitui un criteriu. Democrația este o procedură, iar o asemenea viziune presupune îndeplinirea cerinței de a circumscrie cât de mulți reprezintă poporul. Cum se calculează partea în raport cu întregul, aceasta este o problematică.
Popor însemnand clasele inferioare. Opoziția bogați versus săraci se destramă pe măsură ce se dezvoltă clasa mijlocie. În societațile industriale, clasele inferioare devin minoritare, din moment ce sunt depășite ca număr. Poporul înțeles ca sărăcime presupune că oricine nu este parte a clasei inferioare este exclus, ceea ce contravine principiilor democratice.
Accepțiunea poporului ca entitate indivizibilă, ca întreg organic presupune că fiecare individ singular nu este luat în calcul. Fiecare persoană poate fi strivită în numele întregului. Iată începutul judecății totalitare.
Popor ca marea parte exprimată prin pricipiul majorității absolute. Aceasta înseamnă că doar majoritatea și numai majoritatea contează. Cei care sunt în număr mai mare într-o comunitate vorbesc și decid in numele tuturor. Democrația devine acum dominația majoritătii pure și simple.
Popor ca parte majoră exprimată prin principiul majorității limitate: în această formulă, majoritatea limitată susține că nici un drept al unei minorități nu poate fi încălcat. Democrația ramâne domnia majorității limitată de drepturile minorităților, iar evolutia democrației depinde de convertibilitatea majorităților în minorități și invers. Principiul funcțional al democrației este principiul majorității limitate.
Poliarhiile nu sunt concepute de Dahl în sens literal. Acestea nu sunt înțelese drept sisteme caracterizate prin multiplicitatea structurilor de comandă, și ipso facto, prin răspândirea puterii ci, dincolo de simplele conotații literale ale termenului, drept “sisteme în care puterea oficialităților este distribuită pe scară largă” printr-un nivel relativ înalt de control exercitat de către cetățeanul obișnuit asupra guvernanților săi. Așadar, pe parcursul lucrării, voi uza de conceptul de democrație în sensul conceptului introdus de către Dahl, sugerând o aproximare rezonabilă a idealurilor democratice în condițiile imposibilității oricărui sistem de a le reprezenta integral.
Termenul de democrație socială se referă la democrație în sens social, ca stare a societății. Conceptul poate fi regăsit încă de la Tocqueville, fiind definit ca egalitate a statutului, a moravurilor și a obiceiurilor. Bryce o definea ca egalitate a aprecierilor, adică etos egalitar bazat și redus la valorile egale “pe care oamenii le împărtășesc, oricare ar fi elementele conținute de aceste valori”. Prin urmare, democrația socială este o societate al cărei ethos cere membrilor săi să se perceapă ca fiind egali la nivel social. Potrivit lui Sartori, democrațiile sociale sunt și democrații primare, adică mici comunități și organizații care se dezvoltă în cadrul societății, constituindu-se în infrastructura și temelia societală a suprastructurii politice. Democrația socială nu numai că funcționează la nivel societal, ci, mai mult, este spntanî și are o natură endogenă. Democrația socială este de natură extrapolitică și este diferită de democrația socialistă, aceasta din urmă fiind o politică impusă de statul socialist asupra societații. În timp ce democrația socială se constituie de jos în sus, o democrație socialistă se impune de sus în jos. Democrația socială este un mod de viață, în timp ce democrația socialistă este un mod de a guverna.
Democrația industrială este o adaptare a democrației directe grecești la o societate industrială în care membrul comunității politice este înlocuit de către individul comunității economice, muncitorul, la locul lui de muncă. În ultimele decenii, conceptul de democrație industrială a fost reajustat, aplicându-se fie în forma “codeterminării”(muncitorul ia parte la management și chiar are o parte din proprietatea întreprinderii), fie în formula iugoslavă a “autoconducerii” în consiliile muncitorești (muncitorul realizează o autoguvernare a producătorilor la locul lor de muncă). Democrația socială și cea industrială sunt democrații nonpolitice și nu se raportează la problema democrației de la nivelul regimului politic.
Democrația economică trece dincolo de egalitatea politică și juridică a democrației politice. Din moment ce accentul democrației sociale cade asupra egalității de statut, democrația economică reflectă un interes pentru egalizarea averilor. Democrația economică denotă o democrație al cărei scop politic este redistribuirea averilor și egalizarea posibilităților și a condițiilor economice. Acest concept este de asemenea utilizat și într-unul din întelesurile conceptului de democrație industrială, concept ce presupune mai puțin o distribuire egală a avuției și reflectă mai mult un control al muncitorilor asupra economiei. În acest cadru de discuție, se poate afirma că democrația economică constă în egalitatea controlului asupra proceselor productive economice.
Democrația demonstrație (Marșul asupra Romei) presupune răsturnarea unui guvern cu ajutorul unei mase, care, oricât ar fi de mare, îi forțează pe alți oameni să se ascundă în casele lor și nu are nimic în comn cu democrația. Dacă democrația este garantul dreptului tuturor de a-și decide propriul destin, atunci opiniile care indică un consens general sau tensiuni generale cu privire la guvernare sunt opiniile exprimate de către electorat la alegeri și exclusiv prin intermediul alegerilor.
Întelegerea marxistă asupra termenului diferă de ambele accepțiuni anterioare. În literatura marxista, democrația economică nu presupune o democrație politică, ba chiar o înlătură și o înlocuiește (Marx neagă autonomia politicului). Democrația politică nu are nici o valoare în sine pentru că nu reprezintă decât un instrument al dominației exploatatorilor asupra celor exploatați. Democrația politică este o suprastructură a asupririi capitaliste, fiind o democrație capitalistă. Substanta realitații este de natură economică. Democrația economică este economia comunistă. Pe de o parte, democrația economică semnifică doar o linie politică aplicată de către o democrație politică. Pe de altă parte, elimină și înlocuiește democrația politică. Democrația în sens politic este o macrodemocrație pe scară largă, în timp ce democrația grupurilor și a platformelor industriale ilustrează microdemocrația.
Ideologiile politice – nevoia de ideal-tipuri
Elementele ideologiilor politice trebuie discutate dintr-o perspectivă a dinamicii lor în decursul mai multor secole de evoluție. În realitate, elementele ideologiilor tradiționale și ale noilor ideologii apărute la sfîrșit de secol XX au semnificație doar în măsura în care le vom privi în calitate de ideal-tipuri. Două sunt motivele pentru care am optat pentru această formulă de prezentare. Primul se referă la schimbarea în timp a conținutului pe care îl are tradiția, de exemplu, sau ierarhia, autoritatea șI legimitatea acesteia, în cadrul uneia și aceleiași ideologii.
Cel de-al doilea motiv pentru care am apelat la o astfel de prezentare prin intermediul elementelor fundamentale este aceea că una șI aceeași ideologie -ideologia consevatoare șI partidele conservataore, de exemplu, au semnficații cu totul șI cu totul diferite în epoci istorice diferite. De exemplu, partidele comuniste care au rămas la putere după căderea regimurilor de aceeași natură între 1989-1991, sunt, în mod categoric, partide de stînga, adică progresiste, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Intențiile lor sunt însă conservatoare, dar nu în sensul tradițional al termenului, ci în sensul păstrării unei ordini socio-plitice sau de interacțiune socială care să le confere privilegiile pierdute. Iată deci că unul și același partid politic poate fi purtătorul și promotorul unor elemente și politici care aparțin de două tipuri de ideologii, total opuse: stînga progresistă și dreapta conservatoare. Acesta ar fi încă un argument pentru disctincția între ideologiile politice analizate din perspectivă academică și ideologiile politice prezente în discursul și programele diferitelor partide politice care se autointitulează de stînga, de dreapta, conservatoare, social-democrate, creștin-democrate etc.
CAPITOLUL I
1.1 GÂNDIREA CREȘTINĂ ȘI CREȘTIN DEMOCRAȚIA
Conform antropologiei creștine fiecare om în parte este un gând inconfundabil și unic al lui Dumnezeu, fiecare om este format din trup și suflet, trupul care este înfățișarea fizică, și sufletul care vine de la Dumnezeu. Fiecare om este o idee a lui Dumnezeu și în acest sens omul este, în primul rând, persoana care se află în centrul gândirii creștine. La o reflecție mai aprofundată asupra a ceea ce este omul putem observa câteva diferențieri ce sunt caracteristice omului: firea individuală a omului, firea socială a omului, firea spirituală a omului și firea transcendentă a sa. Omul ca ființă spirituală nu se limitează doar la pura existență pe această lume. Spre deosebire de animale sau plante, omul dispune de suflet, de capacitatea de a gândi și de a reflecta asupra vieții.
Elaborarea progresivă a unei doctrine democrat creștine se va face însă pornind de la izvoare diverse. Democrația creștină nu a avut niciodată un gânditor care să stabilească în mod clar și definitiv un sistem doctrinar complet. În acest sens putem identifica două izvoare principale în formarea unei gândiri democrat creștine.
1.2 Doctrina bisericilor si gândirea creștină
Doctrina Bisericilor
a. Scripturile – Biblia , în special Noul Testament, constituie o sursă de referință pentru gândirea democrat creștină, în măsura în care considerăm că o viziune creștină asupra omului și asupra societății sunt schițate aici.
b. Documentele ecleziastice – creșterea puterii Papilor de-a lungul sec al XIX lea va da o greutate din ce în ce mai mare documentelor pontificale, în special Enciclicelor.
Adeseori , democrația creștină este identificată cu filosofia creștină. Fără doar și poate filosofia creștină este unul dintre isvoarele principale de inspirație pentru doctrina democrat creștină, însă nu încape nici o confuzie între ele. Creștin democrația este singura doctrină care își propune să resolve problemele societății pe baza umanismului creștin care privește persoana umană în toată complexitatea sa, ținând cont în special, de relația sa cu Dumnezeu.
Aceasta este și diferența dintre democrația creștină și liberalism ori social democrație. În centrul preocupărilor democrației creștine stau persoana și comunitatea, scopul democrației creștine fiind acela de a construi o societate care să aibă la bază atât un plan material cât și un plan spiritual, pârghiile pentru construcția acestora fiind democrația și valorile creștine.
Reînnoirea filosofiei creștine și în special Renașterea tomistă, datorată lui Leon al XIII lea, vor aduce noi argumente democrației creștine, filosofia Sfântului Toma D’Aquino fiind cea despre care Jaque Maritain va afirma că este “prima filosofie autentică a democratiei”.
De amintit aici este acțiunea precursorilor Lammenais, Lacordaire, mai târziu Naudet, Marc Sagnier, Robert Cornilleau, care au contribuit la elaborarea doctrinei democrat creștine. Plecând de la aceste isvoare vom putea desprinde în paginile lucrării de față, principale teme, idei ale democrației creștine și, de asemenea, diferențele dintre democrația creștină și celelalte doctrine politice.
Creștin-democrația se înscrie în mișcarea de centru dreapta. În Europa postbelică, creștin democrația a devenit sinonimă politicii de conducere păstrătoare a status quo-ului, caracterizată de pragmatism și scutită de idei novatoare. Soluțiile aduse pentru creștin democrați pentru construirea statului bunăstării nu numai că nu sunt copii ale soluțiilor social democrate , ci de cele mai multe ori sunt mai originale.
Creștin-democrația și catolicismul politic sunt termeni care parțial se suprapun. Apariția denumirii de „crestin” în numele partidelor și al organizațiilor depășește în esență (și uneori și în realitate) granițele cultului catolic, dar în aceste organizații dominarea catolică este decisivă în cele mai multe țări ale Europei din punct de vedere spiritual, dar și punctual de vedere al temeliei lor.
Din perspectiva lui Maritain democrația creștină își desăvârșește conceptual poziția în plan ideatic, configurându-se ca o expresie transcendentă a politicului. Din această cauză Maritain combate sensul comun al democrației pentru a-i da o nouă dimensiune, aceea a umanismului:
„Există democrație în sens rousseauist, care implică o întreagă metafizică naturalist-optimistă a societății și care este concretizată în sistemele de democrație liberală ale capitalismului modern. Ea este aceea care procură partidelor politice, zise democratice, o bună parte a virtuții mistice care se așteaptă de la vocabularul lor. Dacă nu ai spiritul complet liber de această eroare, riști să-ți angajezi propria acțiune în procesul de disoluție în care combați unele efecte, să confunzi libertatea cu liberalismul, universalismul cu oportunismul și să compromiți adevărul evanghelic cu iluzii.
Există democrație în sensul scolastic al cuvântului și care constituie un tip de guvernământ politic în mod clasic recunoscut ca legitim. Un regim mixt este, după Sfântul Toma, cel mai bun regim politic. Este acela care pare chemat de condițiile istorice actuale.
Există, in sfârșit, un sens efectiv al cuvântului democrație, pe care mă păzesc a-l diprețui si care ar fi cazul sa fie analizat pentru a-i desprinde valoarea rațională. El poruncește mult discernământ practic. Este astfel vorba de a se știi cum se concepe respectul datorat personalitătii populare. După părerea mea cuvântul umanism integral ar conveni mai degrabă aici pentru a se evita confuziile.”
Maritain își întemeiază ideea pe umanism și pe cultură, axându-se pe o legatură între societatea liberală si pe perceptele creștinismului medieval, mai ales pe cele care aparțin Sfântului Toma din Aquino. In acelsi timp este împotriva machiavelismului politic precizând că “ Totalitarismul trăiește din machiavelism”, Machiavelli reducând politica la o tehnică amorală a succesului.
1.3 EVOLUȚIA CLASEI ȚĂRĂNEȘTI ȘI REVOLUȚIA AGRARĂ
MOTTO: “Agricultura , ca exploatare, nu se angrenează niciodată complet în sistemul capitalist. Niciodată nu se întâlnesc în istorie țărani distruși prin superioritatea de exploatare a marilor concurenți. Nu prin mijlocul unor servicii economice superioare, ci cu puterea armelor și politica hoteasca a stăpânilor s-au distrus în masă gospodarii țărănești și s-au rotunjit mari moșii boierești. În concurența liberă a muncii economice, n-ar fii reușit niciodată cei mari; în aceasta țăranul a rasbit pretutindeni.”
Modificarea rapidă și radicală a relațiilor de proprietate asupra pământului realizată prin reforma agrară din anul 1921, cu profunde implicații sociale, a avut cu certitudine un pronunțat spirit economic dar a angrenat și numeroase dezbateri, inițiative și intervenții politice. Astfel, consecințele în timp ale reformei agrare de la 1864, din România Veche, sistemul agricol generat de aplicarea sa, precum și starea socială a țărănimii noastre în debutul secolului XX au determinat factorii politici ai vremii să situeze problematica agrară în prim-planul preocupărilor legislative. Se poate afirmă că atât interesele de ordin economic, cât și aspirațiile politice ale claselor sociale interesate în direcția reformării sistemului de proprietate asupra pământului au determinat căutarea de soluții la problemele sociale ale tărănimii, astfel încât pe fondul degradării situației economice a tărănimii, în timpul primului război mondial toate partidele își înscriu ca program exproprierea și improprietărirea. În pofida faptului că în epocă s-au afirmat opinii potrivit cărora „reforma agrară nu poate să fie coborată în luptele de partid, cum nu e bine să fie văzută prin ochelarii patimilor de orice fel”, atât contextul legislativ al promovării reformei agrare (în strânsă legătură cu introducerea votului universal și cu modificările constituționale din anul 1923), cât și modul de aplicare a acesteia i-au conferit și importante conotații politice.
Izvorată din necesități obiective de natură economică și socială reforma agrară era insoțită de promovarea „votului obstesc” și de „chemarea la viața publică a întregii națiuni”. În acest mod, mica proprietate conferea deținătorilor o funcție economică și socială (proprietarul e dator să formeze și să administreze capitaluri) ce era dublată de participarea liberă la viață publică, garantată de promovarea votului universal. Din punctul meu de vedere, valențele de natură politică ale legiferării și aplicării reformei agrare de la 1921 constituie unul dintre segmentele pe care se fundamentează politicile agrare ale perioadei interbelice.
1.4 PROGRAME DE POLITICĂ AGRARĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Dincolo de confruntarea de opinii expusă mai sus, modificările în structura proprietății realizate în primii ani de după Marea Unire au determinat orientarea preocupãrilor celor ce s-au aplecat asupra problematicii agrare din România spre accederea la putere a Partidului Național Țãrãnesc începând cu 11 noiembrie 1928, a determinat o politicã de reorganizare a diferitelor ministere, astfel încât la 2 august 1929 prin Legea de organizare a ministerelor și Ministerul Agriculturii și Domeniilor a suferit o reformare, având între atribuții îndrumarea și promovarea economiei agricole a țãrii, administrarea domeniului privat al statului, studierea și aplicarea mãsurilor privitoare la dezvoltarea creșterii animalelor domestice și la îmbunãtãțirea rasei lor, finalizarea reformei agrare, etc. Aceastã mãsurã de reorganizare se înscria într-un pachet legislativ mai larg, propus de țãrãniști pentru promovarea politicii economice proprii, cu un impact deosebit pentru domeniul agricol fiind legile pentru vânzarea pãmânturilor din împroprietãrire (“legea Mihalache”) și pentru organizarea creditului rural și a creditului agricol din 20 august 1929.
Efectele crizei economice și agrare declanșatã la nivel mondial au grevat asupra evoluției agriculturii românești la începutul celui de al doilea deceniu al perioadei interbelice. Necesitatea depãșirii acestei profunde depresiuni economice a impus orientarea tuturor instituțiilor statului cãtre adoptarea unor mãsuri adecvate pentru reorganizarea producției și valorificãrii mãrfurilor în sectoarele de bazã ale economiei naționale. La nivelul Ministerului Agriculturii și Domeniilor se declanșeazã așa-numita “ofensivã agricolã”, având ca obiectiv de bazã mobilizarea tuturor resurselor materiale și de personal în acțiunea de organizare raționalã și planificatã a producției agricole.
Pe aceste coordonate se înscrie adoptarea în 29 august 1936 a Decretului – lege de organizare a Ministerului Agriculturii și Domeniilor. Din analiza formulãrilor noilor atribuții ce au fost încredințate ministerului de resort se poate constata faptul cã atenția mai mare care se acordase în ultimii ani organizãrii raționale a agriculturii a pus în evidențã noi activitãți si operațiuni ce intrau în competența personalului ministerului. Astfel, Ministrul Agriculturii și Domeniilor urma sã se ocupe de studiile pedologice s
și ale factorilor de productție agricolã de toate categoriile, de realizarea unor documentații pentru orientarea politicii vamale, pe componenta agricolã, a tarifelor de transport si a convențiilor internaționale cu caracter agricol. Activitãțile de studiere, îndrumare si raționalizare a producției agricole a țãrii erau destinate pentru a gãsi soluțiile cele mai adecvate vizând dezvoltarea desfacerii și industrializãrii produselor agricole.
Segmentul de aplicare a legislației în domeniul agricol completeazã lucrãrile specifice finalizãrii reformei agrare cu cele privind poliția agricolã, silvicã, fitosanitarã si sanitar – veterinarã. De asemenea, Ministerul Agriculturii și Domeniilor urma sã gestioneze activitãțile legate de organizarea, îndrumarea și supravegherea cooperației și de lucrãrile de îmbunãtãțiri funciare și ameliorare a terenurilor degradate. Extinderea competențelor pe care le avea în noua organizare Ministerul Agriculturii și Domeniilor era susținutã de o organigramã bazatã pe 11 secțiuni centrale administrative, 13 direcții sau servicii centrale independente si 5 servicii agricole exterioare .
Personalul tehnic ce a ocupat functiile de specialisti de la Ministerul Agriculturii si Domeniilor a avut o evolutie numerica variabila în functie de reorganizarile prin care a trecut aceastã institutie, cu mentiunea cã dupã anul 1934 este sesizabila o mai buna acoperire cu specialisti atât pe domeniul agronomic, cât si pe cel zootehnic si silvic, fiind însã departe de necesarul de personal pentru acoperirea nevoilor de îndrumare si expertizã tehnicã la nivelul tuturor localitãților din mediul rural .
Pe baza acestei statistici, conform calculelor , la nivelul anului 1930 pe ansamblul întregii tãri revenea un specialist agronom la 35,9 sate sau la 34.065 locuitori rurali (potrivit recensãmântului din 1930, România avea 15.2000 sate, cu un numãr mediu de 948 locuitori). Sombart preciza că au existat două epoci de dezvoltare agricolă, și anume: Prima a fost cea în care țara e în relație de colonie față de alte țări cu capitalism înaintat, și cea de-a doua în care capitalismul se dezvoltă în propria țara favorizând industrializarea agriculturii. Madgearu face un studiu de caz în cele afirmate de Zeletin și precizează că agricultura în prima fază a fost obligată să producă pentru schimb, astfel dând naștere la capitalismul comercial și cel de camătă. Acest criteriu enunțat de Zeletin in vederea cercetării revoluției agrare este de natură marxistă. Marx preciza că normele evoluției organice nu pot fii în formularea lor simplă, aplicate raporturilor sociale complexe.
1.5 PNȚ – PERIOADA INTERBELICĂ
Doctrina țărănistă urmărește analiza și cunoașterea în profunzime a realității sociale și a tendințelor de evoluție, care pot fii întrevăzute și de știința socială. Trebuie analizat în primul rând pentru a observa dacă există o doctrină țărănistă, cum și în ce măsură poate influența clasa țărănească în mod politic ordinea socială existentă într-un stat agrar, și mai ales în ce direcție? Trebuie stabilit de la bun început dacă există o clasă țărănească și cercetată situația ei în societatea capitalistă.
În condițiile create de înfăptuirea Marii Uniri, după Primul Război Mondial în viața economică, socială și politică a României au avut loc o serie de mutații importante. Crește substanțial potențialul economic al țării, paralel cu o creștere sensibilă a ponderii sectorului industriei în ansamblul economiei naționale.
Decretarea votului universal în noiembrie 1918, schimba fundamental coordonatele vieții politice românești. Cadrul desfășurării activității politice se lărgește considerabil prin destrămarea și dispariția unor partide și apariția altora noi, proces care va determina importante modificări în sistemul partidist în tradiționala rotativă guvernamentală. Legiferarea în 1921 și apoi înfăptuirea reformei agrare au determinat modificarea structurală a raporturilor de proprietate asupra pământului în întreaga țară. Ponderea marii proprietăți funciare se diminuează considerabil, crește numărul micilor gospodării țărănești și aportul acestora la dezvoltarea economiei naționale. Pe măsura reducerii forței economice a moșierimii scade și rolul său politic în societate, până la dispariția celor două principale partide politice care îi susțineau interesele – Partidul Conservator Democrat și Partidul Conservator Progresist. Se consolideaza în același timp, pozițiile economice ale burgheziei industriale și bancare și crește rolul țărănimii.
Toate acestea au creat condiții favorabile afirmării politice a țărănimii, ale cărei interese (așa cum reieșea din experiența mișcării țărăniste ce s-a dezvoltat în ultimele decenii ale sec. XIX) nu puteau fii promovate decât prin și de către un partid politic propriu. Momentul istoric dat avea reverberații și pe plan european, el suprapunându-se și conjugându-se cu nașterea și afirmarea unor noi partide de tip agrarian țărănesc și în alte țări( Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia). Erau adoptate și unsprezece puncte programatice cu caracter general, menționându-se ca programul amănunțit cade numai în sarcina reprezentanților organizațiilor partidului ce-l formula.” După largi consultări și efectuarea de către specialiști a unor studii în diverse domenii. Aproape concomitent cu evenimentul de la București un grup de intelectuali din Iași puneau bazele Partidului Muncitoresc.
Modificarea rapidă și radicală a relațiilor de proprietate asupra pământului realizată prin reforma agrară din 1921, cu profunde implicații sociale, a avut cu certitudine un pronunțat spirit economic dar a angrenat și numeroase dezbateri , inițiative și intervenții politice. Astfel consecințele în timp ale reformei agrare de la 1864, din România Veche, sistemul agricol generat de aplicarea sa, precum și starea socială a țărănimii noastre în debutul secolului XX au determinat factorii politici ai vremii să situeze problematica agrară în prim-planul preocupărilor legislative. Prima apropiere dintre PNR și PȚ s-a produs în urma alegerilor din noiembrie 1919. Primul pas a fost făcut de către Partidul Țărănesc care propunea crearea unui front unic de opoziție, singurul partid care a răspuns fiind PNR. A urmat fuziunea dintre cele doua partide luând naștere un nou partid: Partidul Național Țărănesc – PNȚ, urmând două perioade de guvernare a noului partid: 1928- 1931 și 1932 – 1933.
Viața politică a devenit mult mai complexă. Legiferarea votului universal a lărgit considerabil cadrul de desfășurare a activității politice, a avut repercusiuni importante asupra sistemului partidist. Un aspect important l-a constituit destrămarea rapidă a celor două partide conservatoare, care reprezentau interesele moșierimii, întărirea rolului Partidului Național Liberal, exponentul marii burghezii industriale și bancare, apariția de noi partide, cu o mai largă bază socială, între care Liga Poporului (aprilie 1918) și Partidul Țărănesc (decembrie 1918). La rândul său, Partidul Naționalist Democrat, întemeiat în 1910, și-a lărgit influența. În contextul politic al României au apărut partidele nationalitatilor conlocuitoare: Partidul German (1919) și Partidul Maghiar (1922).
Pe de altă parte, se afirmă cu putere partidul politic al clasei muncitoare. Făurirea Partidului Comunist Român, în mai 1921, a marcat o etapă nouă, superioară, atât pe plan politic și ideologic, cât și organizatoric în mișcarea revoluționară din România, în dezvoltarea detașamentului de avangardă al clasei muncitoare, a dat un nou și puternic avânt luptelor politice și sociale desfășurate de masele largi populare din țara noastră. “Drumul spre fuziunea Partidului Țărănesc cu Partidul Național a fost anevoios, ca urmarea a unor deosebiri privind baza socială, ideologia și programul politic, a unor dispute personale, care s-au diminuat treptat în activitatea în activitatea comună împotriva dominației Partidului Național Liberal, vizând dobândirea puterii politice. Pentru a înțelege modul în care a luat ființă PNT precum și unee aspecte ale evoluției sale, consider utile câteva date privind relațiile dintre Partidul Țărănesc și Partidul Național, de la primele lor contacte până la fuziunea din octombrie 1926.
În țările cu un pronunțat caracter agrar s-a dezvoltat, începând cu a doua jumătate a sec al XX lea, o mișcare taranista,care era expresia voinței burgheziei rurale de a influența în sensul intereselor și evoluția economică, socială și politică a statelor respective. În acel moment istoric țărănismul avea un caracter progresist, deoarece era îndreptat împotriva reminiscențelor feudale din agricultură, urmărea extinderea drepturilor și libertăților burghezo-democratice, o mai largă participare a maselor la viața politică. Mișcarea taranista a îmbrăcat forme multiple, dar, în ultimă instanță, ea a urmărit întemeierea unui partid țărănesc. Asemenea partide au luat ființă în 1899 în Bulgaria, în 1900 în Slovacia și în 1904 în Croația.
În România primul partid țărănesc , numit Partida Țărănească a fost întemeiat în 1895 de către C. Dobescu Argeș. Deși Partida Țărănească avea un program moderat, cercurile guvernante(liberale și conservatoare) au făcut totul pentru a împiedica activitatea acestui partid și a discredita pe întemeietorul ei. În 1899, Partida Țărănească a fost nevoită să părăsească scena politică.
Pe de altă parte, în urma consfătuirii din 18-19 noiembrie 1919, Partidul Țărănesc a decis să lupte “pentru realizarea integrală a punctelor din programul său, fiind gata de a colabora în acest scop cu toate grupările politice noi”. Intruniți la Sibiu în ziua de 16 noiembrie , senatorii și deputații aparținând Partidului Național au hotărât să ia legatura cu partidele din Bucovina precum și cu partidele noi din Vechiul Regat, în vederea unei conlucrări în parlament. . Dupa tratative intense , la 25 noiembrie s-a încheiat un acord de colaborare între Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina și Partidul Țărănesc din Basarabia pentru constituirea uni bloc parlamentar.
Problema cea mai arzătoare pentru milioanele de țărani era înfăptuirea reformei agrare. Din cauza tergiversării reformei, nemulțumirea țărănimii era în creștere; la sfârșitul anului 1919 și începutul lui 1920 cererile țăranilor de a se înfăptui imediat reforma agrară s-au înmulțit. În unele sate, lupta țărănimii a îmbrăcat forma ocupării prin forță a pământurilor mosieresti. Alcătuirea unui proiect de lege agrară cuprinzător, pe baze noi, nu era un lucru ușor de realizat în atmosfera politică încordată din acea perioadă. În decembrie 1919 s-a constituit Comisia Parlamentară, care avea sarcina de a elabora proiectul legii agrare numai pentru vechiul regat, deoarece primul ministru declarase ca reforma agrară în Transilvania urma să fie înfăptuită de Consiliul dirigent. Majoritatea membrilor acestei comisii erau membrii ai partidului Țărănesc, iar lucrările ei s-au desfășurat sub îndrumarea ministrului agriculturii și domeniilor. La începutul lunii februarie 1920, proiectul de lege agrară fusese redactat.
În esență , noul proiect de lege prevedea extinderea exproprierii peste limita de două milioane ha, stabilite în 1917 ca urmare a modificării Constituției, reducerea marii proprietăți mosieresti, scăderea prețului de răscumpărare pe care trebuia să-l plătească taranimea. Înfăptuirea lui ar fii dus la o mai echitabilă distribuție a proprietății agrare și prin aceasta la o mai accentuată democratizare a societății românești în general. Aceasta a fost cel mai radical proiect de reformă agrară elaborat de un partid politic burghez din România la sfârșitul primului război mondial.
PRIMA ȘI A DOUA PERIOADĂ DE GUVERNARE
Prima guvernare (1928 – 1931)
Născut prin acesta fuziune, Partidul Național Țărănesc, a împletit programul Partidului Național Român, condus de Iuliu Maniu, care aducea “steagul înnobilat de lupte și jertfe pe altarul Unirii”, cu programul Partidului Țărănesc al lui Ion Mihalache, partid care “descindea din revendicările țărănimii pentru pământ, pentru împroprietărire și consolidarea ei”. Dupa această fuziune au urmat cele două perioade de guvernări ale național – țărăniștilor.
La un interval de două zile după ce Regența i-a încredințat mandatul de a forma guvernul, Iuliu Maniu a prezentat lista noilor miniștrii și a avut loc depunerea jurământului. În componența guvernului au intrat: Alexandru Vaida-Voievod (interne), Aurel Vlad (culte și arte), Mihai Popovici (finanțe), Ion Mihalache (agricultură și domenii), Virgil Madgearu (industrie și comerț), Gheorghe Gh.Mironescu (afaceri străine), Grigore Iunian (justiție), Ion Răducanu (muncă, cooperație și asigurări sociale), Nicolae Costachescu (instrucțiune publică).
Iuliu Maniu a dizolvat Parlamentul și a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv 15-19 decembrie 1928 la Senat. Prima măsură de liberalizare a fost decizia Consiliului de Miniștrii prin care se ridica “cenzura”, iar în regiunile aflate sub stare de asediu, desființarea acesteia. S-au luat măsuri ferme pentru respectarea legilor existente și contra agitațiilor comuniste antistatale.
Rezultatul alegerilor a relevat o victorie categorică a PNȚ: 77,76% și 348 de mandate pentru Cameră, ceea ce a reprezentat cel mai bun rezultat înregistrat vreodată la alegerile din România, în condițiile pluralismului politic și ale democrației parlamentare. De reținut și faptul că aceste alegeri au fost cele mai corecte, național-țărăniștii, deși se aflau la guvernare, nu au admis ingerințele administrației centrale sau locale în opțiunile alegătorilor. Ca urmare, nu s-a înregistrat nici un protest din partea partidelor învinse în alegeri, deși rezultatul a fost pentru ele dezastruos (PNL, de pildă, a obținut doar 13 mandate).
Efortul principal al guvernului a fost îndreptat spre consolidarea economiei. Această acțiune a fost stânjenită de cea mai mare criză economică din lumea capitalistă (1929-1933), accentuată în țara noastră de prețurile de dumping ale produselor agricole practicate de URSS.
Guvernul a acționat în vederea stabilizării și convertibilității leului, cu reușite remarcabile în condițiile generale de criză. Această realizare a fost însă condiționată de numeroasele împrumuturi externe care au impovărat bugetul și au diminuat avantajele obținute prin participarea capitalului străin în diferite activitatieconomice.
Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice (din 16 martie 1929) și Legea minelor ( din 28 martie1929) au demonstrat atât aplicarea politicii a “portilor deschise” capitalului străin, cât și calea de instaurare a unei organizări bune și rentabile.
O preocupare deosebită a guvernului a fost indrepatata spre rezolvarea problemelor țărănimii. La 28 martie 1929, prin Legea cooperației, s-a acordat autonomie și s-a introdus autocontrolul în unitățile cooperatiste, consolidând, totodată băncile populare. În vederea dezvoltării agriculturii, prin legi succesive s-au asigurat țărănimii facilități la creditare.
La 2 august 1929, s-a legiferat vânzarea pe credit a uneltelor agricole, iar la 20 august 1929, prin Legea pentru reglementarea circulației pământurilor cultivabile dobândite prin împroprietărire, s-a permis înstrăinarea acestora, fără formalități speciale.
Legea privind tariful vamal (1 august 1929) a fost adoptată, așa cum a motivat Virgil Madgearu, “pentru protecția intereselor economiei românești și , în primul rând, ale agriculturii”. Ansamblul acestei vaste opere legislative a relevat dorința și preocuparea guvernului național-țărănesc pentru o bună administrare a statului și pentru ridicarea nivelului de viață al cetățenilor. Criză mondială însă a determinat anumite sporuri de impozite și introducerea (după 1 ianuarie 1931) a “curbelor de sacrificiu”, respectiv reduceri de salarii, însoțite de alte restricții bugetare.
Alături de criza economică mondială, criza dinastică a provocat greutăți deosebite guvernării național-țărăniste. Întors în țara în urma unui complot politico -militar, prințul Carol, devenit Regele Carol al II lea (8 iunie 1930), nu și-a onorat promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, de a se despărți de Elena Lupescu, și s-a înconjurat de o “camarilă” prin care a încercat să-și promoveze politica de instituire a unui regim de autoritate personală. În această situație, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului (8 octombrie 1930). A urmat tot un guvern PNT, condus de Gheorghe Gh.Mironescu, care a rezistat, până în aprilie 1931, tentativelor regelui de discreditare a democrației parlamentare.
În politica externa, guvernul național – țărănist a beneficiat de capacitatea și prestigiul lui Nicolae Titulescu, personalitate de anvergură europeană, care a promovat o politică de aliante: Mica Înțelegere (cu Cehoslovacia și Iugoslavia), Tratatul de conciliațiune și arbitraj (cu Polonia), Protocolul de la Moscova etc, iar pentru descurajarea acțiunilor revizioniste: Înțelegerea Balcanică, Pactul pentru definirea agresiunii, Pactul Briand – Kellogg. Ales în două rânduri Președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor, Nicolae Titulescu a obținut clauze avantajoase privind reparațiile de război și a câștigat “procesul optanților” cu reprezentanții latifundiarilor maghiari. Pe planul relațiilor externe, s-a evidențiat și Virgil Madgearu un adevărat lider al Blocului agrar est-european, alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România și Ungaria, țări pe care le-a reprezentat și ale căror interese le-a susținut la Adunarea Generală a Societății Națiunilor.
Prima perioadă de guvernare național-țărănistă s-a sfârșit la 4 aprilie 1931, o data cu demisia cabinetului Gh.Mironescu, confruntat cu tendințele tot mai autoritare ale Regelui Carol al II lea. La 18 aprilie 1931, Nicolae Iorga a format un guvern zis de “uniune națională”, care în realitate reprezenta un guvern de “tehnicieni”. În alegerile care au urmat ( 1 iunie 1931), Partidul Național Țărănesc a ocupat locul al doilea, cu 30 de mandate.
La 31 mai 1932, Nicolae Iorga a demisionat, confirmând dificultățile economice insurmontabile de guvernare provocate de criza mondială și recunoscând necesitatea guvernării monocolore, prin partide politice puternice.
A DOUA PERIOADĂ DE GUVERNARE (1932 – 1933)
La recomandarea lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod a fost însărcinat cu formarea noului guvern. A depus jurământul în seara zilei de 6 iunie 1932, constituind un cabinet de structură național-taranista.
Alegerile generale s-au ținut la 17 iunie ( Adunarea Deputaților) și 20 -26 iulie (Senat), fiind câștigate de guvern cu 40,3 %din voturi. Datorită primei majoritareprevazute de legea electorală, acesta a obținut 274 de mandate, față de PNL ( Ion Ducă) cu 28 mandate și PNL ( Gh.Brătianu)cu 14 mandate.
După alegeri, Vaida Voievod și-a depus mandatul, dar în urma refuzuluilui Iuliu Maniu de a redeveni prim-ministru, a format un nou guvern național-țărănist (la 11 august 1932), în care au fost incluși Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihai Popovici, Petre Andrei, Eduard Mirto și generalul Nicolae Samsonovici. Guvernul a rezistat doar până la 17 octombrie 1932, când Alexandru Vaida-Voievod a demisionat, ca urmare a divergențelor cu Nicolae Titulescu în problema tratativelor dintre România și URSS.
În anii 1930, din PNT s-au desprins două personalități proeminente: Constantin Stere ( 4 aprilie 1930) și Grigore Iunian (13 octombrie 1932). În pofida prestigiului lor personal, aceste desprinderi nu au afectat structura organizatorică și puterea reală a PNT. Cei doi au organizat separat partide de sorginte țărănească și anume: Constantin Stere – Partidul Țărănist Democrat ( 6 mai 1931), iar Grigore Iunian – Partidul Radical Țărănesc ( 20 noiembrie 1932). Aceste partide nu au avut nici o pondere electorală, chiar și după fuziunealor sub numele de Prtidul Țărănesc Radical( 13 februarie 1933).
În urma acceptării de către rege a condițiilor cerute de Iuliu Maniu, și anume de despărțirea de Elena Lupescu și de camarila formată în jurul sau, Maniu a admis să formeze guvernul ( la 20 octombrie), cedând insistențelor conducerii de partid, ca ultimă încercare de verificare a sincerității angajamentelor regale.
Ca urmare a refuzului regelui de a semna înlocuirea lui Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei, și a lui Constantin Puiu Dumitrescu, comandantul jandarmeriei și secretar personal al regelui, persoane din camarila regală, Ion Mihalache, ministrul de interne, a demisionat la 8 ianuarie 1933, iar Iuliu Maniu, în semn de solidaritate, a prezentat demisia guvernului patru zile mai târziu.
Contrar moralității cerute de condițiile politice ale momentului, Alexandru Vaida Voievod a acceptat un nou mandat și a format guvernul, la 14 ianuarie 1933. Ca urmare a orientării de colaborare cu Regele Carol al II lea și camarila regală, orientare pe care, din păcate, partidul o adoptase la acea vreme, Iuliu Maniu a demisonat din funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc ( 20 ianuarie 1933). Comitetul central Executiv a decis atribuirea presedinției partidului lui Al.Vaida Voievod ( 6 mai 1933). Ca șef de guvern, acesta a negociat și a obținut moratorii la plata datoriilor externe pentru deținătorii de rente. A promovat legi protecționiste, înscriind în Legea vămilor tarife ridicate, pe bază de reciprocitate. A prelungit Legea pentru încurajarea industriei naționale. Producția și exporturile au crescut cantitativ, însă valoarea acestora a rămas sub nivelul anului 1929, din cauza prețurilor scăzute ale produselor agricole practicate pe piața internațională.
Datorită greutăților economice, acrescut valul de revendicări și greve, ceea ce a acondus la votarea în Parlament a introducerii stării de asediu pentru șase luni (3 februarie 1933), lege întâmpinată cu reticențe chiar și în cadrul partidului. Tot atunci, au avut loc mișcări muncitorești la atelierele Grivița, soldate, din nefericire cu morți și răniți.
Încercarea de implicare a unor fruntași național-țărăniști într-un proces pe marginea unor contracte de înzestrare a armatei a fost un eșec, procesul care a făcut vâlvă deosebită fiind cunoscut sub numele de “Afacerea Skoda”. La originea acestuia s-au aflat instigările camarilei regale, care a desfășurat o acțiune susținută și a stârnit o campanie a presei de opoziție împotriva partidului. S-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, care însă a trebuit să constate nu numai lipsa totală de temei a invinuirilor, dar și uzul de acte falsificate practicat pentru a se întemeia acuzațiile.
Guvernul Vaida Voievod, erodat și compromis, nu a mai beneficiat de sprijinul PNT și a demisionat în ziua de 9 noiembrie 1933, cu aprobarea întregului partid. După urcarea pe tron a Regelui Carol al II lea, succesiunea prim-miniștrilor în guvernarile național- țărăniste a reflectat divergențele existențe între PNT și rege. Odată cu demisia cabinetului lui Vaida Voievod a luat sfârșit perioada guvernarilor național-țărăniste.
Împrejurările istorice ulterioare au evidențiat situația paradoxală ca Partidul Național Țărănesc, devenit în scurt timp de la formare cel mai puternic partid din România, cu cea mai mare bază de simpatizanți, cu cea mai temeinică structura organizatorică, având oameni politici reprezentativi pentru valorile fundamentale ale democrației și dreptății sociale, ca Iuliu Maniu și Ion Mihalache, acest partid, așadar, a rămas în opoziție de-a lungul deceniilor care au urmat. Faptul a constituit, poate,un semn al opoziției în care însuși poporul român era menit să trăiască față de guvernarile și de structurile statale pe care aceleași împrejurări istorice le-au impus peste voința sa și a celor care trebuiau să fie conducătorii lui firești.
După această perioadă a urmat periada de opoziție a PNT- ului, luptând și în acest timp pentru idealurile pe care și le propusese în programul politic până în anul 1947 care este anul în care a început asuprirea partidelor istorice, implicit a PNȚului și a liderului acestuia.
În perioada imediat următoare au fost arestați și trimiși în judecată liderii partidelor istorice precum și mulți dintre membrii acestora, întemnițați, trimiși în lagăre, în mine sau la canal. Totodată însă, PNȚ-ul a mai supraviețuit și în clandestinitate datorită unor membrii fruntași care au supraviețuit torturilor la care erau supuși de către poliția politică.
PNȚCD – ADERAREA LA STRUCTURILE INTERNAȚIONALE CREȘTIN DEMOCRATE
Așadar, în anul 1987 Corneliu Coposu a integrat partidul în clandestinitate, în marea familie creștin-democrată și, împreună cu ceilalți lideri din generația de vârstă, a reînființat partidul imediat după revoluția din 1989.
Ca expresie a noilor condiții politice interne, la 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului București a înregistrat cu nr.1 notificarea PNTCD privind reluarea activității în mod egal. Din acest moment s-a constituit o conducere provizorie, avându-l ca lider pe Corneliu Coposu. În vara anului 1990, s-au reînființat Departamente de studii, doctrine și programe ale partidului, coordonate de profesorul Gabriel Țepelea, membru de onoare al Academiei Române.
În acest sens principiile partidului au fost și cele patru principii constitutive ale partidului – patriotismul luminat, democrația, morala creștină și dreptatea socială – care sunt revalidate și fac parte din principiile creștin-democrației moderne, cărora li se adaugă, firesc personalismul, solidaritatea, libertatea, responsabilitatea și subsidiaritatea.
Partidul a participat la alegerile din mai 1990 sub siglă proprie, aceasta fiind și până în anul 1996 perioada de opoziție, condus până în anul 1995 de către Seniorul Corneliu Coposu. Începând cu anul 1996 partidul va fii condus de către Ion Diaconescu, acesta preluând conducerea în urma decesului Seniorului Corneliu Coposu.
Totodată , a treia perioadă de guvernare a PNTCD-ului va fii între anii 1996- 2000, când va participa la guvernare într-un guvern de coaliție. După anul 2000, odată cu nereușita de intrare în Parlament a PNTCD-ului putem constata o perioadă de decădere a creștin democrației în România care nici până astăzi nu a fost depășită.
1.8 PNȚCD DUPĂ 1990 – DOCTRINĂ ȘI PROGRAM
La începutul secolului al XX-lea, Creștin Democrația din România își propusese noi obiective de îndeplinit: cel dintâi mobilizarea eforturilor națiunii pentru unificarea țării și recladirea instituțiilor democratice anihilate de către dictatura comunistă, promovarea idealurilor de libertate, solidaritate, umanism și reconstrucția spirituală și materială a țării. Rolul politic al Creștin Democrației era acela de-a apăra valorile istorice ale trecutului și de a dezvolta perspective moderne în evoluția societății, promovarea simțului echității și al solidarității, precum și al toleranței față de convingerile personale. Creștin-Democrația recunoaște și respectă demnitatea omului, recunoaște egalitatea în drepturi a tuturor, totodată asigurând fiecărui om condițiile necesare pentru liberă afirmare a propriei sale personalități.
Putem constata faptul că doctrina creștin democrată româneasca nu se deosebește cu mult în teorie fața de celelalte din țarile din Europa. Însă cum vom observa, și dupa cu știm, nu au aceleași iyvoare.
Înca de la început doctrina creștin democrată din România reprezentată de către PNȚCD, a avut principii fundamentale:
Personalismul: înseamnă respectarea individualitații, a naturii unice și originale a fiecărui om, dându-i acestuia posibilitatea realizării sale ca membru activ al comunității, ținând cont de drepturile și obligațiile persoanei care determină libertatea responsabilă.
Solidaritatea: acesta este și unul dintre cele mai importante principii ale PNȚCD. Cum poate însă fii definit acesta? Solidaritatea este, pe de o parte, obligația reciprocă dintre membrii unei comunități și comunitatea în sine, precum și dintre comunitate și membrii săi, iar pe de altă parte, într-un sens mai larg, ajutorul și sprijinul reciproc dintre membrii unei comunități. Aceasta mai poate fii și denumită ca prietenie socială.Termenul de solidaritate provine din domeniul financiar, însă are mai multe interpretări:
Interpretarea individualistă conform căreia nu există solidaritate în acest sens strict al cuvântului. Individualismul liberal acceptă obligația solidarității numai dacă există în baya unui contract: el este solidar numai dacă interesele personale și cele ale comunității coicid, în caz contrar nu este.
Interpretarea colectivistă poate fii prezentată prin exemplul comunist: solidaritatea este în acest caz, o noțiune în cadrul luptei de clasă. Solidaritatea se arată numai față de clasa muncitoare și de partid, cu toate celelalt grupuri, care nu fac parte din vârful revoluției.
Interpretarea personalistă sau, mai bine zis, creștină a solidarității cuprinde toate straturile sociale ale comunității, în special păturile sociale de jos, cei mai săraci, solidaritatea fiind un principiu social fundamental care își are baza in natura sociala a omului și ets expresia concretă a dragostei sociale. Fiecare om are nevoie de comunicare și cooperare pentru a-și dezvolta personalitatea și pentru a supraviețui. În același timp însă și comunitatea trebuie să aiba contribuția fiecărei persoane în parte, pentru a-și putea îndeplini sarcina. Individul și comunitatea se influențeaza reciproc prin obiceiuri și tradiții, prin presiunea opiniei sau curajul adevărului, prin decizii economice de investiții și consum, prin decizii politice, ca de exemplu alegerile, fiecare comunitate având unul sau mai multe scopuri care pot fii atinse numai în comunitate, cu sprijinul direct al celor care trăiesc în respectiva comunitate. Fiecare membru al comunității are dreptul la ajutorul comunității în caz de nevoie și în masura în care acest ajutor este parte a scopurilor comunității.
Subsidiaritatea : comunitățile structurate ierarhic, realizarea autonomiei comunităților ierarhic inferioare, în limita maximă a competențelor acestora ( descentralizarea atribuțiilo lor).
Patriotismul luminat: dragostea față de țară și neam, promovarea valorilor naționale, credința și acțiunea în realizarea idealului național, apărarea integrității teritoriale.
Dreptatea:
Programul adoptat la primul Congres (24-26 septembrie 1991) prevedea că doctrina partidului, de esența creștin democrată, are ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea socială. Partidul se declară împotriva luptei de clasă , a xenofobiei, a individualismului absolut și a puterii nemăsurate a statului, pentru tolerantă față de toate minorotatile naționale. De asemenea, cerea respectarea principiului separării puterilor în stat, integrarea în structurile europene, depolitizarea justiției, armatei, poliției, privatizarea întregii economii, inclusiv a marii industrii, desființarea gospodariilor agricole colective, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală.
Programul adoptat la Congresul al II lea (19-21 ianuarie 1996), avea la bază, ca și cel precedent, ideea de reconstrucție morală a societății, fundamentată pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica. În plan extern, programul prevedea refacerea deplinei unități naționale, integrarea în structurile europene și euro-atlantice, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni. În privința regimului proprietății, era susținut principiul “restitutio în integrum”, acolo unde este posibil și acordarea de despăgubiri drepte în celelalte cazuri.
În iunie 2001, noua conducere, aleasă la Congresul din ianuarie 2001, a adoptat un program (Acțiunea românească în unitate europeană) care punea accent pe valorile creștin-democrației europene. Acest program a fost curând abrogat, în urma schimbărilor din conducere, survenite în cursul aceluiași an. Congresul Extraordinar din 14 august 2001 a adoptat programul Forța unității, care prevede, că obiective strategice, relansarea partidului prin dobândirea statutului de principal partid de opoziție, recuperarea unor teme politice majore (reforma morală, lupta împotriva corupției, reforma sistemului politic și a clasei politice, tema națională și regionalizarea), impunerea unei imagini proprii creștin- democrate, cu păstrarea identității tradiționale, consolidarea relațiilor cu Partidul Popular European și cu Internaționala Creștin-Democrată.
La 8 decembrie 2002 Comitetul Național de Conducere a adoptat un nou program politic, care prevede, printre altele, creșterea solidarității sociale, schimbarea mentalității prin contribuția tinerelor generații, sprijinirea gospodăriilor țărănești, a întreprinderilor mici și mijlocii, integrarea deplină în UE.
1.9 ACTIVITATE
În timpul Revoluției din decembrie 1989 unii vechi membrii ai PNT au reactivat partidul. Prima manifestare politică a fost apelul pentru intrarea în leglitatea a PNT, lansat la 22 decembrie 1989, semnat de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Tepelea, Niolae Ionescu Galbeni, Valentin Gabrielescu. La 28 decembrie 1989, în cadrul unei conferințe de presă , a fost anunțata unirea PNT cu Partidul Național Creștin Democrat ( format la inițiativa unor personalități).
Cu toate acestea la primele alegeri din 1990 PNTCD înregistrează un rezultat mai mult decât modest și anume 2,5% obținând 12 mandate la Camera Deputaților și un senator. Cu toate că avea un program politic cu linii directoare precum: apărarea proprietății, lupta anticomunistă, dezvoltarea comunităților locale pe baza subsidiarității, etc, nu reușește să capteze electorat decât probabil cel amintit mai sus, care era ceva mai școlit, asta și cu ajutorul puterii de atunci care blama PNTCD și pe liderul său Corneliu Coposu prin diferite mijloace specifice regimului communist. Din Delegația Permanentă a partidului, întrunită la 6 aprilie 1990, a desemnat pe Ion Ratiu candidat la președinția țării. Câteva zile mai târziu, PNȚ-CD, împreună cu PNL și PSDR, au dat o declarație comună prin care anunțau că se vor susține și vor colabora. Deși cele trei partide “istorice”aveau doctrine diferite, chiar opuse, erau în schimb legate de persecuțiile suferite în perioada comunistă și de respectul pentru valorile tradiționale, din perioada interbelică.
PNȚCD a constituit la 15 decembrie 1990, alturi de PNL, PSDR, UDMR, și PER, Convenția Națională pentru Instaurarea Democrației, adevărului, toleranței, armoniei sociale, a “patriotismului autentic.” În acest context nu degeaba Corneliu Coposu a fost și va rămâne în istoria României ca unul dintre cei mai importanți oameni politici ai țării. La sfârșitul anului 1991 Corneliu Coposu își dă seama că, conducerea de atunci nu putea fii înlăturată decât cu o forță cel puțin egală politic și pune bazele Convenției Democrate, care devine mai târziu Convenția Democrată din România CDR.
La scurt timp după Congresul din 26 noiembrie 1991, PNT-CD a constituit alături de formațiunile membre ale CNID și de formațiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar, Convenția Democratică din România (CDR) , alianță ce viza cucerirea puterii printr-o strategie comună la viitoarele alegeri locale și legislative, prin participarea pe liste comune. PNT-CD s-a dovedit , în timp, componenta cea mai constantă a CDR, participând pe listele acestei alianțe la toate alegerile locale și parlamentare.
În acest context tot mai multe forțe politice și civice democrate i se alătură, iar în februarie 1992 la alegerile locale și cu un program politic modificat și aplecat către nevoile comunității, CDR câștigă în majoritatea orașelor mari și în București. Trebuie precizat că încă după Revoluție, electoratul PNTCD și mai târziu al CDR era situat în mediul urban în mările orașe și mai puțin în mediul rural. După retragerea liberalilor din CDR (11 aprilie 1992), PNT-CD a fost principalul motor al alianței, poziția sa hegemonă stârnind de multe ori nemulțumirea partenerilor.
La alegrerile din din 27 septembrie 1992, ca urmare a rezultatelor obținute de CDR, PNT-CD a trimis în Parament 41 de deputați și 21 de senatori, devenind astfel cel mai puternic partid din Opoziție. Alegerile Parlamentare și Prezidențiale din septembrie 1992, urmau să scoată încă odată în evidență neputința CDR ( asta și datorită faptului că unele partide părăsesc CDR, datorită faptului că, candidatul CDR la Președenția României era pe atunci cvasi necunoscutul profesor Emil Constantinescu și nu în ultimul rând mesajului politic al CDR care era orientat ca și în 1990 împotriva conducerii feseniste a țării).
În paralel începând chiar imediat după 1990, dar vizibil începând cu sfârșitul lui 91 forțele care conduceau România în frunte cu Ion Iliescu încep să piardă mulți votanți și datorită schismei dintre Petre Roman și Ion Iliescu dar și datorită lipsei reformelor și a nivelului de trai al populației care începuse să scadă. În toată această perioada de după 1992 Convenția Democrată din România și putem spune principalul partid care o alcătuia PNȚCD devine principala forță de opoziție, însă anul 1995 Corneliu Coposu deceda înainte de câștigarea alegerilor. Așadar creștin-democrația din România în starea ei de subdezvoltare pierdea principalul artizan al său care îi pusese bazele și pe care o adusese în prim planul politicii românești.
În acest context după moartea lui Corneliu Coposu forurile de conducere ale PNȚCD convoacă Congresul partidului și este ales ca Președinte Ion Diaconescu unul dintre cei care suferiseră în pușcăriile comuniste alături de Corneliu Coposu.
Totodată mai putem spune că unul din factorii negativi ai acestei perioade de dezvoltare a creștin-democrației, este faptul că PNȚCD a fost privit ca un partid octogenar, având în conducere numai persoane în vârstă, unul dintre criteriile de alegere a acestora fiind anii petrecuți în închisoare (criterii neoficiale, dar care nu dădeau persoanelor din partid șanse să acceadă la forurile de conducere). Congresul al II-lea (19-21 ianuarie 1996) l-a ales președinte, în urma decesului lui Corneliu Coposu (11 noiembrie 1995), pe Ion Diaconescu, care a obținut 539 de voturi, față de cele 151 ale contracandidatului său, Ion Rațiu. Delegația permanentă a ales noile structuri de conducere: Biroul de Conducere, Coordonare și Control (BCCC) și Comitetul de Conducere.
Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1996 urmau să aducă după șase ani de la înființarea CDR la putere prin principalul partid care o compunea PNȚCD , și așa primul partid creștin-democrat din istoria României ajunge să guverneze ce-i drept nu singur, ci alături de altele de sorginte liberală, etnică, și social-democrate. În vederea stabilirii listelor electorale ale CDR pentru alegerile legislative din noiembrie 1996, au fost luate în considerare rezultatele alegerilor locale și cele ale sondajelor de opinie comandate pentru a stabili forța electorală a partidelor member ale alianței. Astfel , cele trei sondaje au stabilit că PNȚ-CD se bucură de cea mai mare popularitate , între el și PNL ( revenit în CDR în decembrie 1994) fiind o distanță de 20-30 de procente ( două din cele trei sondaje acordau o popularitate de aproximativ 50% pentru PNȚ-CD, în cadrul CDR).
La alegerile legislative din 3 noiembrie 1996, CDR a obținut 30,17% din voturile pentru Camera Deputaților și 30,70% din cele pentru Senat, plasandu-se pe primul loc. PNȚ-CD, cel mai puternic partid din Convenție, a trimis în Parlament 83 de deputați și 27 de senatori.
Perioada dintre 1996 și 2000 urma sa scoată în prim plan deficiențele cu care se confrunta PNTCD după moartea lui Corneliu Coposu și anume: lipsa specialiștilor în diferitele domenii, lipsa de unitate dintre membrii conducerii partidului, lipsa curajului de a lua decizii a acestora, dar și prin alte jocuri externe partidului, toate acestea conducând la sfârșitul tragic al PNTCD în 2000 pe care Iuliu Maniu îl lăsase lui Corneliu Coposu în inschisoare și anume – “să nu lăsați partidul să moara”, căci putem spune că PNȚCD după 2000 a intrat în moarte clinică.
A treia perioadă de guvernare a PNTCD urma să aibă și puncte forte și realizări dar și nerealizari, iar acestea din urmă, echilibrând balanța în defavoarea PNȚCD la alegerile din 2000, când este socotit de către populație ca principal responsabil pentru guvernarea CDR. Părăsit de aliații tradiționali, atacat din toate părțile PNȚCD iese din Parlament, cine știe pentru cât timp! Și creștin-democrația românească intră în declin.
Încercările de resuscitare a creștin-democrației după 2000 (referindu-mă la PNȚCD ), au eșuat fie și datorită lipsei de experiență a celor care preluau conducerea fie și datorită intereselor din cadrul partidului ale diferitelor grupări.
Începând însă cu 2000 putem spune că plaja de partide de sorginte creștin-democrată sau populară se mărește și încep să apară într-o formă sau alta formațiuni politice, majoritatea dintre ele însă desprinse, sau formate din membri din cadrul PNȚCD și aici ar fi vorba de: PNDC, ANCD, AP, PPC, PPR, PNG, dar și partide care nu aveau legătură cu PNȚCD ca: PP, PBND, URR, etc; Toate acestea nereușind într-o formă sau alta să depășească pragul electoral în 2004 și să intre în Parlament.
Este de observat faptul că în tot acest timp PNȚCD a fost susținut de creștin-democrații europeni cu resurse umane și financiare, deși acesta nu mai era în Parlament și nu mai juca pe prima scenă politică romanească, iar procentele nu îi dădeau nici speranță că va intra acolo.
Dându-și seama că numai uniți pot fi puternici liderii PNTCD încep cu anul 2005 să reconstruiască creștin-democrația, în jurul acestui partid, care deși a luat mai puține procente decât Partidul Noua Generație PNG, partid de orientare creștin-democrată. Reușind în această perioadă fuziunea cu URR și PBND, dar mai având mult până la a reprezenta un cuvânt important de spus pe scena politică românească și a ajunge la pragul electoral de 5% ( care fie vorba, tot de eii a fost ridicat în 2000 de la 3%).
Însă începând cu anul 2005 apare un nou jucător politic important care se dorește a fi un partid popular și a intra în familia de partide politice europene creștin-democrate și anume este vorba de Partidul Democrat PD. Acesta este de fapt continuatorul de fapt și de drept al defunctului FSN, care trece de la familia social-democrată la cea populară. Însă pentru aceștia tranziția acum începe având o perioadă de circa 4 ani până să convingă că au scăpat de trecut și îmbrățișează valorile populare, pentru a fi membru cu drepturi depline în cadrul Partidului Popular European PPE (partid care reunește partidele din Europa de orientare creștin-democrată, populare, conservatoare dar și unul social-democrat).
Însă situația creștin-democrației din România este pe departe clarificată, deoarece toate partidele ( atât cele member al PPE cât și cele care doresc a fi membre în viitor ) mai au de luptat cu tranziția românească și cu mentalitatea românilor. Diferența dintre creștin-democrația românească (reprezentată de oricare dintre partidele enunțate mai sus) și cea din restul Europei și aici mă refer la Europa Occidentală, la leagănul creștin-democrației, este una foarte mare iar perioada de tranziție este una grea și lungă.
Dacă privim din punctul de vedere al sprijinului pe care creștin-democrația europeana la avut din partea credincioșilor catolici și protestanți, putem afirma cu tărie că în România nu se va întâmplă acest lucru, Biserica românească neamestecându-se în politică cel puțin declarativ, având mai degrabă un rol de sprijinire a persoanelor neajutorate și convenindu-i situația de a fi susținută de stat în continuare prin diverse mijloace ale celor aflați vremelnic la guvernare.
Ca o concluzie putem spune că probabil singura șansă a partidelor creștin-democrate și a grupărilor din cadrul acestor partide, este aceea de a se uni într-o coaliție și a participa pe liste comune la următoarele alegeri, pentru a pune în valoare personalitățile proeminente din cadrul fiecărei formațiuni. Deși este puțin probabil să se realizeze acest lucru, pentru ei ar fi un test de maturitate și profesionalism politic dar și trecerea examenului dat de către creștin-democrații europeni partidelor surori din România.
2. PREZENTAREA PARTIDELOR POLITICE DE ORIENTARE CREȘTIN – DEMOCRATĂ DIN ROMÂNIA
Imediat după 1990 încep să apară pe rând noi partide pe scena românească, partide de sorginte creștin- democrată.
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR)
Partidul Național Democrat Creștin (PNDC)
Alianța Națională Creștin Democrată ( ANDC)
Partidul Popular din România ( PPR)
Partidul Popular Creștin (PPC)
Uniunea pentru Reconstrucția României (URR)
Partidul Acțiunea Populară (AP)
Partidul Noua Generație (PNG)
Partidul Blocul Național Sindical (PBND)
Partidul Popular (PP)
a. UNIUNEA DEMOCRATĂ A MAGHIARILOR DIN ROMÂNIA (UDMR)
UDMR ia ființă în anul 1990 iar până astăzi a avut doi președinți: Domokos Geza 1990 – 1993, iar din 1993 Președinte este Marko Bella. UDMR nu are o doctrină propriu-zisă .Ea reunește mai multe platforme politice și organizații culturale. Principalul scop al organizației îl reprezintă promovarea intereselor minorității maghiare din România, adoptând în acest sens la Congresul din 1999 și un program politic care prevedea urmatoarele:
recunoașterea minorității maghiare ca factor constitutiv al statului;
realizarea statului de drept, prin separarea puterilor în stat;
garantarea, prin Constituție, a inviolabilității proprietății private;
restituirea integrală a bunurilor bisericești ilegal confiscate;
reglementarea statutului juridic al minorităților naționale.
Până astăzi UDMR a jucat și joacă un rol important în ceea ce privește echilibrul politic al guvernării ( din 1996 aflându-se la putere neîncetat) indiferent de formațiunea politică care a guvernat sau guvernează.
În tabelul de mai jos sunt prezentate, în procente, rezultatele obținute de UDMR la alegerile locale și generale, începând din 1990 până astăzi:
În anul 1999 se afiliază internațional la Partidul Popular European – PPE, unde este membru asociat.
b. PARTIDUL NAȚIONAL DEMOCRAT CREȘTIN (PNDC)
PNDC s-a înființat din 1990, prin desprinderea din PNȚCD a unor lideri precum Ion Puiu și Nită Oprea. PNDC are o doctrină creștin – democrată, aceasta plasându-l la centru dreapta esicherului politic. PNDC-ul se consideră singura alternativă viabilă la guvernările de până acum.
În decursul timpului de după 1990 PNDC a participat la majoritatea alegerilor locale și parlamentare obținând însa scoruri modeste, nedepășind niciodată mai mult de 1%.
În anul 2003 PNDC se reînscrie la Tribunalul Municipiului București după noua Lege a Partidelor Politice din România, avându-l ca Președinte pe Horia Niță. Poartă discuții cu partidele de pe același eșicher politic, în vederea formării unei alternative la guvernarea trecută și la cea actuală.
Printre principiile după care se coordonează partidul putem enumera urmatoarele: promovarea statului național unitar român în contextul globalizării și integrării în Uniunea Europeană, strângerea legăturilor cu românii de pretutindeni, promovarea drepturilor omului și a unei economii de piață funcționale, garantarea proprietății, votul uninominal, justiția socială, solidaritatea socială, morala creștină.
c. ALIANȚA NAȚIONALĂ CREȘTIN DEMOCRATĂ
Ia ființă în 1999 și își încetează activitatea în data de 2 iunie 2001 în urma fuziunii cu PNȚCD, președinte fiind fostul prim-ministru Victor Ciorbea. Doctrina ANCD era una declarat ca fiind creștin – democrată, iar programul acesteia urmând să cuprindă libertate politică, egalitate, democrația, morala creștină, promovarea proprietății private, și a economiei de piață, justiția și solidaritatea socială.
Principalele obiective ale programului său politic erau:
controlul averilor parlamentarilor și demnitarilor;
reducerea numărului de parlamentari;
eliminarea subvențiilor întreprinderilor falimentare;
revigorarea investițiilor;
creearea unui sistem de protecție a persoanelor defavorizate.
Premisele apariției ANCD au fost retragerea sprijinului politic acordat de către PNȚCD, principal partid politic aflat la guvernare în anul 1999. După aceste evenimente o serie de persoane din cadrul partidului , simpli membri sau parlamentari, hotărăsc să părăsească PNȚCD și să înființeze ANCD. Prima întâlnire urma să aiba loc la data de 17 aprilie 1999, la Teatrul Național din București, în urma căreia urmau să-și desemneze și o conducere interimară, formată în principal din: Președinte Victor Ciorbea, Președinți de Onoare- preotul Matei Boila, poetul Ioan Alexandru și scriitorul Nicolae Balotă, iar ca Secretar General urmând să fie numit Liviu Petrina. În noiembrie 1999 are loc Congresul care cosfințeștea adoptarea Statutului și Programului Politic ANCD. Următoarea perioadă, nu este una prea fastă pentru ANCD, deoarece la alegerile locale din primăvara anului 2000 candidează pe liste proprii, și nu reușește să obțină decât un procent de 0,48% din votul pentru primari. În acest context și ținând cont de apropierea alegerilor generale din iarnă, conducerea ANCD-ului hotărăște intrarea în CDR 2000, formațiune care reunea în acel moment PNȚCD, UFD, FER și Partidul moldovenilor. Aceasta însă, la alegerile generale din noiembrie nu reușește să depașească pragul electoral și să intre în Parlament. În această situație, ca partid extraparlamentar, la Congresul din ianuarie, se ia în calcul posibilitatea fuziunii cu PNȚCD, lucru care se întamplă în martie 2001 când Victor Ciorbea și Andrei Marga (Președinte PNȚCD), semnează protocolul de comasare prin absorbția ANCD de către PNȚCD. Ca și consecință a protocolului de absorbție reprezentanții ANCD ocupă diferite funcții în noile structuri de conducere care se formează atât la nivel local cât și la nivel național, cea mai importantă fiind cea deținută de către Victor Ciorbea, care devenea Președintele Comitetului Național de Conducere al PNȚCD.
d. PARTIDUL POPULAR DIN ROMÂNIA (PPR)
Ia naștere în aprilie 2000 și continuă să existe și astăzi. Istoricul înființării PPR este unul oarecum asemănător celui al ANCD. Grupul ce preia inițiativa înființării PPR era format dintr-un număr de 12 parlamentari aleși pe listele PNȚCD care îl aveau în frunte pe fostul premier țărănist Radu Vasile. Împreună cu acesta formează, pentru început, în Parlamentul României, Grupul Parlamentar Popular Creștin Democrat. După acest pas grupul condus de Radu Vasile ia inițiativa de a forma un partid politic denumit la început Partidul Popular, dar pentru simplificarea procedurilor de înscriere la TMB, aceștia se înscriu în bloc în Partidul Dreapta Românească, care mai apoi urma să-și schimbe denumirea în Partidul Popular din România. La Congresul său din martie 2000 este ales ca Președinte Radu Vasile iar ca Președinte Executiv Sorin Lepșa. Contestația depusă la TMB de către Partidul Pensionarilor privind confuzia siglelor face ca pentru o perioadă PP sî fie înscris la TMB cu sigla PPDR.
Principalele obiective pe care aceătia doreau să le atingă erau:
stabilirea unui sistem fiscal realist;
respectul fața de cetățeanul român;
garantarea proprietății dobândite cinstit;
încurajarea liberei inițiative;
refacerea autorității statului;
PPR participă la alegerile locale din anul 2000 pe liste proprii iar rezultatele sunt mai mult decât modeste: 0,15 % din voturile pentru primari. Ca urmare a acestui fapt la alegerile generale din luna noiembrie, Radu Vasile și Sorin Lepșa candidează pe listele electorale ale Partidului Democrat – PD, reușind să intre în parlament, moment după care Radu Vasile renuntă la funcția de Președinte al PPR. Între timp este ales noul Președinte al PPR în persoana lui Manole Odisei care deține această funcție între 2000 și 2003. Lui îi urmează la conducere Vladu Alexandru Sadovan. În toată această perioadă PPR a purtat discuții cu diferite partide politice de orientare creștin- democrată sau populară din România în vederea constituirii unei alianțe, dar acestea au eșuat. În 2004, la alegerile generale, obțin un procent de 0,02% la Camera Deputaților și 0,03 la Senat.
e. PARTIDUL POPULAR CREȘTIN (PPC)
Ia naștere în 2001, în urma plecării din PNȚCD a lui Vasile Lupu și Călin Cătălin Chiriță, împreună cu alți membrii ai PNȚCD din țară. Programul PPC adoptat cuprindea printre altele:
promovarea valorilor creștin – democrației;
libertatea și responsabilitatea;
dreptatea și solidaritatea;
subsidiaritatea;
descentralizarea;
libera inițiativă și spiritul concurențial.
În anul 2003 semnează Protocolul de fuziune cu nou- inființata formațiune politică, Acțiunea Populară, condusă de fostul Președinte al României, Emil Constantinescu. În urma acestei fuziuni circa 97% din cei 27.000 de membri PPC cu care acesta s-a înscris la tribunal devin membri AP. Vasile Lupu ocupă funcția de Vicepreședinte al AP.
f. UNIUNEA PENTRU RECONSTRUCȚIA ROMÂNIEI (URR)
Ia ființă în anul 2002 și este formată din tinerii care doreau o schimbare a clasei politice românești. Președintele acestui partid, încă de la înființarea sa, a fost Cosmin Alexandru. La congresul din 2003 aceștia își traseaza liniile principale în ceea ce privește alegerile care urmau să vină în primăvara lui 2004. Principiul fundamental pe care se bazau politicile publice ale URR era cel al pragmatismului, în sensul orientării către rezultate. URR-ul pune amprenta pe o reformă a instituțiilor statului, un Parlament unicameral, cu un număr mai mic de parlamentari decât cel actual, introducerea votului uninominal compensat, pentru început la o cameră, în cazul în care Parlamentul e înca bicameral, sistem care asigură și reprezentarea proporțională a partidelor, definirea cât mai exactă a limitelor autorității statului.
La alegerile din primăvara lui 2004 (alegerile locale) URR înregistreaza un scor nesemnificativ și anume 0,08% pentru consilierii locali și 0,36% pentru consilierii județeni, iar la alegerile generale înregistreaza un procent de 0,32% la Camera Deputaților și 0,3% la Senat.
În aceste condiții, începând cu anul 2005, se demarează negocierile cu PNȚCD pentru a forma un Pol Popular Creștin Democrat. Aceste negocieri se finalizeaza cu Protocolul de Comasare semnat de către cei doi Președinți, Cosmin Alexandru – URR și Gheorghe Ciuhandu – PNȚCD, protocol girat de către Congresul din primăvara anului 2005. Cu această ocazie URR este luat prin absorbție de către PNȚCD, urmând ca noua formațiune politică rezultată să-și schimbe denumirea în Partidul Popular Creștin Democrat – PPCD.
g. PARTIDUL ACȚIUNEA POPULARĂ (AP)
Apare în 2003. Este chiar prima formațiune politică ce apare după noua lege a partidelor politice. Mai întâi ia ființă ca mișcare civică condusă de fostul Președinte Emil Constantinescu, iar mai apoi, rapid, se transformă în partid politic, și depune la TMB pentru înregistrare o lista cu 33.000 de adeziuni. Congresul din 2003 prima conducere formată din Emil Constantinescu Președinte, precum și din reprezentanți ai fostei guvernări din perioada 1996 – 2000 (mulți dintre membrii AP fiind foști membrii ai PNȚCD: Vlad Roșca, Zoe Petre, Cătălin Harnagea, s.a.). Vreau să menționez faptul că în acea perioadă are loc și fuziunea dintre Partidul Național Liberal și Uniunea Forțelor Democrate, iar o parte din membrii UFD devin membrii AP. La scurt timp dupa acestea AP începe să devina actor politic activ pe scena politică românească a partidelor extraparlamentare, comasând prin absorbție: Uniunea Democrat Creștină, Partidul Popular Creștin, și Grupul Liberal (mișcarea dizidentă din PNL Câmpeanu). Toata această perioadă este marcată de o politică agresivă a AP față de fosta guvernare PSD, desființând miniștrii precum Ioan Rus, Rodica Stănoiu, Vasile Dancu.
Anul 2004, și mai precis alegerile locale și alegerile generale, urmau să aducă neconfirmarea AP printre principalele partide politice de pe scena politică românească, prin înregistrarea unui modest scor electoral de 0,82% din mandatele pentru Consiliul Județean și la alegerile generale 0,48% pentru Camera Deputaților și 0, 5% pentru Senat.
În acest context, în 2005 demarează discuțiile pentru constituirea unei alternative populare la actuala guvernare. În urma diferitelor discuții avute cu PNȚCD și alte partide de orientare creștin democrată și populare, se pun bazele constituirii unui pol popular de centru dreapta în România. Rămâne de văzut dacă acest proiect va reuși, ținând cont de fostele divergențe de opinie dintre membrii AP și PNȚCD, din perioada guvernării CDR. Printre principiile care stau la baza programului politic al AP aș dori să menționez: Libertatea, Dreptatea, Demnitatea fiecărei ființe umane, Solidaritate, Egalitate. Prin aceste principii AP dorește să promoveze în România o mai bună funcționare a instituțiilor statului și ordinea constituțională, respectul față de lege și autoritatea instituțiilor statului de drept, economia liberă de piață, renașterea satului românesc, integrarea în Uniunea Europeană.
h. PARTIDUL NOUA GENERAȚIE
Partidul Noua Generație se reînscrie la Tribunalul Municipiului București, în 2003, când este preluat de către Acționarul Majoritar al Clubului de Fotbal FC Steaua București, George Becali, de la fostul Primar al Municipiului București, Viorel Lis.
Imediat după preluarea PNG de către George Becali, acesta devine un jucător important pe scena politică a partidelor extraparlamentare, intrând imediat în preferințele electoratului și chiar începând să apară în principalele sondaje de opinie publicate. Conform programului său politic PNG este o organizație politică de centru dreapta, din familia europeană moderna a partidelor populare, creștin democrate, conservatoare.
PNG promoveaza principiile economiei capitaliste si ale crestinismului social, capabile sa asigure simultan prosperitatea elementelor cele mai merituoase si dinamice ale societatii, precum si protectia sociala solida a grupurilor si indivizilor defavorizati de tranzitie si a celor afectati de comunism, respingand simultan solutiile sociale si economice –considerate falimentare – ale liberalismului, social-democratiei si comunismului. PNG este un partid national, crestin, care militeaza pentru integrarea avantajoasa, organica a Romaniei in NATO, Uniunea Europeana si Europa crestina.
PNG considera ca procesele consolidarii democratice si asigurarii caracterului functional al economiei de piata sunt posibile si au sens doar prin reconstructia morala, crestina a tarii, prin renasterea etica a natiunii.
Totodata, in aceasta perioada PNG poarta negocieri in vederea constructiei unei forte politice puternice in Romania (atat cu PNTCD, PUNR, precum si cu alte partide).
Alegerile locale din anul 2004 urmau sa consfinteasca, o usoara crestere a partidului in preferintele electoratului inregistrand un procent de 2,06% din voturile pentru Consiliile locale si 1,91% din voturile pentru Consiliile Judetene. Chiar si cu acest procent PNG se situeaza pe un loc 9 in preferintele electoratului.
Candidand pe liste proprii PNG reuseste sa inregistreze la Alegerile Generale din 2004 un scor de aproximativ 2,3% din preferintele electoratului, comparand cu procentele obtinute de PNTCD (aproape 2%).Putem spune ca PNG a inregistrat o usoara crestere dar care nu ii ajuta in dorinta de accedere in Parlament.
i. PARTIDUL BLOCUL SINDICAL (PBND)
Acesta ia fiinta imediat dupa Alegerile Generale din anul 2004 si mai precis in februarie 2005, sloganul acestora fiind “Impreuna pentru o viata mai buna” (cand Blocul National Sindical – BNS,semneaza un protocol de colaborare la Alegerile Generale cu Partidul Romania Mare, prin care acestia ii ofereau suportul membrilor de sindicat iar PRM le oferea acestora locuri eligibile pe listele electorale atat pentru Camera Deputatilor cat si pentru Senat).
Acesta, inca de la inceput, se declara a fii un partid de centru dreapta(desi la sfarsitul anului trecut semneza impreuna cu Partidul Popular un Protocol de Colaborare in Parlamentul Romaniei si se declara de centru stanga).
In 2006 PBND poarta negocieri cu PNTCD (PPCD), si cu alte partide in vederea creerii unei forte politice alternative la actuala guvernare.
J. PARTIDUL POPULAR (PP)
In anul 2005 Partidul Romaina Mare –PRM, in urma Congresului, ia hotararea sa se transforme in Partidul Popular Romania Mare – PPRM, avandu-l ca lider pe Corneliu Ciontu, iar ca Presedinte de onoare pe liderul de pana atunci, Corneliu Vadim Tudor. In urma unor dipute interne, Corneliu Ciontu impreuna cu o serie de membrii ai PPRM sunt exclusi din partid, motivul fiind un presupus puci indreptat impotriva lui Corneliu Vadim Tudor.
Dupa acest moment Corneliu Ciontu impreuna cu alti fosti parlamentari PRM ( pentru ca intre timp PPRM revine la denumirea de PRM), incep derularea formalitatilor pentru constituirea unui nou partid – Partidul Popular – PP, iar la sfarsitul anului 2005 se inregistreaza la TMB. Din principiile si liniile directoare pe care acestia si le-au insumat as mentiona: prosperitatea poporului roman, libertate si democratie, unitatea europeana, promovarea traditiilor si a valorilor nationale, echitate si justitie sociala, economia de piata si valorile crestine.
Partidul Popular este un partid nou infiintat, neparticipand pana acum la nici un tur de alegeri. Aceasta formatiune politica este reprezentata in Parlamentul Romaniei de cativa parlamentari. In perioada scurta de la infiintare au purtat diferite discutii in ceea ce priveste afilierea PP la Partidul Popular European, pana-n prezent neexistand nici un raspuns din partea acestuia din urma.
Pe langa aceste partide politice de orientare populara sau crestin – democrata mai exista si altele precum Partidul Crestin Democrat- PCD, cu o semnificatie destul de mica, dar si alte asociatii civice promotoare ale valorilor populare si crestin – democrate.
Putem constata ca in acest moment xista un numar de 9 partide de orientare crestin democrata sau populara inregistrate la TMB, din totalul de 11 prezentate, restul fuzionand intre timp cu alte formatiuni politice.
2. CAPITOLUL II – CRESTIN DEMOCRATIA EUROPEANA
2.1 ORIGINILE MISCARILOR POLITICE CRESTIN DEMOCRATE
Miscarile politice inspirate din catolicism mai ales constituirea crestin democratiei si a socialismului crestin sunt fenomene ale politicii moderne.
Fuziunea catolicismului cu politica a fost intemeiata de politica imperiala traditionala a bisericii. Ca parti integrante ale modernizarii, fenomene precum urbanizarea, proletarizarea, destramarea comunitatii naturale etc., precum socialismul nascut ca raspuns la toate acestea, au fost cauza aparitiei bisericii pe campul de lupta politic al democratiei de masa.
In enciclicele sale, mai ales in Rerum Novarum, principalul initiator al miscarilor de reforma, Leon al XIII lea, criticand deopotriva miscarile revolutionare si sistemul economic capitalist, a acceptat rolul active al statului in economie si a indemnat la innoirea ordinii economico- sociale existente. Desi literature de specialitate numeste in unanimitate aceasta orientare drept “progresiva”, conducerea Bisericii mult timp nu s-a putut imprieteni – sau doar partial – cu sistemul politic al democratiei, mai ales cu idea suveranitatii populare.
Alianta catolicilor cu conservatorii se destrama rapid, cauza fiind, inainte de toate , faptul ca nu era rentabila lupta alaturi de partied nepopulare, aristocratice in fata liberalilor din ce in ce mai plini de succes. In acelasi timp, crestin – democratia este strans legata de conservatorism prin respectarea “valorilor traditionale” .
Incepand cu anii 60’, poate fii observata dezintegrarea subculturii politice catolice. Atributul de “catholic” a fost schimbat de numeroase organizatii cu cel de “crestin”, desemnand si prin aceasta indepartarea de catolicismul politic traditional, autonomia fata de Biserica si exprimand deschiderea mai mare in directia protestantilor si a ateilor. In Germania si in Olanda, unificarea intr-un singur partid a catolicilor si a protestantilor a insemnat de la sine ruperea crestin – democratiei de politica catolica.
2.2 MODELE DIFERITE – PERIOADA INTERBELICA
Imediat dupa primul razboi mondial, sufragiul universal va fii in vigoare in toate democratiile pluraliste din Europa de Vest. In toate tarile catolice, cu exceptia Irlandei si a Portugaliei, va exista cate un partid democrat crestin a carei importanta va fii mai mare sau mai mica.
Dezvoltarea partidelor crestin democrate dupa primul razboi mondial este rezultatul mai multor factori, printer care:
forta curentului anticlerical care ii oblige pe catolici sa se organizeze politic;
impactul catolicismului social si al sindicalismului crestin in masele de catolici;
adoptarea mai lenta sau mai rapida a sufragiului universal care permitea integrarea in sistemul politic a muncitorilor si taranilor catolici exclusi de votul censitar.
Nu trebuie inteles faptul ca democratia crestina este apanajul exclusiv al catolicilor. Un exemplu in acest sens este cazul partidelor protestante din Olanda, Germania si Norvegia, deschise preocuparilor sociale si care accepta democratia politica.
Pe de alta parte , alte tari europene profound catolice nu au partide democrat crestine, catolicii preferand sa activeze sau sa sustina alte tipuri, partidele democrat – crestine neintrunind decat un slab procentaj din voturile lor. Acesta este cazul unor tari precum Spania, Franta, Polonia, Portugalia. Aceste slabiciuni par a se datora puternicelor disensiuni dinastice (cele mai afectate de aceste dispute si dezbinari sunt chiar Franta si Spania) care ii dezbina pe catolici, o serie de partied dinastice integrand in programul lor revendicarile catolice.
Unificarea italiana: papii au raspuns cu boicotarea politicii italiene, indemnand credinciosii san u mai participle la viata politica. Dar concordatul incheiat cu Mussolini( 1929) a rezolvat opozitia dintre papalitate si Italia. Miscarea catolica bazata pe cooperative, banci si organizatii representative puternice a dat nastere, in cele din urma propriului sau partid , Partido Populare Italiano.
In Germania s-a nascut – independent de vointa papei – Centrum-ul , ca reactie spontana a Kulturkampf-ului lui Bismark potrivnic catolicismului. Temelia partidului a fost formata dintr-o mare varietate de organizatii sociale conduse de preoti.
Franta este considerata leaganul crestin-democratiei; aici s-a format, la mijlocul secolului XIX, sistemul ideologic liberal modern al catolicismului. In 1924 s-a format partidul catholic Parti Democrate Populaire . Cu toate acestea , in Franta nu s-a constituit un partid crestin puternic, partidele catolice nereusind niciodata sa mobilizeze majoritatea catolicilor. De sentimentele antirepublicane ale catolicilor au profitat in primul rand nu partidele catolice ci politicienii regalisti.
Fata de Franta , in Olanda si Belgia s-a infiintat nu numai o retea puternica de organizatii, dar in majoritatea cazurilor s-a reusit sa se realizeze si unitatea acestora. In Belgia s-au consolidat pentru prima data organizatii crestine care au aderat la principii democratice.
Ideologia
In cadrul traditiei catolicismului politic, inca de la inceput doua curente au fost rivale intre ele: curentul crestin-democrat, radical, si “catolicismul social”, mai paternalist, conservator, fidel liniei conducatoare a Vaticanului. Dat fiind ca Vaticanul a sprijinit conservatorismul confesional, nu este de mirare ca pana la al doilea razboi mondial ideologia catolica nu se poate identifica cu crestin-democratia.
Din mai multe puncte de vedere , democratia crestina vrea sa umple golul dintre liberalism si socialism, dintre individualism si colectivism, dar, in acelasi timp, are viziuni independente bazate pe solidaritate, personalism si subsidiaritate, valori crestine construite pe o imagine a comunitatii organice. Deosebirea dintre crestin-democratie si conservatorismul modern este reprezentata de rezerva fata de piata, de necesitatea consultarii intre actorii sferelor statului si ale pietei, iar deosebirea fata de conservatorismul autoritar consta in refuzarea pedepsei cu moartea si a nationalismului, precum si in afirmarea reformelor sociale pentru eradicarea saraciei. Crestin-democratia se deosebeste de modelul de bunastare social-democart prin neacceptarea interventiei statului si a redistributiei radicale, prin acceptarea ideologiei ”capitalismului social”, prin accentuarea raspunderii individuale.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial a inceput afirmarea uneia dintre caracteristicile importante ale crestin- democratiei, si anume a internationalismului si angajamentului pentru promovarea unei politici de pace. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, crestin-democratia a fost marcata puternic- aproape ca acesta i-a dat esenta – de angajamentul pentru idea europeana. Aceasta conceptie apartine valorilor traditionale ale crestin- democratiei: pluralismul ideologic si social, descentralizarea, federalismul,subsidiaritatea. Subsidiaritatea, ca recunoaștere a rolului pozitiv al comunităților existente, precum și drepturile decizionale aplicate la nivelul cel mai de jos al aparatului de stat au devenit principii de bază ale integrării europene.
Rădăcinile ideologice ale creștin-democrației depășesc granițele dintre stânga și dreapta, dintre socialism și capitalism. Aceasta constatare este foarte adevarată în ceea ce privește curentul creștin social, uneori numit creștin socialist. In anii postbelici, partiele creștin-democrate, care au apărut ca o forța de centru, adepta a reformelor, au fost pe punctul de a pune la indoiala modelul pietei libere. Cu referire la o situatie particulara, s-a afirmat ca “sistemul economic capitalist nu a corespuns intereselor sociale si de stat ale poporului german”. In Europa de Est se pune in mod cu totul special dilema, cunoscuta de fapt si de catre partidele crestin-democrate vestice, a stangii si a dreptei.
Partidele crestine de azi nu se deosebesc in foarte multe privinte de celelalte partide de dreapta.
Faptul ca insemnatatea sociala a crestinismului a trecut prin secularizare, transformandu-se in “crestinism social”, a contribuit la reducerea specificului miscarilor politice crestin- catolice. Scopul principal al catolicismului socio-cultural modern nu mai este raspandirea dogmelor, ci raspandirea solidaritatii, a armoniei si cooperari, principii care pot fi urmarite atat de atei, cat si de cei care apartin unei alte confesiuni.
Este evident ca legatura dintre biserica si partidele crestine a sbait in toata Europa in deceniile care au trecut. Biserica ingradeste participarea clerului la politica de partid. Pe de alta parte , a devenit riscant si pentru partied sa urmareasca in mod fidel doctrinele Bisericii.
In momentul de fata, in Europa exista mai multe familii de partide politice. Partidele democrat-crestine din Europa fac parte din familia de partide politice clericale si anticlericale. Ca nucleu al acestei familii putem considera clivajul Biserica / Stat. E de precizat ca de-a lungul timpului un singur curent a rezistat acestui conflict , curent din care aveau sa ia nastere partidele crestine: curentul clerical.
Partidele clericale isi au bazele in sindicate, miscari sociale, culturale care o data unindu-se au format partide politice puternice. Partidele democrat-crestine au reprezentat o alternativa la partidele muncitoresti fiind partide de masa. Intre timp au aparut neintelegeri intre burghezie si clasa muncitoare diferenta facandu-se la nivel cultural.
In zilele noastre in Europa exista un partid de sorginte populara: Partidul Popular European.
2.3 CRESTIN DEMOCRATIA SEC XXI SI IDEI REPER
Trecerea in sec XXI a fost un eveniment ce a pus in miscare fantezia si ingrijorarea omeneasca. Insa ce aduce nou secolul in care tocmai am intrat?
Sfarsitul secolului XX a produs o schimbare neasteptata in lumea europeana, in special in partea de sud-est a Europei. Ideologia comunista s-a prabusit si si-a pierdut credibilitatea, exceptie facand cateva tari. Amenintarea militara care facea ca pana in 1989 sa existe doua Europe a disparut. Libertatea, democratia, economia sociala de piata sunt noile principii pe care se bazeaza societatea secolului XXI. In paralel insa cu acestea au existat si mai exista anumite conflicte ( fosta Yugoslavie, Afganistan, Irak, etc). Transformarea sistemelor socialiste in sisteme democratice bazate pe valorile fundamentale ale omului, au facut ca in urma acestei treceri sa existe multa suferinta, somaj, imbogatire frauduloasa a unora, asa cum este si cazul Romaniei. Aceasta transformare, trecere mai mult sau mai putin dureroasa, mai mult sau mai putin brusca poarta si numele de tranzitie. Dezamagirea multor oameni care trebuie sa se lipseasca astazi de multe lucruri pe care ieri le aveau este mare (sistemul de gandire centralist nu a disparut in totalitate; oamenii inca asteapta de la stat sa le ofere sau sa le dea o casa, un loc de munca, etc.). In acest fel apar goluri si spatii de manevra pentru impostori care profita de situatia precara a oamenilor. In multe tari din Europa Centrala si de Est aceasta este o realitate de necontestat.
Din punctul de vedere global, lumea s-a schimbat, granitele abia daca mai sunt obstacole, iar intregul glob devine un camp de actiune. Perspectiva aceasta se suprapune din ce in ce mai mult celei nationale. Acest lucru este important pentru existenta oamenilor deoarece populatia si cresterea ei, in conditiile de viata ale oamenilor sunt factori care privesc dimensiunea globala.
Toate aceste lucruri trebuie tratate cu multa atentie, deoarece societatile actuale si mai ales cele aflate inca in tranzitie, sau cele care tocmai au iesit din aceasta perioada, au inca probleme de adaptare la noile reguli.
Pentru partidele crestin – democrate, care in secolul trecut au adus o contributie importanta la democratie si la constructia Europei, se ivesc intrebari pentru acest secol: Ce rol ar putea sa joace ele? Oare sunt ele destul de capabile sa convinga ca ideea crestin – democratiei este valabila si in secolul 21? Pot oare valorile partidelor crestin – democrate sa constituie zestrea spirituala, materiala a viitorului?
La aceste intrebari crestin – democratia, prin programele ei si personalitatile pe care le are trebuie sa raspunda.
Fara doar si poate crestin – democratii, prin instrumentele pe care le au la dipozitie pot sa atinga in mare masura si sa raspunda la aceste intrebari pe parcursul acestui secol. Dupa cum putem vedea insa, sec XXI a inceput destul de bine pentru crestin – democrati, cel putin din punct de vedere politic acestia avand majoritatea Guvernelor din Europa si conducand Uniunea Europeana ( prin influenta reprezentantilor din Parlamentul European, Comisia Europeana, etc). Putem deci sa afirmam ca ar detine toate parghiile pentru a putea sa-si puna in aplicare valorile, principiile si ideile prin diferitele programe de guvernare. Ramane de vazut care va fii rezultatul. In continuare sunt prezentate cele 15 idei – reper ale crestin-democratiei si anume:
ideea de spiritualitate, conceptia democrat – crestina neepuizandu-se in plan material;
–ideea de subordonare a politicului normelor morale;
–ideea de demnitate a persoanei umane;
–ideea de bine comun;
–ideea de perfectibilitate a societatii civile;
–ideea de valoare fundamentala a muncii;
–ideea de proprietate;
–ideea de necesitate a statului ca promotor al binelui comun;
–ideea de aparare a grupurilor sociale;
–ideea de solidaritate – iubirea intre oameni;
–ideea de democratie personalista – primatul democratiei este poporul;
–ideea de democratie comunitara;
–ideea de democratie pluralista;
–ideea de democratie participativa – participarea poporului la procesul decizional;
–ideea de democratie organica.
Toate acestea vor putea fii gasite in programele politice ale partidelor de sorginte crestin – democrata sau populara din Europa si din lume, sub forma unor programe de guvernare materializandu-se in masuri legislative si executive. Principalele partide de origine democrat crestina vor avea acest rol important tocmai datorita experientei lor de-a lungul timpului si rezistentei lor la diferite “atacuri” mai mult sau mai putin puternice. De exemplu, in Italia, dupa disparitia Democratiei Crestine, partidele care o compuneau sunt slabe si mici.
Aparitia insa in 1993 a partidului Fortza Italia reprezinta si pentru aceste partide o oportunitate de i se alatura la guvernare. In Germania, dupa o lunga perioada de guvernare a social democratilor din SPD,CDU si CSU formatiunile politice de dreapta castiga alegerile si ajung sa guverneze. In Franta, formatiunea crestin –democrata UMP prezinta o sustinere pentru Presedintele Jacque Chiraque, ramanand de vazut ce importanta va avea acest lucru pentru viitorul acestei formatiuni. Asa cum am amintit mai sus, ramane de vazut si modul in care toate aceste partide vor reusi (sau nu) sa se mentina ori sa se impuna pe scena politica ca principale partide.
2.4 CRESTIN DEMOCRATIA EUROPEANA
Democratia crestina contemporana nu-si extrage programul actiunii politice dintr-un sistem doctrinal definitiv si monopolitic. Programul sau social si politic provine din aporturile suprapuse, adesea amestecate, ale straturilor succesive din care desprindem Evangheliile si textele sfinte, Sfintii Parinti si invatatii Bisericii, magisteriului pontifical, ganditorii si politicienii catolici din secolul al XIX lea, filozofii secolului XX, cum ar fii Jaques Maritain, Emmanuel Mounier, Henri Bergson, Nicolae Berdiaev si multi altii, experientele politice, cum ar fii popularismul lui Luigi Sturzo, si aporturile filozofiei protestante, atat de importanta mai ales in domeniul gandirii economice. La aceste aporturi, adesea contradictorii, dar avand acelasi model crestin, se adauga si alte curente: curentul laic si republican, liberalismul, socialismul democratic din care s-au inspirat programele politice. Despre personalism, atat de important pentru democratia crestina, Jean Lacroix credea ca este mai mult decat o filozofie, reprezentand rezultanta gandirii a diferiti filozofi: dintre precursori el ii cita pe Rousseau, Kant si Marx, care au introdus in sistemul lor preocupari tipic personaliste. Aceasta reflectie privind personalismul poate fii transpusa in gandirea crestin democrata.
Magisteriul Bisericii ocupa un loc aparte in elaborarea programului crestin democrat. Inainte chiar de magisteriu, exista filozofia crestina extrasa din Evanghelii, din Revelatie si din Intrupare cu tot ceea ce ea implica rivind responsabilitatile sociale ale crestinilor; exista deasemenea, traditia seculara a dreptului natural, notiunea de bun comun, atat de prezente in documente. In discursul sau da la Koln (24 martie 1946), dupa ce respinsese socialismul si national – socialismul, “aceasta conceptie privind puterea privilegiata, puterea absoluta a Statului, intaietatea sa asupra demnitatii si a libertatii persoanei individuale care contrazice dreptul natural crestin”, Konrad Adenauer mai adauga “dorim sa reintroducem bazele dreptului natural crestin”. In 1912, cand Partidul Conservator Popular Elvetian si-a adoptat “Principiile de baza”, el a pus pe prim plan “promovarea interesului colectiv al tarii sub stindardul filosofiei crestine”, intelegand prin aceasta perceptele lui Isus Cristos, traditia dreptului natural si doctrina sociala a Bisericii.
Preceptele papilor sunt imposibil de ignorat, desi memoria democratiei crestine nu le retine decat pe cele ale lui Leon al XIII lea si pe ale succesorilor acestuia. Dar de fapt este vorba de perceptele de ordin social: Rerum Novarum (1891), avand importanta unui act fondator, Quadragesimo anno( 1931), Mater et magistra (1961), Pacem in terris (1963), Populorum pregressio (1967), Octogesima adveniens (1971), Laborens exercens (1981), Centesimus annus (1991): tot atatea documente pontificale care, dupa o suta de ani, “cadenteaza” gandirea in problemele sociale. Gratie acestui magisteriu, democratia crestina dispune de un corp de doctrina si un program social situat intre programul liberal si programul socialist. El se bazeaza pe apararea proprietatii private a carei functie sociala este subliniata, pe intervetia Statului in reglarea si corectarea nedreptatilor, pe gruparile intermediare, in [primul rand familia, dar si pe comnua, pe rgiune si pe principiul de subsidiaritate a Statului, adica acela de a nu monopoliza toate sarcinile, ci de a le delega, cat mai mult posibil, grupurilor intermediare.
Referinta este obligatorie, dar nu este zdrobitoare. Crestin democratii au stiut sa traga foloasele din unele dechideri pentru a-si aprofunda reflectiile, ba chiar sa largeasca anumite brense. Interesante din acest punct de vedere au fost lecturile din Rerum Novarum si avntajele obtinute din acestea, mai ales in ceea ce priveste organizatiile sindicale muncitoresti si rolul Statului. Si invers, ei s-au putut distanta fata de anumite optiuni. Evolutia critica privind cooperatismul, care a cunoscut o puternica dezvoltare in Quadragesimo anno, este un exemplu. Aceasta idee care placea catolicismului a fost aplicat in regimurile autoritare si paternaliste de inspiratie crestina, ca in cazul Austriei lui Dollfuss sau al Portugaliei lui Salazar, dar ea a fost sustinuta si de persoane ostile acestui tip de regim: criza anilor 1930 a dus la aceasta. Confuziile erau mari. Corporatiile au fost ridicate la loc de cinste de fascismul musolian din Italia si de Guvernul de la Vichy din timpul Revolutiei nationale. In Franta invinsa, Carta Muncii din 1941 a fost bine primita de episcopi, dupa cum o dovedeste Declaratia Cardinalilor si Arhiepiscopilor din 23 decembrie 1941, considerand aceasta Carta “prea conforma cu doctrina sociala a bisericii pentru a nu strange voturile tuturor catolicilor”. Dupa razboi, si dupa atatea compromisuri, aceasta si-a pierdut creditul. Astfel, codul de la Malines, carta a catolicismului social belgian, editat in 1927, refacut in 1934 intr-o maniera corporatista, a fost reeditat in 1948 fara aceste teorii.
Totusi in functie de teme si de tari, referinta la magisterul pontifical se face mai mult sau mai putin amplu. In mod special democratia crestina din Italia a pus in aplicare preceptele Bisericii. Doua exemple sustin aceasta afirmatie: angajamentul foarte ferm al crestin-democratilor pentru a detremina Adunarea Constituantaa sa voteze in 1947, inttroducerea acordurilor de la Latran semnate in 1929 de Sfantul Scaun si regimul lui Mussolini pentru constituirea Republicii. Principiul conform caruia relatiile dintre Biserica si Stat trebuiau stabilite de un concordat a fost astfel constitutionalizat. Un alt exemplu este oferit de sustinerea conceptiei catolice asupra casatoriei si de combaterea divortului de catre DCI intre 1971 – 1974, partidul divizandu-se din acest motiv, minoritatea de stanga luand o pozitie opusa celei a Vaticanului si a Conferintei episcopale.
2.5 FAMILII DE PARTIDE POLITICE
In momentul de fata, in Europa exista mai multe familii de partide politice. Partidele democrat-crestine din Europa fac parte din familia de partide politice clericale si anticlericale. Ca nucleu al acestei familii putem considera clivajul Biserica / Stat. E de precizat ca de-a lungul timpului un singur curent a rezistat acestui conflict , curent din care aveau sa ia nastere partidele crestine: curentul clerical.
Partidele clericale isi au bazele in sindicate, miscari sociale, culturale care o data unindu-se au format partide politice puternice. Partidele democrat-crestine au reprezentat o alternativa la partidele muncitoresti fiind partide de masa. Intre timp au aparut neintelegeri intre burghezie si clasa muncitoare diferenta facandu-se la nivel cultural.
Partidele democrat crestine sunt partide de masa, adresandu-se tuturor paturilor sociale, au inceput sa aiba probleme tocmai datorita faptului ca burghezia si clasa muncitoare din sanul acestor partide, din cauza diferentelor culturale, nu puteau sa se inteleaga.
In paralel cu partidele democrat crestine clericale se dezvolta partidele muncitoresti care, adaptandu-se timpului, preiau din obiectivele partidelor anticlericale si devin o forta politica demna de luat in considerare.
Partidele clericale postbelice, in urma imbratisarii filosofiei :personaliste”, devin crestin – democrate, iar in Europa apare o serie de partide de factura crestin- democrata precum: CDU/CSU in Germania, MRP in Franta, PPI in Italia, PP in Spania, OVP in Austria, PSC in Belgia, CDA in Olanda, etc.
In zilele noastre in Europa exista un partid de sorginte populara: Partidul Popular European. Acesta are in componenta sa o serie de partide care nu au o doctrina crestin democrata, unele fiind de sorginte conservatoare, liberala sau chiar in unele cazuri, ce-i drept izolate partide social – democrate. Explicatia pentru faptul ca PPE are in componenta sa practic mai multe familii doctrinare se explica prin faptul ca la inceputurile crestin – democratiei, partidelor de sorginte crestin – democrata le era interzisa de catre papalitate aceasta denumire, ele lundu-si alte denumiri, insa avand la baza totusi valorile crestin – democrate.
Pe de alta parte insa, datorita faptului ca doctrina crestin – democrata este una de sorginte populara, adica care se adreseaza tuturor cetatenilor, poate sa cuprinda in cadrul PPE si partide cu o orientere mai mult liberala, conservatoare sau chiar, la rigoare social democrata. Toate acestea sunt acceptate in ideea in care un partid popular se adreseaza tuturor celor care isi insusesc valorile democratice si ideile populare.
Nu in ultimul rand insa, consolidarea pe plan European a crestin – democratiei ( ce se afla in competitie directa cu social – democratia ), impune si unele compromisuri pe care liderii Ppe au fost si sunt nevoiti sa le faca, in sensul in care au nevoie de cat mai multe partide democratice in randurile lor.
Daca privim din perspectiva clivajelor pe care Daniel Seiler le enunta in cartea sa “Partidele Politice din Europa” putem afirma faptul ca partidele populare sunt partide patrimoniale fie ca ele sunt conservatoare ( pe care le mai numeste si “mediatorii privilegiati ai lumii industriale”) fie ca se dezvolta din clivajul biserica / stat si sunt partide clericale.
Norberto Bobbio afirma in “Dreapta si Stanga” faptul ca stanga este egalitara iar dreapta este inegalitara, mai exact ca “ politicile de stanga vor urmari sa reduca inegalitatile sociale prin legiferarea unor drepturi sociale”, “ politicile de dreapta sunt inclinate spre a accepta inegalitatile naturale ale istoriei, traditiei, etc.” Tot el mai afirma ca “ dreapta si stanga sunt doi termeni prin care se desemneaza in mod frecvent, contradictia dintre ideologie si miscarile din domeniul politicului atat in planul actiuniii cat in planul teoriei”.
Din alt punct de vedere insa, diferentierea dintre dreapta si stanga este scoasa in evidenta de catre George Voicu in lucrarea sa “Pluripartidismul”, prin faptul ca stanga ar insemna schimbare si, in general, partidele de stanga ar aloca mai multe resurse din venitul national problemelor sociale, iar pe de alta partepartidele de dreapta ar fii in general, pentru stabilitate si ordine, iar redistribuirea venitului national s-ar face la un nivel mai restrans. Insa, realitatea politica a zilelor noastre poate contrazice foarte usor aceasta teorie asa cum si de fapt “ realitatile doctrinare ale clivajului stanga / dreapta, sunt inca operante si chiar profitabile pentru analiza politica a multora dintre democratiile occidentale, nu insa a tuturor”.
Concluzionand spune ca stanga si deapata reprezinta doua axe pe care se situeaza partidele politice in general, dar datorita specificitatii fiecarei tari aceasta nu poate fii aplicata peste tot, cu atat mai putin in cazul Romaniei (dar si in alte multe tari din lume), unde partidele au devenit un fel de catch – all – party, fiecare preluand din programele politice ale celorlalte partide cu orientari doctrinare diverse.
2.6 PERIOADA INTERBELICA EUROPEANA
CLIVAJE POLITICE
Pentru acest spatiu putem vorbi despre doua tipuri de clivaje:
-clivajul rural/urban
-clivajul centru/periferie
Clivajul rural/urban
In perioada interbelica putem vorbi despre trei mari tipuri de conflicte sociale si economice:
intre burghezie si marii proprietari agricoli
intre burghezie si clasa de muncitori industriali
intre burghezie si taranime=cel mai important clivaj intrucat reflecta realitatea sociala(de cele mai multe ori satul este supus unei exploatari excesive din partea orasului)
In Polonia doua partide si-au pus amprenta asupra taranimii : partidul taranesc Piast(organizatie corporatista de masa , incorporand ideea nationala –se refera la alinierea taranimii la natiune) si partidul taranesc Eliberarea in zona de ocupatie ruseasca. In 1931 se creeaza un mare partid taranesc care cuprindea majoritatea organizatiilor agrare si care devine cea mai importanta forta politica in polonia anilor 30-40
In Cehoslovacia partidul agrarian –Partidul Republican al Fiermierilor si Taranilor – este cel mai important partid in perioada interbelica. Partidul agrarian participa la toate guvernarile intre 1922 si 1938.
In Bulgaria partidul agrarian –Uniunea Agrariana Populara Bulgara – ia nastere la sfarsitul secolului 19 si se dezvolta ca un partid de mici proprietari.Partidul guverneaza tara intre 1920 si 1923
„Dictatura verde”(G.Hermet) a lui A.Stambolijski(liderul partidului agrarian) reprezinta un populism de tip progresist.
La 9 iunie 1932 cabinetul agrarian este dizolvat , iar liderul sau este asasinat.
In Romania partidul agrarian este unul dintre principalii actori ai scenei politice. Partidul National Taranesc este fondat in 1926 in urma fuziunii dintre Partidul National din Transilvania si Partidul Taranesc al Vechiului Regat .
a. CLIVAJUL CENTRU / PERIFERIE
Acest clivaj are o importanta deosebita in acest spatiu , reprezentand expresia realitatii multinationale a statelor din aceasta zona.Temerile legate de supravietuirea statului genereaza puternice tendinte de centralizare care se opun revendicarilor autonomiste si separatiste ale minoritatilor. Cele mai multe dintre aceste state se opun oricaror forme de federalizare si printr-o politica drastica de asimilare a minoritatilor.
b. CLIVAJUL PROPRIETARI / MUNCITORI
Acest clivaj este de o mai mica importanta in zona. Este generat de slaba dezvoltare industriala .
Predominanta problemelor rurale si regimurile autoritare favorizeaza partidele comuniste .
In Romania miscarea socialista se scindeaza in fata ideii de aderare la Internationala Comunista pentru ca in pofida aprobarii acesteia de catre socialistii din Vechiul Regat , socialistii din Transilvania si Bucovina voiau sa mentina legaturile cu social-democratia austriaca si maghiara.
c. CLIVAJ STAT / BISERICA
Acest clivaj se formeaza in urma revolutiei nationale , care introduce secularizarea in plan economic si laicizarea in plan cultural
In Balcani, biserica ortodoxa joaca un rol important in mentinerea identitatii si uneori participa chiar la luptele de eliberare.
In tarile cu traditie catolica , societatea s-a indepartat de Biserica Catolica , din cauza rolului sau negativ in dezastrul national din secolul al XVII-lea , atunci cand ea s-a identificat cu dinastia habsburgilor.
2.7 NATURA PARTIDELOR POLITICE
Partidul reprezinta in viziunea lui D.L.Seiler: ”organizatii vizand mobilizarea indivizilor intr-o actiune colectiva , dusa impotriva altora , la randul lor mobilizati , cu scopul de a accede , singur sau in coalitie , la exercitarea functiilor de guvernare”
Categorii de partide:
partide care intrunesc conditiile definitiei lui Seiler: marile partide cehe si poloneze , majoritatea partidelor agrariene , partidele de stanga, social- democrate si comuniste
formatiunile partizane care se inscriu in definitia weberiana a partidelor politice:”asociatii care se bazeaza pe un angajament(formal) liber, cu scopul de a procura , in sanul unei grupari, putere sefilor lor si sanse militantilor sai activi-ideale sau materiale- pentru a urmari scopuri obiective , pentru a obtine avantaje personale… accentuand elementul de preluare a puterii si a avantajelor personale.”
organizatii cu o slaba implantare sociala, fara structuri partizane dezvoltate , fara un proiect politic clar si care in in majoritate , urmaresc interese economice legitimate in numele intereselor nationale.
De aici concluzionam ca:
momentele de democratie parlamentara in tarile Europei centrale si de est in perioada interbelica au fost prea scurte pentru a permite fixarea si structurarea de lunga durata a partidelor politice.
principalele clivaje au fost consolidate de subdezvoltarea economica , persistenta problemei nationale , precum si de factorul extern.
Majoritatea statelor aflate la periferia Europei Occidentale avea in comun inapoierea economica si accentul pus pe agricultura., cu exceptia Boemiei si Moraviei.
Ponderea populatiei agricole era de doua treimi din populatoia Iugoslaviei , 78,2% din populatia Romaniei in 1929, 75% in Bulgaria in 1939, 72,3% in Polonia in 1921 si 62% in regiunile slovace din Cehoslovacia.
Elitele politice maghiare si poloneze erau puternic influentate de rolul si traditiile aristrocratiei funciare . In ciuda reformelor agrare din Ungaria din 1920 si 1923 si din Polonia (1920 si 1925) marea proprietate aristrocratica mai reprezinta inca aproape o treime din fondul funciar din 1930.
In Bulgaria , Slovacia si Serbia nu exista o aristrocratie nationala , nici o clasa de mari negustori , care sa fi stat la baza formarii burgheziei.
Dupa cucerirea independentei clasa conducatoare a noilor state se formeaza din cadre ale armatei , din mici mestesugari, negustori si tarani instruiti.
Conditiile istoriece ale acestor state au impiedicat dezvoltarea lor: spre exemplu sistemul funciar al lenului (sistemul funciar otoman presupunea ca distribuirea domeniilor-len – reflecta pe de-o parte sistemul si ierarhia militara otomana , iar pe de alta parte ierarhia religioasa . Proprietarii, intodeauna de origine otomana , nu detineau pamantul , ci veniturile acestor domenii, a caror dimensiune depindea de gradul militar pe care il aveau. Atribuirea unui len nu includea si dreptul de mostenire .Acest sistem a fost in vigoare pana in secolul al 19) nu a permis modernizarea fortelor de productie din Bulgaria si Serbia
In Europa Centrala in secolele 15-16 reapare serbia si franeaza dezvoltarea relatiilor capitaliste.
Marea majoritate a populatiei agrare era reprezentata de tarani saraci, care nu posedau decat mici parcele , sau de tarani care nu detineau pamant.
In 1921 reforma agrara in Romania . In 1930 mai mult de 700000 de tarani nu detineau pamant , iar in 1938 numarul lor atingea 1 milion.
„Plaga taranimii balcanice intre cele doua razboaie mondiale a fost acumularea de datorii , care a provocat ostilitate fata de oras, centru bancar, si fata de creditorii straini sau evrei; partidele agrare din anii`20 , fascismul anilor `30 isi au originea in nemultumirea maselor rurale ”(Droz)
modul in care este vazuta taranimea este edificator in Ungaria ,unde dupa primul razboi mondial scrutinul se desfasura astfel: cei de la oras beneficiau de un vot secret , pe cand votul la at era public fapt care crestea dependenta taranilor de marii proprietari maghiari care isi pastrau marile proprietati de tip feudal.
O alta cauza a intarzierii economice este reprezentata de nivelul taxelor vamale fapt care impiedica dezvoltarea relatiilor economice intre tarile din zona balcanica.
In ciuda politicilor de industrializare , in pragul celui de al doilea razboi mondial , numarul muncitorilor din industrie nu depasea 26% din populatia zonei balcanice.
Criza economica de la sfarsitul anilor 20 si inceputul anilor `30 nu face decat sa agraveze situatia economica a acestor state.
Cehoslovacia-este o exceptie: Boemia reprezentase centrul industrial al Imperiului Habsburgic iar dupa primul razboi a mostenit 70% din activele industriale ale acestuia echilibrul dintre industrie si agricultura favorizeaza aparitia unei structuri de clase caracteristica unei societati moderne.
Procesul de industrializare este unul destul de greoi si in foarte putine cazuri s-a finalizat in perioada interbelica. Extinderea procesului de industrializare, implicit formarea clasei muncitoare, a revenit regimurilor comuniste .
O alta trasatura a peisajelor politice este coexistenta mai multor traditii politice. Adesea partidele politice se organizeaza dupa principiul nationalitatii.
Ungaria si Bulgaria sunt perdantii primului razboi mondial si sunt dur sanctionate prin tratatele de pace , cu cedare de teritorii si cu despagubiri enorme de platit.Prin tatatul de la Trianon, Ungaria este privata de aproaape teri sferturi din teritoriu si doua treimi din populatie –mai mult de trei milioane de maghiari sunt incorporati in statele vecine. Tratatul de la Neuilly diminueaza si mai mult teritoriul Bulgariei , deja redus prin Tratatul de pace de la Bucuresti din 1913.
CONCLUZII
Situatia partidelor politice crestin democrate sau populare in Europa este una ascendenta, detinand numeroase portofolii, avand conducerea majoritatii guvernelor din Europa si chiar a Institutiilor Europene.
Analizand aceasta situatie comparativ cu Romania pot afirma ca va mai trebui sa treaca ceva timp pana cand oamenii politici care adera la doctrina crestin – democrata din aceasta tara sa ajunga la un numitor comun in ceea ce priveste unificarea tuturor fortelor crestin – democrate sau populare intr-un partid puternic care sa reprezinte cu adevarat o alternativa la social – democratie sau liberalism.
Romania este, dupa cum stim, o tara in care, dupa cincizeci de ani de regim comunist, urmeaza o perioada (cine stie cat de lunga) de tranzitie, care va continua poate chiar si acum dupa intrarea Romaniei in Uniunea Europeana.
In acest context curentul crestin – democrat, mai are de luptat cu mentalitatea romanilor mult prea dependenta de ceea ce inseamna statul ( si aici fac referire la faptul ca majoritatea romanilor considera, si in ziua de astazi ca statul este cel care trebuie sa le ofere un loc de munca si o locuinta, in principal). Datorita faptului ca populatia Romaniei a fost asistata de catre stat in ultimii ani printr-un sistem de protectie sociala extins la majoritatea paturilor sociale, programele politice ale principalelor formatiuni politice au un caracter predominant protectionist.
Votul dat la inghititura dintre un mic si o bere, nu va ajuta cu siguranta clasa politica romaneasca sa se modernizeze si formatiunile politice sa duca cu adevarat o politica profesionista. In acest context nu este de mirare ca partidele crestin- democrate au ajuns la guvernare, pana acum, doar in anumite conjuncturi favorabile, si nu in urma atragerii unei anumite paturi de elctorat stabile care sa le acorde votul. Votantii PNTCD, de exemplu au fost inca de la inceput cei care au luptat si mai lupta impotriva fostilor securisti (dar oare mai este de actualitate aceasta tema?), fostii detinuti politici, o parte din intelectuali, membrii de parid, simpatizanti ai diferitelor personalitati, dar care nu insumeaza mai mult de 2% – 3%. In acest context putem spune ca, daca PNTCD nu va incerca sa cladeasca un mesaj prin care sa se adreseze intregului electorat, asa cum face un partid popular autentic, nu va avea nici o sansa in viitorul apropiat.
Pe de alta parte insa putem observa ca partidele crestin – democrate ori populare din tarile din Sud – Estul Europei, nu au o soarta mai buna in acest moment, majoritatea guvernelor fiind formate din partide social – democrate.
Poate o caracteristica anume a Romaniei, din prisma partidelor crestin – democrate, a fost si faptul ca, daca in alte tari din fostul bloc comunist, in anii 1989 trecerea puterii din mainile vechilor comunisti in mana unor persoane care luptasera pana atunci impotriva acestora s-a facut fara varsare de sange, in Romania aceasta trecere s-a facut printr-o revolutie ( sau lovitura de stat ), din mana fostilor nomenclaturisti in mana oamenilor esalonului doi al securitatii. Masa rotunda care a adunat laolalta cele doua “tabere” nu a mai avut loc in Romania, asa cum se intamplase in celelalte tari foste comuniste, unde alternativa a fost constituita din formatiuni politice sau structuri ale societatii civile, ce aderau la principiile democratiei.
Emanatiile politice de atunci, conduse de catre membri ai fostelor structuri ale securitatii, au pus stapanire pe tara controland prin diferite mijloace toate sectoarele publice din Romania, de la cel politic pana la cel economic.
Pe de alta parte insa, partidele de sorginte crestin – democrata, si aici ma refer in special la PNTCD ca principal artizan al acestui curent,nu au avut timpul necesar si nici climatul prielnic de a se dezvolta si de a-si promova principiile. Diferentele de abordare a acestui curent politic au aparut insa (si inca mai apar) imediat dupa moartea lui Corneliu Coposu, din partea mai multor personalitati.
Acestea nu si-au putut depasi propriile interese si orgolii in drumul de reconstructie a unui partid care a rezistat 50 de ani in comunism, prin jertfa liderilor acestuia in temnitele nemiloase.
Nu putem decat sa speram ca diferitele grupuri, asa zise de orientare crestin – democrata sau populara, vor realiza ca numai uniti pot fii putenici si vor demara procedeele in vederea constituirii unei adevarate alternative la actuala conducere, dand dovada de maturitate politica in depasirea diferitelor neintelegeri, de multe ori infantile.
ROLUL CRESTIN DEMOCRATIEI IN REALITATEA POLITICA A ROMANIEI
“Credem cu tarie ca doctrina democratiei este doctrina societatii de maine, care va realiza umanismul integral si echilibrul omenirii.
Credinciosi intereselor fundamentale ale neamului nostru, vom participa cu tot entuziasmulla recladirea tarii si la instaurarea statului de drept si a dreptatii sociale.
In fata amenintarilor reale pe care le reprezinata actualele conflicte zonale din sud estul european, precum si a manifestarilor si tendintelor imperialiste,reafirmate de enoriasii nostalgici ai imperiului sovietic, depunem toate eforturile pentru a asigura prestigiul international al Romaniei, prin promovarea pacii si armoniei intre popoare,prin promovarea stabilitatii interne si externe, garantata de integrarea in structurile europene si euroatlantice.
Grija si raspunderea pentru viitorul generatiilor de maine ne obliga sa mergem fara ezitare pe drumul drept trasat de Europa progresista si sa ne afirmam prezenta in istoria politica a Romaniei.”
BIBLIOGRAFIE:
Jean Dominique Durand – Europa Democratiei Crestine, Iasi, Editura Institutul European, 2004.
Ioan Scurtu – Istoria Partidului National Taranist, Bucuresti, Editura Stiintifica si enciclopedica, 1999.
Ioan Scurtu – Studiu Critic privind istoria PNT, Bucuresti, Editura stiintifica si Enciclopedica, 1983.
Ioan Scurtu – Enciclopedia Partidelor Politice ,Bucuresti, Editura Meronia, 2003
Victor Ionescu – Crestin Democratia Europeana si Crestin Democratia Romaneasca, Iasi, Editura Lumen, 1998.
Alina Mungiu Pippidi – Doctrine politice. Concepte universale si realitati romanesti, Bucuresti, Editura Polirom, 1998
Stelian Neagoe – Doctrina Taranista In Romania,Bucuresti, Editura Noua Alternativa,1994.
Ion Ilincioiu- Doctrina taranista,Bucuresti,Editura Noua Alternatina, 1994
Virgil Madgearu – Doctrina Taraneasca, Bucuresti,1923.
Virgil Madgearu – Revolutia agrara si evolutia clasei taranesti
Diamond, Larry, Plattner (2004): Cum se consolidează democrația, Iași, Polirom, 2004
Hayek, Friedrich, August von (1993): Drumul catre servitute, editura Humanitas, Bucuresti.
Hobbes, Thomas (1651)-prepared for the McMaster University Archiveof the History of Economic Thought, by Rod Hay: Leviathan or the Matter, Form and Power of a Common Wealth Ecclesiastical and Civil.
Gasset Y., Ortega (2007): Revolta maselor (editia a treia), Bucuresti, editura Humanitas
Miroiu, A.(2005): Fundamentele politicii, vol. I, Editura Polirom, Iasi.
Munck, Gerardo, Skalnik , Leff Carol (1997): Modes of Transition and Democratization: South America and Eastern Europe in Comparative Perspective, Comparative Politics, Vol. 29, No.3, April.
J.C. Lambertti (1983): Toqueville et les deux democraties, Paris, PUF.
Pasti, Vladimir (1995): România în tranziție, București, Editura Nemira, 1995.
Pirvulescu, Cristian (2003): Politici si institutii politice, editura Trei, Bucuresti
Popper, R., K (1945) 2005: Societatea deschisă și dușmanii ei, București, editura Humanitas, vol. I, II.
Putnam, Robert (2001): Cum funcționează democrația, Iași: editura Polirom.
Sartori, Giovani (1999): Teoria democratiei reinterpretată, Polirom, Iași.
Hans Uelsen (1988): La Democratie, Paris, Economica
Resurse internet:
www. corneliu- coposu.ro
www.pntcd.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crestin Democratia Romaneasca Vs. Crestin Democratia Europeana (ID: 105864)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.