Apararea Si Securitatea Nationala In Paradigma Integrarii Romaniei In Structurile Europene Si Euroatlantice

CUPRINS

=== APARAR~1 ===

INTRODUCERE

În concordanță cu poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene – politica de apărare națională are ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE.

Lucrarea de față își propune să abordeze o temă de actualitate: apărarea și securitatea națională în paradigma integrării româniei în structurile europene și euroatlantice.

Întreg conținutul lucrării este astfel conceput și elaborat, încât să servească scopului propus, acela de a evidenția multiplele condiționări reciproce și legături conexe între două concepte fundamentale ce reflectă esența mediului politic internațional: securitatea și apărarea națională și colectivă.

Aceasta face ca în logica firească a derulării fondului ideatic să înceapă în capitolul I cu abordarea – într-o viziune sistemică – a descrierii mediului internațional de securitate la începutul secolului XXI, prin definirea conceptelor de securitate și apărare și stabilirea dimensiunilor lor, continuând cu prezentarea reperelor generale ale stării actuale de securitate, scoțând în evidență puternicul cutremur politic care a avut loc odată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, pentru înțelegerea noilor mecanisme ale securității și apărării eficiente din perspectivă națională și colectivă în sistemul social global.

Analiza ariei problematice se extinde în capitolul al doilea prin clarificări conceptuale vizând amenințările la adresa securității și apărării naționale și colective din perspectiva necesității cunoașterii amenințărilor pentru adaptarea mijloacelor de apărare națională și colectivă. Am subliniat cu forța argumentelor diferențele dintre pericol, risc și amenințare, insistând asupra amenințărilor precum: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, a crimei organizate și conflictelor regionale, ca principali factori care influențează securitatea și apărarea națională și colectivă.

Partea a treia a lucrării este centrată pe dezbaterea apărării și securității naționale și colective în noul context european, a locului și rolului României ca membru cu drepturi depline a NATO și UE. Sunt evidențiate transformările NATO și impactul acestor transformări asupra mediului de securitate în urma Summit-ului din 2-4 aprilie 2008 de la București, ca factor de stabilitate regională și internațională. Privitor la Uniunea Europeană sunt prezentate aspecte privind Politica Europeană de Securitate și Apărare, precum și conceptul de Identitate Europeană și Securitate și Apărare. Capitolul al treilea se încheie cu prezentarea poziției geostrategice a României și contribuția țării noastre la menținerea păcii și stabilității în regiune.

Lucrarea de față reprezintă un punct de plecare pentru un studiu aprofundat asupra importanței securității și apărării naționale și colective. Bibliografia este de actualitate, substanța teoretică a lucrării fiind argumentată și concretizată pe baza unei documentări laborioase asupra lucrărilor de specialitate.

I. MEDIUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Secolul XXI a debutat abrupt și violent, printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratică. Aceste evenimente au fost urmate de alte acțiuni criminale asemănătoare, în mai multe părți ale lumii, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generând consecințe ce afectează, pe termen lung și în profunzime, comunitatea internațională. Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.

I.1. SECURITATEA ȘI APĂRAREA COLECTIVĂ SAU NAȚIONALĂ – PRECIZĂRI CONCEPTUALE

I.1.1. Conceptul de securitate

Conceptul de securitate provine din latinescul securitas și înseamnă însuși faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.

În perspectivă europeană, ținând cont de extinderea spațiului Uniunii Europene, putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării și funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să excludă posibilitatea oricăror amenințări sau agresiuni eficiente, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene.

În domeniul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței.

Securitatea națională reprezintă starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare. Ca factor cumulativ și de convergență transpartinică, securitatea națională urmărește să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile și statul – pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică. Securitatea națională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a respon-sabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului; afirmarea României ca membru activ al comunității internaționale.

I.1.2. Conceptul de apărare

Conceptul de apărare, în oricare din ipostazele sale operaționale la nivel strategic – națională sau colectivă, acesta este tot mai mult asociat și, în consecință, subsumat stării de securitate, comună/colectivă în cazul organizațiilor la care ne raportăm, Uniunea Europeană și NATO, conceptul ca atare fiind, cel mai adesea, uzitat în relație cu politica externă și politica de securitate.

Apărarea colectivă înseamnă securitate colectivă după cum apărarea comună este subsumată conceptual și operațional securității comune.

Conform Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, apărarea națională a statelor membre ale Uniunii este parte a apărării comune a Uniunii, aceasta obligându-se ca, „În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite“, precizându-se că „Acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre“, în același context operând și aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit căreia “Dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la cererea autorităților politice din statul în cauză“ .

În ceea ce privește exercitarea apărării naționale în contextul apartenenței la Alianța Nord-Atlantică, lucrurile sunt precizate conceptual în articolul 5 al Tratatului de la Washington: „Părțile convin că orice atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, care survine în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților și, în consecință, ele convin ca, dacă un asemenea atac se produce, fiecare dintre părți, prin exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut prin articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, să sprijine partea sau părțile atacate, recurgând, totodată, individual și de comun acord cu celelalte părți, la orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv la folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității în regiunea Atlanticului de Nord“ .

Consolidarea de facto a coeziunii, încrederii și aspirațiilor europene și euroatlantice – reafirmarea unității Alianței în fața amenințărilor de orice natură a avut loc la Summitul de la Istanbul unde s-a precizat că „Apărarea colectivă rămâne principalul scop al Alianței, mai ales că amenințările cu care se confruntă NATO și-au schimbat substanțial natura“, reconfirmându-se caracterul operațional, aplicat al „principiului indivizibilității securității colective“ .

Politicile Uniunii Europene și ale NATO privind apărarea și securitatea nu sunt incompatibile, ci, dimpotrivă, sunt complementare, fiind subsumate strategic aceluiași scop. În Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa se precizează că „Angajamentele și cooperarea în domeniul apărării rămân conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne, pentru statele membre ale acestei organizații, fundamentul apărării colective și autoritatea de punere în aplicare a acesteia”, această înțelegere fiind dezvoltată prin mențiunea că „Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre, respectă obligațiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord și este compatibilă cu politica comună de securitate și apărare adoptată în acest cadru“ .

În Conceptul Strategic al Alianței, se recunoaște explicit existența unei Identități Europene de Securitate și Apărare și se menționează că aceasta „va continua să se dezvolte în cadrul NATO“, „aliații europeni au posibilitatea să-și aducă o contribuție mai coerentă și mai eficace la misiunile și activitățile Alianței, ca o expresie a responsabilităților comune“ și „va întări parteneriatul transatlantic“.

În contextul determinărilor menționate apărarea națională reprezintă concepția și practica strategică adoptate de către statul român pentru prezervarea în fața oricăror provocări, pericole, agresiuni și amenințări, a suveranității, independenței și unității sale, a integrității teritoriale și a democrației constituționale. În temeiul clauzei de solidaritate și al principiului indivizibilității apărării colective, apărarea națională este potențată, până la nivelul de certitudine al protejării eficiente a intereselor naționale, de afirmarea oportună a solidarității europene și euroatlantice.

I.2. REPERE GENERALE ALE STĂRII ACTUALE DE SECURITATE

Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune. Prin contrast cu aceste evoluții pozitive din vestul continentului, în alte părți ale Europei, și mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece.

O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est. Un rol crucial în asigurarea securității europene l-au jucat SUA, atât prin angajamentele de securitate față de Europa luate în cadrul NATO, cât și prin sprijinul acordat integrării europene. La nivel mondial încheierea războiului rece a determinat, cel puțin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA dețin o poziție dominantă, la foarte mare distanță de orice alt stat. Cu toate acestea, experiența perioadei recente a arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur. Mediul internațional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migrația ilegală, spălarea de bani acționau aproape separat. Ca urmare, instituțiile naționale și internaționale abordau separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai puțină eficiență.

După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este încă confuză privind cauzele, mecanismele activităților criminale. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite ținte, resurse, tehnici și rezultate. Între intervenția din Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluții. Noile relații dintre Statele Unite și Rusia, pe de o parte, și dintre NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. În aceste circumstanțe lipsa de bani, de timp, de viziune și de voință politică ar putea afecta nu doar securitatea națională, cât mai ales pe cea internațională. În acest context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european.

Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam. În același timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale, mai ales în contextul extinderii, precum și de finalizarea dezbaterilor pe tema construcției politice ce va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel puțin cele determinate de discutarea Constituției Europene, au șanse rezonabile de a fi reluate în special după votul negativ din Franța și Olanda, cât și după Întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005).

Începând cu 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană se definește ca o uniune de 27 de state și devine actor economic global, UE va trebui să participe mai substanțial și la mecanismele de asigurare a securității globale, chiar dacă formele concrete ale acestei implicări pentru moment nu sunt încă clar precizate.

Din perspectiva României, mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependețelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale, și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii

În anii ’90 cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul următoarelor organizații:

la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea războiului rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).

la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului său general.

la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate, și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict .

Noile circumstanțe internaționale reclamă noi reguli în domeniul securității internaționale. Redefinirea regulilor privind securitatea internațională după prăbușirea ordinii bipolare ridică însă numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar și de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdată în poziția de singură superputere. Aceste dificultăți sunt determinate de mai mulți factori:

– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada războiului rece;

– lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente;

– datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluări mai profunde;

– multiplicarea instituțiilor specializate la nivel național și internațional care abordează problemele din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate;

– lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică:

– SUA, Europa, Rusia;

– SUA, China, Japonia.

Ca un răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice. Se pot observa noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia – Franța.

În cele două triunghiuri de putere una din puteri Europa și, respectiv, Japonia mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri China și respectiv Rusia rămân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice. Un alt punct de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea „noii schisme mondiale“ s-ar afla tensiunea dezvoltată între două „câmpuri“ diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.

II. AMENINȚĂRI ȘI FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII NAȚIONALE ȘI COLECTIVE

II.1. Precizări conceptuale

Putem defini conceptul de amenințare ca reprezentând un pericol potențial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv și o țintă.

Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave. Pericolul ar putea fi definit drept caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora. În cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele și efectele sunt probabile.

Amenințarea are indicatori concreți, reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol.

Din punct de vedere militar, analiza amenințării poate avea în vedere procesul continuu de compilare și examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la potențiale activități teroriste. O astfel de analiză va evidenția atât factorii existenței grupărilor teroriste, capacitățile, intențiile, istoria și țintele acestora, cât și mediul de securitate în care operează forțele proprii. Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare.

Natura specifică a amenințărilor și amenințarea, în sine, pot fi înțelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință. Viața umană variază în funcție de cadrul în care se desfășoară și, din acest motiv, pe baza aceluiași criteriu, se poate vorbi și despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenințări: politic, economic, social, militar, de mediu etc.

Riscul reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, iar vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă. Vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. În situația internă a României sunt evidențiate câteva tipuri de vulnerabilități ce își găsesc sursele în tranziția politică, economică și socială prelungită pe care o parcurge țara noastră: persistența problemelor de natură economică, financiară și socială generate de întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice; reacții ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului; menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu în funcționarea unor obiective industriale; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile țării; menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării etc.

În ceea ce privește riscul, în sens larg, se poate afirma că se concretizează în discrepanța dintre „așteptarea pozitivă” și „evenimentul negativ”, ce se poate produce, și prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentând o stare potențială, care, în anumite condiții, poate deveni efectivă.

Analiza de risc investighează, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice și are ca scop principal determinarea funcțiilor și domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv.

Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de domenii de activitate, entități comunitare și religioase, arie geografică,timp, volum, importanță (interes, gravitate), probabilitate astfel :

Toate noțiunile prezentate anterior sunt specifice domeniului securității, fie ea de amploare națională, regională sau internațională. Ele reprezintă realități specifice componentelor securității între care există atât asemănări, cât și deosebiri.

Caracteristicile care apropie conceptual amenințările de pericole, riscuri și vulnerabilități se remarcă la:

origine – care poate fi : internă și externă;

natură – care poate fi : politică, economică, socială, militară, informațională, ecologică etc.

caracter – care poate fi : direct și indirect.

Catalizatorul tuturor îl constituie „circumstanțele istorice“ și modul sau gradul în care acestea sunt exploatate.

O prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe atât de lămuritoare asupra valorii, locului și rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securității și apărării.

Amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt conștientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în același areal.

Privite în mod sistemic conceptele supuse analizei se află întotdeauna într-un raport bine determinat. Pe perioada coexistenței lor, iar prognozele în domeniul securității nu întrevăd eliminarea vreuneia prea curând, amenințările și vulnerabilitățile pot funcționa după principiile jocurilor cu sumă nulă. Astfel, securitatea națională se poate asigura fie prin diminuarea vulnerabilităților, fie prin prevenirea sau micșorarea amenințărilor. Aceasta determină orientarea strategiei de securitate națională care se poate concentra spre interior, încercând să reducă vulnerabilitățile statului sau spre exterior alocând forțe și mijloace pentru a acționa în mod direct sau nu asupra surselor de amenințare.

II.2. Aspecte privind principalele amenințări la adresa securității și apărării naționale și colective

Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali. Pericolele deși sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenția noastră ele pot genera stări de insecuritate cu urmări grave asupra scoarței Terrei și locuitorilor ei.

II.2.1. Terorismul internațional

Terorismul internațional se impune ca antipod al dezvoltării civilizaționale, ca o contradicție a diferitor nivele de dezvoltare. Motivarea de baza a terorismului este câștigarea recunoașterii internaționale și captarea atenției opiniei publice. Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și contra normelor internaționale. Cu ajutorul mijloacelor militare și bazându-se pe elemente de război psihologic terorismul urmărește obținerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de așa-zise percepte religioase, în fond sloganuri scoase din tenebrele istoriei, caută să oprească cursul firesc al societății omenești spre libertate și prosperitate.

Dificultatea definirii terorismului este o problemă de percepție culturală, politică și socială a actului de violență și a scopului politic urmărit prin teroare.

Departamentul Apărării Statelor Unite definește terorismul ca: folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice. FBI operează cu următoarea definiție: folosirea ilicită a forței sau violenței împotriva persoanelor sau proprietății, cu scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populația civilă sau un segment al acesteia, pentru a atingerea unor obiective politice sau sociale.

În Legea terorismului, adoptată în 2001 în Marea Britanie, prin act terorist se înțelege folosirea violenței și a amenințării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar și perturbarea sau interferența serioasă în funcționarea unui sistem electronic, de asemenea sunt considerate ca acte teroriste acțiuni de amenințare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influențarea guvernului sau crearea unei stări de teroare.

În general definițiile terorismului sunt largi și ambigui lăsând loc de interpretare. De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu excepția regimurilor totalitare). Pentru evitarea unor posibile complicații pe plan internațional, în contextul războiului antiterorist, ar fi necesar ca societatea internațională să-și sporească eforturile în vederea adoptării unei definiții general acceptate. Una dintre posibilele explicații ale eșecului definirii terorismului internațional este aceea că în legătură cu acest fenomen există două opțiuni greu de conciliat. Astfel, prima opțiune promovată de către democrațiile occidentale propune definirea ca acte teroriste a acțiunilor violente prin care se urmăresc obiective politice, religioase. A doua opțiune este exprimată de unele state (spre exemplu Siria) care consideră că definiția propusă de către democrațiile euroatlantice confundă terorismul cu lupta de eliberare națională și, prin urmare, sub pretextul combaterii terorismului se îngrădește constituirea unor state naționale.

Pornind de la realitatea că societatea internațională nu a ajuns la o înțelegere comună asupra fenomenului terorist unii autori au susținut chiar că definirea noțiunii de terorism este imposibilă, orice încercare de definire eșuând din pură tautologie.

Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde întreaga gamă de acțiuni (politice, diplomatice, economice și militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor.

Aproape fără excepție, după 11 septembrie 2001, comunitatea internațională a format în jurul Statelor Unite ale Americii coaliția antiteroristă al cărei scop este eliminarea terorismului ca fenomen social. Prima mare reuniune de forțe din istoria omenirii poate fi înțeleasă ca o reacție de autoapărare a tuturor și o exprimare a statului de drept aflat în situații dificile a fiecăruia, pe fondul eforturilor de înlăturare a cauzelor frustrării lumii civilizate.

Terorismul internațional reprezintă pentru comunitatea euroatlantică o amenințare complexă și persistentă, care necesită un răspuns comprehensiv și multidimensional la nivel strategic, solicitând astfel o contribuție semnificativă din partea NATO. Dezbaterea inițială asupra rolului și misiunilor corespunzătoare ale NATO a scos în evidență două abordări diferite ale terorismului: abordarea terorismului ca „război“ și abordarea terorismului ca „management al riscurilor“. Abordarea de tip război, susținută în special de Statele Unite, implică o mobilizare masivă de resurse într-un efort unitar, cu acceptarea unor limitări ale libertăților individuale și sacrificii. Mulți europeni apreciază însă că nu este potrivit să se vorbească despre un război. Nu poți „învinge“ terorismul decât dacă acționezi asupra rădăcinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare, după cum consideră europenii. Din acest punct de vedere, terorismul nu este un război care trebuie câștigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie gestionat.

Cele două abordări nu se exclud reciproc, dar au priorități și strategii diferite și necesită aranjamente diferite în vederea desfășurării acțiunilor colective. De exemplu, viziunea de tip război tinde să impună o strategie care pune accent pe măsurile ofensive și preventive, în timp ce viziunea de tip managementul riscurilor solicită o strategie cu accent pe măsurile defensive. Oricum, elemente ale ambelor strategii fac necesară depunerea unor eforturi reale de combatere a terorismului.

Dezbaterile asupra rolului NATO în lupta împotriva terorismului au fost și mai mult complicate de divergențele privind Irak-ul și presupusele legături ale regimului lui Saddam Hussein cu teroriștii rețelei al-Qaida. În plus, divergențele transatlantice în privința modului în care trebuie tratat terorismul reflectă de asemenea faptul că multe țări europene au trăit experiențe diverse în confruntarea cu acest fenomen și dețin comunități musulmane largi și uneori prea puțin asimilate, diferite legături istorice cu Orientul Mijlociu și Africa de Nord, manifestări variate ale sentimentelor anti-americane și viziuni diferite asupra conflictului israeliano-palestinian.

Alianța a căzut de acord asupra naturii grave a amenințării reprezentate de terorismul internațional și a decis să răspundă acestei provocări, oferind perspectiva obținerii în final a succesului. Dar realizarea chiar și a unui succes modest va obliga deliberările Alianței să depășească stadiul dezbaterilor inițiale în care se află și în prezent. Alianța Nord-Atlantică și-a constituit propriul Plan de Acțiune împotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002). Secretarul general al NATO, lordul Robertson sublinia: „Alianța Nord Atlantica și restul comunității internaționale, vor acționa umăr la umăr pentru combaterea terorismului, o amenințare care ne vizează pe toți, indiferent de religie, cultură sau naționalitate. Ultimele evenimente nu au făcut altceva decât sa întărească solidaritatea noastră.” Aceste cuvinte sunt o concluzie, un indemn la unitate deplină în lupta internațională împotriva terorismului.

Comparativ cu NATO, Uniunea Europeană nu dispune de o strategie proprie de combatere a terorismului, nici de mijloace destinate acestui scop. Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din gările capitalei spaniole a demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecție al statelor vest-europene.

Amenințarea teroristă cu grad mare de periculozitate persistă în această parte a lumii până când nu se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului, traficului de ființe umane, droguri și arme, corupției, spălarea banilor și crimei organizate.

Dubla lărgire a NATO și UE a determinat creșterea ariei de atenție și luptă organizată cu terorismul, fapt ce va conduce, într-un viitor nu prea îndepărtat, la diminuarea amenințării de acest gen pe continent.

În mod logic, NATO se încadrează între eforturile orchestrate de Națiunile Unite în vederea realizării celor mai generale scopuri și abordările naționale privind lupta împotriva terorismului, care au un pronunțat caracter specific. Dar pentru a trata atât simptomele, cât și afecțiunea propriu-zisă este nevoie de o combinație între eforturile de la cele trei niveluri – național, regional și global. Împreună, acestea pot furniza cel mai eficient răspuns posibil la amenințarea terorismului.

Responsabilitatea fundamentală pentru lupta împotriva terorismului aparține fiecărui stat, atât pentru faptul că, în ultimă instanță, terorismul este un fenomen local, cât și pentru că, din diverse motive, o mare parte a cooperării dintre guverne va trebui să se desfășoare în cadru bilateral, în special între instituțiile de informații și cele cu atribuții în aplicarea legilor. Cu toate acestea, NATO, G8, Uniunea Europeană, ONU și alte organizații joacă un important rol de coordonare și integrare în sprijinirea eforturilor fundamentale întreprinse de către celelalte state. Cheia o reprezintă coordonarea acestor eforturi și evitarea duplicărilor inutile.

II.2.2. Proliferarea armelor de distrugere în masă

Armele de distrugere în masă, sunt categoriile de arme a căror întrebuințare pot provoca distrugeri masive, simultan și în timp scurt, personalului forțelor armate, mijloacelor de luptă, populației și obiectivelor economice, politice, administrative și militare dispuse pe suprafețe variabile de teren. În prezent, această categorie include armele nucleare, radiologice, chimice și biologice.

Existența și proliferarea armelor de distrugere în masă nucleare, radiologice biologice și chimice, au devenit o realitate, generând îngrijorare și insecuritate, existând permanent pericolul întrebuințării lor.

Componenta N.B.C. a armelor neconvenționale și neletale, terorismul chimic, comerțul ilegal și mascat cu material fisionabil și substanțe care se găsesc sub incidența „Convenției pentru interzicerea armelor chimice“, accidentele produse voit sau din eroare umană sau tehnologică la obiectivele economice de risc N.B.C., depozite de muniții și deșeuri, constituie amenințări serioase și continue, atât pe timp de pace, cât și în situații de criză și la război.

Arma nucleară (N) fiind cea mai puternică dintre armele de distrugere în masă, ea se bazează pe imensa cantitate de energie ce se degajă în urma exploziei nucleare, efectul distructiv al armei nucleare fiind determinat de energia obținută din scindarea nucleelor atomilor unor elemente chimice grele (235U, 239Pu), prin reacția nucleară de fisiune sau la unirea nucleelor atomilor unor elemente chimice ușoare, prin reacția nucleară de fisiune.

La 6 și 9 august 1945, armata S.U.A. a probat „pe viu“ pentru prima dată arma nucleară la Hiroshima, iar trei zile mai târziu la Nagasaki, distrugerile provocate fiind inimaginabile inclusiv pentru cei care au utilizat-o.

Cronologia înarmărilor nucleare la nivelul celor două mari puteri nucleare – S.U.A. și Federația Rusă – se prezintă astfel:

– prima bombă atomică realizată de S.U.A., în 1945, de U.R.S.S. în 1949;

– bombardierul cu rază de acțiune intercontinentală realizat de S.U.A. în 1948, de U.R.S.S. în 1955;

– bomba termonucleară realizată de S.U.A. în 1952, de U.R.S.S. în 1953;

– racheta balistică intercontinentală (I.C.B.M.) realizată de U.R.S.S. în 1957, de S.U.A. în 1958;

– racheta balistică lansată de pe submarine de S.U.A. în 1960, de U.R.S.S. în 1968;

– racheta cu focoase multiple (M.R.V.) realizată de S.U.A în 1966, de U.R.S.S. în 1968;

– racheta antibalistică (A.B.M.) realizată de U.R.S.S. în 1968, de S.U.A. în 1972;

– racheta cu focoase multiple ghidate independent de S.U.A în 1970, de U.R.S.S. în 1975 .

În S.U.A. majoritatea testelor au fost dedicate dezvoltării elementelor propulsoare pentru noi vectori purtători. Specialiștii militari americani au susținut că testele nucleare sunt necesare pentru dezvoltarea unei noi generații de arme nucleare de calibru foarte mic, argumentând numai necesitatea descurajării întrebuințării armelor chimice și biologice de către țările lumii a III-a, sau pentru distrugerea unor buncăre. Au apărut însă explozivii convenționali care echipează purtători inteligenți (CRUISE) sau explozivii combustibil-aer (explozivi volumetrici), cu efectele distructive comparabile cu o „microarmă nucleară“, ceea ce contrazice „teoria“ prezentată de unii specialiști ca scuză a producerii și deținerii lor.

În timp, S.U.A., Rusia, Franța și alte state au efectuat așa zisele „experiențe nucleare pașnice – PNE“, dar au găsit ca problematice efectele întrebuințării lor pentru siguranța individuală, colectivă dar și costurile foarte mari.

Pe de altă parte, China, India, Algeria și Iran argumentează că „experimentele pașnice“ sunt o modalitate de utilizare pașnică a energiei nucleare, iar beneficiile ar trebui asigurate statelor nenucleare de către puterile nucleare.

Exceptând S.U.A. și Franța în ultimii ani celelalte puteri nucleare au efectuat testele mai mult pentru a informa lumea despre capacitatea lor.

Până în prezent s-au efectuat peste 2.000 de teste nucleare (S.U.A 1.030, Uniunea Sovietică (Rusia) 715, Marea Britanie 45, China 43, Franța 210, India 4, Pakistan 6).

Arma chimică (C) se întrebuințează în toate formele de luptă, atât pentru scoaterea temporară din luptă a personalului și a unor categorii principale de tehnică militară, cât și pentru nimicirea efectivelor sau distrugerea vegetației. Baza armei chimice o constituie agenții chimici de luptă.

Începuturile armelor chimice sunt mult mai vechi decât descoperirea armelor de foc. Încă din timpul războaielor antice, în condițiile în care apărarea se organiza în cetăți, mijloacele de atac aveau o eficacitate foarte mică, fortărețele putând fi cucerite fie prin foame după asedii prelungite, fie prin șiretenii de război. Între acestea, literatura veche menționează otrăvirea hranei sau a surselor de apă și folosirea fumurilor irespirabile, înecăcioase sau urât mirositoare.

Războiul chimic a început în 1915, atunci când, pe frontul din Flandra, în localitatea Ypres, Regimentul 35 Pionieri german a lansat asupra pozițiilor franceze un val de clor, conținând 180 tone din acest gaz toxic.

Anul 1917 se caracterizează prin generalizarea folosirii armelor chimice în luptă. Tactica utilizării lor se dezvoltă apoi și se introduc noi substanțe toxice in arsenalul chimic: arsinele, acidul cianhidric, clorcianul, bromcianul.

Cea mai toxică substanță folosită în primul război mondial a reprezentat-o iperita, denumită astfel de francezi, după numele localității Ypres unde a fost folosită prima dată de germani.

Pe teritoriul României, armata germană a lansat pentru prima dată la 17 aprilie 1917 un atac chimic asupra Regimentului 1 Vânători. Un alt atac a fost lansat pe 5 iulie 1917 asupra Regimentului 24 Artilerie pe un front de 3 km, în zona Costieni-Gârlești-Moldoveni-Nămoloasa. Aceste atacuri precum și celelalte atacuri chimice lansate de trupele germane în iulie 1917 au determinat înființarea Serviciului de Gaze în Armata Română.

Perioada dintre cele doua războaie mondiale a fost marcată de întrebuințarea armelor chimice de către Japonia și Italia împotriva Chinei, respectiv Abisiniei (Etiopiei). În perioada 1937-1939, forțele japoneze au lansat 93 de atacuri asupra trupelor chineze slab protejate față de această nouă armă de luptă, deosebit de periculoasă. În războiul pentru cucerirea Abisiniei din 1936, forțele mussoliniene au lansat 19 atacuri chimice. Utilizarea iperitei, în condițiile temperaturilor foarte ridicate, asupra unor luptători lipsiți de mijloace de protecție a avut efecte dezastruoase pentru zeci de mii de oameni.

În al doilea război mondial singura întrebuințare s-a produs în Extremul Orient, fiind menționate atacurile japoneze asupra trupelor chineze.

Un episod aparte al războiului chimic l-a constituit folosirea de către americani în Vietnam a substanțelor erbicide: defoliante (care determină căderea totală a frunzelor), desicante (care produc uscarea progresivă a vegetației) și sterilizante ale solului. Erbicidele, nevizând direct omul, nu se încadrează în definiția armelor chimice, folosirea lor nefiind interzisă de Protocolul de la Geneva din 1925 și nici de Convenția privind interzicerea armelor chimice deși, acestea atentează în mod serios la sănătatea mediului ambiant, a populației din zonă, inclusiv la aspectul material al acestuia, hrana de toate zilele.

Perioada de după al doilea război mondial a fost marcată de numeroase situații de folosire a armelor chimice, în conflicte locale, ca utilizarea iperitei de către Egipt în conflictul din Yemen, în perioada 1963-1967, sau în războiul dintre Laos și Cambogia între anii 1978-1983.

O nouă escaladare a războiului chimic s-a produs în timpul conflictului dintre Iran și Irak (1980-1988), în care Irak-ul a folosit în diferite acțiuni iperita și tabunul, provocând pierderi importante trupelor iraniene.

Un episod de război chimic intens mediatizat, care a sensibilizat opinia publică internațională, l-a constituit utilizarea de către Irak a substanțelor toxice la Halabja (1988), care a provocat numeroase victime în rândul populației civile, în special copii și femei.

Arma biologică (B) poate fi considerată și arma nucleară a săracilor, întrucât răspândirea substanțelor biologice nu necesită mijloace moderne și nici nu presupune vreun efort de ingeniozitate. Această armă, constituie mijlocul de nimicire în masă care, prin efectul vătămător al agenților patogeni, poate să producă pierderi mari în rândul trupelor, populației și animalelor, precum și distrugerea (contaminarea) culturilor.

Bioterorismul constă în utilizarea sau amenințarea cu utilizarea de viruși, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu intenția declarată de a provoca o maladie sau decesul ființelor umane, animalelor și plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective. Efectele bioterorismului pentru sănătatea publică sunt considerabile fie și numai în eventualitatea în care numărul persoanelor infectate ar fi redus.

Potrivit unui grup de experți americani în prevenirea și controlarea bolilor, micro-organismele cele mai periculoase pentru sănătatea publică sunt: variola (Variola major), antraxul (Bacillus anthracis), ciuma (Yersinia pestis), botulismul (Toxina botulinică), tularemia (Francisella tularensis) și febrele hemoragice (filovirusii/ arenavirusii).

Acestea se pot transmite prin mai multe căi, dintre care doar două sunt susceptibile de a atinge un număr mare de persoane pe cale digestivă și pe cale aeriană .

Atacurile teroriste cu agenți biologici diferă de cele în care sunt utilizați agenți chimici. Aceștia din urmă au o acțiune incapacitantă sau mortală imediată sau cel puțin mult mai rapidă decât cele biologice, ceea ce le face deosebit de eficace. Fabricarea și utilizarea lor în cantități mari presupun un minimum de mijloace tehnologice de vârf. Acestea se află mai mult la îndemana unei armate decât a unor grupuri teroriste. Armatele pot lua măsuri de protecție împotriva armei chimice, folosind măști, combinezoane, medicație preventivă și antidoturi.

Armele biologice au redutabila superioritate de a fi capabile să întrețină prin ele însele propria „proliferare“, odată lansate într-un mediu potrivit (această proliferare putând fi accelerată prin manipulări genetice). Ele sunt foarte ușor de obținut. Diseminarea substanțelor biologice nu necesită nici mijloace moderne, nici prea multă ingeniozitate. Acționând prin inhalare sau ingerare, ele pot fi cu ușurință vaporizate dintr-un proiectil aerian lansat deasupra unei mari suprafețe, printr-un atomizor într-un spațiu închis sau, și mai ușor, introduse în rețelele de distribuire a apei potabile sau prin produsele alimentare.

Arma biologică este o armă invizibilă. Ea poate fi transportată, fără a fi detectată, chiar peste granițe, fie în „culturi“ pentru obținerea cantității dorite, fie în cantități suficiente pentru săvârșirea unui masacru. Microorganismele pot fi eliberate fără zgomot și fără a provoca efecte imediate. Nu se poate determina maladia până nu se cunosc simptomele infecției și agentul cauzal.

Ele sunt de fapt microorganisme, care cauzează boli grave, mortale în majoritatea cazurilor. Unul dintre acestea este vestitul antrax, care ajunge în organism prin piele, inhalare sau pe tractul digestiv și se manifestă prin ulcerații necrotice și hemoragice. Forma pulmonară începe cu febră mare, senzație imensă de sufocare, iar în decurs de 24 ore de la apariția simptomelor, boala duce la deces prin hipoxie și șoc septic. Nici forma digestivă nu este mai blândă, începând cu grețuri, vărsături, febră, hemoragie digestivă, apoi apare ascita și după 2-5 zile, moartea în urma șocului.

Febra hemoragică virală (febra Lassa și Ebola) este transmisă de cele mai multe ori prin rozătoare, dar virusul poate intra în organism și prin inhalare sau contact direct cu materialul infectat.

Botulismul acționează prin toxina botulinică ce atacă sistemul nervos, ducând la paralizie, apoi la blocarea respirației. Botulismul se transmite prin alimente, apare ca un fel de toxiinfecție alimentară.

Variola este boala considerată dispărută de 25 de ani (ultimul caz a fost raportat în 1978), dar actuală prin posibilitatea de a fi folosită ca armă biologică. Este vorba de o infecție vitală mortală cu urâte manifestări cutanate, moartea fiind cauzată de pneumonie sau septicemie.

Proliferarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor purtătoare precum rachetele balistice este o amenințare crescândă la adresa păcii și securității internaționale. În vreme ce tratatele internaționale și aranjamentele de control al exporturilor au încetinit diseminarea armelor de distrugere în masă și a sistemelor purtătoare, unele state au căutat sau caută să-și dezvolte astfel de arme. Riscul ca teroriștii să dobândească materiale chimice, biologice, radiologice sau fisionabile și mijloacele lor purtătoare adaugă o dimensiune critică acestei amenințări.

Contracararea proliferării armelor de distrugere în masă (WDM) pare să fie din ce în ce mai greu de realizat. Dificultățile întâmpinate de Franța, Germania și Marea Britanie în cadrul negocierilor cu Iranul privind viitorul programului său nuclear sunt deosebit de instructive. În sens mai larg, Conferința pentru Analiza Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT) din mai 2005 nu a putut ajunge la un acord asupra unei atitudini mai eficiente față de țările care se retrag din tratat sau generează suspiciunea că încalcă prevederile fundamentale ale acestuia. Eforturile depuse în cadrul ONU pentru a îngreuna accesul teroriștilor la armele chimice, biologice, radiologice și nucleare (CRBN) nu au dat până în prezent rezultatele dorite. Și, întrucât contextul internațional organizațional pentru abordarea proliferării devine mai complex – de exemplu, prin crearea Inițiativei de Securitate în Domeniul Proliferării (PSI) – întrebările privind modul cum poate fi promovată sinergia și evitată duplicarea rămân fără răspuns.

Una dintre problemele importante cărora NATO trebuie să le facă față este aceea a modului în care urmează să-și definească locul în cadrul eforturilor internaționale de combatere a proliferării. În cadrul pericolelor parțial legate de terorism, amenințarea proliferării armelor de distrugere în masă (WDM) se află la vârful listei comunității internaționale privind provocările de securitate ale perioadei post război rece. Pentru a rămâne credibilă ca instituție de securitate, Alianța trebuie să joace și să fie percepută că joacă un rol în abordarea unor astfel de provocări. Într-adevăr, la Summit-ul de la Bruxelles din ianuarie 1994, aliații au decis să-și concentreze în mod serios atenția asupra proliferării WDM și a impactului acesteia asupra securității.

O privire asupra documentelor de politică ulterioare ale Alianței, cum ar fi o analiză serioasă privind controlul armamentelor, non-proliferarea și măsurile de încredere și construire a securității realizată în decembrie 2000, arată că raportul între dimensiunea politică/diplomatică și cea militară în contracararea proliferării a reprezentat deseori un obiectiv în sine. Cu toate acestea, aliații au ajuns treptat la concluzia că, în domeniul capabilităților militare, NATO poate oferi o componentă unică și, pentru moment, de ne-înlocuit a arhitecturii instituționale internaționale de contracarare a amenințărilor proliferării.

Pentru a ajuta la eliminarea acestui decalaj major, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) a adoptat în unanimitate Rezoluția 1540, în aprilie 2004. Rezoluția a stabilit o bază globală de măsuri împotriva proliferării și a mandatat toate statele să le pună în aplicare fără întârziere. Rezoluția 1540 cere statelor „să încrimineze proliferarea, să controleze strict exporturile și să asigure securitatea tuturor materialelor sensibile în interiorul granițelor lor. Rezoluția include de asemenea 12 puncte solicitând tuturor statelor să:

„adopte și să pună în aplicare legi eficiente, care să interzică tuturor actorilor non-statali să producă, obțină, posede, dezvolte, transporte, transfere sau folosească arme nucleare, chimice sau biologice și mijloacele de transport la țintă ale acestora“;

dezvolte și mențină „măsuri fizice de protecție eficiente“;

asigure controlul la frontiere și sprijinul necesar în vederea aplicării legilor „pentru combaterea traficului ilegal“;

asigure „controlul exporturilor și al transporturilor de tranzit“.

Această rezoluție a impus cerința de aplicare a unor măsuri împotriva proliferării de către furnizorii din toate țările lumii.

Programele de ne-proliferare mutuală între Statele Unite și Rusia demonstrează cât de mult se întrepătrund, în mod involuntar, instrumentele de securitate. Atunci când senatorii americani Sam Nunn și Richard Lugar au elaborat Legea privind Reducerea Amenințării Nucleare Sovietice din 1991, atenția principală se axa pe asigurarea securității și distrugerea armelor nucleare și a mijloacelor pentru transportul acestora la țintă din fosta Uniune Sovietică.

Efortul a fost inițial condus de Departamentul de Apărare al SUA. Dar pe măsură ce Congresul SUA a început să realizeze amploarea provocării, acesta a creat un colaj de inițiative cu implicarea unor multiple agenții vizând nu numai acțiunile care trebuiau întreprinse în privința armelor și a materialelor „mobile“, ci și dezvoltarea modalităților de a utiliza talentul științific în domeniul dezvoltării economice.

Programele SUA de reducere a amenințărilor au evoluat într-o gamă de tentative mai largi și multi-departamentale urmărind interzicerea accesului statelor ostile și al grupurilor teroriste la WMD, precum și la materialele și cunoștințele necesare în vederea producerii acestora. Au fost înregistrate succese considerabile în sfera securității, dar o legătură formală între edificarea instituțiilor și construirea capacității și posibilitatea de a menține aceste eforturi de ne-proliferare va fi realizată după mult timp.

II.2.3. Crima organizată

În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, crima organizată a căpătat noi valențe, extinzându-și aria de cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și în mod deosebit pentru cele ale căror economii se află în proces de tranziție, dată fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative și fragilitatea instituțiilor democratice din aceste țări. Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul țărilor din Europa Centrală și de Est fiind concludent în acest sens.

Definirea conceptului de crimă organizată este foarte importantă pentru cunoașterea dimensiunilor și implicațiilor socio-politice ale fiecărui segment infracțional, în vederea adoptării celor mai eficiente strategii și tactici de eradicare a fenomenului. Convenția cadru a ONU împotriva crimei organizate precizează la articolul 1 că prin crimă organizată se înțeleg: activitățile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale, cât și pentru a se infiltra în economia legitimă, în special prin:

a) trafic ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor, așa cum au fost definite de Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante si de substanțe psihotrope din 19 decembrie 1988;

b) traficului persoane, așa cum a fost definit de Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;

c) falsificare de monedă, așa cum a fost definită de Convenția internațională pentru suprimarea falsului de monedă, din 20 aprilie 1929;

d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, așa cum a fost definit de Convenția UNESCO asupra mijloacelor de interzicere și de prevenire a importului ilicit, exportului și transferului drepturilor asupra proprietăților culturale, din 14 noiembrie 1970, și de Convenția UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea cu folosirea lor împotriva populației, așa cum au fost definite de Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;

f) acte teroriste;

g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;

h) corupere a oficialităților publice.

Grupul de experți asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei și Comisiei Europene au căzut de acord asupra existenței a patru criterii obligatorii:

colaborarea dintre trei sau mai multe persoane;

conlucrarea lor se face pentru o lungă sau indefinită perioadă de timp;

aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infracțiuni grave sau chiar au săvârșit asemenea fapte;

obiectivul acțiunii lor comune este de a obține profit/putere.

Criteriile opționale se referă la:

obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit;

disciplină internă și control;

utilizarea violenței sau a altor instrumente în scopul intimidării;

influență prin corupție sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media, structurilor de implementare a legii, administrației publice;

acțiune la nivel internațional.

Mult timp crima organizată a prezentat un interes foarte scăzut pentru elementul politic, deși în anii ‘70 începuse să penetreze serios societățile occidentale, dar și cele central și est europene. Schimbările radicale de la sfârșitul anilor ‘80 au fost privite de rețele criminale ca o oportunitate în executarea operațiunilor transfrontaliere pe întregul continent și nu numai. Statisticile arată că în Europa de Vest au sporit considerabil furturile de mașini, infracțiunile economice, spălarea banilor, traficul ilegal de armament și deșeuri radioactive, corupția, infracțiunile legate de imigrație (traficul de persoane și trecerile ilegale de frontieră, falsificarea de vize și pașapoarte, utilizarea ilegală a mâinii de lucru din statele sărace), precum și infracționalitatea legată de prostituție sau alte forme de exploatare sexuală. În Europa Centrală și de Est, pe lângă tipurile de acțiuni menționate mai sus, se practică infracțiunile împotriva proprietății, extorcarea și falsificarea de bani.

Crima organizată internațională a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorită unor motive proprii (capitalul uman, material și financiar deosebit, perfecționarea continuă a organizării și a modului de operare), dar și datorită exploziei globalizării. În multe state, valorile tradiționale legate de respectul față de autoritate și comunitate au fost înlocuite cu dorința de parvenire individuală cu orice preț, iar multe dintre statele în care se manifestă acest fenomen experimentează democrația pentru prima dată. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supraviețuire, decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comerțul mondial și pentru a-i face față, și-au cosmetizat instituțiile și structurile financiare, au relaxat restricțiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaționale să se infiltreze cu ușurință în structurile economiei licite.

Aceasta nu înseamnă însă că s-a renunțat la corupție, mită, înțelegeri secrete sau extorcări. Când toate acestea eșuează, se recurge la violență. Datorită faptului că au existat situații în care organizațiile criminale au avut posibilitatea de a-și demonstra violența ieșită din comun, ca mijloc de apărare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor și cele ale organizațiilor teroriste. Singura diferență notabilă dintre ele este aceea că teroriștii sunt mai puțin interesați de profit, ei fiind mai degrabă motivați de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având ca ținte statul cu ceea ce înseamnă el (instituțiile și reprezentanții lor).

II.2.4. Conflictele regionale

După al doilea război mondial continentul european a fost divizat în două grupări care își defineau interesele de securitate în mod antagonic, după modelul jocului de sumă nulă – câștigul de securitate al uneia dintre grupări consta în pierderi de securitate pentru cealaltă. Principalele surse ale divizării Europei au fost de natură politică și ideologică. Lumii capitaliste și democratice a Europei Occidentale i s-a opus lumea comunistă și totalitară a Europei de Est. Confruntarea principală a avut loc pe tărâm politic, ideologic și militar și a luat forma unei curse a înarmărilor care a caracterizat întreaga perioadă și care s-a prelungit, prin inerție, în forme mai puțin agresive, chiar și în perioada tranziției postcomuniste, atât în Europa, cât și în Asia.

Cu toate că a luat forma unor confruntări politice, ideologice și militare, esența opoziției dintre cele două grupări europene a fost strâns legată de dezvoltare, luând forma unei competiții pentru dezvoltare. Decalajul de dezvoltare a fost mai redus la începutul confruntării, în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, și mai accentuat la sfârșitul comunismului. Războiul rece s-a încheiat în momentul în care blocul comunist s-a dovedit incapabil, în condițiile globalizării, să mai asigure creșterea economică țărilor pe care le cuprindea, în vreme ce gruparea occidentală a dovedit capacitatea nu doar de a se dezvolta pe sine, dar și de a produce o dezvoltare accelerată în acele țări care i s-au alăturat (Spania, Portugalia, Grecia).

Decalajele de dezvoltare nu produc automat conflicte de interese naționale care să pună în pericol securitatea continentală, în schimb, decalajele de dezvoltare produc, pentru țările mai puțin dezvoltate, necesitatea de a căuta și identifica surse de dezvoltare. Într-o zonă geopolitică, potențialul de conflict este amplificat prin diversificarea surselor de dezvoltare. Societăți aflate într-o cursă a dezvoltării, care se bazează pe surse diferite de creștere economică și dezvoltare economico-socială, vor avea un potențial de conflict mai ridicat decât societăți aflate tot în competiție de dezvoltare, dar care apelează la aceeași sursă de dezvoltare.

Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în cursa dezvoltării declanșată la începutul secolului al XIX-lea, cele mai mari state europene – Marea Britanie, Franța, Germania, Austria și Rusia – apelau la surse de dezvoltare specifice fiecăreia. Rezultatul a fost definirea în termeni conflictuali a intereselor naționale ale fiecăreia dintre aceste țări. Ceea ce permitea crearea de situații conflictuale era simplul fapt că nici una dintre ele nu depindea, pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare, de celelalte. Dimpotrivă, în măsura în care interesele naționale ale acestora se întâlneau, ele intrau în situații modelabile prin jocul de sumă nulă.

Logica formării celor două grupări de state ale războiului rece și care permite definirea relațiilor dintre ele în termeni conflictuali era dată de diferența dintre sursele de dezvoltare. În vreme ce gruparea occidentală avea ca sursă principală de dezvoltare capitalul american și potențialul tehnologic al SUA, blocul oriental avea ca sursă principală de dezvoltare resursele naturale ale URSS și potențialul tehnologic al acesteia. Cum nu exista nici o condiționare între aceste două surse diferite de dezvoltare, fiecare tabără era „liberă” să își definească interesele de dezvoltare în termeni conflictuali cu cealaltă, căci un eventual conflict nu ar fi afectat în nici un fel sursa de dezvoltare. Invers, țări care până atunci își definiseră interesele naționale în termeni conflictuali – de exemplu Germania și Franța – nu mai puteau menține o viziune politică conflictuală cu privire la dezvoltarea lor ulterioară fără a afecta sursa de dezvoltare și, ca urmare, și-au redefinit interesele naționale în termeni de cooperare.

Analizând din perspectiva explicației prin intermediul diferențelor dintre sursele de dezvoltare, putem înțelege cu ușurință conflictul iugoslav sau actualele amenințări la adresa securității europene care provin din Europa de Est – conflictul din Transnistria, conflictele din Georgia, Armenia, Azerbaidjan, evoluția relațiilor dintre țările balcanice și rezolvarea sau menținerea tensiunilor în bazinul mediteranean (Cipru, relațiile dintre Grecia și Turcia).

Din perspectiva diversității surselor de dezvoltare, principala problemă creată de postcomunism a constat nu atât în exacerbarea naționalismelor sau eliberarea tensiunilor locale de sub constrângerea restricțiilor de bloc, cât în crearea unor noi alternative de surse de dezvoltare pentru state, care, urmare a politicii de bloc, nu dispuneau de ele în timpul războiului rece.

Războaiele dintre țările fostei Iugoslavii, chiar dacă au fost justificate ideologic ca și conflicte interetnice, au avut la bază diferențierea surselor de dezvoltare potențială între dezvoltarea oferită prin integrare europeană, pentru Croația, Slovenia, Macedonia, și dezvoltarea prin resurse alternative a Serbiei. Conflictul transnistrean poate fi interpretat ca un conflict între regiuni dispuse să apeleze la resursele occidentale de dezvoltare – Moldova – și regiuni care se pot dezvolta utilizând resursele de dezvoltare ale Rusiei. Același model explicativ poate fi aplicat pentru Ucraina, Georgia – unde Abhazia este mai legată de resursele rusești de dezvoltare decât restul țării – Armenia și alte țări din Caucaz.

Marea noutate pe care postcomunismul a adus-o problematicii securității europene constă în faptul că a înlocuit o problematică globală de securitate – războiul rece – cu o pluralitate de problematici ale securității regionale: în Balcani, în Caucaz, în nordul Mării Negre. Toate aceste regiuni sunt situate la periferia Uniunii Europene, iar sursele invocate ale amenințărilor par să se limiteze de fiecare dată la o problematică internă – conflict religios, conflict interetnic, confruntare politică internă – slab legată de problematica globală a securității.

Amenințarea pentru securitatea europeană la nivel continental pare a proveni mai degrabă din capacitatea unora dintre factorii de amenințare globală – de tipul terorismului sau al crimei organizate – de a utiliza conjuncturile create de conflictele regionale în scop propriu (precum implicarea mujahedinilor în războiul din Bosnia).

O a doua amenințare ar putea să apară ca urmare a potențialului oferit de o serie de conflicte locale de a funcționa ca „debușeu“ pentru conflictele sau tensiunile interne din țările vecine. Amenințarea constă în potențialul de extindere a conflictului, ca în cazul implicării naționaliștilor ucraineni în conflictul din Transnistria, al naționaliștilor sârbi în conflictul din Bosnia, al naționaliștilor albanezi în cel din Kosovo și FYR Macedonia.

Imaginea globală prezintă un continent european:

– eliberat de amenințările tradiționale provenite din confruntarea dintre marile țări europene, amenințări care au definit problematica securității europene vreme de mai multe secole;

– eliberat de marea amenințare a războiului rece;

– situat în afara principalelor amenințări la adresa securității globale – terorismul internațional, potențialul proliferării armelor nucleare, crima organizată la nivel internațional, conflictul din Orientul Apropiat și altele sunt probleme asumate mai ales de Statele Unite;

– aflat sub umbrela de securitate a NATO, suficient de flexibilă pentru a permite europenilor să se degajeze de angajamentele globale ale SUA, dar în același timp să implice SUA în orice problemă europeană de securitate în care Europa Occidentală nu se poate descurca singură (precum în Bosnia și Kosovo);

– având de rezolvat doar probleme locale (regionale) de securitate, deja amintite, situate la periferia continentului și în continuă restrângere.

Extinderea Uniunii Europene tinde să reducă numărul problemelor regionale de securitate. Între 1990-1992, problemele regionale de securitate, potențiale sau doar ipotetice, ivite la periferia Europei Occidentale, erau net mai numeroase ca în prezent și se întindeau până în Europa Centrală. Pe atunci puteam număra conflicte și tensiuni ce includeau Ungaria (în relația cu România, cu Serbia, cu Slovacia), Cehia și Slovacia (pe cale de despărțire), țările baltice (în relația cu Rusia), România (în relația cu Ungaria și Ucraina), Moldova (în relația cu Tiraspol și Ucraina), Iugoslavia (în relația dintre Serbia și toate celelalte republici), Bulgaria (în relația cu Turcia), Polonia (în relația cu Ucraina, Belarus, Germania și Rusia), Rusia (în relația cu toate fostele republici ale URSS).

La începutul perioadei postcomuniste, toată lumea fostă comunistă părea un șir de regiuni generatoare de conflicte cu potențial de extindere și de amenințare a păcii continentale. Un deceniu și jumătate mai târziu, ele au fost restrânse la câteva "regiuni" periferice, dar și în acestea conflictul este ținut sub control, iar potențialul său de extindere este minim. În nici un caz nu putem ignora rolul extinderii Uniunii Europene în acest proces, căci se corelează cu procesul reducerii amenințărilor de securitate și al stingerii conflictelor regionale.

III. APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI COLECTIVĂ ÎN NOUL CONTEXT EUROPEAN

III.1. Procesul de transformare a NATO și implicațiile acestuia asupra securității naționale și colective

În noul context de securitate, procesul de transformare și adaptare a NATO la noile realități relevă fenomenul de revalorificare a factorului militar în calitatea sa principală de sursă de credibilitate, care va fi determinată și în viitor de capabilitățile militare puse la dispoziție de națiunile membre.

Transformarea Alianței are ca scop dezvoltarea de noi capabilități militare care vor permite forțelor acesteia să desfășoare operații în întregul spectru de amenințări, cu asigurarea procesului decizional (menținerea consensului) în condițiile extinderii și ale stabilirii unui nou tip de relații cu UE, Rusia, Ucraina și cu statele din spațiile Caucaz, Asia Centrală și Mediterana.

Strategiile care definesc procesul transformării abordează domeniile cultura militară, planificarea și transformarea capabilităților. Procesele aferente acestor domenii se sprijină pe patru piloni:

întărirea operațiilor întrunite,

exploatarea avantajelor informaționale,

conceptul de dezvoltare,

dezvoltarea capabilităților de transformare.

Întărirea capabilităților operațiilor întrunite garantează, practic, atingerea obiectivelor întregii game de misiuni NATO.

Exploatarea avantajelor informaționale fundamentează strategia de transformare prin utilizarea informației și vizează creșterea capabilităților față de cererile de informații, creșterea capabilităților de apărare în domeniul informațiilor și capabilități de culegere a informațiilor adaptate conceptului de război în rețea.

Prin conceptul de dezvoltare și experimentare se verifică modul în care conceptele operaționale și capabilitățile răspund provocărilor sau situațiilor de criză.

Prin dezvoltarea capabilităților de transformare se urmărește realizarea unor mecanisme puternice de implementare a rezultatelor experimentărilor și dezvoltării conceptelor într-un timp foarte scurt.

În ciuda succeselor obținute pe palierele de transformare conceptuală și operațională există o serie de evaluări sceptice referitoare la capacitatea Alianței de a răspunde tuturor provocărilor și, în special, a celor noi, neconvenționale, cu care se confruntă în prezent. După crizele anilor trecuți, datorate diviziunilor existente între unii aliați europeni și SUA, pornind de la incapacitatea acestora de a acționa în afara spațiului european, summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004) a relevat încă o dată adâncirea acestor dispute, atât din perspectiva elementelor de transformare a NATO în domeniile adoptării deciziilor și a planificării, cât și pe problematica Afganistanului și Irakului. Deciziile s-au bazat pe o serie de compromisuri față de cerințele explicite ale documentelor de planificare NATO, ceea ce a condus implicit la amânarea unor decizii în domeniile planificării și desfășurării operațiilor. Chiar în aceste condiții NATO continuă să rămână cea mai de succes alianță militară a epocii contemporane.

Tendința centrală, după summit-ul de la Istanbul, este de confirmare și intensificare a procesului de transformare a misiunilor, capabilităților și forțelor sale, ca rezultat al necesităților de a răspunde mai eficient la crize prin utilizarea unor forțe rapid dislocabile și sustenabile în teatre de operații foarte îndepărtate. Acest proces determină realizarea unui proces flexibil de adaptare a deciziilor și de generare a forțelor necesare.

Prin abordarea extensivă și prospectivă a riscurilor de securitate, prin noile misiuni și capabilități, NATO își dezvoltă în prezent rolul de proiectare a stabilității și securității, transferându-se de pe palierul exclusiv defensiv pe palierul defensiv-ofensiv. Viitorul Alianței se proiectează pe confruntarea cu fenomenul terorist și pe asigurarea securității membrilor săi față de instabilitățile care caracterizează Asia Centrală și de Sud, Caucazul, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Una din cele mai importante probleme căreia NATO îi acordă o atenție specială este reducerea deficiențelor referitoare la gradul de utilizare a forțelor de care dispune, cauzate în special de fondurile bugetare scăzute alocate apărării și de menținerea în unele state ale Alianței a serviciului militar obligatoriu. Chiar dacă persistă încă deficiențe majore, se poate aprecia că se înregistrează progrese în îmbunătățirea capabilităților Alianței.

„Suntem hotărâți să lucrăm împreună pentru promovarea păcii și stabilității, precum și pentru a răspunde provocărilor globale care afectează din ce în ce mai mult securitatea noastră, a tuturo“.

Securitatea colectivă presupune abordarea unor noi dimensiuni ale parteneriatului, bazată pe cooperare extinsă în reforma sectorului de securitate și promovarea stabilității în regiunea euro-atlantică. Mediul de securitate impune o deplasare a centrelor de greutate către est. Acest aspect include și concentrarea tot mai pregnantă asupra unor programe de sprijin pentru statele partenere din Caucaz și Asia Centrală.

La nivelul parteneriatului cu Rusia se profilează un nou tip de relație, relație accentuată la summit-ul de la București, ce deschide perspective largi de dezvoltare, care în timp poate conduce la lansarea unor operațiuni comune NATO-Rusia.

„ Parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic pentru întărirea securității în spațiul euro-atlantic, întemeiat pe principii, valori și angajamente fundamentale, inclusiv democrația, libertățile civile și pluralismul politic. Privind în urmă, la istoria de peste un deceniu, am dezvoltat un dialog politic și proiecte concrete pe o gamă largă de subiecte de securitate internațională, unde avem obiective și interese comune. Deși suntem preocupați de recentele declarații și acțiuni rusești, pe subiecte cheie de securitate și de interes comun, precum Tratatul privind Forțele Convenționale din Europa (CFE), suntem pregătiți să continuăm să lucrăm cu Rusia, ca parteneri egali în domenii de interes comun, așa cum este prevăzut în Declarația de la Roma și în Actul Fondator. Trebuie să ne continuăm eforturile comune în lupta împotriva terorismului și în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor de transport al acestora. Îndemnăm Rusia să se angajeze activ în ofertele importante de cooperare care i-au fost prezentate. Considerăm că discuțiile bilaterale Statele Unite – Rusia cu privire la apărarea antirachetă și CFE, printre alte teme, pot aduce o contribuție importantă în acest domeniu. Considerăm că potențialul Consiliului NATO-Rusia (NRC) nu este pe deplin realizat și rămânem pregătiți să identificăm și să urmărim oportunități pentru acțiuni comune în format 27, reamintind principiul independenței deciziilor și acțiunilor NATO sau ale Rusiei. Reafirmăm Rusiei că politica ușilor deschise a NATO și eforturile prezente, precum și cele viitoare privind apărarea antirachetă a NATO sunt menite să ofere un răspuns mai bun față de provocările de securitate cu care toți ne confruntăm și reiterăm faptul că, departe de a reprezenta o amenințare pentru relația noastră, acestea oferă oportunități de a aprofunda cooperarea și stabilitatea.“

Transformarea Alianței are implicații și asupra României, ca membră NATO. Transformarea Armatei României este un imperativ strategic, fiind modelată și influențată de realitățile competiției erei informaționale și de conceptul Războiului bazat pe rețea; un imperativ tehnologic, deoarece dezvoltarea științifică creează tendințe semnificative în evoluția strategiei și planificării apărării, și un imperativ determinat de amenințări cu implicații multiple și complexe.

La nivelul României, scopul principal al transformării îl constituie adaptarea structurilor militare la mediul de securitate actual și viitor, care să asigure realizarea angajamentelor asumate în corelație cu formele și procesele pe care le implică transformarea Alianței. Structurile militare ale țării noastre trebuie să fie în măsură să execute întreaga gamă de misiuni ale Alianței.

Pentru România, transformarea armatei sale constituie o miză importantă care are rolul de a-i asigura o poziție stabilă într-un mediu schimbător și competitiv. Lipsa transformării înseamnă investirea unor fonduri enorme în capacități cu eficiență redusă. Singura opțiune este adaptarea la o schimbare rapidă a câmpului de luptă cu dezvoltarea rapidă a capacității competitorilor. Se obține, astfel, siguranța realizării unei securități naționale cu riscuri minime. Cheia realizării spiralei transformării este de a se pune în aplicare soluții care, într-o manieră oportună, să permită realizarea unui sistem de conducere capabil de abordarea provocărilor viitorului.

Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteză de reacție crescută și interoperabilitate. Structurile militare nu se vor transforma prin ele însele, ci prin schimbarea de mentalitate și capacitatea de adaptare la nou a militarilor. Se dă, în acest fel, decidenților politico-militari posibilitatea realizării obiectivelor urmărite. Din această perspectivă se poate afirma că viitorul nu va aparține neapărat armatelor cele mai dotate tehnologic, ci acelora care vor fi capabile să înțeleagă natura conflictelor și vor reacționa eficient în fața lor.

III.2. Uniunea Europeană. Apariția conceptului de Identitate Europeană de Securitate și Apărare

La acest început de secol, Europa unită își propune continuarea procesului de completare a dimensiunii economice cu una de politica externă și de apărare. Este un obiectiv ambițios, pentru realizarea căruia trebuie depășite atât reticențele aliatului transatlantic, cât și cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranității naționale și cheltuielilor militare. Politica Europeană Comună de Securitate și Apărare reprezintă o nouă provocare pentru Uniunea Europeană, deși ideea unei Politici Comune de Apărare nu este de data recentă.

Ideea creării unui sistem defensiv comun pentru ansamblul țărilor europene a fost conceptualizată imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul anihilării unei eventuale reluări a politicii de agresiune din partea Germaniei. O primă încercare a fost, astfel, făcută în anii ’50, după fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, însă proiectul unei Comunități Europene de Apărare nu a trecut de Parlamentul Francez, în 1954. Mai târziu, apar alte câteva proiecte, însă nici unul nu are succes. Primul moment de cotitură este marcat de Tratatul de la Maastricht (1992), un răspuns la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Uniunii Sovietice: acest tratat a pus bazele Uniunii Economice și Monetare (implicit, a monedei unice Euro) și a Politicii Externe și de Securitate Comuna (PESC). Acest document stabilea pentru PESC următoarele obiective:

conservarea păcii și întărirea securității internaționale în concordanță cu principiile Cartei ONU, Actului final de la Helsinki și Cartei de la Paris;

dezvoltarea și consolidarea democrațiilor și statului de drept;

respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Din momentul intrării în vigoare a tratatului, Consiliul de Miniștri a adoptat aproximativ 70 de poziții comune în domeniul politicii externe, pe probleme acoperind zona întinsa din Balcani până în Timorul de Est, de la neproliferarea armelor nucleare până la lupta împotriva terorismului. Tratatul de la Maastricht a însemnat proiectul unei politici comune de apărare, ce ar fi putut conduce la o apărare comună. Acest țel nou a existat mai mult în teorie până în octombrie 1998, când Marea Britanie și-a modificat radical atitudinea față de Europa. La ședința neoficială a Consiliului European de la Portschach s-a discutat în termeni mai concreți implementarea acestei prevederi din Tratatul de la Maastricht. Acest eveniment a fost punctul de plecare pentru Declarațiile care au urmat, cele mai importante fiind cele de la Saint-Malo, Toulouse și Londra.

Politica Externă și de Securitate Comună a fost reafirmată și reconfirmată prin prevederile Tratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusă ca rezultat al necesității de a echipa mai bine Uniunea Europeană pentru a face față multiplelor provocări care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de acțiune în planul relațiilor externe, altele decât cele tradiționale (cooperare și dezvoltare economică și politici comerciale). Consiliul European, organismul care definește liniile principale de acțiune în cadrul PESC, are dreptul să definească, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre au interese importante în comun.

Cinci obiective fundamentale stau în spatele Politicii Externe și de Securitate Comune:

apărarea intereselor fundamentale și a independentei Uniunii;

întărirea securității Uniunii;

menținerea păcii și întărirea securității internaționale;

promovarea cooperării internaționale;

consolidarea democrației, a statului de drept și respectarea drepturilor omului.

Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii) au fost încorporate în Tratatul de la Amsterdam. Acesta a constituit un pas crucial într-o vreme în care resurgența conflictelor locale amenința securitatea europeană.

Declarația de la Koln (iunie 1999) a adoptat și ea principiul conform căruia „Uniunea Europeană va avea un rol complet pe scena internațională“ în cadrul misiunilor de tip Petersberg. În acest sens, UE „trebuie să dețină capacitatea necesară pentru acțiuni autonome, susținute de forțe armate credibile (misiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii) pentru a face față crizelor internaționale fără a aduce prejudicii acțiunilor NATO .“

Pentru a-și putea asuma responsabilitățile referitoare la întreaga gamă a misiunilor de prevenire a conflictelor și managementul crizelor, statele membre ale UE trebuie să dezvolte capabilități militare mai eficiente și să stabilească noi structuri politice și militare, pentru adoptarea deciziilor și conducerea acțiunilor. Este adevărat ca Europa, ca organizație, nu deține necesarul de bază pentru un război, ca, de pildă, transport aerian de armament greu, armament de înaltă tehnologie, etc., precum și trupe suficiente care să fie desfășurate, chiar dacă are mai mulți soldați decât Statele Unite. Este evident că Europa trebuie să fie, înainte de toate, responsabilă pentru propria securitate: nu poate cere Statelor Unite să intervină ori de câte ori apare vreo criza pe continent. Mai mult, dacă se dorește menținerea legăturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite și împărțită sarcina securității comune.

În altă ordine de idei, SUA se tem de o eventuală „dislocare“ a Europei din dispozitivul comun de apărare, susținând ca NATO trebuie să rămână cea mai importanta organizație de securitate. În replică, UE, în frunte cu Germania, argumentează ca actualele preocupări legate de întărirea capacității de apărare sunt menite să întărească Alianța Nord-Atlantică. Americanii susțin menținerea legăturilor trans-atlantice ca o condiție necesară pentru instaurarea unui climat de securitate viabil și, mai ales, stabil. Criza din Kosovo a arătat încă o dată faptul că Europa nu poate să-și gestioneze singură securitatea, prezența americană fiind necesară. Din această perspectivă, se impun pentru statele europene implicate în procesul de creare a Identității Europene de Securitate și Apărare ajustări radicale în cadrul forțelor armate proprii: armata trebuie redimensionată prin stabilirea unui echilibru în ceea ce privește resursele și modul în care acestea sunt utilizate.

Enumerând câteva dintre riscurile sfârșitului de secol XX – tentația unui izolaționism american și noile tensiuni dintre Washington și Beijing -, președintele francez Jacques Chirac sublinia că „un sistem cu adevărat multipolar nu poate exista decât dacă Uniunea Europeană devine ea însăși o putere reală“. După crearea Euro, continentul trebuie să deschidă al doilea mare „șantier“, cel al Apărării: „Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea și chiar urgența afirmării unei Europe a Apărării, care să acționeze fie în sânul Alianței Atlantice, fie de maniera autonomă, în funcție de natura crizelor“.

Criza din Kosovo a evidențiat necesitatea unei reechilibrări a balanței între SUA și Europa privind participarea la soluționarea crizelor și conflictelor în spațiul european, prin creșterea rolului continentului nostru dotat cu o politica externă și de securitate comună.

Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua decizii și, când NATO, ca alianță, nu este angajată direct, să declanșeze și apoi să desfășoare operațiuni militare, ca răspuns la crizele din spațiul de interes. Cert este că o comunitate europeană extinsă favorizează creșterea stabilității prin sporirea încrederii bazate pe securitatea colectivă, unitate politică și legături comerciale. Unul din marile riscuri pentru securitatea Europei este acela al decuplării SUA și al ființării unei Europe încă incapabile să se apere singură în fața primejdiilor. Dorința europenilor de a se afirma în domeniul securității și apărării se lovește nu numai de rezistența americanilor, care nu se arată prea încântați de posibilitatea apariției unui pol pur european în NATO. Complexitatea cooperării militare între membrii Uniunii este marcată și de diferențele între aceștia în ceea ce privește statutul lor militar: patru state sunt neutre (in mod tradițional sau constituțional), în timp ce celelalte aparțin Alianței Nord-Atlantice, o bună parte dintre ele preferând protecția umbrelei americane cheltuielilor de modernizare a armatei. În plus, multe state au încheiat între ele tratate bilaterale și multilaterale de cooperare militară.

Preluându-și mandatul de secretar general al Alianței, George Robertson a afirmat: „legătura transatlantică rămâne calea eficacității NATO“, „nu este vorba de a cheltui mai mulți bani pentru apărare și securitate, ci de a-i cheltui mai bine“.

Securitatea depinde de stabilitate, după cum stabilitatea nu poate fi atinsă fără o economie sănătoasă și numai o economie sănătoasă este capabilă să susțină eforturile de securitate.

Elaborarea unei Politici Europene Comune de Securitate și Apărare va contribui la crearea unui climat de stabilitate, inclusiv cu efecte preventive în zonele cu potențial ridicat de insecuritate de pe continent, cât și la conturarea unui rol mai pregnant al Uniunii Europene, ca actor de prim rang pe scena internațională.

Experiența acumulată pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea abordării și definirii politicii de securitate la baza căreia vor sta anumite valori, principii și linii călăuzitoare. Uniunea Europeană este fondată pe principiile de libertate, democrație, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, principii comune statelor membre cu aceleași valori. În concepția Uniunii Europene, scopurile politico-militare și puterea sunt analizate ca părți ale unui cadru mai vast ce integrează toate aspectele acțiunii externe, atât la nivelul obiectivelor, cât și al instrumentelor. Pentru instabilități și insecuritate – de o diversitate și amplitudine fără precedent – este necesară o abordare preventivă în locul uneia reactive sau curative, concentrată asupra obiectivelor politicii și nu asupra amenințărilor.

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declarației summit-ului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirma dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din 1986. Într-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973.

În prima jumătate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – , precum și prin apariția forțelor multinaționale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză, etc.

Europa rămâne vulnerabilă în fața amenințărilor globale. În scopul creșterii încrederii și securității populației europene, Uniunea Europeană și statele membre s-au înarmat cu instrumente noi, moderne: mandatul de arestare european, cadrul definirii terorismului, eurojustiția, care respectă în totalitate libertățile civile și Constituția europeană. Adoptarea unei clauze de solidaritate asigură evoluția statelor membre către o comunitate politică angajată la furnizarea de ajutor reciproc și asistentă în fața riscurilor de orice natură, ceea ce va face posibilă folosirea mecanismelor securității europene și politicii de apărare în situații de criză pe teritoriul Uniunii Europene.

Asigurarea pe termen lung împotriva unor viitoare posibile amenințări este servită de angajamentele defensive ale statelor membre precum și de perspectiva unei mai strânse colaborări asupra apărării comune în cadrul UE.

Deschiderea, manifestată în toate acțiunile întreprinse, accesibilitatea și transparența politicilor au impus crearea unui climat de accesibilitate și în vecinătatea Uniunii Europene. Prin forța de atracție și nu prin coerciție s-a reușit neutralizarea disputelor minoritare și a conflictelor de granițe.

Mediul de securitate din vecinătatea Uniunii Europene diferă de cel din interiorul acesteia prin zonele de instabilitate regională și existența unor dispute îndelungate, atât pe continentul european, cât și în jurul acestuia. Principalul instrument pentru promovarea stabilității în vecinătatea apropiată îl reprezintă dezvoltarea pe mai departe a politicilor sale de vecinătate, poziție care oferă beneficii concrete și relații preferențiale cu statele vecine, în numeroase aspecte, dar, în particular, asupra accesului la piețe și a promovării investițiilor.

Principalele obiective ale politicii de vecinătate sunt:

prevenirea conflictelor și a actelor de agresiune în vecinătatea apropiată;

aplanarea disputelor în curs și asigurarea unui climat de liniște pe termen lung;

stabilirea de parteneriate politico-economice strânse, bazate pe împărtășirea principiilor UE., pe aplanarea conflictelor, pe valori, prosperitate și securitate;

controlul migrației și a oricăror forme de trafic ilegal către UE.;

protejarea securității cetățenilor UE. ce trăiesc în afara Uniunii.

Rusia reprezintă un partener strategic pentru UE., atât la nivel continental, cât și global. Ca putere europeană, Rusia trebuie să devină parte a zonei lărgite de cooperare în Europa. Pentru o pace durabilă pe continentul european stabilitatea democratică și prosperitatea Rusiei sunt esențiale. UE. manifestă toată disponibilitatea pentru o colaborare strânsă cu Rusia, atât în promovarea securității globale, cât și în abordarea provocărilor de pe continentul european, cum ar fi non-proliferarea armelor de distrugere în masă, printr-un dialog politic și de securitate și prin colaborare concretă. Consiliul Permanent de Parteneriat asigură o puternică bază instituțională pentru parteneriatul UE -Rusia, care va adăuga substanță adoptării unei strategii comune revizuite, ce va stabili priorități și va detalia instrumente și mijloace.

Ucraina, Moldova și Belarus reprezintă provocări speciale pentru politica de vecinătate a Europei. Rezolvarea conflictului din auto-declarata regiune Transnistreană din Moldova este o problemă principală a parteneriatului UE-Rusia.

Turcia iese în relief ca partener vital pe care UE îl va integra strâns în aria lărgită de cooperare europeană. UE este pregătită să intensifice dialogul politic și de securitate cu Turcia, ca viitor membru al Uniunii, și o va invita să ia parte, în mod concret, la cooperarea politico-militară. Implementarea parteneriatului din perioada de preaderare, o rezoluție asupra problemei din Cipru și consolidarea respectării drepturilor omului reprezintă un element integral al acestei cooperări adâncite.

Consolidarea stabilității în Balcani și integrarea lor progresivă în Uniunea Europeană sunt parte integrantă a politicii de vecinătate. Stabilizarea și Procesul de asociere sprijină reforma în Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Serbia și Republica Federală Iugoslavia. O condiție esențială este stabilirea unei colaborări regionale între aceste state. Un alt aspect important îl reprezintă parteneriatul intensificat, atât în beneficiul UE, cât și cel al statelor balcanice, în domeniul combaterii crimei organizate și a terorismului, deoarece vestul Balcanilor reprezintă poarta principală de intrare în UE a emigrării ilegale, traficului de persoane, prostituției și drogurilor.

Strategia europeană de securitate și toate celelalte instrumente direct relaționate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Națională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată și sprijinită cu mijloace și eforturi proprii. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-și asume și responsabilități strategice globale. În cooperare cu NATO, UE trebuie să-și consolideze cadrul instituțional și operațional pentru a răspunde adecvat crizelor și conflictelor regionale. Viitorul PESA depinde în mare măsură de acordul celor 25 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal:

o percepție comună asupra amenințărilor la adresa securității;

voință politică pentru a aplica în mod punctual și coerent instrumentele diplomatice, economice și de gestionare a crizelor;

îmbunătățirea capabilităților civile și militare existente.

Probabil că UE nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experiența sa în domeniile nonmilitare, precum comerț extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliției, justiției și informațiilor, politica de imigrare și diplomație multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea amenințărilor tot mai mult nonmilitare. Proiecția securității și stabilității dincolo de granițele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice și, în ultimă instanță, militare, reprezintă o inițiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. În perspectivă este de așteptat ca PESA să evolueze în direcția transferului tot mai mare de suveranitate către instituțiile Uniunii Europene, apărarea națională devenind subsidiară celei europene, iar adoptarea unei Carte Albe a Securității și Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE.

Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

dezvoltarea unor planuri compatibile ale țărilor europene în ceea ce privește nevoile de apărare, doctrinele militare și capabilitățile militare necesare acestora;

o cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării și achizițiilor capabilităților militare ce se consideră a avea prioritate;

dezvoltarea capabilităților naționale în ceea ce privește antrenamentul, sprijinul și găzduirea unităților naționale și multinaționale.

Politica externă a UE este multifuncțională și se constituie, în principal, din intervenții civile și militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilitățile militare ale UE sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătățire a acestor capabilități prin furnizarea de forțe, echipamente și pregătire la Forța de Reacție Rapidă a UE. De asemenea, țara noastră poate avea contribuții semnificative la capabilitățile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a amenințărilor și la eventualele inițiative diplomatice.

III.3. România în noul context de securitate alături de NATO și Uniunea Europeană

România a luptat dintotdeauna, așa cum a putut sau i s-a impus pentru a-și păstra valorile naționale: independența, suveranitatea, integritatea și unitatea teritoriului și cetățenilor săi, așa cum se stipulează și în normativele statului de drept.

După 18 ani de tranziție post-comunistă, România a ajuns în final la vârsta maturității învățând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înțeles că integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai puternică pe ea însăși și că, ajutându-le pe acestea să își îndeplinească scopurile și le va îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile și a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie 2004, a pășit în NATO ca stat aliat. În prezent, România trebuie să facă față unor noi provocări: valorificarea calității de membru al UE și NATO. La rândul lor, în prezent, UE și NATO sunt entități aflate într-un dinamic proces de transformare și reformă instituțională ca urmare a mediului internațional de securitate.

În acest context, profilul și conduita viitoare a României trebuie să valorifice oportunitățile existente în cadrul organizațiilor europene și euroatlantice, în scopul promovării unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea și aprofundarea procesului de modernizare a societății românești, implicând atât consolidarea economică și instituțională, cât și creșterea standardelor de viața ale cetățenilor săi.

III.3.1. Poziția României față de Politica Europeană de Securitate și Apărare

Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană după începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relații externe) și Capitolul 27 (Politica Externă și de Securitate Comună, PESC). Aceste capitole au fost închise provizoriu încă din iunie 2000. În Documentul de poziție a României, referitor la Politica Externă și de Securitate Comună, se arăta că: „România este pregătită să accepte și să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Politica externă și de securitate a României se bazează pe aceleași principii și are aceeași orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană. “

Formele și mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA sunt multiple:

consultări periodice pe probleme ale securității europene;

participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionare aspectelor militare și civile ale crizelor;

implicarea în activitățile curente ale organismelor UE cu atribuții în sfera securității (Consiliul Afacerilor Generale, Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar, Statul Major, Institutul de Studii de Securitate al UE etc.) și participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate și Apărare;

participarea la exercițiile și operațiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.

Consultările periodice pe probleme ale securității europene, vizează în principal dezvoltarea capacităților europene de apărare, (Obiectivul Global al UE adoptat în iunie 2004). Se au în vedere optimizarea instrumentelor de generare a capacităților militare prin introducerea unui sistem de monitorizare a procesului de îndeplinire a obiectivelor asumate, acoperirea deficiențelor în materie de capacități, în anumite domenii, includerea conceptului „Grupurilor tactice de luptă” (Battle Groups – BGs), asumarea de noi angajamente din partea statelor membre.

Planul European de Acțiune în domeniul Capacităților de Apărare (ECAP), lansat în 2001, are ca scop remedierea deficiențelor în domeniul capabilităților UE în care funcționează 13 grupuri de proiect: trei vor fi (coordonate de către EUMC), majoritatea vor fi transferate către EDA, și unul va fi închis.

România a participat la grupul de proiect vizând Interoperabilitatea în operațiuni și acțiuni umanitare (IHEO) a cărui activitate s-a încheiat în ultima parte a anului 2004. Din noiembrie 2004, România participă la structura responsabilă cu Transportul Strategic Aerian. Sunt în derulare demersurile privind conectarea României la Centrul Multinațional de Transport strategic Maritim de la Atena (AMSCC). Se analizează posibilitatea implicării și în alte grupuri de proiect.

Agenția europeană pentru dezvoltarea capacităților de apărare, cercetare, achiziție și armamente a fost înființată în iulie 2004. Are ca obiective dezvoltarea capabilităților în domeniul apărării, cooperarea în materie de armamente, crearea unei piețe europene competitive în domeniul armamentului și echipamentelor de apărare, promovarea de proiecte de cercetare în domeniul tehnologiilor strategice de vârf din sectorul apărării și capabilităților de securitate. România a participat doar la activitățile Grupului Vest-European pentru Armamente a cărei activitate a fost preluată în cadrul Agenției.

Abordarea capacității globală de deplasarea trupelor (GAD) este o inițiativă a UE, la propunerea Franței, ce vizează optimizarea coordonării întrunite în domeniul transportului strategic pentru susținerea operațiilor de gestionare a crizelor. Are ca obiectiv accesul tuturor statelor membre la sistemul ADAMS al NATO (SHAPE) de planificare a transportului; crearea sistemului de coordonare a transportului terestru, prin aplicarea unei abordări integrate, multimodale; necesitatea asigurării unui echilibru între prezentările care sunt făcute celor două centre europene de coordonare a transportului și mișcării (Atena și Eindhoven).

Participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare și civile ale crizelor, vizează următoarele aspecte:

Coordonarea civil-militară – planificarea integrată „Îmbunătățirea Coordonării Civil-Militare a UE“ pledează pentru o planificare integrată/comprehensive planning a cooperării civilo-militare în operațiunile de gestionare a crizelor, creșterea rolului grupurilor de lucru geografice, îmbunătățirea cooperării inter-pilieri, îmbunătățirea procesului de analiză a situațiilor de criză, operaționalizarea listei de observare a statelor susceptibile pentru o criză iminentă, îmbunătățirea conceptului de gestionare a crizelor, utilizarea unor instrumente de planificare suplimentare, îmbunătățirea sistemului de finanțare a operațiilor civile PESA, îmbunătățirea capacității de coordonare a EUSR (reprezentant special al UE), dezvoltarea unei abordări integrate a activităților în teatru, stabilirea unui proces de instruire pre-dislocare, co-locarea actorilor UE din teatru, rotirea personalului UE în funcție de expertiza acumulată în teatru.

Concepția UE privind sprijinul PESA în domeniul reformei sectorului de securitate (SSR) de COPS .- vizează asistența destinată statelor partenere pe acest domeniu, pe baza următoarelor principii: responsabilizare locală, asigurarea coerenței acțiunilor externe, respectarea normelor democratice și internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului și a statului de drept. Prevede cooperarea UE și cu ONG-urile, în domenii precum: sectorul de apărare, poliție, justiție și statul de drept, finanțarea sectorului de securitate, controlul la frontiere și domeniul vamal, demobilizare, dezarmare și reintegare (DDR).

Celula civil-militară a UE. Din 13 decembrie 2004 România se află în cadrul Statului Major al UE (EUMS), sub autoritatea directorului general al EUMS, compusă din compartimentul de planificare strategică și nucleul permanent. Rolul acestei celule este de a îmbunătăți capacitatea UE de gestionare a crizelor, prin integrarea sistemelor de planificare a operațiilor mixte civil-militare conduse de UE. Celula are funcții de planificare strategică și operațională pentru răspuns la crize (inclusiv operațiile civile).

Implicarea în activitățile curente ale organismelor UE cu atribuții în sfera securității și participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate și Apărare.

Experiența participării României la Parteneriatul pentru Pace este benefică, din punct de vedere militar, pentru îndeplinirea obiectivelor PESA. Din punct de vedere militar, România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centrală și sud-estică a continentului european, fapt demonstrat de participarea sa la Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forțelor ONU în Așteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de menținere a păcii a țărilor din centrul Europei (CENCOOP) și a unor unități militare mixte – un batalion româno-ungar de menținere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu.

Participarea la exercițiile și operațiile de gestionare a crizelor conduse de UE. Operațiunea Militară EUFOR – ALTHEA din Bosnia-Herțegovina.

Efectivele participante sunt de aproximativ 6.300 militari, din partea a 22 state membre UE și a 11 state terțe, între care și țara noastră. Operația ALTHEA este considerată un succes din perspectiva aplicării mecanismului NATO-UE Berlin plus și a angajamentului multidimensional european în teatrul de operații din Bosnia- Herțegovina.

În urma semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005, România a dobândit dreptul de a exercita rolul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora.

Începând cu data aderării României la UE, țara noastră are obligația de a aplica în întregime acquis-ul comunitar, cu excepția directivelor la care au fost obținute perioade de tranziție în cadrul negocierilor de aderare. În acest context, Ministerul Integrării Europene va monitoriza îndeplinirea angajamentelor de către instituțiile publice. Din partea Ministerului Apărării, au fost desemnate, prin ordin al ministrului, două persoane care sunt implicate în procesul de prenotificare. MAp are calitatea de avizator în ceea ce privește actele normative naționale privind transpunerea unor directive comunitare. Participarea Armatei Române la operații în sprijinul păcii și de gestionare a crizelor este un alt element care subliniază viabilitatea organismului militar românesc în plan internațional. Începând din anul 1991 România a participat la mai multe operații de acest tip, respectiv în IFOR/ KFOR conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina, ALBA și MAPE în Albania, UNMIK în Kosovo. Totodată, România participă la misiunile de poliție ale Uniunii Europene (EUPM) din Bosnia și Herțegovina și la operațiunea militară “Concordia“ a Uniunii Europene din Macedonia.

III.3.2. România și Organizația Tratatului Nord-Atlantic, cooperare și modernizare

Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica de apărare națională dobândește un caracter pro-activ pronunțat. Ca o consecință, responsabilitățile României nu se mai limitează la politici care asigură apărarea teritoriului național ori la diplomația preventivă, ci și la politici care promovează ofensiv interesele României și care sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni. În consecință, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea obiectivele politicii de apărare a României sunt:

consolidarea statutului României ca stat membru NATO și UE și dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizații;

continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente;

întărirea controlului civil și democratic asupra armatei și perfecționarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile și valorile democrației constituționale;

consolidarea statutului României de contributor la securitatea regională și globală.

În concordanță cu poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene – politica de apărare națională are ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE. În acest sens, Guvernul României are în vedere realizarea următoarelor ținte:

dezvoltarea capacității instituționale și combative a structurilor militare;

înzestrarea armatei și logistica în raport cu misiunile de securitate și apărare colectivă;

participarea la politica europeană de securitate și apărare;

participarea la realizarea obiectivelor Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, menținerea stabilității în zona caucazo-caspică a Mării Negre a Balcanilor;

lupta împotriva terorismului;

continuarea programelor de reconversie și de perfecționare a managementului resurselor umane;

dezvoltarea relațiilor civili-militari.

Continuarea procesului de reformă a armatei depinde de resursele financiare ale țării, de capacitatea instituțională a Ministerului Apărării de a implementa politici, precum și de corelația acestor politici cu măsurile de reformă economică și capacitatea instituțională a altor ministere și agenții de a-și îndeplini în timp funcțiile cu care au fost investite. Având în vedere aceste cerințe de ordin instituțional, cheltuielile militare anuale au o pondere de 2,38% în Produsul Intern Brut, nivel ce va fi menținut în intervalul 2005-2008.

Astfel, România trebuie să își dezvolte propriul său profil strategic în condițiile unei stabilități politice interne și ale unei dezvoltări economice reale, să participe la efortul de apărare colectivă în cadrul NATO și la construcția dimensiunii militare a UE, precum și la întreaga gamă de misiuni pentru îndeplinirea angajamentelor de cooperare și parteneriat asumate pe plan internațional.

În domeniul dezvoltării capacității instituționale se vor adopta următoarele politici:

dezvoltarea capacității operaționale a elementelor componente ale sistemului național de apărare: forțe armate, servicii de informații, ministere, care trebuie să fie apte să ofere opțiuni, soluții fundamentale de acțiune pentru noile provocări la adresa securității și apărării naționale;

îmbunătățirea managementului resurselor umane – formare profesională și formare profesională continuă prin implementarea de programe care au drept scop creșterea gradului de profesionalizare a personalului armatei. Concomitent, se va acorda atenție creșterii calității învățământului militar (sistemului educațional militar instituționalizat), precum și extinderii cooperării cu învățământul militar din state membre NATO și cu țări partenere și nemembre NATO, cum sunt Japonia, China. De asemenea, în cadrul programului privind managementul resursei umane în Armata României vor fi incluse măsuri ce privesc reabilitarea carierei militare;

modernizarea structurală a sistemelor de instruire;

continuarea armonizării cadrului legislativ național din domeniul apărării cu cel existent în țările membre NATO;

asigurarea interoperabilității cu forțele Alianței Nord-Atlantice;

optimizarea capacității de apărare, prin îndeplinirea tuturor obiectivelor de reformă structurală a forțelor armate și a serviciilor de informații, conform standardelor NATO și UE;

dezvoltarea unui sistem de management al crizelor;

finalizarea procesului de redimensionare negativă a structurilor de conducere și a corpului de comandă în concordanță cu cerințele NATO și natura noilor misiuni ale armatei;

elaborarea și aplicarea mecanismelor de monitorizare și evaluare permanentă a politicilor din domeniul apărării;

îmbunătățirea planificării situațiilor de urgență civilă și asigurarea interoperabilității între armată, forțele civile și ale Ministerului de Interne care asigură protecția civilă și serviciul de urgență, conform procedurilor fixate în cadrul Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență;

susținerea fundațiilor și instituțiilor de cercetare și studii în domeniul securității și strategiei militare pentru a evalua și monitoriza politicile de securitate, precum și pentru a promova noi politici în domeniu, ori în managementul cunoașterii și informației;

continuarea procesului de unificare a planificării apărării cu bugetarea.

Lărgirea Alianței și a UE, transformările la care sunt supuse cele două organizații și misiunile asumate de acestea au impactul cel mai important asupra arhitecturii de securitate a spațiului euro-atlantic și la nivel global. Noii membri ai UE, în egală măsură și membri ai NATO, vor susține probabil în continuare complementaritatea între NATO și UE, plecând de la rolul vital pe care îl joacă Alianța în asigurarea securității și stabilității spațiului euro-atlantic. Pe termen mediu, nu este exclusă consolidarea nucleului atlanticist în cadrul UE, cu posibile implicații asupra dezvoltării PESA. Pe termen lung, trebuie luată în calcul și ipoteza reorientării către curentul europenist al statelor din cadrul Uniunii care au o capacitate de apărare mai redusă. Marea Britanie își va dezvolta probabil opțiunea pentru o politică de echilibru în relațiile cu SUA și partenerii din UE, considerând pro-atlanticismul tradițional ca o implicare cu consistențe sporite în dezvoltarea PESA.

Prin asumarea unor responsabilități mai mari în zona Balcanilor, UE va urmări în continuare consolidarea credibilității sale în domeniul securității, iar NATO va dori ca una din misiunile sale, pe termen lung, să fie declarată un succes. Ca urmare a schimbării statutului Mării Negre din mare închisă în mare deschisă, în zonă s-au produs modificări radicale, proces care nu este definitivat și va influența mediul de securitate în zonă, atât pe termen mediu, cât și pe termen lung.

România și-a asumat un rol activ în sud-estul Europei și reprezintă un factor de stabilitate în regiune, promovând relațiile de bună vecinătate cu toate statele vecine și contribuind la întărirea cooperării regionale. Localizarea geografică a României oferă Alianței o nouă deschidere către zone importante cum sunt zona Caucazului și Asia Centrală, zone în care România are o influență deosebită și, de aceea, implicarea sa trebuie să fie maximă.

România își asumă un rol activ în soluționarea tuturor problemelor Alianței, devenind mult mai responsabilă la problemele de securitate regională și globală, prin:

promovarea păcii și stabilității regionale;

asumarea unui rol sporit în rezolvarea problemelor arcului de instabilitate reprezentat de zona Balcanilor de Vest, Orientul Mijlociu, Caucaz;

contribuția cu forțe credibile, oriunde și oricând Alianța va fi solicitată să intervină. Reforma Armatei României va trebui să conducă la:

crearea structurii de forțe armate capabile să îndeplinească toată gama de misiuni NATO;

disponibilitatea forțelor armate de integrare în cadrul structurii de forțe NATO;

creșterea gradului de interoperabilitate, dislocare și sustenabilitate a forțelor armate;

dezvoltarea inițiativelor bilaterale cu alte armate partenere;

disponibilitatea de participare la mai multe operații multinaționale.

Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât și de pozițiile strategice deținute de riverani și de prezența străină în regiune în format bi și multinațional. Practic, toate statele din regiune au relații instituționalizate cu NATO, ca membri sau ca parteneri.

Dezvoltarea societății globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internațională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evoluție și a noilor actori internaționali vor reprezenta oportunități, dar și riscuri la adresa securității României. Într-o lume a interdependenței globale, a multiplicării acțiunilor actorilor non-statali pe scena internațională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri exclusiv naționali și va depinde fundamental de asigurarea stabilității în plan regional și global. Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale.

CONCLUZII

Actualele tendințe planetare, proliferarea asimetrică a unor noi amenințări și riscuri la adresa securității internaționale sunt o certitudine care pun în stare de alertă apărarea națională la nivelul supozițiilor sale în ceea ce privește concepția și planul acțiunilor concrete.

Considerăm că secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă și interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, de adâncirea colaborării regionale.

Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ, totuși persistă fenomene de instabilitate și criza la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state.

Progresele în evoluția politicii externe și de securitate comune, implicarea și soluțiile alese de organizațiile internaționale și europene în rezolvarea situațiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregătește să își asume un rol substanțial în arhitectura propriei securități, inclusiv în cea de apărare.

Terorismul, o amenințare primitivă, în raport cu stadiul civilizației, la începutul secolului XXI, este o amenințare majoră și are o „evoluție” dramatică pentru omenire cunoscând însă metodele și mijloacele de punere în practică a acestuia, precum și capacitățile de a lua în vizor ținte de nivel strategic.

Analiza terorismului ca fenomen care însoțește istoria de-a lungul evoluției ei a demonstrat că, în cele mai multe cazuri, bazele acestuia sunt de natură socială, etnică, politică, ideologică sau religioasă.

În afara terorilor cu un spectru mai îngust sau mai larg de acțiune pe care le generează, terorismul, în funcție de amploarea lui, poate afecta grav și pe termen lung atât structura socială, cât și individul ca atare, căruia perceperea realității îi este distorsionată, efectele resimțindu-se în dezorganizarea societății.

Unul din scopurile terorismului este să disipeze puterea, să genereze haos și să creeze un vid de soluții la situația nou creată, pentru ca apoi, pe fondul fragilității oricărei potențiale decizii, să ofere variante „reale”, din timp pregătite, de redresare a respectivei situații.

Terorismul trebuie „adus” (controlat și îngrădit) de la nivelul global la cel regional, ulterior la nivel subregional și național, la nivelul grup până la ultima verigă – individul.

Pe plan militar victoria finală în această campanie va depinde, în special, de doi factori: voința politică internațională susținută și constituirea capabilităților în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului terorist. Iar lucrul cel mai important care se impune este ca permanent să fie analizate și monitorizate toate amenințările și riscurile de natură teroristă sau cele care pot facilita desfășurarea de acțiuni teroriste. Accentul trebuie pus pe latura preventivă, astfel ca fenomenul să fie ținut sub control, nu să se aștepte situația de a interveni printr-o ripostă contra-teroristă.

Extinderea fenomenului terorist și periculozitatea deosebită a acestuia au determinat acțiuni conjugate pentru contracararea lui și realizarea unei coaliții la nivel global.

Considerăm că asistăm, astăzi, în noul context geostrategic, la o concentrare impresionantă de forțe și capacități, la nivel planetar, continental și regional; concentrarea de forțe fiind dublată de un consens politic greu de imaginat cu câtva timp în urmă. State aflate până mai ieri pe poziții divergente, considerate chiar ireconciliabile, se găsesc acum pe același front al luptei împotriva terorismului.

Statutul României de membru a structurii de securitate euroatlantice și de membru a Uniunii Europene, coroborat cu caracteristicile evoluției relațiilor geopolitice din zona Mării Negre și din regiunile adiacente acesteia determină, în mod inevitabil, transformarea strategiei de securitate națională și, implicit, a strategiei militare, cu implicații majore asupra rolului, locului și destinației forțelor armate, în general, și a forțelor navale, în particular. Acest nou statut al României presupune, în afara garantării stabilității și securității naționale, responsabilități în domeniul generării de stabilitate/securitate regională și europeană.

România a dezvoltat relații privilegiate și parteneriate temeinice cu statele membre NATO din Europa Centrală, relații care se bazează atât pe convergența intereselor majore de securitate a aliaților central europeni cât și pe existența anumitor coordonate istorice comune, zona central europeană reprezentând un potențial furnizor de securitate pentru estul Europei.

Politica externă a României trebuie să se focalizeze asupra protejării intereselor sociale și economice ale cetățenilor români, precum și promovării și protejării intereselor economice, politice și militare ale țării noastre, în concordanță cu poziția sa geopolitică și geostrategică. De asemenea, politica externă trebuie să ia în considerare participarea activă la construcția instituțională și culturală a Europei Unite.

Ca stat membru NATO, România contribuie la întărirea potențialului Alianței. Poziția strategică, mărimea teritoriului, forța militară, potențialul economic și demografic sunt principalele argumente care susțin această afirmație, România reprezentând un element indispensabil pentru o punte între flancul nordic și cel sudic al NATO. Împreună cu Grecia, Turcia și Bulgaria, România acționează ca o barieră pentru împiedicarea propagării noilor amenințări la adresa Europei: amenințările asimetrice, terorismul internațional, crima organizată etc.

Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale. În acest sens considerăm că, este important ca toți actorii internaționali majori să acționeze într-un mod coordonat, aplicând un larg spectru de instrumente civile și militare printr-un efort concertat, care ține cont de mandatele și atuurile fiecăruia.

În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente. În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe care statele și le-au propus să le rezolve a condus la creșterea numărului și volumului organismelor internaționale. Rezultatele activității lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele și amenințările, deși nu au fost eradicate conflictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.

Apreciem că dezvoltarea societății globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internațională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evoluție și a noilor actori internaționali vor reprezenta oportunități, dar și riscuri la adresa securității naționale a României.

BIBLIOGRAFIE

A. LEGISLAȚIE

1. Constituția României

2. XXX, Legea apărării naționale a României, în Monitorul oficial, 1994.

3. XXX, Legea planificării apărării nr. 473, în Monitorul oficial, 2004.

B. LUCRĂRI DE REFERINȚĂ

4. XXX, Carte Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euroatlantică, Editura Militară, București, 2000.

5. XXX, Carte Albă asecurității și apărării naționale, București, 2004.

6. XXX, Manualul NATO.

7. XXX, Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003.

8. XXX, Strategia națională și euroatlentică, Editura U.N.Ap, București, 2004.

C. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

9. Antipo Maricel, Securitatea și terorismul. Editura Celsius, București, 2004.

10. Buzan Barbu, Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, Chișinău, 2000.

11. Chiriac Mircea,Politici și strategii de securitate la nceputul secolului XXI, Editura U.N.Ap, București, 2005.

12. Alexandrescu Grigore, Văduva Gheorghe, Dinu Mihai-Ștefan, Studii de securitate și apărare, vol.I, Editura U.N.Ap., București, 2005.

13. Ivin Toffler, Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, București, 1995.

14. Maior George Cristian, Politica de apărare a României, în Monitorul Strategic, anul 3, nr.1-2/2002.

15. Moștoflei Constantin, Provocări la adresasecurității și strategiei la începutul secolului XXI, Editura U.N.Ap., București, 2005.

16. Moștoflei Constantin, Securitatea și apărarea spațiului sud-est european în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.Ap., București, 2006.

17. Moștoflei Constantin, Dinamica Mediului European de Securitate, Editura U.N.Ap., București, 2007.

18. Moștoflei Constantin, Exigențe ale PESA asupra securității și apărării României, Editura U.N.Ap., București, 2007.

19. Moștoflei Constantin, Spațiul Sud-Est European în contextul globalizării, Editura U.N.Ap., București, 2007.

20. Moștoflei Constantin, DUȚU, Petre, SARCINSCHI Alexandra, Studii de securitate și apărare, vol.II, Editura U.N.Ap., București, 2005.

21. Mureșan Laurențiu, Pop, Aurel, BONCIU, Florentin, Politica Europenă de Securitate și Apărare- elemente de influențare a României în domeniul politicii de securitate și apărare, Institutul European din România, Stidii de impact II, Studiul nr. 4, București, 2004, în www. Ier.ro.

22. Nye Jr., Joseph Schmith, Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie, Editura Antet, București, 2005.

23. Sava Ionel Nicu, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate și securitate către Est, Institutul Social Român, 2003.

24. Zbignien Brzezinscki, Marea Tablă de Șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

D. SURSE INTERNET

25. XXX, Strategia de securitate națională a României, în www. mapn. ro.

26. XXX, Strategia militară a României, 2006 în www. mapn. ro.

CUPRINS